Frica de moarte, Robin Cook

 ..........................................................................

3-5

         - Încă nu pot crede că doctorul Hayes era amestecat în problema drogurilor. Ştiai acest lucru?

   - Ştiam, dar ziarele au dat o altă interpretare. Alvin era doar un consumator care îşi administra doze minime, de obicei marijuana şi numai din când în când cocaină. În mod cert, nu a folosit niciodată heroină.

   - Deci nu era un traficant?

   - În niciun caz, crede-mă, aş fi ştiut şi eu.

   - Dar în apartamentul lui s-a găsit o cantitate impresionantă de droguri şi o mare sumă de bani.

   - Singura explicaţie pe care mi-o pot da, este că atât drogurile cât şi banii au fost puse acolo de către cei de la poliţie. Alvin era mereu în criză de amândouă. Dacă vreodată avea vreun ban în plus, îl trimitea familiei.

   - Te referi la fosta lui soţie?
   - Da. Copiii se aflau în custodia ei.
   - Şi de ce ar fi făcut poliţia aşa ceva? întrebă Jason gândindu-se în acelaşi timp că cele spuse de femeia din faţa lui reflectau perfect paranoia lui Hayes.
   - Cinstit să-ţi spun, nu ştiu. Dar nu îmi pot imagina o altă modalitate prin care drogurile ar fi putut ajunge acolo. Pot să te asigur că în seara aceea, la ora nouă când am plecat eu, nu le avea.

   Jason se aplecă spre ea şi-i spuse cu glas încet:

   - În noaptea în care a murit, doctorul Hayes mi-a spus că făcuse o descoperire importantă. Ţi-a pomenit şi ţie despre aşa ceva?

   - Mi-a spus ceva. Dar asta se întâmpla acum trei luni.
   Pentru o clipă, Jason deveni optimist, dar apoi Carol îi spuse că nu ştie în ce consta descoperirea respectivă.
   - Nu avea încredere în tine?
   - În ultima vreme, nu. Ne cam răciserăm.
   - Dar trăiaţi împreună, sau şi de data asta au greşit ziarele?
   - Trăiam împreună, recunoscu Carol, dar în ultima perioadă deveniserăm doar colegi de cameră. Relaţia noastră se deteriorase. Se schimbase foarte mult. Nu era vorba doar de boala lui fizică; întreaga lui personalitate era diferită. Părea retras, aproape paranoic. Îmi spunea tot timpul că ar trebui să te consulte şi am încercat să-l conving s-o facă.

   - Chiar nu ai nicio idee în ce consta descoperirea lui? insistă Jason.

   - Îmi pare rău, spuse Carol, întinzând mâinile într-un gest de scuză. Îmi amintesc doar că spunea că descoperirea era paradoxală. Şi-mi amintesc acest lucru pentru că mi s-a părut ciudat să descrii un succes în felul acesta.

   - Şi mie mi-a spus acelaşi lucru.
   - Măcar era consecvent. Singurul comentariu pe care l-a mai făcut a fost că dacă totul avea să iasă bine, eu o să mă bucur foarte mult pentru că sunt frumoasă. Sunt chiar vorbele lui.

   - Nu ţi-a dat niciun detaliu?

   - Asta-i tot ce mi-a spus.

   Jason mai sorbi o dată din cappuccino şi privi cu atenţie chipul lui Carol. Cum ar putea o descoperire paradoxală să ajute frumuseţea acestei femei? Încercă să facă o legătură între aceste vorbe şi presupunerea lui că descoperirea lui Hayes avea legătură cu tratarea cancerului. Nu, nu se potrivea.
   Carol îşi termină ceaiul şi se ridică.

   - Mă bucur că te-am cunoscut, spuse ea, întinzându-i mâna.

   Jason se ridică şi el, prinzând cu stângăcie scaunul care era să se răstoarne. Plecarea bruscă a tinerei femei îl luase prin surprindere.

   - Nu vreau să par prost crescută, dar am o întâlnire, îi explică ea. Sper că vei reuşi să rezolvi misterul. Alvin a muncit foarte mult. Ar fi o adevărată tragedie dacă a făcut o descoperire importantă şi aceasta s-a pierdut.

   - Sunt de aceeaşi părere, spuse Jason, înnebunit că femeia va dispărea din nou. Nu vrei să ne mai întâlnim? Aş mai avea atâtea de discutat cu tine.
   - Cred că da. Dar să ştii că eu sunt foarte ocupată. Când ai vrea să ne mai vedem?
   - Ce-ai zice de mâine? propuse nerăbdător Jason. La o gustare înainte de prânz.
   - Va trebui să stabilim o altă oră. Eu muncesc noaptea, iar sâmbăta e cea mai plină zi.
   Jason îşi putea imagina acest lucru.
   - Te rog, insistă el, ar putea fi important.
   - Fie. Să zicem la două după-amiază. Unde?
   - Ce-ai zice de Hampshire House?
   - E-n regulă, răspunse Carol, strângându-şi sacoşele şi umbrela.
   Îi mai zâmbi o dată, apoi ieşi din local.

         Carol îşi privi ceasul şi grăbi pasul. Întâlnirea neaşteptată cu Jason nu figurase în programul ei, iar acum n-ar fi vrut să-l facă să aştepte pe îndrumătorul ei de diplomă.
   Muncise până noaptea târziu şi apoi până în jurul prânzului la stilizarea capitolului trei al dizertaţiei sale şi era nerăbdătoare să audă părerea profesorului ei.
   Luă liftul până la nivelul străzii şi în tot acest timp se gândi la conversaţia pe care o avuse cu doctorul Howard.
   Fusese o surpriză pentru ea să-l întâlnească pe bărbatul despre care auzise de atâta vreme o mulţime de lucruri. Alvin îi spusese că Jason îşi pierduse soţia şi că reacţionase la această tragedie schimbându-şi complet anturajul şi dedicându-se în întregime muncii sale. Lucrul acesta i se păru fascinant lui Carol pentru că şi teza ei aborda tocmai psihologia suferinţei. Iar doctorul Jason Howard părea un caz perfect din acest punct de vedere.

   Portarul hotelului Weston scoase din fluierul său un sunet atât de puternic şi de strident încât lui Carol îi ţiuiră urechile. În timp ce taxiul se îndrepta greoi spre ea, Carol admise că reacţia ei faţă de doctorul Jason Howard mersese ceva mai departe de interesul pur profesional. Îl găsise pe acest bărbat deosebit de atrăgător şi-şi dăduse seama că vulnerabilităţile pe care i le cunoscuse dinainte o făcuseră să-l placă. Chiar şi stângăcia sa în societate constituia o calitate care te făcea să-l îndrăgeşti şi mai mult.

   - Piaţa Harvard, spuse Carol după ce se sui în taxi.

   Brusc îşi dădu seama că abia aşteaptă invitaţia la masă de a doua zi.

       Rămas în faţa ceştii de cafea care se răcise, Jason recunoscu uimirea sa faţă de neaşteptata inteligenţă şi farmecul lui Carol.

   Se aşteptase să dea peste o fată simplă de provincie care şi-a părăsit liceul din oraşul natal, ispitită de bani şi droguri. În schimb, a descoperit în ea o femeie matură şi plăcută, capabilă să întreţină orice gen de conversaţie. Ce păcat că o persoană înzestrată cu aceste calităţi s-a complăcut în lumea sordidă pe care o frecventa...

   Bâzâitul insistent şi strident al pagerului îl readuse brusc la realitate. Opri semnalul şi privi la afişajul cu cristale lichide.

   Cuvântul „urgent” pâlpâi de două ori şi fu urmat de un număr de telefon necunoscut lui Jason.

   După ce arătă directorului localului legitimaţia sa de cadru medical, acesta din urmă îi îngădui să folosească telefonul din spatele casei de marcat.

   - Vă mulţumesc pentru telefon, domnule doctor Howard.

   Sunt doamna Farr. Soţul meu, Gerald Farr, se plânge de dureri violente de piept şi are dificultăţi cu respiraţia.

   - Chemaţi o salvare, spuse Jason. Aduceţi bolnavul la camera de gardă a GHP. Domnul Farr este cumva un pacient de-al meu?
   Lui Jason numele i se părea cunoscut, dar nu-l putea localiza în momentul acela.
   - Da, răspunse doamna Farr. I-aţi făcut un examen medical în urmă cu două săptămâni. Este vicepreşedintele Băncii din Boston.

   O, nu, gândi Jason când închise telefonul. Din nou acelaşi lucru. Hotărând să-şi lase maşina în strada Beacon până când va rezolva urgenţa apărută, ieşi în grabă din cafenea dând peste trecătorii de pe culoarul care făcea legătura cu hotelul complexului Copley Piaza şi sări într-un taxi.

   Ajunse la camera de gardă a GHP înaintea soţilor Farr. Îi spuse lui Judith la ce trebuiau să se aştepte şi sună chiar la secţia de anestezie, încântat să afle că Philip Barnes se afla acolo.
   Când îl văzu pe Gerald Farr, Jason îşi dădu seama imediat că temerile sale fuseseră îndreptăţite. Pacientul agoniza de durere, era foarte palid, iar pe frunte avea broboane cristaline de sudoare.

   Primul EKG indica faptul că o mare parte a inimii sale fusese afectată. Cazul nu se anunţa a fi deloc simplu. Morfina şi oxigenul au reuşit să-l mai calmeze pe pacient, iar pentru profilaxia împotriva bătăilor neregulate ale inimii i-a fost administrată o doză de lidocaină. În ciuda tuturor acestor eforturi, Farr nu reacţiona pozitiv. Studiind următorul EKG, Jason avu sentimentul că zona Cuprinsă de infarct se extinsese.

   În disperare, făcu tot ce-i stătea în putinţă. Dar fără niciun rezultat. La patru fără cinci minute,  bolnavul dădu ochii peste cap şi inima lui încetă să mai bată.
   Neacceptând, ca de obicei, să cedeze, Jason ceru să se treacă la măsurile de reanimare. Reuşiră de mai multe ori să facă inima să bată din nou, dar de fiecare dată aceasta revenea la starea de inerţie.
   Farr nu şi-a mai recăpătat cunoştinţa. La şase şi un sfert, Jason a declarat în cele din urmă decesul pacientului său.

   - Fir-ar să fie! exclamă el, scârbit de sine şi de viaţă în general.

   Nu era obişnuit să înjure şi lui Judith Reinhart nu-i scăpă reacţia sa. Ea îşi sprijini frunte pe umărul lui Jason şi-l luă pe după gât.

   - Ai făcut tot ce ţi-a stat în putinţă, Jason, spuse ea încet. Niciun alt doctor n-ar fi putut face mai mult. Dar puterile noastre sunt limitate.

   - Bărbatul acesta avea numai cincizeci şi opt de ani, zise Jason, luptându-se cu lacrimile neputinţei.

   Judith scoase din încăpere asistentele şi doctorii rezidenţi, apoi se întoarse la Jason şi-i puse o mână pe umăr.

   - Uită-te la mine, Jason, spuse ea.

   Fără tragere de inimă, Jason îşi întoarse faţa spre asistentă.
   Din colţul ochiului său coborâse o singură lacrimă. Pe un ton blând dar ferm, femeia îi spuse să nu mai pună astfel de episoade la suflet.
   - Înţeleg că două decese în aceeaşi zi sunt un lucru îngrozitor, adăugă ea, dar nu e vina ta.
   Jason ştia raţional că Judith avea dreptate, dar emoţional lucrurile stăteau altfel. În plus, Judith nu avea nici o idee despre starea deplorabilă a pacienţilor lui internaţi, în special a lui Matthew Cowen, iar lui nu-i venea să i-o spună. Pentru prima dată până acum, se gândi serios să abandoneze medicina. Din
păcate nu-i venea în minte nici un alt lucru de care să se apuce.
   Nu era pregătit pentru nimic altceva.
   După ce o asigură pe Judith că totul era în regulă, Jason plecă să discute cu doamna Farr, pregătindu-se sufleteşte pentru a înfrunta furia acesteia. Numai că doamna Farr, în adâncul suferinţei sale, se hotărâse să-şi însuşească întreaga vină. Ea spunea că soţul ei se plânsese de starea lui proastă încă de acum o săptămână, dar ea nu-l băgase în seamă pentru că fusese întotdeauna un pic ipohondru. Jason încercă să o consoleze, aşa cum încercase şi Judith cu el. Avu aproape acelaşi succes.

   Convins că medicul legist va prelua şi acest caz, Jason nu o mai necăji pe doamna Farr cu sugestia de a face o cerere de autopsie. Prin lege, cei de la medicina legală nu aveau nevoie de autorizaţie specială pentru efectuarea autopsiilor în cazul unor decese care ridicau semne de întrebare. Pentru a fi mai sigur, o sună totuşi pe Margaret Danforth. Primi un răspuns pe măsura aşteptărilor sale: doctoriţa dorea într-adevăr să preia cazul şi dacă tot fusese sunată de Jason, îi spuse câte ceva şi despre Holly Jennings.

    - Îmi retrag cuvintele de azi dimineaţă, spuse Margaret. Aţi avut doar ghinion. Cazul Jennings este la fel de grav ca şi cel al lui Cedric Harring. Nu numai inima ei arăta îngrozitor, ci şi toate vasele de sânge.

   - Pentru mine nu este o consolare prea mare, răspunse Jason. În ce mă priveşte, i-am făcut un control care indica o stare de sănătate perfectă. Am reluat EKG-ul marţi, dar nici din acesta nu au rezultat decât schimbări minime.
   - Nu mai spune! Aşteaptă mai bine să vezi lamelele. În mare, vasele coronariene par 90 la sută astupate, diseminat şi nu focal. Intervenţia chirurgicală nu ar fi rezolvat nimic. A, era să uit, m-am interesat şi se pare că nu există nici un impediment să vă trimitem şi vouă mici eşantioane din cazul Jennings. O să îmi trebuiască însă o cerere scrisă din partea ta.
   - Nicio problemă, răspunse Jason. E valabil şi pentru Farr?
   - Desigur.
   Jason luă un taxi până în locul în care îşi lăsase maşina, apoi plecă acasă. În ciuda ceţii şi ploii, se hotărî să iasă la un jogging.

   Noroiul şi transpiraţia abundentă aveau asupra lui un efect plăcut de purificare, iar după duş simţi o oarecare linişte sufletească după emoţiile copleşitoare şi sentimentele depresive ale zilei.
   Chiar în momentul în care se gândea la ceva de mâncare, sună Shirley şi-l invită să cineze împreună. Prima reacţie a lui Jason fusese să o refuze. Dar în cele din urmă recunoscu că se simţea încă prea deprimat pentru a rămâne singur şi acceptă. După ce-şi puse pe el nişte haine mai rezonabile, coborî la maşină şi porni spre Brookline.

 

      Zborul numărul 409 al companiei Eastern, care lega Miami de Boston fără escală, făcu un viraj brusc pentru a se alinia deasupra pistei de aterizare. Atinse solul la şapte treizeci şi şapte, în momentul în care Juan Diaz îşi închise revista şi privi prin hublou Bostonul învelit în ceaţă. Era a doua oară când venea în acest oraş şi nu-l încânta deloc.
   Nu putea înţelege nici în ruptul capului cum oamenii de aici puteau alege un loc cu o climă atât de capricioasă. Plouase şi în urmă cu câteva zile, când venise la Boston pentru prima dată. Privind pista, observă rafalele de vânt şi bălţile de ploaie şi-şi aduse aminte cu nostalgie de Miami, unde toamna târzie pusese în fine capăt unei veri caniculare.
   Luându-şi bagajul de mână de sub fotoliul din faţa lui, Juan se întrebă cât va trebui oare să rămână la Boston. Îşi aminti că data trecută rămăsese doar două zile şi nu trebuise să facă nimic. Era curios dacă şi de data aceasta va avea aceeaşi soartă fericită. La urma urmei primea oricum cei cinci mii de dolari.
   Avionul se îndrepta acum spre unul din terminalele aeroportului. Juan privi în jurul său cu un sentiment de mândrie.
   Şi-ar fi dorit să-l vadă acum familia lui din Cuba. Ce uluiţi ar fi!
   Când te gândeşti că ajunsese să călătorească cu clasa I! Şi asta după ce fusese condamnat la închisoare pe viaţă de către guvernul lui Castro, apoi fusese eliberat numai după opt luni şi trimis mai întâi la Mariel şi după aceea, spre marea lui mirare, în Statele Unite. Aceasta fusese pedeapsa pe care o primise după ce fusese condamnat pentru mai multe crime şi violuri - trimiterea în America. Îi venea mult mai uşor să-şi facă munca cu care se îndeletnicea în Statele Unite.

   Juan simţea că singura mână pe care şi-ar fi dorit să o strângă era aceea a unui fermier de arahide de undeva din Georgia. Avionul se mai înclină o dată, apoi rămase nemişcat. Juan se ridică în picioare şi-şi întinse oasele. Cu geanta în mână, porni să-şi recupereze restul bagajului. După ce îşi găsi valiza, luă un taxi până la hotelul Royal Sonesta, unde se cază sub numele de Carlos Hernandez din Los Angeles. Avea chiar şi o carte de credit pe acest nume, cu serie valabilă. Ştia că totul era în regulă, din moment ce datele acestea le procurase chiar el de pe o notă de plată a complexului comercial Bal Harbour din Miami.

   După ce s-a instalat confortabil în camera de hotel şi şi-a pus şi al doilea costum de mătase în debara, Juan s-a aşezat la masa de scris şi a format un număr care i se dăduse în Miami. Când persoana de la celălalt capăt al firului a răspuns, el i-a spus că are nevoie de un pistol, de preferat calibrul 0,22. După ce termină această treabă, scoase numele şi adresa victimei şi încercă să o localizeze pe harta pusă la dispoziţie de administraţia hotelului. Nu era prea departe.
  
       Seara petrecută cu Shirley a fost un mare succes. Au mâncat friptură de pui cu anghinară şi cu orez nedecorticat. După aceea au băut Grand Marnier în faţa focului ce ardea în living şi au stat de vorbă.
   Astfel Jason a aflat că tatăl lui Shirley fusese doctor şi că pe vremea facultăţii şi ea dorise să-i calce pe urme.

   - Tata mi-a spus să mă gândesc mai bine, spuse Shirley. După părerea lui medicina suferea un proces de schimbare.
   - Şi să ştii că avea dreptate.
   - Îmi spunea că va fi acaparată de domeniul afacerilor şi că cei cărora le va mai păsa de această profesiune vor trebui să aibă cunoştinţe de management. Şi astfel m-am transferat, la cursul de management şi cred că am făcut bine.
   - Cu siguranţă, fu de acord Jason, gândindu-se la explozia fenomenelor birocratice şi la dilema disfuncţionalităţilor.

   Medicina suferise într-adevăr modificări. O dovadă a acestor mutaţii o constituia şi faptul că el însuşi era acum salariat al unei corporaţii. Ca student, îşi imaginase mereu că va ajunge să lucreze pe cont propriu.
   La sfârşitul serii, a intervenit un scurt moment de stângăcie.
   Jason susţinea că ar fi mai bine să plece acasă, dar Shirley îl încuraja să rămână.
   - Crezi că ar fi o idee bună? o întrebă Jason.
   Ea încuviinţă din cap.
   Jason nu era încă hotărât, spunând că va trebui să se trezească devreme pentru a face vizita de dimineaţă şi că nu ar dori să o deranjeze. Shirley insistă însă, explicându-i că de obicei se scoală la şapte şi jumătate, inclusiv duminica.
   Se priviră un timp. Lumina focului pâlpâia pe chipul tinerei femei.
   - Nu-ţi asumi nicio obligaţie, îi spuse ea uşor. Ştiu că nu trebuie să ne încingem prea mult, dar hai totuşi să petrecem noaptea asta împreună. Amândoi am trecut printr-o perioadă de tracasare.

   - Bine, spuse Jason, recunoscând că nu are puterea să reziste tentaţiei.

   În plus, se simţea flatat şi de insistenţa de care Shirley dăduse dovadă. Devenise tot mai deschis faţă de ideea că nu numai el era capabil să simtă ceva pentru alţii ci şi altă persoană simţea ceva pentru el.
   Dar lui Jason nu i-a fost dat să doarmă liniştit toată noaptea.
   La ora trei şi jumătate simţi o mână pe umăr şi se ridică în capul oaselor, nedându-şi seama pe moment unde se află. În lumina difuză, nu putu să desluşească decât chipul lui Shirley.

   - Îmi pare rău că trebuie să te deranjez, dar mă tem că telefonul acesta e pentru tine, spuse ea uşor, dându-i receptorul de pe noptieră.

   Jason luă telefonul şi-i mulţumi. El nici nu auzise când sunase.

   Sprijinindu-se pe un cot, puse receptorul la ureche. Era sigur că va primi veşti rele şi se dovedi că aşa şi era. Matthew Cowen fusese găsit mort în pat, aparent în urma unei congestii violente.
   - Aţi anunţat familia? întrebă Jason.
   - Da, răspunse asistenta. Locuiesc în Minneapolis. Mi-au spus că dimineaţă ajung aici.
   - Mulţumesc, spuse Jason, întinzând absent receptorul spre Shirley.
   - Probleme?
   Jason încuviinţă din cap. Problemele deveniseră deja o obişnuinţă pentru el.
   - Mi-a murit un tânăr pacient. Treizeci şi cinci de ani sau ceva de genul ăsta. Suferea de un reumatism cardiac. Era internat pentru teste în vederea unei intervenţii chirurgicale.

   - Cât de gravă era afecţiunea sa cardiacă? întrebă Shirley.

   - Era gravă, răspunse Jason, având în faţa ochilor chipul lui Matthew, amintindu-şi-l aşa cum arăta când fusese adus la spital. Trei dintre valvele sale erau afectate. Ar fi trebuit să i se înlocuiască toate patru.

   - Deci nu existau garanţii prea mari.

   - Nu, admise Jason. Înlocuirea a trei valve poate fi o intervenţie înşelătoare. A suferit mai multă vreme o congestie cardiacă, iar aceasta i-a afectat fără îndoială inima, plămânii, rinichii şi ficatul. Ai fi apărut multe complicaţii, dar avea vârsta de partea lui.

   - Poate că tot răul a fost spre bine, îi sugeră Shirley. Poate că în felul acesta a fost scutit de multă suferinţă. Din câte spui tu, se pare că şi-ar fi petrecut tot restul vieţii prin spitale.

   - Poate, răspunse Jason fără prea multă convingere.

   Îşi dădea seama de intenţia lui Shirley: femeia vroia să-l liniştească, iar Jason îi aprecia efortul. O bătu uşor pe coapsa de sub halatul subţire.

   - Îţi mulţumesc pentru sprijin.

           Când Jason coborî grăbit la maşină i se păru că e o noapte îngrozitor de friguroasă. Încă mai ploua, ba chiar mai tare decât înainte. Dădu drumul la sistemul de încălzire şi începu să se frece pe picioare pentru a-şi pune sângele în mişcare. Cel puţin nu mai avea de a face cu traficul intens. Duminica la patru dimineaţa oraşul era pustiu.

   Shirley încercase să-l convingă să nu plece, explicându-i că nu mai putea face nimic acum când tânărul murise şi în lipsa familiei decedatului. Pe cât erau de adevărate aceste argumente, Jason simţea că nu putea să nu-şi îndeplinească obligaţia faţă de pacient. În plus, îşi mai dădea seama că oricum nu ar mai fi putut adormi la loc, în nici un caz acum, când mai avea un mort pe conştiinţă.
   Parcarea de la GHP era aproape goală. Jason putu să-şi tragă maşina în apropierea intrării în spital şi nu sub corpul ambulatorilor, unde obişnuia să o parcheze.
   Ieşind în grabă din maşină, preocupat de cazul lui Matthew Cowen, nici nu observă o siluetă întunecată, ghemuită lângă intrare. După ce ocoli botul maşinii, silueta apăru brusc în faţa lui Jason. Luat cu totul prin surprindere, Jason scoase un ţipăt, dar silueta se dovedi a fi unul dintre beţivii străzii care frecventau camera de gardă a spitalului şi care cerşeau câţiva bănuţi. Cu mâna tremurând, Jason îi întinse un dolar, sperând că în fine nenorocitul îşi va cumpăra ceva de mâncare.

   Shirley avusese dreptate. Lui Jason nu-i mai rămânea decât să facă o ultimă observaţie în fişa lui Matthew Cowen. Intră să vadă cadavrul. Chipul lui Matthew părea în fine calm şi, aşa cum îi sugerase şi Shirley, părea că tânărul scăpase de suferinţele nesfârşite. În tăcere, Jason îi ceru iertare mortului.
   Chemându-l pe medicul rezident de gardă, Jason îl instrui să ceară permisiunea familiei pentru autopsie. Apoi îi explică acestuia că el s-ar putea să nu fie disponibil prea curând. În cele din urmă, simţindu-se la fel de inutil ca întotdeauna după acest gen de decese, părăsi spitalul şi se întoarse la apartamentul său. Rămase întins o vreme, privind în gol la tavan şi neputând să adoarmă.
   În clipa aceea se întreba ce slujbă şi-ar putea găsi în industria farmaceutică.

9.

        Cedric Harring, Brian Lennox, Holly Jennings, Gerald Farr şi acum Matthew Cowen. Jason nu mai pierduse niciodată atât de mulţi pacienţi într-o perioadă atât de scurtă.
   Parada chipurilor acestora îi chinuise somnul toată noaptea, astfel că pe la unsprezece, când s-a trezit, era epuizat de parcă nu ar fi dormit nici o clipă. Şi-a impus totuşi cu multă greutate să-şi facă obişnuita alergare de şase mile, apoi a făcut un duş şi şi-a pus cu grijă o cămaşă de culoare galben deschis, cu guler şi manşete albe pantaloni maro închis şi un sacou ecosez de un brun deschis, din pânză de in şi mătase. Se bucura că întâlnirea cu Carol avea să-i mai îndepărteze frământările sufleteşti.

   Hampshire House se afla pe strada Beacon, chiar în faţa grădinii publice a oraşului. În contrast cu ploaia de sâmbătă, cerul, pe care alergau nori goniţi de vânt, era însorit. Drapelul american arborat deasupra intrării fâlfâia, biciuit de briza toamnei târzii. Jason ajunse mai devreme şi ceru o masă în salonul din faţă, la parter. Focul din cămin trosnea plăcut, iar un pianist cânta un potpuriu de şlagăre vechi.
   Jason îi privi pe cei din jurul său. Toţi erau îmbrăcaţi elegant şi purtau conversaţii animate, fără să ştie că o nouă catastrofă medicală făcea ravagii în oraşul lor chiar în momentul acela...
   Apoi Jason se gândi că n-ar fi bine să dea frâu atât de liber imaginaţiei sale. Şase morţi nu însemnau neapărat o epidemie.
   În plus, nici măcar nu era încă sigur dacă era ceva contagios. Şi totuşi nu şi-i putea scoate din cap pe cei care muriseră. Carol sosi la două şi cinci minute. Jason se ridică de la masă şi-i făcu semn cu mâna. Tânăra femeie era atrăgătoare în bluza albă de mătase şi în pantalonii negri de lână. Apariţia ei plină de prospeţime, tinereţe şi inocenţă departe de clubul în care o văzuse prima oară îl uluia întotdeauna pe Jason.
   Observându-l, ea îi adresă un zâmbet larg şi-şi croi drum spre masă. Când ajunse lângă el abia mai respira.
   - Îmi cer scuze pentru întârziere, spuse ea, aranjându-şi sacoul de velur, sacul de pânză plin cu hârtii şi poşeta de umăr în timp ce privea des spre uşa de la intrare.
   - Mai aştepţi pe cineva? o întrebă Jason.
   - Sper să nu, dar nebunul ăsta de patron insistă atât de mult asupra protecţiei mele. Mai ales după moartea lui Alvin. L-a pus pe un tip să mă supravegheze tot timpul, bănuiesc că pentru a-mi asigura protecţia. Noaptea nu-mi pasă, dar în timpul zilei mă deranjează foarte tare. Domnul Muşchi şi-a făcut apariţia şi în dimineaţa asta, dar l-am trimis la plimbare. Nu e exclus însă să mă fi urmărit totuşi.

   Jason se întrebă dacă ar avea rost să-i spună că făcuse deja cunoştinţă cu Bruno, dar se hotărî să n-o facă. Abia după ce au fost serviţi şi s-au încredinţat că matahala de Bruno nu era prin preajmă, s-au mai liniştit un pic.

   - Poate c-ar trebui să fiu mai recunoscătoare faţă de patronul meu, spuse Carol. El a fost atât de bun cu mine. Chiar acum locuiesc în unul din apartamentele sale din strada Beacon. Nici măcar nu plătesc chirie.
   Jason nu dorea să se gândească la toate motivele pentru care patronul lui Carol ar dori să-i ofere acesteia un frumos apartament. Jenat, îşi concentră atenţia asupra omletei din farfurie.

   - Deci... spuse Carol fluturându-şi furculiţa prin aer. Ce mai doreai să afli de la mine?

   Muşcă apoi cu poftă din pâinea prăjită.
   - Ţi-ai mai amintit ceva în legătură cu descoperirea lui Alvin Hayes?

   - Nu, răspunse Carol înghiţind. În plus, chiar şi atunci când îmi mai vorbea despre munca lui, nu înţelegeam nimic. Uita mereu că nu toţi interlocutorii lui erau specialişti în genetică.
   Carol râse, iar ochii ei scânteiară atrăgător.
   - Cineva îmi spunea că Alvin acceptase să lucreze pentru o altă firmă de bioinginerie, continuă Jason. Ştii ceva în sensul ăsta?

   - Bănuiesc că te referi la Gene, Inc.

  Carol se întrerupse, iar zâmbetul îi păli.
   - Asta trebuia să rămână un mare secret, adăugă ea, aplecându-şi capul într-o parte. Dar acum, că tot a murit, bănuiesc că nu mai are nicio importanţă. Alvin a lucrat pentru această firmă aproape un an.

   - Ştii cumva cu ce se ocupa acolo?

   - N-aş putea spune precis. Ceva legat de hormonul de creştere. Dar ulterior nu s-a mai înţeles cu ei. Probleme financiare, sau aşa ceva. Nu cunosc detalii...
   Jason înţelese că la urma urmei nu se înşelase cu nimic.

   Helene nu-i spusese totul. Dacă Hayes se certase cu cei de la Gene, Inc., ea ar fi trebuit să ştie.

   - Ce ştii despre Helene Brennquivist?

   - E o tipă drăguţă, îi răspunse Carol lăsând furculiţa jos. Mă rog... nu e tocmai părerea mea cea mai sinceră despre ea. Poate că e într-adevăr o tipă cumsecade, dar, să-ţi spun adevărul, Helene este motivul pentru care eu şi Alvin am încetat să mai fim amanţi. Lucrând atât de mult împreună, a început să-l viziteze din ce în ce mai des la apartament. După aceea am descoperit că erau încurcaţi unul cu altul. Şi chestia asta n-am mai suportat-o. M-a enervat cumplit faptul că fusese atât de secretoasă şi mai ales sub nasul meu şi în propria mea casă.

   Jason era uluit. Bănuise că Helene tăinuieşte unele lucruri, dar nici prin cap nu-i trecuse vreodată că se culcase cu Hayes.
   Studie cu atenţie chipul lui Carol. Îşi dădu seama că simpla amintire a afacerii amoroase dintre cei doi îi provocase sentimente neplăcute. În clipa aceea se întreba dacă tânăra femeie fusese la fel de furioasă pe Hayes cum fusese pe Helene.
   - Ce poţi să-mi spui despre familia lui Hayes? întrebă el, schimbând intenţionat vorba.
   - Nu prea multe. Am vorbit o dată sau de două ori cu nevastă-sa la telefon, dar n-am întâlnit-o niciodată. Erau divorţaţi de vreo cinci ani sau cam aşa ceva.

   - Hayes avea cumva un băiat?

   - Doi. Doi băieţi şi o fată.
   - Ştii unde locuiau?

   - Într-un orăşel din New Jersey. Leonia sau ceva de genul ăsta. Îmi aduc totuşi aminte numele străzii, Park Avenue. N-am putut să-l uit tocmai pentru că suna atât de pretenţios.
   - Ţi-a menţionat vreodată că unul dintre băieţii lui ar fi bolnav?
   Carol îşi scutură capul. Făcu apoi semn unei picoliţe că mai vrea cafea. Un timp continuară să mănânce în tăcere, bucurându-se de gustul mâncării şi de atmosfera din local.
   Când pagerul lui Jason începu să sune, tresăriră amândoi. Din fericire, era un mesaj de la spital, în care i se transmitea că familia lui Cowen sosise în oraş şi dorea să se întâlnească cu el la spital pe la patru.
   Întorcându-se de la telefon, Jason îi propuse să profite de vremea frumoasă de afară şi să facă o plimbare în parc. După ce traversă strada Beacon, ea îl surprinse luându-l de braţ.
   Descoperi că şi el este surprins de faptul că îi făcea plăcere. În ciuda profesiunii ei oarecum dubioase, Jason era nevoit să recunoască plăcerea imensă pe care i-o producea compania acestei femei. Pe lângă aspectul ei atrăgător, vitalitatea lui Carol era molipsitoare.
   Ocoliră lacul, trecură pe sub statuia ecvestră a lui Washington, apoi peste podul care lega cele două maluri ale cursului de apă din centrul parcului. Bărcuţele în formă de lebădă fuseseră retrase pe perioada sezonului rece. După ce găsiră o bancă liberă sub o salcie rămasă acum fără frunze, Jason aduse din nou vorba despre Hayes.

   - A făcut vreodată ceva neobişnuit în ultimele trei luni? Ceva neaşteptat... care nu-i stătea de obicei în caracter?

   Carol luă de jos o pietricică şi o aruncă în apă.

   - E o întrebare dificilă, spuse ea. Unul din lucrurile care îmi plăcea la Alvin era tocmai firea sa impulsivă. Făcea multe lucruri fără o planificare prealabilă. Cum ar fi de exemplu excursiile.
   - A călătorit mult în ultima vreme?
   - O, da, răspunse Carol căutând pe jos încă o pietricică. Anul trecut, în mai, a fost în Australia.
   - Te-ai dus şi tu cu el?
   - Nu, pe mine nu m-a luat. Mi-a spus că e o călătorie în exclusivitate de afaceri şi că avea nevoie de Helene să-l ajute la efectuarea mai multor experienţe. Pe vremea aceea îl mai credeam, proasta de mine.

   - Și ai aflat în ce consta afacerea respectivă?

   - Ceva în legătură cu nişte şoareci australieni. Îmi amintesc că-mi explica că aceste animale ar avea nişte obiceiuri ieşite din comun, dar asta e tot ce am aflat. Avea în laborator o mulţime de şoareci şi de şobolani.

   - Ştiu, spuse Jason imaginându-şi, revoltat, animalele sacrificate.

   O întrebase dacă observase la Hayes vreun comportament ciudat. O călătorie pe neaşteptate în Australia ar putea fi considerată un lucru bizar, dar fără să ştie preocupările ştiinţifice din acel moment ale lui Hayes, Jason nu se putea pronunţa cu siguranţă. Subiectul acesta va trebui să-l reia cu Helene.
   - A mai făcut şi alte călătorii?
   - A trebuit să plec la Seattle.
   - Când asta?
   - La jumătatea lui iulie. Se pare că draga de Helene nu era în apele ei şi Alvin avea nevoie de un şofer.
   - De un şofer?
   - Asta era o altă ciudăţenie a lui Alvin, spuse Carol. Nu conducea maşina. Spunea că n-a reuşit şi nici nu va reuşi vreodată s-o facă.
   Jason îşi aminti că în noaptea morţii lui Hayes cei de la poliţie nu găsiseră asupra lui carnetul de conducere.
   - Şi ce s-a întâmplat la Seattle?
   - Mai nimic. Am stat doar două zile şi numai în oraş. Am vizitat Universitatea Washington, apoi am urcat până la cascade. O zonă pitorească, dar dacă îţi închipui cumva că la Boston plouă prea mult, du-te şi vizitează regiunea de Pacific Northwest. Ai fost vreodată acolo?
   - Nu, îi răspunse Jason absent, încercând să-şi imagineze o descoperire care să aibă legătură cu drumurile la Seattle şi în Australia. Cât aţi stat?

   - La care dintre excursii te referi?
   - Aţi fost de mai multe ori?
   - De două ori, spuse Carol. Prima dată am stat cinci zile. Am vizitat Universitatea Washington şi împrejurimile. A doua oară, la mai multe săptămâni după prima, am rămas acolo doar două nopţi.

   - Și de ambele dăţi aţi făcut acelaşi lucru?

   Carol scutură din cap.
   - A doua oară am trecut doar prin Seattle şi ne-am dus direct la cascade.
   - Şi ce-ai putut face acolo?
   - M-am plimbat şi m-am odihnit. Am tras la o cabană. A fost splendid.
   - Şi Alvin? El ce a făcut?
   - Cam acelaşi lucru. Numai că pe el îl interesa ecologia şi chestiile de genul ăsta. Înţelegi... omul de ştiinţă...

   - Deci a fost un fel de vacanţă? întrebă Jason complet uluit.

   - Bănuiesc că da, îi răspunse ea, aruncând încă o pietricică în apă.
   - Ce a făcut Alvin la Universitatea Washington?
   - S-a întâlnit cu un vechi prieten. Nu-mi vine în minte numele lui. Un fost coleg de la Columbia.
   - Era şi el genetician, ca Alvin?
   - Cred că da. Dar n-am rămas prea mult acolo. Cât timp au stat ei de vorbă, eu am vizitat departamentul de psihologie.

   - Cred că a fost foarte interesant, zâmbi Jason, imaginându-şi cât de mult le-ar fi plăcut celor de la departamentul de psihologie să pipăie cu mâinile lor academice rotunjimile lui Carol Donner.

   - Fir-ar să fie! exclamă ea, uitându-se brusc la ceas. Trebuie să fug. Am iarăşi o întâlnire.

   Jason se ridică şi o luă de mână. Îl impresiona delicateţea cu care Carol îi descria munca ei. „Am o întâlnire” suna în gura ei foarte profesional. Merseră împreună până la marginea parcului.
   Carol refuză oferta lui de a o conduce cu maşina, îşi lua la revedere şi o luă pe strada Beacon. Jason urmări cu privirea silueta care se îndepărta. Părea atât de lipsită de griji şi de fericită. Ce păcat, gândi el. Timpul, care în mintea ei de copilă pare a nu avea limite, îşi va lăsa urma şi asupra ei. Ce viaţă o mai fi şi asta în care îţi câştigi existenţa dansând cu sânii dezgoliţi în baruri şi dându-ţi întâlniri cu bărbaţi? Jason nici nu vroia să se gândească la aşa ceva.
   Întorcându-se în direcţie opusă, Jason porni pe jos până la supermarketul De Luca, de unde îşi cumpără cele necesare pentru cină: frigărui de pui şi salată verde, în tot acest timp îi stăruia în minte conversaţia pe care o avusese cu Carol. Avea acum mult mai multe informaţii, dar acestea îi creau mai multe întrebări decât concluzii. Și totuşi, două lucruri erau certe. În primul rând, era clar că Hayes făcuse într-adevăr o descoperire şi, în al doilea rând, cheia enigmei era Helene Brennquivist.

       În mai puţin de douăzeci şi patru de ore, Juan pusese la punct tot scenariul. Şi cum aceasta nu trebuia să pară o lovitură clasică, îi trebuise mai mult timp de gândire.

   Stratagema obişnuită consta în lichidarea victimei în plină stradă şi în mijlocul mulţimii. Îi puneai pistolul cu un calibru mic la tâmplă şi - pac! - totul se termina. Acest gen de acţiune necesita o planificare mai puţin complicată, constând doar în găsirea împrejurărilor celor mai adecvate. Toată treaba se baza pe comportamentul mulţimii într-o astfel de situaţie. După un astfel de eveniment şocant, toată lumea se concentrează numai asupra victimei şi astfel făptaşul poate dispărea neobservat, ba chiar se poate preface că este un trecător curios. Trebuie să fie atent doar să scape de armă.

   Instrucţiunile pe care le primise de data aceasta erau însă diferite. Totul trebuia să pară consecinţa unui viol, specialitatea lui Juan. Zâmbi în barbă, nevenindu-i să creadă că urma să fie plătit pentru un lucru pe care obişnuia să-l facă din plăcere.

   America era o ţară ciudată şi minunată, în care legea acorda de multe ori mai multă consideraţie criminalului decât victimei.

   De data aceasta Juan îşi dădea seama că va trebui să-şi surprindă victima singură. Şi asta îl incita şi mai mult. În felul acesta lucrurile deveneau şi mai distractive, pentru că, în lipsa martorilor, va putea face ce doreşte cu femeia, din moment ce la plecarea lui aceasta va fi oricum moartă.
   Juan hotărî să-şi urmărească victima şi s-o acosteze în holul blocului ei. Ameninţarea cu violenţa corporală, făcută pe un ton blând şi chibzuit, va fi suficientă pentru a o convinge să-l ducă cu ea în apartament. Şi, o dată ajuns acolo, totul se reducea la distracţie şi jocuri.
   Îşi urmări obiectivul care făcuse câteva cumpărături în Piaţa Harvard. Femeia cumpărase o revistă de la un chioşc din colţ, apoi se îndreptase către băcănia Sages. Juan îşi făcu de lucru pe trotuar, uitându-se în vitrina unei librării şi mirându-se că un astfel de magazin este deschis duminica. Obiectivul lui ieşi din băcănie cu o pungă de plastic în mână, traversă strada pe diagonală şi intră într-o cafenea cu specific de patiserie. Juan se luă după ea.
   Nu-i displăcea ideea unei cafele, chiar dacă aceasta era preparată în stil american. El, unul, prefera cafeaua cubaneză: tare, dulce şi aromată. În timp ce sorbea din fiertura chioară, îşi examină cu atenţie victima. Era uluit de norocul care dăduse peste el. Femeia era de-a dreptul frumoasă. După el, n-avea mai mult de 25 de ani. Am dat lovitura, gândi el. Simţi că intrase deja în erecţie. Şi pentru asta nu trebuia să se prefacă.

   O jumătate de oră mai târziu, obiectivul termină, plăti şi părăsi cafeneaua. Juan aruncă pe masă o bancnotă de zece dolari. Avea chef să fie generos. La urma urmei, când se va întoarce la Miami, va fi cu 5000 de dolari mai bogat.

   Spre încântarea lui, femeia o luă pe Brattle Street. Juan încetini pasul, mulţumindu-se să nu o piardă din ochi. Când femeia dădu colţul spre Concorde, începu şi el să se grăbească, dându-şi seama că victima ajunsese deja foarte aproape de casă. Când aceasta ajunse în faţa blocului Craigie Arms Apartment, Juan se afla chiar în spatele ei. O privire scurtă în susul şi în josul bulevardului Concorde îi spuse că momentul era foarte prielnic. De acum, totul depindea de ce se va întâmpla în clădire.

   Juan zăbovi o vreme pentru a fi sigur că uşa interioară fusese deschisă. Calculând cu grijă fiecare secundă, intră în hol şi puse piciorul în pragul uşii interioare.
   În momentul acela i se adresă femeii:
   - Domnişoara Brennquivist?
   Tresărind pe moment, Helene privi chipul hispanic, brunet şi plăcut al lui Juan.
   - Ja, răspunse ea cu accent scandinav, crezând că era unul din chiriaşii blocului.
   - Muream de nerăbdare să vă cunosc. Mă numesc Carlos.
   Helene făcu o pauză care avea să-i fie fatală, ţinând încă în mână cheile.
   - Locuiţi în acest bloc? întrebă ea.

   - Sigur că da, îi răspunse Juan cu uşurinţa criminalului cu experienţă. La primul etaj. Dar dumneavoastră?
   - La doi, spuse Helene, trecând pragul uşii, urmată ca o umbră de Juan. Încântată de cunoştinţă, adăugă ea.
   În clipa aceea se întrebă dacă era mai bine să urce pe scări sau să ia liftul. Prezenţa lui Juan o neliniştea.
   - Speram să putem sta de vorbă, spuse Juan, mergând alături de ea. Ce-ar fi să mă inviţi la tine să bem un păhărel?
   - Nu cred că...

   În clipa aceea, văzând revolverul, Helene îşi pierdu răsuflarea.

   - Te rog să nu mă înfurii, domnişoară, i se adresă Juan pe un ton liniştit. Când devin nervos sunt în stare de lucruri pe care apoi le regret.

   Juan apăsă pe butonul de apel al liftului. Uşile se deschiseră. Îi făcu semn lui Helene să intre şi o urmă. Totul decurgea perfect.

   Când liftul începu cu o zgâlţâitură să urce, Juan îi zâmbi cu căldură. Era de preferat să menţină o atmosferă cât mai calmă.

   Helene era paralizată de frică. Neştiind cum să procedeze, nu făcu nimic. Deşi o umplea de groază, bărbatul din faţa ei părea un tip rezonabil şi, pe deasupra, era şi foarte bine îmbrăcat. Avea mai degrabă aspectul unui prosper om de afaceri. Poate că era trimis de cei de la Gene, Inc. Să-i percheziţioneze apartamentul. Pentru o clipă, se gândi să ţipe sau să încerce să fugă, dar îşi aduse aminte de revolver.
   Uşile liftului se deschiseră la etajul doi. Juan îi făcu graţios semn să meargă mai departe. Cu cheile în mâna care tremura, se îndreptă spre uşa ei şi o deschise. Juan îşi puse imediat piciorul în prag, aşa cum procedase şi în holul blocului. După ce intrară amândoi, bărbatul închise uşa şi o încuie folosind toate cele trei yale. Helene rămăsese fără glas în micul antreu, incapabilă să facă vreo mişcare.

   - Pofteşte, o îndemnă Juan, făcându-i politicos semn să intre în living.

   Spre surprinderea lui, pe canapea se afla o blondă ademenitoare. Lui Juan i se spusese că Helene locuia singură. Ce mai contează? gândi el.

   - Cum zicea proverbul acela al vostru? murmură el. Dacă nu curge, pică. Petrecerea asta se anunţă de două ori mai interesantă decât mă aşteptam.

   Îşi flutură revolverul prin aer şi-i făcu semn Helenei să se aşeze vizavi de colega ei de cameră. Cele două femei schimbară priviri neliniştite. Apoi Juan smulse cordonul telefonului din priza de pe perete, lăsând cele trei fire să atârne neputincioase. Se apropie de combina stereo şi dădu drumul la radio. În încăpere se auziră acordurile unei piese difuzate de un post specializat pe muzică clasică. Manevrând butoanele acordului digital, prinse în cele din urmă un post de muzică hard rock şi dădu volumul la maximum.

   - Ce petrecere e aia fără un pic de muzică? strigă el în timp ce scoase dintr-un buzunar o sfoară subţire.

10.

       Jason ajunse mai devreme la spital luni dimineaţa şi vizitarea pacienţilor îi umplu sufletul de durere. Niciunul dintre ei nu se simţea bine.
   După ce ajunsese la birou, sunase la Helene de fiecare dată când avea un moment de răgaz. Nu-i răspundea însă nimeni. Pe la zece a dat chiar o fugă până la laboratorul de la etajul şase, pe care însă îl găsi întunecat şi pustiu. Când a revenit în birou, era deja iritat. Simţea că Helene îi ascunsese ceva încă de la început, iar acum, nefiind de găsit, nu făcea decât să complice şi mai mult lucrurile.

   Jason ridică receptorul, sună la personal şi obţinu adresa şi numărul de telefon de acasă ale Helenei. O sună imediat. După ce auzi apelul de vreo zece ori, trânti neputincios receptorul în furcă. Sună din nou la personal şi ceru să vorbească cu şefa acestui compartiment, Jean Clarkson.
   Când îi auzi glasul, Jason o întrebă de Helene Brennquivist:

   - A sunat cumva să anunţe că e bolnavă? Am încercat toată dimineaţa să dau de ea.
   - Mă mir, spuse doamna Clarkson. La noi nu a sunat şi din câte ştiu e o angajată de nădejde. Nu-mi aduc aminte să fi lipsit o singură zi într-un an şi jumătate de când lucrează la noi.

   - Dar dacă s-ar îmbolnăvi, întrebă Jason, credeţi că ar anunţa?
   - Cu siguranţă.

   Jason închise telefonul. Iritarea lui se transformase în îngrijorare. Avea o presimţire rea faţă de absenta Helenei.

   Claudia îşi vârî capul pe uşa biroului.

   - Te caută doamna doctor Danforth pe linia doi. Vrei să-ţi fac legătura?

   Jason încuviinţă din cap.

   - Ai nevoie de fişa vreunui pacient?
   - Nu, mulţumesc, spuse Jason ridicând receptorul.
   În aparat se auzi vocea sonoră a doctoriţei Danforth:
   - Eu zic c-ar trebui să testaţi mai atent pacienţii de la Good Health. N-am mai văzut în viaţa mea cadavre într-o astfel de stare. Gerald Farr a fost la fel de grav ca şi ceilalţi. Nu i-am găsit niciun organ care să nu arate ca al unui bătrân de o sută de ani!

   Jason nu-i dădu niciun răspuns.

   - Alo? reveni Margaret.

   - Vă ascult, spuse Jason.

   Îi era şi de data aceasta jenă să-i spună colegei sale că numai cu o lună în urmă efectuase un control complet al lui Farr şi-l găsise perfect sănătos, în ciuda vieţii sale total iraţionale.

   - Mă mir cum de nu a suferit un atac violent cu mulţi ani mai devreme, spuse Margaret. Toate vasele sanguine îi erau sclerozate. Carotidele îi erau aproape deschise.

   - Ce mai ştiţi de pacientul lui Roger Wanamaker? o întrebă Jason.

   - Cum îl chema?
   - Nu mai ştiu, recunoscu el. A murit vineri în urma unui atac.
   - A, da. Şi la el s-a descoperit o degenerare aproape totală. Eu credeam că o clinică de medicină preventivă are alte obiective. Vă zic eu că o să daţi faliment dacă mai daţi astfel de diagnostice pacienţilor bolnavi, spuse Margaret râzând. Bineînţeles că glumesc. A fost tot un caz de boală multisistemică.

   - La dumneavoastră acolo faceţi şi teste de determinare a toxinelor? o întrebă brusc Jason.

   - Sigur că da. Mai ales acum. Facem testul de stabilire a consumului de cocaină, chestii de genul ăsta.

   - Ce-ar fi să insistaţi un pic asupra acestui test în cazul lui Farr? Credeţi că se poate?
   - Cred că mai avem nişte probe de sânge şi urină, răspunse Margaret. Ce-aţi vrea să verificăm?
   - Cam totul. Încerc sa aflu ceva, dar încă nu am nici cea mai mică idee despre ce se întâmplă.

   - Am s-o fac cu plăcere, spuse Margaret, dar pot să vă spun sigur că Farr nu se droga. Lui pur şi simplu i s-au sfârşit zilele. Ajunsese cu treizeci de ani mai bătrân decât era în realitate. Ştiu că nu e o explicaţie prea ştiinţifică, dar ăsta e adevărul.

   - Totuşi v-aş fi recunoscător dacă aţi face testele.
   - Se rezolvă, spuse Margaret şi o să vă trimitem şi vouă nişte probe de laborator. Îmi pare rău că la noi durează atât de mult examenul de microscop.

         Jason închise şi reveni la munca lui, oscilând între îndoiala de sine şi jena pentru că nu putea înţelege ce se întâmplă. De câte ori mai găsea un moment de răgaz, forma din nou numărul de la laboratorul Helenei. Aceasta continua să nu răspundă.
   O sună din nou pe Jean Clarkson, care îi spuse că l-ar fi anunţat dacă ar fi aflat ceva de Helene Brennquivist şi îl rugă să nu o mai deranjeze, apoi îi trânti telefonul în nas. Jason îşi aminti cu nostalgie de zilele în care se bucura de mai mult respect din partea personalului spitalului.
   După ce-şi vizită şi ultimul pacient al dimineţii, Jason se aşeză şi începu să bată nervos cu degetele în birou. Deodată îl năpădi un val de certitudine, care-i spunea că absenţa lui Helene nu era numai semnificativă. Era cât se poate de gravă. De fapt, nutrea convingerea că era atât de gravă încât ar trebui să anunţe fără întârziere poliţia.

   Schimbă halatul cu haina de la costum şi plecă la maşină. Se hotărâse să se vadă în persoană cu detectivul Curran. După ultima lor întâlnire, nu mai era convins că acesta l-ar lua în serios la telefon.

   Îşi aminti fără greutate drumul spre biroul poliţistului.

   Uitându-se prin încăperea mobilată sărăcăcios, îl zări pe detectiv lucrând aplecat deasupra unui formular aflat pe masa metalică. Cu pumnul lui imens încleştat pe creion, părea un puşcăriaş ce încearcă să evadeze.

   - Ce mai faci, Curran? spuse Jason în speranţa că îl va găsi într-o dispoziţie mai bună decât în noaptea trecută.

   Curran îşi ridică privirea din hârtia la care lucra.

   - O, nu! exclamă el, aruncând creionul pe formularul rămas necompletat. Doctorul meu preferat!

   Cu un gest exagerat de exasperare, îi făcu semn lui Jason să intre.

   Jason îşi trase un scaun cu spătar metalic lângă biroul lui Curran. Detectivul îi aruncă o privire prevestitoare de rele.
   - S-a mai întâmplat ceva, spuse Jason. M-am gândit că ar trebui să afli şi tu.
   - Credeam că te-ai hotărât să te apuci iarăşi de medicină.

   Jason continuă, neluând în seamă remarca tăioasă:

   - Helene Brennquivist a lipsit toată ziua de la spital.
   - Poate s-a îmbolnăvit. Poate e obosită. Poate că s-a săturat s-o tot baţi la cap cu întrebările tale.
   Jason se strădui să-şi păstreze firea.

   - Cei de la personal mi-au spus că e o tipă foarte conştiincioasă şi că nu ar lipsi nici măcar o zi fără să anunţe. Am sunat-o şi acasă, dar nu mi-a răspuns nimeni.
   Detectivul Curran îi aruncă lui Jason o privire dispreţuitoare.
   - Te-ai gândit şi la faptul că, tânără şi atrăgătoare cum e, o fi plecat şi ea să-şi petreacă week-end-ul cu vreun prieten?
   - Nu cred. De la ultima noastră întâlnire am mai aflat că a fost încurcată cu Hayes.
   Curran se ridică în picioare şi, pentru prima dată, îi acordă lui Jason toată atenţia sa.
   - Am avut tot timpul sentimentul că ascunde ceva în legătură cu Hayes, continuă Jason. Acum ştiu şi de ce. Cred, de asemenea, că ştie mult mai multe despre munca lui decât pretinde, precum şi despre motivul care a determinat percheziţionarea casei şi laboratorului. Cred că Hayes a făcut o descoperire importantă şi că cineva încearcă să pună mâna pe însemnările lui...

   - Dacă această descoperire există cu adevărat.

   - Sunt sigur că există, spuse Jason. Şi asta se adaugă la suspiciunile mele în legătură cu moartea lui Hayes. Prea s-au potrivit toate.

   - Tragi concluzii pripite.

   - Hayes mi-a spus că cineva încearcă să-l omoare. Cred încă o dată că a făcut o importantă descoperire şi din cauza asta a fost şi ucis.

   - Opreşte-te! strigă Curran, lovind cu pumnul în masă. Medicul legist a stabilit că Alvin Hayes a decedat de moarte naturală.

   - Mai precis, de anevrism. Dar a fost urmărit.
   - Aşa credea el, îl corectă Curran cu glas tunător.
   - Şi eu cred că era urmărit, îi replică Jason cu aceeaşi vehemenţă. Asta ar putea explica şi scotocirea apartamentului său şi a...
   - Ştim deja motivul pentru care apartamentul i-a fost întors cu josul în sus, îl întrerupse Curran. Numai că înainte de asta am găsit banii şi drogurile!
   - Nu e exclus ca Hayes să fi consumat cocaină, ridică la rândul său tonul Jason. Dar în niciun caz nu era un traficant de droguri! Şi mai cred că drogurile acelea i-au fost introduse de altcineva în casă şi că...
    Era pe punctul de a aminti de discuţia lui cu Carol, dar se opri. Nu era încă pregătit să-i spună lui Curran cât de mulase zbătuse să se vadă cu dansatoarea.

   - În orice caz, reluă Jason pe un ton mai calm, cred că motivul devastării laboratorului său a fost dorinţa cuiva de a da peste însemnările respective.
   - Ce naiba s-a mai întâmplat şi la laborator? urlă Curran deschizând larg pleoapele obosite şi devenind roşu ca racul.
   Jason înghiţi în sec.
   - Fir-ar să fie! se răsti din nou Curran. Vrei să spui că laboratorul lui Hayes a fost devastat şi mie nu mi s-a spus nimic? Ce credeţi că faceţi voi acolo?

   - Conducerea clinicii s-a temut de eventualele comentarii negative ale presei, spuse Jason, nevoit să apere hotărârea cu care nu fusese de acord niciodată.
   - Când s-a întâmplat asta?
   - Vineri noaptea.
   - Ce a dispărut din laborator?
   - Mai multe registre cu însemnări şi câteva culturi de bacterii. Nu s-au atins de niciunul din echipamentele de valoare. Practic nu se poate spune că a fost un furt.
   Jason urmări chipul ca de câine al lui Curran pentru a găsi un semn care să-i justifice îngrijorarea faţă de soarta Helenei.

   - S-au produs stricăciuni? A fost un act de vandalism? se mulţumi să mai întrebe acesta.

   - Au întors laboratorul cu susul în jos şi au aruncat totul pe jos. Deci era un talmeş-balmeş. Singura distrugere propriu-zisă a fost aceea a animalelor.

   - Bravo, spuse Curran. Monştrii ăia trebuiau oricum distruşi. Mie unuia îmi face rău numai când îi văd. Şi cum au fost omorâţi?
   - Au fost probabil otrăviţi. Rămâne să stabilească departamentul nostru de patologie.

   Detectivul Curran îşi trecu degetele groase prin părul ce fusese o dată roşcat.
   - Ştii ceva? întrebă el retoric. Cu colaborarea de care m-am bucurat din partea capetelor voastre de lemn, să fiu al naibii dacă nu mă bucur că am transferat cazul acesta Brigăzii de moravuri. Să se ocupe ei de el. N-ai decât să te duci la ei, să le ţii discursuri pline de ifose şi să răcneşti la ei. Poate că ei vor scoate un cap de acuzaţie din faptul că savantul tău nebun se ciocănea cu asistenta lui şi cu dansatoarea aia exotică...
   - Hayes şi dansatoarea nu mai erau amanţi în momentul morţii lui.
   - Serios? întrebă Curran cu un râs scurt şi cavernos, care sfârşi într-un râgâit. De ce nu te duci la Brigada de moravuri, doctore şi să mă laşi pe mine în pace? Am o mulţime de crime reale pe cap.

   Curran îşi luă creionul şi reveni la formularul lui.

   Turbat de furie, Jason coborî la parter şi dădu înapoi permisul lui de vizitator.

     Conducând pe Storrow Drive, cu râul Charles ce se întindea leneş în dreapta sa, Jason reuşi în cele din urmă să se calmeze. Tot mai era convins?
   Că ceva se întâmplase - cu Helene, dar decise că din moment ce poliţiei nu-i păsa, el unul nu avea nimic de făcut..
    Trase maşina în parcarea de la GHP şi reveni în biroul său.
   Claudia şi Sally nu se întorseseră încă din pauza de masă. Câţiva pacienţi aşteptau deja la uşă. Jason îşi puse din nou halatul alb pe el şi sună să se intereseze de rezultatul consultului cardiac al Madaleinei Krammer. Harry Sarnoff fusese de acord cu aprecierea lui Jason şi lui Madaleine i se făcuse şi o angiogramă.
   Imediat după întoarcerea lui Sally, îşi începu munca, consultându-şi pacienţii programaţi în ziua aceea. Tocmai îl examina pe cel de-al treilea pacient al după-amiezii când Claudia îşi vârî capul pe uşa cabinetului.

   - Ai un vizitator, îl anunţă ea.
   - Cine? întrebă Jason, rupând o reţetă din carnet.
   - Neînfricata noastră şefă. Şi are spume la gură. M-am gândit că n-ar fi rău să te avertizez.
   Jason îi înmână reţeta pacientului, îşi aruncă stetoscopul în jurul gâtului şi ieşi pe hol îndreptându-se către biroul său.
   Shirley stătea în picioare, lângă fereastră. În clipa în care îl auzi pe Jason se întoarse să-l înfrunte. Era, fără nicio îndoială, furioasă.

   - Sper din toată inima să-mi oferi o explicaţie plauzibilă, doctore Howard, spuse ea. Adineauri am primit un telefon de la poliţie. Sunt pe drum spre noi să-mi ia o declaraţie oficială despre motivul pentru care nu am anunţat violarea laboratorului lui Hayes. Spuneau c-au auzit asta de la tine şi m-au ameninţat că voi suferi consecinţele legii.
   - Îmi pare rău, spuse Jason. A fost un accident. Am fost într-adevăr la poliţie, dar nu cu intenţia de a le spune despre laborator...
   - Şi atunci ce naiba căutai la poliţie?
   - Vroiam să stau de vorbă cu Curran, continuă Jason cu vinovăţie în glas.
   - De ce?
   - Aveam nişte informaţii pe care credeam că e bine să le ştie şi el.

   - Despre laborator?

   - Nu, spuse Jason, lăsând mâinile să-i cadă pe lângă trup. Helene Brennquivist nu a venit azi la serviciu. Descoperisem între timp că ea şi cu Hayes fuseseră încurcaţi şi m-am grăbit să trag nişte concluzii. Chestia cu laboratorul mi-a scăpat pur şi simplu.

   - Cred că ar fi mai bine dacă te-ai limita la profesarea medicinei, spuse Shirley, pe un ton ceva mai scăzut.

   - Aşa mi-a spus şi Curran, oftă Jason.
   - Mă rog, spuse Shirley luându-l de braţ, măcar ştiu că nu ai făcut-o intenţionat. Pentru o clipă începusem să mă întreb de partea cui eşti. Îţi spun eu, cazul ăsta al lui Hayes are o viaţă proprie. De câte ori cred că problema s-a rezolvat, mai apare ceva.
   - Îmi pare rău, spuse Jason din toată inima. Eu nu am vrut să creez probleme.
   - Nu-i nimic. Dar nu uita niciodată, moartea lui Hayes provoacă deja necazuri acestei instituţii. Hai să nu mai complicăm situaţia şi aşa dificilă.
   Îi strânse mâna lui Jason şi se îndreptă spre uşă.
   Jason se întoarse la pacienţii săi, hotărât să lase investigaţiile în seama poliţiei. Era aproape ora patru, când Claudia îl întrerupse din nou.

   - Eşti căutat la telefon, şopti ea.

   - Cine e? întrebă nervos Jason.

   De obicei, Claudia înregistra mesajele, urmând ca Jason să răspundă acestora la sfârşitul zilei de muncă. Doar dacă, desigur, nu era vreo urgenţă. Dar Claudia nu vorbea în şoaptă când era vorba de o urgenţă.

   - Carol Donner, spuse ea.

   Jason stătu ne gânduri, apoi îi spuse că va răspunde din biroul său Claudia îl urmă, întrebându-l în şoaptă:

   - E Carol Donner aceea?
   - Care Carol Donner?
   - Dansatoarea de la Combat Zone, spuse Claudia.
   - N-am de unde să ştiu, îi răspunse Jason intrând în birou.
   Închise uşa în nasul Claudiei şi ridică receptorul:
   - Doctor Howard la telefon, spuse el.
   - Jason, sunt eu, Carol Donner. Îmi pare rău că te-am deranjat.
   - Niciun deranj.
   Glasul ei îi trezi în minte plăcuta imagine a tinerei cu care luase masa la Hampshire House. Auzi un pocnet în aparat.
   - Numai o clipă, Carol.
   Puse jos receptorul, deschise uşa şi o căută din priviri pe Claudia. Cu o expresie iritată, îi făcu semn să închidă telefonul.

   - Iartă-mă, te rog, spuse el după ce reveni în birou.
   - Nu te-aş fi deranjat dacă nu aş fi crezut că e ceva foarte important, continuă Carol. Dar am dat peste un pacheţel în fişetul meu de la serviciu. Apropo, eu sunt dansatoare la Club Cabaret...
   - O, exclamă vag Jason.
   - Mă rog, spuse Carol. Azi a trebuit să merg până la club şi l-am găsit acolo. Alvin îmi spusese cu mai multe săptămâni în urmă să-l păstrez în fişetul meu, dar eu am uitat cu desăvârşire de el.
   - Şi ce e în el?
   - Registre legale, hârtii şi scrisori. Chestii de genul ăsta. Droguri n-am găsit, dacă la asta te gândeai.
   - Nu, nu la asta mă gândeam. Dar mă bucur că m-ai sunat. Registrele ar putea fi importante. Aş vrea să le văd şi eu.
   - Bine, spuse Carol. În noaptea asta am să fiu la club. Am să mă gândesc la o modalitate să ţi le dau. Patronul meu îmi dă multă bătaie de cap cu protecţia pe care mi-o oferă. Se întâmplă ceva ciudat, pe care ei nu vor să-l ştiu, dar sunt legată de caraghiosul ăsta care mă urmăreşte tot timpul. Aş prefera să nu te amestec în povestea asta.

   - Pot să vin chiar eu să iau pachetul?

   - Nu. Nu cred c-ar fi o idee prea inspirată. Îţi spun eu cum facem. Dacă îmi dai numărul tău, te sun eu la noapte când ajung acasă.

   Jason îi dădu numărul.

   - Încă ceva, spuse Carol. Aseară mi-am dat seama că mai există ceva ce nu ţi-am spus. Cu circa o lună în urmă, Alvin mi-a spus că va rupe relaţia lui intimă cu Helene. Zicea că dorea ca ea să se concentreze numai asupra muncii lor.
   - Şi crezi că i-a spus şi ei?
   - Nu am nici cea mai mică idee.
   - Helen nu a venit astăzi la serviciu.
   - Vorbeşti serios? întrebă Carol. Ciudat. Din câte ştiu eu era foarte conştiincioasă când era vorba de muncă. Poate că ea este cauza pentru care patronul meu se comportă atât de ciudat.

   - De unde să ştie el de Helene Brennquivist?

   - Are o reţea informaţională foarte cuprinzătoare. Ştie ce se întâmplă în tot oraşul.
   Punând receptorul în furcă - Jason reflectă la inconsistentele derutante dintre meseria lui Carol şi rafinamentul ei intelectual. „Reţea informaţională” era un termen specific erei computerului şi la care nu te puteai aştepta de la o dansatoare de cabaret.

        Întorcându-se la pacienţii săi, Jason evită sistematic privirea interogativă a Claudiei. Îşi dădea seama că aceasta moare de curiozitate, dar avea de gând să nu-i ofere nici o satisfacţie.
   Spre sfârşitul după-amiezii, doctorul Jerome Washington, un negru corpolent, specialist în tulburări gastrointestinale, îl întrerupse pe Jason, solicitându-i un scurt consult.
   - Sigur că da, îi răspunse Jason, conducându-l în biroul său.
   - Roger Wanamaker mi-a sugerat să discut cu tine despre acest caz.
   Scoase de sub braţ o fişă voluminoasă şi o puse pe masă.

   - Încă câteva fişe de astea şi mă specializez în industria profilelor de aluminiu.

   Jason deschise fişa. Pacientul era un bărbat de 60 de ani.

   - I-am făcut un control domnului Lamborn acum 23 de zile, spuse Jerome. Tipul era un pic supraponderal, dar care dintre noi nu este? În rest am considerat că nu are probleme şi i-am spus-o şi lui. Apoi, în urmă cu o săptămână, s-a prezentat la mine într-o stare de ziceai că moartea îi dă târcoale. Pierduse zece kilograme. L-am internat, crezând că avea o malignitate care îmi scăpase la controlul general. I-am făcut toate analizele, ca la carte. Nimic. Şi acum trei zile a murit. Am făcut tot ce-am putut să conving familia să accepte o autopsie. Şi ce crezi că s-a descoperit?
   - Absenţa oricărei malignităţi.
   - Exact, spuse Jerome. Nicio malignitate, numai că toate organele sale erau total degenerate. I-am spus lui Roger şi el m-a îndemnat să vin la tine, pentru că tu mă vei înţelege.

   - Şi eu am avut astfel de probleme, spuse Jason. Ca şi Roger, de altfel. Să fiu sincer, mă tem că ne aflăm în faţa unui dezastru medical necunoscut.

   - Şi ce ai de gând să faci? îl întrebă Jerome. Eu unul nu cred că voi rezista prea mult acestei tensiuni emoţionale.

   - Te înţeleg. După toate decesurile pe tare le-am înregistrat în ultima vreme, m-am gândit şi eu să mă las de meseria asta. Și nu-mi dau seama de ce nu reuşim să depistăm aceste simptome prin analizele pe care le efectuăm. L-am anunţat pe Roger că o să convoc o şedinţă pentru săptămâna viitoare, dar acum cred că nu ne mai putem permite să aşteptăm.

   Imaginea sângelui lui Hayes ţâşnind pe masă reveni dur în mintea lui Jason.

   - Să ne adunăm chiar mâine după-amiază. Am s-o pun pe Claudia să pună totul la punct şi am să cer tuturor secretarelor să alcătuiască o listă cu toate analizele pe care le-am făcut în ultimul an pentru a vedea ce s-a întâmplat cu pacienţii respectivi.

   - Mi se pare corect, spuse Jerome. Cazuri ca acestea nu sunt deloc menite să-ţi sporească încrederea în forţele proprii.

   După plecarea lui Jerome, Jason se duse la secretariatul central pentru a pregăti întrunirea personalului medical de a doua zi. Îşi dădea seama că o parte din funcţionari vor fi nevoiţi să rămână şi după program, dar mulţumi providenţei pentru existenţa computerelor. Se auziră câteva murmure de dezaprobare când le explică ce trebuia făcut, inclusiv reprogramarea pacienţilor din după-amiaza respectivă, dar Claudia îşi asumă rolul de moderator. Jason era convins că lucrurile se vor rezolvă de îndată ce timpul scurt o va permite.

   La cinci şi jumătate, după ce-şi examină ultimul pacient, Jason mai încercă o dată să sune acasă la Helene. Nici acum nu-i răspunse nimeni. Sub impulsul momentului se hotărî să oprească pe la ea în drum spre casă. Citi adresa pe care o primise de la serviciul personal şi observă că locuieşte în Cambridge, pe Concorde Avenue. Apoi adresa îi deveni cât se poate de clară. Era vorba de blocul Craigie Arms.

   Ce coincidenţă, cugetă el. Înainte de a o cunoaşte pe Danielle, vorbise cu o fată care locuia tot în Craigie Arms.

       Jason coborî la maşină şi porni spre Cambridge. Circulaţia era infernală, dar graţie faptului că ştia bine zona nu avu nicio greutate în găsirea adresei.
   Îşi parcă maşina şi pătrunse în holul atât de cunoscut al blocului. Trecând în grabă peste şirul de butoane ale interfonului, găsi numele de Brennquivist şi apăsă.
   Mai exista posibilitatea ca Helene să nu fi răspuns la telefon, dar să fie mai receptivă la sunetul interfonului. Tot niciun răspuns.
   Jason se uită pe lista chiriaşilor, dar numele de Lucy Hagen nu mai figura. La urma urmei trecuseră cincisprezece ani.
   Atunci apăsă butonul administratorului blocului. Un mic difuzor montat deasupra uşiţei dădu un semn de viaţă şi glasul morocănos al domnului Gratz se auzi strident în holul pardosit cu gresie.
   - Nu s-a comandat nimic aici.
   Jason se prezentă imediat, admiţând că domnul Gratz s-ar putea să nu-l mai recunoască după atâţia ani. Apoi îi spuse că este îngrijorat de soarta unei colege, locatară a blocului. Domnul Gratz nu scoase nici un cuvânt, dar la broasca uşii interioare se auzi un bâzâit. Jason trebui să alerge câţiva paşi pentru a prinde momentul. Ajuns înăuntru, Jason fu izbit de inconfundabilul miros, pe care nu-l putuse uita niciodată după cincisprezece ani, cel de ceapă prăjită. Pe holul de gresie se deschise o uşă metalică şi domnul Gratz îşi făcu apariţia îmbrăcat, ca de obicei, cu vesta lui strânsă pe trup şi cu blugii soioşi. Obrajii lui arătau că nu se mai bărbierise de vreo două zile.
   Privi cu atenţie chipul lui Jason, îi ceru din nou numele, apoi îl întrebă:

   - Nu eşti cel care veneai într-o vreme pe la domnişoara Hagen, de la 2-J?

   Jason era impresionat. Tipul acesta nu ar câştiga cu siguranţă niciun concurs de frumuseţe, dar se pare că avea o memorie de elefant. Apucase să-l cunoască pentru că Lucy avea probleme mari cu canalizarea şi Larry Gratz era toată ziua în apartamentul ei.

   - Cu ce vă pot fi de folos? îl întrebă Larry.

   Jason îi spuse că Helene Brennquivist nu venise la serviciu şi nu răspunsese nici la telefon şi că lucrul acesta îl îngrijorase.

   - Eu nu pot să vă deschid apartamentul ei.

   - A, înţeleg, spuse Jason. Vreau doar să mă asigur că totul e în ordine.

   Gratz îl privi o clipă, mârâi ceva, apoi porni spre lift. Scoase din buzunar un inel de chei ce păreau suficiente pentru a deschide jumătate din uşile cartierului Cambridge. Urcară cu liftul fără să schimbe o vorbă.

  Apartamentul Helenei se afla în capătul unui hol lung. Cu mult înainte de a ajunge în dreptul uşii, cei doi putură să audă o muzică de rock-and-roll la volum maxim.
   - Se pare că dă o petrecere, spuse Gratz.
   Sună la uşă timp de un minut, dar nu primi niciun răspuns. Gratz îşi lipi urechea de uşă şi sună din nou.
   - Nici soneria nu se mai aude, continuă el. Mă mir cum nu s-a plâns nimeni de muzica asta.
   Ridicând un pumn păros, lovi cu putere în uşă. În cele din urmă, alese o cheie şi deschise yala. Când deschiseră uşa, volumul muzicii crescu simţitor.
   - Fir-ar să fie! spuse Gratz. Hei! strigă el apoi, dar nu primi niciun răspuns.
   Apartamentul avea un holişor cu o deschizătură cu arcadă spre stânga, dar chiar şi de acolo de unde se afla Jason recunoscu mirosul inconfundabil al morţii. Vru să spună ceva, dar Gratz îl opri.

   - Mai bine aştepţi aici, spuse Gratz încercând să acopere muzica asurzitoare în timp ce avansa spre living.

   - O, Dumnezeule! exclamă el o clipă mai târziu.

   Ochii îi erau larg deschişi, iar chipul i se contorsionase de groază. Jason privi printre arcadă şi trupul lui Larry. Încăperea arăta ca într-un coşmar.

   Administratorul alergă spre bucătărie, cu palmele la gură. În ciuda pregătirii sale, Jason simţi că stomacul i se întoarce pe dos. Helene şi încă o femeie se aflau pe canapea, goale şi cu mâinile legate la spate. Trupurile lor fuseseră mutilate cu sălbăticie. În măsuţa de cafea era înfipt un uriaş cuţit de bucătărie, plin de sânge..

   Jason se întoarse să vadă ce se întâmplă în bucătărie. Larry stătea aplecat deasupra chiuvetei şi voma. Prima lui reacţie fu să-l ajute pe bătrân, dar se gândi că-i mai bine aşa. În schimb, se duse la uşa de la intrare şi inspiră recunoscător o gură de aer proaspăt. Câteva minute mai târziu se împiedică de el şi Larry.

   - Du-te, te rog şi cheamă poliţia, spuse Jason, lăsând uşa să se închidă în urma lui.

   Relativa linişte era dătătoare de viaţă. Greaţa îi trecu.
   Recunoscător că i se ceruse să facă ceva, Larry alergă pe scări în jos. Jason se sprijini de perete şi încercă să se gândească la altceva. Tremura tot.
   La scurtă vreme sosiră doi poliţişti. Erau tineri şi se cam înverziră la faţă când văzură ce se întâmplase în living. Dar apoi trecură la sigilarea locului şi la interogarea lui Gratz şi a lui Jason. Cu grijă, să nu deranjeze nimic, ei scoaseră în cele din urmă aparatul de radio din priză. Între timp sosiseră mai mulţi poliţişti, inclusiv detectivi în civil. Jason sugeră că detectivul Curran ar putea fi interesat de acest caz şi cineva îl chemă şi pe acesta. Un fotograf tot de la poliţie începu să imortalizeze, cadru după cadru, încăperea devastată. Apoi sosi şi medicul legist.
   Jason aştepta în hol când îşi făcu apariţia şi Curran, abia urnindu-se către apartamentul ce aparţinuse Helenei.
   Dând cu ochii de Jason, se opri o clipă doar pentru a se răsti la el:

   - Tu ce dracu cauţi aici?

   Jason îşi ţinu gura, iar Curran se întoarse către poliţistul care străjuia în dreptul uşii:

   - Unde este detectivul care răspunde de acest obiectiv? rosti el răspicat, fluturându-i insigna pe sub nas.

    Poliţistul arătă cu degetul în direcţia livingului. Curran intră, lăsându-l pe Jason în hol.
   La scurt timp îşi făcură apariţia şi ziariştii, cu obişnuitul arsenal de aparate de fotografiat şi blocnotesuri cu spirală. Încercară să intre, dar poliţistul în uniformă de la uşă îi opri. Această măsură îi obligă să se mulţumească cu intervievarea oricărei persoane din zonă, inclusiv a lui Jason. El le spuse că nu ştie nimic, după care fu lăsat în pace.

   După o vreme apăru din nou Curran. Numai că de data aceasta părea un pic cam verde la faţă. Veni direct la Jason. Scoase o ţigară dintr-un pachet mototolit şi făcu un adevărat teatru din găsirea unui băţ de chibrit. În cele din urmă, se învrednici să se uite şi la Jason.

   - Să nu-mi spui „Ţi-am spus eu”, i se adresă el.

   - N-a fost doar o crimă pe bază de viol, nu-i aşa? întrebă calm Jason.

   - Asta nu e de competenţa mea să stabilesc. Cert este că a fost un viol. Ce te face să crezi că e vorba de ceva mai grav?

   - Mutilarea victimelor s-a făcut după decesul lor.

   - Da? Şi ce te face să crezi asta?

   - Lipsa sângelui. Dacă cele două femei ar fi fost încă în viaţă, s-ar fi produs o hemoragie mult mai mare.

   - Sunt impresionat, spuse Curran. Şi, deşi nu-mi face plăcere să recunosc, nu credem că a fost vorba de vreun descreierat obişnuit. Există probe asupra cărora nu mă pot pronunţa, dar pare opera unui profesionist în domeniul crimei. A fost folosit şi un revolver de calibru mic.
   - Deci eşti şi tu de acord că moartea Helenei are legătură cu Hayes.

   - E posibil, spuse Curran. Mi s-a spus că tu ai descoperit cadavrele.

   - Cu ajutorul superintendentului blocului.

   - Ce te-a adus în acest loc, doctore?

   Jason nu-i răspunse imediat.

   - N-aş putea spune cu certitudine, spuse el în fine. Cum îţi spuneam, faptul că Helene nu a venit astăzi la serviciu mi-a creat un sentiment de nelinişte.
   Curran îşi întinse gâtul şi examină holul. Trase adânc din ţigară, apoi scoase fumul pe nas. Înjur se adunase o mulţime de poliţişti, reporteri şi locatari curioşi. Două brancarde fuseseră aliniate de-a lungul peretelui, pentru scoaterea din clădire a celor două cadavre.

   - Poate că n-am să transfer acest caz celor de la moravuri, spuse el în cele din urmă, apoi plecă.

   Jason îl abordă pe poliţistul care păzea uşa apartamentului Helenei.

   - Aş vrea să ştiu dacă acum pot să plec şi eu.

   - Hei, Rosati! strigă poliţistul.

   Detectivul care răspundea de obiectiv, un bărbat plăpând cu faţa scofâlcită şi cu o căpiţă de păr negru şi rebel, îşi făcu apariţia aproape instantaneu.

   - Omul vrea să plece, spuse poliţaiul, arătând spre Jason.

   - V-am luat numele şi adresa? întrebă Rosati.

   - Numele, adresa, numărul de telefon, asigurarea socială, permisul de conducere, totul..
   - Atunci e în regulă, spuse Rosati. O să ţinem legătura cu dumneavoastră.

   Jason încuviinţă din cap, apoi porni pe hol, cu picioarele tremurând. Când ieşi pe Concorde Avenue, fu surprins că deja se întunecase. Aerul rece al serii era îmbâcsit de fumul de eşapament. Şi, ca o ultimă palmă, Jason găsi sub ştergătorul de parbriz şi o amendă pentru parcare interzisă.
   O rupse înfuriat, dându-şi seama că parcase într-o zonă în care acest lucru nu era permis decât riveranilor.

           Drumul spre GHP dură mult mai mult decât cel parcurs la venire.
   Pe Storrow Drive se circula la ora aceasta bară la bară, aşa că abia la şapte şi jumătate, Jason reuşi în fine să-şi parcheze maşina în faţa spitalului şi să intre în clădire. Ajungând în birou, găsi pe masă o imensă listă tipărită pe imprimanta computerului şi cuprinzând toţi pacienţii GHP cărora li s-a făcut în ultimul an controlul general, precum şi observaţiile privind starea actuală a sănătăţii acestora. „Secretarele au făcut o treabă bună”, gândi Jason, apoi puse hârtia în geantă.
   Urcă apoi la etajul unde se aflau pacienţii internaţi. Una dintre asistente îi dădu rezultatele arteriogramei Madaleinei Krammer.
   Toate vasele coronariene indicau un proces semnificativ, nefocalizat şi difuz de deteriorare rapidă. Când aceste rezultate au fost comparate cu un studiu similar efectuat în urmă cu şase luni, degenerarea a devenit şi mai clară. Harry Sarnoff, cardiologul care a consultat-o, nu era de părere că pacienta putea fi o candidată pentru intervenţia chirurgicală şi, dat fiind nivelul scăzut al colesterolului şi al acizilor graşi, nu prea avea ce sugera pentru ameliorarea situaţiei. Pentru a se încredinţa pe deplin, Jason ceru să se facă un consult cardiac de către un chirurg, apoi intră în salon să-şi vadă pacienta.
   Ca de obicei, Madaleine se afla în cea mai bună dispoziţie şi-şi minimaliza simptomele. Jason o anunţă că ceruse să fie examinată de un chirurg şi-i promise că va trece s-o mai vadă şi a doua zi. Avea însă acea îngrozitoare presimţire că femeia nu o va mai duce prea mult. Examinându-i gleznele, constată că pielea începuse să se jupoaie.

   - V-aţi scărpinat cumva? o întrebă.

   - Puţin, recunoscu Madaleine apucând cearşaful şi acoperindu-se ca şi cum s-ar fi simţit jenată.

   - Aveţi mâncărimi la glezne?

   - Cred că e din cauza căldurii de aici. E un aer foarte uscat, ştiţi?

   Jason nu ştia. În realitate, sistemul de aer condiţionat al spitalului menţinea umiditatea la un nivel constant şi normal.

   Cu un sentiment îngrozitor de senzaţie trăită deja, Jason se întoarse la biroul central al asistentelor şi ceru să se efectueze un consult dermatologic, precum şi întreaga gamă de analize chimice care includeau patruzeci de teste automate. Cu siguranţă că lui îi scăpase ceva.

   Restul vizitelor pe care le făcu pacienţilor fură la fel de descurajatoare. Părea că toţi pacienţii lui intraseră într-o stare de declin. Când plecă de la spital se hotărî să dea o fugă până la Shirley. Simţea nevoia de a sta de vorbă cu cineva, iar ea îi dăduse foarte clar de înţeles că îi făcea plăcere să se întâlnească cu el. Credea, de asemenea, că era de datoria lui să rupă tăcerea în legătură cu moartea Helenei, înainte ca Shirley să fi aflat totul din presă. Ştia că vestea o va răvăşi.
   Îi trebuiră vreo 20 de minute până când reuşi să parcheze maşina pe aleea pietruită din faţa casei ei. Fu încântat să vadă că înăuntru luminile erau aprinse.

       - Jason! Ce surpriză plăcută! spuse Shirley după ce îi deschise uşa.
   Era îmbrăcată într-un costum roşu de gimnastică, colanţi negri iar pe cap avea o bandă albă.
   - Tocmai mă pregăteam să merg la gimnastica aerobică.
   - Ar fi trebuit să te sun înainte.
   - Fii serios, spuse Shirley apucându-l de mână şi trăgându-l înăuntru. Mereu caut câte un motiv să nu mă duc.
   Îl conduse în bucătărie, unde masa era acoperită cu un munte de rapoarte şi de însemnări. Jason se gândi o clipă la imensa cantitate de muncă pe care o necesită conducerea şi funcţionarea în bune condiţiuni a unei instituţii ca GHP. Ca întotdeauna, fu impresionat de capacitatea lui Shirley.
   După ce femeia îi aduse ceva de băut, el o întrebă dacă aflase vestea.
   - Nu ştiu nimic, răspunse Shirley scoţându-şi banderola de pe frunte şi scuturându-şi părul des. Ce veste?
   - E vorba de Helene Brennquivist, spuse cu glasul pierdut Jason.
   - E cumva o veste care îmi va produce plăcere? întrebă Shirley luând paharul de pe masă.
   - Din păcate nu cred, spuse Jason. A fost ucisă împreună cu colega ei de cameră.
   Shirley scăpă paharul pe canapea, apoi, cu mişcări mecanice începu să cureţe mizeria pe care o făcuse.

   - Ce s-a-ntâmplat? întrebă ea după o lungă tăcere.
   - Moartea a survenit în urma unui viol. Cel puţin aşa pare la prima vedere.
   Rememorând scena, Jason simţi că i se face rău.
   - Îngrozitor! spuse Shirley ducându-şi mâna la piept.
   - A fost ceva înfiorător, fu de acord Jason.
   - Este cel mai îngrozitor coşmar al unei femei. Când s-a întâmplat?
   - Din câte se pare noaptea trecută.
   Shirley rămase cu privirea pierdută.
   - Cred c-ar fi bine să-l sun imediat pe Bob Walthrow. Acest eveniment nu va face decât să aducă şi mai multe nenorociri pe capul serviciului de relaţii publice.
   Shirley se săltă cu efort în picioare şi se îndreptă cu paşi tremurători spre telefon. Jason simţi emoţia din glasul femeii, care explica interlocutorului ei ce se întâmplase.

   - Nu te invidiez pentru munca ta, spuse el după ce Shirley închise telefonul.
   Ochii ei străluceau, plini de lacrimi.
   - Nici eu pentru munca ta, continuă Shirley. De câte ori te văd după ce pierzi un pacient, mă bucur că nu am urmat medicina.
   Deşi nici lui Shirley şi nici lui Jason nu le era cine ştie ce foame, încropiră o cină constând din spaghete. Shirley încercă să-l convingă pe Jason să rămână la ea peste noapte, dar acesta, deşi găsise alinare alături de ea şi primise din partea ei sprijinul necesar pentru a îndura mai uşor gândul morţii lui Helene îşi dădu seama că nu putea rămâne. Trebuia să fie acasă când Carol îl va suna.
   Pretinzând că are de terminat o lucrare, plecă şi se întoarse la apartamentul său.

 

       După o alergare târzie şi după un duş, Jason se aşeză confortabil în fotoliu, având în faţă situaţia pacienţilor GHP care făcuseră anul trecut controlul general.
   Cu picioarele pe masa de scris, parcurse cu atenţie întreaga listă, constatând că totalul de controale fusese repartizat egal întregului corp de doctori internişti. Cum lista fusese tipărită în ordine alfabetică şi nu cronologică, lui Jason îi trebui ceva timp până să-şi dea seama că rezultatele mai slabe apăreau mult mai des în ultimele şase luni decât în perioada de început a anului. De fapt, chiar şi fără a face notări pe material se putea constata o creştere substanţială a deceselor survenite în mod neaşteptat în ultimele câteva luni.
   Folosindu-se de un creion, Jason începu să numere decesele recente. Fu şocat de totalul acestora. Apoi formă numărul centralei GHP şi ceru serviciul de evidentă şi arhive. Când una din secretarele din tura de noapte îi răspunse, îi dădu lista pacienţilor ambulatorii şi o întrebă dacă fişele acestora pot fi scoase din bibliorafturi şi aduse pe biroul lui. Secretara îi răspunse că nu există nicio problemă.

   Punând în servietă materialul realizat pe imprimanta computerului, Jason luă tratatul de endocrinologie al lui Williams şi se întoarse la capitolul despre hormonul de creştere. Aşa cum se întâmpla şi când era vorba de multe alte subiecte, cu cât citea mai mult, cu atât înţelegea mai puţin. Hormonul de creştere şi relaţia lui cu creşterea şi cu maturizarea sexuală erau două chestiuni enorm de complicate. Atât de complicate încât, în curând, adormi cu masivul tratat pe abdomen.
   Soneria telefonului îl trezi violent, atât de brusc încât trânti cartea pe jos. Apucă receptorul cu o smucitură rapidă, aşteptându-se să fie sunat de la spital. Îi fu necesară încă o secundă să-şi dea seama că era Carol Donner. Jason îşi privi ceasul - trei fără unsprezece minute.
   - Sper că nu te-am trezit, spuse Carol.
   - Nu, nu! minţi Jason.

   Picioarele care rămăseseră pe birou în tot timpul somnului îi amorţiseră.

   - Aşteptam telefonul tău. Unde eşti?
   - Acasă, îi răspunse Carol.
   - Pot să trec să iau pachetul?
   - Nu e la mine, spuse Carol. Ca să evit orice problemă l-am dat unei prietene care lucrează cu mine. O cheamă Melody Andrews. Locuieşte pe Revere Street 69, pe Beacon Hill, continuă ea, apoi îi dădu telefonul lui Melody. Aşteaptă un telefon de la tine şi la ora asta cred că a ajuns deja acasă. Anunţă-mă şi pe mine care este părerea ta despre material şi dacă apare vreo problemă, notează şi numărul meu.
   Îi dictă la telefon numărul.
   - Îţi mulţumesc, spuse Jason, notând totul.
   Îl surprinse dezamăgirea care îl cuprinse la gândul că nu se va întâlni chiar cu ea.

   - Ai grijă de tine, mai spuse Carol, apoi închise.

   Jason rămase la birou, încercând încă să se trezească.
   Pe măsură ce reuşi, îşi dădu seama că nu-i spusese lui Carol despre moartea Helenei. La urma urmei, acesta va fi un bun motiv pentru a o mai suna o dată, gândi el în timp ce forma numărul prietenei lui Carol.

   Melody Andrews răspunse într-un pronunţat accent al celor din sudul Bostonului. Îi spuse lui Jason că pachetul era la ea şi că putea veni oricând să-l ia. Mai adăugă şi faptul că va mai rămâne vreo jumătate de oră înainte de a se duce la culcare.
   Jason îşi puse pe el un pulover şi o geacă scurtă, ieşi din casă, străbătu strada Pinkney, o luă pe West Cedar şi urcă pe strada Revere. Casa în care locuia Melody se afla undeva pe dreapta.
   Sună la uşă şi femeia apăru în uşă, cu părul pus pe bigudiuri.
   Jason n-ar mai fi crezut că cineva mai folosea în zilele astea astfel de accesorii. Chipul ei era obosit şi tras.
   Jason se prezentă. Melody abia dacă se osteni să dea din cap, apoi îi înmână un colet învelit în hârtie maronie şi legat cu sfoară. Cântărea vreo patru kilograme. Când Jason îi mulţumi, femeia nu făcu decât să ridice din umeri şi-i răspunse:
   - E-n regulă.
   Întors acasă, Jason se dezbrăcă imediat de geacă şi de pulover. Privind pachetul cu nerăbdare, aduse un foarfece din bucătărie şi tăie sfoara. Apoi duse pachetul în camera lui de lucru şi-l aşeză pe birou. Înăuntru găsi două registre pline cu însemnări de mână, diagrame şi date privind unele experienţe.
   Pe coperta unuia dintre registre erau tipărite cuvintele Proprietate a Gene, Inc. Pe celălalt scria pur şi simplu Caiet de însemnări. În pachet se mai afla şi un plic plin cu corespondenţă.
   Primele scrisori pe care le citi Jason erau de la Gene, Inc. În ele i se cerea lui Hayes să-şi respecte angajamentele contractuale şi să aducă înapoi protocolul privind Somatomedinul şi cultura de bacterii de E. Coli recombinante pe care le scosese în mod ilegal din laboratorul lor.

   Pe măsură ce continua să citească, pentru Jason deveni limpede că Hayes era cu totul de altă părere în ceea ce privea dreptul de proprietate a procedurii şi al bacteriilor şi că acesta se afla pe punctul de a patenta ceva similar. Jason mai găsi şi un număr de scrisori de la un avocat pe nume Samuel Schwartz. Jumătate dintre ele se refereau la cererea de patentare a bacteriilor E. Coli producătoare de Somatomedin, iar restul aveau ca subiect înfiinţarea unei corporaţii. Rezulta că Alvin Hayes era deţinătorul a 51% din acţiuni, în timp ce restul de patruzeci şi nouă la sută se împărţeau între copiii lui şi Samuel Schwartz.
   Cam atât se poate afla din corespondenţă, gândi Jason. Puse scrisorile înapoi în plic. Luă apoi registrele. Cel pe coperta căruia stătea scris „Gene, Inc.” părea a fi protocolul despre care se vorbea în scrisori. Parcurgându-l în grabă, Jason îşi dădu seama că lucrarea prezenta în detaliu procesul de creare a culturii de bacterii recombinante necesare producerii Somatomedinului.
   Din lecturile sale de până atunci ştia că somatomedinii erau factori ai creşterii produşi de celulele hepatice în prezenţa hormonului de creştere.
   Lăsând la o parte primul registru, Jason îl luă pe al doilea.
   Experimentele descrise nu erau complete, dar se refereau la producerea unui anticorp monoclonal al unei anumite proteine.
   Numele proteinei nu apărea, dar Jason găsi o diagramă a succesiunii aminoacizilor ei. În cea mai mare parte, materialul depăşea cu mult capacitatea de înţelegere a lui Jason, dar judecând după pasajele întregi ce fuseseră tăiate şi după adnotările marginale rezulta că experimentele nu progresau conform aşteptărilor şi că la momentul ultimei însemnări Hayes nu reuşise, cu siguranţă, să creeze anticorpul propus.
   Jason îşi întinse oasele şi se ridică de la birou. Era dezamăgit.
   Sperase că pachetul de la Carol îi va oferi o imagine mai clară asupra descoperirii făcute de Hayes, dar, cu excepţia documentaţiei privind controversa dintre Hayes şi Gene, Inc., Jason nu aflase decât infim de puţin în plus faţă de ce ştiuse înainte de a deschide coletul. Intrase în posesia protocolului de producere a Somatomedinului, dar aceasta nu părea nicidecum o invenţie ieşită din comun. Toate celelalte însemnări de laborator constituiau un eşec.

   Frânt de oboseală, Jason stinse lumina şi se duse la culcare.
   Fusese pentru el o zi lungă şi îngrozitoare.

11

       Coşmaruri cuprinzând permutări vulgare ale scenei de groază petrecute în apartamentul Helenei îl treziră pe Jason înainte ca soarele să lumineze cerul.
   Puse cafeaua şi în timp ce aştepta ca aceasta să fie filtrată, îşi luă ziarul şi citi reportajul despre dubla crimă. Nimic nou. Aşa cum se aşteptase, accentul se punea pe actul violului. Punându-şi registrul companiei Gene, Inc. În servietă, Jason ieşi din casă şi porni spre spital.
   Cel puţin la ora aceasta nu era aglomeraţie pe drumul spre GHP şi, în plus, avu şi posibilitatea să-şi aleagă locul de parcare. Nici măcar chirurgii, care de obicei soseau la o oră atât de necivilizată, nu veniseră încă.
   Ajuns la GHP, se îndreptă direct spre biroul său. Aşa cum ceruse, pe biroul lui zăcea acum un morman de fişe medicale.
   Îşi dădu jos sacoul şi începu să le parcurgă. Ţinând tot timpul cont de faptul că aceştia erau pacienţi care decedaseră la un interval de maximum o lună după ce primiseră un rezultat favorabil la controlul medical general din partea unor doctori care efectuaseră cele mai complexe analize pe care GHP le putea oferi, Jason începu să caute nişte aspecte comune tuturor, dar nimic nu îi atrase atenţia. Compară EKG-urile şi nivelul colesterolului, al acizilor graşi, al imunoglobulinelor şi al globulelor din sânge. Niciunul din grupurile comune de compuşi, elemente sau enzime nu varia faţă de valorile normale pentru astfel, de teste. Singurul aspect comun era acela că decesul majorităţii acestor pacienţi survenise la o perioadă ce nu depăşea o lună de la efectuarea analizelor. Lucrul şi mai supărător pe care Jason îl constată era că în ultimele trei luni numărul morţilor crescuse în mod spectaculos.
   După parcurgerea celor douăzeci şi şase de fişe medicale, în mintea lui Jason apăru brusc o corelaţie. În ciuda faptului că pacienţii respectivi nu prezentaseră simptome fizice, fişele lor indicau o predominanţă a viciilor sociale de mare risc. Erau supraponderali, fumători înrăiţi, abuzau în privinţa consumului de medicamente, beau prea mult, nu făceau mişcare sau sport sau combinau mai multe din aceste practici nesănătoase.

   Bărbaţi şi femei destinaţi a avea în cele din urmă serioase probleme de sănătate. Aspectul şocant îl constituia faptul că starea sănătăţii lor se deteriorase într-o perioadă atât de scurtă. Şi de ce decedau oare atât de brusc? La urma urmei nu exageraseră mai mult în viciile lor decât cu un an în urmă. Poate că era numai o chestiune de statistică: fuseseră norocoşi până atunci şi brusc le venise ceasul fatal. Aceasta ipoteză nu părea însă a rămâne în picioare, întrucât numărul cazurilor de deces era totuşi prea mare. Jason nu era un statistician cu prea multă experienţă, aşa că se hotărî să roage un matematician mai bun decât el să examineze această situaţie.
   În momentul în care crezu că nu-i va trezi pe pacienţi, Jason părăsi biroul său şi începu să-şi efectueze vizitele. Nu constată nici o schimbare. Întors în birou şi înainte de a-l consulta pe primul pacient programat, sună la patologie pentru a se interesa de animalele moarte găsite în laboratorul lui Hayes şi aşteptă câteva minute până când tehniciana găsi raportul respectiv.
   - L-am găsit, spuse femeia. Toate au murit prin otrăvirea cu stricnină.

   Jason puse receptorul în furcă, apoi o sună pe Margaret Danforth de la morgă. Cum Margaret era ocupată în momentul acela cu o autopsie, îi răspunse o tehniciană. Jason o întrebă dacă testul toxicologic făcut lui Gerald Farr a scos la iveală ceva interesant.

   - Analiza toxicologică e negativă, îi răspunse tehniciană.

   - Încă o întrebare. Ar fi fost posibil ca acest test să releve prezenţa stricninei?
   - Aşteptaţi o clipă, spuse tehniciana.
   Pe fundal, Jason o putu auzi pe femeie strigând după medicul examinator. Apoi interlocutoarea lui reveni la telefon.
   - Doamna doctor Danforth spune că da, testul ar fi indicat şi stricnina dacă aceasta ar fi fost prezentă în probe.
   - Mulţumesc, spuse Jason.
   Închise telefonul, apoi se ridică de la birou. Se duse la fereastră şi privi afară. Circulaţia pe Riverway devenise foarte densă. Cerul era încărcat de nori. Era începutul lui noiembrie, o lună nu prea frumoasă pentru locuitorii Bostonului. Jason se simţea neliniştit, agitat şi deznădăjduit. Îşi aduse aminte de pachetul de la Carol şi se întrebă dacă nu ar fi mai bine să i-l predea lui Curran. Dar la ce ar ajuta? Cei de la poliţie investigau cazul lui Hayes ca pe al unui traficant droguri.
   Revenind la masa de lucru Jason luă cartea de telefoane şi căută numărul companiei Gene, Inc. Constată că sediul firmei se afla pe Pioneer Street în partea de est a Cambridgeului, în apropiere de campusul universitar MIT. Brusc, se aşeză şi formă numărul.
   Centralista îi răspunse cu un puternic accent britanic:

   - Doriţi să vă fac legătura cu domnul doctor Leonard Dawen, preşedintele companiei?

   - Ar fi foarte bine, răspunse Jason.

   Auzi apoi apelul postului de interior şi în scurt timp îi răspunse o secretară:

  - Cabinetul doctorului Dawen.
   - Aş dori să vorbesc cu domnul doctor Dawen.
   - Cine îl caută, vă rog?
   - Sunt doctorul Jason Howard.
   - Îmi puteţi spune în legătură cu ce?
   - E vorba de nişte însemnări de laborator care au ajuns în posesia mea. Spuneţi-i doctorului Dawen că lucrez la GHP şi că am fost prieten cu Alvin Hayes.
   - Aşteptaţi o clipă, vă rog, îi răspunse secretara cu un glas ce părea înregistrat pe un robot telefonic.
   Jason deschise sertarul din mijloc al biroului său şi se jucă cu colecţia lui de creioane. Auzi un pocnet în receptor, apoi o voce puternică.

   - Doctorul Leonard Dawen la telefon.

   Jason explică cine este, apoi făcu o descriere a registrului de laborator.

   - Îmi permiteţi să vă întreb cum aţi ajuns în posesia lui, domnule?
   - Nu cred că mai are vreo importanţă. Important este că acum se află la mine.
   Nu avea de gând s-o amestece în această poveste şi pe Carol.
   - Registrul acela este proprietate a companiei noastre, spuse doctorul Dawen.
   Vocea sa era calmă, dar ascundea un ton ameninţător şi poruncitor.
   - As fi bucuros să vi-l restitui în schimbul câtorva informaţii despre doctorul Hayes. Credeţi că ne-am putea întâlni?
   - Când?
   - Cât mai curând posibil, spuse Jason. Aş putea trece pe la dumneavoastră imediat după prânz.
   - Veţi aduce şi registrul?
   - Cu siguranţă.

           În restul dimineţii, Jason avu mari dificultăţi să se concentreze asupra şirului nesfârşit de pacienţi programaţi pentru acea zi. Fu încântat că Sally nu programase consulturi medicale şi pe perioada prânzului. În momentul în care termină ultimul consult, ieşi în grabă şi se îndreptă spre maşina din parcare.
   Ajungând în Cambridge, Jason străbătu cu greu zona MIT şi East Cambridge, ale cărei zgârie-nori aveau o arhitectură atât de modernă încât contrastau izbitor cu clădirile din cărămidă, mai vechi şi mai tradiţionale din New England. Angajându-se în fine pe Pioneer Street, Jason găsi imediat sediul lui Gene, Inc., o clădire uluitor de modernă învelită în granit negru lustruit. Spre deosebire de clădirile învecinate, aceasta avea numai şase etaje. Ferestrele sale erau nişte despicături înguste care alternau cu cercuri de bronz umplute cu oglinzi. Avea un aspect solid, ca un castel dintr-un film de science fiction.
   Jason coborî din maşină, cu servieta în mână şi-şi ridică privirea spre uimitoarea faţadă a clădirii. După ce citise atât de mult despre ADN-ul recombinant şi după ce văzuse grădina zoologică a lui Hayes, atât de violent deformată, Jason se temea că avea să intre într-o casă a groazei. Intrarea principală era de formă circulară, alcătuită din mai multe raze de granit ce dădeau impresia unui ochi uriaş ale cărui pupile erau uşile negre. Holul de la intrare era tot din granit negru: zidurile, podeaua, chiar şi tavanul. În mijlocul spaţiului rezervat recepţiei se afla o statuie iluminată generos, reprezentând molecula dublu-spiralată a ADN-ului ce se deschidea ca un fermoar.
   Jason se apropie de o atrăgătoare coreeancă aflată în spatele unui zid de sticlă şi în faţa unui panou de control ce aducea mai degrabă cu cel din astronava Enterprise. În ureche avea o cască minusculă conectată la un mic microfon al cărui cablu se răsucea în spirală la spate. Femeia îl salută pe Jason folosindu-i numele şi-l anunţă că este aşteptat în sala de conferinţe de la etajul patru. Glasul ei preluat de micul microfon avea un ton metalic.

   În clipa în care fata de la recepţie termină ce avu de spus, unul dintre panourile de granit se deschise, dând la iveală un ascensor. Mulţumindu-i fetei, Jason se gândi o clipă că aceasta semănă cu un robot înzestrat cu viaţă. Zâmbindu-i, intră în ascensor şi căută butoanele etajelor.
   Uşa se închise în urma lui. Nu exista niciun panou de comandă cu butoane pentru fiecare etaj şi totuşi ascensorul începu să urce.

   Când uşile se deschiseră din nou, Jason se trezi într-un hol negru, lipsit de orice uşă. Presupuse că întreaga clădire era controlată dintr-un singur loc, poate chiar de către fata de la recepţie. Un panou de granit din stânga sa se deschise prin culisare. În cadrul intrării şedea un bărbat cu trăsături aspre, dar îmbrăcat impecabil într-un costum închis cu dungi dese, cămaşă albă şi o elegantă cravată roşie.
   - Domnule doctor Howard, eu sunt Leonard Dawen, spuse bărbatul, făcându-i semn lui Jason să intre.
   Nu-i întinse mâna. Glasul său avea acelaşi ton poruncitor pe care Jason şi-l aminti din convorbirea telefonică. În comparaţie cu austeritatea de mormânt a restului clădirii, sala de conferinţe avea mai degrabă aspectul unei biblioteci cu pereţii înveliţi în lambriuri şi părea cât se poate de confortabilă şi agreabilă, cel puţin până în momentul în care dădeai cu ochii de cel de-al patrulea perete, care era din sticlă. Acesta dădea spre ceea ce părea a fi un laborator ultramodern. În încăpere se mai afla un bărbat, un oriental îmbrăcat într-un combinezon cu fermoar.
   Dawen îl prezentă ca fiind domnul Hong, inginer al companiei Gene, Inc. După ce se aşezară cu toţii în jurul unei mici mese de conferinţe, Dawen spuse:
   - Presupun că aveţi asupra dumneavoastră registrul de laborator...
   Jason deschise servieta şi-i întinse registrul lui Dawen, care la rândul lui i-l dădu lui Hong. Inginerul începu să-l studieze pagină cu pagină. Se instală o tăcere grea.
   Jason îi privi pe rând pe cei doi bărbaţi. Se aşteptase la o atmosferă ceva mai cordială. La urma urmei le făcea o favoare.
   Se răsuci un pic şi privi prin peretele de sticlă. Podeaua încăperii din spatele sticlei era la nivelul etajului inferior.
   Cea mai mare parte a laboratorului era ocupată de vase din metal inoxidabil, amintindu-i lui Jason de o vizită pe care o făcuse o dată la o fabrică de bere. Bănui că e vorba de un incubatoarele pentru culturile de bacterii recombinante. Se mai aflau acolo o mulţime de alte echipamente şi o reţea  complicată de conducte. Oameni în combinezoane albe şi cu glugi de aceeaşi culoare se deplasau de ici-colo, făcând măsurători şi reglaje.

   Hang închise zgomotos registrul.

   - Se pare că nu lipseşte nimic, spuse el.

   - O surpriză plăcută, interveni Dawen.

   Apoi, întorcându-se spre Jason, continuă:

   - Sper că vă daţi seama că tot ce se află în acest registru are un caracter confidenţial.

   - Nu aveţi nicio grijă, spuse Jason, afişând un zâmbet forţat. Oricum n-am înţeles mare lucru. Pe mine mă interesează mai mult doctorul Hayes. Cu puţin înainte de moartea sa, mi-a mărturisit că făcuse o descoperire foarte importantă. Aş fi curios să ştiu dacă însemnările din acest registru pot fi considerate
astfel.
   Dawen şi Hong schimbară câteva priviri.
   - E vorba mai degrabă de o descoperire comercială, spuse Hong şi nicidecum de o nouă tehnologie.
   - Este exact lucrul la care m-am aşteptat şi eu. Hayes era atât de zăpăcit încât nu-mi mai puteam da seama dacă mai este complet raţional. Dar dacă a făcut cu adevărat o mare descoperire ştiinţifică, aş regreta foarte mult ca aceasta să se piardă pentru umanitate.
   Chipul aspru al lui Dawen se îmblânzi pentru prima oară de la venirea lui Jason.
   Jason continuă, concentrându-şi atenţia asupra inginerului:
   - Aveţi vreo idee despre ceea ce vroia să spună Hayes?
   - Din păcate, nu. Hayes era un tip foarte secretos.
   Dawen îşi încrucişă mâinile deasupra mesei şi-l privi pe Jason în faţă.

   - Ne era teamă că ne veţi stoarce de bani pentru a recupera acest material, spuse el atingând coperta registrului de laborator. Trebuie să înţelegeţi că doctorul Hayes ne-a făcut multe necazuri.

   - Care era rolul doctorului Hayes în această companie? întrebă Jason.

   - L-am angajat pentru a produce o bacterie recombinantă, explică Dawen. Intenţionam să producem un factor de creştere în cantităţi industriale.

   Jason bănui că era vorba de somatomedin.

   - Am căzut de acord să-i plătim global pentru întregul proiect şi să-i permitem accesul la toate facilităţile pe care le oferă compania noastră în vederea efectuării propriilor sale cercetări. Avem câteva echipamente unice în lume.

   - Aveţi vreo idee la ce se refereau cercetările sale? întrebă Jason.

   Hong interveni îţi discuţie:
   - Majoritatea timpului şi-l petrecea izolând proteine ale factorului de creştere. Unele dintre acestea există în cantităţi atât de mici încât pentru izolarea lor este necesar un echipament deosebit de sofisticat.

   - Izolarea unuia dintre aceşti factori de creştere ar putea fi considerată o descoperire importantă? se interesă Jason.

   - Nu văd cum, îi răspunse Hong. Chiar dacă aceştia nu au fost niciodată izolaţi până acum, cunoaştem efectele lor.
   Încă un drum înfundat, reflectă Jason plictisit.

   - Nu-mi amintesc decât un singur lucru care ar putea fi mai semnificativ, spuse Hong ciupindu-şi vârful nasului, în urmă cu vreo trei luni, Hayes devenise foarte frământat în legătură cu nişte efecte secundare. Spunea că era ceva paradoxal.
   Jason tresări. Auzea pentru a doua oară acest lucru.

   - Aveţi vreo idee despre ce a cauzat aceste frământări? întrebă el.
   Hong îşi scutură capul.
   - Nu, spuse el, dar după aceea nu l-am mai văzut o vreme. Când a reapărut, ne-a spus că a fost pe Coastă. După aceea s-a cufundat într-o muncă complicată de extragere a unei substanţe din ceva ce adusese cu el de acolo. Nu ştiu dacă a reuşit, dar la scurtă vreme a trecut la tehnologia anticorpului monoclonal. În momentul acela frământările sale par a fi luat sfârşit.
   Termenul de „anticorp monoclonal” îi aduseră aminte lui Jason de cel de-al doilea registru de laborator, făcându-l să se întrebe dacă nu ar fi fost bine să-l aducă şi pe acela cu el. Poate că domnului Hong i-ar fi fost mult mai util decât lui.

   - Doctorul Hayes v-a mai lăsat şi alte materiale semnificative pentru cercetările sale? întrebă Jason.
   - Nimic deosebit, îi răspunse Leonard Dawen. Şi doar am verificat cu foarte mare atenţie, pentru că a plecat de la noi cu registrul nostru de laborator şi cu culturile noastre. De fapt, l-am dat şi în judecată. Nu ne-am gândit niciodată până atunci că va încerca să susţină că produsul pentru care l-am angajat este
proprietatea lui.
   - Şi aţi reuşit să vă recuperaţi culturile? întrebă Jason.

   - Am reuşit.

   - Unde le-aţi găsit?

   - Să spunem că le-am căutat în locul potrivit, îi răspunse evaziv Dawen. Dar chiar dacă am recuperat bacteriile, vă suntem totuşi recunoscători pentru că ne-aţi adus înapoi protocolul încheiat. În numele companiei aş dori să vă mulţumesc pentru asta. Sper că v-am fost şi noi de ajutor într-o mică măsură.

   - Poate, spuse vag Jason.

   Îi trecu prin minte că, dintr-o întâmplare, îi descoperise pe cei care scotociseră apartamentul şi laboratorul lui Hayes. Dar de ce ar fi dorit oamenii de ştiinţă de la Gene, Inc. să ucidă animalele? se întreba în acelaşi timp dacă uriaşele animale fuseseră tratate cu Somatomedinul produs la Gene, Inc.
   - Vă mulţumesc pentru timpul pe care mi l-aţi acordat, îi spuse lui Dawen. Sunt impresionat de ceea ce am văzut aici.
   - Vă mulţumesc. Lucrurile evoluează pozitiv. Intenţionăm să obţinem soiuri recombinante de animale de fermă şi asta cât de curând.

   - Adică porci şi vaci?

   - Exact. Prin metode genetice putem obţine porci cu mai puţină grăsime, vaci care să dea mai mult lapte şi păsări cu mai multe proteine şi asta pentru a nu vă da decât câteva exemple.

   - Fascinant, spuse Jason fără prea mult entuziasm.

   Oare cât avea să mai dureze până când vom putea obţine şi oameni prin ingineria genetică. Avu din nou frisoane revenindu-i în minte şobolanii şi şoarecii supradezvoltaţi ai lui Hayes.

         Ajuns în maşină, Jason îşi privi ceasul. Îi mai rămânea încă o oră până la şedinţa cu personalul medical pe care o convocase pentru a discuta cazul recentelor decese, aşa că se hotărî să-i facă o vizită şi lui Samuel Schwartz, avocatul lui Hayes.
   Porni maşina şi ieşi din parcarea companiei Gene, Inc. Croindu-şi drum spre Memorial Drive. Traversă râul Charles şi opri în dreptul farmaciei Philips de pe Charles Circle. Lăsând semnalul de avarie să clipească, intră în grabă în magazin şi luă din cartea de telefoane adresa lui Schwartz. Zece minute mai târziu se afla în sala de aşteptare a avocatului, frunzărind un număr mai vechi al revistei Newsweek.

   Samuel Schwartz era un obez imens cu o chelie strălucitoare. Îi făcu semn lui Jason să intre de parcă ar fi dirijat circulaţia.

   Aşezându-se la loc pe scaunul său şi aranjându-şi ochelarii cu rame metalice, începu să-l studieze pe Jason, care, la rândul său, luă loc în faţa masivului birou de mahon.
   - Deci sunteţi un prieten al răposatului Alvin Hayes.
   - Mai degrabă coleg decât prieten.
   - Mă rog, spuse Schwartz rotindu-şi prin aer mâna durdulie. Cu ce vă pot fi de folos?
   Jason reluă întreaga poveste a lui Hayes despre pretinsa descoperire ştiinţifică. Îi explică apoi că încerca să afle la ce lucra în acea perioadă Hayes şi că dăduse peste corespondenţa decedatului cu Samuel Schwartz.

   - A fost clientul meu. Şi ce-i cu asta?
   - Nu e nevoie să vă apăraţi.
   - Dar nu mă apăr deloc. Sunt mai degrabă înverşunat. Am muncit de m-am spetit pentru haimanaua aia şi fără niciun folos.
   - Nu v-a plătit?
   - Niciodată. M-a pisat la cap că dacă voi munci pentru el, mă va recompensa cu un pachet de acţiuni la noua lui companie.
   - Un pachet de acţiuni?
   Samuel Schwartz râse din toată inima.
   - Din nefericire, acum când Hayes e mort, acţiunile nu mai au nicio valoare. La fel s-ar fi întâmplat poate şi dacă ar mai fi trăit. Ar fi trebuit să-mi fac un control la cap.
   - Ştiţi cumva dacă noua corporaţie a lui Hayes intenţiona să vândă un serviciu sau un produs? îl întrebă Jason.
   - Un produs. Hayes mi-a spus că se află pe punctul de a obţine cel mai valoros produs cunoscut până în prezent în domeniul sănătăţii. Şi eu l-am crezut. Mi-am imaginat că un tip care a apărut şi pe coperta revistei Time trebuie să aibă ceva în tărtăcuţă.

   - Aveţi vreo idee despre ce fel de produs era vorba? îl întrebă Jason, încercând că nu-şi trădeze emoţia din glas.

   - Nici cea mai mică idee. Hayes nu mi-a spus niciodată.

   - Avea vreo legătură cu anticorpii monoclonali? continuă Jason, încercând să nu cedeze prea uşor.
   Schwartz râse din nou.
   - Eu unul nu aş recunoaşte un anticorp monoclonal chiar dacă aş călca pe el.

   - Malignităţi?

   Era o simplă tentativă de-a lui Jason, dar spera că astfel va împrospăta memoria lui Schwartz.

   - Produsul lui ar fi putut fi folosit în tratamentul cancerului?
   Bărbatul obez ridică din umeri:
   - Nu ştiu. Poate.
   - Hayes i-a spus unei femei că descoperirea lui o va putea face şi mai frumoasă. Afirmaţia aceasta vă spune ceva?
   - Ascultă, domnule doctor Howard. Hayes nu mi-a spus nimic despre produsul său. Eu mă ocupam doar de actele necesare noii corporaţii.
   - Dar aţi făcut şi o cerere de omologare a unui nou produs.
   - Omologarea nu are nimic în comun cu corporaţia. Asta urma să se facă în numele lui Hayes.

   Pagerul lui Jason îi făcu pe ambii bărbaţi să tresară. Doctorul se uită pe ecranul minuscul. Cuvântul „urgent” clipi de două ori, urmat de un număr de telefon de la GHP.
   - Aş putea să dau un telefon de la dumneavoastră? întrebă Jason.
   Schwartz îi împinse aparatul de-a curmezişul biroului.
   - Sunteţi invitatul meu, domnule doctor.
   Telefonul era de la etajul unde era internată Madaleine Krammer. Femeia suferise un stop cardiac şi acum i se administrau procedurile necesare. Jason anunţă ca va veni imediat.
   Mulţumindu-i lui, Samuel Schwartz, Jason ieşi în grabă din biroul avocatului şi aşteptă cu nerăbdare ascensorul.
...........................................................................