........................................................
3-8
- Bun venit, în El Chorrillo, a spus Rafael răsucindu-se pe scaun. Nu e cum te așteptai, nu? Autobuzele de la Kitterin pleacă în zece minute.
Marisela a virat într-un loc de parcare gol și a oprit motorul.
- Ieșim? am întrebat.
- Nu-ți face griji, a fredonat Rafael. Ești în siguranță cu mine.
Am mers alături de Rafael preț de patru străzi, încetinindu-mi pașii ca să mă adaptez la ritmul lui șchiopătat. Trecătorii mă fulgerau cu privirea sau zâmbeau fără să mă privească, dar niciunul nu ne-a oprit, nu a înjurat printre dinți și nu a traversat strada. În parcarea unei biserici bombardate erau șapte autobuze școlare galbene cu ușile deschise. Ne-am uitat cum bărbați și femei, tineri și bătrâni stăteau în șir, cu legitimații și cartele de pontaj de la Kitterin. Șoferii le perforau și, unul câte unul, muncitorii urcau în autobuz, iar vehiculele rablagite se cutremurau la fiecare pas greu.
Nu știam ce anume voia Marisela să văd, în afară de niște oameni obișnuiți în haine de stradă, veseli, plictisiți sau puși pe bârfă. Mai multe mame și-au îmbrățișat copiii la despărțire. Era invers decât cu autobuzele școlare americane, aici copiii care stăteau acasă își conduceau părinții și încercau să-i zărească prin ferestrele murdare de noroi. Dar mi-am imaginat turele de unsprezece ore care-i așteptau, în care curățau morcovi și făceau cezariană păstăilor de mazăre, scormoneau printre ananași și-i puneau pe benzi.
Am simțit, cum mi se întâmpla adesea, nu atât milă față de acești muncitori din fabrică, ci satisfacția că eu și atât de mulți alții ca mine scăpaserăm ca prin miracol de munca grea, asemenea copiilor anemici, prea fragili să meargă la ora de sport. „Cum faci să-ți fie milă de un puști de bani gata?” Edward Bledsoe înțelegea, Helen, nu.
- M-am gândit că ar trebui să vezi pe cine înșală Kitterin, mi-a șoptit Marisela în engleză înfășurându-și o șuviță fucsia pe după deget. Vieți care merită respect, vieți de care celor ca tatăl tău nu le pasă câtuși de puțin.
N-am încercat să mă apăr. Treisprezece dolari pentru unsprezece ore de muncă, o singură pauză, fără ore suplimentare, copii care aleargă pe străzi noaptea să-și ia părinții istoviți. Autobuzele plecau tușind smog. Nu era o priveliște prea frumoasă. O bătrână se sprijinea cu mâna de piatra distrusă a bisericii, din letargie sau nostalgie.
- Bandele au grijă de oamenii de aici. Îi protejează. Le dau de mâncare dacă e nevoie. Îi duc la spital.
Rafael a ridicat din umeri.
- Guvernul nu face nimic. Prin urmare, cine e mai rău?
Ne-am îndreptat spre apă. Rafael voia să-și viziteze fratele și, pentru prima oară, m-am simțit destul de în siguranță încât să merg clătinându-mă în spatele lui. Curând casele coloniale au dispărut și felii din Pacificul mânjit de ceață s-au ivit printre lespezile cu tije de fier-beton înfipte în ele.
Chiar de la distanța asta puteam zări vapoarele de marfă și iahturile la orizont, care își așteptau rândul la ecluze.
În altă țară, imaginile incredibile trec neobservate de către localnici. La început l-am confundat cu un morman de haine - o movilă de gunoi de pe străzile lunecoase de la ploaie. Stătea întins într-un morman contorsionat pe trotuar și, instinctiv, m-am îndreptat spre el. Dar mușchii gâtului mi s-au încordat, de parcă gâtul ar fi înțeles înaintea creierului, și mi-am dat seama că era un bărbat, cu cămașa albastră pătată de un lichid maro, sângele i se scurgea printre nasturi, avea picioarele subțiri apropiate și părul încurcat peste ochi.
Era un cadavru proaspăt, iar praful de la cărămida străpunsă de gloanțe era presărat peste balta de sânge care se forma. Lumea a amuțit, de parcă zgomotele de pe stradă s-ar fi temut să se apropie.
- Mergi mai departe, mi-a ordonat Rafael. El și Marisela înaintau grăbiți fără să se oprească. Nu te opri nicio secundă. Haide!
I-am prins din urmă îngrozit, totuși împotrivindu-mă pornirii de a privi înapoi.
- Probabil a fost un trădător, a spus Rafael.
Marisela s-a uitat neliniștită la mine și m-a luat de mână. Nu mai țineam minte cât merseserăm până să intrăm într-o clădire pe o poartă de fier.
O anexă din lemn de pin fusese construită în spatele casei din cărămidă roșie, un labirint de camere improvizate și verande acoperite cu bucăți de covor. Pereții holului erau tapetați cu postere înfățișând campioni la box și mafioți din filmele hollywoodiene. Rafael a bătut de două ori la o ușă de oțel. Întâi s-a deschis o fantă, apoi ușa. Axel părea mai tânăr decât Rafael, avea o mustață subțirică de puber și purta un maiou de culoarea limetei care-i accentua bicepșii.
M-a săgetat cu o privire amenințătoare, eram un alb pe gazonul artificial de culoare verde al bandei Diamantul Roșu, dar Rafael a întins palmele și a spus că eram un prieten.
- E bine să ai pe cineva în interior.
- Bine, bine, a zis Axel aprobând din cap. Vrei o bere?
Acolo unde într-o altă casă ar fi fost expuse vaze și fotografii înrămate, aici, pe o masă de sticlă de lângă ușă, era o panoplie de ciomege, ciocane și bastoane de cauciuc.
Am observat o mitralieră sprijinită într-un colț și o lumină albastră de la un computer dintr-o cameră învecinată.
Piciorul subțire al unui băiat care stătea chiar dincolo de cadru baricada ușa. Axel a luat bere dintr-un minifrigider. Am trecut pe lângă el și am ieșit pe o verandă înclinată de la etaj. Curtea deschisă de dedesubt era împodobită pentru ziua de naștere a unui copil. Ploaia înmuia coifurile de hârtie și farfuriile lăsate pe masa de picnic.
- M-am gândit că ar trebui să vezi pe cine înșală Kitterin, mi-a șoptit Marisela în engleză înfășurându-și o șuviță fucsia pe după deget. Vieți care merită respect, vieți de care celor ca tatăl tău nu le pasă câtuși de puțin.
N-am încercat să mă apăr. Treisprezece dolari pentru unsprezece ore de muncă, o singură pauză, fără ore suplimentare, copii care aleargă pe străzi noaptea să-și ia părinții istoviți. Autobuzele plecau tușind smog. Nu era o priveliște prea frumoasă. O bătrână se sprijinea cu mâna de piatra distrusă a bisericii, din letargie sau nostalgie.
- Bandele au grijă de oamenii de aici. Îi protejează. Le dau de mâncare dacă e nevoie. Îi duc la spital.
Rafael a ridicat din umeri.
- Guvernul nu face nimic. Prin urmare, cine e mai rău?
Ne-am îndreptat spre apă. Rafael voia să-și viziteze fratele și, pentru prima oară, m-am simțit destul de în siguranță încât să merg clătinându-mă în spatele lui. Curând casele coloniale au dispărut și felii din Pacificul mânjit de ceață s-au ivit printre lespezile cu tije de fier-beton înfipte în ele.
Chiar de la distanța asta puteam zări vapoarele de marfă și iahturile la orizont, care își așteptau rândul la ecluze.
În altă țară, imaginile incredibile trec neobservate de către localnici. La început l-am confundat cu un morman de haine - o movilă de gunoi de pe străzile lunecoase de la ploaie. Stătea întins într-un morman contorsionat pe trotuar și, instinctiv, m-am îndreptat spre el. Dar mușchii gâtului mi s-au încordat, de parcă gâtul ar fi înțeles înaintea creierului, și mi-am dat seama că era un bărbat, cu cămașa albastră pătată de un lichid maro, sângele i se scurgea printre nasturi, avea picioarele subțiri apropiate și părul încurcat peste ochi.
Era un cadavru proaspăt, iar praful de la cărămida străpunsă de gloanțe era presărat peste balta de sânge care se forma. Lumea a amuțit, de parcă zgomotele de pe stradă s-ar fi temut să se apropie.
- Mergi mai departe, mi-a ordonat Rafael. El și Marisela înaintau grăbiți fără să se oprească. Nu te opri nicio secundă. Haide!
I-am prins din urmă îngrozit, totuși împotrivindu-mă pornirii de a privi înapoi.
- Probabil a fost un trădător, a spus Rafael.
Marisela s-a uitat neliniștită la mine și m-a luat de mână. Nu mai țineam minte cât merseserăm până să intrăm într-o clădire pe o poartă de fier.
O anexă din lemn de pin fusese construită în spatele casei din cărămidă roșie, un labirint de camere improvizate și verande acoperite cu bucăți de covor. Pereții holului erau tapetați cu postere înfățișând campioni la box și mafioți din filmele hollywoodiene. Rafael a bătut de două ori la o ușă de oțel. Întâi s-a deschis o fantă, apoi ușa. Axel părea mai tânăr decât Rafael, avea o mustață subțirică de puber și purta un maiou de culoarea limetei care-i accentua bicepșii.
M-a săgetat cu o privire amenințătoare, eram un alb pe gazonul artificial de culoare verde al bandei Diamantul Roșu, dar Rafael a întins palmele și a spus că eram un prieten.
- E bine să ai pe cineva în interior.
- Bine, bine, a zis Axel aprobând din cap. Vrei o bere?
Acolo unde într-o altă casă ar fi fost expuse vaze și fotografii înrămate, aici, pe o masă de sticlă de lângă ușă, era o panoplie de ciomege, ciocane și bastoane de cauciuc.
Am observat o mitralieră sprijinită într-un colț și o lumină albastră de la un computer dintr-o cameră învecinată.
Piciorul subțire al unui băiat care stătea chiar dincolo de cadru baricada ușa. Axel a luat bere dintr-un minifrigider. Am trecut pe lângă el și am ieșit pe o verandă înclinată de la etaj. Curtea deschisă de dedesubt era împodobită pentru ziua de naștere a unui copil. Ploaia înmuia coifurile de hârtie și farfuriile lăsate pe masa de picnic.
Un banner roz atârna moale în ploaia torențială, „Feliz noveno cumpleanos”.
Făceam exerciții de respirație când Marisela m-a atins pe umăr.
- Îmi pare rău că ai văzut chestia aia, mi-a spus blând. E un loc violent. N-ai cum să ascunzi așa ceva.
Unii dintre prietenii mei din New York se plimbau pe plajele din Asia de Sud sau postau fotografii cu ei ținând leoparzi morți în safariuri. Unii urmau cursuri de masterat, scriau ceva ce trecea drept critică culturală pe bloguri sarcastice ori începeau o carieră în domeniul financiar sau artistic, câțiva încercau cu modellingul, de vreme ce tot erau familiarizați cu hainele scumpe și petrecerile nonstop. Unii, asemenea lui Charlie, pur și simplu dispăruseră.
În timp ce stăteam pe podeaua înclinată a verandei, simțeam că primisem o șansă, că pătrunsesem într-o lume inaccesibilă altora. Nu încercasem eu să realizez un lucru mai măreț în viață, ceva important și adevărat? Egoist sau altruist, cum voi fi fost, aveam douăzeci și cinci de ani. Fusesem crescut cu profiturile firmei Kitterin, ferit de lume, la adăpostul unor crânguri verzi de bani cultivați de mâini nevăzute. Cu siguranță că și viața altora putea fi mai bună, sau măcar puțin mai ușoară.
Intenții bune. Câte au sfârșit în atacuri închipuite cu bombe?
- Vreau să ajut, am spus.
Nici acum nu știu cum aș fi putut s-o fac.
Trei săptămâni mai târziu m-am dus la New York, la ziua de naștere a tatălui meu.
Acolo, în casa lui, în timp ce el mă privea cu fața boțită după o după-amiază de zâmbete, i-am recitat lista de cereri pe care eu, Rafael și Marisela o ticluiserăm multe nopți de-a rândul în camera mea de motel.
Făceam exerciții de respirație când Marisela m-a atins pe umăr.
- Îmi pare rău că ai văzut chestia aia, mi-a spus blând. E un loc violent. N-ai cum să ascunzi așa ceva.
Unii dintre prietenii mei din New York se plimbau pe plajele din Asia de Sud sau postau fotografii cu ei ținând leoparzi morți în safariuri. Unii urmau cursuri de masterat, scriau ceva ce trecea drept critică culturală pe bloguri sarcastice ori începeau o carieră în domeniul financiar sau artistic, câțiva încercau cu modellingul, de vreme ce tot erau familiarizați cu hainele scumpe și petrecerile nonstop. Unii, asemenea lui Charlie, pur și simplu dispăruseră.
În timp ce stăteam pe podeaua înclinată a verandei, simțeam că primisem o șansă, că pătrunsesem într-o lume inaccesibilă altora. Nu încercasem eu să realizez un lucru mai măreț în viață, ceva important și adevărat? Egoist sau altruist, cum voi fi fost, aveam douăzeci și cinci de ani. Fusesem crescut cu profiturile firmei Kitterin, ferit de lume, la adăpostul unor crânguri verzi de bani cultivați de mâini nevăzute. Cu siguranță că și viața altora putea fi mai bună, sau măcar puțin mai ușoară.
Intenții bune. Câte au sfârșit în atacuri închipuite cu bombe?
- Vreau să ajut, am spus.
Nici acum nu știu cum aș fi putut s-o fac.
Trei săptămâni mai târziu m-am dus la New York, la ziua de naștere a tatălui meu.
Acolo, în casa lui, în timp ce el mă privea cu fața boțită după o după-amiază de zâmbete, i-am recitat lista de cereri pe care eu, Rafael și Marisela o ticluiserăm multe nopți de-a rândul în camera mea de motel.
Am prezentat propunerile în calitate de ambasador pe lângă Kitterin. Am exagerat dușmănia crescândă manifestată la adresa companiei în rândurile comunităților de muncitori și poate chiar m-am lăudat că am mers în El Chorrillo, unde bandele organizau mese în aer liber și concerte și erau în plin proces de construire a unui spital pentru vârstnici.
- Am discutat direct cu muncitorii de la Kitterin, am spus. Am auzit de la sursă condițiile la care-i expunem. Unii chiar au devenit invalizi.
Idealismul Mariselei era contagios și numai când am recitat cerințele în biroul tatălui meu, în timp ce el stătea în fotoliul lui cu mâinile încleștate pe tapițeria din piele de ponei, am înțeles cât de tare ne amăgeam de fapt: o creștere de doi dolari pe zi pentru toți muncitorii din fabrică; asigurare medicală de bază pentru angajații cu normă întreagă; donarea săptămânală de hrană pentru cei săraci; asigurarea controlului calității pentru toată hrana pentru bebeluși, indiferent de piața regională - n-am ajuns la partea cu grădinița, concediul medical sau transportul gratuit cu autobuzele școlare, deoarece mi-am dat seama că-mi pierdusem publicul.
- Nu sunt solicitări nerezonabile, am protestat cu un scâncet pe care chiar și eu aș fi vrut să-l înăbuș. Nu afectează compania. Îi asigură stabilitate în viitor. Tu nu ești acolo, tată. Tu nu înțelegi ce se întâmplă.
- Gata. Ajunge, gata. Nu e firma mea, Ian.
- Dar ai putea să discuți problemele cu consiliul. Fără îndoială, știi că firma a mai încălcat normele sanitare și a fost dată în judecată pentru nerespectarea normelor pentru protecția mediului. Astea sunt probleme noi care nu mai pot fi acoperite.
- Te-am trimis în Panama să lucrezi la firmă, nu s-o investighezi, a șuierat el. La dracu’, era o muncă ușoară.
Am continuat; cu fiecare salvă, tata îmbătrânea și mai mult, iar eu întineream și mai mult, până când am ajuns fiecare la vârsta la care comunicarea nu mai era posibilă.
M-am întors înfrânt în Panama, unde am descoperit că sezonul ploios se terminase. Alizeele alungaseră norii de furtună. Soarele albicios, arzător înlocuise burnița necontenită, iar oamenii fugeau să se adăpostească de lumina orbitoare mai repede decât de ploaie.
- Nu-i nimic, mi-a spus consolator Marisela. Cel puțin ai pus pe tapet problemele, le-ai făcut cunoscute. E un pas. Cei mai mulți nici nu îndrăznesc să riște. Poate se tem să nu afle câți vor să le taie gâtul.
Părea mai prietenoasă cu mine după lovitura de stat familială ratată, deși treptat prânzurile noastre cu sex inclus s-au mai rărit. În venerabila tradiție a martiriului, am renunțat la pornirile mele sexuale. Și deseori, când umblam cu Rafael, schimburile lor de priviri m-au făcut să mă întreb dacă nu cumva erau împreună de mult. N-am pomenit nimic despre asta, pentru că aveam nevoie de Rafael să mă ducă în locuri în care nu mă puteam duce singur.
- Deci tatăl tău nu a fost de acord cu revendicările, a conchis Rafael. Acum le imprimăm și le împărțim la biserică.
- Dar ai putea să discuți problemele cu consiliul. Fără îndoială, știi că firma a mai încălcat normele sanitare și a fost dată în judecată pentru nerespectarea normelor pentru protecția mediului. Astea sunt probleme noi care nu mai pot fi acoperite.
- Te-am trimis în Panama să lucrezi la firmă, nu s-o investighezi, a șuierat el. La dracu’, era o muncă ușoară.
Am continuat; cu fiecare salvă, tata îmbătrânea și mai mult, iar eu întineream și mai mult, până când am ajuns fiecare la vârsta la care comunicarea nu mai era posibilă.
M-am întors înfrânt în Panama, unde am descoperit că sezonul ploios se terminase. Alizeele alungaseră norii de furtună. Soarele albicios, arzător înlocuise burnița necontenită, iar oamenii fugeau să se adăpostească de lumina orbitoare mai repede decât de ploaie.
- Nu-i nimic, mi-a spus consolator Marisela. Cel puțin ai pus pe tapet problemele, le-ai făcut cunoscute. E un pas. Cei mai mulți nici nu îndrăznesc să riște. Poate se tem să nu afle câți vor să le taie gâtul.
Părea mai prietenoasă cu mine după lovitura de stat familială ratată, deși treptat prânzurile noastre cu sex inclus s-au mai rărit. În venerabila tradiție a martiriului, am renunțat la pornirile mele sexuale. Și deseori, când umblam cu Rafael, schimburile lor de priviri m-au făcut să mă întreb dacă nu cumva erau împreună de mult. N-am pomenit nimic despre asta, pentru că aveam nevoie de Rafael să mă ducă în locuri în care nu mă puteam duce singur.
- Deci tatăl tău nu a fost de acord cu revendicările, a conchis Rafael. Acum le imprimăm și le împărțim la biserică.
Indiferent ce distribuiam în El Chorrillo, localnicii acceptau cu bucurie - mâncare, haine, broșuri despre înființarea unui sindicat.
Deși începeam să bănuiesc inutilitatea eforturilor noastre, îmi plăcea căldura interacțiunii cu oamenii din cartier, cu familiile care se repezeau spre noi când ne recunoșteau, îmi plăceau după-amiezile petrecute pe veranda înclinată unde ascultam muzică și mă uitam la băieții care jucau jocuri video.
Deseori auzeam focuri de armă, mai târziu vedeam consecințele și eram singurul care tresărea. Comunitatea ne aprecia intențiile, se delecta cu fantezia salariilor mai mari și a pauzelor mai lungi cu o asemenea bucurie, încât părea că ei ne făceau nouă pe plac, nu noi lor. Adesea ne invitau la cină în casele lor, unde fumul de la lumânări mânjea pereții bleumarin și unde fotografiile alb-negru cu străbunici care săpau prin jungla bombardată stăteau alături de icoane din ipsos cu Fecioara Maria și baxuri de Marlboro aduse prin contrabandă din Zona Liberă destinată exclusiv străinilor din și mai periculosul oraș Colon.
Nu i-am cunoscut niciodată pe liderii bandei Diamantul Roșu, numai pe tinerii încinși cu pistoale care le făceau rost de provizii și uneori ne ajutau și pe noi să distribuim broșuri, dar Rafael m-a asigurat că aveam sprijinul lor absolut.
În zilele pe care le petreceam singur în aseptica zonă nouă a orașului, duceam dorul drojdiei lipicioase a vieții din El Chorrillo. Soarele a adus în Panama și valuri de turiști și de pensionari amatori de climă mai caldă; cotidienele scriau despre jafuri și crime - „turist australian înjunghiat în abdomen” - la fel cum relatau despre moartea alpiniștilor de pe Everest, de parcă ar fi fost rodul unor forțe brutale și nevăzute pe care nu le putea controla nimeni.
În zilele pe care le petreceam singur în aseptica zonă nouă a orașului, duceam dorul drojdiei lipicioase a vieții din El Chorrillo. Soarele a adus în Panama și valuri de turiști și de pensionari amatori de climă mai caldă; cotidienele scriau despre jafuri și crime - „turist australian înjunghiat în abdomen” - la fel cum relatau despre moartea alpiniștilor de pe Everest, de parcă ar fi fost rodul unor forțe brutale și nevăzute pe care nu le putea controla nimeni.
Când Rafael mi-a cerut într-o dimineață de aprilie să intru în fișierele companiei și să imprim paginile cu profiturile lunare, am refuzat. Mi-a primit refuzul fără ranchiună, lovindu-mă amical pe braț.
- Ai dreptate, lasă.
Săptămâna următoare, Marisela a fost concediată când șeful meu a prins-o la copiator cu bibliorafturile conținând rapoartele secrete de vânzări. Șefa s-a oprit la postul meu de lucru în după-amiaza aceea, mușcându-și buzele și studiindu-mi monitorul.
- Care sunt previziunile de azi pentru Balanță? am întrebat-o.
Mi-a întins una dintre broșurile pe care le distribuiserăm, în care erau comparate salariile muncitorilor panamezi și ale colegilor de la fabrica din Des Moines.
- Știi ceva de chestia asta?
Am așteptat până săptămâna următoare să-mi prezint demisia, sperând că diferența de timp va face imposibilă orice asociere. Când l-am sunat pe tata să-i dau veștile, a părut deopotrivă iritat și ușurat că nu mai eram pe statul de plată al firmei Kitterin.
- Acum poți să te dedici în totalitate bronzatului.
Am rămas la Royal Decameron Arms și m-am ocupat cu strângerea de haine pentru El Chorrillo. La cina săptămânală de la vilă nu am pomenit de demisie, ci, în schimb, mi-am invitat gazdele să doneze pentru cea mai nouă inițiativă a mea, alături de o studentă locală la jurnalism pe nume Marisela Nunez.
Săptămâna următoare, Marisela a fost concediată când șeful meu a prins-o la copiator cu bibliorafturile conținând rapoartele secrete de vânzări. Șefa s-a oprit la postul meu de lucru în după-amiaza aceea, mușcându-și buzele și studiindu-mi monitorul.
- Care sunt previziunile de azi pentru Balanță? am întrebat-o.
Mi-a întins una dintre broșurile pe care le distribuiserăm, în care erau comparate salariile muncitorilor panamezi și ale colegilor de la fabrica din Des Moines.
- Știi ceva de chestia asta?
Am așteptat până săptămâna următoare să-mi prezint demisia, sperând că diferența de timp va face imposibilă orice asociere. Când l-am sunat pe tata să-i dau veștile, a părut deopotrivă iritat și ușurat că nu mai eram pe statul de plată al firmei Kitterin.
- Acum poți să te dedici în totalitate bronzatului.
Am rămas la Royal Decameron Arms și m-am ocupat cu strângerea de haine pentru El Chorrillo. La cina săptămânală de la vilă nu am pomenit de demisie, ci, în schimb, mi-am invitat gazdele să doneze pentru cea mai nouă inițiativă a mea, alături de o studentă locală la jurnalism pe nume Marisela Nunez.
- Sigur că putem contribui, a spus femeia. Pot chiar să-mi întreb și prietenii. Este minunat că te implici atât de mult.
Când am sunat-o din nou mai târziu, menajera mi-a răspuns atât de insistent, încât mi-am dat seama că așa fusese învățată: „Senora nu este aici”, „Senora nu e disponibilă”, „Senora vă roagă să nu mai sunați”. Era posibil să fi vorbit cu tata. Sau poate că deja văzuse articolul de opinie al Mariselei în ziarul El Siglo.
Marisela își canaliza toate acuzațiile către Kitterin într-un articol de trei pagini, făcând baionete din cuvinte și acuzând structura superioară de conducere de apatie și lăcomie crasă. Numărul din ziua următoare a publicat o declarație a serviciului de presă de la Kitterin în care autoarea era descrisă drept o stagiară nemulțumită care fusese concediată din cauza slabei performanțe. Marisela și-a transferat furia pe un cont de Twitter anonim, plin cu fotografii înfiorătoare cu răni de la locul de muncă, liste cu cazurile de otrăvire a bebelușilor care ajungeau până în anul 1973 și o postare care m-a atins personal:
„Dacă firma Kitterin poate să ne hrănească nouă copiii, ar trebui să avem și noi voie să-i hrănim pe ai lor”.
Articolul ei stârnise furie la Kitterin, dar părea să fi schimbat prea puține în rândurile muncitorilor, care își vedeau de treabă, schimb după schimb.
În weekend vedeam vasele de croazieră aliniindu-se în larg și infracțiunile înmulțindu-se, iar noaptea erau focuri de artificii.
Am rămas, am dat o mână de ajutor când se putea, umblam toată ziua prin El Chorrillo și plăteam eu prânzurile cu Marisela și Rafael, care se așezau vizavi de mine.
- Mergem în junglă în weekend? am întrebat. Sau am putea închiria o barcă să mergem pe insulele San Blas.
- Tot ce-am făcut până acum e egal cu zero dacă nu mai urmează nimic, nicio explozie.
Rafael era din ce în ce mai agitat și cofeinizat, și mă întrebam dacă nu cumva se servise din rezervele pe care le vindea fratele lui dimineața pe promenadă. Șchiopăta chiar mai tare, era ca o linguriță agitată printr-o ceașcă goală.
- În continuare e nevoie de o grevă a muncitorilor. Un protest în fața fabricii.
Nu mai suportam. Niciunul dintre muncitori nu ne ceruse să intervenim în numele lor și acum noi îi organizam, punându-le în pericol venitul.
Într-un moment de luciditate, mi-am dat seama în ce măsură casa visurilor noastre începea să submineze valoarea cartierului.
- Nu e practic, am spus. O să fie concediați cu toții. Nu există sindicat. Kitterin poate, pur și simplu, să-i dea afară și să angajeze alți muncitori din altă parte.
- „Nu e practic”, a hârâit Rafael. Cine ești tu să spui așa ceva? Ce-ai făcut tu ca să ne ajuți? Crezi c-o să ajute o călătorie pe insulele San Blas?
- Nu cred că dacă le punem slujbele în pericol îi ajutăm, am strigat în engleză. Cu ce-o să se aleagă dacă ajung șomeri?
Mă săturasem să vorbesc în numele unor oameni pe care abia dacă îi cunoșteam.
- Tu ai o altă imagine despre ființa umană, a spus Rafael în timp ce se scobea în dinți. Tu gândești doar prin prisma lui „eu”. Ai noștri au mereu grijă unii de alții. Asta n-o să înțelegi tu niciodată. Diamantul Roșu există pentru că are nevoie de el comunitatea. În comunitatea asta nu există indivizi.
Tocmai atunci ne-a sosit comanda, dar am spus că n-o mai voiam.
În noaptea aceea, în camera mea, Marisela a încercat să mă sărute. M-am ferit.
- Rafael e nebun, i-am zis. Nu știu ce mi-am închipuit că rezolv, dar nu mai vreau să mă implic.
- Pentru tine e simplu, a spus ea crispată. Tu poți să pleci.
Dar nu era adevărat, nu mai era ca înainte.
- Te-ai întrebat vreodată de ce mi-au permis bandele să intru în El Chorrillo? Te-ai gândit vreodată că poate pe Rafael și fratele lui nu i-ar deranja dacă oamenii și-ar pierde cu toții slujbele și ar trebui să se bazeze exclusiv pe bunăvoința Diamantului Roșu? Știi ce le-ar pune cu adevărat o problemă? Dacă firma Kitterin ar începe să plătească un salariu corect. Atunci locuitorii n-ar mai avea nevoie de bande. O fabrică boicotată ar fi pentru ei un vis frumos.
- Nu știi ce vorbești.
Când am sunat-o din nou mai târziu, menajera mi-a răspuns atât de insistent, încât mi-am dat seama că așa fusese învățată: „Senora nu este aici”, „Senora nu e disponibilă”, „Senora vă roagă să nu mai sunați”. Era posibil să fi vorbit cu tata. Sau poate că deja văzuse articolul de opinie al Mariselei în ziarul El Siglo.
Marisela își canaliza toate acuzațiile către Kitterin într-un articol de trei pagini, făcând baionete din cuvinte și acuzând structura superioară de conducere de apatie și lăcomie crasă. Numărul din ziua următoare a publicat o declarație a serviciului de presă de la Kitterin în care autoarea era descrisă drept o stagiară nemulțumită care fusese concediată din cauza slabei performanțe. Marisela și-a transferat furia pe un cont de Twitter anonim, plin cu fotografii înfiorătoare cu răni de la locul de muncă, liste cu cazurile de otrăvire a bebelușilor care ajungeau până în anul 1973 și o postare care m-a atins personal:
„Dacă firma Kitterin poate să ne hrănească nouă copiii, ar trebui să avem și noi voie să-i hrănim pe ai lor”.
Articolul ei stârnise furie la Kitterin, dar părea să fi schimbat prea puține în rândurile muncitorilor, care își vedeau de treabă, schimb după schimb.
În weekend vedeam vasele de croazieră aliniindu-se în larg și infracțiunile înmulțindu-se, iar noaptea erau focuri de artificii.
Am rămas, am dat o mână de ajutor când se putea, umblam toată ziua prin El Chorrillo și plăteam eu prânzurile cu Marisela și Rafael, care se așezau vizavi de mine.
- Mergem în junglă în weekend? am întrebat. Sau am putea închiria o barcă să mergem pe insulele San Blas.
- Tot ce-am făcut până acum e egal cu zero dacă nu mai urmează nimic, nicio explozie.
Rafael era din ce în ce mai agitat și cofeinizat, și mă întrebam dacă nu cumva se servise din rezervele pe care le vindea fratele lui dimineața pe promenadă. Șchiopăta chiar mai tare, era ca o linguriță agitată printr-o ceașcă goală.
- În continuare e nevoie de o grevă a muncitorilor. Un protest în fața fabricii.
Nu mai suportam. Niciunul dintre muncitori nu ne ceruse să intervenim în numele lor și acum noi îi organizam, punându-le în pericol venitul.
Într-un moment de luciditate, mi-am dat seama în ce măsură casa visurilor noastre începea să submineze valoarea cartierului.
- Nu e practic, am spus. O să fie concediați cu toții. Nu există sindicat. Kitterin poate, pur și simplu, să-i dea afară și să angajeze alți muncitori din altă parte.
- „Nu e practic”, a hârâit Rafael. Cine ești tu să spui așa ceva? Ce-ai făcut tu ca să ne ajuți? Crezi c-o să ajute o călătorie pe insulele San Blas?
- Nu cred că dacă le punem slujbele în pericol îi ajutăm, am strigat în engleză. Cu ce-o să se aleagă dacă ajung șomeri?
Mă săturasem să vorbesc în numele unor oameni pe care abia dacă îi cunoșteam.
- Tu ai o altă imagine despre ființa umană, a spus Rafael în timp ce se scobea în dinți. Tu gândești doar prin prisma lui „eu”. Ai noștri au mereu grijă unii de alții. Asta n-o să înțelegi tu niciodată. Diamantul Roșu există pentru că are nevoie de el comunitatea. În comunitatea asta nu există indivizi.
Tocmai atunci ne-a sosit comanda, dar am spus că n-o mai voiam.
În noaptea aceea, în camera mea, Marisela a încercat să mă sărute. M-am ferit.
- Rafael e nebun, i-am zis. Nu știu ce mi-am închipuit că rezolv, dar nu mai vreau să mă implic.
- Pentru tine e simplu, a spus ea crispată. Tu poți să pleci.
Dar nu era adevărat, nu mai era ca înainte.
- Te-ai întrebat vreodată de ce mi-au permis bandele să intru în El Chorrillo? Te-ai gândit vreodată că poate pe Rafael și fratele lui nu i-ar deranja dacă oamenii și-ar pierde cu toții slujbele și ar trebui să se bazeze exclusiv pe bunăvoința Diamantului Roșu? Știi ce le-ar pune cu adevărat o problemă? Dacă firma Kitterin ar începe să plătească un salariu corect. Atunci locuitorii n-ar mai avea nevoie de bande. O fabrică boicotată ar fi pentru ei un vis frumos.
- Nu știi ce vorbești.
Dar, în timp ce-și lua geanta să plece, îmi dădeam seama că bănuielile mele începuseră să prindă rădăcini.
S-a terminat rapid.
Câteva seri mai târziu, Marisela, Rafael și cu mine am ajuns la Diamantul Roșu, la o petrecere prilejuită de absolvirea liceului de către sora unuia dintre membrii bandei. În sala de box se oferea tort, erau butoiașe cu bere și aripioare de pui pe verandă, iar în aerul închis fumul gros de iarbă amintea de tremurul perdelelor cu miros învechit.
Cartușele de gloanțe din berea vărsată încetaseră de mult să mă mai surprindă. Acum știam că nimeni de acolo n-ar fi renunțat vreodată de bunăvoie la arme, că la sfârșitul fiecărei zile un alt cadavru avea să ajungă pe trotuar, așa cum piciorul altui copil avea să baricadeze ușa unei camere unde nimănui altcuiva nu i se permitea să intre.
Rafael stătea lângă fratele lui, ghemuit în stilul gangsterilor. Marisela își aranja părul într-o oglindă crăpată. Doi centimetri și jumătate de negru crescuseră lângă fucsia. Nu era aer condiționat și umiditatea era de o împietrire cumplită, astfel că simpla prezență a altor trupuri calde era un chin. Auzeam loviturile în sacii de box de pe hol, poc, poc, mușchi tineri se istoveau în izbucniri violente. A doua zi aveau să lovească și mai tare.
- O bombă, a spus Rafael zeflemitor. Asta o să le atragă atenția.
- Sigur, a zis Axel. Avem dinamită. Dar muncitorii, Raf, nu-i putem omorî. Nu mă interesează ce zici tu.
Câteva seri mai târziu, Marisela, Rafael și cu mine am ajuns la Diamantul Roșu, la o petrecere prilejuită de absolvirea liceului de către sora unuia dintre membrii bandei. În sala de box se oferea tort, erau butoiașe cu bere și aripioare de pui pe verandă, iar în aerul închis fumul gros de iarbă amintea de tremurul perdelelor cu miros învechit.
Cartușele de gloanțe din berea vărsată încetaseră de mult să mă mai surprindă. Acum știam că nimeni de acolo n-ar fi renunțat vreodată de bunăvoie la arme, că la sfârșitul fiecărei zile un alt cadavru avea să ajungă pe trotuar, așa cum piciorul altui copil avea să baricadeze ușa unei camere unde nimănui altcuiva nu i se permitea să intre.
Rafael stătea lângă fratele lui, ghemuit în stilul gangsterilor. Marisela își aranja părul într-o oglindă crăpată. Doi centimetri și jumătate de negru crescuseră lângă fucsia. Nu era aer condiționat și umiditatea era de o împietrire cumplită, astfel că simpla prezență a altor trupuri calde era un chin. Auzeam loviturile în sacii de box de pe hol, poc, poc, mușchi tineri se istoveau în izbucniri violente. A doua zi aveau să lovească și mai tare.
- O bombă, a spus Rafael zeflemitor. Asta o să le atragă atenția.
- Sigur, a zis Axel. Avem dinamită. Dar muncitorii, Raf, nu-i putem omorî. Nu mă interesează ce zici tu.
Credeam că Rafael glumea. M-am întors să-i cântăresc expresia feței. Nu glumea. Dădea din cap, de parcă se gândise la toate.
- Nu, acționăm noaptea. E o oră între schimburi. Ora unu noaptea. Sunt doar câțiva responsabili. Atunci punem bomba. Nu moare niciunul dintre ai noștri.
Marisela, care își prindea o clamă în păr, s-a oprit.
- Și gata, nu mai e fabrica!
- Ești nebun, Flaco. Deștept, dar nebun.
- Și gata, nu mai e fabrica!
- Ești nebun, Flaco. Deștept, dar nebun.
Axel și-a tras fratele de ureche, însă Rafael i-a împins mâna.
- Nu crezi că aș face așa ceva? Ei bine, o s-o fac. Și n-o să vadă nimeni. Doar să-mi dai un mic ajutor. Câțiva băieți și un camion, atât îmi trebuie.
Axel a dat din cap, fie în semn de aprobare tacită, fie pentru știa că orice răspuns n-ar fi făcut decât să-i încurajeze fratele. Am luat-o pe Marisela de braț și am tras-o afară pe hol.
- Vreau să plec imediat, i-am spus.
- Vreau să plec imediat, i-am spus.
- Dar e întuneric și...
- Vreau să plec acasă!
Ne-am ținut respirația până am ajuns la mașină. Am tăcut pe tot drumul până în zona nouă a orașului. Numai după ce am deschis portiera în parcarea de la KFC, Marisela s-a aplecat și a spus:
- Îmi pare rău. Ai avut dreptate. Rafael e nebun.
Încă o dată i-am dat crezare. Chiar eram convins că-i părea rău.
A doua zi de dimineață, poliția a făcut razie în locul de întâlnire al Diamantului Roșu și i-a arestat pe Axel și încă vreo câțiva membri mărunți pentru complot în vederea plantării unui dispozitiv exploziv. Niciunul dintre liderii Diamantului Roșu nu a fost deranjat. Nu știam sigur dacă Marisela era interogată, pentru că nu mi-a mai răspuns la mesaje. Nu eu am dat telefon autorităților, deși sunt sigur că mulți mă bănuiau pe mine.
Poate Marisela. Dar eu bănuiam că poliția avea informatori în interior, în caz că violența din El Chorrillo amenința vreodată să depășească granițele cartierului.
Mi-am făcut bagajele și am sunat la compania aeriană. În timp ce amurgul învăluia zona nouă, am auzit o bătaie în fereastră. Am tras perdelele și l-am văzut pe Rafael de partea cealaltă a geamului.
Mi-am făcut bagajele și am sunat la compania aeriană. În timp ce amurgul învăluia zona nouă, am auzit o bătaie în fereastră. Am tras perdelele și l-am văzut pe Rafael de partea cealaltă a geamului.
- Am nevoie de niște bani, m-a implorat el cu lacrimi în ochi. Te rog. Am nevoie de bani. Doar să mă duc în nord o vreme. Până se liniștește treaba.
Nu voiam să-l ajut, așa cum știam că nici el nu voia să-mi ceară ajutorul. Dar mi-era mai frică de perspectiva ca el să fie căutat de poliție decât de aceea că avea să se laude în fața fratelui lui. Am mers împreună la KFC și am intrat să scot bani de la bancomat. Aproape de masa de afară, i-am dat două sute de dolari. S-a uitat la ei, a lovit cu piciorul bolnav în pământ și mi-a mai cerut. Am intrat iar și i-am mai dat două sute de dolari. A împăturit bancnotele și le-a băgat în buzunarul de la cămașă.
- Plec. N-o să mă mai vezi.
Părea să se aștepte să-l îmbrățișez.
- Plec și eu, i-am zis.
Se împungea cu limba în obraz în timp ce se uita la mașinile de pe bulevard.
- Ți-a plăcut vacanța în Panama?
Când am dat să mă îndepărtez, m-a strigat.
- Știi de ce am piciorul așa? De la fabrica tatălui tău.
M-am întors.
- Poftim? Ai lucrat acolo în copilărie? Sau dai vina pe hrana pentru bebeluși?
Doamne. Era cât pe ce să mormăi și: „Voi, ăștia, sunteți de groază”, dar m-am abținut.
A zâmbit furios.
- Mama a lucrat acolo tot timpul cât a fost însărcinată cu mine. Unsprezece ore pe zi, fără libere, ca o sclavă, fără pauze, până s-a îmbolnăvit, dar n-a încetat să muncească până în clipa când m-am născut eu. Acum e moartă.
N-am făcut niciun comentariu. Nu eram sigur că spunea adevărul, dar tot mă simțeam vinovat.
- Mersi pentru bani, mi-a mai spus, lovindu-se pe buzunar. Ar trebui să te duci acasă. Așa ar fi cel mai bine.
Rafael a fost prins a doua zi în Colon, în timp ce eu îmi achitam cazarea la Royal Decameron Arms. Nu știu sigur dacă el m-a turnat - din nou, poate fusese Marisela - dar ziarul local mi-a publicat numele și fotografia descriindu-mă drept complice într-o campanie a bandei, care dura de un an, cu scopul de a destabiliza compania Kitterin, încheiată cu un complot în vederea unui atac cu bombă.
Poliția nu m-a interogat niciodată, fie pentru că apropierea de un om care se lăuda că plantează bombe nu era considerată o infracțiune în cazul unui american, fie pentru că firma Kitterin a cerut o favoare pentru unul dintre oamenii ei. Până să preia un blog din State articolul, două săptămâni mai târziu, am presupus că era o altă greșeală de domeniul trecutului.
Poliția nu m-a interogat niciodată, fie pentru că apropierea de un om care se lăuda că plantează bombe nu era considerată o infracțiune în cazul unui american, fie pentru că firma Kitterin a cerut o favoare pentru unul dintre oamenii ei. Până să preia un blog din State articolul, două săptămâni mai târziu, am presupus că era o altă greșeală de domeniul trecutului.
Mi-am pus bagajele în portbagajul taxiului. Palmierii se clătinau ca niște fete bete fără astâmpăr, iar pe trotuar se înșirau rafturi cu cremă de protecție solară. Șoferul a făcut cu mâna semnul unui avion care decolează.
- Așa este, am spus. A venit ziua aia.
Tata făcea hrană pentru bebeluși. Trebuia să trăiesc cu gândul ăsta.
M-am întors la New York.5.
Vise.
Sunt la un pas de neant. Marea e liniștită, ne-am înghițit obiectele de valoare ca să le protejăm, dar am fost alertați că pirații bântuie în apropiere.
O femeie de lângă mine vomită rubine și smaralde. Acum sunt un bărbat în costum, lipit de o poartă. Ierburile aspre se culcă în cercuri pe câmp și, pentru prima oară, niște capre pasc printre ele. Pe undeva se aude torsul unui ferăstrău, poate din capul unei capre. Niște balene-avioane cad din cer pe apă și toată lumea exclamă „ooohhh”. Trebuie să se întâmple: împuținarea. Nu am numărul să sun, să le spun că s-a terminat, că acum pot să înceteze. Caprele, dar trebuie să stau de vorbă cu un ambasador.
Picioarele mele nu sunt vinovate, dar poteca e vinovată și merg pe ea până la mal. Louise își scoate costumul de baie, are costumul de cauciuc lăsat până la jumătate, brațele i se afundă în talie ca niște cazmale și râde ca să știu eu că e totul în ordine. „Apropie-te”, spune. „Apropie-te”.
Mă trezește zgomotul unei camionete care a oprit în fața cabanei.
Lumina se mișcă acvatic pe tavan și, prin ea, fire de praf ca o Cale Lactee. Ușa spre terasă e traversată de brazde de soluție pentru curățarea geamurilor. Sordidele complicații ale viselor fac concesii până și pustietății unei camere de oaspeți, pereților albi, scaunelor din material acrilic, ca o petrecere bubuitoare care ține toată noaptea și apoi, în zori, amuțește ca prin farmec. Nu-mi pot imagina un vis atât de persistent, de cotitură, încât să poată convinge un om să-și părăsească familia și să se mute pe partea cealaltă a planetei. Dar nu exact așa a spus Sonny că s-a întâmplat cu pedofilul psiholog din Chicago?
Totuși, visul meu era plin de culoare și mă ținea prizonier, de parcă tocmai scăpasem dintr-o alunecare de stânci sau dintr-o mașină încinsă într-o zi toridă. Încerc să-mi amintesc mai mult, dar nu prind decât finalul, Louise în costum de baie pe mal.
Totuși, visul meu era plin de culoare și mă ținea prizonier, de parcă tocmai scăpasem dintr-o alunecare de stânci sau dintr-o mașină încinsă într-o zi toridă. Încerc să-mi amintesc mai mult, dar nu prind decât finalul, Louise în costum de baie pe mal.
Azi-noapte eram prea obosit s-o invit pe Louise în camera mea. Pe drumul cu taxiul de la Chora, în timp ce stătea cu capul pe umărul meu, mi-a spus o versiune prescurtată a vieții ei din ultimii zece ani: a umblat prin orașe precum Boston, Dallas și San Francisco, și-a luat slujbe temporare în restaurante, a revenit mereu la Lexington, amânând veșnic inevitabilele studii postuniversitare care o urmăreau ca o mașină de poliție pe autostradă și așteptau doar să încalce limita de viteză ca s-o tragă pe dreapta și s-o trimită înapoi la normalitatea ordinii predictibile.
Louise m-a părăsit pe trepte cu un sărut pe obraz. Acum probabil că este la patru metri și jumătate de mine, cu oasele șoldurilor înclinate pe saltea ca o scoică, cu rezervarea la zborul spre America în buzunarul valizei.
Cum să concurez cu întreg continentul vieții ei de acasă în scurtul timp pe care-l avem de petrecut pe insula asta?
Mai demult credeam că știu să citesc timpul așa cum Charlie citește marea, că sunt foarte sensibil la scurgerea lui, la împunsături și curenți, la rostogolirea lui grea, de fier. Dar frica nu e măiestrie și, când eram mic, timpul era doar monstrul de coșmar din tura de zi. Totuși, în momente ca acesta, când stăteam pe spate cu soarele pe frunte și cu albastrul de afară presărat cu bărci ca niște aripioare, îmi era greu să nu mă refugiez în acel băiat atât de sigur că vede fragilele legături dintre secunde.
Concluzia după cinci minute în care am privit fără țintă: „Sunt viu, în clipa asta, în ziua asta însorită de august”. Aproape că e de ajuns.
Mă dau cu greu jos din pat. Louise avea dreptate: dacă ai prea mult timp liber, riști să ajungi să-ți dedici viața scrierii într-un jurnal al visului.
Aproape că mă simt ușurat la gândul întâlnirii de azi cu Charlie. Măcar e o grijă pentru care am leac.
Am un gust toxic pe limbă. Peste noapte, gura mi s-a transformat într-o trambulină zbârcită, suspendată deasupra unei piscine septice. Sumbrul complex care o înconjoară - adică restul capului meu - suferă o urticarie de mici descărcări electrice. De acum înainte, mai ușor cu votca la cină.
Pornesc dușul, înghit jeturi rătăcite și mă spăl pe dinți cu o pastă americană ce are un gust mai astringent decât în America. „Sunt viu, în clipa asta, în ziua asta însorită de august”, recit, dar magia s-a destrămat, cuvintele nu reușesc să pară o incantație și, în timp ce scuip pasta de dinți în chiuvetă, îl văd numai pe tata, îngropat sub un bulgăre proaspăt de pământ. Robinetul se oprește și prosopul îmi ajunge pe față, șterge apa.
Deschid ușa de la terasă și mă scufund în cea mai toridă zi de până acum. Când mă uit înapoi, soarele îmi suge deja urmele de pe piatră. Jos, pe alee, Helios ne împinge motocicletele din spatele camionetei. Cadrul lor suplu, cu galben și negru, cu ghidon strălucitor și spițe ca niște oglinzi, mă duce cu gândul la o viespe ucigașă.
Helios are o pereche de blugi prespălați, sfâșiați în genunchi din fabrică; tricoul negru cu mânecă lungă face reclamă unei trupe rock americane care deja și-a atins vârful de popularitate acasă și acum a ajuns în coșurile cu discuri la preț redus ale magazinelor muribunde de muzică. Are un buton cu diamantin ureche, adidași cu marginea fosforescentă și un cioc din șuvițe.
Azi-noapte, la cină, cineva a spus că majoritatea tinerilor greci din Patmos își petrec mare parte din an în Atena, iar vara se întorc să lucreze în tavernele și hotelurile părinților. Însă eu am sentimentul că fiul lui Christos e un insular cu normă întreagă, lăsat de izbeliște. E ca o antenă îndoită care încearcă să prindă frecvențe rătăcite de tinerețe transmise de peste ocean. Merge în cercuri leneșe și ridică nori de praf cu adidașii. Se uită la cabane cu buzele uscate țuguiate și nici după ce-i fac cu mâna nu pare să mă observe. Poate a învățat să-și șteargă turiștii din câmpul vizual. În curând vor dispărea și ultimii greci preistorici - cu cămășile prea largi și cu pantalonii aspri din lână încinși în talie cu sfoară iar insula va fi sub stăpânirea unei legiuni de Helioși: vedete rock ratate, cu spumă în păr, tatuaje și parfumuri cu miros de fum de marijuana, St. Marks Place în Santorini.
- Mersi că ai adus înapoi motocicletele, îi strig.
Vocea mea îl face să tresară și ridică mâna semn că m-a auzit, cu o privire goală. Urcă în camionetă și, cu o manevră grațioasă, dă înapoi, întoarce și o ia pe drumul abrupt. Sincer, duce la îndeplinire cu sârguință ce i se cere. Mă gândesc la herpesul de pe buzele lui: pe cine sărută Helios în Patmos? Oare e unul dintre localnicii de care a pomenit Charlie, care-i usucă pe turiștii bogați îmbâcsiți de alcool și singurătate?
În timp ce mă îmbrac, o aud pe Louise coborând din pat de partea cealaltă a ușii încuiate. Picioarele ei lipăie pe podeaua de lemn și computerul îi pornește cu un geamăt de orgă. Bag mâna în geantă și-mi recuperez telefonul.
de la: <alexisbledsoe@motormail.com>
pentru: <ianb3@wirelive.com>
CC: <rosspbledsoe@triptime.com>
Subiect: Unde ești?
Ian, n-ai fost la înmormântare. Ross, mama și cu mine am presupus c-o să vii. Suntem cu toții șocați și furioși - în timp ce suferim și-ți inventăm scuze în fața celor care vin să-i aducă un ultim omagiu. Până și grădinarul a găsit timp, în mama mă-sii. Trebuie să stăm de vorbă. Tu ai fost cu tata înainte să moară și măcar am vrea să auzim cum au fost ultimele lui clipe.
Era treaz? Te auzea? Ce a spus!? E și tatăl nostru. Nu poți să vii și să pleci când ai tu chef, fără să ne răspunzi la nicio întrebare. Serios, unde naiba ești? Am încercat să te sun, dar sună ca din străinătate, apoi intră un robot cu accent străin și nici măcar nu există opțiunea să lași mesaj. Nu găsesc adresa de e-mail a lui Helen (o ai tu, Ross?), altfel aș deranja-o pe mama ta în India doar ca s-o întreb unde e fiul ei. De ce nu mă surprinde nimic din toate astea?!! De asemenea, a fost o retragere ciudată din contul familiei în orele de după moartea tatei. Ce naiba? Evident, mama e prea supărată să investigheze, dar o să anunț eroarea la bancă dacă nu iei legătura cu mine.
Nu renunț. Sună-mă. Imediat.
Lex
Ross răspunde în CC:
Ian, vrem doar să stăm de vorbă și să lămurim lucrurile.
Ai putea trece mâine pe la noi sau, dacă ești plecat din țară, cum crede Lex, putem să facem toți trei o conferință. Sau te întorci până în weekend? Când? vorbim serios. Te rugăm să ne anunți. N-am vrea să devină urâtă treaba. R.
Probabil că Lex și Ross vor moșteni fiecare peste două milioane de dolari, iar cea mai mare parte a averii lui Edward Bledsoe o va primi Lily.
Două milioane pentru fiecare dintre ei, și totuși Lex caută nouă mii de dolari, de parcă i s-a rupt puțin buzunarul și vrea cu disperare să-l coasă până nu mai cad și alți bani. Dar mă tem mai mult de întrebările lor - ultimele cuvinte pe care i le-am spus, implorarea, ura și ranchiuna când mâna lui a apucat cearșaful și apoi i-a dat drumul. Ei cred că eu sunt de vină. Știu că mă pricep să-i grăbesc suferința.
- Ian, strigă Louise prin ușa încuiată. Te-ai trezit? Faci cafea? Trage de mâner. Am visat niște vulturi.
Mă duc pe vârfuri spre cheia motocicletei de pe noptieră, o apuc și pornesc spre ușă. Ies și o încui în urma mea cât de ușor pot. După e-mailurile de la frații mei vitregi, grijile existențiale ale dimineții par o adevărată vacanță. Nu-mi pot petrece dimineața încercând s-o seduc pe Louise și să meditez la semnificația timpului când tot viitorul meu atârnă de un fir de păr.
Oare Lex chiar m-ar da pe mâna poliției pentru că am umblat în contul familiei? Oare e ilegal să retragi bani în primele ore după moartea titularului principal de cont?
Împing motocicleta până la jumătatea dealului și apoi pornesc motorul. Oile se îngrămădesc în umbra proiectată spre vest de un copac.
În depărtare, niște umbrele roz înfloresc de-a lungul țărmului. Asta nu e o vacanță. E un exil torid.
Louise m-a părăsit pe trepte cu un sărut pe obraz. Acum probabil că este la patru metri și jumătate de mine, cu oasele șoldurilor înclinate pe saltea ca o scoică, cu rezervarea la zborul spre America în buzunarul valizei.
Cum să concurez cu întreg continentul vieții ei de acasă în scurtul timp pe care-l avem de petrecut pe insula asta?
Mai demult credeam că știu să citesc timpul așa cum Charlie citește marea, că sunt foarte sensibil la scurgerea lui, la împunsături și curenți, la rostogolirea lui grea, de fier. Dar frica nu e măiestrie și, când eram mic, timpul era doar monstrul de coșmar din tura de zi. Totuși, în momente ca acesta, când stăteam pe spate cu soarele pe frunte și cu albastrul de afară presărat cu bărci ca niște aripioare, îmi era greu să nu mă refugiez în acel băiat atât de sigur că vede fragilele legături dintre secunde.
Concluzia după cinci minute în care am privit fără țintă: „Sunt viu, în clipa asta, în ziua asta însorită de august”. Aproape că e de ajuns.
Mă dau cu greu jos din pat. Louise avea dreptate: dacă ai prea mult timp liber, riști să ajungi să-ți dedici viața scrierii într-un jurnal al visului.
Aproape că mă simt ușurat la gândul întâlnirii de azi cu Charlie. Măcar e o grijă pentru care am leac.
Am un gust toxic pe limbă. Peste noapte, gura mi s-a transformat într-o trambulină zbârcită, suspendată deasupra unei piscine septice. Sumbrul complex care o înconjoară - adică restul capului meu - suferă o urticarie de mici descărcări electrice. De acum înainte, mai ușor cu votca la cină.
Pornesc dușul, înghit jeturi rătăcite și mă spăl pe dinți cu o pastă americană ce are un gust mai astringent decât în America. „Sunt viu, în clipa asta, în ziua asta însorită de august”, recit, dar magia s-a destrămat, cuvintele nu reușesc să pară o incantație și, în timp ce scuip pasta de dinți în chiuvetă, îl văd numai pe tata, îngropat sub un bulgăre proaspăt de pământ. Robinetul se oprește și prosopul îmi ajunge pe față, șterge apa.
Deschid ușa de la terasă și mă scufund în cea mai toridă zi de până acum. Când mă uit înapoi, soarele îmi suge deja urmele de pe piatră. Jos, pe alee, Helios ne împinge motocicletele din spatele camionetei. Cadrul lor suplu, cu galben și negru, cu ghidon strălucitor și spițe ca niște oglinzi, mă duce cu gândul la o viespe ucigașă.
Helios are o pereche de blugi prespălați, sfâșiați în genunchi din fabrică; tricoul negru cu mânecă lungă face reclamă unei trupe rock americane care deja și-a atins vârful de popularitate acasă și acum a ajuns în coșurile cu discuri la preț redus ale magazinelor muribunde de muzică. Are un buton cu diamantin ureche, adidași cu marginea fosforescentă și un cioc din șuvițe.
Azi-noapte, la cină, cineva a spus că majoritatea tinerilor greci din Patmos își petrec mare parte din an în Atena, iar vara se întorc să lucreze în tavernele și hotelurile părinților. Însă eu am sentimentul că fiul lui Christos e un insular cu normă întreagă, lăsat de izbeliște. E ca o antenă îndoită care încearcă să prindă frecvențe rătăcite de tinerețe transmise de peste ocean. Merge în cercuri leneșe și ridică nori de praf cu adidașii. Se uită la cabane cu buzele uscate țuguiate și nici după ce-i fac cu mâna nu pare să mă observe. Poate a învățat să-și șteargă turiștii din câmpul vizual. În curând vor dispărea și ultimii greci preistorici - cu cămășile prea largi și cu pantalonii aspri din lână încinși în talie cu sfoară iar insula va fi sub stăpânirea unei legiuni de Helioși: vedete rock ratate, cu spumă în păr, tatuaje și parfumuri cu miros de fum de marijuana, St. Marks Place în Santorini.
- Mersi că ai adus înapoi motocicletele, îi strig.
Vocea mea îl face să tresară și ridică mâna semn că m-a auzit, cu o privire goală. Urcă în camionetă și, cu o manevră grațioasă, dă înapoi, întoarce și o ia pe drumul abrupt. Sincer, duce la îndeplinire cu sârguință ce i se cere. Mă gândesc la herpesul de pe buzele lui: pe cine sărută Helios în Patmos? Oare e unul dintre localnicii de care a pomenit Charlie, care-i usucă pe turiștii bogați îmbâcsiți de alcool și singurătate?
În timp ce mă îmbrac, o aud pe Louise coborând din pat de partea cealaltă a ușii încuiate. Picioarele ei lipăie pe podeaua de lemn și computerul îi pornește cu un geamăt de orgă. Bag mâna în geantă și-mi recuperez telefonul.
de la: <alexisbledsoe@motormail.com>
pentru: <ianb3@wirelive.com>
CC: <rosspbledsoe@triptime.com>
Subiect: Unde ești?
Ian, n-ai fost la înmormântare. Ross, mama și cu mine am presupus c-o să vii. Suntem cu toții șocați și furioși - în timp ce suferim și-ți inventăm scuze în fața celor care vin să-i aducă un ultim omagiu. Până și grădinarul a găsit timp, în mama mă-sii. Trebuie să stăm de vorbă. Tu ai fost cu tata înainte să moară și măcar am vrea să auzim cum au fost ultimele lui clipe.
Era treaz? Te auzea? Ce a spus!? E și tatăl nostru. Nu poți să vii și să pleci când ai tu chef, fără să ne răspunzi la nicio întrebare. Serios, unde naiba ești? Am încercat să te sun, dar sună ca din străinătate, apoi intră un robot cu accent străin și nici măcar nu există opțiunea să lași mesaj. Nu găsesc adresa de e-mail a lui Helen (o ai tu, Ross?), altfel aș deranja-o pe mama ta în India doar ca s-o întreb unde e fiul ei. De ce nu mă surprinde nimic din toate astea?!! De asemenea, a fost o retragere ciudată din contul familiei în orele de după moartea tatei. Ce naiba? Evident, mama e prea supărată să investigheze, dar o să anunț eroarea la bancă dacă nu iei legătura cu mine.
Nu renunț. Sună-mă. Imediat.
Lex
Ross răspunde în CC:
Ian, vrem doar să stăm de vorbă și să lămurim lucrurile.
Ai putea trece mâine pe la noi sau, dacă ești plecat din țară, cum crede Lex, putem să facem toți trei o conferință. Sau te întorci până în weekend? Când? vorbim serios. Te rugăm să ne anunți. N-am vrea să devină urâtă treaba. R.
Probabil că Lex și Ross vor moșteni fiecare peste două milioane de dolari, iar cea mai mare parte a averii lui Edward Bledsoe o va primi Lily.
Două milioane pentru fiecare dintre ei, și totuși Lex caută nouă mii de dolari, de parcă i s-a rupt puțin buzunarul și vrea cu disperare să-l coasă până nu mai cad și alți bani. Dar mă tem mai mult de întrebările lor - ultimele cuvinte pe care i le-am spus, implorarea, ura și ranchiuna când mâna lui a apucat cearșaful și apoi i-a dat drumul. Ei cred că eu sunt de vină. Știu că mă pricep să-i grăbesc suferința.
- Ian, strigă Louise prin ușa încuiată. Te-ai trezit? Faci cafea? Trage de mâner. Am visat niște vulturi.
Mă duc pe vârfuri spre cheia motocicletei de pe noptieră, o apuc și pornesc spre ușă. Ies și o încui în urma mea cât de ușor pot. După e-mailurile de la frații mei vitregi, grijile existențiale ale dimineții par o adevărată vacanță. Nu-mi pot petrece dimineața încercând s-o seduc pe Louise și să meditez la semnificația timpului când tot viitorul meu atârnă de un fir de păr.
Oare Lex chiar m-ar da pe mâna poliției pentru că am umblat în contul familiei? Oare e ilegal să retragi bani în primele ore după moartea titularului principal de cont?
Împing motocicleta până la jumătatea dealului și apoi pornesc motorul. Oile se îngrămădesc în umbra proiectată spre vest de un copac.
În depărtare, niște umbrele roz înfloresc de-a lungul țărmului. Asta nu e o vacanță. E un exil torid.
De-a lungul șoselei care duce spre portul lui Charlie, bobocii de iasomie stau atârnați în iarba anemică, cenușie, iar pescărușii ciugulesc carnea și orezul din ambalajele de polistiren aruncate.
Mirosul de alge răzbate spre uscat. De pe potecă vine o motocicletă roșie. E Rasym, zboară pe deasupra terenului accidentat. Încerc să-mi accelerez motocicleta elegant peste gropi ca să arăt că eu o stăpânesc mai bine.
Rasym trece pe lângă mine fără un cuvânt, aruncându-mi o încruntătură furioasă, după care mă depășește cu un bâzâit. La debarcader, un iaht elegant, alb, proaspăt vopsit, cu o antenă care se răsucește pe acoperiș, e gata să tragă la mal. Grecii cu uniforme bleu din echipaj întind grăbiți frânghiile. Un steag cipriot ca un strop portocaliu atârnă pe un catarg de la etravă. Iahtul intră lin în port ca o răsuflare blândă, așteptat de un bărbat cu o cămașă oliv și ochelari cu rame groase, care umblă de colo colo în timp ce se lovește cu un clipboard în coapsă. Până la urmă, bărbatul intră în hangar.
Parchez motocicleta lângă rulota lambrisată cu aluminiu și mă uit prin ferestrele murdare. E amenajată ca un birou și pe masă e deja o tablă de șah, dar Charlie nu se zărește înăuntru. Pornesc spre hangar să-l caut, iar pe drum îmi exersez discursul.
„O aripă nonprofit, polivalentă și caritabilă a companiei Konstantinou Engineering ar fi o mișcare de PR extraordinară pentru firma tatălui tău. Și, deși eu nu aș figura cu numele în consiliu, aș putea fi omul din culise, care pune în acord cauzele importante cu interesele corporatiste și familiale. De exemplu, știu că tatăl tău colecționează obiecte de artă. Ce-ar fi să finanțeze niște școli de artă în comunitățile defavorizate din Orientul Mijlociu unde are contracte în derulare? Generozitatea corporatistă e un mod de lucru în care am devenit expert și mă pricep să supraveghez administrarea și comunicarea din faza de propunere până la cea de execuție”.
Recunosc, reclama mea e o bălmăjeală semi-incoerentă, dar Charlie este doar calea de acces spre tatăl lui; important e să îmbrac destul de frumos ideea încât să pară viabilă. Munca adevărată va veni apoi, în faza de cercetare și prezentare, când în sfârșit voi aranja o întâlnire cu domnul K. sau chiar cu fratele lui Charlie, Stefan. Nu-mi trebuie decât binecuvântarea lui Charlie.
De bine, de rău, propunerea asta e tot ce-am putut încropi ca să-mi asigur un post în imperiul Konstantinou - varianta cea mai bună este că reprezintă o contribuție pentru umanitate, cea mai rea, că sunt cea mai mică și mai binevoitoare căpușă de pe corpul gras și hemofilic al unei averi familiale uriașe. Ambele variante arată destul de bine. Măcar le prezint posibilitatea unui post, în loc să mă arunc la picioarele lui Charlie sau să mă reped ca liliacul la portofelul lui.
Când intru în bezna din hangar mă lovește un val de fum toxic. Butanul aprins iese din lămpile de sudură pe care doi tineri goi până în brâu le plimbă ușor de-a lungul carenei unui iaht. Sudează pe vasul de lux renovat o bază pătrată de oțel, ca să-i dea și mai multă rezistență. Mai departe, niște plăci asemănătoare sunt puse teanc lângă niște cutii cu vopsea și niște scânduri. Uleiul se prelinge pe beton și pe umerii muncitorilor. Ochii și pielea le lucesc de parcă ar fi niște cai uzi în grajd, puternici și sperioși. Bărbatul cu ochelari apare de după iaht cu clipboardul la subraț. Când mă vede, începe să țipe la mine într-o limbă pe care n-o înțeleg. Muncitorii mă fulgeră cu privirea, ținându-și lămpile de sudură departe de ochi.
- Sunt prietenul lui Charlie, spun, ridicând mâinile. Ar trebui să mă văd cu el la prânz. Am venit puțin mai devreme.
- Ian? Ești Ian?
Accentul bărbatului e atât de pronunțat, încât, pentru o clipă, nu-mi recunosc numele. Vine spre mine târșâind picioarele. În amândoi obrajii are gropițe adânci. Ridică mâinile, drepte ca niște săbii, să i le strâng.
- Eu sunt Ugur. Lucrez ca manager la Charlie.
Are o strânsoare zdravănă și sunt așa de amețit de la fum, încât, atunci când mă dau înapoi să inspir, îl trag și pe el după mine.
- Charlie îmi vorbește de tine. Da, mă bucur că te cunosc. Te alături la echipă.
Râde și îl imit și eu, ușurat de vestea că sunt invitat să mă alătur la ceva. Îi mulțumesc lui Charlie. Nu a uitat de mine și parcă mâna bărbatului acestuia, care nu e dornic să slăbească strânsoarea, mă salvează de la înec.
- Presupun. Încă nu am pus la punct toate detaliile. Știi...
- Întărim carenele, vezi? Așa adăugăm valoare. Să fie bune de trimis pe mare. Înainte și înapoi.
Ugur ridică degetul arătător și-l leagănă între punctele imaginare A și B. Charlie trebuie să-i fi spus că nu știu mai nimic despre afacerea cu închirierea de bărci. Mă prefac atent, de parcă lecția lui a fost instructivă. N-am de gând să învăț despre subiectul ăsta.
- Da, foarte frumos. Dar, sincer, ar trebui să vorbesc cu...
- Vechi prieteni. Cei mai buni prieteni. Ugur face cu ochiul. Charlie e prost dispus azi.
Își încercuiește ochii cu un deget să-mi anunțe sursa indispoziției lui Charlie. Probabil că Ugur a scăpat ceva din vedere.
Dintr-odată, răzbat până la noi niște strigăte înăbușite. Ugur îmi dă drumul la mână și ieșim amândoi. Pe țărmul stâncos, Charlie agită un băț și răcnește în direcția mării; indispoziția lui este cât se poate de evidentă.
Pata de transpirație de pe spatele tricoului lui are forma unei pisici-de-mare. Întâi pare îmbrăcat doar cu tricoul, deoarece șortul abia se zărește dedesubt.
- Mi-ați încălcat proprietatea! urlă el. Dispari dracu’ din zona asta. Există limite, hotare.
Mirosul de alge răzbate spre uscat. De pe potecă vine o motocicletă roșie. E Rasym, zboară pe deasupra terenului accidentat. Încerc să-mi accelerez motocicleta elegant peste gropi ca să arăt că eu o stăpânesc mai bine.
Rasym trece pe lângă mine fără un cuvânt, aruncându-mi o încruntătură furioasă, după care mă depășește cu un bâzâit. La debarcader, un iaht elegant, alb, proaspăt vopsit, cu o antenă care se răsucește pe acoperiș, e gata să tragă la mal. Grecii cu uniforme bleu din echipaj întind grăbiți frânghiile. Un steag cipriot ca un strop portocaliu atârnă pe un catarg de la etravă. Iahtul intră lin în port ca o răsuflare blândă, așteptat de un bărbat cu o cămașă oliv și ochelari cu rame groase, care umblă de colo colo în timp ce se lovește cu un clipboard în coapsă. Până la urmă, bărbatul intră în hangar.
Parchez motocicleta lângă rulota lambrisată cu aluminiu și mă uit prin ferestrele murdare. E amenajată ca un birou și pe masă e deja o tablă de șah, dar Charlie nu se zărește înăuntru. Pornesc spre hangar să-l caut, iar pe drum îmi exersez discursul.
„O aripă nonprofit, polivalentă și caritabilă a companiei Konstantinou Engineering ar fi o mișcare de PR extraordinară pentru firma tatălui tău. Și, deși eu nu aș figura cu numele în consiliu, aș putea fi omul din culise, care pune în acord cauzele importante cu interesele corporatiste și familiale. De exemplu, știu că tatăl tău colecționează obiecte de artă. Ce-ar fi să finanțeze niște școli de artă în comunitățile defavorizate din Orientul Mijlociu unde are contracte în derulare? Generozitatea corporatistă e un mod de lucru în care am devenit expert și mă pricep să supraveghez administrarea și comunicarea din faza de propunere până la cea de execuție”.
Recunosc, reclama mea e o bălmăjeală semi-incoerentă, dar Charlie este doar calea de acces spre tatăl lui; important e să îmbrac destul de frumos ideea încât să pară viabilă. Munca adevărată va veni apoi, în faza de cercetare și prezentare, când în sfârșit voi aranja o întâlnire cu domnul K. sau chiar cu fratele lui Charlie, Stefan. Nu-mi trebuie decât binecuvântarea lui Charlie.
De bine, de rău, propunerea asta e tot ce-am putut încropi ca să-mi asigur un post în imperiul Konstantinou - varianta cea mai bună este că reprezintă o contribuție pentru umanitate, cea mai rea, că sunt cea mai mică și mai binevoitoare căpușă de pe corpul gras și hemofilic al unei averi familiale uriașe. Ambele variante arată destul de bine. Măcar le prezint posibilitatea unui post, în loc să mă arunc la picioarele lui Charlie sau să mă reped ca liliacul la portofelul lui.
Când intru în bezna din hangar mă lovește un val de fum toxic. Butanul aprins iese din lămpile de sudură pe care doi tineri goi până în brâu le plimbă ușor de-a lungul carenei unui iaht. Sudează pe vasul de lux renovat o bază pătrată de oțel, ca să-i dea și mai multă rezistență. Mai departe, niște plăci asemănătoare sunt puse teanc lângă niște cutii cu vopsea și niște scânduri. Uleiul se prelinge pe beton și pe umerii muncitorilor. Ochii și pielea le lucesc de parcă ar fi niște cai uzi în grajd, puternici și sperioși. Bărbatul cu ochelari apare de după iaht cu clipboardul la subraț. Când mă vede, începe să țipe la mine într-o limbă pe care n-o înțeleg. Muncitorii mă fulgeră cu privirea, ținându-și lămpile de sudură departe de ochi.
- Sunt prietenul lui Charlie, spun, ridicând mâinile. Ar trebui să mă văd cu el la prânz. Am venit puțin mai devreme.
- Ian? Ești Ian?
Accentul bărbatului e atât de pronunțat, încât, pentru o clipă, nu-mi recunosc numele. Vine spre mine târșâind picioarele. În amândoi obrajii are gropițe adânci. Ridică mâinile, drepte ca niște săbii, să i le strâng.
- Eu sunt Ugur. Lucrez ca manager la Charlie.
Are o strânsoare zdravănă și sunt așa de amețit de la fum, încât, atunci când mă dau înapoi să inspir, îl trag și pe el după mine.
- Charlie îmi vorbește de tine. Da, mă bucur că te cunosc. Te alături la echipă.
Râde și îl imit și eu, ușurat de vestea că sunt invitat să mă alătur la ceva. Îi mulțumesc lui Charlie. Nu a uitat de mine și parcă mâna bărbatului acestuia, care nu e dornic să slăbească strânsoarea, mă salvează de la înec.
- Presupun. Încă nu am pus la punct toate detaliile. Știi...
- Întărim carenele, vezi? Așa adăugăm valoare. Să fie bune de trimis pe mare. Înainte și înapoi.
Ugur ridică degetul arătător și-l leagănă între punctele imaginare A și B. Charlie trebuie să-i fi spus că nu știu mai nimic despre afacerea cu închirierea de bărci. Mă prefac atent, de parcă lecția lui a fost instructivă. N-am de gând să învăț despre subiectul ăsta.
- Da, foarte frumos. Dar, sincer, ar trebui să vorbesc cu...
- Vechi prieteni. Cei mai buni prieteni. Ugur face cu ochiul. Charlie e prost dispus azi.
Își încercuiește ochii cu un deget să-mi anunțe sursa indispoziției lui Charlie. Probabil că Ugur a scăpat ceva din vedere.
Dintr-odată, răzbat până la noi niște strigăte înăbușite. Ugur îmi dă drumul la mână și ieșim amândoi. Pe țărmul stâncos, Charlie agită un băț și răcnește în direcția mării; indispoziția lui este cât se poate de evidentă.
Pata de transpirație de pe spatele tricoului lui are forma unei pisici-de-mare. Întâi pare îmbrăcat doar cu tricoul, deoarece șortul abia se zărește dedesubt.
- Mi-ați încălcat proprietatea! urlă el. Dispari dracu’ din zona asta. Există limite, hotare.
Intrusul nu este marea. Îi descopăr țintele la trei metri de el, un tânăr și o tânără plini de pistrui, cu părul blond-henna, cu blugi scurți sfâșiați.
Bărbatul poartă un tricou roșu cu Anti-Betleem, iar tricoul portocaliu al femeii urmărește evoluția unui omuleț de la o primată gheboasă la un conțopist ghebos. Mă tem că se apropie sfârșitul tricourilor cu mesaje ironice; lăsăm foarte puțin material pentru viitorii creatori de modă. Cei doi și-au făcut cruci și coliere din margarete cu fire împletite de iarbă, iar acum se holbează la Charlie cu o fascinație narcotizată.
- Credeam că toate plajele de aici sunt publice, spune femeia. Are un accent dulceag din New Jersey. Așa ni s-a zis.
- Asta nu e plajă, strigă Charlie. E un port și e privat. E o afacere. Înțelegeți?
Lovește cu bățul în pământ, cum făcea Duck ieri înainte să plecăm cu barca.
- Facem un grătar, intervine Anti-Betleem.
Barba lui blondă, stufoasă este aproape verde în lumina dimineții și are un inel de aur în nas. Pavilioanele urechilor i se cască asemenea unor guri de canal în lipsa dopurilor purtate la petrecerile rave.
- În tabăra noastră, continuă el. Vic ar vrea să te invite. Toată lumea e bine-venită.
Deși are un accent scandinav, pare să fi îmbrățișat concepția americană că, dacă inviți vecinii, elimini ostilitatea. Diferențele se pot tranșa la o masă caldă. Și de acolo, religia s-ar putea găsi nu foarte departe, în blândețea valurilor. Nu pot să-l condamn că încearcă.
Charlie ridică fața spre cer, de parcă ar căuta tăria necesară la Dumnezeul în care nu crede. Se lovește teatral pe frunte.
- Lui Charlie nu-i plac hipioții, șoptește Ugur cu un zâmbet amuzat. Și are dreptate. Intră în hangar, fură provizii. Săptămâna trecută a găsit unul dormind într-o barcă.
- Fă pași înapoi în tabăra ta, îi ordonă Charlie. Și spune-i lui Vic să-și mâne turma în altă parte, că i-o mănâncă lupii. În caz că nu e clar, e o amenințare. Dacă mai călcați pe aici, nu vă promit că plecați întregi.
Bărbatul se întoarce, dar femeia este mai încăpățânată - fie mai drogată, fie mai puțin drogată decât prietenul ei. Înaintează și înclină capul. Fondul de ten alb îi acoperă alunițele și coșurile de pe falcă, dând părții de jos a feței o patină cețoasă, lunară. Niște salamandre portocalii tatuate i se cațără pe glezne.
- Tu ești Charlie, nu? întreabă ea. Charles Konstantinou?
- Nu e treaba ta cine sunt eu! se bâlbâie Charlie. Plecați. Vă dau zece secunde, altfel jur...
Îi alungă agitând din mână. Cei doi se dau înapoi peste pietre; observ că au părul strălucitor, ca bețele de chibrit aprinse în soare. Charlie se răsucește, surprins să ne vadă pe mine și pe Ugur privindu-l. Dă din cap, afișează un zâmbet sincer și se lasă jos scurt ca să ia o pungă goală de chipsuri prinsă între ierburi. Dar acum înțeleg gestul lui Ugur de mai devreme. O vânătaie movulie ca o semilună i se desenează sub ochiul drept. Încerc să deduc cine l-o fi lovit în ultimele douăsprezece ore: maghiarul beat din piață, încruntatul de Rasym, vreun misionar creștin drogat? Zâmbetul lui nu îmbunează vânătaia.
- Prind tupeu, așa că a trebuit să-i sperii, îi spune Charlie lui Ugur în timp ce vine spre noi mototolind punga de plastic. Bănuiesc că v-ați cunoscut.
- Ah, acum suntem prieteni, spune Ugur, dar se dă înapoi, de parcă ar vrea să se delimiteze de mine. Îți trebuie ceva?
Charlie nu răspunde. Mă ia de braț și mă duce spre rulotă. Ugur se topește în întunericul din hangar.
- Cum ai dormit?
Își afundă mâna în buzunar și scoate un breloc să descuie ușa cu geam a biroului.
- Bine. Am avut câteva vise urâte.
- Spune-i lui Sonny. Face colecție. Probabil că e la ghicitoarea din Chora în momentul de față. Presupun că li s-au terminat liniile din palmele lui Sonny, pe care le studiau pe trei sute de euro ora. Nu-ți dai seama ce urâte sunt mâinile cuiva decât atunci când fiecare cută este interpretată drept semnul unui viitor fericit.
- Sonny are ghicitoare?
- Mda, oftează el. O ghicitoare, o maseuză, un instructor de Pilates, o bioenergeticiană care-i îngrijește și tenul. Sprijin o întreagă industrie familială de șarlatani. Mă tot aștept să găsesc în baie un omuleț care-i supraveghează defecarea ca s-o cunoască mai bine.
Ieri păreau atât de îndrăgostiți. Mă întreb dacă relația lor trece în fiecare zi de la o extremă la alta sau dacă se oprește la sănătosul plictis.
- Ghicitoarea ei ți-a ars un pumn? îl întreb.
Bărbatul poartă un tricou roșu cu Anti-Betleem, iar tricoul portocaliu al femeii urmărește evoluția unui omuleț de la o primată gheboasă la un conțopist ghebos. Mă tem că se apropie sfârșitul tricourilor cu mesaje ironice; lăsăm foarte puțin material pentru viitorii creatori de modă. Cei doi și-au făcut cruci și coliere din margarete cu fire împletite de iarbă, iar acum se holbează la Charlie cu o fascinație narcotizată.
- Credeam că toate plajele de aici sunt publice, spune femeia. Are un accent dulceag din New Jersey. Așa ni s-a zis.
- Asta nu e plajă, strigă Charlie. E un port și e privat. E o afacere. Înțelegeți?
Lovește cu bățul în pământ, cum făcea Duck ieri înainte să plecăm cu barca.
- Facem un grătar, intervine Anti-Betleem.
Barba lui blondă, stufoasă este aproape verde în lumina dimineții și are un inel de aur în nas. Pavilioanele urechilor i se cască asemenea unor guri de canal în lipsa dopurilor purtate la petrecerile rave.
- În tabăra noastră, continuă el. Vic ar vrea să te invite. Toată lumea e bine-venită.
Deși are un accent scandinav, pare să fi îmbrățișat concepția americană că, dacă inviți vecinii, elimini ostilitatea. Diferențele se pot tranșa la o masă caldă. Și de acolo, religia s-ar putea găsi nu foarte departe, în blândețea valurilor. Nu pot să-l condamn că încearcă.
Charlie ridică fața spre cer, de parcă ar căuta tăria necesară la Dumnezeul în care nu crede. Se lovește teatral pe frunte.
- Lui Charlie nu-i plac hipioții, șoptește Ugur cu un zâmbet amuzat. Și are dreptate. Intră în hangar, fură provizii. Săptămâna trecută a găsit unul dormind într-o barcă.
- Fă pași înapoi în tabăra ta, îi ordonă Charlie. Și spune-i lui Vic să-și mâne turma în altă parte, că i-o mănâncă lupii. În caz că nu e clar, e o amenințare. Dacă mai călcați pe aici, nu vă promit că plecați întregi.
Bărbatul se întoarce, dar femeia este mai încăpățânată - fie mai drogată, fie mai puțin drogată decât prietenul ei. Înaintează și înclină capul. Fondul de ten alb îi acoperă alunițele și coșurile de pe falcă, dând părții de jos a feței o patină cețoasă, lunară. Niște salamandre portocalii tatuate i se cațără pe glezne.
- Tu ești Charlie, nu? întreabă ea. Charles Konstantinou?
- Nu e treaba ta cine sunt eu! se bâlbâie Charlie. Plecați. Vă dau zece secunde, altfel jur...
Îi alungă agitând din mână. Cei doi se dau înapoi peste pietre; observ că au părul strălucitor, ca bețele de chibrit aprinse în soare. Charlie se răsucește, surprins să ne vadă pe mine și pe Ugur privindu-l. Dă din cap, afișează un zâmbet sincer și se lasă jos scurt ca să ia o pungă goală de chipsuri prinsă între ierburi. Dar acum înțeleg gestul lui Ugur de mai devreme. O vânătaie movulie ca o semilună i se desenează sub ochiul drept. Încerc să deduc cine l-o fi lovit în ultimele douăsprezece ore: maghiarul beat din piață, încruntatul de Rasym, vreun misionar creștin drogat? Zâmbetul lui nu îmbunează vânătaia.
- Prind tupeu, așa că a trebuit să-i sperii, îi spune Charlie lui Ugur în timp ce vine spre noi mototolind punga de plastic. Bănuiesc că v-ați cunoscut.
- Ah, acum suntem prieteni, spune Ugur, dar se dă înapoi, de parcă ar vrea să se delimiteze de mine. Îți trebuie ceva?
Charlie nu răspunde. Mă ia de braț și mă duce spre rulotă. Ugur se topește în întunericul din hangar.
- Cum ai dormit?
Își afundă mâna în buzunar și scoate un breloc să descuie ușa cu geam a biroului.
- Bine. Am avut câteva vise urâte.
- Spune-i lui Sonny. Face colecție. Probabil că e la ghicitoarea din Chora în momentul de față. Presupun că li s-au terminat liniile din palmele lui Sonny, pe care le studiau pe trei sute de euro ora. Nu-ți dai seama ce urâte sunt mâinile cuiva decât atunci când fiecare cută este interpretată drept semnul unui viitor fericit.
- Sonny are ghicitoare?
- Mda, oftează el. O ghicitoare, o maseuză, un instructor de Pilates, o bioenergeticiană care-i îngrijește și tenul. Sprijin o întreagă industrie familială de șarlatani. Mă tot aștept să găsesc în baie un omuleț care-i supraveghează defecarea ca s-o cunoască mai bine.
Ieri păreau atât de îndrăgostiți. Mă întreb dacă relația lor trece în fiecare zi de la o extremă la alta sau dacă se oprește la sănătosul plictis.
- Ghicitoarea ei ți-a ars un pumn? îl întreb.
Charlie își atinge vânătaia.
- Ah. Nu. Asta s-a întâmplat azi-noapte. Doi turiști s-au luat la bătaie și fața mea le-a stat în drum. Nu e chiar așa grav cum pare.
Nu-l cred. Eu n-am mai întâlnit ochi pocniți din greșeală. Dar nu vreau să-l supăr pe Charlie.
Nu-l cred. Eu n-am mai întâlnit ochi pocniți din greșeală. Dar nu vreau să-l supăr pe Charlie.
Deschide ușa și mă poftește cu o fluturare de mână. Biroul mic, dreptunghiular, are o masă de plastic care se întinde de-a lungul ferestrelor acoperite cu granule de nisip. Pe masă sunt împrăștiate hărți și hârtii, un telefon și o stație radio cât un cuptor cu microunde, cu trei walkie-talkie prinse cu arici de bază. În colț e un monitor de computer pe care strălucește conturul Mării Egee. Pe el sunt răspândite unsprezece puncte pulsatile; unul probabil indică iahtul care tocmai a pornit în larg.
Charlie aruncă punga de chipsuri pe birou, apoi crapă puțin fereastra și se uită afară să se asigure că hipioții au părăsit perimetrul. Se ghemuiește ca un soldat care scrutează împrejurimile din tranșee.
- Poate ar trebui să suni la poliție dacă îți dau bătăi de cap intrușii, îi sugerez.
- La poliție?
Charlie lovește cu palma în hârtiile de pe birou.
- Polițiștii din Patmos nu sunt buni de nimic. E vechiul sistem grecesc: trei directori la un muncitor; și sunt învățați că cea mai bună cale să rezolvi un conflict e să sleiești victima cu întrebări. „Și ziceți că un om a intrat pe proprietatea dumneavoastră, o ființă umană, dacă am înțeles bine, s-a deplasat omenește, pe un tip de teren care e diferit de un alt teren, teren care vă aparține, și spuneți că nu vreți așa ceva? Da, asta chiar e o problemă. Foarte supărător. Da, da, și mai spuneți-ne o dată, care era problema?”
Charlie pufnește și clatină din cap.
- Dragii de ei! De fapt, în ultimă instanță, e mai simplu să-ți vezi de afaceri așa, pentru că fac tot ce pot să te lase în pace. Dar jur, Ian, nu lăsa pe nimeni să-ți fure portofelul. Mai repede o găsesc pe maică-ta în India decât hoțul.
- Deci n-au făcut mare lucru când a explodat bomba?
Charlie se răsucește și, într-o milisecundă, zâmbetul lui trage obloanele, plantele și semnul cu „bun venit” dispar înăuntru, grilajul coboară peste ferestrele luminate. Gura cu colțurile căzute merge mai bine cu vânătaia de la ochi. Poate ar fi fost mai bine să aleg o altă zi în care să discut despre viitorul meu. Dar nu mai pot să aștept. Nu m-am oprit la un restaurant în timp ce treceam cu motocicleta prin Skala, de teamă să nu cheltuiesc în plus pe micul dejun.
Când îi vedeam pe toți turiștii ăia excitați, hămesiți, cuibăriți în jurul meselor, postând fotografii cu ei, aveam sentimentul că urmăresc înregistrarea unei camere de securitate dintr-o dimineață liniștită cu câteva secunde înainte să lovească o catastrofă.
- Nu, îmi răspunde Charlie. N-au făcut mare lucru. Știi, n-au murit doar turiști. Au murit și proprietarul tavernei și fiul lui. Localnicii au început să arunce cu mărunt în polițiști, pentru că nu făceau decât să alerge de colo colo și să zbiere.
- Azi erau flori proaspete în fața tavernei. Am bănuit că nu erau acolo pentru turiști.
- Probabil că nu. Nu irosești flori cu străinii al căror unic scop e să se întoarcă cu spatele la insulă ca să se uite la mare. Într-o zi e sânge, a doua, flori și apoi iar pavaj. Așa merge treaba.
Ridică din umeri și arată scaunul așezat de partea cealaltă a tablei de șah, sub o fotografie mare înrămată cu barca lui, Domitian.
- Vizitele succesive ale soarelui prin fereastră au îmbătrânit-o, dându-i un aer nostalgic. Nu mai trage de timp, mă ceartă el. Joci cu negrele.
- Nu știu dacă am chef să joc. Nu putem să discutăm ideea pe care am avut-o eu? E important, e...
- Haide, mă întrerupe plesnindu-mă pe umăr. Îmi dau seama că vrea să ancorăm în ape mai liniștite și rolul meu ca musafir este să-l ajut în aceasta misiune. Putem să vorbim în timp ce jucăm, adaugă el. Întotdeauna gândesc mai bine când joc șah. Îmi imaginez că n-ai devenit mai bun.
Șahul a fost dintotdeauna sportul preferat al lui Charlie.
În meciurile noastre maraton, eu câștigam numai de câteva ori. Întotdeauna am bănuit că Charlie mă lăsa să câștig, pentru că înțelegea nevoia de a mai pierde din când în când ca să-și păstreze competitorul la masa de joc. La „Distrugătorii” eu eram în avantaj, mai bun când eram încolțit decât era vreodată Charlie, care credea orbește că vor apărea ca prin farmec căi de scăpare. La orice alt joc, Charlie mă spulbera. Iar șahul era în mod indiscutabil domeniul lui.
Ocolesc masa și mă așez pe scaunul metalic, lângă stația radio. Charlie se așază vizavi de mine, își ia tura albă de pe tablă și o leagănă între degete. Piesele sunt sculptate în lemn.
- Mai ai nevoie de un avans? întreabă.
Chiar și în partidele cu jucătorii din Central Park, Charlie renunța deseori la o tură ca să le ofere un meci mai echilibrat.
- Ar fi bine, spun cu un zâmbet superior.
Sacrificiul ăsta îmi dă la fel de multă încredere în meci ca în prietenia noastră: n-am pierdut-o. Și bătaia pe care o să mi-o tragă o să-i dea încredere în sine: nu m-am schimbat deloc. Cel mai adesea, partea mea de tablă se aseamănă cu o curte feudală care încearcă să-și detroneze propriul rege și, în disperare de cauză, să treacă la democrație.
Charlie pune tura într-o parte pe tablă, castelul înfrânt, și se lansează cu calul.
Fac și eu aceeași mișcare.
- Cum merge cu Louise? mă întreabă. Promite?
Pionii avansează.
- Cum ar trebui să meargă cu o persoană pe care n-am mai văzut-o de ani de zile?
Charlie râde, mâna îi flutură pe deasupra pieselor, de parcă mutările mele sunt doar niște opriri obligatorii pentru refacerea forțelor.
- Pari candidatul ideal pentru forțele polițienești din Patmos. „Bun, deci spui că ființa aceasta umană este una față de care am sentimente și...”
- Ți-am spus, n-am venit la plajă. Nici după dragoste. Am probleme mai mari. Charlie, e de rău.
Vreau să stabilesc contactul vizual ca să-mi accentuez mesajul, dar am intrat în ritmul familiar al jocului și sunt ca un alergător care încearcă să țină pasul. El profită de o greșeală de-a mea și-mi capturează o piesă.
În ultimele câteva zile am tot încercat să par calm, cum ți se spune să te comporți normal când îți intră un animal feroce în tabără. Dacă o iei la fugă urlând, nu faci decât să devii victima lui. Trebuie să pari mai mare decât el, să nu arăți niciun pic de teamă și să te ții pe poziție. Dar acum, singur cu Charlie, simt că mai am atât de puțin până să urlu, încât abia dacă pot să stau așezat. Mă prind cu mâinile de masă, tactică pe care el o observă. Strânge din buze.
- Pricep, e de rău. Ai fost dezmoștenit. Ești falit.
Se oprește să se concentreze pe fața mea.
- Spune, ce ai în minte?
Simt că discursul meu decurge bine, lubrifiat să ia avânt profesional, până când ajung la cuvântul „fabulos”. „O mișcare de PR fabuloasă”.
Fabulos. Fabula. Fabulă. Cuvântul este ca o dolină, introdus în dicționarul limbii engleze doar ca să-și înghită utilizatorul sub greutatea propriei splendori. Nu sunt toate interviurile pentru un loc de muncă niște fabulații disperate? „Ai nevoie de mine, am niște abilități aparte, pot să-ți fac munți din mușuroaie de cârtiță și apoi din nou mușuroaie de cârtiță în schimbul unui onorariu, Konstantinou Engineering poate să devină întruchiparea respectabilității sub supravegherea mea permanentă”.
Continui și mai zăpăcit, pentru că regina lui Charlie înfulecă la cai; o notă defensivă își face loc în vocea mea, de parcă Charlie m-ar acuza că sunt incapabil să organizez un departament caritabil în compania tatălui lui. În parte, furia mea vine din faptul că mă obligă să fiu atent la un nenorocit de joc, în timp ce eu îl implor să-mi salveze viața.
- E important, ar putea avea un impact fantastic asupra afacerii tatălui tău, dacă te gândești, și în ultimii ani m-am concentrat pe aspectul altruismului corporatist.
„O minciună mică și fabuloasă”, îmi spun înainte de a preciza:
- Vorbesc de un format multiplu.
- Poate ar trebui să suni la poliție dacă îți dau bătăi de cap intrușii, îi sugerez.
- La poliție?
Charlie lovește cu palma în hârtiile de pe birou.
- Polițiștii din Patmos nu sunt buni de nimic. E vechiul sistem grecesc: trei directori la un muncitor; și sunt învățați că cea mai bună cale să rezolvi un conflict e să sleiești victima cu întrebări. „Și ziceți că un om a intrat pe proprietatea dumneavoastră, o ființă umană, dacă am înțeles bine, s-a deplasat omenește, pe un tip de teren care e diferit de un alt teren, teren care vă aparține, și spuneți că nu vreți așa ceva? Da, asta chiar e o problemă. Foarte supărător. Da, da, și mai spuneți-ne o dată, care era problema?”
Charlie pufnește și clatină din cap.
- Dragii de ei! De fapt, în ultimă instanță, e mai simplu să-ți vezi de afaceri așa, pentru că fac tot ce pot să te lase în pace. Dar jur, Ian, nu lăsa pe nimeni să-ți fure portofelul. Mai repede o găsesc pe maică-ta în India decât hoțul.
- Deci n-au făcut mare lucru când a explodat bomba?
Charlie se răsucește și, într-o milisecundă, zâmbetul lui trage obloanele, plantele și semnul cu „bun venit” dispar înăuntru, grilajul coboară peste ferestrele luminate. Gura cu colțurile căzute merge mai bine cu vânătaia de la ochi. Poate ar fi fost mai bine să aleg o altă zi în care să discut despre viitorul meu. Dar nu mai pot să aștept. Nu m-am oprit la un restaurant în timp ce treceam cu motocicleta prin Skala, de teamă să nu cheltuiesc în plus pe micul dejun.
Când îi vedeam pe toți turiștii ăia excitați, hămesiți, cuibăriți în jurul meselor, postând fotografii cu ei, aveam sentimentul că urmăresc înregistrarea unei camere de securitate dintr-o dimineață liniștită cu câteva secunde înainte să lovească o catastrofă.
- Nu, îmi răspunde Charlie. N-au făcut mare lucru. Știi, n-au murit doar turiști. Au murit și proprietarul tavernei și fiul lui. Localnicii au început să arunce cu mărunt în polițiști, pentru că nu făceau decât să alerge de colo colo și să zbiere.
- Azi erau flori proaspete în fața tavernei. Am bănuit că nu erau acolo pentru turiști.
- Probabil că nu. Nu irosești flori cu străinii al căror unic scop e să se întoarcă cu spatele la insulă ca să se uite la mare. Într-o zi e sânge, a doua, flori și apoi iar pavaj. Așa merge treaba.
Ridică din umeri și arată scaunul așezat de partea cealaltă a tablei de șah, sub o fotografie mare înrămată cu barca lui, Domitian.
- Vizitele succesive ale soarelui prin fereastră au îmbătrânit-o, dându-i un aer nostalgic. Nu mai trage de timp, mă ceartă el. Joci cu negrele.
- Nu știu dacă am chef să joc. Nu putem să discutăm ideea pe care am avut-o eu? E important, e...
- Haide, mă întrerupe plesnindu-mă pe umăr. Îmi dau seama că vrea să ancorăm în ape mai liniștite și rolul meu ca musafir este să-l ajut în aceasta misiune. Putem să vorbim în timp ce jucăm, adaugă el. Întotdeauna gândesc mai bine când joc șah. Îmi imaginez că n-ai devenit mai bun.
Șahul a fost dintotdeauna sportul preferat al lui Charlie.
În meciurile noastre maraton, eu câștigam numai de câteva ori. Întotdeauna am bănuit că Charlie mă lăsa să câștig, pentru că înțelegea nevoia de a mai pierde din când în când ca să-și păstreze competitorul la masa de joc. La „Distrugătorii” eu eram în avantaj, mai bun când eram încolțit decât era vreodată Charlie, care credea orbește că vor apărea ca prin farmec căi de scăpare. La orice alt joc, Charlie mă spulbera. Iar șahul era în mod indiscutabil domeniul lui.
Ocolesc masa și mă așez pe scaunul metalic, lângă stația radio. Charlie se așază vizavi de mine, își ia tura albă de pe tablă și o leagănă între degete. Piesele sunt sculptate în lemn.
- Mai ai nevoie de un avans? întreabă.
Chiar și în partidele cu jucătorii din Central Park, Charlie renunța deseori la o tură ca să le ofere un meci mai echilibrat.
- Ar fi bine, spun cu un zâmbet superior.
Sacrificiul ăsta îmi dă la fel de multă încredere în meci ca în prietenia noastră: n-am pierdut-o. Și bătaia pe care o să mi-o tragă o să-i dea încredere în sine: nu m-am schimbat deloc. Cel mai adesea, partea mea de tablă se aseamănă cu o curte feudală care încearcă să-și detroneze propriul rege și, în disperare de cauză, să treacă la democrație.
Charlie pune tura într-o parte pe tablă, castelul înfrânt, și se lansează cu calul.
Fac și eu aceeași mișcare.
- Cum merge cu Louise? mă întreabă. Promite?
Pionii avansează.
- Cum ar trebui să meargă cu o persoană pe care n-am mai văzut-o de ani de zile?
Charlie râde, mâna îi flutură pe deasupra pieselor, de parcă mutările mele sunt doar niște opriri obligatorii pentru refacerea forțelor.
- Pari candidatul ideal pentru forțele polițienești din Patmos. „Bun, deci spui că ființa aceasta umană este una față de care am sentimente și...”
- Ți-am spus, n-am venit la plajă. Nici după dragoste. Am probleme mai mari. Charlie, e de rău.
Vreau să stabilesc contactul vizual ca să-mi accentuez mesajul, dar am intrat în ritmul familiar al jocului și sunt ca un alergător care încearcă să țină pasul. El profită de o greșeală de-a mea și-mi capturează o piesă.
În ultimele câteva zile am tot încercat să par calm, cum ți se spune să te comporți normal când îți intră un animal feroce în tabără. Dacă o iei la fugă urlând, nu faci decât să devii victima lui. Trebuie să pari mai mare decât el, să nu arăți niciun pic de teamă și să te ții pe poziție. Dar acum, singur cu Charlie, simt că mai am atât de puțin până să urlu, încât abia dacă pot să stau așezat. Mă prind cu mâinile de masă, tactică pe care el o observă. Strânge din buze.
- Pricep, e de rău. Ai fost dezmoștenit. Ești falit.
Se oprește să se concentreze pe fața mea.
- Spune, ce ai în minte?
Simt că discursul meu decurge bine, lubrifiat să ia avânt profesional, până când ajung la cuvântul „fabulos”. „O mișcare de PR fabuloasă”.
Fabulos. Fabula. Fabulă. Cuvântul este ca o dolină, introdus în dicționarul limbii engleze doar ca să-și înghită utilizatorul sub greutatea propriei splendori. Nu sunt toate interviurile pentru un loc de muncă niște fabulații disperate? „Ai nevoie de mine, am niște abilități aparte, pot să-ți fac munți din mușuroaie de cârtiță și apoi din nou mușuroaie de cârtiță în schimbul unui onorariu, Konstantinou Engineering poate să devină întruchiparea respectabilității sub supravegherea mea permanentă”.
Continui și mai zăpăcit, pentru că regina lui Charlie înfulecă la cai; o notă defensivă își face loc în vocea mea, de parcă Charlie m-ar acuza că sunt incapabil să organizez un departament caritabil în compania tatălui lui. În parte, furia mea vine din faptul că mă obligă să fiu atent la un nenorocit de joc, în timp ce eu îl implor să-mi salveze viața.
- E important, ar putea avea un impact fantastic asupra afacerii tatălui tău, dacă te gândești, și în ultimii ani m-am concentrat pe aspectul altruismului corporatist.
„O minciună mică și fabuloasă”, îmi spun înainte de a preciza:
- Vorbesc de un format multiplu.
Oare am folosit deja cuvântul „coordonare”? Îl mai folosesc o dată.
Charlie mă lasă să termin. Nu se uită la regele meu, în schimb creează o breșă deloc necesară în batalionul lui de pioni. Nu-i pot interpreta mutarea decât ca pe un gest caritabil.
- Ești prietenul meu, Ian, cel mai vechi prieten al meu.
Informația îmi dă speranță, dar tonul lui sincer îmi taie speranța cu markerul negru. Își freacă mâna de masă, pielea de pe degete i se cojește de la expunerea la soare și tutun.
- Așa că trebuie să mă crezi când îți spun că n-o să meargă niciodată.
- De ce?
- Pentru că tata nu e interesat de așa ceva. Nu a fost niciodată. Are deja o echipă de agenți de presă care-l ajută să se ferească de radar. Dacă deschide câteva școli de artă în Orientul Mijlociu, o să fie mai degrabă o durere de cap și o potențială furtună de rahat politică decât o, o - evită cuvântul ăla urât - o mișcare de PR inteligentă.
- Ești prietenul meu, Ian, cel mai vechi prieten al meu.
Informația îmi dă speranță, dar tonul lui sincer îmi taie speranța cu markerul negru. Își freacă mâna de masă, pielea de pe degete i se cojește de la expunerea la soare și tutun.
- Așa că trebuie să mă crezi când îți spun că n-o să meargă niciodată.
- De ce?
- Pentru că tata nu e interesat de așa ceva. Nu a fost niciodată. Are deja o echipă de agenți de presă care-l ajută să se ferească de radar. Dacă deschide câteva școli de artă în Orientul Mijlociu, o să fie mai degrabă o durere de cap și o potențială furtună de rahat politică decât o, o - evită cuvântul ăla urât - o mișcare de PR inteligentă.
- Nu crezi că el ar trebui să decidă lucrul ăsta? Nu-ți cer decât să mă lași să discut cu el. Dacă e la New York, pot să mă întorc. De asemenea, mă pricep și la Skype.
- Nu se simte bine, spune scrâșnit Charlie. La două săptămâni, se operează la plămâni și la inimă. Sănătatea i se șubrezește, iar doctorii nici măcar nu pot să spună cât mai are. Ar putea fi câteva luni, un an, poate doi. Cine știe?
- Îmi pare rău. Știam că e bolnav, dar habar n-aveam că e atât de rău.
Nu mi-am dat seama câte avem în comun - amândoi am ajuns în zona aceea ciudată, voodoo, a vieții de adult, când părinții se evaporă unul câte unul în spitale, proceduri experimentale și urzeli de familie. Dar Charlie clatină din cap, de parcă ar vrea să se elibereze de compasiune, și a lui, și a mea.
- Ideea e că tata a devenit strâns la pungă, scapă de ce nu e necesar, ca să-i fie mai simplu lui Stefan să preia conducerea când vine momentul. Ian, știu că e important, că asta vrei, dar nu se poate. Nu te supăra pentru că ai inventat un post pe care nu ți-l putem oferi.
- Școala de arte era doar un exemplu. Ar putea fi proiecte mai discrete, mai puțin riscante. Poate în punctul ăsta al vieții lui ar aprecia posibilitatea de a le oferi ceva și celorlalți. Ar putea fi o fundație, ceva pe numele lui.
Mi-e teamă că am exagerat - am încercat să-mi lipesc CV-ul pe sumbra lui situație medicală - dar expresia lui Charlie îmi îngheață scuza pe buze. Fața lui este în același timp crispată și senină, ca o statuetă a lui Buda contorsionată dureros și totuși exprimând o liniște necomplicată.
Atunci gura i se relaxează și rostește adevărul.
- Ian, îți dai seama că până și tata știe să caute în Google.
Remarca lui mă doare. Mă uit pe fereastră la strălucirea albă, claustrofobică a luminii pe apă, de parcă acele elemente de bază ar fi fost infectate deja de codul mutant al internetului. Nu m-ar surprinde dacă internetul ar putea fi detectat adânc, în miezul Pământului, cuibărit sub sicrie, capsule ale timpului uitate și deșeuri cu risc biologic. Nu am unde să fug ca să scap de Ian Bledsoe. Un petic de insulă din Egeea nu e destul de departe.
- Sunt doar sincer, spune Charlie cu dinții încleștați. O căutare, iar toată viața ta e la îndemâna oricui. Probabil că alegerea ta drept ambasador al companiei nu e o mișcare de PR fabuloasă.
Charlie se ridică de pe scaun, renunțând la partida pe care e pe cale s-o câștige, se sprijină pe birou și se ciupește de bărbie.
- Nimic din toate astea nu e adevărat, gem. N-am avut de-a face cu niciun complot, în pizda mă-sii, pentru că n-a existat niciun complot. Nu încercam decât să ajut. E o porcărie. Te rog să mă crezi.
Îmi reazem coatele pe masă, căci am ajuns la vârsta sau starea de degradare când capul e o prelungire grea, care are mereu nevoie de sprijin.
- Ajutam, repet deznădăjduit. Nimic mai mult.
- Sigur, te cred. Și, sincer, mi se pare o dovadă de curaj. Ai ceva ce puțină lume mai poate pretinde că are. Nu-ți pasă ce cred alții despre tine.
Mă uit la el; inima și pleoapele îmi pulsează aritmie. Charlie a vrut să-mi facă un compliment, dar falsitatea cumplită a acelei afirmații demonstrează doar cât de puțin mă cunoaște. Ne-am schimbat, la fel și modul în care ne percepem reciproc.
Mă uit la el; inima și pleoapele îmi pulsează aritmie. Charlie a vrut să-mi facă un compliment, dar falsitatea cumplită a acelei afirmații demonstrează doar cât de puțin mă cunoaște. Ne-am schimbat, la fel și modul în care ne percepem reciproc.
- Am fost prost, nu curajos. Și acum vezi de ce sunt terminat. N-o să mă mai angajeze nimeni. M-am gândit că poate m-ar angaja familia ta, pentru că voi măcar mai țineți minte cine sunt. Doamne, faci o greșeală și ești condamnat la o viață de șomaj și scuze. Presupun că aș putea încerca în China. La ei Google încă este interzis, nu? Glumesc doar pe jumătate. Dictatura represivă ar putea fi singurul tărâm al libertății pentru mine. Dacă aș putea să fug, să trec peste, dar nu pot! Nu mă lasă nimeni!
Măcar de-ar arunca cu pietre în mine, ca pe vremuri, să terminăm odată.
- De vină e felul în care am fost crescuți, îmi răspunde Charlie. Vrea probabil să spună că am fost prea răsfățați ca să suportăm bine loviturile, dar nu e așa. Nimănui nu-i e milă de bogați, adaugă el. Nu te-ai născut în categoria de impozitare care trebuie dacă te aștepți măcar la un strop. Erai prea mic atunci când ai cunoscut culoarele secrete ale vilelor scumpe. Lacrimile milionarilor nu cântăresc prea mult.
- Nu vreau milă, șoptesc, deși îmi dau seama că doar la asta mai pot spera.
Charlie lasă capul într-o parte și mă studiază cu un interes științific.
- Mereu m-am întrebat de ce erai așa pornit pe cruciada asta umanitară încă din facultate. Toată munca aia de voluntariat, distribuirea de sandvișuri și strângerea de bani pentru diverse cauze nobile.
Nu mă surprinde reacția lui: întotdeauna fapta bună trebuie justificată, gestul generos e cel care atrage suspiciune, niciodată cele rele, egoiste.
- Dar acum cred că știu motivul, continuă el. Te simți vinovat pentru viața ușoară pe care ai dus-o, de parcă ar fi vina ta. Ei bine, nu ești singurul care încearcă să se târască din umbră. De-aia mi-am deschis afacerea asta cu bărci. Simțeam nevoia să fac ceva singur, ceva care nu venea datorită familiei, ceva... - caută cuvântul de-a lungul crăpăturilor din podea - nebântuit, înțelegi ce vreau să spun?
- N-ar fi trebuit să accept postul la Kitterin. N-ar fi trebuit să mă duc în Panama.
Charlie dă din cap, de parcă am fi rezolvat problema, deși eu încă stau în fața unei table de șah, amenințat de un șah-mat care nu mai vine.
Nu mă surprinde reacția lui: întotdeauna fapta bună trebuie justificată, gestul generos e cel care atrage suspiciune, niciodată cele rele, egoiste.
- Dar acum cred că știu motivul, continuă el. Te simți vinovat pentru viața ușoară pe care ai dus-o, de parcă ar fi vina ta. Ei bine, nu ești singurul care încearcă să se târască din umbră. De-aia mi-am deschis afacerea asta cu bărci. Simțeam nevoia să fac ceva singur, ceva care nu venea datorită familiei, ceva... - caută cuvântul de-a lungul crăpăturilor din podea - nebântuit, înțelegi ce vreau să spun?
- N-ar fi trebuit să accept postul la Kitterin. N-ar fi trebuit să mă duc în Panama.
Charlie dă din cap, de parcă am fi rezolvat problema, deși eu încă stau în fața unei table de șah, amenințat de un șah-mat care nu mai vine.
Razele soarelui cad pe punga mototolită de chipsuri de pe birou, o scânteiere densă, metalică, lumina neîndurătoare din ora de vârf a altcuiva, și mă gândesc la toate slujbele care au făcut ca această pungă de cincizeci de grame de chipsuri să ajungă printre ierburile de pe o plajă grecească: deceniile de planificare atentă, de testare a pieței, de concepere de strategii în consiliu, stabilirea procesului tehnologic și a designului ambalajului, negocierile cu angrosiștii și furnizorii regionali, expedierea, stocarea și publicitatea care justifică miracolul existenței strălucitoare a acestei pungi și distorsionează mii de ore din viața oamenilor.
Mi-am învățat lecția din Panama: o viziune asupra lumii, fără bătaia de cap a muncii pe care o presupune, este cel mai amăgitor lux cu putință. Câtă muncă pune planeta în mișcare și totuși eu abia găsesc puterea să-mi ridic capul din mâini.
- Ai dreptate, îi spun. Am avut o viață prea ușoară. Și partea tristă e că ar fi trebuit să-mi văd de ea în continuare.
- Ai dreptate, îi spun. Am avut o viață prea ușoară. Și partea tristă e că ar fi trebuit să-mi văd de ea în continuare.
Charlie se uită abătut pe fereastră, unde panglica mării este pătată ici-colo de bărcile de agrement.
Îmi aduc aminte de adolescența noastră, când stăteam pe bărcile din Central Park, iar bărcuțele miniaturale pluteau pe apa neagră ca smoala a iazului și copiii stăteau ca niște santinele fără astâmpăr pe margine. Bărcile sunt mai mari acum și Charlie e la manete, dar, pentru prima oară, în dimineața asta am sentimentul că am găsit crângul liniștit al vechii noastre prietenii, doi copii puțin schilodiți stând alături în orfelinatul degradat al unor familii cu alte preocupări.
Eram micii campionii ai evadării.
- Mai ai nevoie de un omuleț care să-i verifice intestinele lui Sonny dimineața? îl întreb, gândindu-mă că nu trebuie să fii bun cu vechii prieteni, ci doar destul de bun. Îți par disperat? Ei bine, chiar sunt.
- Am o idee, spune Charlie ușor. Dacă vrei să te gândești și la altceva în afară de filantropie. De-aia te-am invitat aici.
Zâmbetul îi reapare și încrucișează brațele pe piept.
- Mă gândeam să muncești pentru mine, să fii adjunctul meu. Salariul e decent. Și așa n-ar mai trebui să te întorci acasă.
- Charlie!
Îi scot numele pe gură cu un derapaj de aer și salivă, vrând să concentrez toate motivele pentru care n-ar fi un aranjament realizabil. Dar nu-mi vine în minte decât lipsa mea de experiență. Asta nu m-a împiedicat să-i propun școli de arte în Orientul Mijlociu.
Eram micii campionii ai evadării.
- Mai ai nevoie de un omuleț care să-i verifice intestinele lui Sonny dimineața? îl întreb, gândindu-mă că nu trebuie să fii bun cu vechii prieteni, ci doar destul de bun. Îți par disperat? Ei bine, chiar sunt.
- Am o idee, spune Charlie ușor. Dacă vrei să te gândești și la altceva în afară de filantropie. De-aia te-am invitat aici.
Zâmbetul îi reapare și încrucișează brațele pe piept.
- Mă gândeam să muncești pentru mine, să fii adjunctul meu. Salariul e decent. Și așa n-ar mai trebui să te întorci acasă.
- Charlie!
Îi scot numele pe gură cu un derapaj de aer și salivă, vrând să concentrez toate motivele pentru care n-ar fi un aranjament realizabil. Dar nu-mi vine în minte decât lipsa mea de experiență. Asta nu m-a împiedicat să-i propun școli de arte în Orientul Mijlociu.
- Nu mă pricep la iahturi, îi spun în cele din urmă. La șase metri de țărm dacă aș fi, n-aș ști să manevrez un iaht înapoi. Îți mulțumesc, serios...
- Poți să înveți. Și nu-ți propun să devii căpitan. Mă gândeam mai degrabă la sprijin și dezvoltare. Ah, și să te ocupi de birou. Ia câteva hârtii de pe masă și, lăsând gravitația să le readucă la starea normală de
dezordine, îmi explică: Dacă te descurci cu dependenții de cocaină, te descurci cu orice, chiar și cu turiștii care se așteaptă ca Folegandros să aibă dotările de cinci stele de la Cap D’Antibes. Probabil că profitul e asemănător.
- Dar ai deja oameni. Pe Ugur.
Charlie râde.
Charlie râde.
- Ugur e creierul la repararea bărcilor și sunt norocos că am pus mâna pe el. Dar ai auzit cum vorbește engleza. Nu, Ugur nu are ce-i trebuie pentru managementul superior.
- Și Rasym? El navighează, nu?
Nu știu de ce încerc să-l conving pe Charlie să renunțe la propunere. Poate, pur și simplu, vreau să știu în fața cui mă bag la rând.
Charlie dă din cap și bagă mâna sub birou să ia o sacoșă de pânză.
- Da, Rasym se pricepe la navigație, fără îndoială. E prima lună august pe care o petrece în Patmos de când am deschis firma și spera să lucreze cu mine. Nu face mare lucru, în afară de treburi pentru unchiul meu din Nicosia. Dar nu vreau să implic familia în afacere. Rasym a fost pe-aici acum o oră. I-am spus că-ți dau ție postul.
- Nu mă miră că n-a părut prea încântat când am trecut pe lângă el pe șosea.
- Se descurcă el. Nu-i simpatizează imediat pe cei pe care nu-i cunoaște. E din cauză că e cipriot turc. Invadatorii nu-i prea au la inimă pe alți invadatori.
Sprijin. Dezvoltare. Știu în linii mari că firma lui Charlie trimite turiști bogați în largul Mării Egee cu bărci renovate. Îmi vin în minte Atena, Patmos, Turcia, alte câteva insule grecești precum Folegandros. Eu vorbesc doar engleza, nu și limbile localnicilor, esențiale pentru trasul sforilor.
- Ești amabil, Charlie, dar...
Sprijin. Dezvoltare. Știu în linii mari că firma lui Charlie trimite turiști bogați în largul Mării Egee cu bărci renovate. Îmi vin în minte Atena, Patmos, Turcia, alte câteva insule grecești precum Folegandros. Eu vorbesc doar engleza, nu și limbile localnicilor, esențiale pentru trasul sforilor.
- Ești amabil, Charlie, dar...
- Dar ce?
Se uită la mine de parcă mi-ar fi pus un cec în palmă și eu i-am dat drumul pe jos.
Se uită la mine de parcă mi-ar fi pus un cec în palmă și eu i-am dat drumul pe jos.
- Am nevoie de tine, se văicărește el. Știi de ce? Pentru că în tine pot să am încredere. Asta pentru mine înseamnă mai mult decât orice experiență într-ale navigației sau cinci ani de contabilitate. Am mai avut angajați, oameni în care am presupus că pot să am încredere, dar m-au furat. Mi-au luat din seif.
Dă din cap spre fotografia cu Domitian de deasupra capului meu.
- E aproape imposibil să găsești pe cineva în care să poți avea încredere. Iar între noi există deja încredere. Suntem ca frații, nu? Mai mult decât frați. Noi nu ne batem pe moștenire de parcă fiecare fărâmă ar fi o bucățică din inima tatălui nostru.
Charlie caută punguța cu tutun și foițele pentru rulat țigări în sacoșa de pânză și începe să-și ruleze o țigară din alea subțiri. Îmi iau regina și o strâng tare în mână. Partida s-a încheiat, dar, asemenea lui Charlie, simt nevoia să țin ceva între degete.
- Uite, Ian, vor fi multe de învățat și nu totul e frumos. Orare, coordonate, rezervarea debarcaderului, chiar mită. Străvechea regulă a bacșișului. În partea asta a lumii trebuie să ungi câteva persoane ca să-ți meargă afacerea. Așa stau lucrurile. Și, deși vreau să fie firma mea, a trebuit s-o numesc Konstantinou Charters, pentru că numele familiei valorează ceva aici. Bunicul și tata au navigat pe Egeea toată viața. Localnicii apreciază lucrul ăsta. Fiecare barcă are un K roșu pe proră, un semn al siguranței și familiarității.
- Siguranță. Familiaritate, repet, amintindu-mi de momentul când Charlie îmi spusese că familia lui construise autostrăzile din Orientul Mijlociu. Și intimidare, completez.
Zâmbește larg în timp ce caută o brichetă în sacoșa de pânză.
Charlie caută punguța cu tutun și foițele pentru rulat țigări în sacoșa de pânză și începe să-și ruleze o țigară din alea subțiri. Îmi iau regina și o strâng tare în mână. Partida s-a încheiat, dar, asemenea lui Charlie, simt nevoia să țin ceva între degete.
- Uite, Ian, vor fi multe de învățat și nu totul e frumos. Orare, coordonate, rezervarea debarcaderului, chiar mită. Străvechea regulă a bacșișului. În partea asta a lumii trebuie să ungi câteva persoane ca să-ți meargă afacerea. Așa stau lucrurile. Și, deși vreau să fie firma mea, a trebuit s-o numesc Konstantinou Charters, pentru că numele familiei valorează ceva aici. Bunicul și tata au navigat pe Egeea toată viața. Localnicii apreciază lucrul ăsta. Fiecare barcă are un K roșu pe proră, un semn al siguranței și familiarității.
- Siguranță. Familiaritate, repet, amintindu-mi de momentul când Charlie îmi spusese că familia lui construise autostrăzile din Orientul Mijlociu. Și intimidare, completez.
Zâmbește larg în timp ce caută o brichetă în sacoșa de pânză.
- Sigur. Apele mării sunt încă un fel de Vest Sălbatic care se izbește de granițele păzite cu strictețe. E bine să ai în spate amenințarea unui mic mușchi financiar. Postul nu presupune salvarea copiilor săraci, Ian. Nu-ți pot oferi asta. Dar îți pot oferi un loc în ce am eu. Konstantinou Charters.
Uneori mă gândesc că organizația nonprofit din Bronx
„Noi, nevoiașii” m-a angajat datorită numelui meu de familie. Erau dispuși să-mi ierte infamia când au aflat că tata era în conducerea executivă a unui conglomerat internațional. Când mi-era greu să strâng donații, colegii mă întrebau de ce nu-i ceream tatei să înființeze un program. „Am văzut-o pe mama ta vitregă în fotografiile de la galele alea elegante; de ce nu-i spui ei să se implice?” Poate m-au concediat imediat ce au înțeles că nu se alegeau decât cu cel mai puțin puternic și cel mai neatrăgător Bledsoe ca membru al echipei lor. Bântuit. Ăsta e cel mai potrivit nume de familie, iar sfinții sunt singurii care scapă de povara asta.
De acum înainte aș putea fi doar Ian, din două silabe, trei litere, o insulă suficient de mare cât să-ți instalezi cortul.
- Să nu te aștepți la o afacere curată ca lacrima, îmi spune Charlie fără ocolișuri. E brutală, urâtă, uneori necinstită și mă epuizează, pentru că aici e Lume Veche. Nu e idealismul ăla al tău, da?
- Idealismul nu m-a dus prea departe.
Zâmbește.
- Fii sincer. N-o să mori dacă ești mai puțin idealist?
La gestul meu de negare, Charlie continuă:
Zâmbește.
- Fii sincer. N-o să mori dacă ești mai puțin idealist?
La gestul meu de negare, Charlie continuă:
- Și, cine știe, vii cu mine în Cipru la încheierea sezonului și poate vorbim și despre școli de arte. O să te bucuri când o să afli că există sărăcie peste tot. Din trei în trei metri pe planeta asta, cineva stă cu mâna întinsă.
Charlie își mută piciorul pe birou, încă mai scormonind după brichetă în sacoșă. Un testicul îi iese prin deschizătura șortului, un ou mov-prună învelit într-un stufăriș asudat de păr. Pare capul vulnerabil al unui nou-născut.
În copilărie l-am văzut pe Charlie gol în medie de două ori pe săptămână, în vestiar, după ora de sport. Dar, dintr-un motiv necunoscut, nu-mi pot lua ochii de la oul lunguieț care trage cu ochiul din materialul galben. Îmi transmite intimitate, ca atunci când intri în casa unui necunoscut. Mă forțez să mă uit din nou la fața lui Charlie, dar fulgerătoarea imagine a nudității mă face să-l iubesc mai mult; pare abordabil acum, banii, frumusețea și autoritatea lui de a-mi oferi un loc de muncă sunt aduse cu picioarele pe pământ, strâmb, cu pubisul la vedere.
Enervat de misiunea de găsire a brichetei, Charlie răstoarnă tot conținutul sacoșei de pânză pe birou. Din ea cad o agendă, trei pixuri, cheia de la mașină și un cercel turcoaz țipător ca un ciocan venețian de bătut la ușă. Mormăie când ia cercelul și-l strânge în mână.
- Sonny! Nu s-a potolit.
- Sonny! Nu s-a potolit.
- Sunt sigur că încearcă doar să fie nostimă. Nu vă merge bine?
Deschide un sertar, de unde scoate o cutie de chibrituri. Trece un băț pe suprafața de frecare și-și aprinde țigara.
- Ba da, s-ar zice, îmi răspunde în timp ce suflă.
Fumul îmbâcsește aerul închis din birou ca atunci când lovești doi bureți de șters tabla.
- Ne-am certat toată dimineața.
Acum mă întreb dacă nu cumva Sonny i-a învinețit ochiul. Se poate ca certurile lor să fi atins un nivel de teatralitate în care violența fizică pare singura cale de a depăși eforturile anterioare.
Deschide un sertar, de unde scoate o cutie de chibrituri. Trece un băț pe suprafața de frecare și-și aprinde țigara.
- Ba da, s-ar zice, îmi răspunde în timp ce suflă.
Fumul îmbâcsește aerul închis din birou ca atunci când lovești doi bureți de șters tabla.
- Ne-am certat toată dimineața.
Acum mă întreb dacă nu cumva Sonny i-a învinețit ochiul. Se poate ca certurile lor să fi atins un nivel de teatralitate în care violența fizică pare singura cale de a depăși eforturile anterioare.
- Sonny vrea s-o luăm pe Duck cu noi la Nicosia în noiembrie, adaugă el peste câteva clipe. O lună nu mai e de ajuns. Spune că e pregătită să redevină mamă cu normă întreagă.
- Nu pari să te descurci prea rău cu Duck.
- Nu pari să te descurci prea rău cu Duck.
Charlie își îndepărtează puțin țigara de gură și-mi aruncă o privire ucigașă. Niște stele rătăcite ar face implozie în câmpul gravitațional al ochilor lui. Dar percep și singurătate în ochii aceia, de parcă cea mai valoroasă realizare din CV-ul meu ar putea fi aceea de „prieten”.
- Duck e extraordinară. Dar nu sunt pregătit să fiu tată. Și întâmplarea face ca Duck să aibă deja un tată la Los Angeles. Sonny e de părere că aș putea să pun avocații pe el, să mai scot niște bani, să-i iau un profesor particular, un cal, o copie miniaturală a fermei din Topanga, ca să nu-i fie dor de casă.
Scutură din cap și prinde închizătoarea cercelului de cămașă. Îi stă ridicol deasupra inimii, ca o medalie de război contrafăcută.
- Nu știu. Uneori mă întreb dacă n-ar trebui să luăm o pauză. Îi dai cuiva cheile de la casă și carnetul tău de cecuri devine un bun comun, ca dulăpiorul de medicamente. Ți-am spus, la fiecare trei metri e o mână întinsă.
Zâmbesc îngrețoșat, conștient că m-aș putea număra și eu printre lipitori. Dar Charlie nu pare să mă vadă în felul ăsta. Se uită tandru la mine de deasupra gurii mânjite de fum, crispate într-o încleștare strâmbă.
Ai un avantaj când cunoști pe cineva de mic, amintirea copilului de zece ani nu se șterge niciodată cu adevărat.
- Poate că în noiembrie ne întoarcem în Cipru doar noi doi. Dacă accepți slujba. Accepți? Privirea lui se transformă din gaură neagră în zi însorită. Mă gândeam că o să zici „da” imediat. Haide, vrei să te implor? Lasă-mă să te ajut, ai împărțit destul sandvișuri. Ce-ar fi ca măcar o dată să accepți și tu unul? Știu că ți-e foame. Ia sandvișul, Ian.
Ai un avantaj când cunoști pe cineva de mic, amintirea copilului de zece ani nu se șterge niciodată cu adevărat.
- Poate că în noiembrie ne întoarcem în Cipru doar noi doi. Dacă accepți slujba. Accepți? Privirea lui se transformă din gaură neagră în zi însorită. Mă gândeam că o să zici „da” imediat. Haide, vrei să te implor? Lasă-mă să te ajut, ai împărțit destul sandvișuri. Ce-ar fi ca măcar o dată să accepți și tu unul? Știu că ți-e foame. Ia sandvișul, Ian.
N-am de ales. Și nu sunt sigur că măcar vreau să am de ales.
- Sigur că-l iau. Când încep?
Sare de la birou; fumul i se învolburează dintre degete, iar zâmbetul lui e un steag care flutură în alizeele calde.
- Tocmai ai început, exclamă, întinzându-și brațele. Vino încoace. Noi nu dăm mâna.
Sare de la birou; fumul i se învolburează dintre degete, iar zâmbetul lui e un steag care flutură în alizeele calde.
- Tocmai ai început, exclamă, întinzându-și brațele. Vino încoace. Noi nu dăm mâna.
Scaunul meu se izbește de perete și dărâm piesele de pe tabla de șah când ocolesc masa să-l îmbrățișez. Încă are pielea de pe ceafă fierbinte de la căldura zilei și aproape îmi vine să cred că eram predestinați să ne îmbrățișăm într-o rulotă de metal pe partea cealaltă a lumii. Simt tensiunea lacrimilor gata să izbucnească ca pe un strănut.
- Mersi, șoptesc.
- Nu-mi mulțumi. N-o să fie simplu. Dar o să fie afacerea noastră.
Charlie se lasă iar pe birou, iar în rulotă dă buzna un moment de liniște.
Strivește țigara într-o scrumieră.
- Spune-mi pașii. Turiștii sună să rezerve o barcă pentru o săptămână și unul din căpitanii tăi îi duce să vadă insulele?
Râde slab.
- Mersi, șoptesc.
- Nu-mi mulțumi. N-o să fie simplu. Dar o să fie afacerea noastră.
Charlie se lasă iar pe birou, iar în rulotă dă buzna un moment de liniște.
Strivește țigara într-o scrumieră.
- Spune-mi pașii. Turiștii sună să rezerve o barcă pentru o săptămână și unul din căpitanii tăi îi duce să vadă insulele?
Râde slab.
- Cam așa ceva. Doar că puțin mai complicat. O să intrăm și în subiectul ăsta. Din plin. Dar am o întâlnire în cinci minute, așa că va trebui să mai așteptăm. Ce-ar fi să te duci la cabană să-ți desfaci bagajele? Presupun că încă ai hainele în valiză.
- Nu știam cât o să stau.
- Păi, de acum cabana e casa ta. Folosește dulapurile. Am plătit mai mult ca să folosească cedru. Trecem totul în revistă când mă întorc peste câteva zile.
Mă uit uimit la el.
- Unde te duci?
Charlie oftează și se întinde după săculețul cu tutun, dar se abține să mai adauge încă o za la lanțul năravului.
- Vreau să-ți cer o favoare personală și-ți promit că de acum înainte restul o să fie cinstit.
- Ce e?
Mă uit uimit la el.
- Unde te duci?
Charlie oftează și se întinde după săculețul cu tutun, dar se abține să mai adauge încă o za la lanțul năravului.
- Vreau să-ți cer o favoare personală și-ți promit că de acum înainte restul o să fie cinstit.
- Ce e?
Charlie își lasă capul într-o parte.
- Am o treabă în Turcia. Trebuie să mă întâlnesc cu niște oameni în portul Bodrum. E urgent, e o problemă cu înregistrarea unor bărci. E o chichiță cu complezența, nimic îngrijorător, dar le provoacă probleme clienților noștri.
- Cu complezența?
Charlie confirmă din cap.
- Da, motivul pentru care bărcile au pavilion cipriot pe etravă. O să înveți. Te învăț eu. Dar trebuie să dispar câteva zile - două, trei, maximum. Problema e că nu vreau să știe Sonny că am plecat.
- Sigur înțelege că trebuie să te ocupi de firmă.
- Oare? După mintea lui Sonny, ea e slujba mea cu normă întreagă.
- Cu complezența?
Charlie confirmă din cap.
- Da, motivul pentru care bărcile au pavilion cipriot pe etravă. O să înveți. Te învăț eu. Dar trebuie să dispar câteva zile - două, trei, maximum. Problema e că nu vreau să știe Sonny că am plecat.
- Sigur înțelege că trebuie să te ocupi de firmă.
- Oare? După mintea lui Sonny, ea e slujba mea cu normă întreagă.
Se șterge pe frunte, iar sudoarea îi îndreaptă cârlionții.
- Sonny înnebunește dacă o las singură câteva zile. E paranoică. O să devină un război în toată regula și nu fac față la așa ceva. Prin urmare, vreau să creadă că încă sunt pe insulă, doar că, pentru scurt timp, nu trec pe acasă.
- De ce e Sonny paranoică?
Cu o smucitură bruscă, părul îi redevine ondulat și ochii, ca niște despicături, de parcă simpla menționare a unei boli ar face-o să se răspândească. Sau poate e iritarea celui neobișnuit să dea explicații.
- Are legătură cu bomba care a explodat luna trecută în Skala, bine? A speriat-o într-atât, încât nu mă scapă din ochi mai mult de o după-amiază. Dacă trec două zile, sunt toate șansele să sune la poliție sau să-mi ia personal urma în Bodrum.
Charlie întinde gâtul și răsucește capul de parcă ar urmări limbile unui ceas dat pe repede înainte.
- Din cauza locului în care a explodat bomba.
- Pe insula asta.
- De ce e Sonny paranoică?
Cu o smucitură bruscă, părul îi redevine ondulat și ochii, ca niște despicături, de parcă simpla menționare a unei boli ar face-o să se răspândească. Sau poate e iritarea celui neobișnuit să dea explicații.
- Are legătură cu bomba care a explodat luna trecută în Skala, bine? A speriat-o într-atât, încât nu mă scapă din ochi mai mult de o după-amiază. Dacă trec două zile, sunt toate șansele să sune la poliție sau să-mi ia personal urma în Bodrum.
Charlie întinde gâtul și răsucește capul de parcă ar urmări limbile unui ceas dat pe repede înainte.
- Din cauza locului în care a explodat bomba.
- Pe insula asta.
- La taverna aia, la taverna aia anume. Mă duceam acolo în fiecare dimineață la unsprezece fix. Era ritualul meu de ani de zile. Atunci însă m-a ținut pe loc telefonul lui taică-meu. Nu mă sună niciodată, dar m-a sunat în dimineața aia, pentru că tocmai primise vești proaste de la doctor, așa că n-am ajuns la cafenea. Bomba a explodat la unsprezece și câteva minute, chiar la mesele unde stăteam eu de fiecare dată. Am avut noroc, Ian, mare noroc, pentru că ar fi trebuit să fiu acolo. În oricare altă zi aș fi fost acolo.
Îmi imaginez bubuitul bombei din trecutul nostru, o rană devoratoare de oameni care se căsca în lume doar cu o lună în urmă, și micul miracol al prezenței lui aici, când se abține să-și mai aprindă o țigară, îmbrăcat cu un șort galben prea strâmt.
- Slavă Domnului că există tatăl tău. Doamne, Charlie!
- Mda. Gâfâie. Veștile lui proaste mi-au salvat viața. Dar lui Sonny, care în ziua cu pricina era la Paris, i-a intrat în cap că bomba îmi era destinată mie. Nu vrea să asculte. E convinsă de lucrul ăsta și a trebuit să fac pe dracu-n patru s-o împiedic să ne facă bagajele și să ne baricadeze în spatele porților casei din Nicosia. Sau și mai rău, din New York. I-am promis că, dacă rămâne, rămân și eu, așa că înțelegi, dacă plec, îi revin toate fricile.
Mi-o imaginez pe Sonny la ghicitoare, o grecoaică bătrână care-și trece unghia cancerigenă prin palma lui Sonny, prevestindu-i explozii și carnagiu. „Bombă? Vezi o bombă în palma mea? Cum arată? Unde o să explodeze?”
- Stai puțin, îi spun. De ce ar crede Sonny că bomba îți era destinată ție? Charlie, ce se întâmplă?
- Slavă Domnului că există tatăl tău. Doamne, Charlie!
- Mda. Gâfâie. Veștile lui proaste mi-au salvat viața. Dar lui Sonny, care în ziua cu pricina era la Paris, i-a intrat în cap că bomba îmi era destinată mie. Nu vrea să asculte. E convinsă de lucrul ăsta și a trebuit să fac pe dracu-n patru s-o împiedic să ne facă bagajele și să ne baricadeze în spatele porților casei din Nicosia. Sau și mai rău, din New York. I-am promis că, dacă rămâne, rămân și eu, așa că înțelegi, dacă plec, îi revin toate fricile.
Mi-o imaginez pe Sonny la ghicitoare, o grecoaică bătrână care-și trece unghia cancerigenă prin palma lui Sonny, prevestindu-i explozii și carnagiu. „Bombă? Vezi o bombă în palma mea? Cum arată? Unde o să explodeze?”
- Stai puțin, îi spun. De ce ar crede Sonny că bomba îți era destinată ție? Charlie, ce se întâmplă?
Pentru o clipă, mă gândesc să bat în retragere și să refuz postul. Biroul metalic, dreptunghiular, cu ușa închisă, îmi dă amenințătorul sentiment al unei capcane.
- N-a avut nicio treabă cu mine! strigă el, iar saliva i se împăienjenește pe dinți.
Rostește aceste cuvinte atât de hotărât, încât știu că nopți întregi a cântărit posibilitatea altei concluzii.
- N-a avut nicio treabă cu mine! strigă el, iar saliva i se împăienjenește pe dinți.
Rostește aceste cuvinte atât de hotărât, încât știu că nopți întregi a cântărit posibilitatea altei concluzii.
- Nici vorbă să aibă vreo treabă cu mine. De ce ar încerca cineva să mă omoare? Dacă aș concepe vreun motiv, crezi că aș fi prost să mai stau? Doamne, mi-aș dori să fiu atât de important. Nu, este exact ce a spus taximetristul tău, o grupare antiguvernamentală care încearcă să stârnească un pic de panică. Și a mers. În fiecare dimineață Sonny o întreba pe Therese dacă sunt pachete în fața ușii. În cele din urmă a depășit momentul, dar nu vreau s-o ia de la capăt. Grecia e deja agitată ca un montagne russe, cu economia la pământ și luată cu asalt de refugiații care sosesc pe toate insulele. Dacă mă duc în Bodrum pentru trei zile, știu că n-o să mai fie aici când mă întorc.
- Credeam că nu ți-ar prinde rău o pauză.
Charlie își privește mâinile cu bătături uscate, galbene, înșirate pe fiecare articulație. Sunt mâini de muncitor, cu care te alegi când manipulezi încărcături grele, genul de care Buckland avea drept menire să-și ferească elevii.
- Credeam că nu ți-ar prinde rău o pauză.
Charlie își privește mâinile cu bătături uscate, galbene, înșirate pe fiecare articulație. Sunt mâini de muncitor, cu care te alegi când manipulezi încărcături grele, genul de care Buckland avea drept menire să-și ferească elevii.
- O iubesc, șoptește pe un ton confesiv, jenat. Chiar o iubesc. Nu vreau să mă părăsească.
Ăsta e Charlie cel cinstit. Îmi amintesc piuitul ăsta de balon spart de când eram copii, vocea sfâșiată de o emoție ca un metal ascuțit. Charlie reușea întotdeauna să fie el cel care părăsește. Renunțase la facultate, se despărțise de familie și prieteni, își luase rămas-bun de la New York - întreaga lui biografie se construise pe abilitatea de a fugi primul. Când murea în jocul nostru, „Distrugătorii”, chiar se supăra pe mine - „Serios, încă mai pot să fug, nu e corect, nu e corect, trebuie să mai fie o ultimă cale de scăpare” - gata să mă ia la pumni din cauza a ceea ce el considera un act de trădare.
Ăsta e Charlie cel cinstit. Îmi amintesc piuitul ăsta de balon spart de când eram copii, vocea sfâșiată de o emoție ca un metal ascuțit. Charlie reușea întotdeauna să fie el cel care părăsește. Renunțase la facultate, se despărțise de familie și prieteni, își luase rămas-bun de la New York - întreaga lui biografie se construise pe abilitatea de a fugi primul. Când murea în jocul nostru, „Distrugătorii”, chiar se supăra pe mine - „Serios, încă mai pot să fug, nu e corect, nu e corect, trebuie să mai fie o ultimă cale de scăpare” - gata să mă ia la pumni din cauza a ceea ce el considera un act de trădare.
Sunt oameni care n-au fost niciodată părăsiți și am sentimentul că plecarea lui Sonny l-ar îneca în disperare. Charlie strânge mâna pumn și se uită la mine.
- Da, știu că n-am fost mereu un sfânt în relațiile sentimentale. Și nici n-o să te mint și să-ți spun că mereu i-am fost fidel lui Sonny. Am avut și momente mai proaste. Dar dacă povestea cu bomba a avut și o parte bună, a fost că m-a învățat să n-o mai consider pe Sonny o certitudine. Am terminat cu înșelatul. Definitiv. Noile mele virtuți sunt fidelitatea și plicticoșenia.
-Vax! strig, țuguindu-mi buzele.
Charlie se dă înapoi cu un hohot de râs.
- Jur. Faptul că era să pier în explozia aia m-a trezit. Ai în fața ta un om schimbat.
Îmi vine să-l întreb de ce, dacă a descoperit fidelitatea, nu-i spune lui Sonny unde se duce. Însă îmi aduc iar aminte de bombă și mă prind de coate, de parcă oasele m-ar putea feri de forța unei explozii.
- Fii sincer cu mine. Locul ăsta e sigur? Ar mai putea avea loc și alte explozii? Charlie, de unde știi așa de precis că nu-ți era destinată ție? Nu cred că pot...
- Ian! urlă el. Se mai întâmplă și nenorociri. Nenorociri pe bune, chiar și pe insulele unde lumea vine în vacanță. Se mai întâmplă și lucruri care n-au legătură cu viața noastră. Nu fugi ori de câte ori se aude o sirenă. Nu uita ce s-a întâmplat la New York și toată lumea a rămas, nu?
Se referă la o oroare mult mai mare, dar pentru o clipă presupun că se referă la moartea tatei. Îmi spune pe un ton hotărât:
- Eu n-am stat. Chiar am fugit. Mi-am făcut viața aici, firma, casa. Aici e locul meu. Un grup de smintiți a pus special o bombă la o tavernă mai mică, locală. Cu destule victime cât să atragă atenția lumii cinci minute, dar n-au ales cafenelele aglomerate, pentru că, dacă ucideau douăzeci sau treizeci de turiști, ar fi provocat un incident internațional. Asta a fost, nimic mai mult.
-Vax! strig, țuguindu-mi buzele.
Charlie se dă înapoi cu un hohot de râs.
- Jur. Faptul că era să pier în explozia aia m-a trezit. Ai în fața ta un om schimbat.
Îmi vine să-l întreb de ce, dacă a descoperit fidelitatea, nu-i spune lui Sonny unde se duce. Însă îmi aduc iar aminte de bombă și mă prind de coate, de parcă oasele m-ar putea feri de forța unei explozii.
- Fii sincer cu mine. Locul ăsta e sigur? Ar mai putea avea loc și alte explozii? Charlie, de unde știi așa de precis că nu-ți era destinată ție? Nu cred că pot...
- Ian! urlă el. Se mai întâmplă și nenorociri. Nenorociri pe bune, chiar și pe insulele unde lumea vine în vacanță. Se mai întâmplă și lucruri care n-au legătură cu viața noastră. Nu fugi ori de câte ori se aude o sirenă. Nu uita ce s-a întâmplat la New York și toată lumea a rămas, nu?
Se referă la o oroare mult mai mare, dar pentru o clipă presupun că se referă la moartea tatei. Îmi spune pe un ton hotărât:
- Eu n-am stat. Chiar am fugit. Mi-am făcut viața aici, firma, casa. Aici e locul meu. Un grup de smintiți a pus special o bombă la o tavernă mai mică, locală. Cu destule victime cât să atragă atenția lumii cinci minute, dar n-au ales cafenelele aglomerate, pentru că, dacă ucideau douăzeci sau treizeci de turiști, ar fi provocat un incident internațional. Asta a fost, nimic mai mult.
Își duce două degete la gură, dar descoperă că acolo nu e nicio țigară.
Parcă și-ar săruta vârfurile degetelor.
- Trebuie să înveți să nu mai iei totul așa personal. Asta e problema lui Sonny. Nu face și tu la fel.
Se întinde să mă prindă de antebraț și adaugă:
- Frica o să te calce în picioare dacă nu ești atent. Mă urmărești, da?
- Da, te urmăresc.
Parcă și-ar săruta vârfurile degetelor.
- Trebuie să înveți să nu mai iei totul așa personal. Asta e problema lui Sonny. Nu face și tu la fel.
Se întinde să mă prindă de antebraț și adaugă:
- Frica o să te calce în picioare dacă nu ești atent. Mă urmărești, da?
- Da, te urmăresc.
Nu vreau să fiu considerat laș la cinci minute după ce am primit postul.
Nu pot să nu mă gândesc că prin tertipul ăsta cu Sonny pe care l-a pus la cale îmi testează loialitatea. Dacă nu pot să-i păcălesc iubita timp de două zile, cum s-ar putea baza pe mine să mă ocup de operațiunile mai complicate?
- Deci vrei să fiu alibiul tău, îi spun în concluzie.
- Alibi, mormăie el. De ce toată lumea din jurul meu e atât de dramatică?
Ocolește masa și scoate rama în care este fotografia bărcii Domitian.
În spatele ei e un seif de fier cu butonul cifrului proeminent în mijloc.
Charlie apasă pe el. Când răsucește discul la numărul 15, știu imediat restul combinației. E data ultimei lui zi de naștere, invers – 15 – 29 – 6.
- Deci vrei să fiu alibiul tău, îi spun în concluzie.
- Alibi, mormăie el. De ce toată lumea din jurul meu e atât de dramatică?
Ocolește masa și scoate rama în care este fotografia bărcii Domitian.
În spatele ei e un seif de fier cu butonul cifrului proeminent în mijloc.
Charlie apasă pe el. Când răsucește discul la numărul 15, știu imediat restul combinației. E data ultimei lui zi de naștere, invers – 15 – 29 – 6.
Ăsta a fost mereu codul lui de la vestiar de la Buckland. E greu să renunți la parole, la fel ca la obiceiuri. Scoate un teanc mai mic de bancnote acvamarin, închide ușa și se întoarce spre mine.
- N-am nevoie de ajutorul tău dacă o minciunică o să te apese pe conștiință ca un grăsan. M-am gândit doar că puțin sprijin ar liniști-o. Crede-mă, lui Sonny îi place să se simtă liniștită.
Îmi oferă banii și eu îi iau, cinci bancnote de o sută de euro cu un pod de piatră întins pe lungimea fiecărei bancnote cauciucate.
- Ar trebui să-ți ajungă până mă întorc eu.
- Și ce-i spun?
Zgomotul unei mașini se apropie greoi pe drumul neasfaltat. O frână de siguranță este trasă pe partea cealaltă a rulotei.
- O să creadă că stau pe Domitian. Barca o să fie ancorată aproape de coastă. Se ocupă Christos. Nu trebuie decât să pretinzi că ne-am văzut de vreo două ori. Să spui că ai trecut pe la mine și încă sunt supărat. O să plec la Bodrum cu una dintre bărcile de închiriat și mă întorc până să-și dea ia seama că am plecat.
Se apleacă și umblă printr-o cutie de carton. Iese din nou la suprafață cu o șapcă bleu. Are imprimată pe calotă timona unei corăbii înclinate sub denumirea „Konstantinou Charters” scrisă cu caractere albastru-închis. Îmi înfige șapca pe cap, iar banda ei mă apasă pe tâmple.
- N-am nevoie de ajutorul tău dacă o minciunică o să te apese pe conștiință ca un grăsan. M-am gândit doar că puțin sprijin ar liniști-o. Crede-mă, lui Sonny îi place să se simtă liniștită.
Îmi oferă banii și eu îi iau, cinci bancnote de o sută de euro cu un pod de piatră întins pe lungimea fiecărei bancnote cauciucate.
- Ar trebui să-ți ajungă până mă întorc eu.
- Și ce-i spun?
Zgomotul unei mașini se apropie greoi pe drumul neasfaltat. O frână de siguranță este trasă pe partea cealaltă a rulotei.
- O să creadă că stau pe Domitian. Barca o să fie ancorată aproape de coastă. Se ocupă Christos. Nu trebuie decât să pretinzi că ne-am văzut de vreo două ori. Să spui că ai trecut pe la mine și încă sunt supărat. O să plec la Bodrum cu una dintre bărcile de închiriat și mă întorc până să-și dea ia seama că am plecat.
Se apleacă și umblă printr-o cutie de carton. Iese din nou la suprafață cu o șapcă bleu. Are imprimată pe calotă timona unei corăbii înclinate sub denumirea „Konstantinou Charters” scrisă cu caractere albastru-închis. Îmi înfige șapca pe cap, iar banda ei mă apasă pe tâmple.
- Asta e uniforma ta, mă informează. Dacă o pierzi, taxa de înlocuire e cincisprezece euro.
- O să încerc s-o păstrez curată, îi spun în glumă, ceea ce-l face să-mi dea un bobârnac în cozoroc. Și o să-i spun lui Sonny că am venit la tine în vizită, dar cum o s-o convingi să accepte că petreci câteva zile pe iaht?
- Las’ pe mine. Ne întâlnim cu toții să bem ceva diseară în Skala. La zece. Adu-o și pe Louise. Trece lin prin fața mea, îmi caută privirea și se uită de la un ochi la altul, de parcă le-ar verifica asemănarea. Mersi că-mi faci favoarea asta. Accepți?
- Da.
- Las’ pe mine. Ne întâlnim cu toții să bem ceva diseară în Skala. La zece. Adu-o și pe Louise. Trece lin prin fața mea, îmi caută privirea și se uită de la un ochi la altul, de parcă le-ar verifica asemănarea. Mersi că-mi faci favoarea asta. Accepți?
- Da.
Își apropie capul la câțiva centimetri de al meu.
- Nu pot să-ți spun cât de mult înseamnă pentru mine că ești aici. Vorbesc serios, Ian. E de parcă am fi amândoi acasă.
- Sper să nu te dezamăgesc.
- N-ai putea decât dacă ai încerca.
Deschide ușa și mă prinde de umăr în timp ce ieșim în căldura termonucleară. E o zi în care trebuie să eviți strălucirea metalului, iar breakul parcat lângă birou nu se poate spune că are o culoare, ci că e o stea scânteietoare. Dar când preotul cu barba frumos tunsă coboară de pe scaunul din față, îmi dau seama că e Mercedesul alb care m-a scos de pe șosea.
- Nu pot să-ți spun cât de mult înseamnă pentru mine că ești aici. Vorbesc serios, Ian. E de parcă am fi amândoi acasă.
- Sper să nu te dezamăgesc.
- N-ai putea decât dacă ai încerca.
Deschide ușa și mă prinde de umăr în timp ce ieșim în căldura termonucleară. E o zi în care trebuie să eviți strălucirea metalului, iar breakul parcat lângă birou nu se poate spune că are o culoare, ci că e o stea scânteietoare. Dar când preotul cu barba frumos tunsă coboară de pe scaunul din față, îmi dau seama că e Mercedesul alb care m-a scos de pe șosea.
- Petros, fredonează Charlie întinzându-i mâna.
Preotul se apropie în sutana lui lungă și neagră, ajustată precum juponul unei boeme franțuzoaice.
Când îi prinde mâna lui Charlie, observ că la încheietură îi atârnă un Rolex de aur. Zâmbetul i se potrivește cu mașina și, asemenea mașinii, are un element de viteză, masca ce toarce ușor ascunde un motor dat naibii.
- Petros e preotul bisericii Sfânta Sofia din Chora, îmi spune Charlie. Dar se ocupă și de unele aspecte financiare ale mănăstirii. De la el am închiriat debarcaderul. Petros, ți-l prezint pe Ian Bledsoe.
Mâinile preotului se mută de la Charlie și mi se oferă la fel, sub formă de căuș. Trebuie să-mi strecor degetele între palmele lui, fierbinți și moi, și apasă ușor, ca o asistentă pe fruntea unui copil.
- Mă bucur foarte mult să te cunosc, spune în greacă cu o voce de soprană, ca mulineta unei undițe în momentul lansării.
Întâi se uită la șapca mea cu Charters și apoi la față. Nu e niciun semn clar că m-ar recunoaște ca fiind motociclistul pe care era să-l omoare ieri cu mașina.
- Lucrezi aici?
- Da, lucrează, intervine Charlie. Ian tocmai a venit de la New York. E adjunctul meu.
- Petros e preotul bisericii Sfânta Sofia din Chora, îmi spune Charlie. Dar se ocupă și de unele aspecte financiare ale mănăstirii. De la el am închiriat debarcaderul. Petros, ți-l prezint pe Ian Bledsoe.
Mâinile preotului se mută de la Charlie și mi se oferă la fel, sub formă de căuș. Trebuie să-mi strecor degetele între palmele lui, fierbinți și moi, și apasă ușor, ca o asistentă pe fruntea unui copil.
- Mă bucur foarte mult să te cunosc, spune în greacă cu o voce de soprană, ca mulineta unei undițe în momentul lansării.
Întâi se uită la șapca mea cu Charters și apoi la față. Nu e niciun semn clar că m-ar recunoaște ca fiind motociclistul pe care era să-l omoare ieri cu mașina.
- Lucrezi aici?
- Da, lucrează, intervine Charlie. Ian tocmai a venit de la New York. E adjunctul meu.
Ce n-aș da ca Charlie să termine cu titlul ăsta. Acum mi-l aduce în memorie pe omulețul din baie specialist în analiza fecalelor.
- Bine ai venit, spune Petros și lasă mâinile să cadă. Nu e simplu să te ocupi de bărci. Partea cu apa și cu transportul este foarte dificilă pentru cei neobișnuiți cu ele. Trebuie să știi fiecare insulă și port.
- Ah, Ian e profesionist, îi replică vesel Charlie. Se pricepe. A lucrat câteva luni la mine în State, e la curent cu latura operațională.
Charlie îmi face cu ochiul. Noua noastră afacere e plină de minciunele, mă gândesc.
- E la curent și foarte de încredere, continuă el. O să se potrivească la fix. Clienții o să-l adore. Vorbește chiar și spaniola.
- La ce-i trebuie? Astăzi toată lumea vorbește engleza dacă își permite să navigheze.
Petros nu pare convins că sunt cel mai potrivit om pentru postul acela. Strivește neliniștit pământul cu pantoful, de parcă i-aș încălca atribuțiile.
- Bun, Ian. Desfă-ți valiza.
Charlie se uită la motocicleta mea.
- Mă bucur că Helios s-a simțit destul de bine azi să pună osul la treabă. Face o șurubelniță cu degetul și-și deșurubează un bolț din tâmplă. Christos o să fie mândru.
Charlie și Petros pornesc spre birou. Eu mă întorc la motocicletă.
Înainte să-mi trec piciorul peste șaua de piele, descopăr că am cinci sute de euro bani gheață într-o mână și în cealaltă, din greșeală, o regină neagră, sculptată manual. E mult mai mult decât aveam acum o oră. Schimb șapca de lucru cu casca și urc pe motocicletă.
Mă simt ușor, sunt un om cu o slujbă, retras în sfârșit din păguboasa afacere a filantropiei - un om care era atât de aproape de blocaj, încât acum aproape că e de nesuportat că zbor de-a lungul șoselei albastru-kerosen și inima îmi bubuie din plin de la emoția zilei. Trec rapid prin praf și soare.
Spre noua mea casă de pe insulă. Și spre Louise.
- Bine ai venit, spune Petros și lasă mâinile să cadă. Nu e simplu să te ocupi de bărci. Partea cu apa și cu transportul este foarte dificilă pentru cei neobișnuiți cu ele. Trebuie să știi fiecare insulă și port.
- Ah, Ian e profesionist, îi replică vesel Charlie. Se pricepe. A lucrat câteva luni la mine în State, e la curent cu latura operațională.
Charlie îmi face cu ochiul. Noua noastră afacere e plină de minciunele, mă gândesc.
- E la curent și foarte de încredere, continuă el. O să se potrivească la fix. Clienții o să-l adore. Vorbește chiar și spaniola.
- La ce-i trebuie? Astăzi toată lumea vorbește engleza dacă își permite să navigheze.
Petros nu pare convins că sunt cel mai potrivit om pentru postul acela. Strivește neliniștit pământul cu pantoful, de parcă i-aș încălca atribuțiile.
- Bun, Ian. Desfă-ți valiza.
Charlie se uită la motocicleta mea.
- Mă bucur că Helios s-a simțit destul de bine azi să pună osul la treabă. Face o șurubelniță cu degetul și-și deșurubează un bolț din tâmplă. Christos o să fie mândru.
Charlie și Petros pornesc spre birou. Eu mă întorc la motocicletă.
Înainte să-mi trec piciorul peste șaua de piele, descopăr că am cinci sute de euro bani gheață într-o mână și în cealaltă, din greșeală, o regină neagră, sculptată manual. E mult mai mult decât aveam acum o oră. Schimb șapca de lucru cu casca și urc pe motocicletă.
Mă simt ușor, sunt un om cu o slujbă, retras în sfârșit din păguboasa afacere a filantropiei - un om care era atât de aproape de blocaj, încât acum aproape că e de nesuportat că zbor de-a lungul șoselei albastru-kerosen și inima îmi bubuie din plin de la emoția zilei. Trec rapid prin praf și soare.
Spre noua mea casă de pe insulă. Și spre Louise.
6.
O aștept de partea cealaltă a ușii încuiate.
Unele decizii seamănă cu săritul din vârful unei cascade. Nu-i va păsa nimănui dacă nu sari, poți să pleci fără nicio problemă. Cine te-ar putea condamna că nu capitulezi în fața hăului? Dar tu o să știi. Și teamă nu e să descoperi într-o bună zi că lumea nu are nicio semnificație, ci că, de fapt, are. Fiecare decizie a contat. Deși rațiunea îți spunea altceva, toate au contat, pașii și alegerile, pauzele și întârzierile. Asta e adevărata frică: o viață responsabilă.
Sau așa mi se pare mie acum, în timp ce soarele apune. Cocoșii devin agitați și-și revendică pentru ultima oară pământul care se micșorează până la invizibilitate în întuneric. Cerul se învinețește, umbrele trag de pat și scaune. Deși, cât am fost plecat, a venit o menajeră să lustruiască baia, să schimbe cearșafurile și să pună două flori roz de hibiscus pe perne, banii încă sunt ascunși în noptieră.
Faza lungă a motocicletei lui Louise luminează aleea. Urcă treptele și răsucește de mânerul ușii. Aud pași repezi, o geantă aruncată pe pat și jetul șuierător al robinetului din baie. Lipesc urechea de ușă și-i aud vocea, dar nu deslușesc cuvintele din cauza robinetului pornit. Poate cântă. Aștept până se oprește.
Alchimia cerului purpuriu și a adierii răcoroase ce plutește prin ușa deschisă de la terasă, împreună cu noua încredere într-un viitor solid, îmi dau sentimentul că fiecare secundă este semnificativă; entuziasmul năvalnic mă împinge să descui ușa și să mă duc la Louise, singură de partea cealaltă.
Trage apa la toaletă de două ori - ignor detaliul ăsta, romantismul o impune. Pașii ei bubuie pe scândurile podelei și un pârâit neidentificabil ca de cârpă trece prin lemn.
- Trebuie să plec, spune tare.
Unele decizii seamănă cu săritul din vârful unei cascade. Nu-i va păsa nimănui dacă nu sari, poți să pleci fără nicio problemă. Cine te-ar putea condamna că nu capitulezi în fața hăului? Dar tu o să știi. Și teamă nu e să descoperi într-o bună zi că lumea nu are nicio semnificație, ci că, de fapt, are. Fiecare decizie a contat. Deși rațiunea îți spunea altceva, toate au contat, pașii și alegerile, pauzele și întârzierile. Asta e adevărata frică: o viață responsabilă.
Sau așa mi se pare mie acum, în timp ce soarele apune. Cocoșii devin agitați și-și revendică pentru ultima oară pământul care se micșorează până la invizibilitate în întuneric. Cerul se învinețește, umbrele trag de pat și scaune. Deși, cât am fost plecat, a venit o menajeră să lustruiască baia, să schimbe cearșafurile și să pună două flori roz de hibiscus pe perne, banii încă sunt ascunși în noptieră.
Faza lungă a motocicletei lui Louise luminează aleea. Urcă treptele și răsucește de mânerul ușii. Aud pași repezi, o geantă aruncată pe pat și jetul șuierător al robinetului din baie. Lipesc urechea de ușă și-i aud vocea, dar nu deslușesc cuvintele din cauza robinetului pornit. Poate cântă. Aștept până se oprește.
Alchimia cerului purpuriu și a adierii răcoroase ce plutește prin ușa deschisă de la terasă, împreună cu noua încredere într-un viitor solid, îmi dau sentimentul că fiecare secundă este semnificativă; entuziasmul năvalnic mă împinge să descui ușa și să mă duc la Louise, singură de partea cealaltă.
Trage apa la toaletă de două ori - ignor detaliul ăsta, romantismul o impune. Pașii ei bubuie pe scândurile podelei și un pârâit neidentificabil ca de cârpă trece prin lemn.
- Trebuie să plec, spune tare.
Nu mai am timp. Apuc de zăvor și trag. Împing și ușa se deschide larg.
Louise țipă de groază, capul i se răsucește ca girofarul poliției. Ca în visul meu, are costumul de baie în jurul taliei. Își duce vijelios antebrațele să-și acopere pieptul, telefonul îi cade pe podea.
- Doamne, Ian! Ce mama dracului?
Mă fulgeră cu privirea.
- Am, am, am...
Nu sunt în stare să rostesc decât:
- Mi-am desfăcut valiza adineauri.
- Și pentru asta m-ai speriat?
Dar un zâmbet îi îmblânzește colțurile speriate ale gurii. Își ia telefonul și se uită la ecran.
Louise țipă de groază, capul i se răsucește ca girofarul poliției. Ca în visul meu, are costumul de baie în jurul taliei. Își duce vijelios antebrațele să-și acopere pieptul, telefonul îi cade pe podea.
- Doamne, Ian! Ce mama dracului?
Mă fulgeră cu privirea.
- Am, am, am...
Nu sunt în stare să rostesc decât:
- Mi-am desfăcut valiza adineauri.
- Și pentru asta m-ai speriat?
Dar un zâmbet îi îmblânzește colțurile speriate ale gurii. Își ia telefonul și se uită la ecran.
- Hm, nu s-a spart. Sper că frate-meu a închis înainte să mă audă țipând.
- Scuze.
- Scuze.
Mă întind după mânerul ușii.
- Voiam să-ți împărtășesc și ție veștile bune.
- Nu pot să-ți spun cât sunt de încântată că ți-ai golit valiza, râde ea. Și că ți-ai dat seama cum să descui ușa.
-Nu e asta.
Râzând și eu, îi dau vestea cea bună:
- Rămân aici. Charlie mi-a oferit un post în firma lui.
Louise tresare. Sprâncenele, albite de crema de protecție, i se lasă, iar buza de sus i se strâmbă puțin. Probabil își dă seama că reacția ei sugerează pesimism, pentru că imediat își schimbă expresia și ia un aer neutru.
- Serios? Mă mir.
- De ce? Am nevoie de un loc de muncă. De-aia am venit aici.
Aruncă telefonul pe pat.
- Nu, dar... nu știu. Credeam că te interesează o muncă mai plină de substanță, să-i ajuți pe ceilalți. Asta ai spus mereu că vrei, chiar și la școală. Ți se potrivește. Oamenilor le stă bine să aibă visuri. Toți copiii visează să devină astronauți.
- Mă interesa, dar am nevoie de bani. Și poate e momentul să mă maturizez.
- Și crezi că Charlie o să facă din tine un adult?
I se simte dezamăgirea în voce. Uitasem de abilitatea lui Louise de a judeca - sau poate este o demonstrabilă lipsă de abilitate, incapacitatea de a tunde buruienile ca să încurajeze cele mai frumoase flori să crească în locul lor? A strâns buzele într-un punct, chiar deasupra aluniței de pe bărbie.
De obicei îi admir răspunsurile spontane - probabil izvorăsc din câmpuri infinite de încredere, un bun ce nu se poate cumpăra cu bani, imun la executarea silită - dar nu și acum. Îmi vine s-o întreb ce a făcut ea să ajute universul în ultimii opt ani. Îmi vine să-i amintesc că stă gratis în cabana asta datorită generozității lui Charlie.
- Mie mi se pare că tu ești altfel decât el, îmi spune frecând cu degetul de la picior lumina din ce în ce mai slabă de pe podea, de parcă ar încerca să șteargă o pată de vin. Încă poți face atât de multe în loc să răsfeți diverși bogătași și să scoți bani din distracție. Nu cred că ai fi fericit în meseria asta.
- Poate nu știi lucrul ăsta despre mine, dar nu-mi e tocmai simplu să-mi găsesc o slujbă.
Sigur că știe. Mobilul ei are conexiune la internet și stă foarte aproape, pe pat.
- Chiar și Duck mi-ar putea evalua șansele de angajare dacă ai lăsa-o câteva secunde singură cu dispozitivul în cauză: viața mea a fost cotată pe internet și am primit o stea. Charlie îmi face o favoare că mă ia pe lângă el, îi spun. Sunt norocos. Treaba stă prost de un timp. E momentul să mi se întâmple și lucruri bune.
- Chiar crezi că merge așa? mă întreabă cu asprime. Binele și răul trebuie să fie mereu în echilibru?
- Sunt lefter, izbucnesc. N-am niciun ban. N-are nicio legătură cu ce mi-ar plăcea.
- Și eu sunt lefteră, îmi răspunde, nu cu ciudă, ci de parcă ar fi o observație banală, o realitate pe care o acceptă cu mândrie. Și așa am fost mereu. Poate că sunt doar obișnuită. Într-un fel, e o stare eliberatoare. Uneori cred că numai cerșetorii pot să refuze pomana. Nu-ți consulți întotdeauna oracolul stilului de viață.
- Bine, spun arțăgos.
Dau să închid ușa, dar mă oprește o scânteie din ochii ei.
- Stai. Scuză-mă. Felicitări. Sincer. Ce știu eu? Țin la tine, atâta tot.
Îmi doresc atât de tare să mai am curajul de acum trei minute. Dar e nevoie să-mi adun toată puterea ca să stau pe loc și să nu închid ușa. Nu am nevoie de mai mult curaj, se pare. Louise are rezerve proprii.
Ia mâna de pe piept și sânii mici i se leagănă când merge pe lemnul mov. Pielea ei albă lucește de la puțina lumină care a mai rămas din ziua aceea. Când dau drumul mânerului de la ușă mă sărută, împingându-mă înapoi.
- Nu pot să-ți spun cât sunt de încântată că ți-ai golit valiza, râde ea. Și că ți-ai dat seama cum să descui ușa.
-Nu e asta.
Râzând și eu, îi dau vestea cea bună:
- Rămân aici. Charlie mi-a oferit un post în firma lui.
Louise tresare. Sprâncenele, albite de crema de protecție, i se lasă, iar buza de sus i se strâmbă puțin. Probabil își dă seama că reacția ei sugerează pesimism, pentru că imediat își schimbă expresia și ia un aer neutru.
- Serios? Mă mir.
- De ce? Am nevoie de un loc de muncă. De-aia am venit aici.
Aruncă telefonul pe pat.
- Nu, dar... nu știu. Credeam că te interesează o muncă mai plină de substanță, să-i ajuți pe ceilalți. Asta ai spus mereu că vrei, chiar și la școală. Ți se potrivește. Oamenilor le stă bine să aibă visuri. Toți copiii visează să devină astronauți.
- Mă interesa, dar am nevoie de bani. Și poate e momentul să mă maturizez.
- Și crezi că Charlie o să facă din tine un adult?
I se simte dezamăgirea în voce. Uitasem de abilitatea lui Louise de a judeca - sau poate este o demonstrabilă lipsă de abilitate, incapacitatea de a tunde buruienile ca să încurajeze cele mai frumoase flori să crească în locul lor? A strâns buzele într-un punct, chiar deasupra aluniței de pe bărbie.
De obicei îi admir răspunsurile spontane - probabil izvorăsc din câmpuri infinite de încredere, un bun ce nu se poate cumpăra cu bani, imun la executarea silită - dar nu și acum. Îmi vine s-o întreb ce a făcut ea să ajute universul în ultimii opt ani. Îmi vine să-i amintesc că stă gratis în cabana asta datorită generozității lui Charlie.
- Mie mi se pare că tu ești altfel decât el, îmi spune frecând cu degetul de la picior lumina din ce în ce mai slabă de pe podea, de parcă ar încerca să șteargă o pată de vin. Încă poți face atât de multe în loc să răsfeți diverși bogătași și să scoți bani din distracție. Nu cred că ai fi fericit în meseria asta.
- Poate nu știi lucrul ăsta despre mine, dar nu-mi e tocmai simplu să-mi găsesc o slujbă.
Sigur că știe. Mobilul ei are conexiune la internet și stă foarte aproape, pe pat.
- Chiar și Duck mi-ar putea evalua șansele de angajare dacă ai lăsa-o câteva secunde singură cu dispozitivul în cauză: viața mea a fost cotată pe internet și am primit o stea. Charlie îmi face o favoare că mă ia pe lângă el, îi spun. Sunt norocos. Treaba stă prost de un timp. E momentul să mi se întâmple și lucruri bune.
- Chiar crezi că merge așa? mă întreabă cu asprime. Binele și răul trebuie să fie mereu în echilibru?
- Sunt lefter, izbucnesc. N-am niciun ban. N-are nicio legătură cu ce mi-ar plăcea.
- Și eu sunt lefteră, îmi răspunde, nu cu ciudă, ci de parcă ar fi o observație banală, o realitate pe care o acceptă cu mândrie. Și așa am fost mereu. Poate că sunt doar obișnuită. Într-un fel, e o stare eliberatoare. Uneori cred că numai cerșetorii pot să refuze pomana. Nu-ți consulți întotdeauna oracolul stilului de viață.
- Bine, spun arțăgos.
Dau să închid ușa, dar mă oprește o scânteie din ochii ei.
- Stai. Scuză-mă. Felicitări. Sincer. Ce știu eu? Țin la tine, atâta tot.
Îmi doresc atât de tare să mai am curajul de acum trei minute. Dar e nevoie să-mi adun toată puterea ca să stau pe loc și să nu închid ușa. Nu am nevoie de mai mult curaj, se pare. Louise are rezerve proprii.
Ia mâna de pe piept și sânii mici i se leagănă când merge pe lemnul mov. Pielea ei albă lucește de la puțina lumină care a mai rămas din ziua aceea. Când dau drumul mânerului de la ușă mă sărută, împingându-mă înapoi.
Sărutându-ne și trăgându-ne de mână, ne împleticim din camera ei într-a mea și cădem pe pat. Ne strângem din toate puterile, de parcă despărțirea de numai o secundă ne-ar putea face să ne răzgândim. Dar nu mai văd dincolo de această dorință. Și ca într-un vis în care te bați cu cel care vrea să-ți nimicească pătura, chiar și un costum de baie pe jumătate coborât se dovedește dificil de scos cu delicatețe.
Partida de sex și-a lăsat amprenta. Sunt obișnuit cu starea asta - pielea mea pe care rămân imprimate orice atingere și orice încleștare.
Este blestemul sau binefacerea pielii albe, așa că amprenta gurii lui Louise mi-a rămas încă pe claviculă, genunchii ei osoși îmi sunt imprimați pe coapse și urma palmelor este gravată pe cutia toracică, de parcă aș fi o fereastră pe care a încercat cu disperare s-o deschidă. Foliculul fiecărui păr de pe piept îmi roșește.
- Scuză-mă. Sunt chiar atât de violentă?
Louise și-a înfășurat cearșaful în jurul taliei. La un moment dat, în zvârcoleala noastră, s-a oprit să aprindă veioza - de ce, n-am întrebat.
- Scuză-mă. Sunt chiar atât de violentă?
Louise și-a înfășurat cearșaful în jurul taliei. La un moment dat, în zvârcoleala noastră, s-a oprit să aprindă veioza - de ce, n-am întrebat.
Abajurul cu imprimeu Paisley ne înconjoară trupurile cu o aureolă galben-verzuie. Sânii i se întind și i se strâng cu fiecare răsuflare. Pielea, smălțuită în copilăria petrecută în soarele cafeniu din Kentucky, nu
păstrează nicio urmă a bărbatului care, până acum două minute, era deasupra ei.
- Ești foarte violentă, îi răspund, deși nu e chiar așa.
Mă aplec și o sărut; are buza de sus mai groasă decât cea de jos și șuvițe de păr ude lipite de obraji.
păstrează nicio urmă a bărbatului care, până acum două minute, era deasupra ei.
- Ești foarte violentă, îi răspund, deși nu e chiar așa.
Mă aplec și o sărut; are buza de sus mai groasă decât cea de jos și șuvițe de păr ude lipite de obraji.
Louise Wheeler și cu mine am făcut sex exact de șase ori când am fost împreună în facultate. Oare era la fel de minunat atunci cum a fost adineauri?
Îmi amintesc camera din cămin, salteaua de spumă subțire ca o hostie, posterul vechi cu Pink Floyd și cartea poștală drăguță cu James Baldwin prinsă cu pastă albastră pe panoul de lângă patul ei. Dar nu-mi
aduc aminte dacă era mulțumitor - poate pentru că la douăzeci de ani simpla vecinătate a unui vagin dornic era o mulțumire profundă în sine. Ne-a fost bine atunci? I-am lăsat vreo amintire durabilă? Pustiu total, istoria personală redusă la statistică - de șase ori! - fără să fi păstrat în memorie primii fiori sau liniștitul moment de după. Poate e din cauză că, la vârsta aia, sexul înseamnă mai degrabă orgasm asistat.
Louise lasă capul în jos și mă sărută pe umăr, dinadins fără să sugă, ca să nu-mi mai lase și mai multe urme. Ne prindem de mâini și privim noaptea cum bate dinspre terasă pe sub radarul lent al ventilatorului de pe tavan. Densitatea imposibilă a cearșafurilor lui Charlie mă face să mă simt de parcă aș fi dormit toată viața pe plase de cățărat reciclate.
- Trebuie să fim în Skala la zece, spun vesel.
Acum aș putea spune vesel orice. Dați-mi o pagină din Apocalipsă și-o să las impresia că citesc un bilet de mulțumire.
- Chiar trebuie? șoptește Louise apăsându-mă pe încheietură. Eu aș prefera să stau aici, departe de toată lumea.
aduc aminte dacă era mulțumitor - poate pentru că la douăzeci de ani simpla vecinătate a unui vagin dornic era o mulțumire profundă în sine. Ne-a fost bine atunci? I-am lăsat vreo amintire durabilă? Pustiu total, istoria personală redusă la statistică - de șase ori! - fără să fi păstrat în memorie primii fiori sau liniștitul moment de după. Poate e din cauză că, la vârsta aia, sexul înseamnă mai degrabă orgasm asistat.
Louise lasă capul în jos și mă sărută pe umăr, dinadins fără să sugă, ca să nu-mi mai lase și mai multe urme. Ne prindem de mâini și privim noaptea cum bate dinspre terasă pe sub radarul lent al ventilatorului de pe tavan. Densitatea imposibilă a cearșafurilor lui Charlie mă face să mă simt de parcă aș fi dormit toată viața pe plase de cățărat reciclate.
- Trebuie să fim în Skala la zece, spun vesel.
Acum aș putea spune vesel orice. Dați-mi o pagină din Apocalipsă și-o să las impresia că citesc un bilet de mulțumire.
- Chiar trebuie? șoptește Louise apăsându-mă pe încheietură. Eu aș prefera să stau aici, departe de toată lumea.
Și eu, dar Charlie mi-a cerut în mod special să vin și nu pot să-l dezamăgesc.
- Am promis. Stăm o oră.
- În fiecare noapte ai o obligație. Aproape că și uiți că e vacanță.
Oftează.
- Presupun că pentru tine nu mai e vacanță.
- Mai am câteva zile până... dau să spun, dar mă abțin să numesc motivul; nu trebuie să afle nimeni că Charlie pleacă de pe insulă. Mă lasă să mă instalez, explic în schimb.
- Foarte drăguț din partea lui.
Louise slăbește strânsoarea și ia volumul de Henry Miller de pe noptieră. Răsfoindu-l, observă pasajele subliniate.
- Cum e? mă întreabă. Te-am văzut citind-o pe plajă.
- Am găsit-o în cameră. A stat cineva aici înainte să apar eu?
Clatină din cap.
- Nu, era goală. L-am întrebat pe Charlie dacă pot să descui ușa și să ocup eu tot spațiul, dar a zis că o păstrează. Poate s-a gândit că s-ar putea să te enerveze dacă mă găsești instalată în spațiul tău. În definitiv, se putea să nu ne mai înțelegem bine. E ca în cazul accidentelor de mașină, ce șanse sunt să te ciocnești de aceeași persoană de două ori?
Își trece unghia de-a lungul propozițiilor subliniate, dar până la urmă renunță și pune cartea alături.
- În fiecare noapte ai o obligație. Aproape că și uiți că e vacanță.
Oftează.
- Presupun că pentru tine nu mai e vacanță.
- Mai am câteva zile până... dau să spun, dar mă abțin să numesc motivul; nu trebuie să afle nimeni că Charlie pleacă de pe insulă. Mă lasă să mă instalez, explic în schimb.
- Foarte drăguț din partea lui.
Louise slăbește strânsoarea și ia volumul de Henry Miller de pe noptieră. Răsfoindu-l, observă pasajele subliniate.
- Cum e? mă întreabă. Te-am văzut citind-o pe plajă.
- Am găsit-o în cameră. A stat cineva aici înainte să apar eu?
Clatină din cap.
- Nu, era goală. L-am întrebat pe Charlie dacă pot să descui ușa și să ocup eu tot spațiul, dar a zis că o păstrează. Poate s-a gândit că s-ar putea să te enerveze dacă mă găsești instalată în spațiul tău. În definitiv, se putea să nu ne mai înțelegem bine. E ca în cazul accidentelor de mașină, ce șanse sunt să te ciocnești de aceeași persoană de două ori?
Își trece unghia de-a lungul propozițiilor subliniate, dar până la urmă renunță și pune cartea alături.
- O mai ții minte pe colega mea de cameră din anul întâi, Becky Holbrook? Am făcut un curs de poezie romantică în semestrul al doilea, ca să mai economisesc niște bani, folosindu-mă de manualele ei vechi. N-o să uit niciodată, Becky subliniase toate versurile despre dragoste și făcuse mici adnotări pe margini: „Da, exact așa te simți, dragostea e ca un râu învolburat”.
Louise se rostogolește și-și afundă fața în pernă, mușchii spatelui i se încordează când râde fără zgomot. Lovește perna să-și facă un locaș, să poată să respire și să vorbească mai departe:
- Până în momentul ăla, Becky Holbrook nu avusese niciodată un prieten. Nu ieșise cu niciun băiat, nu se sărutase niciodată. O virgină veritabilă, dacă-ți vine să crezi. Și a fost nevoie de multă compasiune din partea mea ca să n-o trezesc în patul ei de sus și să-i spun: „Becky, nu pot să dorm. Trebuie să-ți zic ceva. E urgent și mă macină pe dinăuntru. Dragostea nu e ca un râu învolburat. Trebuie să știi lucrul ăsta. Noapte bună”.
Cu tandrețe, Louise îmi dă părul pe spate și-mi aranjează pe după ureche șuvițele rebele.
Cu tandrețe, Louise îmi dă părul pe spate și-mi aranjează pe după ureche șuvițele rebele.
Îmi vine să-i iau apărarea lui Becky Holbrook. Râul învolburat este mult mai aproape de ce simt eu acum decât impresia mea obișnuită despre dragoste, și anume că e un fel de balon care plutește pe cerul nopții scuturat de goluri de aer, fără ca vreo mână de jos, din oraș, să se întindă să-l recupereze. În cele din urmă se dezumflă, se va întoarce pe pământ să sufoce un ibis pe cale de dispariție. O cantitate suficientă de dragoste newyorkeză ar putea șterge de pe fața pământului o întreagă specie.
Louise se dă jos din pat și-și ia costumul de baie de pe podea.
Șoldurile ei subțiri se leagănă dintr-o parte în alta, de parcă ar face slalom pe un munte.
- Mi-a amorțit piciorul, îmi spune întinzându-se să se sprijine de ușă.
- Și tu cum crezi că e dragostea dacă râul iese din discuție?
Mă aștept la un răspuns de genul „rachete balistice cu rază scurtă de acțiune” sau „ca înghițitul delicat de săbii”. Sau poate „Argentina” sau „covoare moi”. Nu știu de ce e în stare Louise, dar vreau să verific căldura care mi se răspândește în piept și nodul rece care se strânge dedesubtul ei.
Louise se dă jos din pat și-și ia costumul de baie de pe podea.
Șoldurile ei subțiri se leagănă dintr-o parte în alta, de parcă ar face slalom pe un munte.
- Mi-a amorțit piciorul, îmi spune întinzându-se să se sprijine de ușă.
- Și tu cum crezi că e dragostea dacă râul iese din discuție?
Mă aștept la un răspuns de genul „rachete balistice cu rază scurtă de acțiune” sau „ca înghițitul delicat de săbii”. Sau poate „Argentina” sau „covoare moi”. Nu știu de ce e în stare Louise, dar vreau să verific căldura care mi se răspândește în piept și nodul rece care se strânge dedesubtul ei.
Nu răspunde, sau cel puțin nu consider drept răspuns ceea ce spune în continuare.
- Fii drăguț, Ian.
- Fii drăguț, Ian.
Își acoperă sânii cu costumul de baie, în timp ce restul părților corpului sunt expuse încântător. Pielea de pe brațe și umeri are diferite nuanțe de bronz, ca petele de pe o cadă. Fața și vaginul ei se întrec să-mi cucerească atenția, așa că-mi las privirea la triunghiul de biliard al penisului și testiculelor mele.
- Hai să nu le spunem lui Charlie și lui Sonny despre noi.
- Hai să nu-i amestecăm. Știi că poate deveni o telenovelă pentru ceilalți.
Încuviințez din cap.
- Măcar spune-mi ce s-a ales de Becky Holbrook,
Louise se oprește în pragul ușii.
- Hai să nu-i amestecăm. Știi că poate deveni o telenovelă pentru ceilalți.
Încuviințez din cap.
- Măcar spune-mi ce s-a ales de Becky Holbrook,
Louise se oprește în pragul ușii.
- E măritată. Are trei copii, o firmă de import de sticlărie și o casă uriașă în Marin County. E fericită ca o muscă într-o bucătărie jegoasă, din câte spune lumea. Ce bine că n-am trezit-o!
Populația din Skala crește noaptea ca rata criminalității.
Un vârtej de mișcare ce devine tot mai frenetic pe măsură ce ne apropiem. Fețele verde-metalic strălucesc deasupra cămășilor albe ca dinții și a bluzelor cu motive populare. Cizmele de cowboy sunt zgâriate, cu ținte sau cu inserții de travertin și cuarț. Tatuajele pulsează pe brațele epilate sau scot discret capul prin pletele care se revarsă peste umeri ca un șal: un steag al Italiei, o față veselă într-o pentagramă; Gandhi aplecat deasupra unei frunze de marijuana. Ciucuri. Franjuri. Și noaptea este plină de lanțuri de aur, adevărate hipodroame în jurul gâturilor și încheieturilor.
Bazinul oxidat de apă din centrul satului este locul în care au eșuat mai multe pahare de plastic. Copiii sar, unu, doi, trei, un șotron invizibil. La televizoarele cu ecran plat de pe terasele barurilor aglomerate se derulează aceleași imagini psihotice cu prezentări de modă; manechine agitate merg pe pasarele îmbrăcate în blănuri și pelerine. Nu mă pot decide dacă obsedanta prezentare de modă televizată are drept scop să încurajeze sau să-și bată joc de public. Săptămâna Modei de la Paris. Londra. Tokyo. Milano. Anotimpuri anapoda.
Circulația e atât de densă, încât riscurile sunt minime. Mini coupe-urile blochează șoseaua, claxonează și fac semne din faruri. Motocicletele se descurcă puțin mai bine, șerpuiesc printre pietoni și fac din ținutul de mână un gest semiletal.
Circulația e atât de densă, încât riscurile sunt minime. Mini coupe-urile blochează șoseaua, claxonează și fac semne din faruri. Motocicletele se descurcă puțin mai bine, șerpuiesc printre pietoni și fac din ținutul de mână un gest semiletal.
Întind mâna către Louise, dar ea o ignoră când trecem strada. Sunt mai multe trupuri în Skala decât paturi pe insulă, dar un vas de croazieră cu zece etaje, asemenea unui ghețar de șelf, este ancorat în port, iar bărcile ușoare fac curse de ștafetă cu turiștii apăsați de claustrofobia căpătată după mai multe zile petrecute în cabină.
Toată lumea se grăbește, de parcă ar fi în căutarea unui loc mult râvnit din sat, plin aproape până la refuz, și încă nu și-au dat seama că asta e tot.
Magazinele de bijuterii și tarabele cu tricouri ocupă un mic procent din zona comercială. Din când în când, uralele acoperă muzica pop, de parcă un grup s-ar apropia de vârful unei roți Ferris, dar nu e decât un grup de germani sau italieni care țin un toast pe deasupra frapierelor.
- Să nu spui, mă avertizează Louise.
- Ce să nu spun?
- Ce gândești.
Magazinele de bijuterii și tarabele cu tricouri ocupă un mic procent din zona comercială. Din când în când, uralele acoperă muzica pop, de parcă un grup s-ar apropia de vârful unei roți Ferris, dar nu e decât un grup de germani sau italieni care țin un toast pe deasupra frapierelor.
- Să nu spui, mă avertizează Louise.
- Ce să nu spun?
- Ce gândești.
Îmi zâmbește.
- Nu e un cuvânt frumos.
- La ce cuvânt te referi?
- La ce cuvânt te referi?
- Știi foarte bine la ce cuvânt.
Chiar știu, sau cel puțin pot să-l ghicesc. „Eurogunoaie”. Atât că nu-s doar „euro”. Ar putea fi Bogotá, Santa Cruz, Seul, Moscova, Gaborone. Sortarea provincială a gunoiului pare un concept depășit. Sunt doar epave umane eșuate în nopțile din august pe malurile unei insule grecești oarecare. Încerc noi sintagme în gând: Gunoaie omenești. Murdării albe. Deșeuri capitaliste globale. Limba nu mai are nevoie și de alte insulte.
Un umăr se lovește de Louise, dând-o pe spate, dar a dispărut înainte să descoperim atacatorul.
- Ți-am zis că ar fi trebuit să rămânem acasă, bombăne ea.
Dincolo de secția de poliție închisă vedem o femeie tânără care se străduiește să stea în picioare. Genunchii de sub fusta strâmtă înflorată se îndoaie, făcând-o să cadă pe caldarâm cu un ricoșeu vizibil. Între picioare, de parcă ar fi născut-o, este o grămăjoară de vomă de culoarea grâului. Capul i se învârte, dar mai face încă o încercare nobilă, curelușele de piele ale sandalelor cu platformă de plută o apasă tare pe degete, are picioarele îndoite spre interior ca o mânză nesigură pe ea, agită cherchelită din coate să-și mențină echilibrul sau ca să-i împiedice pe spectatori să intervină.
Chiar știu, sau cel puțin pot să-l ghicesc. „Eurogunoaie”. Atât că nu-s doar „euro”. Ar putea fi Bogotá, Santa Cruz, Seul, Moscova, Gaborone. Sortarea provincială a gunoiului pare un concept depășit. Sunt doar epave umane eșuate în nopțile din august pe malurile unei insule grecești oarecare. Încerc noi sintagme în gând: Gunoaie omenești. Murdării albe. Deșeuri capitaliste globale. Limba nu mai are nevoie și de alte insulte.
Un umăr se lovește de Louise, dând-o pe spate, dar a dispărut înainte să descoperim atacatorul.
- Ți-am zis că ar fi trebuit să rămânem acasă, bombăne ea.
Dincolo de secția de poliție închisă vedem o femeie tânără care se străduiește să stea în picioare. Genunchii de sub fusta strâmtă înflorată se îndoaie, făcând-o să cadă pe caldarâm cu un ricoșeu vizibil. Între picioare, de parcă ar fi născut-o, este o grămăjoară de vomă de culoarea grâului. Capul i se învârte, dar mai face încă o încercare nobilă, curelușele de piele ale sandalelor cu platformă de plută o apasă tare pe degete, are picioarele îndoite spre interior ca o mânză nesigură pe ea, agită cherchelită din coate să-și mențină echilibrul sau ca să-i împiedice pe spectatori să intervină.
Devin imediat patriot. Mă rog să nu fie americancă, mă rog că ai noștri să fi boicotat acest turneu olimpic la simplu feminin împotriva alcoolului și a gravitației, eveniment pe care-l câștigăm atât de des. Fiecare strat tectonic din părul ei este o altă nuanță de blond.
- Să nu vă prind că puneți mâna pe mine! strigă ea cu accent britanic fără o țintă anume, slavă Cerului.
Cade înapoi pe pământ, ratând la mustață voma. În cele din urmă, un prieten se duce repede la ea cu o sticlă de apă. O prind pe Louise de braț și șerpuim prin mulțime. Se uită înapoi să se asigure că femeia nu pățește nimic.
- Când eram chelneriță într-un bar din Lexington, eu trebuia să mă ocup de femeile bete, îmi spune Louise. Ceea ce însemna întotdeauna să le feresc de bărbați. Serios, totul din moda feminină este conceput să le reducă din șanse - tocurile înalte, fustele scurte. Eu le dădeam tirbușoane pe post de arme înainte să le bag în taxi. Civilizația e un vis frumos, nu-i așa?
- Să nu vă prind că puneți mâna pe mine! strigă ea cu accent britanic fără o țintă anume, slavă Cerului.
Cade înapoi pe pământ, ratând la mustață voma. În cele din urmă, un prieten se duce repede la ea cu o sticlă de apă. O prind pe Louise de braț și șerpuim prin mulțime. Se uită înapoi să se asigure că femeia nu pățește nimic.
- Când eram chelneriță într-un bar din Lexington, eu trebuia să mă ocup de femeile bete, îmi spune Louise. Ceea ce însemna întotdeauna să le feresc de bărbați. Serios, totul din moda feminină este conceput să le reducă din șanse - tocurile înalte, fustele scurte. Eu le dădeam tirbușoane pe post de arme înainte să le bag în taxi. Civilizația e un vis frumos, nu-i așa?
Într-un târziu dăm de Charlie și de restul grupului în una din tavernele mai liniștite. Scaunele de afară nu sunt de metal, ci din pânză verde-guava, iar băuturile de acolo nu au ornamente exotice din cireșe și felii de portocală. Gheața ți-o pun chelnerii în vârstă cu clești argintii tremurători.
Totuși, masa din oțel inoxidabil este un disc de lumini învolburate, iar dintr-un sistem de boxe ascuns se aud piese tehno propulsive, la doar un milimetru de volumul apt să-ți spargă timpanele.
Charlie poartă același tricou și șort de mai devreme; are încă cercelul de prost gust prins în dreptul inimii. Prăvălit pe scaun, își dă paharul pe gât și se servește iar din sticla de votcă de pe masă. Sonny stă vizavi de el lângă Miles, care are părul dat pe spate și prins într-un coc. Cămașa lui roz e încheiată pudic, până sus.
- Ați apărut! strigă Sonny fluturându-și unghiile vopsite în culoarea aramei.
Totuși, masa din oțel inoxidabil este un disc de lumini învolburate, iar dintr-un sistem de boxe ascuns se aud piese tehno propulsive, la doar un milimetru de volumul apt să-ți spargă timpanele.
Charlie poartă același tricou și șort de mai devreme; are încă cercelul de prost gust prins în dreptul inimii. Prăvălit pe scaun, își dă paharul pe gât și se servește iar din sticla de votcă de pe masă. Sonny stă vizavi de el lângă Miles, care are părul dat pe spate și prins într-un coc. Cămașa lui roz e încheiată pudic, până sus.
- Ați apărut! strigă Sonny fluturându-și unghiile vopsite în culoarea aramei.
Are extraordinara capacitate de a se împleti natural chiar și cu haosul nocturn al unui oraș-port. Nuanțele șocante de verde și galben ale nopții se reflectă pe colțurile ascuțite ale pomeților ei, iar părul și l-a împletit în cerc în jurul capului.
Trage mai aproape de ea unul dintre scaunele goale și face semn că o vrea pe Louise alături. Adrian, a cărui fericire nu a suferit nicio lovitură de când l-am văzut ultima oară, zâmbește larg în timp ce ia o geantă de pe un alt scaun. N-o să stau lângă Louise. Adrian poartă un maiou cu marginile tăiate la subrațe, lăsând vederii până și ultimul mușchi de pe trunchi.
- Mă bucur că ai putut să vii, zumzăie Charlie cu stoicism. Ai întârziat.
Nu-mi dau seama dacă mohoreala are legătură cu strategia lui de a forța o evacuare de câteva zile din casă, dar e foarte puțină căldură în vocea lui. Atmosfera de la masă este de o nervozitate tăcută, ca liniștea dintr-o morgă între două livrări de cadavre.
- Da, ciripește Miles.
- Mă bucur că ai putut să vii, zumzăie Charlie cu stoicism. Ai întârziat.
Nu-mi dau seama dacă mohoreala are legătură cu strategia lui de a forța o evacuare de câteva zile din casă, dar e foarte puțină căldură în vocea lui. Atmosfera de la masă este de o nervozitate tăcută, ca liniștea dintr-o morgă între două livrări de cadavre.
- Da, ciripește Miles.
Se uită recunoscător la noi.
- A trebuit să păstrăm ultimele două scaune cu prețul vieții. Să vină băuturile, să vină băuturile, chelner, pahare, te rog.
- Nu, mulțumesc.
Louise se prăbușește pe scaun.
- Ce frumusețe de vânătaie, îi spune lui Charlie, care nu se deranjează s-o bage în seamă.
Sonny își pune amândouă mâinile pe genunchii lui Louise, de parcă și-ar face aliați, și-o sfătuiește:
- O să ai nevoie de ceva de băut. După două pahare, Skala devine suficient de ștearsă ca totul să fie distractiv. Nu e locul nostru obișnuit. Lui Charlie nu-i place aici seara, dar presupun că se simțea prizonier în mulțimea din Chora.
Încearcă să se uite direct la Charlie, dar el privește apa neagră cu cotul pe un braț al scaunului și cu gura sprijinită în palmă. Iahturi mai mici sunt ancorate aproape de mal, chiar dincolo de ceața galbenă a vasului de croazieră. Lămpile în formă de borcan luminează de-a lungul portului, cu insectele fluturând în jurul lor ca niște resturi de satelit care plutesc în derivă.
- Nu mă deranjează prea tare Skala, ne asigură Sonny. E interesant dacă îți place să privești oamenii, nu, mielușelule?
Încearcă să se uite direct la Charlie, dar el privește apa neagră cu cotul pe un braț al scaunului și cu gura sprijinită în palmă. Iahturi mai mici sunt ancorate aproape de mal, chiar dincolo de ceața galbenă a vasului de croazieră. Lămpile în formă de borcan luminează de-a lungul portului, cu insectele fluturând în jurul lor ca niște resturi de satelit care plutesc în derivă.
- Nu mă deranjează prea tare Skala, ne asigură Sonny. E interesant dacă îți place să privești oamenii, nu, mielușelule?
Se uită la mine și ridică din umeri, vrând parcă să-mi transmită: „Nu pot să-l fac pe Charlie să participe, poate încerci tu”.
Charlie răspunde, dar are mâna pe gură.
- Ce-ai spus?
Charlie răspunde, dar are mâna pe gură.
- Ce-ai spus?
Îl ating pe umăr. Tresare, de parcă l-aș fi atins pe pielea arsă de soare, și, când se uită spre mine, jur că pentru o secundă văd cum se luptă cu lacrimile. Ar putea fi luminile din sat, care tulbură orice suprafață lichidă.
Face mâna pumn și tușește în ea.
- Am spus că am ales Skala pentru Miles. M-am gândit că s-ar simți mai în largul lui aici.
Miles rămâne blocat, nu știe dacă e parte din glumă sau din poantă.
Face mâna pumn și tușește în ea.
- Am spus că am ales Skala pentru Miles. M-am gândit că s-ar simți mai în largul lui aici.
Miles rămâne blocat, nu știe dacă e parte din glumă sau din poantă.
Chelnerul pune două pahare curate pe masă și, cu o atenție ceremonioasă, ademenește afară cuburile de gheață dintr-o frapieră cu cleștele acela special. Fiecare cub prilejuiește o concentrare demnă de un summit ONU organizat de urgență. Mă abțin să nu iau găleata și să răstorn gheața în pahare.
- De fapt, insula a fost mereu izolată, explică Miles cu vocea lui de etnograf înțelept. Încă din Evul Mediu. Mănăstirea era cununa, iar bogații și-au construit casele în jurul ei ca să aibă parte de ocrotire și priveliști minunate. Cu cât stăteai mai jos pe coasta dealului, cu atât erai mai sărac. Și aici... Miles ridică mâna și face un gest în jurul nostru; are manșetele cămășii încheiate. Aici, Skala le era destinată muncitorilor și celor aflați în trecere. Așa e și acum. Cu cât ai mai mulți bani, cu atât ești mai aproape de Dumnezeu. De fapt, în timpul invaziei din 1532...
Charlie își încrucișează picioarele și se apleacă înainte.
- Poți, te rog, să ne scutești de lecția asta de istorie? Serios, cât face să-ți ții gura?
Scoate portofelul din buzunar și-l trântește pe masă.
- Cincizeci de euro? O sută? Două sute de euro, dacă-mi promiți că o să taci toată noaptea.
Îmi iau paharul, gândindu-mă că în momentul acela Charlie mi-e un pic antipatic. Trebuie să-și aleagă o țintă mai grea decât Miles, altfel e doar cruzime gratuită. Nu-mi dau seama ce l-a schimbat în orele de când ne-am despărțit la debarcader.
- Cincizeci de euro? O sută? Două sute de euro, dacă-mi promiți că o să taci toată noaptea.
Îmi iau paharul, gândindu-mă că în momentul acela Charlie mi-e un pic antipatic. Trebuie să-și aleagă o țintă mai grea decât Miles, altfel e doar cruzime gratuită. Nu-mi dau seama ce l-a schimbat în orele de când ne-am despărțit la debarcader.
Miles se albește la față ca un creion trecut prin ascuțitoare. Sonny întinde mâna spre pieptul lui așa cum face o mamă cu copilul într-o mașină care frânează brusc. Mi-am terminat paharul și-mi mai torn unul, prins între loialități - față de Charlie, față de noii prieteni de la masă, față de ceea ce devine o periculoasă patimă a băuturii. Trupuri umede, oacheșe trec prin noapte, fiecare purtând după sine un curent electric de disperare și neastâmpăr.
Căldura zilei se ridică din pământ, iar muzica asurzitoare de la tavernele rivale este propria ei formă de vreme furtunoasă.
- Ce naiba te-a apucat? șuieră Sonny.
- Ce naiba te-a apucat? șuieră Sonny.
Ochii i se opresc pe cercelul turcoaz prins pe cămașa lui Charlie, de parcă acest accesoriu ar putea fi sursa relelor.
- Ia prostia aia de acolo și dă-mi-o.
- Nu, spune el strângând cercelul între degete. Tu mi l-ai pus în geantă. Și, în orice caz, bijuteriile tale sunt mai în siguranță la mine.
Aluzia la inelul pierdut este o lovitură urâtă. Sonny închide gura și cască ochii; Louise se apleacă în față, vrând parcă să ridice o baricadă umană.
- Mâine mă gândeam să vizitez peștera, anunță Louise, încercând să ducă discuția pe maluri mai puțin furtunoase. Cea pe care a scris sfântul Ioan Apocalipsa. Ian, vrei să vii cu mine?
- Da. Sonny, e aglomerată peștera?
- Poftim?
Aluzia la inelul pierdut este o lovitură urâtă. Sonny închide gura și cască ochii; Louise se apleacă în față, vrând parcă să ridice o baricadă umană.
- Mâine mă gândeam să vizitez peștera, anunță Louise, încercând să ducă discuția pe maluri mai puțin furtunoase. Cea pe care a scris sfântul Ioan Apocalipsa. Ian, vrei să vii cu mine?
- Da. Sonny, e aglomerată peștera?
- Poftim?
Se uită la mine cu o nedumerire chinuită.
- Ăă, da. Nu. Nu, nu e aglomerată. De fapt, nu știu.
Râde ofensată și se uită iar la Charlie. O buclă de păr decolorat îi cade pe frunte.
Râde ofensată și se uită iar la Charlie. O buclă de păr decolorat îi cade pe frunte.
- Ești sigur că poți să vii? mă întreabă Louise. Nu vreau să-ți ocup una dintre ultimele zile libere de dinainte să începi munca.
- Apropo, felicitări, spune Miles sfios, ridicând paharul. Știam eu că puneți ceva la cale.
Dau noroc cu el. Îmi dă senzația că ar vrea să spună mai multe, despre rigorile închirierii de iahturi sau statisticile privitoare la vizitatorii peșterii, dar buzele i se târăsc una spre alta și i se lipesc, temându-se de cenzură.
- Am fost eu în peșteră, ne sare Adrian în ajutor, cu un zâmbet larg și nevinovat. Duceți-vă devreme. E un călugăr înăuntru care se ocupă de lumânări. Uneori, când mă duc să înot dimineața, văd călugării înotând în mare. Intră goi, câte doi odată. Am văzut unul din peșteră, plin de păr aici - duce mâna căuș spre o barbă imaginară de pe falcă - și ca-n palmă în restul corpului. De-ai zice că nu e grec. Am auzit că toți au băieți pe insulă cu care se întâlnesc pe plaje, dar eu n-am văzut niciunul. De fapt, înoată foarte bine.
Adrian continuă să ne descrie partidele lui de înot matinale, oferind zona-tampon a conversației nevinovate. Sonny începe să se relaxeze în kilometrii relatării lui, de-ajuns încât să lase răutatea lui Charlie în urma ei, în oglinda retrovizoare. Umple iar paharele și supraveghează cuplurile care trec târșâindu-și picioarele ca niște maratoniști obosiți, fără număr de concurs.
Dau noroc cu el. Îmi dă senzația că ar vrea să spună mai multe, despre rigorile închirierii de iahturi sau statisticile privitoare la vizitatorii peșterii, dar buzele i se târăsc una spre alta și i se lipesc, temându-se de cenzură.
- Am fost eu în peșteră, ne sare Adrian în ajutor, cu un zâmbet larg și nevinovat. Duceți-vă devreme. E un călugăr înăuntru care se ocupă de lumânări. Uneori, când mă duc să înot dimineața, văd călugării înotând în mare. Intră goi, câte doi odată. Am văzut unul din peșteră, plin de păr aici - duce mâna căuș spre o barbă imaginară de pe falcă - și ca-n palmă în restul corpului. De-ai zice că nu e grec. Am auzit că toți au băieți pe insulă cu care se întâlnesc pe plaje, dar eu n-am văzut niciunul. De fapt, înoată foarte bine.
Adrian continuă să ne descrie partidele lui de înot matinale, oferind zona-tampon a conversației nevinovate. Sonny începe să se relaxeze în kilometrii relatării lui, de-ajuns încât să lase răutatea lui Charlie în urma ei, în oglinda retrovizoare. Umple iar paharele și supraveghează cuplurile care trec târșâindu-și picioarele ca niște maratoniști obosiți, fără număr de concurs.
Homosexuali mai bătrâni, câțiva cu saronguri cu mărgeluțe și alții cu pielea stricată de prea multe veri, ne studiază grupul și se opresc hămesiți asupra lui Adrian. Bărbați tineri, hetero, cu tricourile unor echipe de fotbal, fac la fel, oprindu-se asupra lui Sonny. Ai un sentiment ciudat când ești studiat și respins, aruncat în coșul de gunoi al poftelor sexuale.
Dar, în vacanță, pofta trupească se menține la arhetipuri.
- Pe mare la ora aia matinală nu vezi decât călugări și vase de marfă, explică Adrian. Canapele, aparate de aer condiționat, mașini de spălat, provizii din Atena și Turcia pentru casele din Chora. Uneori chiar și bărcuțe cu muncitori. Rasym zice că sunt migranți care fug din țările lor de baștină. Sirieni și afgani care vin pe furiș la mal în zori. Au invadat insulele în vara asta, din cauza războaielor.
Miles scâncește, sugerând că el are informații relevante în chestiunea
migranților, numai de i-ar cere cineva părerea.
migranților, numai de i-ar cere cineva părerea.
- De ce nu-i oprește paza de coastă grecească? întreabă Sonny.
- Pentru că apoi ar trebui să se ocupe de ei, mormăie Charlie.
Un adolescent italian, prea adolescent chiar și ca să-l amenințe pe Charlie în actuala lui stare de indispoziție, arată spre Sonny de pe trotuar.
Își strânge degetele laolaltă în timp ce dă ochii peste cap simulând orgasmul și scoțând țipete ascuțite de animal în călduri. Louise râde, dar destinatara acestei chemări hormonale, spre surprinderea mea, nu apreciază. Sonny îi arată degetul mijlociu, însă e prea târziu ca puștiul să-l vadă. Țopăie mai departe, le trage în jos șorturile prietenilor și e cât pe ce să dea peste două fete cu pahare cu înghețată, după care alunecă prin întuneric, dincolo de fereastra acoperită cu bucăți de placaj.
Fosta Tavernă a lui Nikos, aflată la zece metri de masa noastră, este singurul pătrat de pe mal învăluit în întuneric. Restul satului Skala e o fabrică fluorescentă de consum și zgomot. Dar acest vid neluminat, înecat în propria-i absență, e aproape liniștitor prin comparație. Încerc să-mi imaginez scaunele și mesele așezate la soare în dimineața aceea, exact în locul în care acum sunt mănunchiuri de flori ofilite, mâncarea, ceștile de cafea și gleznele încrucișate, milisecundele de normalitate de dinaintea evenimentului, cu o singură masă goală, acolo unde ar sta în mod normal Charlie. Dar, ori de câte ori îmi imaginez explozia, mintea mă trage înapoi și o văd de la distanță. Nu pot să pătrund în albul exploziei, în izbitura profundă, în topire.
- Pentru că apoi ar trebui să se ocupe de ei, mormăie Charlie.
Un adolescent italian, prea adolescent chiar și ca să-l amenințe pe Charlie în actuala lui stare de indispoziție, arată spre Sonny de pe trotuar.
Își strânge degetele laolaltă în timp ce dă ochii peste cap simulând orgasmul și scoțând țipete ascuțite de animal în călduri. Louise râde, dar destinatara acestei chemări hormonale, spre surprinderea mea, nu apreciază. Sonny îi arată degetul mijlociu, însă e prea târziu ca puștiul să-l vadă. Țopăie mai departe, le trage în jos șorturile prietenilor și e cât pe ce să dea peste două fete cu pahare cu înghețată, după care alunecă prin întuneric, dincolo de fereastra acoperită cu bucăți de placaj.
Fosta Tavernă a lui Nikos, aflată la zece metri de masa noastră, este singurul pătrat de pe mal învăluit în întuneric. Restul satului Skala e o fabrică fluorescentă de consum și zgomot. Dar acest vid neluminat, înecat în propria-i absență, e aproape liniștitor prin comparație. Încerc să-mi imaginez scaunele și mesele așezate la soare în dimineața aceea, exact în locul în care acum sunt mănunchiuri de flori ofilite, mâncarea, ceștile de cafea și gleznele încrucișate, milisecundele de normalitate de dinaintea evenimentului, cu o singură masă goală, acolo unde ar sta în mod normal Charlie. Dar, ori de câte ori îmi imaginez explozia, mintea mă trage înapoi și o văd de la distanță. Nu pot să pătrund în albul exploziei, în izbitura profundă, în topire.
Dintr-o nereușită a imaginației, sunt la trei metri distanță, șase, acum cercetez priveliștea de pe unul dintre iahturile ancorate în apă.
- Sper că nu pleci înainte de 15 august, îi spune Sonny lui Louise. E o petrecere monstru, care ține toată noaptea pe plaja din apropierea cabanelor voastre, de Adormirea Maicii Domnului. E o minunăție. Vreau s-o duc pe Duck și s-o îmbrac în scoici.
- De ce a adormit Mary? întreabă Adrian.
Nu-mi dau seama dacă glumește sau pur și simplu nu se pricepe la creștinism.
- Probabil era obosită, răspunde Louise. Mereu m-am întrebat dacă a avut vreo șansă când a abordat-o Dumnezeu. Adică putea să refuze politicos? „Scuze, mi-ar face mare plăcere să dau o mână de ajutor, dar concepția virginală, rușinea publică și exilul nu sunt tocmai ceea ce aștept de la adolescența mea”. Mai bine să observi de la distanță. Tragediile să fie cât mai departe.
Zâmbește slab, de parcă tocmai și-ar fi mărturisit un neajuns.
Nu-mi dau seama dacă glumește sau pur și simplu nu se pricepe la creștinism.
- Probabil era obosită, răspunde Louise. Mereu m-am întrebat dacă a avut vreo șansă când a abordat-o Dumnezeu. Adică putea să refuze politicos? „Scuze, mi-ar face mare plăcere să dau o mână de ajutor, dar concepția virginală, rușinea publică și exilul nu sunt tocmai ceea ce aștept de la adolescența mea”. Mai bine să observi de la distanță. Tragediile să fie cât mai departe.
Zâmbește slab, de parcă tocmai și-ar fi mărturisit un neajuns.
- Nu știu ce să zic.
Sonny oftează în timp ce-și ronțăie paiul și-l aplatizează între dinți.
- Cum e blestemul ăla chinezesc? Să trăiești vremuri interesante. Vreau să spun că trebuie să fi fost fascinant. Probabil era genul ăla de fată tristă care stă toată ziua cu ochii pe fereastră, ascultă mereu la iPod și așteaptă să vină mașina care trebuie.
- Rasym nu poate s-o sufere pe Fecioara Maria, spune Adrian în treacăt, de parcă ar fi avut de înfruntat disprețul ei cândva.
Sonny râde.
- De ce nu mă miră?
- Rasym nu poate s-o sufere pe Fecioara Maria, spune Adrian în treacăt, de parcă ar fi avut de înfruntat disprețul ei cândva.
Sonny râde.
- De ce nu mă miră?
Eu încă aștept să răspundă Louise la întrebare. Mă clatin prin starea de beție dată de primele două pahare, iar gândul la plecarea ei mă îngrozește.
- Am putea merge împreună la petrecere, sugerez, de parcă simplul meu entuziasm ar fi un motiv îndeajuns de solid să-și prelungească vacanța. Nu pleci înainte de asta, nu?
Dar întrebarea mea se pierde din cauza telefonului pe care-l ține îndreptat spre mine.
- Ian, apropie-te mai mult de Charlie.
- Am putea merge împreună la petrecere, sugerez, de parcă simplul meu entuziasm ar fi un motiv îndeajuns de solid să-și prelungească vacanța. Nu pleci înainte de asta, nu?
Dar întrebarea mea se pierde din cauza telefonului pe care-l ține îndreptat spre mine.
- Ian, apropie-te mai mult de Charlie.
Mă aplec neîndemânatic spre umărul lui Charlie, însă el stă în continuare cu fața întoarsă. Louise apasă pe buton și se uită la fotografie.
- Hai să vedem. Ce titlu ar trebui să-i dăm?
Sirena unui vapor se aude dinspre mare. Un mic feribot de pasageri intră în port, moment în care vasul de croazieră mugește, ca un bătăuș de pe terenul de joacă, cu un glas mai puternic, asurzitor, de bariton. Iahturile încep să se dea din calea lui și mai mulți turiști fug spre debarcader cu bagajele. Mișcarea lor energică îți dă senzația unei evadări grăbite. Ochii mi se plimbă din nou spre Taverna lui Nikos și, din reflex, studiez rapid spațiul din jurul mesei noastre în căutare de genți nesupravegheate sau ceasuri cu alarmă conectate la pachete suspecte. Pietrele sunt presărate doar cu paie roșii și șervețele.
- Toate bune? mă întreabă Louise.
- Da, îi răspund.
Îmi mai torn niște votcă în pahar. Trebuie s-o las mai ușor. Spatele craniului amenință să-mi explodeze, parcă din cauza detunăturii cu încetinitorul a unei arme, iar mâine o să-mi culeg creierul de pe pernă. Nu beam așa acasă.
Sirena unui vapor se aude dinspre mare. Un mic feribot de pasageri intră în port, moment în care vasul de croazieră mugește, ca un bătăuș de pe terenul de joacă, cu un glas mai puternic, asurzitor, de bariton. Iahturile încep să se dea din calea lui și mai mulți turiști fug spre debarcader cu bagajele. Mișcarea lor energică îți dă senzația unei evadări grăbite. Ochii mi se plimbă din nou spre Taverna lui Nikos și, din reflex, studiez rapid spațiul din jurul mesei noastre în căutare de genți nesupravegheate sau ceasuri cu alarmă conectate la pachete suspecte. Pietrele sunt presărate doar cu paie roșii și șervețele.
- Toate bune? mă întreabă Louise.
- Da, îi răspund.
Îmi mai torn niște votcă în pahar. Trebuie s-o las mai ușor. Spatele craniului amenință să-mi explodeze, parcă din cauza detunăturii cu încetinitorul a unei arme, iar mâine o să-mi culeg creierul de pe pernă. Nu beam așa acasă.
Trupurile se mișcă prin bezna din fața ferestrei acoperite cu placaj.
Șlapii strivesc florile uscate. Taverna nu e chiar goală. Niște adolescenți s-au așezat în umbra ei, revendicându-și-o ca pe o zonă temporară a libertății, un colț fără părinți în care își pot da de la unul la altul o țeavă mică metalică, indiferenți la carnagiul care le-a făcut posibilă această ascunzătoare secretă.
Feribotul de pasageri eliberează o mică aglomerare de nou-veniți. Grecoaice bătrâne țâșnesc pe uși, ca niște grauri în căutare de hrană. Traversează strada să ofere fotografii cu camere de închiriat. O mulțime de hipioți cu rucsacuri umflate și ghiduri boțite ignoră semnele și sunt întâmpinați cu îmbrățișări și lovituri de pumn de către prieteni. Câțiva hipioți distribuie broșuri galbene lângă stația de taxi sub bărbile verzi și lucitoare ale eucalipților.
- Am mai văzut-o pe fata aia, spune Sonny făcând un gest spre o tânără care iese de pe feribot.
- Am mai văzut-o pe fata aia, spune Sonny făcând un gest spre o tânără care iese de pe feribot.
Părul lung până în talie îi strălucește într-o nuanță de roz-benzină în lumina lămpilor, încadrând o față delicată cu ochi alungiți și o bărbie pronunțată.
- Jur, insistă ea. Pe insula asta.
- Dacă ar fi aceeași, n-ar mai sosi acum cu feribotul, observă Adrian.
- Presupun că încep toate să semene între ele. Uite ce frumușică e, spune Sonny mărinimoasă, apoi se corectează: Mă rog, mai mult drăguță decât frumușică. Le invidiez. Lasă totul să crească și își spală rufele în mare. Când ești atât de tânără, nu ai nevoie de igienă.
- Dacă ar fi aceeași, n-ar mai sosi acum cu feribotul, observă Adrian.
- Presupun că încep toate să semene între ele. Uite ce frumușică e, spune Sonny mărinimoasă, apoi se corectează: Mă rog, mai mult drăguță decât frumușică. Le invidiez. Lasă totul să crească și își spală rufele în mare. Când ești atât de tânără, nu ai nevoie de igienă.
Sonny se sprijină pe Louise.
- Încercăm și noi?
Louise dă ochii peste cap.
Louise dă ochii peste cap.
- Mai demult am făcut un drum de trei zile cu autobuzul, timp în care n-am făcut duș. Când am intrat în Kentucky, tipul din spatele meu zice: „Kentucky e capitala americană a demenței!” M-am întors și i-am zis: „Eu sunt din Kentucky”, lucru care mai degrabă i-a confirmat impresia.
Tricoul femeii drăguțe, cu părul lung, are serigrafiat „New York” cu toate fonturile posibile, în toate direcțiile, un ambuteiaj clasic prin supraabundența isterică.
- New York, șoptește Charlie.
Tricoul femeii drăguțe, cu părul lung, are serigrafiat „New York” cu toate fonturile posibile, în toate direcțiile, un ambuteiaj clasic prin supraabundența isterică.
- New York, șoptește Charlie.
Apoi repetă batjocoritor.
- New York. Sigur nu e locul ăsta.
- Ce nu e? întreb.
Tot sper, de fiecare dată când mă uit la el, că amabilitatea i-a revenit ca prin farmec, dar privirea lui e posomorâtă.
- Îți vine să crezi că am crescut acolo? Chiar în gura leului.
- Ce nu e? întreb.
Tot sper, de fiecare dată când mă uit la el, că amabilitatea i-a revenit ca prin farmec, dar privirea lui e posomorâtă.
- Îți vine să crezi că am crescut acolo? Chiar în gura leului.
Încă are ochii umezi, iar vinișoarele roșii invadează maroul. Dar e un leu de la circ. Nu mai are dinți. Charlie bate câmpii de parcă ar fi beat, înghițit de curenții de suprafață ai gândurilor celor mai fragile. Sonny îl privește îndurerată, de parcă ar fi pe mal, dornică să înoate până la el să-l salveze, dar conștientă că va fi și ea smulsă.
- Vrei să pui pariu că fata aia nici măcar n-a fost niciodată la New York? continuă el. E mai bine dacă n-a fost. Are la ce visa. Amnezie și insomnie. Nu reziști mai mult de atât în condițiile astea până să apară sufletele moarte. Îți place New York-ul, Miles?
Gura lui Miles se zimțează timid. Ca o pisică sfioasă ispitită cu o farfurie cu mâncare, ezită, neștiind dacă ceea ce i se oferă e lipsit de riscuri. Își trece degetele pe marginea paharului. Sonny îl încurajează printr-un gest să răspundă.
Gura lui Miles se zimțează timid. Ca o pisică sfioasă ispitită cu o farfurie cu mâncare, ezită, neștiind dacă ceea ce i se oferă e lipsit de riscuri. Își trece degetele pe marginea paharului. Sonny îl încurajează printr-un gest să răspundă.
- Sigur că da. Nu e Londra, nu e acasă. Dar e un oraș al naibii de frumos. Unii dintre cei mai buni prieteni ai mei locuiesc acolo.
- Ce mulți prieteni buni, comentează Charlie sarcastic.
Chiar dacă i-aș ignora zâmbetul ostil, e clar că nu vorbește serios.
- Ești de invidiat.
- Exact, chicotește timid Miles.
- Doamne, geme Sonny când își dă seama de intenția lui Charlie.
- Ce nu e New York-ul? întreabă Louise.
Nu e genul de om pe care să-l distragi cu observații retorice.
Charlie își îndreaptă atenția spre ea, de parcă tocmai și-ar fi dat seama că e aici.
- Exact, chicotește timid Miles.
- Doamne, geme Sonny când își dă seama de intenția lui Charlie.
- Ce nu e New York-ul? întreabă Louise.
Nu e genul de om pe care să-l distragi cu observații retorice.
Charlie își îndreaptă atenția spre ea, de parcă tocmai și-ar fi dat seama că e aici.
- N-o să fie locul în care să te duci dacă Grecia se prăbușește în cele din urmă sub datorii, rămâne fără propria monedă și hârtiile astea - lovește în portofelul de pe masă - vor reprezenta singurii bani pe numele nostru.
Adrian aprobă din cap în timp ce soarbe din pahar.
- Grecia a fost salvată de la dezastru de Europa ultima oară, dar s-ar putea să nu mai aibă atât de mult noroc. Tic, tac, paradis cu ceas. Nu e vina lor. Ce altceva mai au în afară de destinații de vacanță? Mi-e milă de ei.
Adrian aprobă din cap în timp ce soarbe din pahar.
- Grecia a fost salvată de la dezastru de Europa ultima oară, dar s-ar putea să nu mai aibă atât de mult noroc. Tic, tac, paradis cu ceas. Nu e vina lor. Ce altceva mai au în afară de destinații de vacanță? Mi-e milă de ei.
- Toată țara merge pe roșu și nu mai are viteze, strigă Charlie, cu vocea ca un ciocan ridicat deasupra capului. Tu nu citești ziarele, Louise? Nu mai sunt bani. Sunt faliți. În curând, o să-și dea copiii pe mâncare.
Zugrăvește falimentul Greciei ca pe un test menit să-i verifice rezistența lui Louise.
Zugrăvește falimentul Greciei ca pe un test menit să-i verifice rezistența lui Louise.
- Sper că ai adus ceva dolari americani în plus. Probabil că ăștia o să mai fie acceptați.
Mă gândesc la punga mea cu bani ascunsă în sertarul noptierei. Ceea ce păruse culmea disperării este, poate, o măsură prudentă de siguranță, dacă dezastrul prevestit de Charlie se dovedește adevărat.
- Oricum, bogații nu mai au banii în Grecia, spune Adrian. Asta e problema. Toți armatorii și-au dus de mult averile la Zurich. E un miracol că mai sunt bani în bancomatele din Atena. Se lasă pe speteaza scaunului. Vreți să puneți pariu că cerneala de pe bancnotele alea e încă udă?
- Terminați amândoi! țipă Sonny. N-o să se întâmple nimic. Charlie, dacă ești tu prost dispus nu înseamnă că se sfârșește lumea.
Mă gândesc la punga mea cu bani ascunsă în sertarul noptierei. Ceea ce păruse culmea disperării este, poate, o măsură prudentă de siguranță, dacă dezastrul prevestit de Charlie se dovedește adevărat.
- Oricum, bogații nu mai au banii în Grecia, spune Adrian. Asta e problema. Toți armatorii și-au dus de mult averile la Zurich. E un miracol că mai sunt bani în bancomatele din Atena. Se lasă pe speteaza scaunului. Vreți să puneți pariu că cerneala de pe bancnotele alea e încă udă?
- Terminați amândoi! țipă Sonny. N-o să se întâmple nimic. Charlie, dacă ești tu prost dispus nu înseamnă că se sfârșește lumea.
În vocea ei se insinuează California, iar tentativa de potolire a discuției se transformă într-o întrebare stridentă.
Miles strânge brațele scaunului, disperat să-și ofere opinia, dar își ține fălcile strânse, știind că orice ar spune nu va face decât să-i provoace furia lui Charlie.
- Țările, țările ca asta, precizează Sonny, țările europene nu ajung la haos. Lumea nu ar permite așa ceva. Și nici America.
Se întinde după băutură. Charlie trebuie să-și fi dat seama că a mers prea departe. Făcând-o pe Sonny să tresară, o apucă delicat de încheietură peste masă, de parcă ar avea de-a face cu un animăluț nocturn.
- Ai dreptate. N-o să se întâmple nimic, spune el în chip de scuză. Să nu uiți că te iubesc. Mereu o să am grijă să fii protejată.
Sonny își retrage mâna. Declarația lui spontană de dragoste pare atât de autentică, încât se întreabă dacă nu cumva foarte curând se va întoarce împotriva ei. Dacă ar fi părut mai puțin sincer, ar fi putut să-l creadă.
- De ce? șoptește ea. De ce te porți așa în seara asta?
Miles strânge brațele scaunului, disperat să-și ofere opinia, dar își ține fălcile strânse, știind că orice ar spune nu va face decât să-i provoace furia lui Charlie.
- Țările, țările ca asta, precizează Sonny, țările europene nu ajung la haos. Lumea nu ar permite așa ceva. Și nici America.
Se întinde după băutură. Charlie trebuie să-și fi dat seama că a mers prea departe. Făcând-o pe Sonny să tresară, o apucă delicat de încheietură peste masă, de parcă ar avea de-a face cu un animăluț nocturn.
- Ai dreptate. N-o să se întâmple nimic, spune el în chip de scuză. Să nu uiți că te iubesc. Mereu o să am grijă să fii protejată.
Sonny își retrage mâna. Declarația lui spontană de dragoste pare atât de autentică, încât se întreabă dacă nu cumva foarte curând se va întoarce împotriva ei. Dacă ar fi părut mai puțin sincer, ar fi putut să-l creadă.
- De ce? șoptește ea. De ce te porți așa în seara asta?
Un joint aterizează pe masă în fața lui Adrian. Rasym se lasă pe vine lângă scaunul iubitului lui. Desface o broșură galbenă boțită și i-o arată lui Charlie. E o invitație la grătar pe plaja hipioților, iar pe ea e un desen cu o flacără care se ridică dintr-un foc de tabără. „Toți sunt bine-veniți, unii sunt chemați #Paradisul Apocalipsei”.
Adrian răsucește jointul între degete și-l aprinde. Timp de o secundă, până îl apucă tusea convulsivă a amatorului, am sentimentul că am descoperit sursa fericirii lui.
- Mamă, ce tare e chestia asta, icnește el, apoi îmi întinde jointul.
Cum refuz printr-o fluturare din mână, continuă să le facă celorlalți vătămătoarea ofertă. Sonny se gândește dacă să tragă un fum, dar clatină din cap. Adrian mai trage un fum și tusea îi revine.
- Sper că nu l-ai cumpărat de la hipioți, îl avertizează Charlie pe Rasym.
- Cum să fac așa ceva? Mi l-a dat Helios.
Simt că Rasym se uită la mine și mă întorc spre balcoanele unui hotel aflate la distanță mare de nivelul străzii, unde un bărbat și o femeie stau aplecați peste balustradă, amândoi goi până în brâu, fără să se atingă.
Mult mai jos de ei, aproape de intrarea hotelului, un tip stă cu spatele la mulțime și o dâră de lichid îi curge pe lângă adidași. Mă uit până își ridică fermoarul, așteptând ca Rasym să-și ia ochii de la mine. Nu vreau să mă întrebe ce mă recomandă pentru postul ăsta. „E prea târziu, deja am fost angajat în locul tău”, mă abțin să nu strig.
- Uau, scâncește Adrian înfigându-și mâna în masă.
- Mamă, ce tare e chestia asta, icnește el, apoi îmi întinde jointul.
Cum refuz printr-o fluturare din mână, continuă să le facă celorlalți vătămătoarea ofertă. Sonny se gândește dacă să tragă un fum, dar clatină din cap. Adrian mai trage un fum și tusea îi revine.
- Sper că nu l-ai cumpărat de la hipioți, îl avertizează Charlie pe Rasym.
- Cum să fac așa ceva? Mi l-a dat Helios.
Simt că Rasym se uită la mine și mă întorc spre balcoanele unui hotel aflate la distanță mare de nivelul străzii, unde un bărbat și o femeie stau aplecați peste balustradă, amândoi goi până în brâu, fără să se atingă.
Mult mai jos de ei, aproape de intrarea hotelului, un tip stă cu spatele la mulțime și o dâră de lichid îi curge pe lângă adidași. Mă uit până își ridică fermoarul, așteptând ca Rasym să-și ia ochii de la mine. Nu vreau să mă întrebe ce mă recomandă pentru postul ăsta. „E prea târziu, deja am fost angajat în locul tău”, mă abțin să nu strig.
- Uau, scâncește Adrian înfigându-și mâna în masă.
Buzele i se strâng de la amenințarea unui zâmbet înfrânt, părul îi stă ridicat din cauza transpirației.
Louise încearcă să reaprindă discuția, întrebându-l pe Rasym despre insulele din apropiere. Vărul lui Charlie, mai săritor decât mă aștept, enumeră vreo două, trei, până când maghiarul de la cina de aseară vine la masa noastră. Poartă un costum alb, ca un dandy rotofei, iar lumina de la telefonul mobil îi dă feței un aer cadaveric. O pată de vin roșu îi împodobește reverul ca o floare la butonieră.
- Charlie, trebuie neapărat să încerci aplicația asta nouă în care am investit, susură el întorcând ecranul spre fața lui Charlie. E cea mai tare chestie de acum. Îți faci o poză și te transformă în ce vrei tu să fii - cal, barcă, haină de blană, iepuraș sexy. Orice! O să mă îmbogățească. Puștii o mănâncă pe pâine! E tare-n draci!
Louise încearcă să reaprindă discuția, întrebându-l pe Rasym despre insulele din apropiere. Vărul lui Charlie, mai săritor decât mă aștept, enumeră vreo două, trei, până când maghiarul de la cina de aseară vine la masa noastră. Poartă un costum alb, ca un dandy rotofei, iar lumina de la telefonul mobil îi dă feței un aer cadaveric. O pată de vin roșu îi împodobește reverul ca o floare la butonieră.
- Charlie, trebuie neapărat să încerci aplicația asta nouă în care am investit, susură el întorcând ecranul spre fața lui Charlie. E cea mai tare chestie de acum. Îți faci o poză și te transformă în ce vrei tu să fii - cal, barcă, haină de blană, iepuraș sexy. Orice! O să mă îmbogățească. Puștii o mănâncă pe pâine! E tare-n draci!
Entuziasmul lui e jenant. „E tare-n draci!” îl bate pe Charlie pe umăr. Am primit mesajul. Scuză-mă, eram plecat. Ce noroc că te-am găsit aici.
Rasym întoarce fulgerător capul într-o parte și se uită la Bence atent și precaut.
- Nu te-am sunat eu, îi răspunde Charlie.
- Menajera mea a primit un mesaj apropo de seara trecută. A zis...
- Nu te-am sunat eu, repetă furios Charlie.
- Bine. Bence îi dă drumul la mână. M-a sunat cineva. Dacă n-ai fost tu, mă aștept să mă suni mai târziu. Avem multe de discutat. N-o să aștept la infinit.
- Bence, exclamă Miles. Guvernul grec. Dar Charlie îl fulgeră cu privirea și hotărârea lui se topește. Lasă.
- Nu te-am sunat eu, îi răspunde Charlie.
- Menajera mea a primit un mesaj apropo de seara trecută. A zis...
- Nu te-am sunat eu, repetă furios Charlie.
- Bine. Bence îi dă drumul la mână. M-a sunat cineva. Dacă n-ai fost tu, mă aștept să mă suni mai târziu. Avem multe de discutat. N-o să aștept la infinit.
- Bence, exclamă Miles. Guvernul grec. Dar Charlie îl fulgeră cu privirea și hotărârea lui se topește. Lasă.
- Niște hoți, se smiorcăie Bence. Nu iei bani de la europenii muncitori și apoi te văicărești că nu poți să-i dai înapoi. Oare cineva chiar crede că o să-i dea înapoi? Tot vorbesc despre mândria grecească. Dacă primești cadou nouăzeci și cinci de miliarde, nu mai ai dreptul la mândrie. Deși, dacă îi dau afară din zona euro, e și mai bine pentru afaceri, nu, Charlie? E mai simplu să faci afaceri dacă nu mai ai pe cap toată birocrația asta europeană. Sună-mă, vorbesc serios.
Charlie clatină din cap în timp ce Bence pleacă cu mișcări smucite.
- Nu l-am sunat pe dobitocul ăsta.
Charlie clatină din cap în timp ce Bence pleacă cu mișcări smucite.
- Nu l-am sunat pe dobitocul ăsta.
Adrian fredonează ușor lângă mine, purtătorul unui mesaj din altă dimensiune. Dar ușor-ușor îmi dau seama că lălăie melodia care se aude la boxe, un poem tehno ritmat despre dragoste și ultime șanse. Are fața senină, pierdută în versurile cântecului, de parcă ar fi singura frânghie care face legătura dintre mintea lui și Pământ. Muzica se târăște în el, își clădește un cămin acolo.
Îmi amintesc de sentimentul ăsta tocmai de la Prima împărtășanie, când eram îmbrăcat într-un costum albastru și așteptam într-o mare de copii necunoscuți în holul bisericii Sfântului Mântuitor să pornim pe culoar. Stranele bisericii fremătau de nerăbdarea părinților și întreaga nervozitate a ritualului îmbâcsit de miros de tămâie era gata să ne învăluie. Undeva în mulțime, mama și tata erau împreună, poate ultima oară când au mai fost împreună, pentru că o tânără prietenă de familie pe nume Lily era deja însărcinată. În agitația din biserică, singurele lucruri de care mă puteam agăța erau muzica de orgă și familiarele versuri despre dragoste și izbăvire, iar eu am cântat versurile acelea din toată inima, înainte ca picioarele mele să treacă pragul spre podeaua din piatră lustruită cu flacără: „Și te va înălța pe aripi de vultur”.
Beția alege amintiri ciudate cărora să le dea importanță, dar sunt convins că pentru mine rostul muzicii a fost să mă readucă în acel moment în care un cântec m-a emoționat atât de repede și de profund, încât să mă simt primit într-un loc universal, în brațele deschise ale sunetului.
Beția alege amintiri ciudate cărora să le dea importanță, dar sunt convins că pentru mine rostul muzicii a fost să mă readucă în acel moment în care un cântec m-a emoționat atât de repede și de profund, încât să mă simt primit într-un loc universal, în brațele deschise ale sunetului.
„Ultima ocazie pentru iubire”, fredonează Adrian, ai cărui ochi umezi sunt umflați de la luminile colorate din Skala, „mă scurg prin inima ta”.
Ce n-aș da să cântăm toți cu el, înlănțuiți, să alungăm gustul amar al serii.
- Adrian, bea niște apă, spune Sonny întinzându-i o sticlă.
- Adrian, bea niște apă, spune Sonny întinzându-i o sticlă.
........................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu