Dispăruți, Michael Grant

 1-8

UNU

          299 ORE, 54 MINUTE
   
   Acum profesorul vorbea despre Războiul Civil, iar în minutul următor a dispărut.

   Pur și simplu.
   A dispărut.
   Niciun poc. Nicio lumină. Nicio explozie.
   Sam Temple stătea la ora de istorie privind în gol la tablă, pierdut printre gânduri. Se vedea pe plajă, împreună cu Quinn. Jos pe plajă, cu plăcile de surf, urlând, pregătindu-se pentru prima plonjare în apa rece a Pacificului.
  Pentru un moment, crezu că doar își imaginase profesorul dispărând. Pentru un moment, crezu că intrase într-un vis.
   Sam se întoarse către Mary Terrafino, care stătea chiar la stânga sa.
   - Ai văzut și tu, nu-i așa?
   Mary avea privirea ațintită către locul în care stătuse profesorul.
   - Hm, unde este domnul Trentlake? întrebă Quinn Gaither, cel mai bun, și poate chiar singurul prieten al lui Sam.
   Quinn stătea fix în spatele lui Sam. Cei 2 preferau locurile de la fereastră pentru că, uneori, dacă nimereai unghiul potrivit, puteai să vezi o mică sclipire a apei printre clădirile școlii și case.
   - Trebuie să fi plecat, zise Mary, fără prea mare convingere.
   Edilio, un puști nou pe care Sam îl considera relativ interesant, spuse:
   - Nu, omule, puf.
   Făcu un gest cu degetele ce ilustra destul de bine acest concept.
   Copiii se uitau unii la alții, întorcându-și capul în toate direcțiile, chicotind agitați. Niciunuia nu-i era frică. Niciunul nu plângea. Totul părea destul de haios.
   - Domnul Trentlake a dispărut? spuse Quinn cu un zâmbet reținut.
   - Hei, spuse cineva, unde e Josh?
   Toți se întoarseră să îl caute.
   - A fost aici azi?
   - Da, a fost aici. A fost chiar lângă mine.
   Sam recunoscu vocea. Era a lui Bette. Bette cea neastâmpărată.
   - Tocmai a dispărut, spuse Bette.
   - La fel ca domnul Trentlake.
   Ușa către coridor se deschise. Toții ochii se ațintiră într-acolo.
   Domnul Trentlake urma să intre, poate împreună cu Josh, și să le explice cum a reușit să facă acest truc și apoi să revină la explicațiile sale despre Războiul Civil, de care nimeni nu era interesat.
   Dar nu era domnul Trentlake, era Astrid Ellison, o elevă de clasa a IX. Astrid cea deșteaptă. Anul trecut, ea fusese în clasă cu Sam. Avea tot 13 ani ca și Sam, dar o trecuseră într-o clasă mai mare pentru că... ei bine, era un geniu. Era înscrisă la toate orele de avansați și la unele discipline se pregătea și prin cursurile online ale universității.
   Astrid avea părul blond și lung până la umeri și obișnuia să poarte o bluză apretată, albă, cu mânecă scurtă, care mereu îi atrăgea atenția lui Sam. El nu era de nasul lui Astrid și știa asta, dar nicio lege nu îl împiedica să se gândească la ea.
   - Unde este profesorul vostru? întrebă Astrid.
   Toți ridicară din umeri.
   - A dispărut, spuse Quinn de parcă era ceva amuzant.
   - Nu este pe coridor? întrebă Mary.
    Astrid clătină din cap.
   - Se întâmplă ceva ciudat. Cercul de matematică... eram doar noi 3 cu profesoara.
   - Ce? zise Sam.
   Astrid se întoarse imediat către el. Sam nu mai putu să privească în altă parte, cum făcea de obicei, pentru că, de data aceasta, privirea ei era diferită: era speriată. Ochii ei albaștri, pătrunzători erau acum larg deschiși și mult mai albi.
   - Au dispărut. Pur și simplu nu mai sunt.
   - Și profesoara? întrebă Edilio.
   - Și ea a dispărut, spuse Astrid.
   - A dispărut?
   - Puf, spuse Quinn, începând să-și dea seama că poate până la urmă nu era o glumă.
   Sau auzi un zgomot, de fapt mai mult de unul. Erau alarmele mașinilor din oraș care se auzeau în depărtare.
   Se ridică, fiind conștient de tot ce se întâmpla și se îndreptă către ușă cu pași greoi. Astrid se dădu la o parte, permițându-i lui Sam să treacă pe lângă ea. Păși atât de aproape, încât Sam putu simți mirosul șamponului ei.
   Sam privi în stânga către sala de calcul în care știa că Astrid se întâlnea cu cercul de matematică. Sala 211. Din următoarea sală, 213, un puști scoase capul. Părea pe jumătate speriat și pe jumătate amețit, asemenea cuiva urcându-se într-un montagne russe.

   În cealaltă direcție, spre sala 207, copiii râdeau foarte tare. Ciudat de tare. Elevi de clasa a V-a. De partea cealaltă a coridorului, apărură 3 elevi de clasa a VI-a și se opriră brusc, holbându-se la Sam de parcă urma să țipe la ei.
   Perdido Beach era un oraș mic cu o școală mică: toți copiii, de la cei de grădiniță și până la elevii de a IX-a, erau adunați într-o singură clădire. Liceul era la o oră distanță de mers cu mașina, tocmai în San Luis.
  Sam se îndreptă către clasa lui Astrid. Ea și Quinn erau chiar în spatele lui.
   Sala de clasă era goală. Băncile, scaunul profesorului, toate erau goale. Caietele și cărțile de matematică zăceau deschise pe bănci. Calculatoarele, un rând de 6 Mac-uri vechi, licăreau abandonate în continuare.
   Pe tablă puteai clar să citești cuvântul „polin”.

   - Profesoara scria cuvântul „polinomial”, spuse Astrid încet, ca într-o biserică.
   - Da, puteam să ghicesc asta, spuse Sam.
   - Am avut odată un polinom. Mi l-a înlăturat doctorul C, spuse Quinn.
   Astrid ignoră încercarea lui Quinn de a fi amuzant și spuse:
   - A dispărut chiar când scria litera „o”. Exact în clipa aceea mă uitam la ea.
   Sam arătă cu degetul către ceva.

   O bucată de cretă era pe podea chiar în locul în care ar fi căzut dacă cineva ar fi scris cuvântul „polinomial” - orice ar fi însemnat asta - și ar fi dispărut înainte de a termina litera „o”.

   - Asta nu este normal, spuse Quinn. 

   Quinn era mai înalt, mai puternic și cel puțin la fel de bun la surf ca și Sam. Dar Quinn, cu zâmbetul lui pe jumătate prostesc și cu tendința de a purta ceva ce nu putea fi numit costumație - azi aceasta era alcătuită din niște pantaloni scurți și largi, bocanci de armată, un tricou roz de golf și o pălărie gri găsită în pod la bunica sa - îi dădea un aer ciudat care îi respingea pe unii, iar pe alții îi speria.

   Quinn era unic, motiv pentru care se potrivea cu Sam.

   Sam Temple nu ieșea în evidență. Purta blugi și tricouri simple, nimic care se atragă atenția. Își petrecuse aproape toată viața în Perdido Beach, venind la această școală, și toată lumea știa cine e, dar puțini știau ce e. Era un surfer care nu umbla cu restul surferilor. Era isteț, dar nu un geniu. Arăta bine, dar nu destul încât fetele să îl considere atrăgător.

   Singurul lucru pe care îl știau majoritatea copiilor despre Sam Temple era că el era „Sam din autobuz”.

   Primise această poreclă din clasa a VII-a atunci când plecase într-o excurise cu școala și șoferul autobuzului suferise un atac de cord. Megeau pe Autostrada I. Sam l-a dat la o parte pe șofer din scaun și a tras autobuzul pe dreapta, oprind în siguranță, iar apoi a sunat la 911 de pe telefonul șoferului.
   Dacă ar fi ezitat chiar și pentru o secundă, autobuzul s-ar fi prăbușit direct în ocean.

   Îi apăruse și poza în ziar.

   - Toată clasa a dispărut. Toți în afară de Astrid, spuse Sam. Cu siguranță, nu este normal.

   Încercă să nu se încurce cu numele ei când îl pronunță, dar nu reuși.

   Ea avea acest efect asupra lui.

   - Da, e cam liniște aici, spuse Quinn. OK, sunt gata să mă trezesc.

   Pentru prima dată Quinn nu glumea.

   Cineva țipă.

   Toți 3 ieșiră în grabă pe coridorul care acum nu mai era plin de copii. O elevă de clasa a VI-a pe nume Becka era care țipa. Avea în mână telefonul mobil.

   - Nu răspunde nimeni! Nu răspunde nimeni, a strigat ea.

   - Nu sună.

   Pentru două secunde toată lumea înțepeni. Apoi începu o agitație urmată de zgomotul a zeci de degete tastând pe zeci de telefoane.

   - Nu se mai întâmplă nimic.

   - Mama trebuie să fie acasă, ar trebui să răspundă. Nici măcar nu sună.

   - Doamne: nu merge nici internetul. Am semnal, dar nu merge.

   - Am 3 linii.

   - Și eu la fel, dar nu merge.

   Cineva începu să plângă, scoțând un sunet înfiorător ce te cutremura. Toți vorbeau deodată, cuvintele se transformau în țipete.

   - Încercați la 911, ceru cineva cu o voce speriată.

   - Pe cine credeai că am sunat?

   - Nu merge 911?

   - Nimic nu merge. Am încercat deja jumătate din numerele cu apelare rapidă și nu merge niciunul.

   Coridorul era plin de copii de parcă ar fi fost pauză și toți schimbau clasele. Însă nimeni nu se grăbea să ajungă la următoarele ore de clasă, nimeni nu se juca, nu deschidea dulapurile, nu se îndrepta în nicio direcție, doar stăteau acolo toți, ca o cireadă pe care să dea năvală.

   Alarma se declanșă puternic ca o explozie. Toți tresăriră de parcă nu mai auziseră niciodată așa ceva.

   - Ce facem? întrebară mai multe voci.

   - Trebuie să fie cineva în birou, alarma s-a opri, exclamă o voce.

   - Are temporizator, idiotule, spuse Howard.

   Howard era un vierme, dar era favoritul lui Orc azi și Orc era un bătăuș de clasa a VII-a, un munte de mușchi care îi speria și pe cei de a VIII-a. Nimeni nu îi spunea nimic lui Howard. Orice insultă la adresa lui era un atac asupra lui Orc.

   - Este un televizor în cancelaria profesorilor, spuse Astrid.

   Sam, Astrid și Quinn în urma lor se repeziră către cancelarie coborând scările până la parter unde erau mai puține clase, mai puțini copii.

   Sam puse mâna pe ușă și toți înțepeniră.

   - Nu avem voie să intrăm aici, spuse Astrid.

   - Chiar contează, zise Quinn.

   Sam deschise ușa. Frigiderul profesorilor era descis și o cutie de iaurt Danone de afine își vărsase conținutul vâscos pe carpeta mizerabilă. Televizorul era pornit, dar nu arăta nicio imagine. 

   Sam căută telecomanda, dar unde era aceasta? Quinn o găsi și începu să schimbe canalele, dar nimic.

   - A picat cablul, spuse Sam, fiind conștient că era o concluzie cam proastă.

   Astrid se întinse în spatele televizorului și deșurubă cablul coaxial. Ecranul licări și calitatea semnalului se schimbă puțin, dar, pe măsură ce Quinn butona de pe un canal pe altul, tot nu apărea nimic.

   - Canalul 9 poți să îl prinzi mereu, chiar și fără cablu, spuse Quinn.

   - Profesori, elevi, cablul, telefoanele mobile, toate în același timp? spuse Astrid, încruntându-se, încercând să găsească o soluție.

   Sam și Quinn așteptară de parcă ea ar fi avut un răspuns, de parcă urma să spună „da sigur, acum am înțeles”, doar ea era Astrid cea deșteaptă.

   Însă tot ce spuse a fost:

   - Nu are niciun sens.

   Sam ridică receptorul telefonului de pe perete. Nu avea ton.

   - Este vreun radio aici? întrebă el.

   Nu era. 

   Ușa se deschise puternic și pe ea intrară în grabă 2 băieți de clasa a V-a, cu niște expresii foarte emoționate.

  - Noi conducem școala, strigă unul, iar celălalt aprobă printr-un chiuit.

   - O să spargem automatul de dulciuri, anunță primul.

   - Nu cred că e o idee prea bună, spuse Sam.

   - Nu se spui tu ce să facem, spuse beligerant, dar nu prea sigur pe el, neștiind dacă avea dreptate.

   - Ai dreptate, mititelule. Dar nu mai bine încercăm noi toți să ne păstrăm calmul până când înțelegem ce se întâmplă? spuse Sam.

   - Păstrează-ți tu calmul, a strigat copilul.

   Celălalt chiui din nou și cei 2 plecară.

   - Cred că ar fi greșit să le cer să îmi aducă un Twix, șopti Sam.

   - Cincispreze ani, șopti Astrid.

   - Nu, aveau în jur de 10, spuse Quinn.

   - Nu ei. Cei din clasa mea. Jink și Michael, amândoi erau cu matematica, mult mai buni ca mine, dar aveau dificultăți de învățare, dislexie - asta i-a tras în urmă. Amândoi erau un pic mai mari. Eu eram singura de 14 ani. Toți au 15 ani sau mai mult, toți în afară de mine. Sunt singura care are 14 ani, spuse Astrid.

   -  Cred că și Josh din clasa noastră avea 15 ani, spuse Sam.

   - Și?

   - Avea 15 ani, Quinn. Pur și simplu a dispărut. Dintr-odată s-a evaporat.

   - Nu se poate, spuse Quinn. Toți adulții și copiii mai mari din școală au dispărut. Nu are niciun sens.

   - Nu doar cei din școală, spuse Astrid.

   - Cum! exclamă Quinn.

   - Telefoanele și televizorul? spuse Astrid.

   - Nu, nu, nu, spuse Quinn, dând din cap și zâmbind pe jumătate, ca și cum cineva îi spusese o glumă proastă.

   - Mama mea, spuse Sam.

   - Încetați, spuse Quinn. Ajunge, nu e amuzant deloc.

   Pentru prima dată, Sam fu cuprins de panică simțind un fior la baza coloanei vertebrale. Inima îi bătea cu putere, pompând de parcă alergase. Înghiți în sec, trase cât putu de tare aer în piept și observă privirea prietenului său.

   Nu îl văzuse niciodată pe Quinn așa de speriat. Ochii lui Quinn erau ascunși în spatele ochelarilor de soare, dar gura îi tremura.

   Astrid încă era calmă, concentrându-se, încercând să înțeleagă tot ce se întâmpla.

   - Trebuie să verificăm, spuse Sam.

   Quinn oftă. Deja se întorsese să plece, însă Sam îl prinse de umăr.

   - Lasă-mă, frate, se răsti Wuinn. Trebuie să merg acasă, trebuie să văd.

   - Toți trebuie să vedem, spuse Sam. Hai să mergem împreună.

   Quinn încercă să se tragă deoparte, dar Sam îl strânse și mai tare.

   - Quinn, împreună! Hai, omule, e ca și cum ai fi dărâmat de val, știi? Odată ce ești aruncat, ce faci?

   - Încerci să nu te impacientezi, murmură Quinn.

   - Exact. Îți păstrezi calmul când ești prin în vârtej, nu-i așa? Apoi înoți către lumină.

   - O metaforă de surfing? întrebă Astrid.

   Quinn nu se mai împotrivi și începu să respire normal.

   - Da, ai dreptate, mergem împreună, dar prima dată la mine acasă. Totul e încurcat, e așa de încurcat!

   - Astrid? întrebă Sam, nesigur dacă ea voia să meargă cu ei.

   Părea arogant să o întrebe, dar în același timp și greșit să nu o întrebe.

   Ea privi către Sam, de parcă spera să găsească ceva în ochii lui. Deodată, Sam realiză că Astrid cea deșteaptă nu știa ce să facă sau unde să meargă mai bine decât el. Părea imposibil.

   De pe coridor auzi o cacofonie de voci. Zgomotoase, speriate, unele bălmăjind de parcă ar fi fost bine atâta timp cât nu se opreau din vorbit, iar altele erau pur și simplu sălbatice.

   Nu suna bine. Doar sunetul în sine era înspăimântător.

   - Astrid, vino cu noi, spuse Sam. O să fim în siguranță împreună.

   Astrid se înfioră la cuvântul „siguranță”, dar aprobă.

   Școala era ceva periculos acum. Oamenii înfricoșați ajung să facă lucruri înfricoșătoare, câteodată chiar și copiii. Sam știa asta din propria experiență. Frica poate fi periculoasă, frica poate răni oamenii, iar în școală era doar frică peste tot acum.

   Viața din Perdido Beach se schimbase. Se întâmplase ceva serios și grav.

   Sam spera să nu fie el cauza.

DOI

                  298 ORE, 38 MINUTE

   Singuri sau în grupuri mici, copiii continuau să iasă din școală.

   Unele fete mergeau în grupuri de câte 3, îmbrățișându-se cu lacrimi pe obraji. Unii băieți mergeau aplecați, pitindu-se de parcă cerul putea să cadă peste ei, fără să îmbrățișeze pe cienva. Mulți dintre ei chiar plângeau.

   Sam își aduse aminte de știrile văzute despre atentate armate asupra școlilor. Toată atmosfera semăna cu acestea. Copiii erau tulburați, speriați, isterici sau ascunzând isteria în spatele unor râsete și al unei bravade ostentative...

   Frații și surorile erau împreună. Prietenii erau împreuni. Unii dintre copiii foarte mici, cei de la grădiniță și cei din clasa I, umblau prin curte fără vreo destinație anume. Nu erau destul de mari să știe drumul spre casă.

   Majoritatea preșcolarilor din Perdido Beach mergeau la Grădinița Barbara, o clădire decorată cu picturi șterse ale unor personaje din desene animate, care se afla lângă magazinul de unelte și peste stradă de McDonald`s.

   Sam se întrebă dacă cei mici de la Barbara erau bine. Nu erau responsabilitatea lui, dar trebuia să spună ceva.

   - Ce facem cu copiii ăștia? spuse Sam. Dacă ajung în stradă, pot fi loviți.

   Quinn se opri și se holbă, dar nu la copii, ci de-a lungul drumului.

   - Vezi vreo mașină pe aici?

   Semaforul își schimbă culoarea din roșu în verde. Nicio mașină nu aștepta la stop. Zgomotul produs de alarmele mașinilor era mai puternic acum, auzindu-se 3 sau 4 alarme diferite. Poate chiar mai multe.

   - Mai întâi vedem ce fac părinții noștri, spuse Astrid. Doar nu au dispărut toți adulții.

   Nu era sigură de această afirmație, așa că o corectă:

   - Adică, e puțin probabil să nu mai fie adulți.

    - Da, spuse Sam. Trebuie să mai fie adulți, nu?

   - Cel mai probabil mama mea este acasă sau joacă tenis, spuse Astrid. Doar dacă nu are vreo programare, continuă ea. Fratele meu mai mic trebuie să fie cu unul din ei. Tata este la serviciu, lucrează la PBNP.

   PBNP era prescurtarea de la „Perdido Beach Nuclear Power”. Această centrală electrică era la 16 kilometri distanță de școală. 

   Nimeni nu se gândea la asta prea mult, dar acum mult timp, în anii `90, acolo avusese loc un accident ciudat, așa se spunea. O coincidență care se-ntâmplă la 1 milion de ani. Niciun motiv de îngrijorare.

   Oamenii spuneau că de aceea Perdido Beach era încă un oraș mic, care nu se dezvoltase prea mult, ca Santa Barbara, un oraș aflat pe coastă. Perdido Beach era cunoscut și ca Fallout Alley (Aleea Radioactivă). Nu foarte multă lume voia să se mute într-un oraș cu această denumire, chiar dacă toate deșeurile radioactive fuseseră îndepărtate.

   Cei 3 merseră pe Chesney Road și apoi o cotiră la dreapta spre Alameda, conduși de Quinn, care era mai în față.

   La intersecția Brace Road cu Alameda Avenue se afla o mașină cu motorul pornit, care lovise un SUV parcat, o Toyota. Alarma mașinii Toyota pornea și se oprea la intervale de 1 minut. Nu era nimeni în ea, iar de sub capota îndoită a mașinii ieșea fum.

   Sam observă ceva, dar nu vru să spună nimic, însă Astrid rosti:

   - Ușile sunt încă închise. Vedeți butoanele? Dacă cineva ar fi fost înăuntru și ar fi ieșit, ușile ar fi deblocate.

   - Cineva conducea și a dispărut, spuse Quinn într-un mod serios.

   Nu mai era loc pentru glume.

   Casa lui Quinn era la doar două străzi distanță, mergând în jos pe Alameda. Quinn încercă să nu se lase afectat, încercă să fie nepăsător, să fie calm, dar deodată începu să alerge. Astrid și Sam porniră după el, însă Quinn era mai rapid. Pălăria în căzuse de pe cap, iar Sam se aplecă și o ridică. Până când ajunseră și cei doi, Quinn se năpustise deja în casă. Sam și Astrid intrară și ei, însă doar până în bucătărie.

   - Mamă, tată, mamă. Hei!

   Quinn era la etaj strigând. Vocea lui se auzea tot mai tare cu fiecare chemare. Mai tare și mai agitată, și suspinul lui era tot mai evident, fiind greu pentru Astrid și Sam să îl ignore.

   Quinn coborî în grabă scările, strigând în continuare, dar neprimind niciun răspuns.

   Quinn încă avea ochelarii și Sam nu putea să vadă ochii prietenului său. Însă lacrimile îi șiroiau pe obraji și suspinele din vocea sa erau evidente, iar Sam știa că prietenul lui avea un nod în gât deoarece același lucru îl simțea și el, neștiind cum să îl ajute.

   Sam puse pălăria lui Quinn pe tejghea, iar Quinn se opri în bucătărie respirând adânc.

   - Nu e aici, omule! Nu e aici. Telefoanele nu merg. A lăsat cumva un bilet? Vezi vreun bilet? Hai să căutăm.

   Astrid aprinse lumina.

   - Curent electric este, spuse ea.

   - Dacă au murit? întrebă Quinn. Nu se poate întâmpla una ca asta. E doar un coșmar. Nici măcar nu este posibil așa ceva.

   Quinn ridică receptorul pentru a vedea dacă are ton. Începu să formeze apăsând cu putere butoanele cu degetul arătător și bălmăjind în tot acest timp. Într-un târziu, puse telefonul jos și se holbă la el de parcă trebuia să înceapă să sune în orice clipă.

   Sam voia cu disperare să ajungă și la el acasă. Era disperat și îngrozit și voia să afle, dar în același timp îi era și frică să afle. Dar nu putea să-l grăbească pe Quinn. Dacă l-ar fi făcut pe prietenul  său să plece acum, era ca și cum i-ar fi spus să renunțe, ca și cum i-ar fi spus că părinții lui nu mai sunt.

   - M-am certat cu tata aseară, spuse Quinn.

   - Nu gândi așa, spuse Astrid. Un lucru știm sigur: nu ești tu de vină pentru tot ce se întâmplă, niciunul din noi nu este responsabil.

   Ea puse mâna pe umărul lui Quinn și parcă acela a fost semnalul de descătușare pentru el. Plângând, își dădu jos ochelarii și îi aruncă pe podea.

   - O să fie bine, spuse Astrd, încercând să îl convingă atât pe el, cât și pe sine de acest lucru.

   - Da, spuse Sam neîncrezător. Sigur că va fi bine, este doar....

   Nu știa cum să termine această propoziție.

   - Poate este mâna lui Dumnezeu, spuse Quinn uitându-se în sus deodată încrezător.

   Ochii îi erau roșii și se holba ca un nebun.

   - A fost Dumnezeu.

   - Poate că da, spuse Sam.

   - Ce altceva putea să fie, nu? Deci o să...

   Quinn începu să se bâlbâie:

   - Deci o să fie bine.

   Numai gândul la o explicație, orice explicație, oricât de neverosimilă ar fi ea, părea să ajute.

   - Da, sigur va fi bine. Va fi totul bine.

   - Casa lui Astrid e următoarea, spuse Sam. E mai aproape.

   - Știi unde stau? întrebă Astrid.

   Nu era momentul potrivit să recunoască că o urmărise o dată până acasă cu intenția de a vorbi cu ea, poate să o invite la un film, dar își pierduse curajul. Sam ridică din umeri.

   - Probabil te-am văzut cândva.

   Era un drum de 10 minute până acasă la Astrid, o casă nouă, cu două etaje și cu o piscină în spate. Astrid nu era bogată, dar casa ei era mult mai frumoasă decât a lui Sam. Îi amintea acestuia de casa în care locuise până ca tatăl lui vitreg să plece. Nici tatăl lui vitreg nu era bogat, dar avea un loc de muncă bun.

   Sam se simți ciudat în casa lui Astrid. Totul părea frumos și destul de elegant, dar totul era ferit. Nimic ce se putea sparge nu era afară. Mesele aveau pernuțe mici din plastic în colțuri. Prizele aveau protecție pentru copii. În bucătărie cuțitele erau într-un bufet din sticlă închis cu lacăt, iar cuptorul avea butoane ce nu puteau fi acționate de copii.

   Astrid văzu că Sam remarcase aceste detalii și spuse repede:

   - Nu sunt pentru mine, sunt pentru micul Pete.

   - Știu. El e....

   Sam nu știa cuvântul exact.

   - E autist, spuse Astrid foarte vioaie, de parcă nu era mare lucru.

   - Ei bine, nu e nimeni aici, anunță ea pe un ton ce arăta că se așteptase la asta și era în regulă.

   - Unde e frățiorul tău? întrebă Sam.

   Atunci Astrid țipă, un lucru pe care Sam nu-l mai văzuse la ea.

   - Nu știu, bine? Nu știu unde e, spuse ea acoperindu-și gura cu mâna.

   - Strigă-l, sugeră Quinn într-un mod ciudat, formal.

   Era rușinat de faptul că își ieșise din fire, dar în același timp încă nu se liniștise.

   - Să-l strig? Nu va răspunde, spuse Astrid. Are autism. Grav. Nu... nu înțelege. Nu va răspunde, bine? Pot să îi strig numele toată ziua.

   - E în regulă, Astrid, spuse Sam. Dacă este aici, îl vom găsi.

   Astrid dădu din cap și se abținu să plângă.

   Cercetară fiecare centimetru al casei, sub paturi, în dulapuri. Se duseră chiar și peste stradă la casa doamnei care câteodată avea grijă de micul Pete. Nu era nimeni acolo. Căutară în toate camerele, făcându-l pe Sam să se simtă ca un hoț.

   - Trebuie să fie cu mama, sau poate tata l-a luat cu el la fabrică. Mai face asta când nu poate nimeni să aibă grijă de el.

   Sam simți disperarea din vocea ei.

   Trecuse aproape o jumătate de oră de când toată lumea dispăruse brusc și Quinn încă se purta ciudat. Astrid părea că abia se ține pe picioare.

   Nu era nici măcar prânzul și Sam deja se gândea la noapte. Zilele erau scurte, era 10 noiembrie, se apropia Ziua Recunoștinței, zilele erau scurte și nopțile - lungi.

   - Hai să mergem, spuse Sam. Nu-ți face griji pentru micul Pete, îl vom găsi.

   - Asta trebuie să fie o asigurare de formă sau un angajament propriu-zis? întrebă Astrid.

   - Scuze.

   - Nu, eu îmi cer scuze. Ce voiam să te întreb e dacă mă vei ajuta să îl găsesc pe Petey, zise ea.

   - Sigur că da.

   Sam voia să adauge că ar ajuta-o oriunde, oricând, pentru totdeauna, dar frica își lăsă amprenta și se bâlbâia. În schimb, porni către casa lui, știind acum fără îndoială ce va descoperi, dar trebuia oricum să verifice acest lucru, și încă ceva. Trebuia să verifice dacă era nebun.

   Totul era o nebunie, dar pentru Sam nebunia începuse acum mult timp.

         Pentru a suta oară, Lana își întoarse capul pentru a controla ce face câinele ei.

   - E bine. Nu te mai frămâna, spuse bunicul Luke.

   - Ar putea să sară afară.

   - E prost, dar nu cred că va sări afară.

   - Nu e prost, e un câine foarte deștept.

   Lana Arwen Lazar era pe scaunul din față al camionetei stricate a bunicului ei, care odată fusese roșie. Patrick, labradorul ei, era în spate, cu urechile și limba afară în vânt.

   Patrick fusese numit după Patrick Star, personajul nu prea deștept din Sponge Bob. Ea voia ca el să stea în față lângă ea, dar bunicul Luke refuzase.

   Bunicul ei dădu drumul la radio, asculta country.

   Bunicul Luke era bătrân. Majoritatea copiilor aveau bunici mai tineri. De fapt, și ceilalți bunici ai Lanei, cei din Vegas, erau mult mai tineri. Dar bunicul Luke era bătrân în acel fel zbârcit. Fața și mâinile erau de un maro-închis, o parte din cauza soarelui și o parte pentru că era indian Chumash. Purta o pălărie de cowboy de paie pătată de transpirație și ochelari de soare negri.

   - Ce ar trebui să fac tot restul zilei? întrebă Lana.

   - Fă ce vrei, spuse bunicul Luke, virând brusc pentru a ocoli o groapă.

   - Nu ai televizor, nici DVD-player, nici internet.

   Ferma bunicului Luke era așa de izolată și bătrânul era așa zgrâcit, încât nu ținea în casă decât un radio vechi, care prindea doar un post religios.

   - Ți-ai adus ceva cărți, nu? Sau poți să cureți grajdul. Sau să te urci pe deal, spuse arătând cu bărbia către dealuri. E o priveliște frumoasă acolo.

   - Am văzut un coiot acolo pe deal.

   - Coiotul e inofensiv de cele mai multe ori. Coiotul cel bătrân e prea deștept să se încurce cu oamenii, spuse el.

   - Sunt aici deja de o săptămână, spuse Lana. Nu e de ajuns? Cât ar trebui să stau aici? Vreau să mă duc acasă.

   Băătrânul niciodată nu îndrepta privirea spre ea.

   - Tatăl tău te-a prins furișând votcă afară din casă pentru un golan.

   - Tony nu e golan, ripostă Lana.

   Bunicul Luke închise radioul și începu să vorbească pe un ton didactic:

   - Un băiat care profită de o fată așa și o implică în problemele lui e un golan.

   - Dacă nu i-aș fi făcut eu rost, ar fi încercat să folosească o carte de identitate falsă și ar fi putut avea probleme.

  - Nu e nicio urmă de îndoială. Un băiat de 14 ani care  bea o să aibă probleme. Eu eram de vârsta ta când m-am apucat de băut, aveam 13 ani. Mi-am irosit 30 de ani din viață pe băutură. Nu am mai băut de 31 de ani, 6 luni și 5 zile mulțumită lui Dumnezeu și bunicii tale, odihnească-se în pace, spuse bunicul și porni iar radioul.

   - Plus că cel mai apropiat magazin de băuturi e la 16 kilometri distanță, în Perdido Beach.

   - Da, și asta m-a ajutat, spuse bătrânul râzând.

   Măcar avea simțul umorului.

   Camioneta vibra puternic pe marginea unei râpe de 30 de metri care ducea spre mai mult nisip și tufăriș, pini mici și pășuni uscate. Bunicul Luke îi spusese că de câteva ori pe an ploua, iar apa curgea repede în vale, câteodată formând un mic torent.

   Părea greu de imaginat așa ceva, privind în gol către panta abruptă.

   Apoi, deodată, camionul schimbă direcția brusc și ieși de pe șosea.

   Lana privea uimită la scaunul unde doar cu o fracțiune de secundă în urmă stătea bunicul ei. Pur și simplu dispăruse.

   Camioneta se năpustea la vale. Lana simți cum se blochează centura de siguranță. Pe măsură ce camioneta prindea viteză, aceasta se izbi cu putere de un arbust, rupându-l, și continuă să meargă în jos într-un nor de praf, zgâlțâindu-se atât de tare încât Lana lovi cu capul tetiera și umerii îi fură presați de geamul lateral. Dinții îi tremurau pe măsură ce ea încerca să prindă volanul, însă acesta se mișca nebunește și deodată camioneta începu să se rostogolească.

   Era aruncată încontinuu prin cabina camionetei, volanul lovind-o ca un agitator într-o mașină de spălat. Parbrizul îi izbi umărul, schimbătorul de viteze era ca o măciucă în fața ei și oglinda retrovizoare i se sparse în ceafă.

   Camionul se opri.

   Lana zăcea cu fața în jos, corpul îi era răsucit. Praful îi îneca plămânii, gura îi era plină de sânge și un ochi îi era blocat, neputând vedea nimic cu el.

   Ce putea vedea cu celălat oci era imposibil de deslușit la început. Era cu capul în jos, privind către un petic de pământ plini de cactuși.

   Trebuia să iasă afară. Se orientă cât de bine putu și întinse o mână către ușă.

   Mâna dreaptă nu i se mișca.

   Se uită la ea și începu să țipe. Mâna ei de la cot pânâ la încheietură nu mai forma o linie dreaptă. Era îndoită într-un unghi obtuz. Era rotită în așa fel, încât palma stătea întoarsă spre exterior. Terminațiile crestate ale oaselor puteau oricând să îi străpungă carnea. Începu să țipe panicată.

   Durerea era atât de mare, încât ea își dădu ochii peste cap și leșină. Dar nu dură mult. Nu suficient de mult.

   Când își reveni, durerea din mână și din piciorul stâng, din spate, cap și gât îi provocă greață. Vomită peste ce părea a fi bordul distrus al mașinii.

   - Ajutor, strigă ea înecându-se. Ajutor. Să mă ajute cineva!

   Dar și în aceste momente de agonie ea știa că acolo nu era nimeni care să o ajute. Era la kilometri depărtare de Perdido Beach, unde ea locuise până acum 1 an, când părinții ei se mutaseră în Las Vegas. Acest drum nu ducea nicăieri în afară de fermă. Poate doar o dată pe săptămână mai trecea cineva pe acest drum, vreun călător pierdut sau bătrâna care juca dame cu bunicul Jake.

   - O să mor.

   Dar nu era încă moartă și durerea nu avea să dispară. Trebuia să iasă din acel camion. 

   Patrick. Ce se întâmplase cu Patrick?

   Încercă să îi strige numele, dar nu a avut niciun efect.

   Parbrizul era crăpat și aproape distrus, dar nu putea să îl împingă afară doar cu piciorul nerănit, Singura opțiune era geamul lateral al șoferului, care se afla acum în spatele ei. Știa că doar încercarea de a se întoarce i-ar produce o durere insuportabilă.

   Apoi, deodată acolo apăru Patrick, împingând-o cu botul lui negru și schelălăind nerăbdător.

   - Ce băiat bun, spuse ea.

   Patrick dădu din coadă.

   Nu era vreun câine-minune care deodată învățase să fie deștept și să facă pe eroul. Nu o trase pe Lana din rămășițele pline de fum ale camionetei, dar fu lângă ea timp de o oră infernală în care ea se târî prin nisip.

   Se opri să se odihnească cu capul umbrit de un mic tufiș. Patrick îi linse sângele de pe față.

   Cu mâna cea bună Lana își inspectă rănile.

   Un ochi îi era acoperit de sângele care curgea de la o tăietură de pe frunte. Un picior era rupt, sau în orice caz prea răsucit ca să se poată folosi de el. Ceva o durea în spate, în zona rinichilor. Buza de sus îi era amorțită și scuipă o buzată de dinte plină de sânge.

   De departe cel mai îngrozitor era brațul drept. Nici nu putu să se uite. Orice încercare de a-l ridica fu imediat abandonată, durerea era de nesuportat. Leșină din nou și după mult timp își reveni iar. 

   Soarele era nemilos. Patrick zăcea lângă ea și pe cer vreo 6 vulturi cu arpipile lor negre, întinse, dădeau ocol așteptând.

TREI

              298 ORE, 5 MINUTE

   - Camioneta aceea, spuse Sam arătând cu degetul. Încă un accident.

   O camionetă FedEx trecuse printr-un gard viu și intrase într-un copac din curtea unei case. Motorul mergea în gol.

   Dădură peste 2 copii, unul de clasa a IV-a și sora lui mai mică, jucându-se monoton pe gazonul din fața casei.

   - Mama noastră nu este acasă, spuse cel mare. Trebuie să mă duc la ora de pian în după-amiaza asta, dar nu știu cum să ajung acolo.

   - Și eu am oră de step. Ne luăm costumele pentru recital, spuse cea mică. Eu voi fi o buburuză.

   - Știți să ajungeți în piață? Știți, în centru? spuse Sam.

   - Cred că da.

   - Ar trebui să mergeți acolo.

   - Nu am voie se plec de acasă, spuse cea mică.

   - Bunica noastră locuiește în Laguna Beach, spuse cel mare. Ea ar putea să vină să ne ia, dar nu reușim să dăm de ea la telefon. Telefonul nu merge.

   - Știu, nu ar fi mai bine să mergeți în centru?

   Copilul se holbă la el.

   - Hei, nu te supăra, bine? Aveți prăjituri sau înghețată în casă? întrebă Sam.

   - Cred că da.

   - Ei bine, nu este nimeni care să îți interzică să mănânci o prăjitură, nu? Părinții voștri vor apărea în curând. Între timp mâncați o prăjitură și apoi mergeți în centru.

   - Asta e soluția ta? Să mănânce o prăjitură? întrebă Astrid.

   - Nu, soluția mea este să fug până la plajă și să mă ascund până se termină totul. Dar o prăjitură nu strică niciodată, spuse Sam.

   Sam, Quinn și Astrid continuară să meargă. Casa lui Sam era la est de centrul orașului. El și mama lui locuiau într-o căsuță turtită cu etaj, cu o curte micuță împrejmuită în spate, iar în față doar un trotuar. Mama lui Sam nu câștiga prea mulți bani lucrând ca asistentă în tura de noapte la Academia Coates, iar tatăl lui ieșea din discuție întotdeauna. Era un mister în viața lui Sam, iar vara trecută și tatăl lui vitreg plecase.

   - Am ajuns, spuse Sam. Nouă nu ni se pare important să avem o casă mare.

   - Ei bine, locuiți aproape de plajă, spuse Astrid evidențiind singurul avantaj pe care îl avea acest loc.

   - Da, e un drum de două minute. Chiar și mai scurt dacă treci prin curtea casei în care locuiește gașca de motocicliști.

   - Gașca de motocicliști? întrebă Astrid.

   - Nu chiar toți sunt, doar Ucigașu` și prietena lui.

   Astrid se miră și Sam continuă:

   - Îmi pare rău. A fost o glumă proastă. Nu este un cartier prea strălucit.

   Odată ajunși aici, Sam nu vru să intre în casă. Știa că nu o va găsi pe mama lui. Și, probabil, exista și ceva în casă ce poate Quinn și în special Astrid nu trebuiau să vadă.

   Urcară cele 3 trepte de lemn gri, bătute de soare, care scârțâiau când călcai pe ele. Veranda era îngustă și, cu câteva luni în urmă, cineva furase balansoarul în care mama lui se relaxa seara înainte să plece la muncă. Acum trebuiau să aducă pe verandă scaunele din bucătărie.

   Era cel mai bun moment al zilei pentru ei, începutul zilei de lucru a mamei lui și sfârșitul zilei lui Sam. El venea acasă de la școală, iar mama lui era trează, dormind până atunci majoritatea zilei. Ea urma să bea o cană de ceai, iar Sam o cola sau poate un suc de fructe. Apoi ea îl întreba cum fusese la școală, iar el nu îi spunea prea multe lucruri.

   Era frumos să te gândești că putea să îi spună totul dacă voia.

   Sam deschise ușa. Era liniște înăuntru, mai puțin frigiderul vechi care făcea mult zgomot. Ultima dată când vorbiseră pe verandă, stând cu picioarele pe balustradă, mama lui se întrebase dacă ar trebui să repare frigiderul sau dacă ar fi fost mai ieftin să cumpere altul la mâna a doua și cum să îl aducă acasă, ei neavând o camionetă.

   - Mamă? rosti Sam în liniștea din sufragerie.

   Nu primi niciun răspuns.

   - Poate este sus pe deal, spuse Quinn.

   Sus pe deal însemna la internatul privat Academia Coates. Dealul semăna mai mult cu un munte decât cu un deal.

   - Nu e, spuse Sam. A dispărut ca și toți ceilalți.

   Cuptorul era pornit. O tigaie arsese până se înnegrise și în ea nu se afla nimic. Sam opri focul.

   - Aceasta o să fie o problemă în tot orașul, zise el.

   - Da, cuptoare și mașini pornite, spuse Astrid. Cineva trebuie să se asigure că totul este oprit și că toții copiii sunt cu cineva. Și apoi mai sunt drogurile, alcoolul și unele persoane care probabil au arme.

   - În acest cartier unii oameni au o întreagă artilerie, spuse Sam.

   - Trebuie să fie mâna lui Dumnezeu, spuse Quinn. Cum altfel se poate explica? Nimeni altcineva nu poate face una ca asta. Pur și simplu să dispară toți adulții?

   - Toți cu vârste de peste 15 ani, îl corectă Astrid. La 15 ani nu ești adult. Crede-mă, am fost în clasă cu astfel de persoane.

   Fata începu să se învârtă prin sufragerie de parcă ar fi căutat ceva.

  - Pot să folosesc toaleta, Sam?

   El aprobă fără tragere de inimă. Era rușinat că ea era în casa lui. Nici Sam, nici mama lui nu prea se ocupau de curățenia în casă. Locuința nu era prea dezordonată, dar nu se compara cu cea a lui Astrid.

   Astrid închise ușa la baie și Sam auzi sunetul apei curgând.

   - Ce am făcut? întrebă Quinn. Asta nu înțeleg. Ce am făcut să îl supărăm pe Dumnezeu.

   Sam deschise frigiderul și se holbă la mâncare. Lapte, câteva sucuri, o jumătate de lubeniță așezată pe o farfurie, niște ouă, mere și lămâi pentru ceaiul mamei sale. Ca întotdeauna.

   - Adică, am făcut ceva să merităm asta, nu? spuse Quinn. Dumnezeu nu face asemenea lucruri fără motiv.

   - Nu cred că Dumnezeu este răspunzător de asta, spuse Sam.

   - Frate. Trebuie să fie.

   Între timp Astrid se întorsese.

   - Poate Quinn are dreptate. Știi, nimic normal nu poate face așa ceva, spuse ea. Nu-i așa? Nu are niciun sens. Este imposibil și totuși s-a întâmplat.

   - Câteodată se întâmplă și lucruri imposibile, spuse Sam.

   - Ba nu se întâmplă, îl contrazise Astrid. Universul are și el niște reguli. Tot ce învățăm la ore despre știință. Cum ar fi legile mișcării, sau că nimic nu poate să aibă viteza luminii, sau gravitația. Nu se întâmplă lucruri imposibile. Asta și înseamnă cuvântul „imposibil”.

   Astrid se opri.

   - Scuze. Nu este un moment potrivit pentru predici, nu-i așa?

   Sam ezită. Dacă le-ar fi arătat, dacă ar fi făcut acest pas, nu ar mai fi putut să îi facă apoi să uite. Ar fi continuat să îl întrebe până le-ar fi spus tot.

   - Mă duc să îmi schimb tricoul, bine? Mă duc în camera mea, revin imediat. Sunt ceva băuturi în frigider, serviți-vă.

   Intră în cameră și închise ușa după el.

   Își ura camera. Fereastra dădea spre o alee, iar geamul nu era prea transparent. Nu se vedea nimic prin el. Camera era întunecată chiar și într-o zi însorită, iar noaptea era beznă.

   Sam ura întunericul.

   Mama lui îl obliga să încuie casa noaptea când ea pleca la muncă.

   - Acum tu ești bărbatul în casă, dar totuși m-aș simți mai bine dacă ai încuia ușa, spunea ea.

   Nu îi plăcea când îi spunea asta. Când spunea că el este bărbatul în casă acum. Acum.

   Poate că nu intenționa să sublinieze nimic prin aceste cuvinte. Dar cum să nu o facă? Trecuseră 8 luni de când tatăl lui vitreg plecase din casa veche. Șase luni de când el și mama sa fuseseră obligați să se mute în această vilă sărăcăcioasă din acest cartier vechi, și mama lui fusese forțată să accepte un loc de muncă prost plătit și în tura de noapte.

   Cu două zile în urmă, fusese o furtună și curentul electric picase pentru o perioadă de timp. Era într-un întuneric total și lumina fulgerelor transforma familiarul în ceva înfricoșător.

   Reușise să ațipească o vreme, dar un tunet puternic îl trezice dintr-un coșmar într-o casă pustie, în întuneric total.

   Această combinație era prea mult și atunci strigase după mama sa. Un băiat mare și puternic, de aproape 14 ani, strigând în întuneric după mama sa. Întinse mâna și înaintă în întuneric.

   Și apoi, se făcuse lumină.

   Lumina se reflecta din dulap, fiind eclipsată de ușă, însă pe măsură ce încerca să închidă ușa, o rază de lumină se strecura înăuntru de parcă n-ar fi existat niciun obstacol. Ușa rămase întredeschisă. Sam atârnase niște tricouri pe ea, încercând să blocheze cea mai mare parte a luminii, însă această înșelătorie neconvingătoare nu avea să reziste prea mult. Până la urmă mama lui ar vedea când s-ar întoarce.

   Deschise ușa și camuflajul dispăru.

   Era încă acolo.

   O lumină mică, dar străpungătoare plutea acolo, nemișcându-se, nefiind atașată de nimic. Nu era o lampă sau un bec, era doar o bilă mică de lumină pură.

   Era imposibil. Era ceva ce nu putea exista, și totuși era acolo. Lumina pur și simplu apăruse când Sam avea nevoie de ea și nu mai dispăruse.

   Încercă să o atingă, dar degetele sale trecură prin ea, simțind o clădură plăcută.

   - Da, Sam, e încă aici, își spuse el.

   Astrid și Quinn credeau că totul începuse de azi, însă Sam știa mai bine. Viața normală începuse să destrame cu 8 luni în urmă, însă totul revenise la normal până la această lumină.

   Paisprezece ani de normalitate trecuseră pe lângă Sam, dar azi normalitatea se făcuse praf și pulbere.

   - Sam?

   Astrid îl striga din sufragerie. Privi spre tocul ușii, îngrijorat că ea ar putea veni și vedea lumina. Încercă în grabă să ascundă lumina iar și se întoarse la prietenii lui.

   - Mama ta scria la laptop, spuse Astrid.

   - Probabil își verifica adresa de e-mail.

   Dar când se așeză la masă și privi ecranul, observă că nu browser-ul de internet era deschis, ci un fișier Word.

   Era un jurnal care conținea 3 paragrafe pe o pagină.

       S-a întâmplat din nou noapte trecută. Aș vrea să mă duc cu asta la G, dar va crede că sunt nebună. Aș putea să îmi pierd slujba. Va crede că sunt drogată. Dacă aș fi putut să pun camere de luat vederi peste tot, aș fi avut dovezi. Dar nu am nicio dovadă, și mama lui C este bogată și generoasă cu AC. M-ar da afară. Chiar și dacă aș spune cuiva tot adevărul, m-ar considera doar o mamă foarte obosită.

   Mai devreme sau mai târziu, C sau altcineva va face ceva grav și cineva va fi rănit. La fel cum s-a întâmplat cu S și T.

   Poate o să îl confrunt pe C. Nu cred că va recunoaște. Ar fi oare vreo diferență dar ar ști totul?

   Sam rămase uimit uitându-se la pagină. Nu era salvată. Sam căută pe desktop-ul calculatrului și găsi un director intitual „Jurnal”. Încercă să îl deschidă, însă era protejat de o parolă. Dacă mama lui ar fi salvat această ultimă pagină, și ea ar fi fost protejată de acea parolă.

   ”AC” era ușor de ghicit. Academia Coates. Iar „G” era probabil directoarea școlii, Grace. Și „S” era ulor: Sam. Dar cine era acest „C”?

   Un rând părea să vibreze pe măsură ce Sam se holba la el: „La fel cum s-a întâmplat cu S și T”.

   Astrid citea și ea peste umărul lui. Încerca să fie subtilă, dar cu siguranță trăgea cu ochiul și Sam închise laptop-ul.

   - Să mergem.

   - Unde? întrebă Quinn.

   - Oriunde, dar nu aici, spuse Sam.

PATRU

          297 ORE, 40 MINUTE

   - Hai să mergem spre centru, spuse Sam.

   Închise ușa în spatele lui, o încuie și băgă cheia în buzunar.

   - De ce? întrebă Quinn.

   - Probabil acolo se vor duce toți, spuse Astrid. Nu au unde altundeva să se ducă, nu-i așa? Poate doar să se întoarcă la școală. Dacă știe cineva ceva sau dacă mai sunt adulți, acolo se vor îndrepta.

   Perdido Beach ocupa un petic de pământ la sud-vest de autostradă. Pe partea de nord a autostrăzii, se înălțau dealuri ascuțite, maronii și cu petice verzi alcătuite într-o creastă care se întindea până la mare, la nord-vest și sud-est de oraș, împrejmuindu-l.

   Cândva erau ceva mai mult de 3000 de locuitori în Perdido Beach, dar acum rămăseseră mult mai puțini. Cel mai apropiat mall era în Sal Luis. Cel mai aproiat centru comercial era pe coastă la 32 de kilometri depărtare. La nord, spre coastă, munții erau atât de aproape de mare, încât nu era loc pentru a construi, cu excepția fâșiei înguste unde se afla centrala nucleară. De acolo, mai departe, se întindea un parc național, o pădure străveche de conifere.

   Perdido Beach rămăsese un orășel adormit, cu străzi drepte și în cea mai mare parte cu vile vechi construite în stil spaniol, cu acoperișuri înclinate din țiglă portocalie sau plate, de modă veche. Majoritatea oamenilor aveau un gazon bine tăiat și verde și o curte în spatele casei, împrejmuită cu un gărduleț. În micul centru al orașului erau palmieri și multe locuri de parcare.

   Perdido Beach avea un hotel spre sud, Academia Coates sus între dealuri și centrala nucleară, dar, în afară de acestea, avea doar o mână de firme. Ace Hardware, McDonald`s, o cafenea numită Bean There, un fast-food, un supermarket și alte câteva magazine, iar pe autostradă o benzinărie.

   Pe măsură ce Sam, Astrid și Quinn se apropiau de centru, vedeau din ce în ce mai mulți copii îndreptându-se către piața principală. De parcă toți copiii din oraș își dăduseră seama că voiau să fie împreună. Unde-s mulți puterea crește. Sau poate era vorba doar de singurătatea apăsătoare a caselor care nu îi mai făceau să se simtă ca acasă.

   De la o stradă depărtare, Sam simți miros de fum și văzu copii alergând.

   Piața era un loc mic, în aer liber, un fel de parc cu petice de iarbă și cu o fântână în mijloc care mai mereu nu funcționa. Avea trotuare din cărămidă, bănci și coșuri de gunoi. Chiar în mijlocul pieței se aflau primăria și biserica, așezate una lângă cealaltă. Magazinele înconjurau zona, unele dintre ele fiind închise pentru totdeauna, iar deasupra unora dintre acestea erau apartamente.

   Fumul ieșea pe o fereastră dintr-un apartament de deasupra unei florării închise și a unei agenții de asigurări jerpelite. 

   Sam se opri să-și tragă răsuflarea și în acel moment o flacără portocalie sparse o fereastră la etaj.

   Zeci de copii stăteau și se uitau. Publicul i se păru foarte ciudat lui Sam până când acesta realiză de ce era straniu: nu era niciun adult, erau doar copii.

   - E cineva înăuntru, strigă Astrid și nimeni nu răspunse.

   - Se poate extinde, spuse Sam.

   - Nu merge să suni la 911, răspunse cineva.

   - Dacă se întinde, ar putea arde jumătate de oraș.

   - Vezi vreun pompier pe undeva? spuse ridicând din umeri fără speranță.

   Grădinița împărțea un perete cu magazinul de materiale de construcție și unelte și ambele erau doar la o alee distanță de clădirea în flăcări. Sam își dădu seama că ar putea să scoată toți copiii din grădiniță dacă ar acționa repede, dar nu trebuiau să piardă magazinul.

   Erau cel puțin 40 de copii care stăteau și se uitau prostește. Nimeni nu părea că va face ceva.

   - Bun, spuse Sam, aducând 2 copii pe care îi cunoștea cât de cât.

   - Voi doi mergeți la grădiniță. Spuneți-le să scoată toți copiii mici de acolo.

   Copiii se holbară la el neclintiți.

   - Hadeți! Fuga! spuse el și copiii plecară în goană.

   Sam arătă cu degetul spre alți doi copii:

   - Voi doi. Mergeți la magazin și luați cel mai lung furtun pe care îl găsiți. Luați și un muștiuc de furtun. Cred că este un hidrant pe aleea aceea. Începeți și stropiți peretele și acoperișul magazinului.

   Și aceștia rămaseră uimiți.

   - Băieți, acum. Nu mâine, acum, plecați. Quinn mai bine te-ai duce și tu cu ei. Trebuie să udăm pereții magazinului. Acolo va duce vântul flăcările.

   Quinn ezită.

   Nimeni nu înțelegea. Cum e posibil să nu îți dai seama că trebuie să faci ceva, că nu poți să stai pur și simplu să te uiți.

   Sam își făcu loc până în fața mulțimii și strigă:

   - Hei, ascultați, aici nu este Disney Channel. Nu putem doar să ne uităm la ce se întâmplă. Nu mai sunt adulți. Nu mai este niciun pompier. Noi trebuie să fim pompierii.

   Edilio era și el acolo.

   - Sam are dreptate, spuse el. Ce trebuie să facem, Sam? Sunt alături de tine.

   - Bine. Quinn? Furtunurile din magazin. Edilio? Hai să luăm furtunurile cele mari de la pompieri și să le legăm la hidrant.

   - O să fie grele. Avem nevoie de câțiva băieți puternici.

   - Tu, tu, tu și tu, spuse Sam. 

   Îi prinse de umăr și îi scutură.

   - Haideți. Tu și tu. Să mergem.

   Deodată, se auzi un plânset.

   Sam înțepeni.

   - Este cineva înăuntru, șopti o fată.

   - Liniște, strigă Sam și toată lumea tăcu, ascultând lemnul trosnind în flăcări, alarmele de la mașinile din depărtare, și deodată răsună un țipăt:

   - Mami.

   Apoi din nou.

   - Mami.

   Cineva imită în glumă vocea:

   - Mami, mi-e frică.

   Era Orc, care găsea această situație amuzantă. Copiii se îndepărtară de el.

   - Ce e? întrebă el.

   Howard, care stătea mereu în preajma lui Orc, spuse ironic:

   - Nu vă faceți griji, Sam ne va salva, nu-i așa, Sam?

   - Edilio. Du-te, șopti Sam. Adu cât poți căra.

   - Omule, nu poți să intri acolo, spuse Edilio. Ar trebui să aibă tuburi de oxigen și alte lucruri folositoare la stația de pompieri. Așteaptă aici, o să aduc tot. 

   Plecă în fugă împreună cu băieții cei mai solizi.

   - Hei, tu acolo sus, strigă Sam. Copile, poți să ajungi la o ușă sau la o fereastră?

   Își întinse gâtul și se holbă în sus. Erau șase ferestre la etaj pe fațada clădirii și una care dădea spre alee. Geamul cel mai din stânga era cel în flăcări, dar acum fumul ieșea și pe a doua fereastră. Focul se întindea.

   - Mami, strigă vocea.

   Era o voce clară, nu una înecată de fum, nu încă.

   - Dacă te duci înăuntru, ia asta și leag-o în jurul feței.

   Cumva Astrid reușise să facă rost de o pânză udă, împrumutată de la cineva, și îmbibată cu apă.

   - Am spus că mă duc înăuntru? întrebă Sam.

   - Să nu te rănești, spuse Astrid.

   - Bun sfat, spuse Sam, nu prea entuziasmat, și își legă pânza udă peste gură și nas.

   Ea îl prinse de braț și spuse:

   - Sam, nu focul ucide oamenii, ci fumul. Dacă inhalezi prea mult fum, plămânii ți se vor umfla.

   - Cât de mult înseamnă prea mult? întrebă el.

   Astrid zâmbi.

   - Nu le știu pe toate, Sam.

   Voia să o ia de mână. Era speriat. Avea nevoie de cinvea să îi dea un pic de curaj. Voia să o ia de mână. Dar acum nu era timp, așa că zâmbi tremurând și spuse:

   - Să vedem ce iese.

   - Încearcă, îl încurajă o voce. 

   Din mulțime se auzeau tot mai multe încurajări.

   Ușa de intrare în clădire era descuiată. Înăuntru erau căsuțe poștale, o ușă care ducea la florărie și o scară îngustă și întunecată care ducea sus.

   Sam înaintă și ajunse aproape până în capătul scărilor până dădu de un zid opac de fum. Cârpa nu mai ajuta la nimic. Doar o inspirație și căzu în genunchi, înecându-se. Lacrimile îi umplură ochii.

   Se lăsă în jos și găsi mai mult aer.

   - Copile, mă poți auzi? strigă el răgușit. Strigă, trebuie să te aud.

   Răspunsul fu slab de data aceasya și veni din fundul coridorului, undeva în partea stângă.

   „Poate copilul va sări pe geam în brațele cuiva, își spuse Sam. Ar fi stupid să stea să moară dacă ar putea pur și simplu să sară.”

   Mirosul înțepător al fumul era peste tot, îngrozitor, insuportabil. Era aproape acru, de parcă fusese amestecat cu lapte stricat.

   Sam rămase în genunchi și se târî de-a lungul coridorului. Era ciudat. Sinistru. Covorul mizerabil de sub el părea atât de obișnuit: un model oriental șters, marginile îndoite, câteva rămășițe și un gândac mort. Deasupra un bec era aprins, filtrând o lumină pală prin fumul gri. Fumul se lăsa ușor în jos, obligându-l să se aplece tot și tot mai mult pentru a putea respira.

   Erau în jur de 6-7 apartamente. Nu avea de unde să știe care era cel pe care îl căuta și copilul se oprise din urlat. Apartamentul cuprins de flăcări era probabil cel din dreapta sa. Fumul ieșea pe sub ușă, des, iute și furios ca un pârâu de munte. Avea la dispoziție secunde, nu minute.

   Se rostogoli pe spate. Fumul ieșea de sub ușă ca o cascadă. Lovi ușa cu piciorul, dar nu rezolvă nimic. Încuietoarea era mai sus. Lovitura sa nu făcuse nimic mai mult decât să zguduie ușa. Ca să o deschidă trebuia să stea în picioare în fumul ucigător.

   Era speriat și furios. Unde erau oamenii care trebuiau să facă asta? Unde erau adulții? De ce povara ajunsese pe umerii lui? Era doar un copil. De ce nimeni altcineva nu fusese atât de nebun, atât de prost să intre într-o clădire în flăcări.

   Era supărat pe toate și, dacă Quinn avea dreptate și asta era mâna lui Dumnezeu, atunci era supărat și pe Dumnezeu.

   Dar dacă Sam era de vină, dacă Sam făcuse ca toate acestea să se întâmple, atunci nu putea fi supărat decât pe sine.

   Trase aer în piept, sări în picioare și izbi ușa cu o mișcare nebunească. Nu se întâmplă nimic. Lovi iar ușa cu putere, dar tot în zadar. O lovi din nou, însî acum trebuia să respire. Trebuia, dar fumul era peste tot, îi intrase în nări și în ochi, orbindu-l. Lovi din nou și ușa se deschise, iar el căzu pe podea cu fața în jos. Fumul din cameră năvăli afară pe coridor ca un leu scăpat din cușcă.

   Pentru câteva secunde se formă un strat de aer respirabil la nivelul podelei și Sam rase aer în piept. Trebuia să se străduiască să nu îl tușească afară. Știa că, dacă ar fi făcut acest lucru, ar fi murit. Și pentru doar o secundă, se văzu parțial în apartament, ca o crăpătură între nori ce îți arată cerul senin și albastru doar ca apoi cortina neagră să fie trasă din nou.

   Copilul era o fetiță de maximum 5 ani. Zăea întinsă pe podea, înecându-se cu fum.

   - Sunt aici, spuse Sam cu o voce strangulată.

   Probabil că arăta înfricoșător. O siluetă mare înconjurată de fum, cu fața acoperită, cu funingine în păr și cu pielea murdară. Probabil arăta ca un monstru.

   Era singura explicație, pentru că fetița cea speriată și panicată imediat își ridică ambele mâini, iar din acele palme durdulii țâșni o explozie, lansând jeturi de flăcări.

   Flăcări. Săgetate de mâinile ei micuțe.

   Flăcări!

   Ațintite spre el.

   Fu cât pe-aci s fie nimerit. Raza îi trecu pe lângă cap și lovi zidul din spatele său. Semăna cu napalmul, era ca o benzină gelatinoasă, un foc lichid care rămăsese pe perete și ardea cu o intensitate nebună.

   Pentru un moment, Sam rămase mut de uimire.

   Era o nebunie. Era imposibil.

   Fetița strigă în disperare și ridică din nou palmele. De data aceasta nu avea să rateze. De data aceasta îl va omorî.

   Fără să gândească, doar din instinct, Sam întinse mâna cu palma în sus și o lumină orbitoare ca o stea țâșni.

   Copila căzu pe spate.

   Sam se târî până la ea, tremurând, încordat, gata să urle și gândindu-se că nu poate fi adevărat. Luă copilul în brațe cu grijă, speriat că o poate trezi, dar totodată speriat că poate nu se va mai trezi niciodată, și se ridică.

   Peretele din dreapta se prăbuși ca o bucată de carton. Tencuiala căzuse, descoperind în spatele ei structura, plăci sudate și scânduri. Focul intrase în perete. O explozie de căldură, ca un cuptor deschis, îl făcu pe Sam să amețească.

   Astrid spusese că nu focul omoare oamenii, dar ea nu văzuse acest foc, ea nu văzuse această fetiță cum arunca flăcări din mâini.

   Sam strânse copilul în brațe. Din toate părțile era înconjurat de foc. Simțea cum îi pârjolește pielea și genele.

   Direct în fața lor se afla o fereastră.

   Înaintă nesigur. Lăsă copilul jos ca pe un sac de pământ și deschise fereastra puternic cu ambele mâini. Fumul îl înconjură și țâșni pe geam, urmat de focul ce se îndrepta către noua sursă de oxigen.

   Sam pipăi prin fumul gros și găsi copilul. Îl ridică și, chiar acolo, miraculos, apărură două mâini care așteptau să îl ia în brațe. Mâini ieșind din fum, părea aproape supranatural.

   Sam se prăbuși lângă pervaz, atârnând jumătate afară pe geam și cineva îl prinse și îl trase, coborând pe scara de aluminiu. Lovi cu capul barele de metal, însă acest lucru nu îl deranjă deloc acum că era afară unde era lumină, era aer, iar printre lacrimi putea zări cerul albastru.

   Edilio și un copil pe nume Joel îl așezarăpe Sam jos pe trotuar și cineva îl stropi cu un furtun. Oare credeau că este în flăcări? Ardea în flăcări cumva?

   Deschise gura și înghiți cu poftă apa rece care îi curgea peste față, dar nu putu să rămână conștient mult timp și se lăsă pe spate.

   Mama lui era acolo. Stătea pe apă chiar lângă el, cu bărbia sprijinită pe genunchi, însă nu se uita la el.

   - Ce e? spuse el către ea.

   - Miroase a pui fript, răspunse ea.

   - Ce? întrebă el.

   Mama lui se întinse și îl lovi tare peste față. Sam deschise ochii imediat.

   - Scuze, spuse Astrid. Trebuia să te trezesc.

   Ea îngenunche lângă el și îi puse o masc de plastic peste gură. Oxigen.

   Începu să tușească și respiră. Dădu masca la o parte și vomită pe trotuar.

   Astrid își întoarse privirea discret. Mai târziu avea să se simtă jenat. Momentan, era fericit că putea să vomite și inspiră iar oxigen.

   Quinn ținea în mână un furtun de grădină și Edilio se grăbea să lege un furtun mare la hidrant. Apa începu să picure, iar pe măsură ce Edilio deschidea hidrantul complet cu o cheie, un jet puternic erupse. Copiii de la celălalt capăt al furtunului trebuiau să se lupte cu acesta de parcă ar fi fost un piton. 

   Într-o altă împrejurare totul ar fi fost haios.

   Sam se ridică. Încă nu putea să vorbească. Dădu din cap, arătând spre locul unde zeci de copii înconjurau fetița care pornise focul. Era neagră, neagră și ca rasă și pentru că era acoperită de funingine. Părul de pe o parte era ars, iar pe partea cealaltă avea o codiță prinsă cu un elastic de păr roz.

   Sam știa după felul respectuos în care copiii îngenuncheasră. Știa, dar trebuia oricum să întrebe. Vocea lui era foarte răgușită.

   Astrid dădu din cap.

   - Îmi pare rău, Sam, spuse ea.

   Sam aprobă dând din cap.

   - Părinții ei probabil au lăsat aragazul pornit, spuse Astrid. Cel mai probabil asta a cauzat focul, sau poate o țigară.

   „Nu, gândi Sam. Nu era așa.”

   Fetița aceea avea puterea, avea puterea pe care o avea și Sam sau, cel puțin, ceva asemănător.

   Puterea prin care el, într-un moment de panică, crease o lumină imposibilă. Puterea cu care aproape omorâse pe cineva odată. Puterea pe care tocmai o folosise, condamnând chiar persoana pe care încerca să o salveze.

   Nu era singurul. Nu era singurul ciudat. Mai era sau mai fusese cel puțin unul ca el.

   Într-un fel, această realizare nu era liniștitoare.

CINCI

              291 ORE, 7 MINUTE

   Noaptea se lăsă peste Perdido Beach.

   Luminile de pe stradă se aprinseră automat, împingând întunericul doar puțin înapoi și creând o mulțime de umbre pe fețele înfricoșate.

   Aproape 100  de copii se învârteau în jurul pieței. Toată lumea avea câte un baton de ciocolată și câte un suc. Micul magazin, cel care în principat vindea bere și chipsuri, fusese jefuit. Sam luă și el un PayDay și un Dr. Pepper. Toate Resse`s, Twix și Snickers dispăruseră până să ajungă el acolo. Lăsă 2 dolari pe tejghea ca plată, însă și aceștia dispărură în câteva secunde.

   Blocul arsese deja pe jumătate până când focul rămăsese fără putere. Acoperișul se prăbușise și jumătate din etajul de sus nu mai era. Parterul părea că rezistă, deși ferestrele magazinelor erau înnegrite de fum pe dinăuntru. Fumul acum se ridica ușor, însă mirosul era peste tot.

   Magazinul și grădinița fuseseră salvate.

   Corpul fetiței încă zăcea pe trotuar. Cineva o acoperise cu o pătură. Sam mulțumi pentru acest lucru.

   Sam și Quinn și așezară pe iarbă, aproape de centrul pieței, lângă fântâna care aproape niciodată și nici acum nu mergea. Quinn se ținea de genunci și se balnsa înainte și înapoi.

   Bette veni la el și se așeză stânjenitor în fața lui Sam. Îl avea pe frățiorul ei mai mic cu ea.

   - Sam, crezi că pot merge în siguranță acasă? Trebuie să luăm ceva.

   Sam ridică din umeri.

   - Bette, nu știu nimic mai mult decât știi și tu.

   Bette dădu din cap, ezită și apoi plecă.

   Toate băncile din parc erau ocupate. Câteva așternuturi erau puse peste bănci ca niște corturi. Mulți dintre copii plecaseră către casele lor goale, însă alții aveau nevoie de oameni în jurul lor. Unii dintre ei găseau mai multî liniște în mulțime, iar alții doar trebuiau să vadă ce se întâmpla.

   Doi copii pe care Sam nu îi știa, probabil de clasa a V-a, veniră la el și îl întrebară:

   - Știi ce o să se întâmple acum?

   Sam dădu din cap și răspunse:

   - Nu, băieți, nu știu.

   - Ei bine, ce ar trebui să facem?

   - Stați o vreme pe aici, bine?

   - Să stăm aici?

   - Sau puteți să vă duceți acasă, să dormiți în paturile voastre. Cum vă simțiți mai bine.

   - Nu ne e frică sau ceva.

   - Nu sunteți speriați? întrebă Sam neîncrezător. Eu fac pe mine de frică.

   Un copil zâmbi.

   - Nu e adevărat.

   - Da, ai dreptate. Dar este în regulă să îți fie frică. Absolut toți cei de aici sunt speriați.

   Scena se repetă. Copiii tot veneau la Sam să îi pună întrebări la care el nu avea un răspuns. Tot spera ca aceștia să înceteze.

   Orc și prietenii lui cărau scane din magazin și se așezau în mijlocul celei mai aglomerate intersecții din Perdido Beach. Erau chiar sub semaforul care continua să își schimbe culoarea de la verde la galben la roșu.

   Howard certa un băgăcios mic care aprinsese un buștean Prest-O și încerca să facă focul să crească. Gașca lui Orc luă din magazin și niște mânere de lemn și niște bâte de baseball de lemn și încercă fără rezultat să le ardă. Luară și bâte de metal și ciocane, însă pe acestea le păstrară pentru ei.

   Sam nu ridică fetița care pur și simplu zăcea acolo. Dacă ar fi ridicat-o, ar fi fost treaba lui să facă ceva. Să sape un mormânt și să o îngroape. Să citească Biblia sau să spună niște cuvinte. Nici măcar nu îi știa numele. Nimeni nu părea să o cunoască.

   - Nu îl găsesc!

   Era Astrid, care apăruse iar după o absență de cel puțin o oră. Ea plecase să îl caute pe frățiorul ei.

   - Petey nu e aici. Nimeni nu l-a văzut, spuse ea.

   Sam îi dădu un suc.

   - Poftim, am plătit eu pentru el, sau, cel puțin, am încercat.

   - De obicei nu beau așa ceva.

   - Vezi ceva care e ca de obicei în jurul tău?! se răsti Quinn.

   Quinn nici măcar nu se uită la ea. Ochii i se mișcau încontinuu, scrutau când o persoană, când alta, când un obiect, când altul, ca o pasăre speriată. Nu privea niciodată pe cineva direct în ochi. Arăta ciudat. Parcă era dezbrăcat fără pălărie și ochelari.

   Sam își făcea griji pentru el. Dintre ei doi, el era de obicei prea serios.

   Astrid trecu cu vederea cuvntele răutăcioase ale lui Quinn și îi mulțumi lui Sam. Bău jumătate de cutie, dar nu se așeză.

   - Copiii spun că este un experiment al armatei care nu a mers bine. Alții spun că teroriștii sunt de vină. Sau extratereștrii. Sau Dumnezeu. Sunt multe teorii, dar niciun răspuns.

   - Tu chiar crezi în Dumnezeu? întrebă Quinn, căutând un argument.

   - Da, răspunse Astrid. Doar că nu cred în acel Dumnezeu care face oamenii să dispară fără motiv. Dumnezeu ar trebui să fie iubitor. Mie asta nu mi se pare iubire.

   - Parcă ar fi cel mai prost picnic din lume, spuse Sam.

   - Cred că acest lucru e o glumă proastă, spuse Astrid și, observând reacțiile lor, continuă să vorbească. Îmi pare rău, am această tendință deranjantă de a analiza ce spun oamenii. Ori vă obișnuiți așa cu mine, ori vă hotărâți că nu mă puteți suporta.

   - Eu înclin către a doua variantă, mormăi Quinn.

   - Ce e cu umorul ăsta? întrebă Sam.

   - Uneori când oamenii sunt nervoși sau speriați, fac glume, spuse Astrid și apoi adăugă cu părere de rău: Bineînțeles, în aceste situații, alții devin pedanți. Și dacă nu știți ce înseamnă pedant, uitați un indiciu: în dicționar, eu sunt ilustrația din dreptul cuvântului.

   Sam începu să râdă.

   Un copil, nu mai mare de 5 ani, care căra un ursuleț gri de pluș, veni la ei.

   - Știți unde e mama mea?

   - Nu, micuțule, îmi pare rău, spuse Sam.

   - Puteți să o sunați la telefon, spuse copilul cu o voce tremurată.

   - Nu merg telefoanele, spuse Sam.

   - Nimic nu merge, se răsti Quinn. Nimic nu merge și suntem singuri aici.

   - Știi ceva? îi spuse Sam copilului. Pun pariu că ai prăjituri la grădiniță. E chiar peste stradă, vezi?

   - Nu am voie să trec strada.

   - E în regulă. Am eu grijă de tine cât treci strada.

   Copilul suspină și se îndreptă către grădiniță, strângând în brațe ursulețul.

   - Copiii vin la tine, Sam. Se așteaptă să faci ceva, spuse Astrid.

   - Ce să fac? Tot ce pot să fac e să le sugerez să mănânce o prăjitură, spuse Sam supărat.

   - Să-i salvezi, spuse Quinn cu amărăciune. Să-i salvezi pe toți.

   - Toți sunt speriați, ca și noi, spuse Astrid. Nu e nimeni la conducere, nimeni nu le spune ce să facă. Ei văd în tine un lider, Sam. Pe tine te ascultă.

   - Nu sunt un lider. Sunt la fel de speriat ca ei. Sunt la fel de pierdut ca ei.

   - Tu ai știut ce să faci când apartamentul era în flăcări, spuse Astrid.

   Sam se ridică în picioare. Nu a fost decât o reacție agitată, însă în acel moment atrase atenția a zeci de copii din jur. Toți se holbau la el de parcă urma să facă ceva. Sam simți un nod în stomac. Până și Quinn se uita la el în acel fel.

   Sam înjură în șoaptă și apoi, cu o voce care abia se auzea la câțiva metri, spuse:

   - Tot ce trebuie să facem este să stăăm aproape unii de ceilalți. Cineva o să-și dea seama ce s-a întâmplat și o să ne găsească, așa că liniștiți-vă, nu faceți nicio prostie, ajutați-vă și încercați să fiți curajoși.

   Spre mirarea lui, Sam auzi cum un val de voci repetau ce zisese el, spunând mai departe și altora de parcă ar fi fost vreo idee genială.

   - Singurul lucru de care trebuie să ne fie frică este frica sde sine, îi șopti Astrid.

   - Poftim?

   - Asta a spus președintele Roosevelt când toată țara era speriată din cauza Marii Depresiuni, îi explică Astrid.

   - Știi, spuse Quinn, singurul lucru bun din toată încurcătura asta era că scăpasem de ora de istorie, iar acum ați început cu istoria.

   Sam începu să râdă. Nu era mare lucru, dar totuși era o ușurare să îl audă pe Quinn glumind.

   - Trebuie să îmi găsesc fratele, spuse Astrid.

   - Unde ar putea fi? întrebă Sam.

   Astrid dădu din umeri neajutorată. Părea că îi e frig în bluza ei subțire. Sam își dorea să fi avut o jachetă pe care să i-o ofere.

   - Împreună cu părinții mei, undeva. Locurile cele mai probabile sunt ori la tata la serviciu, ori unde joacă mama tenis. La Clifftop.

   Clifftop era un hotel situat mai sus de plaja favorită a lui Sam. Nu fusese niciodată înăuntru, nici măcar în curtea interioară.

   - Cred că șansele mai mare de a-l găsi sunt la Clifftop, spuse Astrid. Nu îmi place să vă întreb, dar puteți să veniți și voi cu mine?

   - Acum? întrebă Quinn neîncrezător. Noaptea?

   Sam ridică din umeri.

   - Mai bine decât să stăm aici, Quinn. Poate au și televizor acolo.

   Quinn oftă.

   - Am auzit că au mâncare și servire foarte bună la Clifftop.

   Întinse o mână și Sam îl trase lângă el.

   Trecură prin mulțimea îngrămpdită și copiii strigară după Sam, întrebându-l ce se întâmplă, ce să facă, iar el le răspundea:

   - Rezistați. O să fie bine. Bucurați-vă de vacanță. Bucurați-vă de dulciuri cât mai puteți. Părinții voștri o să se întoarcă în curând și o să le ia pe toate.

   Iar copiii dădeau din cap sau râdeau, unii chiar spuneau „mulțumesc” de parcă le-ar fi dat ceva.

   Auzea cum copiii îi repetau numele. Auzea bucățele de conversații de genul: „Am fost în autobuz atunci” sau: „Omule, a alergat direct înăuntru” sau: „Vezi, a zis că o să fie bine”.

   Nodul din stomac parcă tot creștea. Era o ușurare să plece în întuneric. Voia să scape de toate acele chipuri speriate care se așteptau ca el să facă ceva.

   Trecură aproape de intrsecția unde se stabiliseră Orc și banda lui. Focul penibil pe care îl făcuseră sfârâia, topind asfaltul sub cenușa fierbinte, un bax de 6 beri Coors zăcea într-o ladăplină cu gheață și unul dintre prietenii lui Orc, un tip mare cu o față de copil, pe nume Cookie, era deja amețit de băutură.

   - Hei, unde credeți că vă duceți? pretinse Howard pe măsură ce ei se apropiaseră.

   - La o plimbare, spuse Sam.

   - Doi surferi proști și un geniu?

   - Da. O să o învățăm pe Astrid să facă surf. Ai vreo problemă cu asta?

   Howard râse și îl privi pe Sam de sus până jos.

   - Te crezi mare și tare, nu-i așa, Sam? Sam cel din autobuz. Mare lucru. Nu mă impresionezi.

   - Ce păcat! Toată viața mi-am trăit-o încercând să te impresionez, spuse Sam.

   Howard se încruntă.

   - Trebuie să ne aduceți ceva înapoi.

   - Despre ce vorbești?

   - Nu vreau ca Orc să se simtă jignit, spuse Howard. Orice vă duceți să luați, trebuie să îi aduceți și lui Orc.

   Orc stătea tolănit într-un scaun furat, cu picioarele întinse, acordându-le doar puțină atenție. Era visător, dar mormăi către ei:

   - Da.

   În momentul acela, câțiva din banda lui Orc își îndreptară atenția către Sam. Unul din ei, un puști slab și înalt, poreclit Panda, după cercurile negre din jurul ochilor, începu să bată amenințător din bâta de metal.

   - Deci tu ești un mare erou sau ceva? spuse Panda..

   - Folosiți prea mult această replică, spuse Sam.

   - Nu, nu, nu, Sammy. El nu se crede mai bun decât restul, spuse batjocoritor Howard și începu să îl imite pe Sam. Tu ia un furtun, tu ai grijă de copii, fă asta, fă aia, eu sunt la comandă aici, eu sunt am Surferul.

   - Noi o să plecăm, spuse Sam.

   - Stai, stai, stai, spuse Howard arătând către semafor. Așteptați până se face verde.

   Pentru câteva secunde tensionate Sam se gândi dacă să ducă această luptă acum sau să o evite. Culoarea semaforului se schimbă și Howard începu să râdă și să le facă cu mâna.

ȘASE

         290 ORE, 7 MINUTE

   De-a lungul a câteva străzi, niciunul dintre ei nu scoase vreun cuvânt.

   Străzile deveneau tot mai întunecate și mai pustii pe măsură ce se apropiau de plajă.

   - Sunetul apei e ciudat, observă Quinn.

   - Nu sunt valuri, spuse Sam dându-i dreptate.

   Încă mai simțea că niște ochi sunt ațintiți către el, deși era la mare depărtare de piață.

   - Da, frate, spuse Quinn. E ca sticla de dreaptă. Dar este un front cu presiune scăzută. Ar trebui să fie agitată, însă zici că e un lac.

   - Omul de la meteo nu are întotdeauna dreptate, spuse Sam și ascultă cu atenție.

   Quinn se pricepea mai bine la anticiparea condițiilor meteo. Ceva suna ciudat, însă Sam nu era sigur.

   Niște lumini licăreau pe ici, pe colo, la casele din stânga și la stâlpii de pe stradă, însă era mai întuneric decât de obicei. Era încă devreme, abia ora cinei. Luminile în case ar fi trebuit să fie aprinse, în schimb erau aprinse doar cele care aveau temporizator și cele care erau pornite din timpul zilei. Într-o casă licăreau niște lumini albastre de la un televizor. 

   Când Sam se uită pe fereastră, văzu doi copii care mâncau cipsuri, uitându-se la televizorul fără semnal.

   Toate zgomotele mărunte din fundal, pe care în mod normal abia le băgai în seamă, telefoane sunând, motoarele mașinilor, vocile, dispăruseră. Puteau să audă fiecare pas pe care îl făceau, orice respirație, iar când un câine izbucni în lătrat toți tresăriră.

   - Cine o să hrănească acel câine? se întrebă Quinn.

   Nimeni nu avea un răspuns la întrebarea asta. Peste tot în oraș erau câini și pisici, dar mai mult ca sigur erau și bebeluși singuri în case pustii. Era prea ult. Erau prea multe lucruri la care să te gândești.

   Sam privi cu atenție către dealuri, încercând să ignore luminile din oraș. Câteodată, dacă luminile de la stadion era aprinse, puteai zări în depărtare un licărit de la Academia Coates, dar nu și în această seară. Era doar întuneric în acea direcție.

   O parte din Sam refuza să accepte că mama lui dispăruse. O parte din el voia să creadă că ea era încă acolo sus, la serviciu, ca în fiecare seară.

   - Stelele sunt încă la locul lor, spuse Astrid. Stai. Ba nu sunt, se corectă ea. Chiar deasupra orizontului nu sunt stele. Cred că ar trebui să se vadă Luceafărul. Nu se vede.

   Cei trei se opriră și se holbară la ocean. Stând nemișcați, tot ce se auzea era sunetul ciudat, liniștit și regulat al valurilor.

   - Probabil că sună bizar, dar orizontul este mai sus decât ar trebui, spuse Astrid.

   - A văzut vreunul când a apus soarele? întrebă Sam.

   Nimeni nu văzuse.

   - Hadeți să mergem, spuse Sam. Ar fi trebuit să luăm biciclete sau skateboard-uri cu noi.

   - De ce nu o mașină? întrebă Quinn.

   - Știi să conduci? întrebă Sam.

   - Am văzut cum se face.

   - Și eu am văzut la televizor cum se face o operație pe cord. Asta nu înseamnă că o să și încerc.

   - Te uiți la așa ceva la televizor? Asta explică multe, Astrid, spuse Quinn.

   Drumul se îndepărta de mal și urca spre Clifftop. Indicatorul cu neon al incintei, ascuns de gardul viu proaspăt tuns, era aprins. Intrarea principală era luminată de parcă era Crăciunul. Luminițele albe fuseseră instalate mai devreme în acest loc.

   O mașină avea o ușă și portbagajul deschise, și în căruciorul ușierului erau mai multe valize.

   Când se apropiară, ușile automate ale hotelului se deschiseră larg.

   Coridorul era larg și aerisit. Avea un ghișeu din lemn lustruit și curbat de aproape 10 metri, o podea luminoasă de gresie și niște granituri din bronz ce duceau către un bar mai retras. La nivelul lifturilor, unul dintre ele era deschis, așteptând.

   - Nu văd pe nimeni, spuse Quinn în șoaptă.

   - Nici eu, spuse Sam aprobând.

   La bar era un televizor care nu mergea. La recepție nu era nimeni, nici în cabina portarului, nici pe coridor, nici la bar. Pașii lor pe gresie se auzeau cu ecou.

   - Terenul de tenis e în direcția asta, spuse Astrid și îi duse în altă parte. Aici s-ar fi dus mama și micul Pete.

   Luminile de pe terenurile de tenis erau aprinse, însă nicio minge nu era lovită de vreo rachetă. Nu se auzea niciun sunet.

   Cu toții zăriră ceva în același timp.

   Tăind în două terenul cel mai îndepărtat, peisajele îngrijite și piscina, era o barieră.

   Un zid.

   Sclipea ușor.

   Nu era opacă, dar orice lumină trecea prin ea, era încețoșată, indescifrabilă, și la fel de întunecată ca și împrejurimile. Zidul reflecta doar parțial, ca un geam înghețat. Scotea un sunet, dar nu vibra. Părea că înghite sunetul.

   Sam se gândi că poate fi doar o membrană, groasă doar de un milimetru, ceva ce ar putea înțepa cu degetul și ar exploda ca un balon. Ar putea fi chiar și o iluzie, nimic mai mult. Dar instinctul, frica și nodul pe care îl simțea în stomac îi spuneau că se uita la un zid. Nu o iluzie, nu o perdea, ci un zid.

   Bariera urca atât de sus, încât se pierdea în cerul întunecat și se întindea în stânga și în dreapta cât puteau vedea cu ochii. Nu se zărea nicio stea prin ea, însă mult mai sus se zăreau stelele.

   - Ce este? întrebă Quinn.

   În vocea lui se putea simți teama.

   Astrid doar dădu din cap.

   - Ce este? repetă grăbit Quinn.

   Se apropiară de barieră cu pași mici, pregătiți să fugă în partea opusă, dar simțind nevoia să se apropie.

   Intrară în încăperea împrejmuită de gard și traversară terenul de tenis. Bariera tăia direct în două fileul care începea cu un stâlp și se termina în întunericul acelui zid.

   Sam trase de fileu, dar, oricât de tare ar fi tras de el, rămânea nemișcat în loc.

   - Ai grijă, șopti Astrid.

   Quinn se dădu mai în spate, lăsându-l pe Sam să meargă în față.

   - Are dreptate, frate ai grijă!

   Sam era la doar câțiva pași de barieră cu mâna întinsă în față. Ezită. Văzu o minge de tenis verde pe jos și o ridică.

   O aruncă spre barieră.

   Mingea ricoșă înapoi.

   Prinse mingea și se uită la ea. Nu avea niciun semn. Nu făcuse nimic altceva decât să ricoșeze.

   Făcu și ultimii 3 pași și, de data aceasta, fără să ezite, atinse cu vârful degetelor bariera.

   - Ah!

   Sam își retrase mâna și se uită la ea.

   - Ce e? strigă Quinn.

   - M-a ars. Of, ce a durut!

   Sam își scutură mâna încercând să amelioreze senzația.

   - Lasă-mă să mă uit la ea, spuse Astrid.

   Sam întinse mâna.

   - E mai bine acum.

   - Nu văd niciun semn de arsură, spuse Astrid întorcându-i mâna.

   - Da, aprobă Sam. Dar credeți-mă, nu vreți să atingeți chestia aia.

   Chiar și acum, chiar și cu tot ce se întâmplase, el tot înregistrase atingerea ei ca pe un șoc electric. Mâna ei era rece și lui îi plăcea asta.

   Quinn ridică un scaun din fier de pe marginea terenului și îl izbi cu putere în barieră.

   Nici nu se clinti.

   Quinn lovi din nou, de data aceasta și mai puternic, atât de puternic, încât reculul îl împinse înapoi.

   Nici de data aceasta bariera nu se mișcă.

   Deodată Quinn începu să strige, să înjure și să lovească nebunește bariera cu scaunul de fier.

   Sam nu putu să se apropie de el să îl oprească fără să fie lovit și o trase de mână și pe Astrid.

   - Lasă-l să se descarce.

   Quinn lovi bariera cu putere din nou și din nou, fără vreun efect.

   În final, Quinn lăsă scaunul jos, se așeză pe asfalt, își puse mâinile în cap și începu să urle.

       Luminile puternice de la McDonald`s erau aprinse când Albert Hillsborough intră.

    Un detector de fum suna întontinuu și un alt zgomot, un piuit, încerca să atragă atenția printre sunetele mult mai puternice scoase de alarmă.

   Copiii se ascunseseră în spatele ghișeului și luaseră toate prăjiturile ți produsele de panificație din vitrină. O cutie cu jucării de la Happy Meal, de la un film pe care Albert încă nu îl văzuse, era deschisă și jucăriile erau îmrpăștiate. Recipientul de cartofi prăjiți era gol, însă mulți erau pe jos.

   Timid, Albert se duse până la ușa de la bucătărie și încercă să o deschidă. Era încuiată. Se întoarse și sări peste tejghea.

   Într-un fel, i se părea ilegal să fie de partea cealaltă a tejghelei.

    O sită plină cu cartofi prăjiți arși zăcea în uleiul fierbinte. Albert găsi un prosop, prinse mânerul sitei și o scoase din ulei. O atârnă ca uleiul să se scurgă cum trebuie într-un loc sigur. Cartofii erau acolo de dimineață.

   - Cred că sunt gata cartofii, spuse Albert.

   Piuitul de la temporizatorul aragazului continua să se audă. Îi luă câteva secunde, dar până la urmă găsi butonul corect, îl apăsă și zgomotul se opri.

   Trei bucăți de pâine mici și negre erau pe grătar. Erau și niște hamburgeri care, la fel ca și cartofii, stătuseră pe foc cu vreo 10 ore mai mult decât trebuia.

   Albert găsi o spatulă, luă hamburgerii și îi aruncă la coșul de gunoi. Nu mai scoteau fum de mult, însă nu fusese nimeni acolo să oprească alarma. Îi luă câteva minute până să găsească o soluție de a opri alarma fără a ateriza pe grătarul încins.

   Liniștea veni ca o relaxare psihică.

   - E mult mai bine, spuse Albert coborând.

   Se gândi dacă să oprească și grătarul. Ar fi cel mai bun lucru de făcut. Să închidă totul și să iasă afară în întunericul din piață, unde copiii speriați se adunaseră și se uitau după cineva care să vină să îi salveze. Dar el nu cunoștea pe nimeni de acolo.

   Albert avea 13 ani și mai avea 6 frați mai mari. Cei 3 frați ai lui și cele două surori aveau vârste cuprinse între 14 și 27 de ani. Albert fusese deja acasă și niciunul dintre ei nu era acolo. 

   Balansoarul mamei lui era gol, la fel și canapeaua unde stătea ea în mod normal și se uita la televizor, mâncând și văitându-se de durerea de spate. Doar pătura ei era acolo, nimic mai mult.

   I se părea ciudat să fie singur, chiar și pentru puțin timp. Era ciudat ca nimeni din familie să nu îi spună ce să facă. Nici nu își putea aminti să se fi întâmplat vreodată să nu fie pus să facă ceva anume. Însă acum Albert mergea prin bucătăria de la McDonald`s mai singur decât și-ar fi imaginat vreodată.

   Găsi camera frigorifică, prinse mânerul cromat și deschise ușa de metal, eliberând un jet de abur răcoritor.

   Înăuntru erau cutii peste cutii de hamburgeri, pungi mari de plastic cu nuggets de pui, aripioare de pui, cartofi și un număr ceva mai mic de cutii cu cârnți. Dar în cea mai mare parte erau hamburgeri.

   Intră și în camera frigorifică alăturată, unde nu era totul atât de înghețat și ceva mai interesant. Înăuntru erau tăvi de plastic acoperite ce conțineau roșii, pungi cu salată tăiată, caserole mari cu sos pentru Big Mac, maioneză, ketchup și felii de cașcaval.

   Găsi o cameră de relaxare mică, împodobită cu postere cu reguli de siguranță și de aplicare a manevrei Heimlich, atât în limba engleză, cât și în spaniolă. Produsele erau așezate pe lângă pereți: cutii imense cu pahare de hârtie și cilindri de metal plini cu sirop de Coca-Cola. Mai departe, aproape de ușa din spate, erau niște rafturi glisante înalte, cu brioșe și gogoși.

   Toate aveau locul lor. Totul era organizat. Totul era curat, deși aveau un luciu de grăsime.

   La un moment dat, nici nu își dădu seama când anume, Albert încetase să privească totul ca pe ceva interesant și începuse să le vadă ca pe un inventar. În capul lui el transforma toate ingredientele separate în Big Mac, sendvișuri de pui sau Egg McMuffins.

   Sora lui Albert, Rowena, îl învățase să gătească. Mama lor fiind imobilizată la pat, copiii trebuiseră întotdeauna să se descurce singuri. Rowena fusese bucătarul, până când Albert împlinise 12 ani și o parte din treburile din bucătărie îi reveniseră lui.

   Știa să gătească fasole roșie și orez, mâncărurile favorite ale mamei sale. Știa să facă și hot-dog, pâine prăjită cu bacon. 

   Nu recunoscuse niciodată în fața Rowenei, dar lui îi plăcea să gătească. Era mult mai bine decât să facă curat, ceea ce, din păcate, tot trebuia să facă, deși acum el era responsabil cu masa de seară vinerea și duminica.

   Managerul avea un birou micuț. Ușa era întredeschisă. Înăuntru erau înghesuite o masă, un seif, un telefon, un calculator și un raft suprasolicitat de greutatea unor manuale foarte groase.

   Auzi un zgomot: voci, și apoi cineva lovind într-un automat de paie și cerându-și scuze. Doi copii de clasa a VII-a se aplecau pese tejghea, holbându-se la meniul de deasupra de parcă urmau să comande.

   Albert ezită, dar nu pentru mult timp. Își spuse că poate să o facă, fiind și el surprins de ce îi trecuse prin cap.

   - Bine ați venit la McDonald`s, spuse Albert. Cu ce să vă servesc?

   - Este deschis?

   - Ce doriți?

   Copiii ridicară din umeri.

   - Două meniuri numărul 1.

   Albert se uită pe consolă. Era un labirint de butoane colorate. Asta mai trebuia să aștepte.

   - Ce vreți de băut?

   - Suc de portocale?

   - Imediat, spuse Albert.

   Găsi niște chifle de hamburgeri în sertarul frigorific de sub grătar și le aruncă pe grătar cu un sfârâit satisfăcător.

   Văzu și o pălărie de hârtie pe un raft. O luă și și-o puse pe cap.

   Cât chiflele se prăjeau pe grătar, deschise manualul gros și căută în cuprins capitolul cu cartofi prăjiți.

ȘAPTE

              289 ORE, 45 MINUTE

   Lana zăcea în întuneric, uitându-se în sus la stele.

   Nu mai vedea vulturii, dar aceștia nu erau prea departe. Câțiva dintre ei încercaseră să se așeze în apropiere, însă Patrick îi gonise. Ea știa că încă sunt prin preajmă.

   Era speriată, înfricoșată că ar putea muri, că ar putea să nu-și mai vadă părinții vreodată. Pe mama și pe tatăl ei, care probabil nici nu știau că ea lipsește. Ei îl sunau în fiecare seară pe bunicul Luke și vorbeau cu ea, îi spuneau că o iubesc și nu o lăsau să vină acasă.

   - Vrem să iei o pauză, dragă, să scapi de oraș o vreme, spunea mama ei. Vrem să ai o perioadă în care să îți limpezești gândurile.

   Lana fierbea de mânie amintindu-și de părinții ei. Mai ales de mama ei. Dacă dezlănțuia această supărare, aproape că acoperea durerea.

   Dar nu prea reușea. Nu pentru mult timp. Durerea era singurul lucru din viața ei acum. Durerea și frica.

   Se întreba oare cum arăta ea acum. Niciodată nu fusese cu adevărat frumoasă:simțea că ochii ei erau prea mici și că părul ei negru era prea lung și lins, și nu făcea altceva decât să atârne acolo. Dar acum, cu fața plină de vânătăi, zgârieturi și sânge închegat, probabil că arăta ca dintr-un fiml de groază.

   Unde era bunicul Luke? Nu își amintea decât pe jumătate secundele de dinaintea accidentului, și accidentul în sine era ceva încețoșat, doar imagini parțiale în care corpul ei era aruncat și strivit.

   Totul era confuz. Nu avea niciun sens. Bunicul ei pur și simplu dispăruse din camionetă: într-un minut era acolo, iar în următorul dispăruse. Nu își amintea ca ușa camionului să se fi deschis sau închs, și de ce ar fi sărit bătrânul din mașină? Nebunie curată. Imposibil.

   Era sigură doar de un singur lucru: bunicul ei nu o avertizase cu nimic. Cât ai clipi, el dispăruse și ea plonjase în râpă.

   Lana era moartă de sete. Cel mai apropiat loc unde știa că poate bea ceva era ferma care probabil nu era la depărtare mai mare de un kilometru și jumătate. Dacă ar putea cumva să urce până la șosea, dar și în plină zi, chiar și pentru un om în putere să urce până la șosea ar fi fost imposibil.

   Își ridică și întoarse un pic capul și zări un camion. Era la doar câțiva metri de ea, răsturnat cu roțile în sus.

   Ceva trecu peste gâțul ei. Patrick se ridică și urmări sunetul slab.

   - Ai grijă de mine, băiete, imploră ea.

   Patrick lătră cum făcea de obicei când voia să se joace.

   - Nu am ce să îți dau de mâncare, băiete, spuse ea. Nu știu ce o să se întâmple cu noi.

   Patrick se așeză cu botul pe labe.

   - Cred că mama ar fi fericită, spuse Lana. Cred că ar fi foarte fericită că m-a făcut să vin aici.

   Nu ar fi remarcat ochii care sclipeau în întuneric, doar că Patrick se ridică brusc, lătrând și mârâind nebunește.

   - Ce s-a întâmplat, băiete?

   Niște ochi verzi pluteau în aer. Erau îndreptați direct către ea și clipeau încet, leneș.

   Patrick lătra frenetic acum, sărind în față și în spate.

   Puma scoase un răget răgușit.

   - Pleacă de-aici, lasă-mă în pace, urlă Lana.

   Vocea ei era jalnică, slabă, conștientă de propria slăbiciune.

   Patrick fugi înapoi spre Lana, se întoarse și își regăsi curajul să înfrunte puma.

   Într-o clipită lupta începu. O explozie de zgomote, de mârâituri, atât de felină, cât și de câine, puternice și înspăimântătoare. În jumătate de minut totul se terminase și ochii strălucitori ai felinei apărură ceva mai departe. Clipiră o dată și dispărură.

   Patrick se întoarse încet înapoi și se pleoști greoi lângă Lana.

   - Bun băiat, bun băiat, îl mângâie Lana. Ai speriat felina bătrână, nu-i aa, băiete? Of, câinele meu bun! Băiat bun.

   Patrick dădu din coadă cu greu.

   - Te-a rănit, băiete? Te-a rănit, băiatul meu bun?

   Puse singura ei mână bună pe câine. Blana lui era udă și alunecoasă. Nu putea fi decât sânge. Lana verifică și Patrick scânci de durere.

   Apoi simți șiroaiele. Patrick avea o rană adâncă la gât. Sângele și viața i se sfârșea cu fiecare bătaie a inimii.

   - Nu, nu, nu, țipă Lana. Nu poți să mori. Nu poți să mori.

   Dacă el ar muri, ea ar rămâne singură în deșert fără să se poată mișca.

   Puma și apoi vulturii s-ar întoarce.

   Nu, nu, asta nu avea să se întâmple. Nu.

   Frica era prea greu de stăpânit, nu îi putea rezista. Lana începu să zbiere îngrozită.

   - Mami, mami, mami! Vreau la mama! Cineva să mă ajute! Îmi pare rău, mami, îmi pare rău, vreau acasă, vreau acasă!

   Plângea și se bâlbâia, și numai singurătatea și frica erau mai puternice decât agonia corpului ei neputincios. O sufoca.

   Era singură. Singură în durere. Și curând avea să apară și puma.

   Patrick trebuia să trăiască. Trebuia să trăiască. Era tot ce mai avea.

   Își îmbrățișă câinele cât de mult putu fără ca durerea ei să o facă să-și piardă cunoștința. Acoperi rana cu palma, presând cât de mult îndrăznea.

   Ea va opri sângerarea. Ea îl va ține și nu va lăsa ca viața să scpae din el. Ea îi va ține viața în el și nu va muri. Dar sângele tot i se scurgea printre degete.

   Ea rezista și se concentra să stea trează ca să-i poată acoperi rana și să își țină prietenul în viață.

   - Bun băiat, șopti ea printre buzele uscate.

   Se lupta să stea trează. Dar setea și foamea, durerea și frica, singurătatea și spaima erau prea mult pentru ea. După mult timp Lara adormi și mâna ei alunecă de pe gâtul câinelui.

          Sam, Quinn și Astrid și-au petrecut cea mai mare parte a nopții căutându-l pe micul Pete prin hotel.

   Astrid își dăduse seama cum să acceseze sistemul de securitate al hotelului și reușise să facă o cartelă ce funționa la toate ușile.

   Căutară în toate camerele. Nu îl găsiră pe fratele lui Astrid. Nu găsiră pe nimeni.

   Se opriră epuizați în ultima cameră. Bariera trecea direct prin cameră. Era ca și cum cineva zidise un perete în mijlocul încăperii.

   - Trece direct prin televizor, spuse Quinn.

   Ridică telecmanda și apăsă butonul roșu. Nu se întâmplă nimic.

   - Aș vrea să știu cum e de partea cealaltă a barierei. Oare jumătatea cealaltă de televizor s-a aprins acolo?

   - Dacă e așa, atunci poate îmi zice și mie dacă Lakers au câștigat, spuse Quinn, dar nimeni, nici măcar el, nu putu râde.

   - Fratele tău probabil este teafăr de partea cealaltă a barierei, împreună cu mama ta, spuse Sam.

   - Nu știu asta, se răsti Astrid. Trebuie să presupun că e singur și neajutorat undeva și că eu sunt singura care poate face ceva să îl ajute, spse ea și își strânse brațele în jurul pieptului. Îmi pare rău. A sunat de parcă aș fi supărată pe tine.

   - Nu, păreai doar supărată, nu pe mine, spuse Sam. Nu putem face nimic mai mult în noaptea asta. E aproape miezul nopții. Cred că ar trebui să ne întoarcem în camera aia mare pe care am văzut-o.

   Astrid nu putu decât să aprobe din cap, iar Quinn era gata să se prăbușească. 

   Găsiră apartamentul. Avea un balcon imens cu vedre la oceanul care se întindea dedesubt. În partea stângă era bariera care le bloca vederea. Traversa oceanul cât puteau vedea cu ochii. Era ca un perete care ieșea din hotel și nu se mai termina.

   Apartamentul avea o cameră cu un pat imens și o cameră cu paturi mai mici, toate foarte moi. Avea și un frigider mic care conținea alcool, bere, suc, alune, Snickers, un baton Toblerone și alte câteva gustări.

   - Camera băieților, spuse Quinn trântindu-se cu fața în jos pe unul din paturile mai mici.

   În câteva secunde adormi.

   Astrid și Sam mai rămaseră un pic pe balcon, împărțind batonul Toblerone. Pentru mult timp, niciunul din ei nu scoase vreun cuvânt.

   - Ce crezi că e asta? întrebă într-un târziu Sam.

   Nici nu era nevoie să explice la ce se referea prin „asta”.

   - Câteodată, îmi vine să cred că e un vis, spuse Astrid. E atât de ciudat că nimeni nu a apărut! Adică, totul ar trebui să fie împânzit cu soldați, oameni de știință și reporteri. Deodată apare un perete și majoritatea oamenilor dispar, și până acum nu a apărut niciun camion de la vreo televiziune.

   Sam deja ajunsese la o concluzie dură în legătură cu aceasta. Se întreba dacă Astrid ar fi tras aceeași concluzie.

   Așa era.

   - Nu cred că este un perete drept care ne desparte doar de sud, știi? Cred că ar putea fi un cerc. Ar putea să ne înconjoare. Am putea fi separați din toate direcțiile. De fapt, din moment ce nimeni nu a venit să ne salveze, cred că asta e cel mai probabil. Tu ce zici?

   - Da. Suntem într-o capcană. Dar de ce? Și de ce au dispărut toți cei mai mari de 14 ani?

   - Nu știu.

   Sam lăsă liniștea să dăinuie un timp, nevrând să pună întrebarea pe care o avea în gând, nefiind sigur că vrea să audă răspunsul, dar în final spuse:

   - Ce se întâmplă când o să împlinească cineva 15 ani?

   Astrid își întoarse ochii ei albaștri spre el și îi întâlni privirea fixă.

   - Când e ziua ta, Sam?

   - Pe 22 noiembrie, răspunse el. Cu 5 zile înainte de Ziua Recunoștinței. Peste 12 zile. Ba nu, peste 11 zile, ținând cont că e trecut de miezul nopții. Dar a ta?

   - Abia în martie.

   - Îmi doresc să fie martie. Sau iulie, sau august. E prima dată când îmi doresc să fi fost mai mic.

   Ca să nu se mai uite la el în felul în care se uita și să nu îi mai fie milă de el, spuse:

   - Crezi că mai sunt undeva în viață?

   - Da.

   - Spui asta pentru că așa crezi sau pentru că ți-ai dori să fie adevărat?

   - Da, răspunse ea și zâmbi. Sam?

   - Da?

   - Eram și eu în autobuz în ziua aceea. Îți aduci aminte?

   - Vag, răspunse el și râse. Cele 15 minute de faimă ale mele.

   - Erai cea mai curajoasă și cea mai tare persoană pe care o cunoșteam. Toată lumea credea așa. Erai eroul întregii școli. Și apoi, nu știu, pur și simplu te-ai stins.

   Într-un fel nu era de acord cu asta, doar nu se stinsese, nu?

   - Păi, de obicei șoferul de autobuz nu are atac de cord, spuse Sam.

   Astrid râse.

   - Ești una din acele persoane, cred. Înaintezi în viață trăind retras și apoi  se întâmplă ceva rău și apari. Te ridici și faci ce trebuie făcut. Ca și azi, cu focul.

   - Da, păi, ca să îți spun adevărul, prefer cealaltă parte. Cea în care doar îmi trăiesc viața.

   Astrid dădu din cap ca și cum ar fi înțeles, dar apoi spuse:

   - Asta nu se va întâmpla acum.

   Sam se întinse și privi în jos la gazonul de sub el. O șopârlă alerga pe o potecă de piatră. Mergea repede, mai încet, apoi iar repede, până dispăru.

   - Uite cum e, nu te aștepta la prea multe din partea mea, bine?

   - Bine, Sam, spuse Astrid doar cu jumătate de gură. Mâine o să rezolvăm toată încurcătura asta.

   - Și o să îl găsim pe fratele tău.

   - Și o să îl găsim pe fratele meu.

   Ea se întoarse și plecă. Sam rămase pe balcon. Nu putea să audă valurile. Vântul nu prea bătea. Dar putea să simtă mirosul florilor din grădina de jos. Și nici mirosul sărat al Pacificului nu se schimbase.

   Îi spusese lui Astrid că îi era frică. Așa și era. Dar nu era singurul lucru pe care îl simțea. Singurătatea unei nopți prea liniștite îl pătrunsese. Era singur. Chiar și împreună cu Astrid și Quinn. El știa ceva ce ei nu știau.

   Schimbarea era prea mare pentru a o putea suporta.

   Toate se legau, era sigur de asta. Ce îi făcuse tatălui său vitreg, ce făcuse în camera lui, ce se întâmplase cu micul aruncător de flăcări cu codițe, dispariția tuturor persoanelor de peste 14 ani și această barieră impermeabilă și imposibilă, toate făceau parte din aceeași problemă.

   Inclusiv jurnalul mamei sale.

   Era speriat, copleșit, singur. Dar, într-un fel, mai puțin singur decât în ultimele 3 luni. Fetița îi demonstrase că nu era singurul care avea o putere. Nu era singurul ciudat.

   Ridică palmele și se uită la ele. Pielea roz, zbârciturile de la placa de surf, linia vieții, linia sorții. O palmă ca oricare alta.

   Cum? Ce se întâmplase?

   Ce însemna?

   Și dacă nu era singurul ciudat însemna că nu el era răspunzător pentru această catastrofă?

   Își întinse mâinile, cu palmele în față, îndreptate spre barieră ca și cum ar atinge-o.

   Panicat a putut să facă lumină.

   Panicat a putut să ardă mâna unei persoane.

   Dar cu siguranță nu ar fi putut face așa ceva.

   Asta îi aduse un pic de ușurare. Nu el făcuse asta.

   Dar totuși cineva sau ceva o făcuse.

OPT

            287 ORE, 27 MINUTE

   - Nu te mai mișca, încerc să îți schimb scutecul, îi spuse Mary Terrafino copilașului.

   - Nu e un scutec, spuse fetița. Scutecele sunt pentru bebeluși. Ăștia sunt pantalonii mei de trening.

   - Scuze, spuse Mary. Nu știam.

   Reuși să îi pună pantalnii și zâmbi, însă micuța izbucni în  plâns.

   - Mama mea îmi punea întotdeauna pantalonii.

   - Știu, scumpo, spuse Mary. Dar azi te ajut eu, bine?

   Și lui Mary îi venea să plângă. Niciodată nu își dorise mai mult să plângă.

   Se lăsase noaptea. Împreună cu fratele ei de 9 ani, John, terminaseră de împărțit ultimii biscuiți peștișori cu aromă de brânză. Împărțiresă toate cutiile de suc. Aproape că nu mai aveau scutece. Grădinița nu era pregătită pentru îngrijire pe timpul nopții. Aveau doar o mână de scutece pe stoc.

...............................