Adulter, J.D. Robb

..................................................................

                         4-9

          - Feeney, vreau să discut ceva cu tine. Peabody, du-te înainte! Cere să fim primite la comandant. Spune că este urgent.
   - Nu cred că voi sta mai mult de două-trei ore la Securecomp, îi spuse Roarke lui Feeney. Știi unde este totul. Aranjează-te cum îți este mai bine. Summerset îți va răspunde la orice întrebări. Voi veni și eu să mă apuc de treaba cât de repede pot. Locotenente!
   Știa ca ea se va feri când se va apleca să o sărute. Și acesta era unul dintre motivele pentru care nu se putea împiedica de a o face.
   A lăsat-o să închidă ușa după el, se uită lung la ea și, plecă.

        Eve se frecă la ochi.
   - Trebuie să-ți cer o fav...
   - OK.
   - Este... un subiect sensibil pentru mine.
   - Observ. Trebuie să luăm loc?
   - Nu. Adică tu poți, dacă vrei.
   Făcu câțiva pași și se uită fix pe fereastră.
   - Nu știu câte cunoști tu despre copilăria mea și nu vreau să vorbesc despre asta.
   Știa destule, destule pentru ca să i se pună un nod în gât când o auzi deschizând subiectul. Dar tonul vocii nu i se schimbă.
   - Bine.
   - În Dallas era un agent al OASN... în perioada când... la dracu’!
   - Îți supravegheau tatăl?
   - Da. Ochi și urechi. Ei... este complicat, Feeney și nu vreau să intru în detalii. Dar există un dosar. Roarke l-a citit și...
   - Stai. Ascultau tot, au știut că e vorba de un copil și nu au intervenit?
   - Nu asta e ideea.
   - Faptul că ești polițist, spuse ea răstit.
   - La dracu’ cu ideea!
   - Feeney.
   Se întoarse spre el și văzu aceeași furie ca a lui Roarke.
   - Nu ar trebui să-ți spun nimic din toate astea. Pentru că, în funcție de ce se întâmplă, ai putea fi considerat ou complice. Dar poate, spunându-ți, putem schimba rezultatul final. El va vrea să se răzbune și nu se poate. L-ar putea distruge. Știi asta. Te rog să mă ajuți să-l oprim.
   - Să-l oprim? Ce te face să crezi că nu-i voi da o mână de ajutor?
   - Faptul ca ești polițist, spuse ea răstit. Pentru ca știi că nu poți să-ți faci singur dreptate. Știi ce se poate întâmpla dacă o faci. Vreau să-l țin ocupat, atât de ocupat, încât să nu aibă timp să se ocupe de asta. Și vreau să găsești o modalitate de a discuta cu el și de a-l face să se răzgândească. Cred că pe tine te-ar asculta..
   - De ce?
   - Nu știu.
   Își trecu mâinile prin păr.
   - Dar așa cred. Te rog, Feeney, nu mă face să mă duc la Summerset să-l rog să mă ajute cu asta. Deja mi-e destul de greu să te rog pe tine. Dar am nevoie de ceva timp ca să gândesc clar.
   - Nu este o problemă să-l țin ocupat, dacă ne gândim că suntem doar trei oameni care putem să ne ocupăm de paisprezece calculatoare. Dar să vorbesc cu el...
   Feeney își băgă mâinile în buzunare și ridică din umeri.
   - Să văd dacă reușesc să deschid subiectul. Dar nu promit.
   - Mulțumesc.
   - Vreau să te întreb ceva, Dallas. Între noi doi, aici și acum. Nu o să mai discutăm asta niciodată, dar vreau un răspuns sincer. Tu nu vrei răzbunare?
   Se uită în jos, dar apoi se forță să-și ridice privirea și să se uite în ochii lui.
   - Vreau așa de mult, încât aproape îi simt gustul. Vreau așa de mult, încât mi se face frică. Vreau așa de mult, încât știu că trebuie să renunț la ea. Trebuie sau este posibil să fac ceva cu care știu că nu mă voi împăca niciodată.
   El încuviință și fu suficient pentru amândoi.
   - Să ne apucăm de treabă, atunci.

               Comandantul Whitney era un tip mare, care stătea la un birou mare.
   Eve știa că toată ziua scria hârtii și se ocupa de probleme politice, directive și chestiuni diplomatice. Dar asta nu însemna că nu era polițist.
   Avea mai mute fire albe în păr decât cu un an în urmă și probabil că soția îl bătea la cap să se ocupe de asta. Lui Eve îi plăcea așa. I se părea că-i conferă o autoritate mai mare.
   Ascultă tot ce avea de spus ea, iar Eve găsi tăcerea lui apăsătoare, dar și reconfortantă.
   Rămase în picioare după ce termină și, deși nu se uita la Peabody, știa că partenera ei își ținea respirația.
   - Sursa ta pentru aceste informații este de încredere?
   - Domnule, pentru că informațiile au ajuns la mine din surse necunoscute, nu pot garanta pentru încrederea unora, dar sunt sigură că informațiile sunt valabile.
   Ridică din sprâncene și dădu din cap.
   - E bine. S-ar putea să prindă dacă ți se va cere socoteală Cum ai de gând să continui?
   - Am de gând să-i dau aceste informații Revei Ewing.
   - Asta ar trebui să-i facă pe avocații ei să danseze de bucurie.
   - Domnule, nu ea i-a ucis pe Bissel și pe Kade. Nu pot să nu dau această informație cuiva care este în esență o a treia victimă.
   - Așa e. Doar că urăsc să văd avocați care dansează.
   Peabody începu să râdă, dar râsul i se transformă în tuse.
   - Procurorul nu va fi fericit, adăugă Whitney.
   - Poate va fi și el îndeajuns de fericit pentru a dansa, Or, dacă reușim să demonstrăm că OASN este vinovat de o dublă crimă și de încercarea de înfundare a unui civil. Acest lucru va face ca acest caz să fie foarte important, spuse Eve când  văzu privirea speculativă a lui Whitney. Destul de important pentru a atrage atenția mass-media. A mass-media de peste tot din lume, iar procurorul va fi în prim-plan.
   - Este interesant și dai dovada de gândire politică, Dallas. Mă surprinzi.
   - Pot să gândesc politic, dacă trebuie, și cred că veți explica lucrurile în acest fel procurorului-șef.
   - Poți să fii sigură de asta.
   - Ewing s-ar putea să-mi fie utilă și pentru a stabili contacte care să mă asiste în cercetarea OASN.
   - Odată ce OASN va afla de această latură a investigației tale va încerca, din greu, să i se opună.
   Lipsă de acțiune, gândi ea. Acesta ar fi termenul și la asta se vor aștepta de la ea. Și nu o vor avea.
   - Nu au niciun fel de autoritate asupra poliției newyorkeze sau asupra unei anchete de omucidere. O femeie nevinovată a fost implicată intenționat într-un dublă crimă.
   Un copil nevinovat, gândi ea fără să vrea, a fost lăsat intenționat să fie bătut și violat. Lăsat să ucidă pentru a supraviețui.
   - Nu este vorba de securitate națională sau globală, domnule comandant. Este doar o mare mizerie.
   Gâtul începea să o ardă, dar ignoră acest aspect și-și impuse să se rezume la fapte. Să rămână în prezent.
   - O corporație legală, la care lucrează Ewing, are un contract strict secret din partea guvernului, pentru a dezvolta un program care să blocheze planurile presupuse ale unei grupări de tehnoteroriști. Dacă OASN a încercat să interfereze cu programul de cercetare care se desfășoară la Securecomp în acest moment, nici acest lucru nu este de securitate globală sau națională. Este o chestiune de spionaj industrial.
   - Poți să fii sigură că ei vor avea o optică diferită.
   - Pot schimba optica până orbesc, dar asta nu schimbă faptul că doi oameni au fost uciși cu brutalitate. Media deja târâie prin noroi numele Revei Ewing. Nu merită așa ceva. Aproape a murit apărând-o pe doamna președintă Poster, pentru că asta era datoria ei. Nici mai mult, nici mai puțin. Și nici pentru Securecomp nu a făcut decât să-și ducă datoria până la capăt, ceea ce ar fi însemnat proiectarea unui program de apărare împotriva unui virus care, potențial, ar fi putut distruge Pentagonul, Parlamentul și toate agențiile care se ocupă de securitate în țara asta, inclusiv blestemații
de OASN.
   Comandantul ridică mâna.
   - Mai bine te-ar angaja pe tine în locul avocaților. Nu te contrazic, spuse el. Am citit dosarul ei. Înțelegi că mai există și varianta de a renunța pur și simplu la acuzații și de a o lăsa pe Ewing să se descurce.
   - Dar doi oameni tot morți rămân.
   - Doi agenți, Dallas. Este aspectul negativ al serviciului.
   Din nou ridică mâna înainte ca ea să apuce să spună ceva.
   - Tu ai vreo opinie în legătură cu toate astea, detectiv Peabody?
   - Da, domnule. Dacă eu aș muri, ar fi din cauza datoriei pe care o am. Dar m-aș aștepta ca Dallas și ceilalți colegi să facă tot posibilul pentru a-mi face dreptate. Nu putem ignora crima, doar pentru că este un risc al meseriei.
   - Te reprezinți bine, detectiv Peabody. Văd că toți suntem de aceeași parte. Vorbește cu Ewing. Voi discuta eu cu comandantul Tibble. Doar cu Tibble, și nu-i voi spune decât ceea ce este necesar.
   - Vă mulțumesc, domnule. Echipa de informaticieni va lucra mai mult la mine acasă. Este mai sigură decât Sediul Central.
   - Nu sunt surprins să aud asta. Să ai documentație pentru tot, Dallas, dar, de acum înainte, toate rapoartele tale către mine vor fi orale. Vreau să fiu informat în clipa în care vei fi contactată de orice agent sau reprezentant al OASN. Ai grijă să ai acoperire, pentru că dacă primești vreo lovitură, tot departamentul o va primi.
   - A mers bine, spuse Peabody pe când se îndreptau spre garaj.
   - Destul de bine.
   - Când m-a întrebat dacă am și eu vreo părere, aproape că m-am înecat.
   - Nu ar fi întrebat dacă nu voia s-o audă.
   - Poate că nu, dar de obicei șefii vor să le spui exact șj ceea ce vor să audă. Și mai era un lucru la care mă gândeam.
   Își trecu mâna peste jachetă, pentru a-i îndrepta cutele.
   - Din cauza naturii acestei anchete, cred că este mai sigur dacă membrii echipei de investigații vor rămâne la tine acasă până la finalizarea ei.
   - Ar fi mai bine?
   - Da, având în vedere că... spuse și se întrerupse uitându-se la mașină. Unitatea a fost verificată și e protejată?
   - Așa au spus cei de la întreținere, dar sunt niște nemernici mincinoși. Dar ar trebui să fie destul de sigură pentru ca tu să-mi poți spune ce ai de spus în termeni generali.
   Peabody urcă.
   - Păi, mai întâi de toate, ai toate acele niveluri suplimentare de protecție și nu trebuie să avem grijă ce vorbim sau ce facem. De asemenea, cei de la informatică ar putea să lucreze în ture, dacă e nevoie. Și pentru că McNab și eu ne pregătim să ne mutăm în noul nostru apartament, la mine e un dezastru. Zâmbi. Deci, ce zici?
   - Nu e o petrecere.
   - Absolut.
   Peabody îi aruncă o privire consternată.
   - Propun asta pentru binele echipei și pentru cel al anchetei.
   - Și pentru că am întotdeauna înghețată în frigider.
   - Ei bine, și pentru asta. Ți se pare o prostie?

             Nu era ceva neobișnuit ca Roarke să facă o verificare a securității dintr-un departament fără să anunțe dinainte. Dar era mai puțin obișnuit să facă scanările personal și să facă testele pe calculatorul lui.
   Laboratorul de nivel zece de la Securecomp nu era accesibil decât pentru angajații cu cel mai înalt sistem de acces. Niciunul dintre ei însă nu făcu niciun comentariu sau vreo mutră când fură scanați și rescanați.
   Niciunul dintre ei nici măcar nu murmură când o echipă de exterminatori au fost chemați să verifice laboratorul de transmițătoare.
   Laboratorul era impecabil. Filtre și purificatoare mențineau aerul curat. Minicamere erau poziționate astfel încât să acopere întreaga suprafață, tot personalul, fiecare mișcare și sunet.
   Personalul autorizat purta legitimații codate și trecea prin trei zone de verificare, de fiecare dată când intra sau ieșea din laborator.
   Pentru a avea acces se identificau prin voce, retină și prin verificarea amprentelor degetelor.
   Scanerele, alarmele și sistemele de prevenire făceau imposibilă, sau cel puțin așa crezuse Roarke, scoaterea oricăror informații din laborator fără autorizația lui. Instalarea unui dispozitiv de transmitere ar fi fost vrăjitorie pură.
   Și-ar fi pus rămășag reputația pentru asta. Și, de fapt, chiar o făcuse.
   Îi făcu un semn actualului responsabil de laborator, Tokimoto, și intră în ceea ce tehnicienii numeau „seiful”.
   Era o încăpere mobilată spartan, cu un singur birou, două scaune și un perete întreg acoperit de sertare sigilate. Pe birou era un sistem de date și comunicații extrem de puternic, cu o legătură care nu putea transmite în afara laboratorului decât cu parola și amprenta vocală a lui Roarke.
   - Închide ușa, îi spuse lui Tokimoto. Ia loc.
  Tokimoto făcu ce i se ceru și apoi își încrucișă mâinile pe genunchi.
   - Dacă m-ai chemat să mă întrebi în legătură cu Ewing, îți irosești timpul. Și timpul amândurora este prețios. Nu a ucis pe nimeni, chiar dacă ar fi meritat-o.
   Roarke se așeză și se gândi ce fel de abordare să adopte cu Tokimoto.
   Bărbatul avea patruzeci de ani, era slab, cu membrele lungi. Părul negru era tuns foarte scurt. Pielea albă și sprâncenele lungi. Nasul mic și gura subțire care acum făcuse o grimasă de enervare. Era una din rarele clipe, se gândi Roarke, când îl văzuse pe Tokimoto agasat.
   - E interesant, spuse Roarke.
   - Sunt bucuros că părerea mea este interesantă.
   - Nu mi-am dat seama că ești îndrăgostit de Reva. E clar că nu am fost destul de atent.
   Postura și atitudinea lui Tokimoto rămăseseră neschimbate.
   - Ewing este... era căsătorită. Eu respect instituția căsniciei. Suntem asociați și colegi, nimic mai mult.
   - Deci nu i-ai spus nimic și nici nu i-ai dat vreun semn. Ei bine, este problema ta! A ta și deloc a mea, dacă nu are efect asupra a ceea ce se întâmplă în acest laborator. Dar aș spune că, pentru moment, are nevoie de un prieten.
   - Nu vreau să creadă că mă bag în viața ei.
   - Din nou, este treaba ta.
   Roarke scoase un disc din buzunar și-l băgă în calculator.
   - Uită-te la asta. Aș vrea să-mi spui părerea ta.
   Tokimoto se ridică de pe scaun și înconjură biroul ca să se uite pe ecran. Se scărpină pe bărbie.
   - Mărește, te rog! Această zonă. E o umbră, aici în cuadrantul B, secțiunea cinci. A fost un microfon, dar nu mai este. Cred... stai așa. Se mișcă?
   Întrebarea, își dădu seama Roarke, nu i se adresa. Pentru a răspunde însă mări din nou imaginea.
   - Da, da, se mișcă. E abia o umbră când se mișcă. E mai detectabil când e nemișcat.
   - Și concluzia?
   - Dispozitivul este pus pe un obiect care se deplasează. O persoană sau un robot. Este foarte sofisticat. Foarte bine protejat. E al nostru?
   - Nu cred, dar vom vedea. Aceasta este o imagine a laboratorului, Tokimoto. Și asta...
   Dădu cu degetul în ecran, acolo unde umbra era mai închisă.
   - Acesta este biroul Revei.
   - E o greșeală.
   - Nu e o greșeală.
   - Nu te-ar trăda niciodată, nici pe tine, nici pe cei cu care lucrează.
   - Nu, nici eu nu cred că ne-ar trăda pe vreunul dintre noi. Te voi întreba asta doar o dată. Ai fost abordat de cineva din afară în legătură cu proiectul strict secret?
   - Nu.
   O spuse simplu, fără niciun fel de ezitare în glas sau fără teamă mai bine spus.
   - Dacă aș fi fost, ți-aș fi raportat.
   - Da, cred că da. Pentru că și tu ești o persoană cinstită, Tokimoto. De aceea îți și arăt asta. Pentru că în aceste chestiuni delicate am încredere în tine.
   - Ai toată loialitatea mea, dar nu voi crede asta despre Reva.
   - Nici eu. Cum, după părerea ta, a ajuns acest dispozitiv în laborator?
   - Pe o persoană, după cum am spus.
   - Pe ea.
   Tokimoto se încruntă studiind din nou imaginea.
   - Este foarte ciudat. Ar fi știut dacă avea un dispozitiv asupra ei și nu ar fi intrat în laborator. Asta înseamnă că nu avea niciun dispozitiv, în plus, sistemele de securitate ale laboratorului sunt foarte sofisticate și ar fi detectat dispozitivul. Asta înseamnă ca dispozitivul nu ar fi avut cum să intre aici. Dar totuși a intrat.
   - Este foarte logic ce spui, dar gândește și mai departe. Cum ar fi putut Reva să aducă dispozitivul în laborator, fără să știe și trecând de sistemele de securitate?
   - Ea este o expertă și scanerele tale sunt cele mai bune de pe piață. Este imposibil să-i fi fost atașat vreun dispozitiv și să fi scăpat detectării scanerelor. Este...
   Se opri, se îndreptă, iar Roarke văzu cum îi explodează pe față o idee.
   - În interior, spuse Roarke.
   - Astfel de lucruri sunt posibile teoretic. Unele chiar au fost testate. Dar cele aflate în dezvoltare, inclusiv cele la care se lucrează aici, nu s-au dovedit a fi eficiente.
   - Dispozitivul ar fi putut să-i fie injectat sub piele.
   - Tot teoretic.
   - Bine, mulțumesc.
   - Ea e... În vreun pericol?
   - Este protejată. Dar cred că i-ar prinde bine să vorbească cu un prieten care crede în ea și o simpatizează. Între timp, vreau să se lucreze non-stop la proiect. În patru schimburi. Dacă este pregătită, Reva se va întoarce de mâine.
   - Va fi bine să fie din nou printre noi. Ar trebui să afle de chestia asta, dar eu nu-i voi spune nimic dacă așa vrei tu.
   - Îi voi spune chiar eu. Dacă vrei să vorbești despre asta cu ea, faceți-o aici.
  Se duse spre ușă și se opri.
   - Yoshi, viața nu este niciodată atât de lungă cât ne-o dorim și tot timpul pe care îl pierdem nu poate fi recuperat.
   Pe buzele lui Tokimoto apăru un zâmbet.
   - E un proverb.
   - Nu. Este felul meu de a-ți spune să faci o mișcare în direcția ei.

                                              9.

      Eve nu-și dădea seama de ce ar trebui deja să se îngrijoreze în legătură cu securitatea în acest moment, dar prelua convorbirea cu Roarke pe un dispozitiv codat, pe care i-l dăduse de dimineață.
   Îi era prins la încheietură, dar nu-i păsa de greutate sau de absurditatea de a vorbi în mânecă. Așa că-l băgase în buzunar și când îi vibră pe șold sări de parcă fusese atinsă de o rază laser.
   - Iisuse, tehnologia este ca o durere de cap. Ce e?
   - Nu este tocmai un salut profesionist, locotenente.
   - Sunt prinsă în trafic. Oamenii ăștia n-au și ei slujbe? N-au case?
   - Și ce tupeu pe ei să meargă pe străzile tale! Și eu sunt tot pe ele și mă duc să iau un pachet. Trebuie să-l duc acasă. Vreau foarte mult să-l vezi și tu, așa că ar fi bine să ne întâlnim acolo.
   - Ce? De ce? La dracu’ cu maxibuzul ăsta! încerc să conduc și eu. Mă îndrept spre East Side, dacă nu o să am un accident de circulație pe rahaturile astea de drumuri.
   - Îți fac eu treaba aia. Vino acasă, Eve!
   - Dar eu...
   Aruncă dispozitivul dezgustată lui Peabody când transmisia încetă.
   - S-a dus dracului aparatul.
   - Nu, a închis el. Vrea să vă întoarceți acasă, pentru că o aduce pe Reva Ewing acolo.
   - De unde știi asta?
   - Mă uit la multe filme cu spioni. Probabil că a descoperit ceva și vrea să vorbiți în cel mai sigur loc.
   - Dar eu încă nu am vorbit cu Morris și nici n-am apucat să mă mai uit o dată la cadavre. Nu l-am pus pe Capdegland să cerceteze laboratorul pentru a vedea dacă sunt ceva urme ce le putem folosi. Și oricât de mult mi-ar displăcea, nu am vorbit cu contactul meu din presă despre o schimbare de situație conform căreia vom renunța la acuzațiile împotriva lui Ewing.
   - Chestiile de rutină nu se aplică atunci când bondărezi.
   - Bondărez? Ce sa bondărez? Urăsc bondarii!
   - Nu, nu, bondită, știi, așa ca James Bond, superspionul.
   - Dumnezeule.
   Eve traversă o intersecție și făcu o bucată de drum înainte a se opri din nou.
   - De ce eu?
   - Îmi plac filmele cu spioni, chiar și cele vechi. Tot felul de jucărele, sex și echipamente sofisticate. Știi, Dallas, dacă Roarke ar fi actor ar putea cu siguranță să-l joace pe James Bond. E un super Bond.
   Eve își ridică privirea spre cer.
   - Dumnezeule, repetă ea. De ce eu?
   Trânti ușa când intră încasă și-și arătă colții spre Summerset.
   - Asociații dumneavoastră au ajuns deja. Le-au fost pregătite locații corespunzătoare. Experiența mă determină să refac stocurile de hrană și să pun accent pe acele lucruri care nu au nici cea mai mică valoare nutrițională.
   - Și-mi spui mie toate astea pentru că ți se pare că dau doi bani pe ele?
   - Sunteți stăpâna acestei case și sunteți responsabilă de confortul oaspeților.
   - Nu sunt oaspeți. Sunt polițiști.
   - E în regulă dacă eu și McNab luăm aceeași cameră ca și data trecută? îl întrebă Peabody, după ce Eve o luă în sus pe scări.
   Figura dură a lui Summerset se transformă într-un zâmbet.
   - Sigur, doamnă detectiv. Deja am aranjat asta.
   - Super. Mulțam!
   - Peabody! Vino, la naiba, o strigă Eve.
   - Traficul a fost aiurea. Nu este în cea mai bună dispoziție, spuse Peabody.
   O luă la goană pe scări și abia o ajunse pe Eve pe hol.
   - Dacă ai de gând să mituiești cadavrul rezident, fă-o în timpul liber!
   - Nu-l mituiam. Întrebam doar care este camera în care voi sta eu pe durata acestei investigații. Și, în plus de asta, nici nu trebuie să-l mituiesc pe Summerset. Îi sunt simpatică.
   - Asta îi depășește capacitatea de reproducere a sentimentelor umane.
   Intră în biroul lui Roarke și se încruntă când văzu că le servea cu cafea pe Reva și pe Caro.
   - Ai fi putut să-mi spui că ai de gând să le aduci aici, înainte să străbat jumătate din oraș.
   - Îmi pare rău pentru inconveniențe, dar aici trebuie să fim.
   - Este cazul meu și investigația mea. Eu decid unde trebuie să fim.
   - Nu este o problemă de autoritate, locotenente. Și când cunoștințele tale de electronică vor fi la fel de mari sau le vor depăși pe ale mele, vom reevalua situația.
   Tonul lui era foarte amabil.
   - Între timp... vrei niște cafea? Servește-te, Peabody, spuse el și apoi o luă pe Eve de braț. Dacă îmi acorzi o clipă, locotenente...
   Îl lăsă să o conducă în biroul său. Nu-i făcea plăcere, dar îi permitea. Apoi îl atacă când închise ușa.
   - Trebuie să stabilim anumiți parametri. Tu lucrezi cu informatica. Nu ai autoritatea să-mi transporți suspectul și pe mama sa când și cum vrei. Sentimentele tale pentru ele trebuie lăsate la o parte și dacă nu poți să faci asta, vei fi exclus.
   - Era necesar. Ești iritată și nervoasă. Ei bine, la fel și eu. Așa că putem sta aici și să ne certăm în următoarele zece minute sau să ne apucăm de treabă.
   Inspiră profund o dată și apoi încă o dată pentru a se liniști. Era interesată de ce avea să-i spună.
   - OK, tu ești iritat și nervos. Care e problema?
   - Dacă mă lași câteva minute fără să mă apuci de beregată, îți spun.
   - Dacă nu-mi place ce aud, mușc din nou.
   Se duse până la ușă și apoi se întoarse la ea.
   - Îmi dau seama că este posibil ca uneori să fi acționat fără să acord considerația necesară autorității tale. Am greșit. Asta nu înseamnă că nu se va mai repeta, dar am greșit Însă de data asta nu este cazul.
   - Dar așa pare.
   - N-am ce face. Pe de altă parte, aceste două femei sunt angajatele mele. Dacă mă pocnești de față cu ele îmi subminezi autoritatea și poziția, Eve.
  - N-am ce face. Dar ele știu că ești puternic.
   Zâmbi slab.
   - Acum știu că și eu sunt.
   - Dar nu e vorba despre...
   Se opri câteva secunde și făcu o mică rugăciune pentru a cere răbdare.
   - Iisuse, nu are rost să facem toate astea. Putem să ne înfruntăm mai târziu.
   - Poți să fii sigur de asta.
   Se aplecă peste el și deschise ușa.
   Gândindu-se la autoritate și poziție, se asigură că iese înaintea lui.
   - Ai cinci minute, îi spuse.
   - Ar trebui să fie suficient. Computer, blochează camera.
   - Ce dracu’ se...
   Eve se întoarse pe călcâie și duse mâna la armă când storuri de titan acoperiră ferestrele. Altele închiseră ușile. Lumina se făcu roșiatică și toate mașinăriile din cameră produseră un zgomot ușor.
   - E ca un film cu Bond, murmură Peabody. Închidere completă. Izolare fonică totală.
   - La tine acasă, spuse Reva și se ridică în picioare pentru a examina storurile de la geamuri. Puțin paranoic, dar foarte bine. Aș vrea să văd și restul echipamentelor din casă...
   - Copii, puteți să vă jucați cu astea mai târziu, o întrerupse Eve. Acum aș vrea să știu de ce avem nevoie de ele.
   - Am făcut câteva teste la Securecomp. Foarte detaliate și exacte. Au arătat urme ale unei „ploșnițe” mobile.
   - Mobile?
   Reva dădu din cap.
   - Cineva a trecut de toate scanerele cu un dispozitiv pe el? Pare imposibil. De fapt, chiar este imposibil.
   - Așa am crezut și eu, dar dispozitivul este foarte sofisticat. Nu era asupra cuiva, Reva, ci în tine.
   - Înăuntru? Intern? E imposibil. O aiureală!
   - Atunci nu ai nimic împotrivă să-ți fac o scanare corporala?
   - Roarke, îmi fac o scanare de fiecare dată când intru în laborator, spuse ea adoptând o poziție defensivă.
   - Am un scaner ceva mai sensibil.
   - Bine.
   Reva deschise brațele.
   - Nu am nimic de ascuns.
   - Computer, deschide intrândul A.

             O secțiune din zid se deschise.
   Înăuntru era o cameră mică, puțin mai spațioasă decât o toaletă. Părea să conțină un tub de uscare cu o ușă fără mâner. Nu avea niciun fel de butoane de control vizibile.
   - Ceva la care am lucrat chiar eu, spuse Roarke când Reva ridică din sprâncene. Un scaner de securitate individual, de mai mare intensitate decât cele de pe piață. Citește și semnele vitale, care vor fi folosite pentru a evalua starea în care se află subiectul pe perioada scanării.
   - E sigur?
   Caro se ridicase în picioare și se îndreptă spre el, îngrijorată.
   - Îmi cer scuze, dar dacă nu a fost aprobat poate fi riscant.
   - L-am folosit și pe mine, o asigură el. Este sigur. Vei simți căldură pe piele când te va scana. Nu va crea nicio senzație de disconfort, dar vei sesiza diferența de temperatură când se deplasează de pe o zonă a corpului pe alta.
   - Hai să o facem. Am și testul adevărului azi. Aș vrea să am o mică perioadă între teste și scanări, dacă nu te deranjează.
   - Computer, pornește scanerul.
   O ușă se deschise cu un mic zgomot. La indicațiile lui Roarke, Reva intră și se întoarse cu fața spre cameră.
   - Începe procesul pe Ewing, Reva, la putere maximă. Trebuie să-ți citească și să-ți înregistreze înălțimea, îi spuse. Greutatea, masa corporală și așa mai departe.
   - Bine.
   - Când ușa se va închide, toată procedura nu va dura decât câteva clipe. Rezultatele vor fi prezentate video și audio, dacă nu ai nimic împotrivă.
   - Fă-o.
  - Computer, începe.
   Ușa se închise. Luminile se schimbară într-un albastru rece. Eve ascultă înregistrările statisticilor corpului Revei. O undă roșie orizontală urcă ușor pe corp și apoi coborî. Fură listate diversele răni și evaluarea proceselor de vindecare.
   - Excelent.
   Vocea Revei suna goală din tub, dar începuse să zâmbească, cuprinsă de fascinație profesională.
   - Și foarte meticulos. Trebuie să ieși cu el pe piață.
   - Încă câteva modificări.
   Apoi se văzură câteva unde roșii și albastre care se intersectau pe corpul ei și care o scanau bucățică cu bucățică.
   Dispozitiv electronic localizat la nivel subepidural, în sectorul doi.
   - Despre ce dracu’ vorbește?
   În voce i se citea panica!
   - Unde este sectorul doi? Ce rahat.
   Roarke observă creșterea pulsului și a presiunii sângelui.
   - Lasă-l să termine, Reva.
   - Grăbește-te. Vreau să ies de aici.
   - E în regulă, Reva, spuse Caro blând. Mai e doar puțin și se va termina. Totul va fi bine.
   - Nimic nu e bine. Nimic nu va mai fi bine niciodată.
   Nu a mai fost detectat un alt dispozitiv. Un singur dispozitiv electronic funcțional în sectorul doi. Cer permisiune să marchez zona.
   - Fă-o, spuse Roarke.
   Se auzi un zgomot și apoi se văzu un flash. Reva duse mâna la spate, pe gât, simțind parcă o împunsătură de albină.
   - Salvează și arată informațiile. Termină programul.
   Luminile din tub se stinseră și ușa se deschise.
   - În mine? Sub piele?
   Își duse amândouă mâinile la gât.
   - Cum de nu am știut? Jur, jur că nu am știut.
   - Nici nu m-am gândit că ai știut. Acum stai jos.
   - Unul intern. Ar fi fost nevoie de o intervenție chirurgicală. Nu am avut niciuna. Nu se poate să fie acolo.
   - Este acolo.
   Roarke o duse la un scaun și se dădu la o parte când se apropie Caro și o luă de mână.
   - A fost plantat fără știrea și fără voia ta.
   - Dar ar fi trebuit să fiu inconștientă. Nu am fost inconștientă.
   - Dar ai dormit, nu? interveni Eve. Când cineva doarme, nu este greu să-i administrezi un anestezic.
   - Dar dorm acasă, în patul meu. Singura persoană care ar fi putut face așa ceva ar fi fost... Blair, spuse ea cu vocea sfârșită. Dar e o nebunie. El nu știa nimic de dispozitive subepidural sau de orice alt fel.
   Văzu privirea pe care o schimbară Eve și Roarke.
    Ce dracu’ e asta? Ce se întâmplă?
   - Nu i-am spus, locotenente. Nu era de datoria mea, spuse Roarke.
   Eve se duse spre Reva.
   - Va trebui să fii taie, pentru că va fi ca o lovitură în figură.

           Îi povesti totul Revei, așa cum ar fi vrut ea să audă. Direct, fără înflorituri, fără sentimentalisme.
   O urmări cum se schimbă la față, îi văzu lacrimile din ochi, care însă nu îi curseră, și apoi își reveni.
   - M-a... m-a folosit ca sursă de informații.
   Vocea îi era răgușită.
   - Să spioneze Securecomp prin mine și posibil și alte sectoare ale Roarke Industries prin mama. E logic să presupunem că se foloseau și de legăturile mele cu Serviciul Secret, președintele Foster și membri ai staffului ei cu care am rămas în relații de prietenie. Prin acest implant au înregistrat toate conversațiile, profesionale și personale.
   Luă un pahar de apă pe care îl aduse Peabody, fără ca măcar să o privească.
   - Am avut, din poziția mea de supervizor la Securecomp, numeroase conversații cu tehnicieni, cărora le-am dat indicații și de la care am primit rapoarte. Toate rapoartele le-am înregistrat verbal. Așa reușesc să rețin mai bine progresele făcute. Au aflat totul despre proiectele mele. M-au supt de toate informațiile amândoi. În fiecare zi.
   Se uită la Roarke.
   - Până la urmă se poate spune că te-am trădat.
   - Ba nu.
   Vocea lui Caro era dură.
   - Tu ai fost trădată și asta e cel mai greu de acceptat. Dar dacă îți plângi de milă nu rezolvi nimic. Nimeni nu te acuză de nimic și dacă te acuzi singură ai de pierdut.
   - Dar am și eu dreptul să mă plâng, doar am fost violată tehnologic, pentru numele lui Dumnezeu.
   - Mai târziu. Cum scoatem implantul? îl întrebă Caro pe Roarke și apoi se uită la Eve. Sau nu-l scoatem?
   - M-am gândit la varianta să-l lăsăm. Este o opțiune, dar prefer să fie scos. Prefer, dacă mai e cineva care ne urmărește, să știe că suntem pe urmele lor. Ar putea să-i determine să se deconspire mai repede.
   - I-au ucis pe Blair și Felicity și au încercat să facă să pară vina mea. De ce?
   - Înscenarea? Aș spune pentru că erai la-ndemână. Cât despre crimă, încă nu știu. Poate că a fost OASN-ul, poate nu. Oricum, au știut cum să intre, să distrugă informațiile și să te facă să fii exact acolo unde au vrut ei. Pentru toate astea au avut nevoie de timp și de planificare. Fie Bissel, fie Kade, poate chiar amândoi erau urmăriți ca să fie exterminați. Când aflu de ce, o să am o pistă.
   - Putem scoate dispozitivul aici. Am pe cineva în casă care are pregătire medicală, spuse Roarke.
   - Scoate-l.
   Reva se frecă pe gât.
   - Vreau să-l văd.
   - Pregătește, îi spuse Eve lui Roarke. Reva, nu trebuie să vorbești cu nimeni despre asta. Nici chiar cu avocații. Nu încă. Dar vreau sa contactezi pe cineva din Serviciul Secret sau din stafful lui Foster, pe cine crezi tu că e mai bine. Vreau să aranjeze o întâlnire între mine și cineva din OASN, care are destulă putere casă știe de Bissel și Kade. Vreau pe cineva influent.
    - O să-i contactez.
   - Bine. Problema electronicelor o voi lăsa celor care au și habar despre ce este vorba, spuse și se uită la Roarke. Și am de gând sa fac niște treburi de polițist, dacă deschizi camera asta.
   - Computer, deschide. Reia operațiunile normale.
   Am înțeles.
   - Vin imediat, le spuse Revei și lui Caro și apoi le lăsă ca s-o conducă pe Eve.
   - Peabody, du-te să vezi ce fac informaticienii. Vin și eu imediat.
   - Da.

             Eve se duse la biroul ei înaintea lui Roarke, cu mâinile în buzunare.
   - Am crezut că i-ai spus de varianta cu OASN și despre ce am aflat despre Kade și Bissel.
   - Sunt conștient de asta și sunt conștient că aveai și de ce să presupui asta.
   - Presupunerea a fost unul din motivele pentru care ți-am sărit la beregată așa de repede.
   - Am înțeles.
   - Încă sunt iritată și nervoasă.
   - La fel și eu, așa că ai companie.
   - Și încă s-ar putea să mă dau la tine mai târziu.
   - Te trec pe listă.
   Se duse spre el și, ținând în continuare mâinile în buzunar îl sărută pe gură.
  - Pe curând.
   Pentru că nu înțelegea nimic din ceea ce făceau cei de la informatică în laboratorul lui Roarke, o luă pe Peabody de acolo și o puse să-l localizeze pe Carter Bissel, iar ea se angajă într-o discuție cu doctorul Mira, psihologul departamentului.

           - Asistenta ta începe să mă urască, deschise vorba Eve.
   - Nu, doar că este inflexibilă în legătură cu orarul.
   Mira programă ceaiul obișnuit și apoi o invită pe Eve să ia loc pe scaunele albastre.
   Optase pentru roșu în acea zi. Nu chiar roșu, se gândi Eve.
   Probabil că exista un nume pentru acea culoare care aducea cu frunzele de toamnă. Purta trei coliere, care erau niște sfere aurii, prinse împreună într-un șirag.
   Mira arăta întotdeauna perfect și deloc ca un expert în alcătuirea profilelor și ca psihiatru al departamentului.
   - Presupun că are legătură cu Reva Ewing și cu testul pe care urmează să-l susțină azi. După cum ai cerut, chiar eu mă voi ocupa de efectuarea testului cu detectorul de minciuni.
   - Da, are legătură cu asta. Toate conversațiile care au legătură cu Ewing sunt clasificate. Doar eu, tu și comandantul Whitney avem acces la ele.
   - Care este baza legală pentru această clasificare?
   - Spionaj global, spuse Eve, după care îi povesti tot restul.
   - Și tu o crezi. Crezi că a fost înșelată și că este complet nevinovată în legătură cu crimele și cu tot ceea ce a dus la ele.
   - Da, și mă aștept ca testele tale să o confirme.
   - Și dacă rezultatele vor contrazice acest lucru?
   - Atunci se va întoarce la închisoare, până îmi dau seama de ce e așa.
   - A fost de acord cu gradul trei de anchetare. Este un proces foarte greu, după cum știi din proprie experiență.
   - Eu am reușit și la fel va face și ea.
   - Îți place de ea.
   - Da, probabil. Dar asta nu mă va influența, în niciun fel.
   - Crimele au fost foarte violente, foarte brutale. În mod normal, se presupune ca o organizație guvernamentală, chiar și una care lucrează sub acoperire, nu este deloc așa.
   - Eu nu presupun nimic când e vorba de spioni.
   - Nu-ți prea plac, spuse Mira și zâmbi.
   - Nu. OASN are un dosar despre tata.
   Zâmbetul Mirei dispăru.
   - Era de presupus.
   - Au avut un agent care îl monitoriza și pe el și camerele în care a stat în Dallas.
   Mira lăsă cana pe masa.
   - Adică știau de prezența ta? De ceea ce ți se făcea și nu au intervenit?
   - Știau, este totul în dosar. La fel cum știau și ce am făcut pentru a scăpa. Au curățat după mine și au lăsat lucrurile acolo. Așa că, nu, nu sunt un fan al OASN.
   - Oricine este cel care dă ordin să nu se intervină, când binele unui copil, chiar viața sa, sunt în pericol, ar trebui închis pe viață, la fel ca cineva care abuzează de un copil. Sunt șocată. După toate cele pe care le-am văzut și întâlnit până acum, sunt șocată.
   - Dacă au putut face ceea ce au făcut în Dallas, cu siguranță că au putut face ceea ce i-au făcut lui Ewing.
   - Așa e.

           Eve se întoarse în departamentul Omucideri, dar nu luă liftul, ca să aibă mai mult timp să se gândească la ce avea de făcut.
   Îi făcea plăcere să intre în biroul mare și să o vadă pe Peabody la o masă nu într-unul din cuburi.
   Pentru că partenera ei vorbea la comunicator, Eve se duse direct la ea în birou. Se urcă pe masă și căută în spatele panourilor de pe pereți, în locul secret unde-și ascundea dulciurile.
   Avea nevoie de o doză de ciocolată adevărată și de cafea adevărată. Totul va fi bine în lume pe durata celor zece minute pe care le va petrece doar pentru ea.
   Dar în loc să găsească dulciuri, nu găsi decât un ambalaj gol.
   La dracu’! Aproape se apucă să rupă ambalajul în bucăți de ciudă. Dar se opri. Vom vedea noi ce se va întâmpla, hoț de dulciuri ce ești!
   Coborî de pe masă și-și scoase trusa mobilă. Închise ușa, se urcă înapoi pe birou, luă ambalajul cu penseta și apoi îl puse pe o suprafață protejata pe birou.
   - Vrei să ne jucăm, ne jucăm!
   Câteva clipe mai târziu se auziră bătăi în ușă.
   - Dallas? Locotenente? Ușa e închisă.
   - Știu că e închisă. Eu am închis-o.
   - Aha. Am informațiile despre Carter Bissel.
   Eve se ridică, dădu cu piciorul în birou și deschise ușa.
   - Închide-o la loc, ordonă și se așeza înapoi la birou cu toate ustensilele.
   - Bine.
   Peabody ridică din umeri și închise ușa.
   - Am contactat... Ce faci?
   - Ce dracu’ ți se pare că fac?
   - Păi se pare că analizezi amprentele de pe un ambalaj de ciocolată.
   - Atunci este foarte probabil ca exact asta să și fac. Deci, l-ai contactat pe Bissel?
   - Nu, eu... Dallas, ambalajul este probă în acest caz?
   - Este o problemă personală. E curat, murmură. Ticălosul l-a curățat de amprente. Dar nu s-a terminat, mai am și alte metode.
   - Se pare că faci și o analiză a amprentelor de pe perete.
   - Crezi că nu știu ce fac, detective? Ți se pare că sunt nebună?
   - Nu, doar în culmea enervării.
   - Din nou, puterea ta de analiză și de observație n-au dat greș. Felicitări! La dracu’!
   Făcu ambalajul cocoloș și-l aruncă.
  - Mă ocup mai târziu de asta. Și mă voi ocupa și de Carter Bissel. Și unde e cafeaua mea?
   - Păi, cum ai refuzat să ai un ajutor...
   - Lasă-mă.
   Se duse la aparatul de gătit.
  - Voiam doar să am ocazia să ți-o spun. Dar să știi că nu mă deranjează să-ți aduc cafeaua. Și ai putea să mi-o aduci și tu din când în când. Ca acum, de exemplu, pentru că tot ești acolo.
   Eve oftă tare și mai ceru o ceașcă.
   - Mersi. Deci, Bissel, Carter. Am încercat acasă, dar nu mi-a răspuns nimeni. I-am lăsat un mesaj. Apoi am sunat la barul unde figurează ca proprietar, împreună cu Diesel Moore. Moore a explodat când l-am întrebat de Bissel. Spune că și el îl caută și i-a adresat tot felul de invective. Spune că Bissel l-a lăsat în fundul gol cu vreo lună în urmă. Moore pretinde că are mari probleme financiare. A așteptat, sperând că Bissel se va întoarce cu o explicație, dar bineînțeles că nu a fost deloc așa. Ieri a făcut plângere.
   - Ai verificat?
   - Da. Autoritățile îl caută și nu apare înregistrat că a părăsit insula. Dar ar fi putut pleca cu un hidroavion și să meargă din insulă în insulă. Verifică, dar nu se străduiesc prea tare. Nu a furat decât câteva mii, o parte din ceea ce, în mod normal, chiar era partea lui. Și are o istorie lungă de dispariții, pe diferite perioade, pentru care nu a dat nicio explicație.
   - Au verificat la el acasă?
   - Da. Se pare că-i lipsesc ceva haine și câteva obiecte personale, dar nu apar semne de violență, sau alte urme că ar fi plănuit o excursie pe termen lung.
   - Acum o lună, Felicity Kade a făcut o excursie în Jamaica. Mă întreb ce au avut de discutat ea și Carter Bissel.
   - Poate încerca să-l recruteze și pe el.
   - Sau poate căuta un alt țap ispășitor. Cred că ar trebui să mai aruncăm o privire la locul crimei.
   Comunicatorul de pe birou sună și ea arunca plăcuță de pe perete deoparte.
   Mesaj pentru locotenentul Dallas, Eve. Intrați în legătură cu polițistul de pe strada 18 Vest, de la numărul 24. O moarte neașteptată. Victima, femeie. Identificată drept McCoy, Chloe.
   - Am înțeles. Terminat.

                                          10.

            Luase pastile și era îmbrăcată cu o cămașă de noapte roz. Se machiase cu grijă și era înconjurată în pat de un munte de perne.
   Mirosea a ceva proaspăt, floral și ai fi putut crede că doarme, daca ochii nu i-ar fi fost larg deschiși.
   Biletul era pe pat lângă ea și pe el era scris doar un rând, melodramatic, pe hârtie roz, reciclată.
   Nu există lumină și nici viață fără el.
   Flaconul de medicamente gol era pe noptieră, lângă un pahar de apă și un trandafir fără spini.
   Eve studie camera și se gândi că trandafirul se potrivea cu draperiile roz cu alb și cu tablourile care prezentau peisaje fantastice. Camera era curată, deși mult prea feminină, și nu erau decât câteva șervețele folosite, aruncate lângă pat și o sticlă goală de vin.
   - Cum ți se pare? o întrebă pe Peabody.
   - Mi se pare că a făcut o petrecere de autocompătimire, de una singură. Vin, înghețată și multe lacrimi. Probabil că a luat pastilele cu vinul. Era tânără, proastă și teatrală. Combinația a dus la acest gest.
   - Da, așa mi se pare și mie. Dar de unde a făcut rost de pastile?
   Peabody luă flaconul de plastic după ce-și pusese o mănușă pe mână.
   - Nu este un medicament care se eliberează pe rețetă. E de pe piața neagră.
   - Ți se pare că este genul care are legături pe piața neagră?
   - Nu.
   Și întrebarea o făcu pe Peabody să se încrunte și să studieze scena cu și mai mare atenție.
   - Nu, dar dacă lucrezi în galerii de artă, e imposibil să nu cunoști tot felul de traficanți.
   - Adevărat, adevărat. E posibil. S-a mișcat repede, de la ultima noastră întâlnire. Pun pariu că era genul impulsiv. Totuși...
   Eve se uită prin cameră, puțin prin baie și prin camera de zi. O mulțime de kitsch-uri, multe reproduceri cu teme romantice. În chiuveta din bucătărie nu era niciun vas și nicio haină aruncată pe undeva. Niciun șervețel în altă parte decât în dormitor. Și niciun fir de praf, remarcă ea.
   - Locuința asta este foarte curată. E ciudat că cineva atât de îndurerat a fost așa de preocupat să aranjeze totul.
   - Poate că era tot timpul ordine și curățenie.
   - Se poate, încuviință Eve.
   - Una din mătușile mele este obsedată să aranjeze patul imediat ce se dă jos din el, pentru că, dacă cumva moare, nu vrea ca nimeni să creadă că era o gospodină neglijentă. Unii oameni chiar sunt ciudați din punctul ăsta de vedere.
  - Deci, își cumpără pastile, vine acasă, aranjează totul. Apoi se pune în pat, mănâncă înghețată și bea vin. Scrie biletul de adio, ia pilulele și moare. E posibil să se fi întâmplat așa.
   - Dar tu nu crezi asta, spuse Peabody trăgând aer în piept, și mie mi se pare că nu văd ceva care este foarte evident.
   - Singurul lucru evident este o tânără de douăzeci și unu de ani, moartă. Și, din câte se pare, și-a pus singură capăt zilelor, din cauza suferinței.
   - La fel cum și uciderea lui Kade și a lui Bissel a părut că este o crimă pasională.
   - Ei haide, Peabody. Chiar crezi asta?
   - Bine, să luăm în considerare varianta asta. Dacă este tot ceva făcut de OASN, care ar fi motivul?
   - Îl cunoștea pe Bissel. Era amanta lui.
   - Da, dar era o puștoaică, o jucărie. Dacă știa ceva în legătură cu activitățile lui Bissel sau cu proiectul strict secret, îmi mănânc noua legitimație de detectiv.
   - Tind să-ți dau dreptate, dar poate altcineva nu a gândit la fel. Sau poate a fost doar o acțiune de ștergere a tuturor urmelor. Problema este că a existat o legătură între ea și Bissel și, din cauza asta, nu vom considera că este o sinucidere. Vom începe cu cercetarea corpului și apoi vreau ca tot apartamentul să fie cercetat milimetru cu milimetru. Cum o cheamă pe femeia care a găsit-o?
   - Deena Hombock, vecina de vizavi.
   - Verific-o. Vreau să știu totul despre ea înainte de a o intervieva. Un polițist să fie aici în permanență.
   - Am înțeles.
   - Vorbește cu cei care fac cercetări la locul crimei și cu Morris. Vreau ca Morris personal să se ocupe de ea. Și vreau ca totul să fie analizat până la ultima moleculă.
   - Chiar nu crezi că s-a sinucis?
   - Dacă a făcut-o, îmi mănânc legitimația de locotenent, care nu e așa de nouă. Să ne apucăm de treabă.

          Nu era nicio dovadă că ar fi avut loc vreo ceartă, nicio urmă de lovitură pe corp, care să fi indicat folosirea forței. Nici nu se așteptase la asta.
   Murise la puțin timp după ora trei dimineața. Fără dureri, în liniște. Și inutil, se gândi Eve.
   Aparatele de comunicare erau în ordine, deși fuseseră închise după miezul nopții. Reactivându-le, Eve văzu că ultima transmisie fusese un apel de la Deena, de vizavi, la ora nouă și conținea multe lacrimi și cuvinte reconfortante.
   - Vin la tine, spuse Deena. Nu ar trebui să fii singură într-un astfel de moment.
   Multe lacrimi de recunoștință, apoi transmisia se încheiase.
   Calculatorul nu putea fi deschis. Putea să parieze că era infectat.
   Ce ar fi putut, o studentă prostuță, să aibă pe unitatea ei, ca să îngrijoreze OASN-ul și pe tehnoteroriști?
   După ce făcu tot ce putu cu corpul și cu dormitorul, se duse în camera de zi unde Peabody lucra cu cei ce prelevau amprente.
   - O pregătesc pentru transport. Moarte suspectă. Spune-mi ce e cu Deena Hombock.
   - Studentă, singură, douăzeci și unu de ani. E studentă la teatru și preocupată de design. Are un CV destul de bogat. Locuiește aici de un an. Înainte a locuit la colegiu și înainte cu mama și tatăl vitreg în St. Paul. Are un frate mai tânăr. Nu are cazier. Își plătește chiria la timp. Am vorbit cu proprietarul.
   - Bine.
   - Și McCoy este la zi cu plata, deși plătea de obicei înainte de a primi următoarea factură. A plătit ieri, prin transfer bancar, la șaisprezece și treizeci și trei.
   - Ah, da? Chiar este o mare preocupare să-ți plătești chiria când ai de gând să te sinucizi. Să vedem ce are de spus prietena ei.
   Deena era tulburată, dar stăpână pe ea și bea încontinuu dintr-o sticlă de apă.
   - Domnișoară Hombock, sunt locotenent Dallas, iar doamna este detectivul Peabody. Avem câteva întrebări.
   - Știu. Voi încerca să vă ajut. Nu am știut ce să fac. Chiar nu am știut, așa că am ieșit afară și am strigat la cineva să sune la poliție. Presupun că cineva a sunat. Eu am rămas în hol până când a venit polițistul Nalley.
   - Cum ai intrat în apartamentul lui Chloe?
   - Am o cheie. Și ea are cheia de la mine. Tot timpul eram una la cealaltă. O vreți? Cheia?
   - Da, aș vrea-o. O vom lua înainte de a pleca. Spune-mi ce s-a întâmplat.
   - Bine. Bine. M-am întors de la cursuri și m-am gândit să văd ce mai face. Era atât de supărată de moartea lui Blair. Distrusă.
   Deena oftă.
   - Am intrat direct. Când am plecat de la ea ieri-seară, i-am promis că trec azi pe la ea, așa că nici măcar nu am mai bătut la ușă.
   - Ușa era închisă?
   - Da. Pentru că nu mi-a răspuns, m-am dus în dormitor. Voiam să o conving să ieșim undeva sau măcar să vină la mine. Să se mai înveselească. Dumnezeule! îmi este greu să o spun. Revăd toată scena.
   - Înțeleg.
   - Am intrat și am văzut-o pe pat. La început nici nu mi-am dat seama, nu mi-a trecut prin cap. Am zis ceva de genul: O, haide Chlo’!. Ceva de genul ăsta... Iisuse, haide Chlo’, probabil pe un ton mai nerăbdător, pentru că totul era așa de aranjat și de dramatic. Eram deja puțin iritată când m-am dus spre pat. Și atunci...
   - Ia-o ușor.
   - Avea ochii deschiși. Iar eu tot nu m-am prins. Pentru o clipă nici nu mi-am dat seama. Am mai văzut pe cineva mort înainte. Pe străbunica mea. A locuit la noi o vreme și a murit în somn într-o noapte. Eu am găsit-o dimineață, așa că am mai văzut pe cineva mort înainte. Dar nu e la fel când e vorba de cineva tânăr, la care nu te aștepți.
   Nu e niciodată la fel, se gândi Eve.
   - Ai atins-o cumva?
   - Cred că am atins-o pe umăr sau pe braț. Cred că da, pentru că nu-mi imaginam că ar putea fi moartă. Dar era rece. Pielea îi era rece și atunci mi-am dat seama. Atunci am fugit afară și am început să țip.
   - Și ai rămas în hol până când a venit polițistul?
   - Da, exact.
   - Ai mai intrat tu sau altcineva în apartament înainte de venirea ofițerului?
   - Nu. Eu am rămas în fața ușii plângând. Câțiva oameni au ieșit din casă și m-au întrebat ce se întâmplă. Am spus: E moartă!
   - Bine. Ai vorbit cu ea aseară.
   - Am sunat-o când am ajuns acasă. Am lucrat la decorurile pentru o piesă. Știam că trece printr-o perioadă grea. Am vorbit puțin, apoi am trecut pe la ea. Am stat puțin acolo. Cam până pe la 11. Aveam cursuri devreme și mi-a spus că se duce la culcare. Să scape în somn, asta mi-a spus. Mai spunea astfel de lucruri, dar nu am crezut că voia să...
   Deena o prinse de braț.
   - Doamnă Dallas. Nu aș fi lăsat-o singură dacă mi-aș fi dat seama. Nu aș fi lăsat-o să facă așa ceva.
   - Nu e vina ta. I-ai fost o bună prietenă. Cum era apartamentul?
   - Poftim?
   - Mă întrebam cum arăta apartamentul ei când ai fost tu aseară.
   - Era în ordine, cred. Lui Chloe ii plăcea ordinea. Erau șervețele peste tot. La început plângea mult și le arunca peste tot.
   - Ai băut sau ai mâncat ceva?
   - Am băut niște vin amândouă. Am adus eu o sticlă și cred că am băut cam jumătate.
   - Înghețată?
   - Înghețată? Nu, nu m-am gândit să aduc și asta. Dar ar fi fost bine, poate.
   - Ai spălat tu paharele de vin?
   - Paharele? Nu, nu m-am gândit să o fac. Eram obosită și ea la fel de cât plânsese. Am lăsat totul în camera de zi.
   - Nu în dormitor?
   - Nu, am stat pe jos în camera de zi, vreo două ore. Poate dacă aș mai fi rămas...
   - Te rog să te uiți la biletul acesta.
    Eve scoase hârtiuța roz.
   - Știi dacă acesta este scrisul lui Chloe?
   - Da. Mare și lăbărțat. Dar a greșit. Putea să trăiască fără el. Și, în plus, era doar o fantezie, nu avea să ducă nicăieri.
   - L-ai cunoscut pe Blair Bissel?
   - Nu. Îl ținea ascuns. Nu știam nimic despre el. Adică știam că era cineva și știam că acest cineva era căsătorit, dar nu a vrut să-mi spună numele lui și nimic altceva. Jurase, mi-a spus. Un jurământ solemn. Mi-a spus totul doar după ce soția lui l-a ucis.
   - Deci el nu a fost niciodată aici?
   - Ba da. Cel puțin așa cred. Aveam un semn, eu și Chloe. Dacă vreuna din noi nu voia ca cealaltă să vină pe la ea, agățam o panglică roșie pe clanță. A fost ideea ei. Din câte știu eu, nu s-a văzut cu nimeni altcineva în ultimele luni. Și avea o panglică roșie la clanță cam o dată pe săptămână.
   - Nu-și închidea aparatele de comunicare când avea vizitatori?
   - Ba da. Nu voia ca ceva din afară să o deranjeze. Era stilul ei.
   - Când ai plecat ieri-seară, ai sesizat ceva?
   - M-am dus direct la culcare. Băusem vreo două pahare de vin și toată emoția serii m-a obosit foarte tare. Nu am mai auzit nimic până când nu m-a trezit alarma azi-dimineață la șase și jumătate.
   - Pe la cât ai plecat la cursuri?
   - Pe la șapte și un sfert, mai mult sau mai puțin.
   - Ai observat ceva atunci?
   - Nu, nimic. Am vrut să trec pe la ea să văd ce face, dar m-am gândit că...
   Vocea îi tremura din nou.
   - Mă gândeam că doarme și oricum eram cam în întârziere, așa că am plecat direct.
   - Știu că nu îți este ușor și îți mulțumesc că ne răspunzi la întrebări.
   Dădu să se ridice, dar apoi se așeză din nou de parcă tocmai și-ar fi amintit ceva.
   - Am remarcat, când am văzut înregistrările convorbirilor, că purta un lănțișor când a vorbit cu tine. Avea o inimă drept medalion. Foarte drăguț. Se tot juca cu el când vorbeați.
   - Cred că artistul i l-a dat acum vreo două luni. Nu-l dădea jos niciodată. Era foarte sentimentală.
   - Nu avea niciun lănțișor, spuse Peabody când intrară în apartamentul lui Chloe.
   - Nu.
   - Și nici în apartament nu s-a găsit niciun lănțișor.
   - Nu.
   - Deci, cine a omorât-o sau a determinat-o să se omoare i-a luat și lănțișorul.
   - Păi, cu siguranță că lipsește. Oamenii pun diverse lucruri în medalioane, nu?
   - Da. Fotografii, șuvițe de păr, probe de ADN.
   - Dacă i l-a dat Bissel era foarte posibil ca în interior să fi fost ceva nu neapărat foarte romantic.
   - Și eu va trebui să-mi mănânc noua legitimație?
   - Asta nu înseamnă că știa ce conține. Dar sunt aproape sigură că din cauza acestuia a murit și din cauza informațiilor pe care le avea pe calculator.
   Peabody își schimbă unghiul de abordare și se uită prin cameră.
   - A făcut ordine sau altcineva a făcut ordine. Nu-mi dau seama de ce cineva care ar fi intrat aici ar fi spălat paharul vecinei sau ar fi adunat lucrurile. Dacă a făcut-o ea probabil că avea și un motiv. Aștepta pe cineva în vizită? Asta înseamnă că ar fi primit un apel, dar nu este nicio înregistrare pe comunicatorul ei.
   - Niciuna care se vede. Unitatea calculatorului este distrusă. Poate cineva i-a trimis un e-mail?
   - Deci trebuie să-i punem pe informaticieni să se uite mai bine la calculator și la comunicator.
   - Bine gândit.
   - Clădirea are sisteme minime de securitate, dar ar trebui să verifice ce s-a întâmplat noaptea trecută.
  - Aranjez eu să vină cineva să ridice materialele.
   - Putem face toate acestea în timp ce ne hrănim organismul cu diverse chestii nutriționale. Doar nu ți-ai primit nici măcar porția de ciocolată pe ziua de azi.
   - Nu-mi mai aduce aminte de asta.
   Nici măcar nu trebuia să se uite la ea ca să știe că Peabody zâmbea cu gura până la urechi.
   - Bine, hai să mergem să mâncăm. Oricum vreau să mă gândesc la niște chestii.

           Eve nu știa de ce alesese „Nevăstuica albastră”, pentru că nimic din ce aveau în meniu nici măcar nu aducea cu mâncarea.
   Poate că simțea nevoia să intre în contact cu ceva care îi aducea aminte de fosta ei existență, când aștepta pe jumătate adormită la o masă lipicioasă în timp ce Mavis schelălăia un cântec pentru mulțime. Sau poate, se gândi ea uitându-se la hamburgerul cu soia din farfurie, poate că simțea o dorință acută de a muri.
   - Nu se poate să mănânc așa ceva, spuse, dar totuși luă o înghițitură. Nimic din ce se servește aici nu este natural.
   - Prea ești răsfățată.
   Peabody se descurca de minune cu un piept de pui și cartofi vegetarieni, care păreau că-i plac foarte mult.
   - Came de la vaci adevărate, cafea adevărată, ouă de găină chiar făcute de o găină și tot felul de astfel de chestii.
  Eve luă o înghițitură din burger și nu spuse nimic. Acum știa de ce alesese „Nevăstuica albastră”. Pentru a-și demonstra că nu era răsfățată.
   - Cineva se servește cu cafea de la automatul din biroul meu ori de câte ori simte nevoia.
   - Sigur, este primul grad al regulilor de disociere.
   Peabody gesticula cu un cartof care aducea la culoare cu un morcov.
   - Eu sunt răsfățată prin asociere. Sau poate este de gradul doi, deoarece cafeaua ajunge la tine de la Roarke. Dar pentru că ești căsătorită.
   - Taci și mănâncă.
   Nu, dacă mânca chestia aia chiar nu era răsfățată, se gândi Eve. Era doar o persoană care se obișnuise cu ceea ce era obișnuită și asta era tot. Și pentru că Roarke insista să mănânce carne de vacă și alte produse naturale, era și ea obișnuită cu ele.
   Dar acum nici măcar nu-și dădea seama de diferență. Mâncarea era acolo, la fel cum erau tablourile sau scaunele, la care nici măcar nu se uita când se așeza pe ele.
   Pentru că se întâmpla în fiecare zi.
   Își scoase comunicatorul.
   - Feeney.
   Figura lui umplu ecranul.
   - Sper că nu m-ai deranjat pentru nimic.
   Eve observă că, indiferent cât de mult îl scurtase, părul tot îi stătea în sus, ca niște buruieni. Orice ar fi fost, chestia la care lucra în acel moment nu prea îi reușea.
   - Vreau să-l iei pe civil, cu tot cu degetele lui magice și să mergeți în Queens. Vreau să desfaceți sculpturile în bucățele mici de tot.
   - Vrei să facem sculpturile bucăți?
   - În casă nu ai găsit niciun dispozitiv de ascultat sau de filmat, nu?
   - Doi băieți mai cercetează încă o dată.
   - Scoate-i și du-te tu cu Roarke. Sculpturile, Feeney. Nu s-ar fi gândit să verifice sculpturile. Reva nu le-ar fi verificat, pentru că el era cel are le aducea. Nu s-ar fi gândit deloc la ele și erau, ale dracului, peste tot.
   - Bine, bine. Mi-ar prinde bine o schimbare de decor.
   - Spune-i lui Roarke să discute cu ea și s-o întrebe dacă avea un loc acasă în care lucra în special. Sau de unde a discutat cu el sau cu altcineva de la Securecomp. Când descoperiți care sunt locurile, concentrați-vă asupra operelor de artă, așa cum sunt ele, din acel sector.
   - Am înțeles. Îl las pe McNab aici. Băiatul este destul de tânăr pentru a nu fi ucis ușor de mici frustrări.
   Eve puse comunicatorul în buzunar.
   - Termină ce mai ai de mâncat, spuse ea făcând semn spre farfuria lui Peabody. Mergem la Flatiron și vom face praf toată munca lui Bissel.
   - Astea toate le facem pentru că ți-am spus că ești răsfățată?
   - Nu se știe niciodată de unde sare iepurele, nu? Și mă mai gândesc la ceva: Chloe nu avea nicio sculptură de-a lui Bissel la ea acasă. Nu ți se pare ciudat că nu avea nimic din „creația” maestrului? Ceva cât de mic, care să fi fost lucrat de iubitul ei. Este îndrăgostită de el sau cel puțin așa crede. Se specializează în artă, lucrează la o galerie de artă, dar nu are nicio dovadă a geniului lui?!
   - Crezi că a dispărut odată cu lănțișorul cu medalion?
   - O s-o contactăm pe Deena pe drum și o să vedem.

          Eve era la studio, cu mâinile în șolduri, și studia formele complicate și toate întorsăturile metalului.
   - Ei bine, am făcut o greșeală de calcul. Ca să demontăm astea, vom avea nevoie de unelte speciale. Le găsim pe aici, dar folosirea lor este cu totul și cu totul o altă problemă.
   - De fapt chiar știu cum să mă folosesc de unele dintre ele.
   - Oare de ce nu mă surprinde asta? Chestia e că dacă topim, sau tăiem, sau aruncăm în aer, este posibil să distrugem și dispozitivele. Dacă ele există. Și avem nevoie de informaticieni sau de scanere
manuale pentru a verifica.
   - Echipa de amprentare a verificat deja.
   - Pun pariu că nu se dau de gol la o cercetare standard. Nici chiar la una mai complexă. O cercetare de genul celor făcute pentru spioni ar putea schimba datele problemei. Individul ăsta a vândut rahaturile astea peste tot prin lume. La corporații, particularilor și există chiar și în clădiri guvernamentale.
   - Și dacă au dispozitive de ascultare, este o bună metodă de a aduna informații.
   - Mmm.
   Eve se învârtea prin studio, cercetând.
   - Nu cred că și-ar fi irosit talentul. Mi se pare logic. Pun pariu că le-ar fi plăcut să aibă una din astea în una din companiile lui Roarke. Problema este că lui nu-i plăcea ce făcea Bissel. Și nici chiar influența Revei nu a fost suficientă pentru a-l determina să cumpere. Dar oricum nu conta, din moment ce i-au pus ei dispozitive de spionaj.
   - Poate că sună paranoic, dar crezi că ne privește cineva chiar acum?
   - Poate.
   Pentru această eventualitate, Eve zâmbi larg.
   La dracu’ cu sistemele de securitate și camerele izolate. Spera ca ei să privească. Venise clipa înfruntării directe.
   - Dacă ne ascultă, ar fi bine să iasă la rampă cât mai repede. Asta dacă nu sunt niște lași împuțiți și doar niște perverși cărora le place numai să privească. Voi pune ca toate astea sa fie mărunțite. Voi închide acest etaj până când se va întâmpla asta. Așa că se pot uita acum cât mai au ocazia.
   Chemă liftul și intră.
   - Peabody, nu-mi place că nu știm unde e Carter Bissel. Vreau să fie găsit.
   - Îi voi stimula pe polițiștii locali.
   - Fă-o. Personal.
   - Ce?
   - Du-te acolo și vorbește cu ei, vorbește cu partenerul lui și cu oricine altcineva care îl cunoștea. Dar găsește ceva. Există cu siguranță un motiv pentru care Felicity l-a căutat. Vreau să știu de ce.
   - În Jamaica?
   Vocea lui Peabody urcă cu trei octave.
   - Merg în Jamaica?
   - Una dintre noi trebuie să rămână aici. Te poți ocupa de tot în maximum patruzeci și opt de ore. Nu vreau să aud că ți-ai petrecut timpul la nudiști.
   - Dar măcar câteva ore la plajă pot, dacă mă duc în costum de baie?
   - Nu vreau să aud de așa ceva. Mai ales că-l trimit și pe McNab cu tine.
   - Dumnezeule! Cel mai frumos vis devine realitate.
   - Puteți pleca imediat ce-l lasă Feeney. Dar vezi că nu e o vacanță pe insulă.
   - Absolut. Dar poate voi avea timp să beau un cocktail servit în coajă de nucă de cocos și asta în timp ce lucrez, bineînțeles, din moment ce îl intervievez pe proprietarul unui bar cu specific local.
   - Te vor urmări.
   Zâmbetul lui Peabody dispăru pe măsură ce Eve vorbea.
   - Cei care sunt responsabili de toate astea vor ști când te urci și când cobori din navetă. Vor ști la ce hotel stai, ce ai mâncat la cină și ce bei în nuca ta de cocos. Trebuie să fii convinsă de asta și să fii pregătită.
   - Pe McNab îl trimiți cu mine ca sa-mi păzească spatele.
   - Ca să vă păziți reciproc spatele. Nu cred că va întreprinde cineva ceva împotriva ta, dar n-am crezut nici că cineva va face ceva împotriva lui Chloe.
   - Nimeni nu ar fi anticipat asta, Dallas.
   - Întotdeauna se poate anticipa, spuse Eve și ieși în hol. Dacă aș fi făcut-o, nu ar fi moartă.
   O trimise pe Peabody să-și facă bagajele și se duse singură la morgă. Morris tocmai își punea echipamentul de protecție când ajunse ea acolo.
   Era bronzat frumos și ea își aduse aminte că tocmai se întorsese din vacanță.
   - Îmi pare bine să te văd din nou în prima linie.
   - Întoarcerea nu ar fi la fel, dacă nu aș fi primit vizita polițistei mele preferate. Mi-ai trimis trei cadavre în tot atâtea zile. E un fel de record, chiar și pentru tine.
   - Să vorbim despre cel mai recent.
   - Încă nu am ajuns la ea. Chiar și eu am limite umane. Ai trimis-o ca fiind prioritate absolută. Pentru că vine de la tine, chiar cred că aceasta biată creatură are mare importanță. O moarte suspecta.
    Se uită la Chloe.
   - Dar mie morțile tot timpul mi se par suspecte. Este considerată sinucidere?
   - Da, dar eu nu cred asta.
   - Nu se văd semnele niciunei agresiuni.
   Își fixă ochelarii și se aplecă asupra cadavrului.
   - Nu are niciun fel de lovituri sau de urme suspecte. Ea a scris biletul de adio?
   - Da, din câte știu pentru moment.
   - Și era singură în apartament, în pat?
   - Pe pat. Discurile înregistrate de sistemul de securitate nu arata nicio altă persoană, în afară de cei ce locuiesc acolo, că ar fi intrat în clădire. Pe etaje nu există supraveghere.
   - Păi, o voi deschide și vom vedea ceea ce e de văzut, îmi spui ce cauți?
   - Vreau să știu ce a luat sau ce i s-a dat. Cantitatea, puterea și timpul exact. Și am nevoie de toate astea repede.
   - Asta se poate face.
   - Și ce ai să-mi spui de rezultatul toxicologic al celorlalte două cadavre?
   - O clipă.
   Se duse la calculator și căută fișele.
   - Tocmai au venit. Se pare că amândoi au băut ceva șampanie... franțuzească, de cea mai bună calitate. Ultima masă a fost luată cu trei ore înainte să moară. Caviar, somon afumat, brânză franțuzească, căpșuni. Femeia nu a luat niciun fel de stimulente sau alte substanțe ilegale. Bărbatul avea mici urme de Exotica.
   - Au făcut sex?
   - Cu siguranță. Presupun că au murit satisfăcuți.
   - Ai verificat arma crimei?
   - Da. Cuțit de bucătărie cu tăișul zimțat. Cel recuperat de lalocul crimei este cel care a cauzat rănile.
   - Înjunghiați și tăiați.
   - În ordine inversă. Nu există răni care să indice că s-ar fi apărat. Sub unghiile femeii am găsit celule de piele, care aparțin bărbatului. Concluzie: ceva zgârieturi cauzate de focul pasiunii, dar nimic important. Făcuseră sex și după poziția urmelor lăsate de paralizator începuseră o nouă repriză. Cineva era foarte supărat pe ei.
   - Mda.
   Se uită la Chloe, care zăcea albă și goală pe masă.
   - Cineva ar putea spune că ea a scăpat ușor.
   - Dar noi știm că nu e așa. Mă voi ocupa de ea.
   - Mă poți suna acasă, imediat ce ai rezultatele. Morris, te rog să schimbi codurile la fișele celor trei și să nu lași pe nimeni să le vadă.
   - Din ce în ce mai interesant, spuse el cu ochii mari în spatele ochelarilor de protecție.
   - Da. De fapt, voi veni eu personal să iau informațiile când vei termina. Nu le trimite.
   - Acum chiar sunt fascinat. Mai bine ți le aduc eu. Așa îmi poți oferi un pahar din acel vin minunat al lui Roarke în timp ce-mi explici.
   - Pentru mine e bine așa.

             Găsise spațiul și timpul necesare. Era foarte important Nimic nu mergea exact așa cum plănuise el, dar putea să găsească o soluție.
   Putea și trebuia să găsească o soluție.
   Așa se întâmplase și cu Chloe McCoy, nu? Cu asta rezolvase. Poliția nu credea nimic. Și asta chiar nu era normal. Ilogic.
   Nu ar fi reușit să le facă viața mai ușoară nici dacă ar fi făcut investigațiile chiar el.
   Transpirația îi curgea în jos pe spate când se preumbla prin camera confortabilă, care deocamdată îi era sanctuar și închisoare în același timp. Nu puteau să facă legătura între el și acele crime și asta era tot ce conta. Era prioritatea numărul unu.
   Restul, va aranja el. Nu avea nevoie decât de puțin timp.
   Deci era în regulă. Deocamdată totul era bine. Era în siguranță. Și va găsi o cale de scăpare.
   Avea ceva bani, nu foarte mulți, nici măcar pe departe ce i se promisese, dar măcar îl salvau deocamdată.
   Și indiferent cât de înnebunitor era, parte din ceea ce se întâmpla era chiar excitant. Era actorul principal în piesa lui și tot el o scria pe măsură ce avansa. Nu era prețiosul pe care-l credeau ei. Oh, nu, deloc.
   Luă puțin Zeus, o mică răsplată, și se simți regele întregii lumi.
   Avea să facă ceea ce avea de făcut și o va face inteligent. Cu grijă și cu inteligență.
   Nimeni nu știa unde era sau că mai era.
   Și avea să lase situația exact așa.

                                        11.

         Roarke și Feeney se uitau la sculptura din grădina casei din Queens.
   - Ce crezi că e? rupse tăcerea în cele din urmă Feeney.
   - Cred că e o femeie. În parte reptilă. S-ar putea să fie în parte arahnidă. Se pare că a fost făcută din cupru și oțel. Bucăți de fier și poate tablă.
   - De ce?
   - Ei, asta-i întrebarea, nu? Presupun că este vorba de simbolism, de cum poate fi o femeie, alunecoasă ca un șarpe, crudă ca un păianjen sau cam așa ceva. Cred că nu este foarte flatantă pentru sexul frumos și e și urâtă.
   - Partea cu urâtul am văzut-o și eu, spuse Feeney scârpinându-se pe bărbie și apoi scoțând o pungă de arahide din ciocolată.
   După ce luă câteva i-o întinse lui Roarke.
   Mâncau bomboane și se uitau la sculptură.
   - Și oamenii plătesc bani mulți pe rahaturi de genul ăsta?
   - Da. O grămadă.
   - Nu înțeleg. Dar, bineînțeles că nu știu nimic despre artă.
   - Hmm.
   Roarke dădu ocol piesei.
   - Uneori le spune ceva la nivel emoțional sau intelectual. Mă rog. Asta atunci când piesa ajunge în casa care trebuie. Alteori, cel mai adesea, banii sunt cheltuiți doar pentru că cei care cumpără simt că arta ar trebui să le spună ceva. Și sunt prea idioți sau prea mândri sau le este prea frică să recunoască faptul că au plătit aiurea, pentru că nu au cumpărat decât un rahat.
   - Mie îmi plac fotografiile, cele care arată așa cum e normal să arate. O clădire, un copac, un coș de fructe. Mie mi se pare că și nepotu-meu ar fi putut face asta.
   - Deși e ciudat, cred că e nevoie de destul talent și viziune, oricât de deformată ar fi ea, ca să creezi așa ceva.
   - Dacă spui tu!...
   Feeney ridică din umeri, dar nu era foarte convins.
   - Dar este o metodă isteață de a ascunde echipamente de urmărire, dacă asta și este.
   - Dallas așa crede.
   - Și, în general, știe ce vorbește.
   Roarke deschise un scaner pe care el și Feeney îl configuraseră.
   - Vrei să faci tu asta sau o fac eu?
   - Este scula ta.
   Feeney își drese vocea.
   - Da, știe despre ce vorbește, după cum spui. Dar e puțin cam la limită cu nervii acum.
   - Da?
   - Pornește senzorul de bruiaj.
   Roarke se miră, dar făcu cum îi spuse.
   - Începem o conversație privată?
   - Da. Am spus că Dallas este la limită cu nervii. Are legătură cu ce ai putea face tu.
   - În legătură cu ce?
   - În legătură cu dosarul despre tatăl ei și despre ce a făcut OASN-ul la Dallas.
   Roarke se uită la Feeney și-i văzu încordarea. Furie, se gândi el, și jenă.
   - Ți-a spus?
   - Mi-a spus câte ceva. Nu știe cât știu eu deja. Nici nu vrea să știe. Nici eu nu vreau să discut cu ea despre asta. Pentru că amândoi simțim la fel, nu am fost nevoit să-i mărturisesc că deja îmi spuseseși tu.
   - Mă uimiți voi doi. Tu știi ce i s-a întâmplat și cu instinctele pe care le are, probabil că și-a dat seama că știi. Dar nu puteți scoate o vorbă despre asta. Nu puteți vorbi, deși tu i-ai fost mai mult ca un tată, spre deosebire de acea creatură a Satanei.
   - Poate chiar de asta, și oricum nu asta-i ideea. Dacă se îngrijorează că pleci la vânătoare de spioni, atunci este chiar foarte îngrijorată și tu nu ajuți deloc situația continuând în direcția asta.
   Roarke setă scanerul pentru a analiza dimensiunile, greutatea și compoziția chimică a sculpturii.
   - Dar nu te-am auzit pe tine spunând că e greșit să-i caut. Sau că el și superiorii lui nu merită să plătească pentru că au stat cu brațele încrucișate în timp ce o fetiță era violată și bătută cu bestialitate.
   - Nu, nici nu voi spune asta. Mai întâi pentru că ar fi o minciună și apoi pentru că o parte din mine arde de nerăbdare să-ți dea o mână de ajutor.
   - Și al doilea motiv?
   - Al doilea ar fi că ție oricum nu ți-ar păsa de ce e bine sau e râu. Dar îți pasă de Dallas. Îți pasă de ce simte și de ce are nevoie de la tine. Dar nu vreau să intru în detalii, spuse el jenat. Mă face să mă simt prost Dar îți spun că ar trebui să te gândești mult înainte de a face ceva.
   - Asta fac.
   - Bine. Atunci să continuăm.
   Deși era și mișcat și amuzat, Roarke încuviință.
   - Să continuăm.
   Decuplă aparatul de bruiaj și apoi citi informațiile afișate de scaner.
   - Văd că sunt metalele la care ne așteptam, solvenți, finisaje și adezivi.
   - Mărește intensitatea. Să vedem ce face cu modificările pe care i le-am adus noi.
   - Mai bine dă-te la o parte, îl avertiză Roarke. Raza s-ar putea să nu facă prea bine hainelor și cărnii.
   Feeney se îndepărtă de sculptură și apoi decise că cel mai sigur loc era chiar în spatele scanerului.
   Când raza roșie atinse sculptura, aceasta păru că se mișcă.
   - Rahat, rahat! Dacă a fost prea puternică va topi toată sculptura.
   - Nu e prea puternică. S-ar putea să o uzeze la punctele de îmbinare, dar nu mai mult de atât... Poate ar fi mai bine să folosești ochelari de protecție pentru următoarea scanare.
   - Ia te uită, spuse Feeney și-l lovi pe Roarke pe spate, aplecându-se să citească datele expuse de scaner. Văd niște microcipuri, fibre optice și silicon.
   - „Ploșnițe.”
   -Da, aparate de spionaj. Cred că fata trebuie să primească o medalie.

...................................................................