Adulter, J.D. Robb

...............................................................

                       2-9

  

           Interesant, se gândi dându-i ocol, așa cum ar fi făcut cu un animal care dormea. Ce-o fi avut acolo de nu voia să știe nevasta-sa?
   Uitându-se în continuare la unitatea centrală, scoase teleemițătorul din buzunar și-l sună pe Feeney, la sediul central.
  Fața lui de copoi fusese arsa de soarele recentei vacanțe pe care o petrecuse în Bimini. Nu se întorsese decât de vreo doua zile, iar Eve spera ca bronzul să-i treacă cât mai repede. Era... deconcertant să-l vezi pe Feeney bronzat.
   Își dorea să-i crească și părul mai repede. Își tunsese claia de păr blond foarte scurt cât fusese plecat. Părea că are pe cap o cască de blană.
   Dacă mai adăugai și sclipirea postvacanță din ochii lui căprui, era prea mult de văzut fără să te apuce durerea de cap.
   - Salut, puștoaico!
   - Salut. Ai primit cererea mea?
   - La prima oră. Deja am găsit timpul și oamenii necesari pentru tine.
   - Mai am una. Unitatea centrală a mortului. Probabil că e parolată ca lumea. Nu reușesc să o pornesc.
   - Dallas, sunt momente când nu reușești să pornești nici măcar mașina de gătit.
   - E o minciună nerușinată. Dădu cu degetul în unitate. Am nevoie de cineva care să vină să ia asta și alte console de date și de comunicare. Am o mașină de discuri de securitate de verificat și de analizat.
   - Voi trimite o echipă să ia tot.
   Eve așteptă o clipă.
   - Așa de ușor? Nu primesc niciun fel de reproșuri?
   - Sunt într-o dispoziție prea buna pentru a face reproșuri. Nevastă-mea mi-a făcut clătite de dimineață. Nu știe ce să-mi mai facă. Toata familia crede că sunt un erou. Tu mi-ai dat pontul cu Bimini, Dallas, și cred că o să primesc recompense pentru asta în următoarele șase luni. Îți sunt dator.
   - Feeney, mă sperii când zâmbești așa. Așa că termină.
   Zâmbetul i se lăți.
   - N-am ce face. Sunt un om fericit.
   - Am destule de făcut cu toate astea ca să ie țin ocupat, împreună cu toată echipa, timp de câteva zile.
   - Sună bine.
   Aproape că o cântă.
   - Sunt pregătit pentru o nouă provocare. Oricine are tendința să se înmoaie dacă stă la soare și bea suc de nucă de cocos toată ziua.
   Trebuie să înceteze cu chestia asta, fu tot ceea ce reuși Eve să gândească. Și repede.
   - Cazul e greu, spuse ea scrâșnind din dinți. Deja am arestat suspectul pentru două capete de acuzare. Folosesc hunii și timpul departamentului pentru a desluși cazul din interior.
   - Pare amuzant. Mă bucur că m-ai sunat pe mine.
   - Aș putea să încep să te urăsc dacă continui așa, Feeney, spuse ea, întrerupând convorbirea și începând să fredoneze. Faci un serviciu unui prieten, murmură ea, și te lovește peste ochi apoi. Peabody! strigă. Pune etichete pe toată aparatura electronică pentru cei care vor veni să le ia. Aranjează ca doi roboți să păzească zona și sigilează totul după ce pleacă cei de la departamentul tehnic. Și mai repede! Trebuie să mergem să verificăm galeria și studioul lui Bissel.
   - Dacă suntem parteneri acum, cum se face că eu trebuie să pun etichetele? îi strigă Peabody. Și mai și mâncăm vreodată? Sunt în picioare de șase ore și începe să-mi scadă glicemia. Simt.
   - Mișcă-ți fundul, îi strigă Eve, dar zâmbi.
   Cel puțin partenera ei știa să comenteze.
   Pentru că o aprecia pentru asta și pentru că-și aminti că nici ea nu mai mâncase de cu o seară în urmă, parcă în fața unui local deschis non-stop și o lăsă pe Peabody să intre și să ia ceva la pachet.
   Aveau nevoie amândouă să doarmă câteva ore. Dar voia mai întâi să arunce o privire la spațiile de lucru ale lui Blair 51 să înregistreze toate electronicele și discurile cu înregistrările de securitate. Pentru că singurul motiv pe care-l vedea era legat de securitate.
   Singurul motiv care o făcea pe Reva să fie adevărata țintă. Crimele o scoseseră din joc, intenționat. Dacă nu era vorba de un motiv personal, și acest unghi avea să-l abordeze, atunci motivul era unul de ordin profesional.
   Și orice motiv profesional îndreptat împotriva Revei era prea legat de Roarke pentru ca ea să poată sta liniștită. Așa că avea de gând să se miște repede și să adune cât mai multe probe la sediul central, înainte de a trece la următoarea etapă.

        Peabody ieși în viteză, ducând o enormă sacoșă în mână.
   - Am luat sandviciuri, spuse ea punând sacoșa pe scaunul din spate.
   - Pentru cine? Pentru tot departamentul?
   - Și alte provizii.
   - Plecăm cumva într-un safari?
   Cu demnitate, Peabody scoase un sandvici bine împachetat și i-l dădu lui Eve.
   - Băuturi și o pungă de chipsuri de soia și o pungă de caise uscate...
   - Caise uscate în cazul în care zvonul despre venirea Armagedonului sunt adevărate.
   - Și niște prăjiturele. Mi-e foame și când începi o chestie de genul ăsta e posibil să nu mai văd mâncare până ce ajung numai piele și os. Nu ești obligată să mănânci, dacă nu vrei.
   Își desfăcu un sandvici cu un întreg ritual.
   - Nimeni nu-ți ține un dezintegrator la tâmplă.
   Eve se uită la sandviciul ei și văzu ceva care credea că provine de la un porc. Era suficient.
   - În cazul în care ne așteaptă un Armagedon, sper că prăjiturile alea au și ceva ciocolată în ele.
   - Poate.
   Înmuiată când o văzu pe Eve conducând cu o mână în vreme ce ținea sandviciul cu cealaltă, Peabody deschise o cutie de pepsi și o puse în suportul pentru băuturi.

         Până când ajunseră la Flatiron Building, Peabody terminase sandviciul și o bună parte din chipsuri. Prin urmare, atât starea cât și energia îi erau refăcute.
   - E clădirea mea preferată din New York, spuse ea. Când m-am mutat aici, o zi întreagă am vizitat și am Scut fotografii ale clădirilor și locurilor despre care citisem. Clădirea asta era în capul listei. E așa de demodată. Dar uite-o încă la locul ei. Cel mai vechi zgârie-nori din oraș.
   Eve nici măcar nu știuse acest lucru. Nici măcar nu colecta astfel de informații. Dar probabil că-i admirase stilul de construcție triunghiular, din când în când, mai mult inconștient.
   Pentru ea însă clădirile erau acolo, pur și simplu. Oamenii locuiau și lucrau în aceste clădiri și ocupau spațiul, dând o formă orașului.
   Decise să nu parcheze pe Broadway, pentru că în această zonă avea mai mereu loc câte o petrecere. Se hotărî să întoarcă pe strada Douăzeci și trei și parcă într-o zonă pentru camioane de marfă. Următorul camionagiu care avea să vină acolo va comenta, dar aprinse semnul pe care scria De serviciu și apoi coborî din mașină.
   - Bissel avea un loc închiriat la ultimul etaj.
   - Iisuse, cred că-l costa o grămadă de bani.
   Eve încuviință pe când se îndreptau spre intrare.
   - Mi-am aruncat o privire pe situația lui financiară, și-și permitea. Aparent, rahaturile de metal pe care le făcea se dădeau pe o mulțime de bani. Mai avea și propriile galerii, unde vindea și cumpăra lucrări de artă.
   - Legătura cu Felicity Kade?
   - Aparent. Din câte spunea Reva, îi era clientă. Cumpăra atât de la Blair, cât și de la Reva și ea e cea care a convins-o pe Reva să meargă la expoziția unde l-a întâlnit pe Blair.
   - Confortabil.
   Eve se uită la Peabody apreciativ pe când traversau holul.
   - Așa e. Chiar prea confortabil pentru gustul meu. De ce crezi că Felicity i-a cuplat pe prietena și pe iubitul ei?
   - Poate că nu erau iubiți pe vremea aceea. Sau poate că nu știa că se va întâmpla ceva serios între ei.
   - Poate.
   Eve trecu de biroul de pază și introduse codul pe care i-l dăduse Reva pentru a intra în liftul ce ducea la ultimul etaj. Dar în loc să se deschidă ușile, computerul scoase un zgomot de avertizare.
   - Nu aveți autorizația să folosiți acest lift. Vă rog întoarceți-vă la biroul de pază și cereți instrucțiunile necesare pentru a avea acces la liftul pentru public sau pentru a ajunge la Galeriile Bissel. Acest lift este privat.
   - Poate ți-a dat codul greșit, sugeră Peabody.
   - Nu prea cred.
   Eve intră în biroul de pază central.
   - Cine a folosit acest lift ultima dată?
   Tânăra îmbrăcată în negru se uită la ea întrebător.
   - Poftim?
   - Nu e cazul, spuse Eve și-i arătă insigna. Răspunde la întrebare.
   - Trebuie să vă verific identitatea.
   Cu nasul pe sus, îi verifică insigna.
   - E în legătură cu ce i s-a întâmplat domnului Bissel?
   - Poftim? făcu Eve zâmbind.
   Femeia pufni și se întoarse la înregistrările ei.
   - Domnul Bissel este cel care l-a folosit ultima dată. Duce direct în studioul lui. Angajații și clienții folosesc doar liftul din dreapta. Acela duce la galerie.
   - Ai codul pentru liftul care duce la studio?
   - Sigur. Toți chiriașii trebuie să ne comunice codurile și parolele.
   - Care e?
   - Nu am voie să dau informații, dacă nu aveți autorizație corespunzătoare.
   Eve se întrebă dacă, în cazul în care i-ar băga insigna pe gât, nu ar fi destul ca să o autorizeze. Dar în loc să facă asta arătă ecranul agendei sale.
   - Acesta este codul?
   Din nou femeia se uită pe ecranul computerului pe care-l avea în față, apoi iarăși la agenda lui Eve.
   - Dacă îl aveți deja, de ce mă mai întrebați pe mine?
   - Nu funcționează.
   - Bineînțeles că funcționează, doar că nu ați făcut ce trebuia.
   - De ce nu-mi arăți tu cum se face?
   Oftând, femeia gesticulă spre un coleg.
   - Ai grijă și de postul meu, spuse ea, apoi se îndreptă apre lift pe tocurile ei înalte și subțiri ca un fir de păr.
   Formă codul și când avu același rezultat ca și Eve formă codul din nou.
   - Nu înțeleg. Este codul cel bun. Este înregistrat. Paza clădirii verifică codurile de două ori pe săptămână.
   - Când a fost verificat ultima dată?
   - Acum două zile.
   - Cât este nevoie să spargi codul?
   - Nu am nici cea mai mică idee.
   - Nu se poate ajunge de la galerie în studio?
   Evident îndurerată, se duse la postul ei de lucru și accesă planul clădirii pentru ultimul nivel.
   - Se poate. Între ele este o intrare de securitate. Am parola.
   - Care, mă gândesc eu, este la fel de bună ca și cea pentru lift. Dă-mi-o totuși.
   Eve scoase comunicatorul de buzunar pe când se îndrepta spre lift.
   - Am nevoie de tine la clădirea Flatiron, spuse ea în clipa în care Roarke răspunse. Galeria Bissel de la ultimul etaj. Codurile pentru acces direct la ultimul etaj, cu liftul, au fost schimbate, așa că nu pot să ajung acolo. Voi încerca să trec prin ușa care leagă studioul de galerie, dar mă gândesc că nici așa nu voi reuși.
   - Așteaptă. Dacă cineva a umblat la coduri, folosirea parolei originale va adăuga un alt blocaj. Sunt pe drum.
   - Ce-o fi avut Bissel în studio de nu voia să știe nevastă-sa? se întrebă Peabody.
   - N-are logică.
   Eve dădu din cap.
   - Nu este nimic în dosarul lui din care să reiasă că este expert în securitate. Și este nevoie de un expert pentru a schimba codurile fără a pune în alertă securitatea clădirii. Și un tip care riscă să aibă o aventură cu prietena soției, aproape sub nasul ei? De ce ar fi făcut asta? Pentru sex, sigur, dar și pentru adrenalină. Uite cum te duc de nas și nu-ți dai seama. De ce ar vrea un bărbat, care este în căutare de senzații tari, să-și ia atâtea precauții cu unitatea de acasă și cu studioul de artă? Ce legătură este între ele?
   Ieșiră din lift într-un spațiu plin de sculpturi și tablouri, atât statice cât și animate. În mijlocul încăperii slab luminată ședea o femeie care plângea de-i sărea cămașa de pe ea.
   - La naiba, spuse Eve încet, urăsc când se întâmplă asta Ocupă-te tu de ea.
   Mulțumită să primească o sarcină specifică, Peabody se apropie de femeia așezată pe jos.
   - Domnișoară.
   - Am închis, spuse femeia, acoperindu-și fața cu mâinile. Din cauza unui de... de... deces.
   - Sunt detectivul Peabody.
   Când pronunță cuvintele, încercă să nu arate prea multă bucurie.
   - Ea este partenera mea, doamnalocotenent Dallas. Investigam decesul lui Blair Bissel și al lui Felicity Kade.
   - Blair! aproape strigă femeia, aruncându-se cu fața la pământ. Nu, nu, nu poate să fie mort. Nu suport așa ceva.
   - Îmi pare rău, știu că este un moment greu pentru dumneavoastră.
   - Nu știu dacă mai pot trăi! Toată lumina, tot aerul a dispărut de pe pământ.
   - Oh, Iisuse Hristoase!
   Pentru că deja era prea mult, Eve se duse la femeie, o apucă de braț și o ridică.
   - Vreau să știu cum te cheamă, legătura cu Blair Bissel și motivul pentru care ești aici.
   - Ch... ch... ch...
   - Termină, spuse Eve pe un ton răstit. Spune.
   - Chloe McCoy. Eu sunt directoarea galeriei. Și sunt aici, sunt aici pentru că...
   Își încrucișă mâinile pe piept de parcă ar fi vrut să-și rețină inima înăuntru.
   - Ne-am iubit.
   Abia împlinise vârsta pentru a fi servită cu băuturi în baruri, se gândi Eve. Fața îi era răvășită, umflată, iar ochii mari, căprui îi erau plini de lacrimi. Părul negru ca cerneala ii cădea pe umeri până la sânii fermi, care se întrezăreau prin bluza neagră.
   - Ai avut o relație intimă cu Bissel?
   - Ne iubeam!
   Întinse brațele în față și apoi și le puse în jurul corpului, îmbrățișându-se parcă.
   - Eram suflete-pereche. Eram destinați unul altuia din prima clipă de viață. Eram...
   - Ți-ai tras-o cu el, Chloe?
   Duritatea întrebării avu efectul scontat de Eve, iar lacrimile i se uscară imediat.
   - Cum de îndrăznești? Cum de îndrăznești să înjosești ceva atât de frumos?
   Își ridică bărbia, care, deși îi tremura, părea că indică spre tavan.
   - Da, eram iubiți. Acum, că a murit, mi-a murit și mie sufletul. Cum de a putut să o facă? Femeia aia oribilă! Cum de a putut stinge lumina unui suflet atât de frumos, atât de perfect!
   - Atât de frumos și perfect încât se culca cu prietena ei cea mai bună și cu o angajată? spuse Eve în glumă.
   - Căsnicia lui era pe terminate.
   Chloe se întoarse cu fața spre perete.
   - În scurt timp avea să o termine din punct de vedere legal și aveam să fim împreună în lumina soarelui, nu în umbră.
   - Câți ani ai?
   - Am douăzeci și unu de ani, dar vârsta nu contează.
   Strânse în pumn un medalion în formă de inimă.
   - Acum sunt la fel de bătrână precum timpul, precum durerea.
   - Când l-ai văzut pe Blair ultima dată?
   - Ieri-dimineață. Ne-am întâlnit aici.
   Cu mâna liberă își netezi sprâncenele în vreme ce cu cealaltă continua să strângă medalionul.
   - Să ne luăm un dulce la revedere înainte ca el să plece în călătorie.
   - Călătoria până în oraș vrei să spui, unde avea să se distreze cu Felicity Kade câteva zile?
   - Nu-i adevărat.
   Ochii ei căpătară o expresie de revoltă.
   - Nu știu ce s-a întâmplat, ce a făcut să pară acea femeie oribilă, dar Blair nu era implicat în niciun fel de relație cu domnișoara Kade. Era doar o clientă.
   - Îhî, fu cel mai blând răspuns care-i trecu prin cap lui Eve. De cât timp lucrezi aici?
   - De opt luni. Cele mai importante opt luni din viața mea. Nu am început să trăiesc decât după...
   - Soția lui venea pe aici?
   - Rareori.
   Chloe își strânse buzele.
   - În public pretindea că o interesează munca lui. Dar în particular era foarte critică și-l seca de energie. Bineînțeles că nu avea nici cea mai mică problemă în a cheltui banii pe care el îi făcea cu dulceața sufletului său.
   - Chiar așa? El ți-a spus asta?
   - Mi-a spus tot.
   Se lovi cu pumnul în piept, strângând încă medalionul.
   - Între noi nu existau secrete.
   - Așadar ai codul de acces în studioul lui?
   Deschise gura, dar o închise înainte de a spune ceva.
   - Nu. Un artist ca Blair are nevoie de intimitate. Nu voiam să-l inoportunez. Bineînțeles că-și deschidea ușa pentru mine când voia să-mi împărtășească ceva.
   - Așa. Deci nu știi daca a avut vreodată vizitatori acolo?
   - Lucra singur. Avea nevoie de asta pentru creativitate.
   Fraieră, se gândi Eve. Naivă, ușor de prostit și probabil nimic mai mult decât o jucărie pentru Bissel.
   Dădu să se întoarcă când ușa liftului se deschise din nou, dar Chloe o prinse de picioare.
   - Te rog, te rog! Trebuie să-mi dai voie să-l mai văd. Trebuie să-mi dai voie să-mi iau adio de la sufletul meu. Lasă-mă să mă duc la el! Lasă-mă să-i ating fața încă o dată. Trebuie să mă lași. Trebuie să-mi acorzi atâta lucru.
   Eve îl văzu pe Roarke ridicând din sprâncene într-un fel de amuzament oripilat. Se aplecă și o îndepărtă pe Chloe.
   - Peabody, ocupă-te de asta!
   - Sigur. Haide, Chloe!
   Peabody o ridică.
   - Haide să dăm cu apă pe față. Blair ar vrea să fii puternică. Vreau să-ți pun câteva întrebări. Sunt sigură că el ar vrea să ne ajuți, ca să facem dreptate.
   - Da. Voi fi puternică pentru Blair. Indiferent cât de greu ar fi.
   - Știu că vei fi puternică, spuse Peabody, conducând-o pe un hol.

        - Felul doi, mult mai tânăr, spuse Eve, înainte ca Roarke să aibă timp să întrebe.
   - Aha!
   - Da. Nu cred că știe ceva, dar Peabody va afla tot, dacă e ceva de aflat.
   - Mă întreb dacă va fi mai ușor pentru Reva când va afla ce ticălos era. Avocatul a scos-o pe cauțiune. Trebuie să poarte o brățară de urmărire, dar a ieșit din arest. Va sta la Caro până se limpezesc apele.
   Roarke studie ușa dublă care ocupa aproape tot peretele și o lovi ușor cu degetele.
   - Oțel ranforsat, aș putea pune pariu. E ciudat să faci asta pentru un astfel de loc.
   - Așa mă gândeam și eu.
   - Hmm.
   Se uită la panoul de securitate.
   - Feeney m-a sunat cu puțin înaintea ta. De fapt, mă duceam spre sediul central înainte să-mi dai această sarcină interesantă.
   Scoase o trusă de scule foarte fine din buzunar și alese o unealtă.
   - Se pare că s-a simțit foarte bine cu familia în Bimini.
   - S-a bronzat. Zâmbește tot timpul. Nu sunt foarte sigură că nu l-au înlocuit cu un droid.
   Roarke produse un sunet nu prea plăcut și apoi scoase un obiect electronic mic din buzunar.
   - Ce e chestia aia?
   - E ceva cu care mă mai joc eu. Mă simt bine s-o folosesc pe teren, ca să spun așa.
   Conectă aparatul la panoul de comandă al ușii, așteptă să se audă o serie de bipuri și o împinse ușor pe Eve înapoi când încercă să se uite peste umărul iui la ce făcea.
   - Mă cam înghesui, locotenente.
   - Ce face?
   - Tot felul de lucruri pe care nu le-ai înțelege și care te-ar enerva dacă aș încerca să ți le explic. Ca să spun cel mai simplu, se împerechează... așa cum o fac mașinile. Și încearcă să seducă aparatura lui Bissel, pentru a-i spune tot felul de secrete. Nu-i așa că e interesantă chestia asta?
   - Ce? La dracu’! Poți să o deschizi sau nu?
   - Nu înțeleg de ce tolerez aceste insulte.
   Se uită peste umăr, direct la fața ei enervată.
   - Poate e datorită sexului. Cât de înjositor ar fi! Dar sunt la fel de slab și de vulnerabil ca și restul bărbaților.
   - Încerci să mă enervezi?
   - Draga mea, dar nici măcar nu trebuie să fac un mare efort. Ceea ce am aflat de la jucăria mea cea încântătoare este momentul exact când a fost schimbată parola. Și cred că vei fi la fel de interesată ca și mine să afli că s-a întâmplat cam în același timp când cineva a înfipt un cuțit în Blair Bissel.
   - Nu te înșeli?
   - Nu. Deci i-ar fi fost greu să o facă chiar el.
   - Da, greu.
   - Nici amanta lui moarta sau soția. Poate nici măcar criminalul.
   - Dar pot să pun pariu cu tine că oricine a schimbat parola știa că e mort, sau că urmează să moară. Știa și că nevasta lui avea să fie acuzata de crimă. Cred că este o altă etapă în rezolvarea acestei crime încurcate. Vreau să intru.

                                                       4.

             Nu i-a trebuit prea mult timp. În general, astfel de lucruri nu-i luau prea mult timp. Avea îndemânare de hoț, dar pentru că se folosea de agilitatea mâinilor lui pentru ea și pe ea, îi era greu să-l critice.
   Când a terminat, ușile grele se dădură în lături, aproape fără zgomot, și intrară în studioul lui Blair Bissel.
   Și aici avea mult spațiu și se părea că chiar avea nevoie de el.
   Pretutindeni era ceva de metal, traverse lungi, mici bucăți sau cuburi stivuite unele peste altele. Podeaua și pereții erau acoperiți cu un material ignifug, care avea o funcție dublă, pentru că și reflecta imaginea asemenea unei oglinzi.
   Sculele din atelier îi aduceau aminte lui Eve de instrumentele medievale de tortură și erau toate așezate pe o masă. Instrumentele erau probabil folosite la tăiat, îndoit și rupt. Patru cisterne mari erau fixate în diverse poziții în cameră. După furtunuri își dădu seama că erau pline cu ceva gaz inflamabil și erau folosite pentru a topi sau transforma sau ce Dumnezeu făceau oamenii din metal cu ajutorul focului.
   Un alt perete era acoperit cu schițe. Unele păreau să fi fost făcute de mână, altele pe calculator. Pentru că una dintre schițe era identică cu piesa ciudată din țepi, care era în mijlocul camerei, decise că erau machete pentru creațiile lui artistice. Poate că-și petrecea timpul cu tot ce era parte femeiască, dar și munca și-o lua în serios.
   Se învârti în jurul sculpturii din mijlocul camerei și doar atunci își dădu seama că era forma unei mâini, cu degetele rășchirate, de parcă ar fi făcut o încercare disperată de a prinde ceva. Se uită la schiță și citi nota din josul paginii: „Evadare din Iad”.
   - Cine cumpără prostiile astea? se întrebă.
   - Colecționarii, spuse Roarke, uitându-se la o formă feminină, care dădea naștere unei creaturi ce nu era în întregime umană. Corporațiile și oamenii de afaceri care vor să dea impresia de patroni ai artelor.
   - Nu-mi spune că ai și tu așa ceva.
   - De fapt, nu. Creațiile lui nu-mi... spun nimic.
    Măcar atât.
   Întorcându-se cu spatele la sculptură, se duse la calculator. Se uită la mulțimea de traverse.
   - Cum Dumnezeu face să aducă toate astea aici? Că nu încap în lift.
   - Mai este un lift care duce pe acoperiș. Acolo, spuse și arătă spre zidul estic. L-a pus pe banii lui. Este de trei ori mai mare decât un lift de marfa standard. Pe acoperiș este un heliport și-și aduce totul cu elicopterul.
   - Nu-mi spune că blocul ăsta e al tău?
   - În parte, spuse el absent, studiind formele de metal. Este mai degrabă o corporație.
   - Știi, devine jenant după o vreme.
   El ridică din sprâncene complet nevinovat.
   - Serios? Nu-mi pot imagine de ce.
   - Nici nu mă așteptam. Dar asta îmi aduce aminte de ceva.
   Își trase mâneca jachetei pentru a lăsa să se vadă brățara.
   - Te rog, ia chestia asta. Am uitat că o purtam când am plecat spre locul crimei. Peabody nu-și mai ia ochii de la ea și apoi pretinde că nici nu o vede. Mă sperie și, dacă o pun în buzunar, sigur o pierd.
   - Știi, spuse el pe când ea își desprindea brățara de la mână, oamenii, în general, poartă bijuteriile tocmai pentru a fi văzute de alții. Pentru a fi admirate chiar.
   - Și, de aceea, oamenii care-și pun tinichele pe tot corpul sfârșesc prin a fi jefuiți.
   - Ăsta este un dezavantaj, încuviință el și puse brățara în buzunar. Dar viața te expune la tot felul de riscuri. Voi considera că păstrarea în buzunar a acestei brățări este felul meu de a proteja un amărât de hoț de buzunare de a nu sfârși cu cizma ta înfiptă adânc în fund.
   - Cine se aseamănă... spuse ea făcându-l să zâmbească
 
          Eve se duse să prelucreze informațiile din calculator, dar nu reuși să facă mai mult decât pe calculatorul pe care Bissel îl avea acasă.
   - De ce-o fi artistul ăsta așa de precaut și paranoic cu informațiile din calculator?
   - Lasă-mă și pe mine să încerc și poate aflăm.
   Se dădu la o parte și făcu o tură prin studioul lui Bissel, pentru a încerca să-i înțeleagă stilul și pentru a da ocazia mâinilor magice ale lui Roarke să-și facă treaba.
   La același nivel mai era o baie, în alb cu roșu, completată cu jacuzzi și instalație de uscare și același tip de prosoape fițoase care-i plăceau și lui Roarke. Era și un dormitor. Mic, dar cu tot confortul.
   Salteaua cu gel era groasă și comoda, cuvertura subțire, neagra și sexy. Unul dintre pereți era acoperit cu oglinzi, iar Eve se gândi la intrarea în casa, la dormitorul principal și la baie.
   Lui Bissel îi plăcea să se vadă în oglindă, să se privească când era cu femei. Egoist și narcisist. Încrezător și încrezut. Lângă pat avea o consolă de comunicații și informații, care era blocată, la fel ca și celelalte. Mai încolo găsi un dulap cu lenjerie și haine de lucru. Și un sertar închis cu cheia.
   Roarke nu era singurul care știa cum să se descurce cu astfel de lucruri, se gândi ea scoțând un briceag din buzunar.
   Atacă cu încredere încuietoarea de tip vechi și zâmbi satisfăcută când reuși să o deschidă. Trase sertarul. Până și ochii ei de om cinic, obișnuit să vadă de toate, se deschiseră mari.
   - Dumnezeule mare!
   Răscoli printre bice de catifea, hamuri de piele și o colecție impresionantă de vibratoare. Erau acolo și substanțe ilegale, cum ar fi cea care se numea Iepure, o pungă al cărei conținut îl identifică drept Zeus și o alta cu Erotica. Erau bile de gel, dopuri pentru fund, multe „jucării” care funcționau cu baterii, inele de tot felul pentru penis și sfârcuri. Și foarte multe alte lucruri, de care nici nu-și dădea seama ce sunt.
   Se părea că Bissel nu-și lua doar munca în serios, ci și jocurile erotice.
   - Unitatea de date nu este blocată, locotenente, este...
   Roarke se întrerupse când intră și văzu colecția la care se uita Eve.
   - Ia te uită, ce avem aici?
   - Cel mai plin sertar cu tot felul de bunătățuri. Acest vibrator nu face doar să vibreze, să se mărească și poate fi utilizat fără ajutorul mâinilor, dar și cântă cinci melodii cunoscute.
   Roarke se lăsă pe vine lângă ea.
   - N-ai avut timp să-l încerci așa de repede!
   - Perversule! L-am pornit ca să văd ce face. Are o mulțime de chestii ilegale pe aici.
   - Așa se pare. Ia te uită, ce amuzant! Ochelari pentru realitate virtuală. Poate am putea să... spuse el și se întinse să apuce cele două perechi de ochelari, dar ea îl plesni repede peste mână.
   - Nu.
   - Cât ești de strictă!
   Își trecu degetele peste genunchiul ei.
   - Poate vrei să fii la fel de strictă și puțin mai târziu, cu mine.
   Îi făcu cu ochiul, arătându-i o pereche de cătușe.
   - Avem deja din astea.
   O verificare rapidă o făcu să-și dea seama că erau ale ei și că i le luase fără ca ea să simtă. Le luă înapoi.
   - Termină. Și nu atinge nimic. Vorbesc serios. Trebuie să inventariez toate prostiile astea. Nici chiar dulapul plin cu cele mai mari obiecte de perversiune nu este un motiv suficient pentru ca el să-și paroleze computerele atât de strict și să închidă cu cheia un sertar care se află deja într-un loc cu acces limitat.
   - Păi tocmai îți spuneam că unitatea de date nu este blocată.
   O lovi ușor pe genunchi și se ridică, rezistând cu greu tentației de a nu da cu mâna printre lucrurile din dulap, doar pentru amuzament
   - Este „prăjită”.
   - Ce dracu’ vrei să spui?
   - Prăjită, arsă, distrusă, terminată, moartă.
   - Știu ce înseamnă prăjit, spuse ea și se ridică, închizând și sertarul. Când? Îți poți da seama când s-a întâmplat asta? Când și cum?
   - Cred că da, dacă am sculele necesare și ceva timp la dispoziție, dar deja pot să-ți spun că manevra a fost făcută profesional.
   - Ce înseamnă asta?
   - Înseamnă că toate informațiile au fost distruse. Prima mea bănuială este că e vorba de un virus creat special în acest scop. Probabil că era pe un disc care a fost introdus în calculatoare și apoi scos după ce și-a făcut treaba.
   - Îți poți da seama dacă au fost luate informații înainte ca procesorul să fie prăjit?
   - E greu, dar putem încerca.
   - Și de recuperat ceva? Să „săpăm” și să vedem dacă a mai rămas ceva întreg?
   - Și mai complicat
   - Dar sigur este acolo. Întotdeauna rămâne câte ceva.  Știu asta de la Feeney.
   - Nu este neapărat adevărat. Eve, există un grup de tehnoteroriști. Se autointitulează grupul Ziua Judecății de Apoi.
   - Îi știu. Hackeri cărora le place să intre în sisteme, să ia orice informație pot și apoi să dea totul peste cap. Au câțiva oameni bolnavi, dar geniali, și o puternică susținere financiară.
   - Mai mult decât nebuni. Sunt responsabili de doborârea mai multor navete particulare prin distrugerea informațiilor din centre de control aerian. Au luat câteva opere de artă de la Luvru și au distrus altele, închizându-le sistemul de securitate. Au ucis douăzeci și șase de angajați ai unui laborator de cercetări din Praga, sabotându-le sistemul, închizându-le filtrele de aer și blocând ușile.
   - Știu că sunt periculoși. Dar care este legătura cu un computer distrus din studioul unui mort?
   - Păi, au lucrat la un astfel de virus în ultimii ani. Puternic și transportabil. Este conceput nu doar pentru a distruge informații, dar și pentru a le elimina complet la scară mare. Pentru a se răspândi în rețea, a prolifera.
   - Și cât de mare este scara?
   - Teoretic, dacă un disc este inserat într-unul din perifericele unei rețele, chiar dacă această rețea are tot felul de tipuri de protecție, poate descărca toată baza de date și apoi distruge unitățile. Într-un birou, o clădire, o corporație. O țară chiar.
   - Imposibil. Chiar și sisteme de securitate mai puțin sofisticate pot detecta virușii și se închid înainte de a fi complet distruse. De pe CompuGuard nu poți descărca nimic fără să fii descoperit. Cu unități personale ca asta, să zicem. Sau cu rețele mai mici. Chiar dacă au sistemul de securitate CompuGuard. Dar nimic mai mult.
   - Teoretic, repetă el. Și această facțiune este renumită ca având mai multe minți strălucite care lucrează la acest proiect. Informațiile pe care le am spun că „viermele” este aproape gata și s-ar putea să funcționeze.
   - De unde știi astea?
   - Cunosc și eu ceva oameni.
   Ridică din umeri.
   - Și Roarke Industries are contract cu guvernul, un contract strict secret, pentru a dezvolta un program de exterminare și un scut de protecție împotriva unei astfel de amenințări.
   Eve se așeză pe pat.
   - Lucrezi pentru guvern? Al nostru?
   - Dacă prin asta înțelegi guvernul Statelor Unite, atunci da. De fapt și asta este tot un fel de conglomerat. SUA, Comunitatea EURO, Rusia și alte câteva țări preocupate de așa ceva. Roarke Industries Securecomp a primit contractul și departamentul de cercetare și dezvoltare lucrează la el.
   - Și Reva Ewing lucrează la acest departament.
   - Da. Eve, am spus că proiectul este strict secret. Nu este un subiect despre care ar fi discutat cu soțul la cină, te asigur.
   - Doar pentru că tu nu ai discutat asta cu mine la cină?
   Se văzu iritare pe chipul lui o clipă, dar apoi se controlă.
   - Pentru că este profesionistă în ceea ce face. Nu ar avea postul pe care îl are dacă nu ar fi fost așa. Nu permite scurgerea de informații.
   - Poate că nu.
   În mintea ei, coincidențele erau doar un drum scurt între două puncte.
   - Dar este posibil ca altcineva să nu aibă aceeași încredere în ea pe care o ai tu. Este un punct de vedere interesant care se adaugă la toată povestea.
   Se ridică de pe pat și făcu un ocol al camerei.
   - Verifică și asta, te rog, spuse arătându-i absentă centrul de comunicații de lângă pat. Tehnoteroriști... Ce are în comun un sculptor în metal cu tehnoteroriștii, în afară de slujba soției? De ce, dacă i-au găsit o utilitate, l-au mai ucis și pe el și pe amantă și apoi i-au înscenat crima soției sale? Desigur că dacă este închisă și acuzată de două crime de gradul întâi, ar afecta puțin cercetarea și dezvoltarea programului de exterminare și a scuturilor de protecție.
   Se uită la Roarke pentru ca acesta să-i confirme teoria.
   - Întru câtva. Dar nu extraordinar. Se ocupă de asta și de alte câteva proiecte destul de importante, dar are și o echipă foarte bună. Toate informațiile despre proiect rămân la serviciu. Nu se scoate nimic de acolo.
   - Ești sigur de asta? Absolut sigur?
   - Da. Și ăsta a fost prăjit cu aceeași metodă.
   Pentru că avea aceeași viziune asupra coincidențelor precum Eve, furia începu să ia locul îngrijorării.
  - Crezi că Bissel a făcut cumva rost de informații despre proiect și din cauza asta a fost ucis?
   - Este o teorie bună pentru a începe investigațiile. El sau Felicity au vizitat-o vreodată pe Reva la muncă?
   - Nu știu nimic, dar pot afla. Dar nu ar fi avut niciodată acces în laborator, în acest laborator, dar avem zone pentru vizitatori, așa că am să mă interesez. Mă voi interesa și în legătură cu securitatea proiectului și cu personalul care lucrează la el.
   Îi cunoștea acel ton de gheață al vocii.
   - N-are rost să te enervezi până când nu ești sigur că ai o scurgere de informații.
  - Doar o mică anchetă. Probabil că vei vrea să discuți cu Reva să vezi cum ar fi putut soțul ei să afle ceva în legătură cu acest proiect, nu?
   - După cum spuneam, este un punct de unde pot să încep ancheta mea.
   - Poate ar fi mai deschisă cu mine.
   - Șeful ei? Omul care a angajat-o, o plătește și care are încredere în ea în legătură cu un proiect strict secret? De ce crezi asta?
   - Pentru că o cunosc de când era în universitate, spuse el cu nerăbdare în glas. Și dacă mă minte îmi dau seama.
   - Te ocupi de informatică în ancheta asta, îi reaminti ea. Tu ai vrut să participi și acum participi. Mi se pare că vom avea nevoie de tine în domeniul ăsta. Trebuie să dau un telefon să vină să ridice toate electronicele. Și vreau să fie cercetate și studioul și galeria de artă. Așa că asta va dura ceva. Te las zece minute cu ea și după aceea e a mea.
   - Apreciez asta.
   - Ba nu, nu apreciezi. Încă mai ești ofticat.
   - Dar măcar sunt politicos.
   - Dacă de la ea a pornit scurgerea de informații...
   Ridică mâna pentru a-l opri de la a o contrazice.
   - Dacă de la ea a pornit, cât din vină va cădea asupra ta?
   Roarke își dorea o țigară, dar își refuză această mică slăbiciune din principiu.
   - Lucrează pentru mine, așa că răspunderea este a mea. Va fi o lovitură puternică pentru noi. Avem câteva contracte în așteptare. Dacă totul îmi va exploda în față, estimez că șaptezeci la sută dintre ele, și sunt optimist când spun asta, vor fi întrerupte.
   Eve nu-și dădea seama de valoarea financiară a șaptezeci la sută din contractele lui. Milioane? Miliarde? Dar știa că asta ar fi făcut rău mândriei și reputației lui. Așa că rămase sobră.
   - Asta înseamnă că nu ne vom mai permite să angajăm menajeră?
   Se uită la ea, își lăsă capul într-o parte și apoi îi înfipse ușor un deget în burtă.
   - Ne descurcăm noi cumva. Am ceva pus deoparte pentru zile negre.
   - Da, câteva continente, cred. La fel cum cred că și reputația ta va rezista, chiar dacă vei primi o lovitură. Va rezista, repetă ea, când văzu că el nu spune nimic. Și pot să pariez că vei reuși să-i convingi pe toți cei care vor să încheie contracte cu tine că este o idee bună să continuați colaborarea.
   - Ai mare încredere în mine, locotenente!
   - Am încredere în șiretenia ta irlandeză, asule!

           Scoase comunicatorul și apelă serviciul informatic să vină să ridice echipamentele. Intră în studio, din dormitor, chiar când Peabody intră din galerie.
   - Am făcut interviul, lung și teatral cu McCoy. Fapt pentru care am luat un medicament, aprobat de departament, pentru dureri de cap.
   - Unde e ea?
   - Am lăsat-o să plece. Și-a plănuit să stea în pat, acasă și să se lase purtată de valul durerii care o copleșește. E un citat. Am verificat-o în timp ce-mi bălmăjea vrute și nevrute, spuse ea și se lumină la față când Roarke ieși din cameră. Are douăzeci și unu de ani, după cum a spus. Încă mai studiază pentru obținerea diplomelor în artă și teatru, dar asta nu e nicio surpriză. Lucrează aici de opt luni. Nu are cazier judiciar. S-a născut în Topeka.
   Încercă, dar nu reuși să-și oprească un căscat.
   - Scuze. A fost Regina Fermelor în ultimul an de liceu și nici asta nu e prea surprinzător. S-a mutat aici la optsprezece ani pentru a studia la Columbia, cu o bursă parțială. E la fel de curată ca lacrima.
   - Fă o verificare de nivelul doi, oricum.
   - Pentru ea?
   - Îți spun mai multe pe drum. Ești cu mașina? îl întrebă apoi pe Roarke.
   - Da, te urmez.
   - Bine. Pentru că ești consultant civil al departamentului de informatică, sună-l pe Feeney și spune-i noutățile.
   - Am înțeles, să trăiți.
   Îi făcu cu ochiul lui Peabody când intrară în lift.
   - Pari obosită, doamnă detectiv.
   - Sunt ruptă. Este... ora două. Sunt în picioare de douăsprezece ore. Nu știu cum rezistă ea.
   - Concentrează-te, îi ordonă Eve. O să-ți dau o oră liberă când ajungem la birou.
   - O oră întreagă, spuse Peabody și căscă din nou. Mi-e să nu fie prea mult!
   Când ajunseră în fața clădirii în care locuia Caro, privirea obosită a lui Peabody era din nou în alertă.
   - Tehnoteroriști, programe strict secrete, alianțe guvernamentale. Dumnezeule, Dallas, e o nebunie! Parcă suntem într-o poveste cu spioni.
   - Dar suntem într-o poveste cu crime, dacă ținem cont de cele două cadavre de la morgă.

          Când coborî din mașină, portarul, care avea un aer protocolar în haina lui verde cu fireturi aurite, se îndreptă direct spre ea.
   - Doamnă, îmi pare rău, dar nu puteți să lăsați mașina aici. Dar la două străzi mai jos aveți la dispoziție o parcare publică, la...
   Se opri și deveni țeapăn, ca un proaspăt recrut în preajma unui general de patru stele, când Roarke ajunse lângă ei.
   - Domnule! Nu mi s-a spus că urmează să veniți. Tocmai o informam pe această femeie că mașina ei încalcă legile.
   - Jerry, este soția mea.
   - Oh, îmi cer scuze, doamnă!...
   - Locotenent.
   O spusese printre dinți.
   - Dallas, și chestia asta este o mașină a poliției. Asta înseamnă că rămâne acolo unde o las eu.
   - Bineînțeles, doamnă locotenent. Nimeni nu o va mișca din loc.
   Se grăbi să deschidă ușa.
   - Sunați dacă aveți nevoie de ceva. Sunt de serviciu până la ora patru.
   - Bine. Îmi pare bine să te văd, Jerry.
   - Întotdeauna îmi face plăcere să vă văd, domnule!
   Roarke se duse direct la panoul automat de securitate, care era flancat de două urne înalte pline cu flori de toamnă, aurii.
   - Mai bine o fac eu și așa economisim ceva timp.
   Fără să mai aștepte confirmarea, puse palma pe placă și imediat i se acordă accesul.
   - Bună ziua, domnule! spuse calculatorul cu același entuziasm ca al portarului. Bine ați revenit. Ce pot face pentru dumneavoastră?
   - Informeaz-o pe doamna Ewing că sunt aici, împreună cu doamna locotenent Dallas și doamna detectiv Peabody.
   - Da, domnule. Vizită plăcută!
   - Ei, n-a fost mai bine decât să te fi certat cu mașinăria asta? întrebă Roarke conducând-le spre trei lifturi argintii.
   - Nu. Îmi place să mă cert cu mașinării. Îmi pune sângele în mișcare.
   O bătu pe spate și o conduse în cel mai apropiat lift.
   - Rămâne pentru data viitoare. Etajul optsprezece, ceru el.
   - Presupun că și asta este una dintre clădirile tale.
   Îi zâmbi lui Peabody.
   - Într-adevăr.
   - Frumos. Dacă o să am vreodată ceva bani de investit o să-mi dai și mie niște ponturi?
   - Cu mare plăcere.
   - Da, de parcă polițiștii ar și avea bani de investit, spuse Eve dând din cap.
   - Începi prin a economisi puțin la fiecare salariu, îi explică Peabody. Apoi găsești cel mai bun loc pentru a-i investi, pentru a crește suma. Nu-i așa?
   - Perfect, încuviință Roarke. Să-mi spui când ești pregătită și-ți găsesc eu grădina minunilor unde să investești.
   Gesticulă spre ieșire când ajunseră la etajul optsprezece.
   - Doamnelor!...
   - Suntem la serviciu. Asta înseamnă că suntem polițiste, nu doamne.
   Dar Eve ieși din lift și se îndreptă spre apartamentul dinspre partea de est.
   Ușa se deschise înainte ca ea să apuce să sune.
   - Aveți vreo veste? S-a mai întâmplat ceva?
   Caro se opri și-și trase răsuflarea.
   - Îmi cer scuze! Vă rog, intrați! Să mergem în living.
   Se dădu la o parte ca să le dea voie să intre în apartamentul spațios, cu vedere spre râu. Două canapele identice erau așezate ca pentru a permite vizitatorilor să converseze relaxați. Câteva veioze creau o atmosferă foarte plăcuta Într-o manieră feminină, se gândi Eve, aranjase pernuțe colorate pe ambele canapele.
   În vaze erau flori proaspete, iar pe rafturi cărți, din acelea care și aveau pagini înăuntrul coperților.
   Se schimbase, remarcă Eve, în ceea ce Caro considera drept haine de casă. Atât bluza, cât și pantalonii erau de culoarea bronzului și bine croite pe corp.
   - Cu ce să vă servesc?
   - Niște cafea ar fi excelent, spuse Roarke, înainte ca Eve să aibă timp să refuze. Dacă nu e prea mare deranjul.
   - Sigur că nu. Durează o clipă. Vă rog, luați loc! Faceți-vă comozi!
   Eve așteptă până când Caro ieși din încăpere.
   - Nu suntem în vizită, Roarke.
   - Are nevoie să facă ceva, ceva normal și obișnuit. Are nevoie de o clipă ca să se liniștească.
   - Este foarte frumos, spuse Peabody. Casa. E simplă, elegantă. Perfectă. Ca și ea.
   - Caro are gusturi simple și impecabile. Viața ei îi reflectă perfect stilul și nevoile și și-a constituit-o de una singura. Ceva care merită respectat, îi spuse el lui Eve.
   - Dar o respect. Chiar îmi place.
   Mă intimidează, se gândi ea.
   - Dar știi că nu pot lăsa chestia asta să se amestece cu slujba...
   - Da. Dar poți să o adaugi în toată schema.
   - Dacă devii prea proiectiv nu o să funcționeze aranjamentul nostru.
   - Nu îți cer decât să o tratezi cu blândețe.
   - Și eu care mă gândisem să-i trag câteva palme.
   - Eve...
   - Vă rog, nu vă certați din cauza mea.
   Caro intră în cameră cu o tavă în mână.
   - Ne aflăm într-o situație foarte dificilă. Nu vreau și nici nu mă aștept ia un tratament preferențial.
   - Iau eu asta, spuse Roarke și-i luă tava din mână. Ia loc, Caro. Pari sfârșită.
   - Nu este chiar un compliment, dar ai dreptate. Sunt cam obosită.
   Zâmbi și se așeză.
  - Dar sunt perfect capabilă să fac față problemelor, doamnă locotenent Nu sunt chiar așa de fragilă.
   - Nu, nici nu m-am gândit vreodată că ai fi fragilă. Formidabilă, poate.
   - Formidabilă.
   Zâmbi cald.
   - Nici ăsta nu cred că este un compliment. O bei fără zahăr, nu, Roarke? Și dumneavoastră, doamnă detectiv?
   - Cu puțin zahăr, mulțumesc.
   - Vreau să vorbesc cu fiica ta, spuse Eve.
   - Se odihnește. Am convins-o să ia un calmant acum câteva ore. Suferă după el, spuse ea turnând cafeaua. O parte din mine se revoltă pentru că suferă după el în condițiile astea. Nici ea nu este fragilă. Nu am crescut-o să fie fragilă Dar este afectată de tot ceea ce s-a întâmplat. Și îi e frică. Amândurora ne este frică.
   Le dădu cafeaua și apoi aduse și o farfurie cu prăjiturele.
   - Probabil că vreți să-mi puneți niște întrebări. Nu ați putea să discutați cu mine mai întâi, ca să o mai lăsăm pe ea să se mai odihnească puțin?
   - Spune-mi care era părerea ta despre Bissel.
   - Adică înainte de ceea ce s-a întâmplat azi-dimineață? Îmi plăcea de el, pentru că fiica mea îl iubea. Pentru că și el părea să o iubească pe ea. Nu am ținut la el atât cât mă așteptam să țin la partenerul fiicei mele, ceea ce se potrivește cu împrejurările actuale, dar este adevărat.
   - De ce? De ce nu ai ținut la el atât cât te-ai fi așteptat?
   - E o întrebare bună și este greu să dau niște motive precise. Când s-a căsătorit, îmi imaginam că-i voi iubi soțul la fel ca pe un fiu. Dar n-a fost așa. Găseam că este amuzant și plăcut, grijuliu și inteligent. Dar... rece. Undeva, în interior, rece și distant.
   Lăsă pe masă ceașca pe care o ținuse în mână fără să fi băut din ea.
   - Speram să am nepoți, atunci când se vor simți pregătiți să facă copii. Și speranța mea secretă, pe care nu i-am împărtășit-o niciodată Revei, era ca atunci când vor veni nepoții să pot găsi și acea dragoste pentru Blair.
   - Și despre munca lui ce crezi?
   - E obligatoriu să spun adevărul, nu?
   Pentru o clipă, o luminiță de amuzament îi sclipi în ochi.
   - Până acum nu am putut spune adevărul. Absurdă, adesea jignitoare și, în general, nepotrivită. Arta trebuie să fie surprinzătoare și poate chiar nepotrivită, dar gusturile mele sunt mai tradiționale. Dar se descurca foarte bine.
   - Mie mi se pare că Reva se simte mai bine în oraș. Ce caută într-o casă din Queens?
   - El și-a dorit-o. O casă mare, care să-i reflecte stilul. Recunosc că mi-a părut rău că se mută așa de departe. Noi am fost întotdeauna foarte apropiate. Tatăl ei n-a mai făcut parte din viața noastră de când Reva avea doisprezece ani.
   - De ce?
   - Îi plăceau alte femei.
   O spusese fără nicio urmă de amărăciune. Fără nicio urmă de nimic, remarcă Eve.
   - Se pare că și fiica mea a fost atrasă de același tip de bărbat.
   - Dar a mai locuit departe de tine când lucra în Serviciul Secret.
   - Da. Avea nevoie să-și ia zborul. Am fost foarte mândră de ea și am răsuflat ușurată când și-a dat demisia, s-a mutat înapoi și s-a apucat de cercetare și dezvoltare. Am crezut că este mai sigur. Mult mai sigur pentru fiica mea.
   - Reva vorbea vreodată cu tine despre ce făcea la serviciu?
   - Hmm? Oh, din când în când. Eram adesea implicate, în alt fel, în aceleași proiecte.
   - A discutat cu tine despre proiectul la care lucra acum?
   Caro luă din nou ceașca, dar Eve avusese timp să-i remarce dilatarea pupilelor.
   - Presupun că Reva este implicată în mai multe proiecte în clipa de față.
   - Știi despre care vorbesc, Caro.
   De data aceasta pe chip i se citea puțină confuzie și-i aruncă o privire fugară lui Roarke.
   - Nu am voie să discut despre niciun proiect la care se lucrează la Roarke Industries. Nici chiar cu dumneavoastră.
   - Nu e nicio problemă, Caro. Doamna locotenent știe de proiectul strict secret.
   - Înțeleg.
   Dar Eve își dădu seama că nu era deloc așa
   - Eu știu, într-o oarecare măsură, toate proiectele la care se lucrează. Pentru că sunt administratorul firmei, asist la întâlniri, particip la semnarea contractelor și evaluez personalul. Totul face parte din îndatoririle mele. Așadar, da, știu proiectul pe care-l coordonează Reva.
   - Ați discutat despre el?
   - Eu cu Reva? Nu. Nu am vorbit niciodată, nimic. La acest proiect, toate informațiile, verbale, electronice, holografice, toate dosarele, toate însemnările, totul rămâne la un nivel înalt de securitate. La birou. Nu am discutat despre asta cu nimeni până acum, în afara de Roarke. Este vorba de securitatea planetei, doamna locotenent, spuse ușor dezaprobator. Nu este un subiect de discuție la o cafea.
   - Păi, nici nu l-am adus în discuție ca să cresc savoarea prăjiturilor.
  - Care sunt foarte bune, spuse Peabody. Pun pariu că le-ați luat de la o patiserie.
   - Da, spuse Caro zâmbind.
   - Întotdeauna aveam prăjituri proaspete acasă, când eram mică. Și acum, că am crescut, mama mai ține prăjituri în casă. Din obișnuință, spuse Peabody și mai luă încă o prăjitură. Probabil că și dumneavoastră aveați mereu când Reva era mică.
   - Așa e.
   - Presupun că mai ales când crești un copil de una singură ai tendința de a fi mai apropiată, iar mamele au tendința de a fi prea protective.
  - Probabil.
   Încordarea din vocea lui Caro și postura corpului dădeau de înțeles că se mai relaxase.
   - Deși am încercat mereu să-i acord cât mai multă independență.
   - Dar tot te îngrijorezi. Ca atunci când lucra în Serviciul Secret. Probabil că v-ați îngrijorat, ca orice mamă, și când relația cu Blair a devenit mai serioasă.
   - Da, puțin. Dar totuși, era adultă și responsabilă.
   - Mama spune mereu că nu contează cât creștem, tot copiii ei rămânem. L-ați verificat pe Bissel, doamnă Ewing?
   Caro dădu să vorbească, apoi se uită afară pe fereastră.
   - Eu... e singurul meu copil. Da, mi-e rușine să o spun, dar l-am verificat. Știu că ți-am cerut să nu o faci, spuse ea, întorcându-se spre Roarke.
   - L-am trecut prin primele două niveluri de verificare, oricum.
   - Da, bineînțeles. Până la urmă era o angajată.
   Oftă.
   - Știam că vei face măcar asta. Trebuie să te protejezi pe tine și firmele tale.
   - Nu m-am gândit doar la mine, Caro, sau la bunurile mele.
   Caro îl mângâie pe mână.
   - Nu. Știu că nu. Dar mai știu și că ți-am cerut să nu aprofundezi cercetările. Și mi-am jurat să nu o fac nici eu. Am jurat să nu mă amestec într-atât în viața fiicei mele. Apoi am făcut-o. Încă un nivel de securitate. Și m-am folosit de toate resursele pentru a o face. Îmi pare foarte rău.
   - Caro.
   Roarke îi luă mâna și îi sărută ușor degetele.
   - Am știut tot timpul ce ai făcut. Nu m-a deranjat deloc.
   - Oh, spuse ea râzând. Ce naivă am fost. Foarte.
   - Cum ai putut să faci asta, mamă? spuse Reva intrând în cameră.
   Ochii îi erau umflați și părul răvășit.
   - Cum ai putut să faci așa ceva pe la spatele meu?

                                            5.

          Roarke se ridică în picioare și se interpuse atît de subtil între mamă și fiică, încât Eve se întrebă dacă cineva observase că se postase ca un fel de scut pentru Caro.
   - De fapt, și eu am făcut același lucru, îi spuse Roarke.
   - Tu nu ești mama.
   Aproape scuipă cuvintele înaintând spre ei, iar Roarke își schimbă poziția corpului fără a părea că se mișcă.
   - Ceea ce în mod normal înseamnă că nu aveam aceleași drepturi ca și ea.
   Își scoase o țigară din pachet în timp ce spunea asta. Gestul distrase atenția Revei. Chiar dacă doar pentru o clipă.
   - Te deranjează, Caro? întrebă politicos.
   - Nu.
   Caro se uită împrejur, apoi se ridică în picioare.
   - Aduc o scrumieră.
   - Mulțumesc. Sigur, ai putea spune că l-am verificat pe Blair pentru că ești angajata mea și asta ar fi adevărat.
   Își aprinse țigara.
   - Destul de adevărat, dar nu complet adevărat, îmi ești prietenă, la fel ca mama ta, și asta a fost un alt factor.
   Obrajii Revei deveneau din ce în ce mai roșii, iar starea ei de nervozitate nu era deloc diminuată de faptul că era îmbrăcată cu un capot roz și că avea ciorapi de lână în picioare.
   - Dacă nu poți avea încredere în mine...
   - În tine am avut mereu încredere, Reva. Dar pe el nu-l cunoșteam, așa că de ce aș fi avut încredere în el? Nu am trecut însă de cele două niveluri de verificare din respect pentru mama ta.
   - Dar nu pentru mine. Nu din respect pentru mine.

             - Niciunul dintre voi, spuse ea, uitându-se furioasă la mama ei care tocmai intra cu o scrumieră de cristal. L-ai spionat, l-ai verificat și toate astea în timp ce făceai planuri de nuntă și pretindeai că te bucuri pentru mine.
   - Reva, dar chiar mă bucuram pentru tine.
   - Nu l-ai plăcut niciodată. Dacă ai impresia că nu știu...
   - Scuze! Dacă vreți să începeți o ceartă de familie, va trebui să mai așteptați.
   Eve scoase cu un gest teatral reportofonul, când Reva se întoarse spre ea.
   - Investigațiile în legătură cu o crimă au prioritate. Deja ți s-au citit drepturile...
   - Ai fost de acord să mă lași zece minute, îi reaminti Roarke. Le vreau acum.
   Eve ridică din umeri.
   - O înțelegere e o înțelegere.
   - Caro, unde pot discuta singur cu Reva?
   - În biroul meu. Vă arăt...
   - Știu unde este.
   Întorcându-se cu spatele spre Caro, Reva ieși din cameră. Tăcerea care se lăsase fu urmată de trântirea unei uși.
   - Îmi cer scuze, spuse Caro care se așezase și-și încrucișase mâinile în poală. Dar este de înțeles că e supărată.
   - Sigur.
   Eve se uită la ceas. Roarke nu avea să primească mai mult de zece minute.

            În biroul lui Caro, Reva era la fel de țeapănă ca un condamnat legat la ochi, care aștepta să fie împușcat.
   - Sunt așa de supărată pe ea și pe tine! Cu toate rahaturile astea de lucruri!
   - Ei bine, acum sunt la curent cu tot. Ia loc, te rog, Reva.
   - Nu vreau. Nu am de gând să stau jos. Vreau să dau cu pumnii și cu picioarele m ceva. Să sparg ceva.
   - Fă ce simți nevoia să faci.
   Vocea lui suna plictisită și asta o făcu să se calmeze și să se rușineze.
   - Asta este între tine și Caro pentru că tot ce e aici sunt lucrurile ei. Dar, când termini, poate vei lua totuși loc să putem să discutăm ca doi adulți responsabili.
   - Întotdeauna am urât asta la tine.
   - Ce? spuse el și trase un fum din țigară.
   - Autocontrolul. Gheața care-ți curge prin vene în loc de sânge.
   - Ah, asta. Doamna locotenent poate să-ți spună că suni momente când acest deosebit autocontrol dă greș. Nimeni nu reușește să ne scoată din sărite la fel de mult ca cei pe care îi iubim.
   - Nu am spus că ai un autocontrol minunat, sau altfel, replică ea rece. Dar nimeni nu este mai înspăimântător sau mai rău. Sau mai bun.
  Se opri și trase aer în piept, pentru că avea senzația că se sufocă.
   - Știu că trebuie să mă concediezi și că o vei face într-un mod cât mai puțin penibil. Nu sunt nervoasă din cauza asta. Nici nu pot sa te învinuiesc. Dacă îți este mai ușor, îmi pot da demisia.
   Mai trase un fum și apoi scutură țigara în scrumiera pe care o luase cu el.
   - De ce să te concediez?
   - Pentru numele lui Dumnezeu, am fost acuzată de crimă. Sunt eliberată pe cauțiune, ceea ce mă va obliga să-mi vând casa ca să o plătesc și probabil și restul lucrurilor pe care le am. Și mai trebuie să port și asta.
   Întinse mana pentru a-i arăta brățara de urmărire pe care o avea la încheietură.
   - Presupun că ar fi prea mult să ceri poliției să dea dovadă de bun-gust.
   Când îi auzi comentariul nu putu decât să se holbeze la el.
   - Știu și daca ies din casă pentru a merge până la magazin. Știu și că sunt supărată acum, pentru că îmi pot urmări pulsul. Este ca o închisoare deschisă.
   - Știu, Reva. Îmi pare rău! Dar dacă ai fi închisă ar fi mult mai rău. Și nu trebuie să-ți vinzi casa și nimic altceva, îți voi împrumuta eu banii de care ai nevoie. Taci, îi spuse când încercă să deschidă gura ca să protesteze. Îi vei lua pentru că așa îți spun eu. Pentru mine reprezintă o investiție. Și când toate se vor lămuri și vei scăpa de acuzații mi-i vei da înapoi. Și apoi vei lucra pentru a acoperi ceea ce voi considera eu că reprezintă o dobândă bună pentru această sumă.
   Reva se lăsă pe scaunul de lângă el.
   - Trebuie să mă concediezi.
   - Acum îmi dai și sfaturi cum trebuie să-mi conduc firma?
   Tonul lui era intenționat rece.
   - Oricât de bună angajată ai fi, nu poți să-mi dai ordine.
   Reva se aplecă și-și acoperi fața cu mâinile.
   - Dacă o faci doar din prietenie...
   - În parte din prietenie, bineînțeles. Din prietenia și afecțiunea pe care le am pentru tine și pentru Caro. Dar și pentru că reprezinți o investiție importantă pentru Securecomp. Și, în afară de asta, cred că ești nevinovată și am încredere că soția mea va demonstra asta.
   - Este aproape la fel de înspăimântătoare ca și tine.
   - Chiar și mai înspăimântătoare în anumite situații.
   - Cum am putut să fiu atât de proastă!
   În ochi îi jucau lacrimi.
   - Cum a putut să mă prostească așa?
   - Nu ai fost proastă. L-ai iubit. Iar dragostea ne prostește, că altfel nu ar mai fi dragoste. Dar acum încearcă să te aduni. Nu avem prea mult timp, pentru că, crede-mă, când polițista mea spune zece minute, chiar atâtea și sunt. Programul de exterminare și scutul de protecție, Reva. Proiectul strict secret.
   - Da.
   Își trase nasul și se șterse la ochi.
   - Eram aproape de a-l face. Toate informațiile sunt în calculatorul din biroul meu, care e protejat de două parole. Copiile sunt în fișiere criptate. Ultimuș ți-a fost adusă personal la birou ieri. Și asin era codată. Tokimoto poate prelua proiectul. El e cea mai bună alegere. Pot să-l informez eu în legătură cu aspectele pe care nu le știe sau poți sa faci tu asta. Probabil că ar trebui să o faci pe LaSalle adjuncta lui Tokimoto. E la fel de deșteaptă ca și el, dar nu are la fel de multă imaginație.
   - Ai vorbit vreodată de acest proiect cu soțul tău?
   - Nu. De ce aș fi făcut-o? spuse ea clipind din ochi.
   - Gândește-te bine, Reva. I-ai spus vreodată ceva, chiar ceva neimportant?
   - Nu. Poate să-i fi spus că lucrez la ceva important și de aceea stau peste program. Dar nimic precis. Este strict secret.
   - El te-a întrebat ceva?
   - Nu mă întreba nimic în legătură cu ceva de care nu avea habar, spuse ea pe un ton în care se citea nerăbdarea. Roarke, Blair era artist. Singurul interes legat de munca mea era felul în care programasem sistemul de securitate pentru casa noastră și pentru studioul lui.
   - Soția mea este polițistă și este foarte dezinteresată de munca mea. Dar ocazional, măcar din politețe, tot mă mai întreabă. Cum ți-a mers, la ce mai lucrezi, astfel de lucruri.
   - Da, bine, da. Nu înțeleg unde vrei să ajungi.
   - Te-a întrebat el, sau altcineva ceva în legătură cu acest proiect?
   Se lăsă pe spate. Era palidă din nou. Vocea îi era epuizată.
   - E posibil să mă fi întrebat. De ce este așa de important sau chestii de genul ăsta. Probabil că eu i-am spus că nu pot să discut despre proiect. Probabil că a glumit pe seama mea din cauza asta. Strict secret, să tăcem din gură. Soția mea, agenta secretă și chestii de genul ăsta.
   Buza de jos îi tremura, așa că și-o mușcă, reușind să se controleze.
   - Îi plăcea spionajul și-i plăceau jocurile de spionaj. Dar dacă am spus ceva, nu era decât o glumă. Știi și tu cum e. Și prietenii mai fac astfel de lucruri, dar nu sunt cu adevărat interesați.
   - Ca, de exemplu, Felicity?
   - Da.
   Ochii ei plini de lacrimi se deschiseră mari.
   - Nu era interesată decât de artă, modă și de evenimente sociale. Târfă alunecoasă. Spunea tot felul de lucruri ca, de exemplu, cum de suportam să stau închisă în laborator atâtea ore pe zi și să nu fac altceva decât să lucrez cu coduri și computere. Ce era așa de interesant în toată chestia asta? Dar nu am discutat niciodată detalii despre munca mea, nici măcar despre proiecte mai puțin importante. Aș fi violat confidențialitatea din contractul de muncă.
   - Bine.
   - Crezi că Blair a murit, iar eu sunt implicată din cauza proiectului? Nu e posibil. Nu știa nimic și nimeni nu știa asta dintre cei ce nu aveau acces la proiect.
  - Dar este foarte posibil, Reva.
   Înainte să mai apuce să spună ceva se auzi o bătaie în ușă.
   - Timpul a expirat, strigă Eve.

            Deschise ușa chiar când Reva se ridică în picioare. Văzându-i expresia feței, Eve dădu din cap spre Roarke.
   - Înțeleg că ai început discuția.
   - Blair știa că lucrează la un proiect de maximă importanță, dar nu au discutat niciun detaliu legat de el.
   - Nu se poate să aibă legătură cu ceea ce i s-a întâmplat lui Blair, insistă Reva. Dacă este mâna unor teroriști, de ce nu au venit să mă atace pe mine sau pe tine? i se adresă eu lui Roarke. Sau un alt membru al echipei?
   - Haide să încercăm să aflăm, sugeră Eve. Hai înapoi, ca să putem să discutăm astea cu toții.
   - Ce s-a obținut prin uciderea lui Blair? spuse Reva, ținându-se după Eve. Nu are niciun efect asupra proiectului.
   - Dar din cauza asta tu ești arestată pentru crimă dublă Stai jos. Când ați fost ultima dată, vreuna dintre voi, în studioul lui Bissel?
   - Eu acum multe luni, spuse Caro. Ultima dată am fost primăvara trecută. Poate în aprilie. Da, sunt sigură că a fost în aprilie. A vrut să-mi arate fântâna la care lucra pentru aniversarea Revei.
   - Eu am fost luna trecută, spuse Reva. La începutul lui august. Am fost după serviciu, să mă întâlnesc cu el. Mergeam la o petrecere la Felicity. Mi-a dat drumul și m-am dus sus, unde l-am așteptat până când s-a schimbat.
   - Ți-a dat drumul? o întrerupse Eve.
   - Da, era maniac cu securitatea din studio. Nimeni, dar chiar nimeni nu avea codurile.
   - Dar tu mi-ai dat mie codurile.
   Reva roși și-și drese vocea.
   - Păi, eu le-am accesat, la acea vizită. Nu am rezistat. Și mi s-a părut și cea mai bună ocazie pentru a testa un nou scanner la care lucrasem. Așa că am aflat codurile, le-am testat și am avut acces. Apoi am resetat sistemul de securitate și l-am sunat pe Blair. Nu i-am spus, pentru că știam că avea să se supere.
   - Ai fost vreodată acolo când nu era el?
   - De ce?
   - Să-ți bagi nasul, să vezi la ce lucrează.
   - Nu l-am spionat niciodată, spuse ea și-i aruncă o privire lungă lui Caro. Poate că ar fi trebuit să o fac, așa aș fi știut de el și de Felicity cu mult timp în urma. Dar îi respectam intimitatea și așteptam ca el să facă același lucru.
   - Știai de el și Chloe McCoy?
   - Cine?
   - Chloe McCoy, Reva. Drăgălașa care lucrează la galerie.
   - Mica regină a dramelor? spuse râzând. Oh, te rog! E imposibil ca Blair să fi...
   Se opri, pentru că privirea rece o, făcu să tremure.
   - Nu. E doar un copil. Este încă la facultate, pentru numele lui Dumnezeu.
   Se făcu ghem și începu să plângă.
   - Oh, Doamne! Oh, Doamne!
   - Iubito! Reva!
   Caro se duse să ia loc lângă ea și o luă în brațe.
   - Nu plânge. Nu plânge pentru el.
   - Nu știu dacă plâng pentru el sau pentru mine. Mai întâi Felicity, acum asta... creatura aia fără cap. Câte or mai fi fost?
   - Nu e nevoie decât de una singură.
   Reva se întoarse și-și îngropă fața la pieptul mamei sale.
   - Așa mamă, așa fiică, murmură ea. Dacă e adevărat ce spuneți, atunci poate o fi fost vreun prieten gelos, cel care i-a ucis. Cineva care știa că fusese înșelat.
   - Dar asta nu explică faptul că ai fost momită să ajungi acolo exact când trebuia. Nu explică nici cum au fost schimbate parolele de la liftul care ducea la studio, exact în același timp în care au fost uciși cei doi. Nu explică de ce calculatoarele de la voi de acasă, de la galeria de artă și de la studio, precum și cel de la Felicity de acasă au fost infectate cu un virus care a distrus toate datele.
   - Un virus?
   Reva se îndepărtă de Caro.
   - Toate calculatoarele? Sunteți sigură?
   - Pe două le-am examinat chiar eu, spuse Roarke. Toate datele lasă să se înțeleagă că au fost infectate cu virusul Judecății de Apoi. Vom face teste ca să fim siguri, dar știm ce trebuie să căutăm.
   - Nu poate fi acționat de la distanță. Programarea se face la fața locului, spuse Reva, care începuse să umble de colo-colo. Este o eroare a sistemului. Trebuie să fie încărcat direct într-un calculator din rețea pentru a o infecta pe toată Este nevoie de un operator.
   - Așa e.
   - Dacă acesta este virusul, înseamnă că cineva a trecut de sistemul de securitate. La mine acasă, la galerie, la studio, acasă la Felicity. Pot verifica acele sisteme. Eu le-am gândit și le-am instalat pe toate. Le pot scana pentru a vedea când și cum au fost accesate.
   - Dacă te ocupi tu de scanări, rezultatele nu pot fi folosite.
   - Mă voi ocupa eu, spuse Roarke. Poți avea încredere
   - Da. Doamnă locotenent, spuse Reva, revenind și așezându-se pe marginea canapelei. Dacă aceasta... ce s-a întâmplat are legătură cu proiectul, înseamnă că și lui Blair i s-a făcut o înscenare. Totul a fost pregătit astfel încât eu să dau fuga acolo și să mi se pară, mie și restului lumii, că Blair și Felicity au fost amanți. A murit din cauză că era soțul meu. Amândoi au murit din cauză că aveau o legătură cu mine.
   - Poți crede asta dacă vrei. Eu prefer adevărul.
   - Dar nu este nicio dovadă că mi-a fost necredincios. Este posibil ca totul să fie falsificat. Fotografiile, chitanțele, dischetele. Poate că a fost răpit și dus acasă la Felicity Poate că...
   Trecu în viteză peste toate informațiile, momentele esențiale și fantezia începu să i se destrame.
   - Nu are logică. Dar nici altfel nu are logică.
   - Are logică doar dacă Blair a avut o legătură cu Felicity și cu Chloe și dacă teroriștii au crezut că el are niște informații.
   - Pentru că au crezut că eu am vorbit cu el? Dar...
   - Nu. Pentru că el a vorbit cu ei.
   Se dădu înapoi, de parcă Eve ar fi lovit-o.
   - Vrei să spui că Blair i-a contactat pe teroriști? Că le-a dat informații? E ridicol!
   - Spun doar că este o posibilitate pe care am de gând s-o cercetez. Spun că o persoană sau persoane necunoscute s-au străduit foarte tare să-i ucidă pe Bissel și pe Kade și să facă în așa fel încât vina să cadă asupra ta. Și dacă asta ar fi fost considerată drept ceea ce părea, o crimă pasională, calculatoarelor nu li s-ar fi dat o importanță foarte mare.
   Așteptă doar o clipă, suficient pentru ca Reva să proceseze noile informații.
   - S-ar fi presupus că tu, cu cunoștințele de informatică pe care le ai, le-ai distrus într-un moment de furie. Și că schimbările în sistemul de securitate de la Bissel ar fi fost considerate o problemă tehnică.
   - Nu, nu pot să cred că a făcut asta.
   - Ceea ce crezi sau nu crezi este problema ta. Dar dacă te gândești puțin mai mult, dacă pui cap la cap toate datele, îți dai seama că este mai mult decât o crimă dublă și un suspect care este servit pe tavă polițiștilor.
   Reva se ridică și se duse până la fereastra care dădea spre râu.
   - Nu pot... Vrei să cred asta, să o accept, dar dacă o fac înseamnă că totul, a fost o minciună. De la început nu a fost decât o minciună. Nu m-a iubit niciodată. Sau că m-a iubit atât de puțin, încât a fost sedus foarte ușor de ceea ce acești oameni i-au oferit. Bani sau putere, sau doar plăcerea de a se juca de-a spionajul industrial, în loc să se joace în realitatea virtuală. Vrei să cred că s-a folosit de mine, n exploatat munca mea, respectul și încrederea pe care nu le-am câștigat în ceea ce fac.
   - Dacă te gândești un pic, nu are legătură cu tine, ci cu el.
   - L-am iubit, doamna locotenent. Poate din poziția dumneavoastră nu este decât o dovadă de slăbiciune sau de prostie, dar l-am iubit cum n-am mai iubit pe nimeni. Dacă accept această variantă, trebuie să renunț la tot, la tot ceea ce a avut importanță pentru mine. Nu sunt sigură că închisoarea pare o variantă mai rea.
   - Nu trebuie să crezi nimic și nici să accepți nimic. Este alegerea ta. Dar dacă nu vrei să afli dacă închisoarea este mai rea, va trebui să cooperezi. Vei fi supusă unui test cu detectorul de minciuni, de nivelul trei, mâine la ora opt. Vei fi de acord să ți se facă o evaluare psihologică de către - psihiatrul departamentului de poliție și îți vei instrui avocații să ne permită accesul la toate dosarele tale și ale soțului tău. Dacă unele dintre ele sunt parolate ne vei permite să le spargem codurile.
   - Nu am niciunul parolat, răspunse Reva încet.
   - Și ale tale, spuse Eve, întorcându-se spre Caro.
   - De ce și ale ei?
   Resentimentele pe care le avusese îi trecuseră și sări în apărarea mamei sale.
   - Ea nu este implicată în nimic.
   - Are legături cu tine, cu victima și cu proiectul.
   - Dacă crezi că este în pericol, poate ar trebui să-i acorzi protecție.
   - M-am ocupat deja de asta, Reva, spuse Roarke privit cu surprindere de Caro.
   - Ai fi putut să-mi spui ceva, zise ea oftând. Dar nu te voi contrazice. Și mă voi ocupa imediat de autorizări.
   - Bine. Între timp, gândiți-vă amândouă la toate conversațiile pe care le-ați avut cu oricare dintre victime sau cu oricine, în legătură cu serviciul. În special cu proiectul strict secret. Ținem legătura.
   Eve se îndreptă spre ușă, dar Roarke mai rămase un moment.
   - Odihniți-vă, amândouă! Luați-vă liber mâine dacă e nevoie, dar vă aștept pe amândouă la muncă începând cu poimâine.
  Se uită spre Eve.
  - E vreo problemă cu asta, locotenente?
   - Nu din partea mea. E problema ta.
   - Mulțumesc, doamnă locotenent. Doamnă detectiv, sper că veți reuși să vă odihniți, spuse Caro și deschise ușa.
   - Ajungem și acolo.

           Eve așteptă să ajungă în lift înainte de a vorbi cu Peabody.
   - A fost bună intuiția ta cu Caro care l-a verificat pe Bissel. De unde ți-a venit?
   - Mi s-a părut că este o femeie și o mamă care nu lasă lucrurile făcute pe jumătate. Și, în plus, nici nu l-a plăcut pe Bissel.
   - Asta am înțeles și eu.
   - Deci, nu-l place prea mult, dar își iubește fiica și vrea ca fiica ei să aibă parte de tot ce-și dorește. Dar totuși, vrea să fie sigură că el este exact cine spune că este. Trebuia să verifice.
   - Și a căutat îndeajuns de mult pentru a-și da seama de adevăr, încuviință Eve. A fost o chestie deșteaptă, chiar dacă ai început-o cu prăjiturile.
   - Dar erau chiar bune.
   - Ți-ai câștigat liber pentru restul zilei. Du-te acasă și dormi.
   - Serios?
   - Și vino la mine la ora șapte.
   - Mai rezist vreo două ore dacă vrei să mai continuăm investigația la cald.
   - Nu vom reuși să facem mare lucru dacă dormim în picioare. Începem mâine mai proaspete.
  - Ia mașina mea, spuse Roarke, iar lui Peabody mai că-i săriră ochii din cap.
  - Serios? Ce, este ziua în care toți trebuie să fie drăguți cu Peabody?
   - Dacă nu e, ar trebui să fie. Și mă scutești să mai sun pe cineva să vină să o ia de aici, pentru ca vreau să merg în mașină cu locotenentul.
   - Ei bine, dacă pot să ajut!
   Îi dădu codul și o privi amuzat cum țopăie până la mașină. Apoi își permise un mic dans lângă mașina roșie, sport.
   - Știi că nu se va duce direct acasă.
   Privind-o pe Peabody cum țopăie pe lângă mașină, Eve își înfipse mâinile în șolduri.
   - Va face o tură pe autostradă și probabil că va ajunge până în New Jersey, unde va explica unui robot care dirijează circulația că este polițistă și va inventa o misiune pentru a-și scuza excesul de viteză. Apoi va caromi înapoi în oraș, va fi din nou trasă pe dreapta și va spune din nou aceeași poveste inventată.
   - Va caromi?
   - Așa face mașina ta: Ca-rom. Apoi, când McNab va ieși din tură, o va convinge să-l lase să o conducă și el și vor fi din nou trași pe dreapta și vor fi din nou siliți să-și arate legitimațiile. Și dacă vreunul dintre roboți se sesizează, vei fi și tu sunat pentru a explica cum de mașina ta este folosită pentru misiuni ale poliției de doi detectivi demenți.
   - Mi se pare că ne vom distra cu toții. Intră, locotenente! Conduc eu.
   Nu se certă cu el. Din cauza lipsei somnului reflexele îi amorțiseră, iar traficul era destul de intens.
   - Ai fost dură cu ea, spuse el după ce luă curba.
   - Dacă ai o problemă cu tehnica mea, fă o plângere.
   - Nu am. Va avea nevoie să fii dură cu ea. Când își va reveni va aprecia că ai fost dură. Și îți va răspunde la fel.

.............................................................