Adulter, J.D. Robb

                                        1-9

                                   PROLOG

              Era chiar prea bine pentru el, dacă îl ucidea.

   Moartea era un sfârșit, chiar o ușurare. Urma să meargă în iad, în mintea ei nu era nicio urmă de îndoială, și acolo avea să fie pedepsit o eternitate. Îi dorea asta, pentru sfârșit. Numai că, deocamdată, voia ca el să sufere și ea să privească.
   Ticălos mincinos și curvar! Voia să-l audă scâncind, și cerând îndurare, și milogindu-se, și târându-se pe burtă, ca un șarpe scârbos ce era. Voia să-i vadă sângele țâșnindu-i din urechi și să-l audă plângând ca un copil. Voia să-i înnoade organul adulter, în timp ce el avea să-i implore mila pe care ea nu avea să i-o acorde. Voia să-l lovească cu pumnii în fața lui frumoasă până când avea să i se transforme într-o masă informă și plină de sânge.
   Atunci și abia atunci, ticălosul fără față și fără penis putea să moară. De o moarte lentă, dureroasă și agonizantă.
   Nimeni, dar nimeni nu o înșela pe Reva Ewing.
   Trebui să tragă pe dreapta pe podul Queensboro și să aștepte să se calmeze pentru a continua să conducă în deplină siguranță.
   Pentru că cineva o înșelase pe Reva Ewing. Omul pe care îl iubise, cu care se căsătorise, omul în care avusese încredere deplină făcea, chiar în acest moment, dragoste cu o altă femeie.
   Atingea o altă femeie, îi simțea gustul, își folosea gura senzuală și înșelătoare, mâinile dibace și înșelătoare, pentru a înnebuni o altă femeie.
   Și nu orice altă femeie. O prietenă. Altă persoană pe care o iubise și în care avusese încredere și pe care se bazase.
   Nu era doar extrem de enervant. Nu era doar dureros să afle că soțul și prietena ei aveau o relație chiar sub nasul ei de proastă. Era jenant să se descopere parte a unui clișeu. Soția înșelată, proasta care nici n-are habar și care încuviințase adulterul de fiecare dată când îl crezuse că lucrează până târziu, sau că avea întâlnire cu un client, sau că trebuia să plece câteva zile din oraș pentru a face o livrare sau un comision.
   Și cel mai rău, se gândea Reva așteptând în trafic, era că tocmai ea fusese de ușor de păcălit. Era expert în probleme de securitate, la dracu’! Lucrase timp de cinci ani în Serviciul Secret și fusese garda de corp a unui președinte înainte de a lucra în sectorul privat, pe cont propriu. Ce se întâmplase cu instinctele ei, cu ochii, cu auzul? Cum se putuse ca Blair să vină la ea, în fiecare seară, de la altă femeie, fără să-și dea seama?
   Pentru că îl iubea, recunoscu Reva. Pentru că fusese fericită, în delir, să creadă că un bărbat precum Blair - sofisticat și arătos - o iubea și o dorea pe ea.
   Arăta atât de bine, era atât de talentat, atât de inteligent. Un boem elegant, cu părul negru și ochii verzi ca smaraldul. Se pierduse, se gândi, din clipa când își aruncase privirea asupra ei și-i surâsese, cu zâmbetul lui ucigător. Șase luni mai târziu erau căsătoriți și locuiau în casa mare și izolată din Queens.
   Doi ani, se gândi, doi ani îi dăruise tot ce avea, îi dăduse fiecare părticică a ființei sale și îl iubise cu fiecare celulă a corpului. Și, în tot acest timp, el o luase de proastă.
   Ei bine, acum avea să plătească. Își șterse lacrimile de pe obraz și se cufundă din nou în furie. Acum, Blair Bissel avea să afle din ce era făcută.
   Intră din nou în trafic și începu să conducă spre Upper Fast Side în Manhattan.

         Ticăloasa hoață de bărbați, cum o numea Reva acum pe fosta ei prietenă, Felicity Kade, locuia într-o casă din secolul XIX, cu fațada din cărămida maro, care fusese refăcută, pe undeva spre partea de nord a Central Park.
   În loc să se gândească la momentele pe care le petrecuse în această casă, la petreceri, la serate, la celebrele mese de duminică ale lui Felicity, Reva se concentra asupra sistemului de securitate.
   Era foarte bun. Felicity era colecționara de artă și-și păzea colecția la fel cum un buldog își păzește osul. De fapt, se cunoscuseră cu trei ani în urma, când Reva participase la proiectarea și instalarea sistemului de securitate al casei.
   Trebuia să fii expert pentru a intra și chiar și atunci erau tot felul de elemente de siguranță alternative care puteau surprinde pe oricine în afară de maeștrii spargerilor.
   Dar când cineva își câștiga existența, și și-o câștiga chiar bine, căutând defecte în sistemele de securitate, găsea mereu câte ceva.
   Era bine echipată, cu două alternatoare de bruiaj, un minilaptop, un cod universal de deschidere a poliției, care era ilegal, și cu un pistol paralizant cu care avea de gând să tragă în testiculele lui Blair.
   După aceea, nu era foarte sigură ce avea să facă. Va vedea la fața locului.
   Își puse trusa de unelte pe umăr, puse pistolul paralizant în buzunar și se îndreptă spre intrarea principală.
   Introduse primul alternator în panoul de comandă, știind că nu avea decât treizeci de secunde la dispoziție. Numerele începură să clipească pe laptop și inima să-i bată din ce în ce mai repede, în timp ce se uita pe ecran.
   Cu trei secunde înainte ca alarma să se declanșeze, primul cod de dezactivare îi apăru pe ecran. Nu-și mai ținu respirația și expiră în voie.
   - Continuați să faceți ce făceați și până acum, ordinari ce sunteți, spuse și introduse al doilea alternator. Nu am nevoie decât de câteva minute. Apoi petrecerea chiar poate să înceapă.
   Auzi o mașină pe stradă, în spatele ei, și înjură în șoaptă când o auzi frânând.
   Aruncă o privire în spate și văzu un taxi în intersecție și un cuplu care cobora râzând. Se apropie și mai mult de ușă, în zona mai întunecată. Cu un miniburghiu deșurubă capacul frontal al panoului de comandă, remarcând că robotul menajer al lui Felicity curăța chiar și șuruburile.
   Conectă laptopul cu un cablu aproape invizibil, tastă primul cod și așteptă ca alarma să se dezactiveze. Meticuloasă, puse capacul la loc și apoi conectâ cel de-al doilea alternator la panoul vocal.
   Îi luă mai mult timp să-l decodeze, cam două minute, dar simți un fior de excitare când auzi ultima înregistrare vocală.
   August Rembrandt.
   Buzele i se subțiară când auzi vocea reprodusă a prietenei ei murmurând parola. Nu mai trebui decât să introducă codurile de securitate copiate și apoi să se folosească de sculele pe care le avea ea pentru a deschide ultima încuietoare manuală.
   Intră, închise ușa și apoi, din obișnuință, resetă programul de securitate.

        Așteptându-se să vadă droidul menajer apărând pentru a o întreba ce dorește, își pregăti arma de paralizare. O va recunoaște, bineînțeles, iar acest lucru îi va oferi câteva secunde în care va reuși să-i ardă circuitele.
   Casa rămase însă tăcută și nu apăru niciun robot. Așadar îl închidea seara, se gândi ea cu tristețe. Ca să aibă mai multă intimitate.
   Simțea mirosul florilor pe care Felicity le ținea pe masa din hol, trandafiri roz, pe care îi schimba săptămânal. În spatele vazei ardea o veioză, dar Reva nu avea nevoie de lumina pe care o emitea. Știa pe unde trebuia să meargă și se duse direct la scările care duceau la etajul al doilea. La dormitor.
   Când ajunse pe palier, ceea ce văzu o înfurie din nou. Pe balustradă era aruncată neglijent jacheta de piele a lui Blair. Era cea pe care i-o făcuse cadou de ziua lui de naștere, primăvara trecută.
   Cea pe care și-o aruncase nepăsător pe umăr chiar în dimineața aceea când o sărutase și-și luase la revedere și-i spusese cât îi va lipsi și, sărutând-o pe gât, cât de mult îi displăcea că trebuia să plece în acea călătorie.
   Reva lua jacheta și o mirosi. Îi simți parfumul și durerea aproape că îi depăși ura în intensitate.
   Pentru a uita, scoase una dintre uneltele pe care le avea la ea și făcu jacheta bucăți. Apoi le aruncă pe jos și le călcă în picioare.
   Roșie la față de furie, își puse geanta jos și-și scoase paralizatorul.
   Se apropie de dormitor și văzu umbrele tremurătoare pe pereți.
   Lumânări, le simțea chiar și aroma, un parfum feminin, înțepător.
   Auzea chiar și muzica, în surdină, ceva clasic, ca și trandafirii, ca și mirosul lumânărilor.
  Era stilul caracteristic al lui Felicity, se gândi ea furioasă. Atât de feminin, atât de fragil, atât de perfect. Ar fi preferat ceva modern, actual, mai tupeist pentru această altercație.
   Muzica era ușor de ignorat, pentru că în cap îi rezona puternic gândul trădării și furia. Deschise ușa, împingând-o cu piciorul, și intră.
   Distingea doua siluete îmbrățișate sub dantela și mătasea cuverturii. Au adormit, se gândi cu amărăciune. Le era bine și erau obosiți după sex.
   Hainele le erau aruncate în dezordine pe un scaun, de parcă ar fi început în mare grabă. Simți cum inima i se rupe în sute de bucăți.
   Reuși să se motiveze, se duse la pat, cu paralizatorul în mână.
   - Treziți-vă, nenorociților, strigă ea și trase cuvertura.

         Sânge Dumnezeule, sângele! Atâta sânge peste tot, pe corpuri, pe cearșafuri, o făcu să amețească. Mirosul, mirosul morții, amestecat cu cel al florilor și al lumânărilor, o făcu se sufoce, să se dea înapoi.
   - Blair? Blair?
   Țipă și-și reveni datorită zgomotului pe care-l făcu. Inspiră pentru a țipa din nou.
    Ceva, cineva se strecură din umbră. Văzu mișcarea și un alt miros, de medicament, mai dur îi invadă gâtul, plămânii.
   Se întoarse pentru a fugi sau a se apăra, nu era prea sigură din ce cauză și dădu din mâini, dar nu nimeri decât aerul care devenea din ce în ce mai dens. Energia îi dispăruse din membre și apoi dădu ochii peste cap.
   Se prăbuși lângă corpul celui care o trădase și o înșelase.

                                            1.

            Locotenentul Eve Dallas, una dintre cele mai bune polițiste din New York, era întinsă pe spate în pat și-și simțea inima bătându-i să sară din piept. Reuși să inspire o dată, apoi renunță. Cine avea nevoie de aer, după o partidă de sex atât de spectaculoasă?
   Alături, îl simțea pe soțul ei, cald, puternic și nemișcat. Singurul zgomot era făcut de bătăile inimii lui lângă a ei. Apoi ridică una din acele mâini fantastice și și-o plimbă peste tot corpul.
   - Dacă vrei să mă mișc, nu ai noroc, murmură ea.
   - Eu aș spune că am noroc.
   Zâmbi, pentru că îi plăcea să-i audă vocea cu inflexiunile pe care i le dădea accentul irlandez.
   - Mi-a plăcut mesajul de bun-găsit, mai ales că nu ai fost plecat decât patruzeci și opt de ore.
   - Da, e un final bun pentru călătoria la Florența.
   - Nu te-am întrebat, te-ai oprit și în Irlanda să-ți vezi... spuse și ezită.
   Era ciudat să și-l închipuie pe Roarke cu familia.
   - Să-ți vezi familia?
   - Da. Au fost câteva ore pe care le-am petrecut bine.
   Continuă să-și plimbe mâna pe corpul ei, până când inima i se liniști și ochii începură să i se închidă.
   - E ciudat, nu?
   - Presupun că va mai fi, cel puțin o perioadă.
   - Cum e noul detectiv?
   Eve zâmbi gândindu-se la fosta ei subordonată și la felul în care făcea față promovării.
   - Peabody e bună. Încă își caută ritmul potrivit. Am avut o ceartă de familie care s-a terminat prost. Doi frați care s-au certat din cauza unei moșteniri. S-au bătut ca chiorii, până când unul dintre ei a căzut pe scări și și-a rupt gâtul. Iar celălalt frate a încercat să aranjeze ca totul să pară opera unor spărgători. A pus toate obiectele pe care se certau într-o pătură și le-a dus în mașină. De parcă noi n-am fi căutat și acolo.
   Disprețul din vocea ei îl făcu să râdă. Eve se întoarse și se întinse.
   - Oricum, nu era foarte complicat, trebuia doar să unești elementele între ele, așa că am numit-o pe Peabody anchetator principal. După ce i-a revenit glasul, s-a descurcat bine. Tehnicienii strângeau deja probe, dar ea l-a luat pe nenorocit în bucătărie și a început să vorbească cu el, pe un ton amabil, pe care-l cunoaște foarte bine. L-a făcut să mărturisească în zece minute. L-a acuzat de ucidere din culpă.
   - Bravo ei!
   - O va ajuta să câștige încredere în sine. Ne prinde bine câte un caz din ăsta, după vara infernală pe care am avut-o.
   - Ai putea să-ți iei câteva zile libere. Ți-ar prinde și mai bine.
   - Lasă-mă doar câteva săptămâni, să fiu cu ochii pe ea. Vreau să fiu sigură că e pe picioarele ei înainte să o las să se descurce de una singură.
   - Rămâne stabilit. Ah și... primirea ta entuziastă, deși foarte bine-venită, m-a făcut să uit complet ceva.
   Se ridică din pat și comandă să se aprindă lumina la zece la sută intensitate.
   Îl urmări cum coboară de pe platforma pe care se afla patul și se duce să se uite în bagajul pe care-l avusese la el. Îi făcea o plăcere nespusă să-l privească cum se mișcă grațios ca o pisică și elegant în aceeași măsură.
   Oare era înnăscută acea grație, se întrebă ea, sau o învățase când trebuise să se ferească de polițiști sau când fura portofele pe străzile din Dublin, când era mic? Oricum, îi servea de minune, la fel ca și inteligența care îl ajutase să creeze un imperiu prin propriile-i forțe.
   Când se întoarse, și-i văzu chipul în acea lumină slaba, simți că o să-și piardă mințile. Dragostea indusă pe care o simțea pentru el și continua uimire că era al ei, ca ceva atât de frumos era al ei!
   Arăta ca o operă de artă, una făcută de un vrăjitor. Gura senzuală, pomeții, ochii de un albastru celtic, toate o făceau să înghită în sec când se uita la el. Și această sculptura magnifică era întregită de mătasea neagră a părului care îi ajungea până la umeri și care o făcea să-și dorească în permanență să-și treacă degetele prin el.
   Erau căsătoriți de ceva mai mult de un an de zile și, de cel puțin trei ori până acum, simțise că i se oprește inima când se uitase la el.
   Se așeză lângă ea pe pat și o mângâie pe față.
   - Iubita mea Eve, atât de tăcută și nemișcată în întuneric.
   Îi atinse buzele cu ale lui.
   - Ți-am adus un cadou.
   Clipi și se dădu înapoi. Îl făcu să zâmbească această reacție instinctivă a ei la primirea unui cadou. La fel ca și privirea stânjenită pe care o aruncă cutiei lungi și înguste din mâna lui.
   - Nu te mușcă, îi promise el.
   - Nici măcar două zile nu ai fost plecat. Trebuie să fie o limită de timp după care să poți face cadouri.
   - Dar mi-ai lipsit după primele două minute.
   - Spui asta doar ca să mă îmbunezi.
   - Dar asta nu înseamnă că nu este adevărat. Deschide cutia, Eve, și apoi spune: mulțumesc, Roarke!
   Își dădu ochii peste cap, dar deschise cutia.
   Era o brățară din aur incrustată cu diamante, pentru a străluci puternic. În mijloc avea o piatră prețioasă, era de un roșu aprins, un rubin se gândi ea, la fel de mare cât unghia degetului și extrem de fină la atingere.
   Părea veche și valoroasă, ca o bijuterie antică, de felul acelora care făceau stomacul să-i tresalte.
   - Roarke...
   - Ai uitat să spui mulțumesc.
   - Roarke, parcă văd că o să-mi spui că aparținea vreunei contese italiene sau...
   - Prințesă, îi spuse, și-i luă brățara pentru a i-o prinde la mână. Iar acum aparține unei regine.
   - Oh, te rog!
   - Mă rog, dar totuși arată bine la mâna ta.
   - Ar arăta la fel de bine și dacă ai pune-o pe o creangă.
   Nu era înnebunită după chestii strălucitoare, chiar dacă i le făcea cadou cu orice ocazie posibilă și imposibilă. Dar aceasta avea... ceva, se gândi ea și ridică brațul pentru a surprinde câteva raze de lumină.
   - Și dacă o pierd sau o rup?
   - Ar fi păcat. Dar până când se va întâmpla asta, îmi face plăcere să te văd purtând-o Dacă te face să te simți mai bine, nici mătușă-mea, Sinead, nu părea mai în largul ei când i-am oferit un colier.
   - Mi s-a părut o femeie inteligentă.
   - Toate femeile din viața mea sunt inteligente, îndeajuns pentru a-mi face plăcere să le ofer cadouri.
   - Da, e bine spus. E minunată.
   Și, trebuia să recunoască, cel puțin pentru sine, că îi plăcea senzația pe care i-o dădea pe piele.
   - Dar nu pot să o port la muncă.
   - Nu, nici eu nu cred că poți. Dar îmi place cum îți stă. Și când nu mai ai nimic altceva pe tine.
   - Să nu-ți vină nicio idee, voinicule! Intru în tură peste șase ore, spuse aruncând o privire spre ceas.
   Pentru că își dădu seama de semnificația privirii lui, închise ochii.
   Dar scuza pe care se pregătea să o spună fu întreruptă de zgomotul care se auzi lângă pat.

          - E semnalul tău, spuse ea și se dădu jos din pat. Cel puțin, când la două noaptea nu e din cauză că a murit cineva.
   Se duse la baie și-l auzi oprind comunicarea video, deschizând-o doar pe cea audio.
   Rămase destul timp, dar înainte de a se întoarce își luă totuși halatul pe ea, în caz că legătura video era totuși pornită. Își lega cordonul când intră în cameră și-l văzu lângă dulap.
   - Cine era?
   - Caro.
   - Trebuie să pleci acum? La două dimineața?
   Tonul cu care el rostise numele administratoarei o făcu să simtă tremurături pe ceafă.
   - Ce s-a întâmplat?
   - Eve.
   Scoase din dulap o cămașă potrivită cu pantalonii cu care se îmbrăcase în grabă.
   - Te rog să-mi faci un serviciu. Unul mare.
   Nu de la soție avea nevoie de serviciu, se gândi ea, ci de la polițistă.
   - Ce s-a întâmplat?
   - Una dintre angajatele mele.
   Se încheie la cămașă, dar se uită tot spre ea.
   - Are probleme. Mari probleme. Cineva e mort.
   - Una dintre angajatele tale a ucis pe cineva?
   - Nu.
   Pentru că ea nu se mișca din loc se duse la dulapul ei și-i scoase niște haine.
   - E confuză și panicată, iar Caro spune că era și incoerentă. Nu este ceva caracteristic pentru Reva. Lucrează la securitate. Proiectare și instalare. E tare ca piatra. A lucrat în Serviciul Secret mai mulți ani și nu e genul de femeie care se pierde ușor.
   - Spune-mi ce s-a întâmplat.
   - Și-a găsit soțul cu prietena ei în pat, acasă la aceasta. Morți. Erau morți când a ajuns ea acolo.
   - Și după ce i-a găsit, în loc să sune la poliție, a sunat-o pe administratoarea ta?
   - Nu, spuse și-i puse în mână hainele pe care le alesese. A sunat-o pe mama ei.
   Eve se uită fix la el, înjură și începu să se îmbrace.
   - Trebuie să sun ca să anunț cazul.
   - Vreau să aștepți să vezi cu ochii tăi și să vorbești cu Reva.
   O luă de mâini și nu-i dădu drumul până când nu se uită la el.
    - Te rog, Eve. Așteaptă doar atât. Nu trebuie să raportezi dacă nu ai văzut cu ochii tăi. O cunosc pe femeia asta. O cunosc pe mama ei de mai bine de zece ani și am încredere în ea cum nu am în mulți. Au nevoie de ajutorul tău. Eu am nevoie de ajutorul tău.
   Își luă hamul de la pistol și și-l fixă.
   - Atunci să mergem. Repede.

         Era o noapte senină, potrivită pentru trecerea de la vara la toamna anului 2059. Traficul era lejer și distanța mică nu ceru prea mult talent sau concentrare din partea lui Roarke.
   După tăcerea soției sale își dădu seama că prefera să rămână cu gândurile ei. Nu pusese nicio întrebare și nu ceruse nicio altă informație, nimic care să-i influențeze prima impresie, ceea ce avea să vadă și să simtă.
   Fața ei îngustă și colțuroasă dovedea concentrare și ochii căprui erau inexpresivi. Gura, fusese moale și umeda doar cu puțin timp înainte, era strânsă și dădea impresia de hotărâre.
   Parcă pe stradă, într-un loc interzis, și porni semnalul pe care scria În misiune, înainte ca ea să aibă timp să o facă.
   Eve nu spuse nimic, dar ieși și-l așteptă pe trotuar.
   El traversă spre ea, își trecu cu blândețe mâinile prin părul ei încâlcit în urma nopții de dragoste, aranjandu-i-l cât de cât.
   - Îți mulțumesc că faci asta pentru mine.
   - Nu trebuie să-mi mulțumești încă. E tare locuința, spuse și arătă cu capul spre casa de cărămidă maro.
   Înainte să aibă timp să urce scările, ușa se deschise.
   Apăru Caro, cu părul alb strălucind ca un halo. Dacă nu ar fi fost asta, Eve nu ar fi recunoscut-o pe administratoarea mândră și eficientă a lui Roarke în această femeie palidă, îmbrăcată cu o jachetă roșie, peste o pijama de bumbac.
   - Mulțumesc lui Dumnezeu. Mulțumesc lui Dumnezeu. Mulțumesc că ați ajuns așa de repede.
   Întinse mâna care-i tremura vizibil și o strânse pe a lui Roarke.
   - Nu am știut ce să fac.
   - Ai făcut ce trebuia, îi spuse Roarke și o trase în casă.
   - Revei nu-i este bine. Nu-i este bine deloc. E în camera de zi. Eu nu am urcat la etaj. M-am gândit că e mai bine dacă nu urc. Nu am atins nimic, doamnă locotenent, în afară de un pahar din bucătărie. I-am adus un pahar de apă Revei, dar nu am atins decât paharul și sticla. Ah, și mânerul frigiderului. Eu...
   - E în ordine. Mai bine mergeți și stați cu fiica dumneavoastră. Roarke, du-te cu ele!
   - Te descurci cu Reva câteva minute, nu? Eu mă duc cu doamna locotenent.
   Ignorând iritarea din ochii lui Eve, o mângâie pe Caro pe umeri.
   - Nu durează mult.
   - Mi-a spus... Reva mi-a spus că e oribil. Și acum nu mai spune nimic.
   - E bine, spuse Eve. Să rămână aici.
   Se duse spre scări. Văzu haina de piele făcută bucăți și aruncată pe jos.
   - V-a spus în ce cameră?
   - Nu, doar că i-a găsit în pat.
   Eve se uită la camera din dreapta și la alta în stânga. Apoi simți mirosul sângelui. Merse pe hol și se opri în ușă.
   Cele două corpuri erau întoarse într-o parte, cu fața unul spre celălalt. De parcă își spuneau un secret. Cuvertura de pe jos, așternuturile și pernele erau toate pătate cu sânge.
   Era sânge și pe mânerul cuțitului și pe lama înfiptă în saltea.
   Văzu o geantă neagră lângă ușa, un paralizator în stânga palului și o grămada de haine aruncate în dezordine pe pat. Lumânările încă ardeau, răspândindu-și parfumul în toată camera. Combina continua să emită aceeași muzică lentă.
   - Nu este o plimbare în parc, murmură ea. Crimă dublă. Trebuie să sun la centru.
   - Vei rămâne ca prim polițist ajuns la locul accidentului?
   - Da, încuviință ea. Dar dacă prietena ta a făcut asta, nu este tocmai în o favoare ceea ce fac.
   - Na făcut-o ea.
   Se îndepărtă și Eve deschise comunicatorul.
   - Vreau să o duci pe Caro în altă încăpere. Nu în bucătărie, spuse ea, aruncând o privire spre cuțit. Trebuie să mai fie vreo bibliotecă sau vreo altă cameră. Încercați să nu atingeți nimic. Trebuie să vorbesc cu... cum o cheamă? Reva?
   - Reva Ewing, da.
   - Vreau să o interoghez și nu vreau să fiți acolo niciunul dintre voi. Dacă vrei să o ajuți, spuse ea înainte ca el să apuce să vorbească, trebuie să respectăm toate regulile. Ai spus că lucrează la securitate.
   - Da.
   - De vreme ce e de-a ta, nu trebuie să întreb cât de bună e.
   - E bună. Foarte bună.
   - Și el era soțul ei?
   Roarke se uită spre pat.
   - Da. Blair Bissel, un artist de o valoare îndoielnică. Lucrează... lucra în metal. Asta cred că e una dintre creațiile lui, spuse el arătând spre o construcție din cuburi și țevi dintr-un colț al camerei.
   - Dă cineva bani pe chestiile astea? Dădu din cap. Tot telul de oameni. O să te întreb mai multe despre ea mai târziu, ilar vreau să vorbesc mai întâi cu ea și apoi să studiez scena în amănunt. De cât timp au probleme în căsnicie? întrebă ea pe când coborau scările.
   - Nici nu știam că au probleme.
   - Acum nu mai au. Ia-o pe Caro de aici, îi spuse ea și apoi se duse în living ca să vorbească cu Reva.

          Caro ținea de după umeri o femeie care avea în jur de treizeci de ani. Avea părul negru, tuns scurt, aproape neglijent, i sc păru lui Eve. Părea să fie de statură mică și compactă, tipul atletic, care arăta bine în jeans și cu tricoul negru cu cure era îmbrăcată.
   Pielea îi era albă ca marmura, iar ochii de un albastru spre gri, dar care, din cauza șocului, erau aproape negri. Buzele îi erau lipsite de culoare. Când Eve se apropie, se uită spre ea, dar privirea îi era goală. Nici gând să se vadă în ea vreo urmă din inteligența pe care Eve presupunea că o are.
   - Doamnă Ewing, sunt locotenent Dallas.
   Continua să-și țină privirea nemișcată, dar schiță o mișcare cu capul.
   - Trebuie să vă pun câteva întrebări. Mama dumneavoastră va rămâne cu Roarke cât timp vorbim noi.
   - Ah, nu se poate să rămân cu ea? spuse Caro strângând-o și mai tare de după umeri. Nu voi spune nimic, promit, dar...
   - Caro, spuse Roarke, ducându-se spre ea și luând-o de mână. E mai bine așa.
   O ajută să se ridice în picioare.
   - E mai bine pentru Reva. Ai încredere în Eve.
   - Da, știu, doar că...
   Se uită înapoi pe când ieșea din cameră însoțită de Roarke.
   - Sunt aici, Reva. Sunt chiar aici, alături.
   - Doamnă Ewing. Eve se așeză în fața ei și puse reportofonul pe masă. Reva se uită fix la el. Voi înregistra discuția noastră. Vă voi citi drepturile și apoi vă voi pune câteva întrebări. Înțelegeți?
   - Blair e mort. Am văzut. Sunt morți amândoi. Blair și Felicity.
   - Doamnă Ewing, aveți dreptul să nu spuneți nimic.
   Eve îi spuse amendamentul Miranda revăzut și Reva închise ochii.
   - Oh, Doamne! E adevărat. Nu este un coșmar. E adevărat.
   - Spuneți-mi ce s-a întâmplat aici în seara asta.
   - Nu știu.
   O lacrimă i se scurse pe obraji.
   - Nu știu ce s-a întâmplat.
   - Soțul dumneavoastră vă înșela cu Felicity?
   - Nu înțeleg. Nu înțeleg de ce. Credeam că mă iubește.
   Se uită fix la Eve.
   - La început nu-mi venea să cred. Cum aș fi putut să cred așa ceva? Blair și Felicity? Dar toate semnele și probele erau în fața mea, vedeam toate acele mici greșeli pe care le făceau.
   - Când ați aflat?
   - Abia în seara asta. Abia în seara asta. Mi-a spus că nu se întoarce în oraș decât mâine. Ceva cu un client și o afacere. Dar el  era aici cu ea. Am venit și am văzut.
   - Ai venit ca să-i prinzi în flagrant?
   - Eram atât de nervoasă. Și-au bătut joc de mine și eram foarte nervoasă. Mi-au frânt inima și eram tristă. Apoi am văzut că erau morți. Și sângele... Cât sânge!...
   - I-ai ucis, Reva?
   - Nu! răspunsul veni din tot corpul. Nu, nu, nu! Voiam să le fac rău. Voiam să plătească pentru ce mi-au făcut. Dar nu am făcut-o eu... N-aș fi putut. Nu știu ce s-a întâmplat.
   - Spune-mi ce știi.
   - Am venit cu mașina. Locuim în Queens. Blair voia să locuim la casă, dar nu în Manhattan, acolo unde lucrăm amândoi. Voia un loc retras, așa mi-a spus. Un loc doar al nostru.
   Vocea i se stinse și-și acoperi fața cu mâinile.
   - Îmi cer scuze. Dar pare ireal. Mi se pare că mă voi trezi dintr-o clipă în alta și nimic din toate astea nu se va fi întâmplat.
   Cămașa îi era pătată de sânge. Nu avea deloc sânge pe mâini, brațe sau pe față. Eva remarcă toate acestea în treacăt, în vreme ce aștepta ca Reva să-și revină.

        - Eram furioasă și știam exact ce aveam de făcut. Eu am proiectat sistemul de securitate, așa că știam cum să intru. Am intrat prin efracție.
   Își șterse o altă lacrimă de pe față.
   - Nu voiam să le dau timp să se pregătească, așa că am intrat și am urcat în dormitor.
   - Aveai vreo armă?
   - Nu... aveam paralizatorul. Este unul clasic, puțin modificat. Nu depășește tensiunea admisă. Voiam...
   Inspiră profund.
   - Voiam doar să-l curentez. La testicule.
   - Și ai făcut asta?
   - Nu.
   Își acoperi fața cu mâinile.
   - Nu-mi amintesc prea clar. Parcă mi s-a pus o pată pe creier.
   - Tu ai rupt haina de piele?
   - Da.
   Oftă.
   - Am văzut-o pe balustradă și am simțit că înnebunesc. Am scot burghiul și am rupt-o în bucăți. Jalnic, știu că a fost un gest jalnic, dar eram foarte nervoasă.
   - Mie nu mi se pare deloc jalnic, spuse Eve pe un ton calm, cu o undă de înțelegere în glas. Dacă soțul te înșală cu o prietenă, vrei să iei ce ti se cuvine.
   - Exact așa m-am și simțit. Apoi i-am văzut pe amândoi în pat. I-am văzut morți. Sângele. Nu am mai văzut niciodată atâta sânge. A țipat... nu, nu, eu am țipat. Cred că am țipat.
   Se frecă pe gât, de parcă ar mai fi simțit arsura provocată de țipăt.
   - Apoi cred că am leșinat. Am simțit un miros. De sânge, de ceva... altceva, iar apoi am leșinat. Nu știu cât timp.
   Luă un pahar cu apă din care bău mult.
   - Mi-am revenit, dar eram confuză și-mi era rău și totul părea ciudat. Apoi i-am văzut din nou pe pat. M-am târât afară. Nu am reușit să mă ridic în picioare, așa că m-am târât până la baie și acolo mi s-a făcut rău. Am sunat-o pe mama. Nu știu exact de ce. Ar fi trebuit să sun la poliție, dar am sunat-o pe mama. Eram confuză.
   - Ai venit cu intenția să-i ucizi pe soțul tău și pe prietenă?
   - Nu. Cred că mi se face rău din nou. Trebuie să...
   Se apucă cu mâinile de stomac, apoi se ridică în picioare și ieși în fugă. Eve se ridicase și ea când Reva ajunse la baie. Căzu în genunchi în fața vasului de toaletă și vomită.
   - Mă arde, reuși să spună și luă recunoscătoare prosopul pe care i-l întinse Eve. Mă arde pe gât.
   - Nu ai luat nicio substanță ilegală, Reva?
   - Nu iau niciodată nimic. Crede-mă, dacă ești crescută de Caro, verificată de Serviciul Secret și apoi de Roarke, nu-ți poți face de cap. Era epuizată, așa că se sprijini de perete. Doamnă locotenent, nu am ucis niciodată pe nimeni. Aveam pistol când lucram pentru doamna președintă și o dată am fost împușcată în timp ce o protejam. Am o personalitate puternică și când nu mă controlez pot deveni națională. Dar cine le-a făcut asta lui Blair și lui Felicity nu era deloc irațional. Cred că erau nebuni. Duși de tot. Eu n-aș fi putut să o fac. N-aș fi putut.
   Eve se aplecă și se uită în ochii ei.
   - De ce mi se pare că încerci să te convingi pe tine de asta, Reva?
   Buzele îi tremurau și lacrimile îi apărură din nou în ochi.
   - Pentru că nu-mi amintesc. Nu reușesc să-mi amintesc, își acoperi fața cu mâinile și începu să plângă.
   Eve se duse după Caro.
   - Vreau să stai cu ea. Voi pune pe cineva să vă păzească. Asta este procedura legală.
   - O arestați?
   - Încă nu știu. Cooperează și asta e în favoarea ei. Cel mai bine ar fi să o aduci aici și să stați în camera asta până mul mă întorc.
   - Bine. Mulțumesc.
   - Trebuie să mă duc să iau trusa cu instrumente din mașină.
   - O iau eu.
   Roarke ieși din casă împreună cu ea.
   - Ce crezi?
   - Nu cred nimic până când nu examinez scena crimei și nu izolez zona.
   - Locotenente, tu te gândești întotdeauna la ceva.
   - Lasă-mă să-mi fac treaba. Vrei să mă ajuți? Trimite-i pe partenera mea și echipa de la poliție sus când ajung aici. Până atunci, vreau să te retragi, ca să nu strici vreo probă.
   - Spune-mi doar atât. Să-i spun Revei să sune un avocat?
   - Mă pui într-o situație grea.
   Luă trusa cu instrumente.
   - Sunt polițistă. Lasă-mă să-mi fac treaba. Gândește-te tu la restul lucrurilor. La dracu’!

         Urcă la etaj. Deschise geanta și scoase pungi de plastic pentru mâini și încălțăminte. Apoi puse un reportofon la centura și intră în cameră.
   Ajunsese la examinarea corpurilor când auzi podeaua scârțâind.
   Se întoarse nervoasa să-l apostrofeze pe cel care intra, dar o văzu pe Peabody.
   Va trebui să se obișnuiască cu zgomotul făcut de Peabody.
   Proaspăt avansata detectiv nu mai purta bocancii cu talpă de cauciuc din dotarea standard, ci o pereche de încălțări care numai silențioase nu erau. Și, după părerea ei, erau și bizare pe deasupra.
   Aparent, avea același tip de încălțări în toate culorile posibile, inclusiv cei muștar cu care era încălțată acum pentru a se asorta cu haina. În ciuda lor și a pantalonilor strânși pe corp, reușea să pară ca proaspăt ieșită din cutie, exact ca o polițistă. Pe fața ei pătrată se citea preocuparea și tunsoarea rotundă părea să se potrivească perfect părului ei negru.
   - E de a dreptul o insultă să mori dezbrăcată, spuse Peabody.
   - Și lucrul mai e și jenant să mori dezbrăcată lângă soțul altei femei sau lângă o femeie care nu ți-e soție.
   - Despre asta e vorba? Dispecerul nu și-a răcit gura cu detalii.
   - Nu le-am dat eu prea multe detalii. Tipul mort este ginerele administratoarei lui Roarke și, deocamdată, fiica ei este singura suspectă.
   - Se pare că situația nasoală a devenit chiar și mai nasoală, spuse Peabody, uitându-se spre pat.
   - Ocupă-te de prima scenă și apoi îți voi spune cine sunt actorii. Paralizator, spuse ea ridicând arma pusă într-o pungă de plastic. Suspecta susține că...
   - Mamă, Doamne!
   - Ce? Ce-i? făcu Eve ducând mâna la pistol.
   - Aia.
   Peabody întinse mâna și-și trecu delicat degetele peste brățara de la încheietura mâinii lui Eve.
   - E super! Adică hiper super, Dallas!
   Rușinată, Eve își trase mâneca peste brățară. Uitase că o avea la mână.
   - Poate ar fi bine să ne concentrăm asupra scenei crimei, nu asupra accesoriilor mele.
   - Sigur, dar accesoriul ăsta e extrem. E un grăsan de rubin, piatra aia?
   - Peabody...
   - Bine, bine.
   Dar își propuse să se uite mai bine când Dallas nu avea să fie atentă.
   - Unde erai?
   - Mă jucam cu probele și mă amuzam la scena unei crime.
   - De ce nu mă și plesnești? spuse Peabody dându-și ochii peste cap.
   - Cu prima ocazie, promise Eve. Și ca să continuăm. Suspecta susține că a adus un paralizator, unul adaptat care are însă caracteristicile obișnuite. Dar ăsta nu este un paralizator pe care poate să și-l cumpere oricine, este unul militar de mare capacitate.
   - Îhî.
   - Succint, ca de obicei.
   - Este exprimare de detectiv, care nu poate fi înțeleasă.
   - Arma, pe care am amprentat-o deja, are doar amprentele suspectei. La fel și arma crimei.
   Eve arătă spre o altă pungă de plastic în care era un cuțit.
   - În acea geantă sunt tot felul de scule electronice și unelte de spărgător, toate cu amprentele Revei Ewing.
   - Este expert în materie de securitate?
   - Lucrează pe această funcție la Roarke Enterprises și a făcut parte din Serviciul Secret.
   - Din câte se pare, suspecta a intrat prin efracție, l-a auzit pe soțul ei gemând ciudat și și-a făcut drum cu cuțitul.
   Se apropie de pat și de cadavre.
   - Nu este niciun semn că ar fi încercat să se apere și nici vreun fel de rana care să indice acest lucru. Dacă cineva începe să se joace cu un cuțit pe pielea lor, oamenii au tendința de a obiecta, cel puțin de forma.
   - E mai dificil dacă mai întâi ești paralizat.
   Cu vârful degetului, Eve indică două punctișoare roșii între omoplații lui Blair și alte două asemănătoare între sânii lui Felicity.
   - Pe el pe spate, pe ea în față. notă Peabody.
   - Da. Aș spune că erau tocmai în mijlocul unei partide de gemete ciudate. Ucigașul a venit pe la spate, l-a paralizat pe el mai întâi, l-a dat la o parte și apoi a atacat-o pe ea înainte să aibă timp să reacționeze. Erau inconștienți sau cel puțin nu mișcau, când a început hăcuiala.
   - A exagerat cu tăiatul, comentă Peabody. Cred că sunt cel puțin o duzină de linii pe fiecare dintre ei.
   - Optsprezece la el, paisprezece la ea.
   - Au!
   - Mda. Nicio rană la inimă, ceea ce este interesant. Dacă nu atingi inima curge mai mult sânge. Alt lucru interesant este că nicio tăietură nu a atins locurile în care se văd urmele paralizatorului. Suspecta are ceva sânge pe haine, nu mult, luând totul în considerare, dar are. Palmele și brațele sunt curate.
   - S-o fi spălat după o treabă ca asta!
   - Așa ai crede. Dar atunci ar fi trebuit să scape și de cămașă. Dar toți au tendința să-și piardă cumpătul după ce omoară doi oameni.
   - Mama ei este aici, spuse Peabody.
   - Da. Poate că mama ei a ajutat-o să se curețe de sânge, dar mie Caro mi s-a părut a fi o persoană mai precaută. Ora decesului este unu și douăsprezece minute a.m. Le vom cere specialiștilor să verifice sistemul de securitate pentru a vedea dacă nu se poate determina ora la care a intrat. Vreau să verifici la bucătărie, să vezi dacă arma crimei este de aici sau a fost adusă.
   Făcu o pauză.
   - Ai văzut cum arăta jacheta de piele?
   - Da, mi-a plăcut materialul.
   - Vreau să fie și haina luată ca probă. Ewing mi-a spus că a distrus-o cu miniburghiul, să vedem dacă este chiar așa.
   - De ce a folosit burghiul dacă avea cuțit? Cred că este mai eficient și mai satisfăcător să tai în bucăți o haină cu un cuțit.
   - E o întrebare bună. Trebuie să verificăm amândouă victimele, să vedem cine ar mai fi vrut să-i omoare în afară de soția înșelată.
   Scoțând un șuier printre dinți, Peabody se uită la victime.
   - Dacă totul este așa cum pare, nu o văd prea bine.
   - Haide să aflăm exact ce s-a întâmplat, nu cum arată.

                                          2.

          - Nu, nu. Nu am spălat-o nici pe mâini, nici pe fața, spuse Caro, cu mâinile în poală de parcă le folosea pe post de ancoră, pentru a-și prinde corpul de scaun. Am încercat să nu ating mare lucru și să rămân calmă până când ajungeați voi aici.
   - Caro, spuse Eve uitându-se fix la ea și încercând să ignore faptul (și sentimentul care-i strângea stomacul) că Roarke rămăsese în cameră.
   La cererea lui Caro.
   - Sus este o baie lângă dormitor și sunt urme, deși chiuveta a fost ștearsă, că cineva s-a spălat de sânge
   - Nu am fost sus. Îți dau cuvântul meu.
   Pentru că Eve o credea, realiză că femeia nu-și dădea nu-și dădea seama de implicațiile afirmației sale. Dar din schimbarea posturii lui Roarke, care deveni dintr-odată mai atent, Eve își dădu seama că el înțelesese..
   El nu spuse nimic, iar Eve resimți din nou acea crampă în stomac.
   - Pe hainele Revei sunt urme de sânge, spuse Eve.
   - Da, știu. Am văzut...
   Înțelegerea acestui fapt îi întunecă privirea și fu urmată de un atac de panică.
   - Doamna locotenent, dacă Reva a fost la baie, trebuie să fi făcut asta când era în stare de șoc. Nu pentru a încerca să ascundă ceva. Trebuie să credeți asta. Era în stare de șoc.
   Cu siguranță că îi fusese rău, se gândi Eve. Amprentele ei erau pe vasul de toaletă și pe marginea acestuia. Exact ca și cum s-ar fi sprijinit dacă i-ar fi fost foarte rău. Dar nu și în baia mare. Probele răului de care suferise erau în toaleta din capătul culoarului.
   Iar urmele de sânge erau în baia mare.
   - Cum ai intrat în casă. Caro?
   - Cum am... ah!
   Își trecu o mână prin păr, absentă.
   - Ușa, ușa din față era descuiată. Era chiar întredeschisă puțin.
   - Întredeschisă?
   - Da. Da, ledul încuietorii era verde și am observat că era întredeschisă, așa că am împins-o și am intrat.
   - Care era situația când ai intrat?
   - Reva era așezată pe jos în hol. Tremura toată. Nu era coerentă.
   - Dar fusese destul de coerentă când te-a sunat și ți-a spus că Blair și Felicity erau morți și că ea, fiica ta, se afla în mare încurcătură.
   - Da. Adică am înțeles că avea nevoie de mine și că Blair, Blair și Felicity erau morți. Mi-a spus: „Mamă, mamă, sunt morți. Cineva i-a omorât.” Plângea și avea o voce goală și ciudată. Mi-a spus că nu știa ce să facă, ce trebuia să facă. Am întrebat-o unde era și mi-a spus. Nu-mi amintesc exact ce mi-a spus sau ce am spus eu, dar am înregistrarea acasă. Puteți să o ascultați dacă vreți.
   - O voi face.
   - Îmi dau seama că Reva și apoi eu ar fi trebuit să sunăm imediat la poliție.
   Caro își aranjă o cută pe pantalonii de pijama și apoi rămase cu privirea ațintită asupra lor, de parcă abia atunci și-ar fi dat seama cu ce era îmbrăcată. Se înroși și apoi oftă.
   - Pot doar să vă spun că noi două, amândouă, nu aveam mintea prea clară și că nu ne-am gândit decât să contactam persoana în care aveam cea mai mare încredere.
   - Știai că ginerele tău este infidel?
   - Nu. Nu, nu știam. Rosti cuvintele cu furie. Și înainte să mă întrebați, o știam și pe Felicity destul de bine, sau cel puțin așa credeam. Credeam că este una din cele mai bune prietene ale Revei, aproape ca o soră. Venea foarte des pe la mine și eu am fost de multe ori la ca.
   - Felicity mai era combinată și cu alți bărbați?
   - Nu avea o viață sociala prea activă și avea înclinații spre artiști. Glumea spunând că nu era pregătită să se hotărască asupra unei epoci sau stil, nici în ceea ce privea bărbații, nici arta. Era, credeam, o femeie inteligentă, cu mult stil și umor. Reva este prea serioasă și nu se gândește decât la muncă. Credeam... mă gândeam că Felicity are o influență pozitivă, care o va face să vadă și aspectele mai puțin serioase ale vieții.
    - Cu cine era Felicity în ultimul timp?
   - Nu sunt sigură. Acum câteva săptămâni știam de un bărbat. Veniserăm toți la una din mesele organizate de ea duminica după-amiaza.
   Închise ochii și se concentră.
   - Da, un pictor. Îl chema Fredo. Așa l-a prezentat ea și mi s-a părut a li im personaj dramatic, străin și intens. Dar cu câteva săptămâni înainte fusese alt bărbat. Slab și palid. Și înainte...
   Ridică din umeri...
   - Îi plăceau bărbații și din câte se părea nu avea eu niciunul dintre ei o relație prea profundă.
   - Mai există cineva care ar fi putut să aibă codurile de acces de aici?
   - Eu nu știu să fie cineva. Felicity era foarte strictă în ceea ce privește securitatea. Nu voia să angajeze pe nimeni și toată curățenia era făcută de droizi. Spunea că nu se poate avea încredere în oameni, pentru că ai întotdeauna încredere în oamenii în care nu ar trebui să ai încredere. Îmi amintesc că odată i-am spus că mi se pare trist că gândește așa, iar ea a râs și mi-a răspuns că, dacă n-ar fi fost așa, fiica mea nu ar fi avut această slujbă.
   Eve o văzu pe Peabody în pragul ușii și se ridică în picioare.
   - Mulțumesc. O să mai discutăm și o să am nevoie de permisiunea ta scrisă ca să ascult convorbirile înregistrate pe care le ai acasă.
   - Sigur, și orice altceva mai ai nevoie pentru a rezolva acest caz. Vreau să-ți mulțumesc că te ocupi personal. Știu că vei descoperi adevărul. Pot să mă duc la Reva acum?
   - Ar fi mai bine dacă ai mai rămâne puțin aici.
   Îi aruncă o privire lui Roarke pentru a-i da de înțeles că și el trebuia să facă la fel.
   În hol îi făcu un semn cu capul lui Peabody pentru a-i da de înțeles să continue.
   - Tehnicienii au luat probe de sânge din țevăria din baia de sus și amprentele lui Ewing de pe vasul de toaletă, deși a fost șters cu destul de multă grijă. Arma crimei nu se poli ivește la setul de aici. Este unul scump și nicio piesă nu pare să lipsească. Se uită pe notițe. Am reactivat robotul menajer. A fost dezactivat la nouă și treizeci p.m. Înainte de asta avea înregistrat în memorie faptul că Felicity era acasă împreună cu un bărbat. A programat droidul să nu spună nume sau detalii. Va trebui să-l luăm cu noi pentru a încerca să-i spargem programul.
   - Ocupă-te de asta atunci. În cea de-a doua baie de sus, ați găsit vreo urmă de sânge?
   - Nimic. Doar amprentele lui Ewing pe vasul de toaletă.
   - Bine. Haide să discutăm din nou cu Ewing!

         Intrară în living, unde Reva era supravegheată de un polițist în uniformă. Când Eve intră pe ușă, Reva țâșni în picioare.
   - Vreau să vorbesc cu dumneavoastră în particular.
   Eve îi făcu semn polițistului în uniformă să plece și apoi vorbi fără să se uite la Peabody.
   - Ea este partenera mea, detectivul Peabody. Despre ce vreți să discutați cu noi, doamnă Ewing?
   Reva ezită, iar după ce Eve luă loc, oftă.
   - Mintea începe să mi se limpezească și tocmai mi-am dat seama în ce bucluc mă aflu. Și în ce am băgat-o pe mama. A venit doar pentru că eu eram în pragul isteriei. Nu vreau să fie și ea atinsă de mizeria în care mă aflu eu.
   - Nu vă faceți probleme. Nimeni nu vrea să-i facă rău.
  - Bine.
   Reva încuviință cu o mișcare a capului.
   - Bine atunci.
   - Ați spus că ați dat pătura la o parte și ați văzut cadavrele și sângele.
   - Da. Am văzut că erau morți. Știam că erau morți. Mai mult ca sigur.
   - Unde era cuțitul?
   - Cuțitul?
   - Arma crimei. Unde era?
   - Nu știu. Nu am văzut niciun cuțit. Doar pe Blair și pe Felicity.
   - Peabody, vrei, te rog, să-i arăți doamnei Ewing pe care am luat-o ca probă?
   Peabody se duse să-i arate cuțitul Revei.
   - Recunoașteți acest cuțit, doamnă Ewing?
   Reva se uită la lama mânjită de sânge, la mânerul mânjit, apoi ridică privirea confuză spre Eve.
   - Este al lui Blair. Face parte dintr-un set pe care l-a cumpărat anul trecut, atunci când a decis că trebuie să luăm amândoi lecții de gătit. I-am spus să facă ce vrea, dar că eu nu aveam de gând să învăț să gătesc. Chiar a luat lecții, din când în când. Pare a fi unul dintre cuțitele lui de bucătărie.
   - L-ai adus tu, Reva? Erai atât de furioasă încât l-ai pus tu în geantă cu gândul să-i ameninți, să-i sperii?
   - Nu, spuse și se îndepărtă de cuțit. Nu, nu l-am adus eu.
   Fu rândul lui Eve să scoată o pungă de plastic cu ceva în ea.
   - Este al tău acest paralizator?
   - Nu. Acesta este un model militar nou. Al meu are peste șase ani și este un model din dotarea Serviciului Secret, modificat. Acesta nu-mi aparține. Nu l-am văzut niciodată.
   - Atât paralizatorul, cât și cuțitul au folosit la uciderea victimelor. Și amândouă au amprentele tale pe ele.
   - E o nebunie!
   - Violența cu care au fost date loviturile mortale a dus la stropirea cu sânge pe mâini, față și pe haine.
   Reva se uită la mâini, frecându-le.
   - Știu că am sânge pe cămașă. Nu știu... Poate că am atins ceva în cameră. Nu-mi aduc aminte. Dar nu i-am ucis eu. Nu am atins cuțitul și nici paralizatorul. Mâinile mele nu sunt pătate de sânge.
   - În scurgerea de la baie am găsit urme de sânge și pe chiuvetă am descoperit amprentele tale.
   - Crezi că m-am spălat pe mâini? Crezi că am încercat să șterg urmele și apoi am sunat-o pe mama?
   Eve își dădea seamă că mintea Revei începea să se limpezească și că personalitatea îi revenea, odată cu coerența. Se vedea focul din ochii ei negri și maxilarul i se încleștă când culoarea îi reveni în obraji.
   - Ce crezi că sunt? Crezi că mi-aș face bucăți soțul și prietena doar pentru că m-au făcut să cad de proastă? Și, dacă aș fi făcut-o, nu aș fi avut atâta minte încât să scap de arma crimei și să curăț urmele? Pentru numele lui Dumnezeu, erau morți. Erau morți când am ajuns eu aici.
   Împinse scaunul în spate când aproape scuipă ultimele vorbe și furia o făcea să se învârtă de colo-colo prin cameră.
   - Ce dracu’ se întâmplă? Ce dracu’ este asta?
   - De ce ai venit aici în seara asta, Reva?
   - Pentru a-i prinde asupra faptului, pentru a țipa la ei și poate pentru a-l lovi pe Blair cu un șut în fund. Pentru a o pocni pe Felicity peste fața aia frumoasă de mincinoasă. Pentru a sparge ceva și a face o scenă a dracului de urâtă.
   - De ce în seara asta?
   - Pentru că abia în seara asta am aflat.
   - Cum? Cum ai aflat?
   Reva se opri și se uită la Eve, ca și cum ar fi încercat să-și aducă aminte de o limbă străveche care să o ajute să înțeleagă cuvintele.
   - Pachetul. Oh, Iisuse, fotografiile și chitanțele. Mi-a fost livrat un pachet acasă. Eram deja în pat. Era devreme, puțin după oraunsprezece, dar mă plictiseam și m-am dus la culcare. Am auzit soneria de la poartă. M-a iritat. Nu știam cine ar fi putut fi la acea oră, dar am coborât. Un pachet fusese lăsat la poartă. Am ieșit și l-am luat.
   - Ai văzut pe cineva?
   - Nu. Doar pachetul și, fiind suspicioasă de felul meu, l-am scanat. Nu mă așteptam să fie ceva periculos, dar e o obișnuință să fac asta. Am văzut că totul era în regulă, așa că l-am adus înăuntru. M-am gândit că era de la Blair. Un cadou prin care îmi transmitea că îi era deja dor de mine. Făcea astfel de lucruri... prostuțe, romantice...
   Se opri și se strădui să nu lase lacrimile care i se adunaseră în colțul ochilor să țâșnească.
   - M-am gândit că e de la el și l-am deschis. Erau niște fotografii, cu Blair și Felicity. Îi prezenta în posturi intime, era imposibil să te înșeli asupra naturii relației lor. Mai erau și facturile de la hoteluri și restaurante. Rahat!
   Își duse degetul la buze.
   - Facturi pentru bijuterii și lenjerie intimă, pe care el o cumpărase și nu pentru mine. Și toate astea dintr-un cont pe care nici nu știam că-l are. Și mai erau și două dischete, una cu telefoanele pe care și le dăduseră, iar cealaltă cu e-mailurile pe care și le scriseseră. Apeluri și scrisori de dragoste, foarte intime și explicite.
   - Nu era nimic din care să-ți dai seama cine ți le trimisese?
   - Nu, și nici n-am căutat sau stat să mă întreb, în clipa aia. Eram prea șocată și nervoasă și sufeream. Ultima convorbire înregistrată era despre cum aveau ei să-și petreacă două zile împreună, chiar la ea acasă, în vreme ce eu credeam că el era plecat din oraș. Râdeau de mine, murmură ea. Râdeau de cât de naivă eram și că nu-mi dădeam seama că totul se întâmpla chiar sub nasul meu. Ce mai expert în securitate, care nu e în stare nici soțul să și-l supravegheze!
   Luă loc din nou loc.
  - Nu are sens. E o nebunie! Cine să-i omoare o apoi să-mi însceneze mie crima?
   - Unde e pachetul?
   - În mașina mea. L-am adus cu mine în cazul în care aveam să mă răzgândesc în timp ce veneam încoace, deși nu era o prea mare posibilitate. Este pe scaunul din dreapta, la vedere.
   - Peabody.
   Reva așteptă până când Peabody ieși ca să aducă pachetul.
   - Asta n-o să mă facă să par mai puțin suspectă. Am dovada că soțul meu și-o trăgea cu prietena mea, aflu că au întâlnire în seara asta și apoi vin aici înarmată și pregătită. Ajung chiar în mijlocul acestei nebunii. Nu știu cine sau de ce ar fi vrut să-mi însceneze asta. Nu știu nici de ce m-ai crede că este o înscenare. Dar ăsta este adevărul.
   - Va trebui să te arestez. Va trebui să te pun sub acuzare. Acuzația va fi crimă cu premeditare.
   Se uită la Reva cum se schimba la față.
   - Nu te cunosc, continuă Eve, dar o știu pe mama ta și-l știu pe Roarke. Niciunul dintre ei nu este genul de om care să-și piardă capul. Amândoi au încredere în tine, așa că iată ce-ți spun. Dar rămâne între noi. Ia-ți un avocat. Ia-ți o mulțime de avocați. Și nu mă minți. Să nu mă minți în legătură cu nimic din ce te voi întreba. Dacă avocații sunt cât de cât buni, te vor scoate pe cauțiune la prima oră mâine-dimineață. Rămâi la dispoziția mea, în cazul în care voi avea nevoie de tine, și nu intra în belele. Dacă îmi ascunzi ceva, îmi voi da seama și mă voi înfuria.
   - Nu am nimic de ascuns.
   - S-ar putea să-ți treacă câte ceva prin cap. Dacă se va întâmpla asta, gândește-te bine de tot. Vreau să te oferi să faci un test cu detectorul de minciuni, testul adevărului, de nivelul trei. Este ca dracu’, penetrează în cele mai ascunse coridoare ale minții, dar, dacă nu ai nimic de ascuns și ai fost cinstită cu mine, îl vei trece. Un test de nivelul trei va apleca mult balanța în favoarea ta.
   Reva induse ochii și inspiră profund.
   - Pot să fac un test de nivelul trei.
   Eve zâmbi
   - Nu-l lua în glumă. Eu am trecut prin asta și știu că va fi extenuant. Pot cere un mandat pentru a-ți cerceta casa... mașinile, biroul, totul, dar dacă îmi acorzi permisiunea să fac asta fără să mai cer mandat, oficial, va fi mai bine pentru tine.
   - Văd că-mi cam pun viața în mâinile tale, Dallas.
   - Este deja în mâinile mele.

           O arestă pe Reva și o duse la secție.
   Datorită orei, putea să aleagă, fără să încalce procedura, să continue anchetarea Revei până dimineață. Dar avea de lucru și-l avea și pe Roarke.
   Trecu prin holul de la Criminalistică, unde detectivii care fuseseră în tura de noapte căscau în așteptarea ieșirii din serviciu.
   Așa cum presupuse, Roarke o aștepta în birou.
   - Trebuie să-ți vorbesc, începu el.
   - Mi-am imaginat. Nu pot să vorbesc înainte de a bea o cafea.
   Se duse direct la automatul de cafea și-l programă să focii o cafea dublă, tare și fără zahăr.
   El rămase unde era, doar se întoarse pentru a se uita pe im la traficul care începuse să se formeze la primele ore ale dimineții. Ea bea din cafea și-l vedea că era nerăbdător și revoltat.
   - Am aranjat să vorbească cu Caro cincisprezece minute. E tot ceea ce am putut să fac. Apoi va trebui să o iei pe Caro și să o duci acasă, să se liniștească. Te descurci tu.
   - Își iese din minți de îngrijorare.
   - Îmi dau seama.
   - Îți dai seama?
   Se întoarse încet spre ea. Îndeajuns de încet, încât ea să-și dea seama că era pe punctul de a exploda.
   - Tocmai i-ai arestat singurul copil pentru crimă cu premeditare. I-ai pus fiica în cușcă.
   - Și tu crezi că doar pentru că ții la ele și eu țin la tine, o pot lăsa să plece liberă, după ce am găsit amprentele ei pe arna crimei? După ce am găsit-o la locul dublei crime și după ce victimele sunt soțul și cea mai bună prietenă a ei, amândoi în pat, dezbrăcați? După ce recunoaște că a intrat pun efracție aflând că el i-o trăgea bunei ei prietene, Felicity?
   Luă o înghițitură mare de cafea și gesticulă spre el cu cana.
   - Hei, poate că ar fi trebuit să mă comport ca o polițistă bisericoasă și să-i dau drumul, după ce i-aș fi spus să aibă grijă și să nu mai păcătuiască.
  - Nu a ucis pe nimeni. E clar că i s-a înscenat totul și cine a făcut asta a plănuit astfel încât să cadă toată vina asupra ei.
   - Din întâmplare sunt de acord cu tine.
   - Faptul că ai închis-o face doar să-l lase pe cel care a comis crimele să... ce?
   - Am spus că sunt de acord cu tine în ceea ce privește partea cu înscenarea. Dar nu cu ceea ce nu ai mai terminat de spus.
   Mai bău niște cafea, de data asta mai lent, lăsând lichidul să-i pătrundă în tot organismul.
   - Nu le acord celor care au comis asta posibilitatea sau timpul necesar pentru a scăpa. Le acord doar timpul și ocazia să creadă că au scăpat și în același timp o protejez pe Reva. Urmărind totodată și litera mică și enervantă a legii. Îmi fac datoria, așa că lasă-mă-n pace!
   Roarke se așeză, pentru că dintr-odată se simți obosit și pentru că și el era mort de îngrijorare în legătură cu mama și cu fiica. Pe amândouă le considera a fi responsabilitatea lui.
   - O crezi așadar.
   - Da, o cred. Și cred și ceea ce văd.
   - Îmi cer scuze! Mi se pare că sunt cam încet la minte în dimineața asta. Ce-ți spun ochii tăi?
   - Că totul a fost pus în scenă mult prea bine. Parcă lipsea ceva ce ar fi făcut-o să pară reală. Un cuplu dezbrăcat și omorât cu cruzime, cuțitul care provenea din bucătăria primului suspect și care era înfipt în saltea. Sânge în scurgerea de la baie, amprentele suspectei pe chiuvetă - într-un loc pe care chipurile ar fi uitat să-l șteargă. Amprentele clare pe arma crimei, în cazul în care polițistul care anchetează cazul trebuie să fie dus de nas.
   - Și tu nu vrei să fii dusă de nas. Ar trebui să-mi cer scuze că m-am îndoit de tine?
   - De data asta te las să scapi, ținând cont că este cinci dimineața și am avut o noapte plină.
   Se simțea destul de generoasă pentru a-i oferi o cafea și apoi programă aparatul pentru încă o cană pentru ea.
   - Este o lucrătură clasică, în mare parte. Cine a plănuit asta, cred că o cunoștea foarte bine pe cu ce se ocupă, cum reacționează. Trebuia să fie foarte sigur că avea să plece spre locul crimei în viteză, plină de nervi. Că putea să treacă de sistemul de securitate. Altfel ar fi putut crede că nu avea decât să bată la ușă și apoi să plece dacă nu deschidea nimeni. Dar au ratat câteva indicii.
   - Care anume?
   - Dacă ar fi intrat în casă cu un cuțit imens în mână, nu ar mai fi scotocit în geantă pentru a scoate burghiul ca să rupă haina. Dacă s-ar fi spălat pentru a îndepărta urmele de minge, de ce s-ar fi dus în baia de sus când i s-a făcut rău? Acolo de ce nu și-a șters amprentele? Cum se face că nu are deloc sânge în păr? Stropii ajung pe lampă, câțiva pe perete și dacă ar fi comis crima, ar fi trebuit să fie deasupra celor doi, dar nu are deloc sânge pe păr. S-a spălat și pe cap? Atunci de ce nu s-au găsit deloc fire de păr în baie?
   - Ești foarte meticuloasă.
   - De aia mă plătesc așa de mult. Cine a făcut asta o cunoaște, Roarke, și le cunoaște și pe victime. A vrut să scape de unul sau de altul dintre ei, poate chiar de amândoi. Sau poate nu a vrut decât ca Reva Ewing să fie închisă pe viață. Asta trebuie să descoperim.
   Se așeză pe un colț al biroului și mai luă o gură de cafea.
   - O să-i cercetez viața cu lupa și o să fac la fel și în cazul victimelor. Cel puțin unul dintre ei este cheia enigmei. Cine a făcut asta a supravegheat victimele, a făcut fotografiile, discurile. Calitatea este foarte bună. Și a intrat în casă la fel de ușor ca și Reva, așa că sistemul de securitate nu i-a pus nicio problemă. Avea un paralizator militar. Trebuie să-l cercetez, dar pun pariu că nu este o făcătură de pe piața neagră. Daca ei își închipuie că un polițist intră în casa aia și înghite micul lor program artistic, n-au decât să meargă să-și ia gogoși.
   - Nu polițista mea.
   - Niciun polițist din departamentul ăsta, sau dacă ar fi așa, ar merita un șut în fund, afirmă Eve cu convingere. Când ceva arată atât de bine la exterior, cu siguranță că în interior nu este deloc așa. Cine a realizat toate astea a fost puțin cam prea creativ. Poate și-a imaginat că Reva avea să fugă. Că atunci când își revenea, avea să se panicheze și să fugă. Dar nu a făcut-o. Am trimis medicii să vadă dacă i s-a administrat ceva care a făcut-o să-și piardă cunoștința. Nu mi se pare că este genul care leșină așa de ușor.
   - Nici mie.
   - Ai de gând să mă bați la cap cu altceva?
   - Da.
   O luă de braț, o mângâie și apoi îi dădu drumul.
   - Atât Caro, cât și Reva sunt importante pentru mine. Te-aș ruga să mă lași să te ajut. Dacă refuzi, o voi face fără știrea ta. Îmi va părea rău, dar o voi face. Caro este mai mult decât o simplă angajată a mea, Eve. Mi-a cerut ajutorul și niciodată nu mi l-a mai cerut până acum. Niciodată în toți anii de când lucrează pentru mine. Nu pot să stau deoparte, nici măcar pentru tine.
   Eve mai luă o înghițitură, gânditoare.
   - Dacă ai sta deoparte, chiar și pentru mine, nu ai fi bărbatul de care m-am îndrăgostit, nu-i așa?
   Roarke puse cana pe masă și apoi îi cuprinse fața în mâini.
   - Te rog să-ți aduci aminte clipa asta, data viitoare când te vei înfuria pe mine. Eu voi face la fel.
   Se aplecă și o sărută pe buze.
   - Îți voi aduce dosarele mele despre Caro și Reva, care conțin multe informații personale. Și-ți voi mai aduce și altele.
   - E un început bun.
   - Caro m-a rugat. Aș fi făcut-o oricum, dar e mai ușor dacă mi-a cerut-o ea. Vei vedea, când vei avea de-a face cu ea, că este foarte scrupuloasă.
   - Cum a reușit, ținând cont că lucrează pentru tine?
   - E un paradox, nu? spuse el zâmbind. Îl suni pe Feeney?
   - Voi avea nevoie de cei mai buni oameni de la informatică, așa că da, o să-l sun pe Feeney și probabil că el îl va aduce pe McNab.
   - V-aș putea ajuta cu aparatura electronică.
   - Dacă Feeney te vrea, nu are decât să lucreze cu tine. Rezolv eu cu comandantul. Dar îți dai seama că relația ta cu suspectul va fi o problemă. Dacă nu-l conving pe comandantul Whitney că este o înscenare, nu va fi de acord să participi, chiar și așa, neoficial.
   - Pun pariu că reușești să-l convingi.
   - Să facem toate lucrurile la rândul lor. Du-o pe Caro acasă!
   - O duc. Voi încerca să mă descotorosesc de cât mai multe lucruri pe care le am de făcut, astfel încât să am timp liber până când se termină totul.
   - Plătești tu avocații?
   - Nu vrea să mă lase.
   O umbră de iritare îi trecu pe față.
   - Cu niciuna dintre ele nu se poate discuta în privința asta.
   - Și încă ceva. Ai dansat vreodată cu Reva?
   - Vrei să spui dacă am fost amanți? Nu.
   - Bine. Ar fi fost cam bizar. Du-te! Trebuie să-mi iau partenera să mergem în Queens.
   - Pot să pun o întrebare mai întâi?
   - Dar repede.
   - Dacă ai fi fost la fața locului în noaptea asta și nu ar fi avut nicio legătură cu tine, ai fi acționat la fel?
   - Nu era nicio legătură când am ajuns acolo. Așa am putut să observ totul și să-mi dau seama că este o înscenare. Nu puteam să țin cont de tine, nu în mintea mea. Și tu ai fi făcut la fel.
   - Îmi place să cred asta.
   - Așa ai fi făcut. Știi cum să fii rece și calculat când e nevoie. În sensul bun al cuvântului.
   - Sper că în sensul bun, spuse el zâmbind doar pe jumătate.
   - Dar te-am acceptat din nou în minutul în care am ieșit afară de acolo.
   - Serios?
   - M-am gândit: dacă Roarke ar fi înscenat asta, nimeni nu și-ar fi dat seama că este o înscenare. Cine a făcut-o mai are de învățat.
   De data aceasta chiar râse și ei îi făcu plăcere să vadă că îi mai alungă din îngrijorare.
   - Asta chiar mă flatează.
   - Eu spun doar lucrurilor pe nume și mai am un motiv pentru care am fost de acord să lucrezi și tu la caz. Vreau să descopăr cum și în ce fel a fost gândită înscenarea clasică, așa că cel mai bine este să mă folosesc de cineva care știe toate dedesubturile. Poți să începi să te gândești la ce lucrează Reva pentru tine, sau la ce a lucrat, sau la ce urma să lucreze.
   - Deja mă gândesc la asta.
   - Vezi, un alt motiv. Cred că ar fi bine să-i asiguri lui Caro o garda de corp, pentru mai multă siguranță. Cred că ar prefera pe cineva particular, nu un polițist.
   - Am aranjat deja.
   - Și motivele tot apar, unul după altul. Dispari!
   - Dacă tot mă rogi atât de frumos!...
  O sărută ușor.
  - Caută ceva normal de mâncare, îi mai spuse și dispăru.
   Și, deși privirea i se îndreptă spre locul în care ascundea bomboane, își dădu seama că probabil el nu la asta se gândise.

                                3.

        Se aștepta să găsească o casă de nivel mediu, tipică pentru suburbii.
   Casa Ewing-Bissel era cu câteva niveluri mai sus de medie, cu o arhitectură contemporană, ascunsă în spatele unui gard din pietre vechi, recuperate de la o altă instrucție. Avea numeroase ferestre prin care nu se vedea decât dinăuntru în afară și multe colțuri ascuțite.
   Intrarea era din același tip de piatră ca și gardul, vopsită în roșu.
   Erau mulți arbori și arbuști ornamentali plantați în ghivece mari și câteva sculpturi bizare în metal, pe care i le atribui lui Blair Bissel.
   Casa i se păru rece și ciudată.
   - Ewing se pricepe la sisteme de securitate, spuse Peabody, după ce trecură de nenumărate încuietori, doar pentru a intra în curte. Și clădirea e faină, daca îți plac astfel tic chestii.
   - Ție nu-ți plac?
   - Nțț.
   Peabody făcu o grimasă pe când traversa curtea din piatră roșie. Tipul ăsta de arhitectura îmi aduce aminte de o închisoare și nu-mi dau seama dacă este gândită ca să-i împiedice pe oameni să intre sau să iasă. Și arta.
   Se opri pentru a studia o carcasa din metal cu opt picioare, eu un cap triunghiular, cu dinți strălucitori.
  - Avem mulți artiști în familie, continuă Peabody. Un cuplu care lucrează mai ales în metal și unele dintre lucrările lor sunt ciudate. Dar e... interesant, într-un fel bizar și de obicei destul de amuzant și încântător.
   - Metal incitant.
   - Da, exact. Dar chestia asta e ceva între un câine de pază și un păianjen. E dubios și puțin rău. Și ce zici de chestia aia?
   Arătă spre o altă sculptură. Aceasta, își dădu seama Eve când se apropie, reprezenta două personaje, îmbârligate. Bărbat și femeie, lucru care era evident când vedeai mărimea exagerată a penisului vopsit în violet. Se termina cu un vârf ascuțit și era pe punctul de a penetra femeia. Ea era, observă Eve, aplecata pe spate într-un gest de pasiune sau de frică. Nu aveau față, erau doar forme și sentimente. După câteva clipe își dădu seama că sentimentul nu era romantic, nici măcar sexual. Era doar violent.
   - Aș spune că probabil era talentat și chiar și talentul poate fi bolnăvicios.
   Pentru că îi crea o senzație de disconfort plecă de lângă sculptură și se duse spre ușă. Chiar cu toate codurile de acces pe care i le dăduse Reva, le-a trebuit ceva timp și efort pentru a intra.
   La intrare era un fel de hol, lumina intrând prin niște ferestre vopsite, de pe tavanul etajului al treilea, iar pe jos era gresie albastră. În mijloc era o fântână arteziană, reprezentând niște ființe jumătate pești, jumătate oameni care vomitau cu violență în apă. Pe toți pereții erau oglinzi, creând zeci și zeci de reflexii. Accesul în camere se făcea din acest hol, prin rectangule fără uși.
   - Nu i se potrivesc toate astea, spuse Eve. Eu aș spune că el a ales casa și a decorat totul, iar ea doar a acceptat.
   Peabody se uită în sus, la păsările de coșmar, sculptate, care atârnau la înălțime. Păreau a se roti în așteptarea prăzii.
   - Tu ai fi fost de acord?
   - Nici mie nu mi se potrivește casa în care trăiesc.
   - Nu este adevărat.
   Eve ridică din umeri și apoi înconjură fântâna.
   - Cel puțin, când m-am mutat acolo, nu mi se potrivea. De acord, nu arată așa. Este frumoasă, este locuibilă și este călduroasă. Dar era casa lui Roarke. Încă este mai mult a lui decât a mea, dar nu e nicio problemă.
   - Cred că l-a iubit cu adevărat.
   Locuința îi făcea părul să i se ridice pe spate, iar Peabody nu se străduia să ascundă asta.
   - Dacă a locuit aici doar pentru că-i plăcea lui, trebuie să-l fi iubit.
   - Asta cred și eu, spuse Eve.
   - Mă duc la bucătărie, să văd dacă arma crimei provine de acolo.
   Eve încuviință și, folosindu-se de planul pe care îl desenase Reva, urcă la etaj.
   Dormea, se gândi Eve. Auzise soneria de la poartă, se trezise și verificase pe monitor. Apoi a văzut pachetul.
   Se opri în dreptul unei ferestre care dădea spre o grădină din piatră și metal. Nimic nu avea viață, nu era real.
   S-a ridicat din pat, își continuă Eve raționamentul, iar apoi a coborât să ia pachetul. A luat un scaner și a verificat dacă nu era vreo bombă. O femeie precaută.
   A adus pachetul în casă.
  Eve intră în dormitorul principal și văzu primele semne de viață.
   Erau mai multe oglinzi, rame de argint pe pereți și altele care formau o ușă dublă. Patul, lat ca un canion, era deranjat și pe un colț atârna o cămașă de noapte. O ușă de la un dulap era deschisă - era dulapul Revei, își dădu seama Eve după ce aruncă o privire înăuntru.
   Apoi deschisese pachetul și se așezase pe pat, își imagină Eve. S-a tot uitat la fotografii, în timp ce creierul ei încerca să priceapă ce se întâmplă. A studiat chitanțele. S-a dus la consola multimedia și a încărcat discurile.
   S-a învârtit ca un leu în cușcă, Eve era sigură de asta. Asta ar fi făcut ea. S-ar fi învârtit de colo-colo, ar fi blestemat și ar fi plâns de furie. Ar fi aruncat cât colo ceva care putea fi spart. Apoi remarcă, vizibil satisfăcută, cioburile dintr-un colț îndepărtat al camerei.
   După aceea ar fi venit momentul să acționeze. S-a îmbrăcat și și-a luat sculele. Și-a făcut planul în minte între reprize de înjurături și furie. Să-i fi luat... cât?... o oră, maximum o ora, din momentul în care deschisese pachetul până când plecase.
   Eve se întoarse la teleemițător și asculta toate transmisiile din ultimele douăzeci și patru de ore.
   Era și un mesaj de la Felicity, înregistrat la ora 14.00:
   Bună, Reev. Știu că ești la muncă, dar nu-mi place să te deranjez acolo. Voiam doar să-ți spun că am o întâlnire fierbinte în seara asta. Spera... să ne întâlnim vineri sau sâmbătă. O să-ți dau toate detaliile sordide. Să fii cuminte cât e Blair plecat. Sau, dacă nu ești, să-mi povestești tot. Ciao!

       Eve puse imaginea pe pauză și se uită atentă la Felicity Kade.
   Era genul de bogătașă care arăta ca o bombă sexy, se gândi Eve. O blondă cu inflexiuni roșcate și cu buze senzuale. Ochii de un albastru-închis încât păreau violeți, cu o aluniță neagră la cel stâng.
   Eve era gata să parieze că fața o costase destul de mult.
   Se acoperise sunând-o pe Reva. Nu mă suna diseară că am o întâlnire. Din întâmplare este soțul tău, dar ce tu nu știi nu-mi face mie rău.
   Sau cel puțin așa se gândise când sunase.
   Și era ceva în privirea ei, un fel de excitare care o făcea pe Eve să creadă că Blair Bissel era deja acolo când Felicity sunase. Iar când el sunase acasă, la cinci și douăzeci, remarcă Eve, avusese grijă ca pe ecran să nu apără nimic altceva în afară de fața lui. Ochii lui verzi păreau încărcați. Zâmbetul îi părea obosit, la fel ca și vocea.
   Își dădea mai bine seama de ce Reva se îndrăgostise de el, acum, după ce văzu transmisia, decât după fotografia din cartea de identitate. Dacă mai adăugai și expresia leneșă de pe figură, vocea sexy și lentă obțineai un efect puternic.
   Bună, iubito. Speram să fi ajuns deja acasă. Ar fi trebuit să te sun pe teleemițătorul de buzunar. Dar sunt cam confuz din cauza călătoriei și a diferenței de fus orar. O să-mi închid emițătorul, așa că nu vei putea să mă contactezi. Mă duc să mă culc. Te sun imediat ce mă trezesc. Sper să-ți fie dor de mine, iubito! Mie îmi este.
   Își acoperise și el spatele și-și asigurase o noapte de distracție cu partenera lui.
   Dar, totuși, fusese neglijent. Necugetat. Sau ar fi fost așa, dacă ea n-ar fi avut atâta încredere în el. Dacă ar fi depistat transmisia, așa cum ar fi făcut Eve, de exemplu? Dacă ar fi avut vreo bănuială și ar fi decis să se ducă acolo unde spusese el că era?
   Dacă... o mulțime de dacă ar fi putut să-i arunce în aer povestea.
   Dar în loc să fie descoperit era mort. Pentru că altcineva îl urmărise, altcineva fusese interesat și așteptase momentul și locul potrivit.
   Dar de ce?
 
          - Ustensilele de gătit fac parte din același set, spuse Peabody când intră. Cuțitul de pâine lipsește.
   - Este cumva cuțitul de pâine pe care l-am luat noi ca probă?
   - Da, este exact acela. Am verificat și înregistrarea de la aparatul de gătit. Se pare că Reva Ewing a mâncat doar o porție de pui picant și o salată la nouă și jumătate ieri-seara. Înainte de asta, sunt înregistrate două porții de clătite și o cană de cafea la șapte și jumătate ieri-dimineață.
   - Deci au luat micul dejun împreună, înainte ca el să fi plecat în falsa călătorie de afaceri și ea la muncă.
   - Înregistrările de pe banda de securitate arată că Reva Ewing a fost singura care a intrat în casă la opt și jumătate. Și soneria s-a auzit după ora douăzeci și trei. Și faptul că ea a părăsit casa și s-a întors cu un pachet pe care l-a scanat se confirmă.
   - Văd că ai fost ocupată.
   - Noi, detectivii, facem tot ceea ce putem, declară Peabody zâmbind.
   - Sper că n-o să mai continui mult pe tema asta.
   - M-am gândit că am cam o lună la dispoziție în care pot să spun că simt detectiv de cel puțin trei ori pe zi. Dacă depășesc o lună înseamnă să mă dau mare.
   - Am reținut. Vreau să iau înregistrările la sediu. Dacă toată chestia asta este o înscenare, atunci cel care a făcut-o știe la fel de multe despre sistemele de securitate cât Reva.
   - Ai spus dacă. Ai dubii?
   - Întotdeauna este loc de dubii.
   - Bine, mă gândeam și eu, și nu mi se pare chiar foarte plauzibil, dar dacă tot este loc de dubii și supoziții... Dacă a aranjat totul ca să pară o înscenare? Ar fi fost o chestie făcută cu sânge rece și ar fi fost riscant. Dar și foarte inteligent.
   - Da, chiar așa ar fi. Eve începu să cerceteze metodic sertarele biroului.
   - Te-ai gândit și tu la asta.
   - Peabody, noi, locotenenții, gândim în permanență.
   - Dar nu crezi în varianta asta.
   - Să ne gândim așa: dacă ea a făcut-o, cazul este simplu. Pică pară mălăiață... Nu trebuie decât să scriem un raport și să așteptăm să ajungă la tribunal. Dar dacă spune adevărul, avem un mister de dezlegat. Și-mi plac al diacului de mult misterele!
   Luă toate discurile în evidență pentru a le verifica la sediu, mai luă un computer, cuburile de memorie și o agendă electronică ce părea stricată.
   - Alegeți un dulap, o invită Eve pe Peabody.
   Cercetară dormitorul, de la dulapuri la șifoniere. Nu găsiră nimic interesant în afară de câteva haine, pe care Peabody le numi desuuri de sex pervers. Apoi își împărțiră birourile, Eve luându-l pe al lui Blair.
   Împărțirea, remarcă Eve, era mai bună pentru el. Era de două ori mai mare decât al ei, iar ferestrele dădeau spre grădina din piatră, grădină pe care presupunea că el o dorise așa. Avea în birou o canapea mare de piele, de culoarea cafelei cu lapte, în spatele căreia era o oglindă și o consolă de distracții, care conținea aparatură de ultimă generație.
   Era mai degrabă o cameră de joacă pentru un bărbat-copil decât o cameră de lucru. Când încercă să pornească unitatea de date își dădu seama că nu funcționa deloc. O lovi cu podul palmei, așa cum făcea cu toate mașinăriile recalcitrante.
   - Am spus „Pornește computerul”, repetă ea, indicând din nou numele, rangul și numărul legitimației, pentru a înlătura parolele de protecție.
   Ecranul rămase închis și unitatea nu scoase niciun zgomot.

...............................................................