Când dragostea ucide, Anna Butner

...........................................................

                         2-10

          Încet, se răsuci spre ea, în parte curios să observe transformările pe care le suferise în ultimii treisprezece ani de când n-o mai văzuse, pe de cealaltă parte, nesigur de cum avea să decurgă ostilităţile cu ea.
   Şi rămase iară grai, simţind impactul drept în inimă.
   Cristine... ei bine. nu era deloc tânăra pe care şi-o imaginase el in drum spre casă, în copilărie. Cristine fusese rotundă ca un dop. Undeva, de-a lungul acelor ani, surplusul de greutate se topise ca prin farmec, adăugând centimetri de graţie înălţimii ei. Şi tot ca prin farmec, răţuşca cea urâtă se transformase într-un vis exotic.
   Lui Nick îi luă trei secunde să înregistreze schimbările uluitoare pe care le suferise înfăţişarea Cristinei şi de patru ori pe atât să-şi regăsească aplombul. Şi să-şi amintească faptul că. dacă nu respiri, rişti să mori sufocat într-un mod stupid şi să te faci dracului de râs!
   Din toată armonia de forme şi culoare, Nick nu recunoscu decât ochii migdalaţi, acei ochi de o culoare neobişnuită, limpezi şi vii ca ametistele şlefuite, şi nuanţa aurie a pielii.
   - Măi, măi, măi ce surpriză! făcu Nick într-un târziu, zâmbind uşor ironic şi pornind spre ea cu paşi întinşi.

           Cristine îl privi cum se apropie de ea încercând să-şi păstreze cumpătul.
   Pulsul îi izbea cu o asemenea forţă în gât şi timpane, că-i era teamă că dacă va deschide gura să vorbească, inima avea să-i ţâşnească afară. Ştiuse că într-o bună zi el avea să se întoarcă acasă, dar... nu se gândise că avea s-o facă atât de curând, iar groaza şi surpriza o încremeniseră cu totul.
   Şi totuşi undeva, o parte a minţii ei îşi aduse aminte de maniere.
   Genunchii i se flexară încet, aducându-i corpul în poziţia de reverenţă.
   - Bine aţi venit acasă, înălţimea Voastră, rosti ea cu o voce impersonală, aşteptând ca el să-i dea acceptul să se ridice.
   Nu se aşteptase s-o atingă. Şi totuşi străinul acela cu privire dură o apucase de bărbie şi printr-o mişcare lejeră, o ridicase din reverenţă şi o silise să se uite în ochii lui.
   Pleoapele ei se ridicară încet, dezvelind irisurile de culoarea violetelor, limpezi şi strălucitoare. Nick simţi impactul acelor ochi exotici ca pe o lovitură în stomac.
   - Eşti.... începu Nick cu o voce răguşită, evaluându-i frumuseţea încet.
   Femeie! Acesta era cuvântul. Era femeie, din creştet şi până-n tălpi. Niciun alt cuvânt n-o putea defini mai bine pe creatura exotică din faţa lui.
   - ...ai crescut, sfârşi el ideea într-un târziu, privind-o cu un aer nătâng.
   Sprânceana ei stângă se arcui o idee, în ochi îi apăru un licăr de amuzament ironic, care se stinse la fel de repede cum apăruse.
   - Am încercat să rămân mică, Înălţimea Voastră, dar natura mi-a fost potrivnică. Aşa că trebuie să vă împăcaţi cu situaţia...
   - Eu sunt împăcat şi chiar îmi convine situaţia, mărturisi el cu un rânjet viclean. Tu?
   Cristine se retrase uşor, desprinzându-se de atingerea lui. Avea impresia că o tachinează, deşi nu era prea sigură de asta.
   Ceva din expresia zâmbetului leneş de pe buzele lui o punea în gardă.
   Bărbatul din faţa ei avea ceva care o neliniştea. Nu mai era acel Nick pe care-l iubise în copilărie, dar, la o adică, nici nu sperase în vreo minune.
   Privirea atentă cu care noul conte de Sutherland îi studiase trăsăturile chipului fusese cântăritoare, dar nu în modul dezinteresat fratern, şi nici ostilă, aşa cum s-ar fi aşteptat, ci cu un interes pe care nu prea ştia cum să-l definească.
   Cristine îl privi prudentă, întrebându-se dacă acel gol dureros din inima ei se datora emoţiei reîntâlnirii, provocat de surpriza neaşteptată de a-l vedea din nou la Sutherland House după atâţia ani, sau spaimei adânci că el avea s-o arunce pe drumuri, aşa cum îi promisese cu mult timp în urmă.
   De câte ori nu se gândise la el, cuprinsă de dor şi vinovăţie, întrebându-se cum era viaţa lui în acel moment, ce temeri sau bucurii îl încercau, dacă mai trăia sau nu?...
   Se rugase pentru el ceasuri întregi, făgăduind cerului orice sacrificiu pentru ca moartea să-l ocolească şi el să se întoarcă teafăr acasă. Ani de-a rândul se simţise îngrozitor pentru că, din cauza ei, Nick plecase de acasă şi rupsese aproape complet legăturile cu cei din același sânge cu al lui. Și când încetase să mai spere că avea să-l revadă vreodată, se întorsese.
   Stătea în fața ei, filtrându-i imaginea printre genele lungi și dese, un bărbat care însuma peste șase picioare înălțime, lat în umeri, bronzat, cu părul negru lung pnă la umeri, și...cercel în ureche?
   Realizând că el aştepta un răspuns din partea ei şi că tăcerea care se prelungea se încărca de o tensiune ciudată, inexplicabilă. Cristine îşi umezi buzele şi rosti moale, încercând să tragă de timp:
   - Depinde de ce anume vreţi să auziţi, my lord: un adevăr sau o minciună?
   - Încearcă minciuna, o invită el cu un zâmbet curtenitor.
   Cristine clipi, descumpănită.
   - Vreţi o minciună? se bâlbâi ea, neaşteptându-se ca el să aleagă tocmai acea variantă.
   Nick işi înălţă o sprânceană.
   - M-ai lăsat să aleg, nu?
   Tânăra părea din ce în ce mai încurcată. Lui Nick i se făcu milă.
   - Atunci spune-mi de ce te supără faptul că natura ţi-a fost potrivnică?
   - Sunt... sunt dezamăgită că nu sunt bărbat, milord.
   Hohotele de râs care explodară din pieptul lui avură un efect ciudat asupra stomacului ei.
   - Ţi-ai dori să fii bărbat? făcu el amuzat. De ce, pentru numele Înduratului de sus?
   - Pentru că libertatea femeii este limitată în societate iar bărbaţii beneficiază de tot ceea ce nouă, femeilor, in general ne este interzis sau refuzat, replică ea înţepată. Un bărbat se bucură de putere, de libertate şi-şi poate asigura singur protecţia, într-un mod onorabil, atunci când viaţa sau siguranţa lui sunt ameninţate.
   Ochii lui se îngustară gânditori, iar Cristine ştiu instinctiv că vorbele ei îl iritaseră la un anumit nivel.
   - Te simţi ameninţată. Cristine? o întrebă el pe un ton înşelător de blând.

         Na, că o tăcuse de oaie! Fusese de-a dreptul proastă să deschidă un subiect atât de delicat, care viza direct râca dintre ei.
   - Nu ştiu, ar trebui? tăcu ea moale, înclinându-şi capul într-un unghi pe jumătate provocator, pe jumătate defensive, în timp ce ochii ei violeţi îl fixau cu o întrebătoare inocenţă.
   Nu doar trupul ei cunoscuse o transformare radicală, reflectă Nick surprins. Se părea că şi spiritul ei ţinuse vesel pasul cu aceste schimbări.
   În mod sigur se temea de el, de faptul că ar fi putut să pună în aplicare vorbele necugetate ale adolescentului rebel și gelos care fusese în urmă cu treisprezece ani. Însă ceea ce-l impresionă cel mai tare în acel moment fu curajul ei de a înfrunta o situație care s-ar fi putut amâna.
   El jurase ca în clipa în care titlul de conte intra în posesia lui avea s-o arunce de la Sutherland House ca pe un gunoi. Îşi amintea foarte clar expresia pe care o folosise atunci când plecase la Ethon şi care de-a lungul anilor îi adusese atâtea mustrări de conştiinţă
   Acum Cristine dorea să ştie dacă avea sau nu de ce să-şi facă griji în ceea ce-l privea. Și tatona terenul cu... eleganţă.
   Nick simţi brusc nevoia de a o trage în braţele lui şi de a o asigura că totul nu fusese decât o prostie, care degenerase într-o situaţie îngrozitoare, care s-ar fi rezolvat foarte uşor dacă orgoliul lui de adolescent cu mintea fierbinte nu ar fi fost atât de inflamat.
   - Arată-mi-l numai pe cel care îndrăzneşte să-mi ameninţe sora şi o să constaţi cât de rău şi de crud pot să fiu! spuse Nick încet, privind-o serios. O să-l jupoi de viu şi o să-l tăvălesc prin sare şi oţet, rosti el, aplecându-se spre ea ca pentru a sublinia greutatea amenințărilor lui. După care o să torn gaz pe el și o să-i dau foc. Pe urmă o să ne uităm la el cum arde și o să ciocnim în sănătatea noastră.
   Cristine făcu ochii mari, clipi uluită, apoi întreaga expresie a feței i se lumină.
   - Oh!...Oh, Doamne, Nick, bine ai venit acasa! izbucni ea, zburând direct în brațele lui.
   Nick o prinse, chicotind, şi se răsuci cu ea în braţe, atenuând din inerţia trupului ei, tocmai la timp ca să prindă expresia uşurată de pe faţa mamei sale, cea amuzată de pe mutra atrăgătoare a lui Ethan şi cea înduioşată de pe figura visătorului Anthony. Le făcu cu ochiul peste capul Cristinei, încercând să-şi ascundă tulburarea.

           Părul ei mirosea a flori, constată el, închizând ochii pentru o clipă. A flori de câmp.
   - Bine te-am găsit, pacoste mică ce eşti, ii şopti el in ureche cu duioşie, simţindu-se dintr-odată eliberat de o parte din povara remuşcărilor pe care le dusese de atâta timp în suflet. Iisuse, te-ai făcut mare şi frumoasă!
   - Iar tu ai rămas la fel de arogant, numai că ţi-a uitat Dumnezeu măsura, râse Cristine, retrăgându-se din braţele lui pentru a-l putea privi în voie. Ţi-ai lăsat părul lung. Iar acela din urechea ta, am observat eu bine, sau este chiar un rubin? făcu ea cu o expresie amuzată.
   Nick îşi atinse într-un gest reflex piatra micuţă de pe lobul urechii stângi şi rânji.
   - Rubin, confirmă el.
   - Arată trăsnet, râse Cristine cu gura până la urechi, etalându-şi dantura impecabilă.
   - Doamne, Nick, mi-a fost aşa de dor de tine! îi mângâie ea obrajii eu vârfurile degetelor, privindu-l cu adoraţie.
   Nick schiţă un zâmbet strâmb, încurcat. Din nu se ştie care motiv, declaraţia, atingerea şi privirea ei îi produseră un gol în stomac.
   - Şi mie mi-a fost dor de voi toţi şi dacă nu ai avea părul prins în cocul acesta dichisit, ţi l-aş ciufuli ca să-ţi demonstrez asta şi să te enervez, domnişorico. Întotdeauna îţi ieşeai din minţi când făceam asta.
   Cristine se rezumă să zâmbească, un zâmbet de dulce aducere aminte, apoi îl luă de mână şi-l trase după ea spre ferestrele care dădeau spre parc.
   - Stai jos şi povesteşte-ne totul, de la cap la coadă îi ceru ea, indicându-i unul dintre cele patru fotolii Ludovic al XIV-lea, grupate în jurul unei măsuţe de ceai. Dar, înainte de a începe, trebuie să te întreb dacă ţi-e foame sau nu.
   - Am mâncat la un han acum două ceasuri, declară Nick, zâmbind uşor.
   - Atunci e numai bine. Avem timp să pregătim masa de prânz. O să lipsesc doar un minut, cât mă duc până la bucătărie să comand un meniu special, aşa că nu începi până nu mă întorc, bine?... Nici măcar o vorbă!
   Se uita la el cu ochii aceia mari, hipnotici, cu o aviditatea şi o fascinaţie pe care nici măcar nu încerca să şi le ascundă.
   Nick o privi, blestemând în sinea lui. Nicio femeie nu-i mai tăiase răsuflarea până atunci.
   Era probabil surpriza, îşi zise el, asigurând-o pe Cristine printr-un zâmbet şi o clătinare a capului că nu avea să scoată o vorbă până ce ea nu se întorcea. Nu se aşteptase la o asemenea metamorfoză. Din cauza asta se simţea atât de... confuz şi emoţionat, gândi el îngrijorat, urmărind-o cu privirea cum se depărta.
   Oh, la naiba, de ce trebuia să-şi legene şoldurile în felul acela?...
   Trebuia să păstreze distanţa faţă de ea, în mod necesar şi absolut obligatoriu. O relaţie cu Cristine ar fi fost... de neconceput, aproape incestuoasă. Era sora lui. Nu conta faptul că prin vene nu le curgea acelaşi sânge. Copilăriseră împreună. Nu trebuia decât să-şi aducă aminte de bebeluşul gălăgios şi mai târziu, de puştoaica aceea năzuroasă, cu minte diabolică, care-i făcuse viaţa un iad. Şi-şi amintea de copila aceea foarte bine!
   Ceea ce nu pricepea deloc însă, era de ce mintea lui refuza să asocieze amintirile despre acea pacoste umblătoare cu femeia pe care o descoperise astăzi la Sutherland House.
   Îi era imposibil să lege cele două imagini, ca şi cum ar fi fost vorba despre două persoane complet diferite, care nu aveau nicio legătură una cu cealaltă.
   Pierduse treisprezece ani din viaţa lor. Poate că aceasta era răspunsul la problema lui. De îndată ce aveau să recupereze într-un fel sau altul acel timp irosit, să-şi actualizeze vieţile şi să rememoreze copilăria lor, aveau să i se schimbe şi lui ideile acelea... nu tocmai creştine.
   - Şi-a făcut debutul la Londra? se trezi el întrebând.
   - Nu încă, răspunse Ethan.
   - De ce naiba nu? se încruntă Nick nedumerit, întorcându-şi privirea spre el.
   Pentru că situaţie ei este una specială, interveni Kimberly. Debutul ei a fost programat pentru primăvara asta. Daniel voia să...
   Vocea contesei se frânse şi ea clipi des pentru a-şi ascunde lacrimile.
   - O să discutăm într-una din zilele următoare despre asta, continuă Kimberly, trăgând încet aer în piept. Până atunci, haide să ne bucurăm de întoarcerea ta, propuse ea cu un surâs cald, privindu-şi întâiul născut cu afecţiune.
   Nick dădu aprobator din cap, în timp ce simţi povara vinovăţiei apăsându-i sufletul.
   Părinţii lui se iubiseră enorm. Daniel şi Kimberly avuseseră o căsnicie fericită, perfectă. Pierderea tatălui său fusese o lovitură groaznică şi neaşteptată pentru toţi cei de la Sutherland House, dar în mod special pentru mama sa. Iar el nu fusese acolo ca să le aline durerea, să-i susţină şi să-i îmbărbăteze...
   - Până se întoarce Cristine, propun să bem ceva, îi smulse vocea lui Ethan din oceanul de amărăciune în care ameninţa să se înece. Whisky, coniac, vin?
   - Coniac, acceptă Nick, zâmbind strâmb.
   - Mama?
   - Un sherry, te rog, zâmbi contesa cu ochii plini de fericirea de a-şi vedea toţi fii strânşi laolaltă după atâta timp.
   - Pentru mine tot un coniac ar fi bine-venit, se decise şi Anthony. Deci, eşti în permisie, sau teai întors definitiv?
   - Definitiv.
   - Asta da veste bună! exclamă Ethan, zâmbind vesel. Atunci merită să sărbătorim cum se cuvine şi să desfacem una dintre şampaniile de colecţie.
   - Las-o pentru cină, refuză Nick. Nu sunt în dispoziţia necesară. Sincer să fiu, mi s-a cam acrit de câtă şampanie am băut în Franţa. Coniacul este cel mai nimerit. Şi deci aşa, te-ai hotărât să te însori, se răsuci el spre Tony cu o sprânceană arcuită a maliţie. Cine este norocoasa?
   - N-o cunoşti, tăcu Tony ai un zâmbet visător. O cheamă Andreea. Andreea Ross.
   - Odrasla contelui de Ross? se miră Nick, acceptând băutura pe care Etiran i-o întindea.
   - Nu, este doar o coincidenţă de nume.
   - Este profesoară în sat, Interveni Kimberly cu lămuriri. Tony a ridicat o şcoală pentru copiii celor nevoiaşi şi Andreea s-a prezentat pentru post. Este o tânără fermecătoare, Nick. Mă bucur s-o am ca noră.
   - Abia aştept s-o cunosc. Dacă i-a sucit minţile capului ăstuia sec, atunci o fi ceva de ea.
   - Ai rămas neschimbat, Nick. observă Tony cu un zâmbet plin de afecţiune fraternă. Ai aceeaşi limbă plină de miere dintotdeauna.
   - Trebuie să existe un echilibru in toate, filozofa Nick cu un rânjet drăcesc. Tu te-ai născut ca să-mi compensezi defectele, Anthony.
   - Doamne, Nick, mi-era dor de conversaţiile noastre, declară Ethan, cu ochii strălucindu-i de bucurie.
   - O să ajungi să mă urăşti în scurt timp, prezise Nick, deşi plăcerea revederii îi strălucea în ochi. Doar ştii că...
   - Trădătorule! Ai promis că nu începi fără mine!

         Vocea plină de reproş a Cristinei se auzi din prag şi Nick îşi întoarse faţa spre ea, urmărind-o cum traversa încăperea, în timp ce mintea lui înregistra rapid o sumedenie de detalii.
   Felul în care mergea, unduindu-şi şoldurile. Modul în care poalele rochiei de mătase azurie i se învolburau la fiecare pas, încolăcindu-se în jurul picioarelor, lăsându-te să ghiceşti forma şi supleţea lor. Culoarea frapantă a ochilor migdalaţi. Tenul fără cusur, de culoarea piersicii rumenite. Gura lată cu buze pline, de un roz întunecat. Părul negru coafat într-un coc bogat pe ceafă. Oare cât de lung îi era? Îşi păstrase onduleurile acelea rebele pe care le avusese în copilărie?...
   Surâsul ei începu să pălească şi Nick realiză că se zgâia la ea ca un prost.
   Făcu un efort să zâmbească firesc. Zâmbetul ei de răspuns veni imediat.
   Cristine străbătu distanța rămasă și îi dărui un zâmbet dulce lui Ethan, care țâșnise în pisioare, oferindu-i locul său.
   - Sherry? o întrebă Ethan, curtenitor.
   - Oh, da, te rog. Și deci așa, ați început fără mine!
   Își întoarse ea privirile îngustate și acuzatoare spre noul stăpân de la Sutherland House.
   - N-am zis nimic, se apără Nick. Am martori.
   - Bafta ta, spuse Ethan, în timp ce turna băutura Cristinei. Altfel te provoca la duel. Este un spadasin redutabil.
   - Zău? îşi arcui Nick o sprânceană, măsurând-o pe Cristine cu un aer îndoit. Ai luat lecţii de scrimă?
   - De la Ethan, recunoscu Cristine.
   - Şi a fost o elevă tare silitoare, o complimentă acesta, oferindu-i paharul cu sherry.
   Cristine îi zâmbi in chip de mulţumire. Ethan ii răspunse la zâmbet visător. Ochii lui Nick se îngustară.
   Lui Ethan i se scurgeau ochii după Cristine! Isuse Cristoase... Câte şocuri mai avea de încasat până la sfârşitul zilei?
   Oare Cristine îi întoarce afecţiunea? se trezi el întrebându-se, în timp ce studia cu atenţie figura frumoasă şi liniştită a tinerei femei. Nu văzu niciun semn de tulburare pe faţa ei, dar asta nu era un lucru relevant. Poate că ea era o fire mult mai rezervată, care nu-şi expunea emoţiile în public cu aceeaşi uşurinţă ca fratele său, deşi nici Ethan nu era un bărbat prea uşor de citit. ÎI cunoştea prea bine ca să ştie cât de talentat era în arta disimulării.
   Anii de război îl marcaseră, la fel ca şi pe el, făcând din Ethan un bărbat prudent, cinic, periculos chiar.
   Însă din viaţa Cristinei pierduse treisprezece ani, iar acea perioadă o transformase nu doar în sens fizic, ci şi mental. Nu îşi dădea seama prea bine în ce fel o modelase acest timp pe Cristine în forul ei interior, dar remarcase eleganţa cu care manipulase discuţia lor de început diplomaţia şi îndrăzneala ei, or aceste lucruri erau apanajul unei minţi educate şi agere.
   - Sper că nu te-ai întors numai intr-o scurtă permisie, nu-i aşa?
   Tonul condescendent al Cristinei îl smulse din cugetări şi-l făcu să zâmbească.
   - Nu, e ceva definitiv.
   - Oh, ce bine! exclamă ea.,părând uşurată.
   - Ne-am lăcut o grămadă de griji pentru tine, spuse Tony pe un ton plin de reproş.
   - Regret să aud asta.
   - Când ai intrat în ţară? se interesă Cristine. Te-ai oprit şi la Londra? Cum este pe continent?... Ai fost la Paris? L-ai văzut pe împărat?
   Nick începu sâ râdă în faţa tirului de întrebări şi se apucă să dea răspunsurile în ordine. Discuţia alunecă în mod firesc spre subiectul care încingea spiritele în toate cluburile de pe Pall Mall Street: războiul dintre Anglia şi Franţa.
   Acum, când renunţase definitiv la cariera militară, privind în urmă, realiză că nimic nu putea justifica cruzimea cu care luase atâtea vieţi, luptând pentru un ideal care nici măcar nu era al lui, îşi făcuse datoria, în sinea lui fiind un patriot, dar... oare câte familii mutilase, câte femei îndoliase omorându-te tatăl, fratele, soţul sau fiul?...
   Până la hotărârea definitivă de a se întoarce acasă, nu realizase ce motiv puternic de îngrijorare fusese pentru familia lui. Acum, privindu-le chipurile dragi, fu cuprins de vinovăţie şi remuşcări.
   Experienţa dobândită pe câmpul de luptă îl călise şi-l formase ca bărbat, dar primii cinci ani petrecuţi în cadrul armatei ar fi fost mai mult decât suficienţi. S-ar fi întors şi ar fi fost lângă familia lui atunci când tatăl său...
   Dăduse dovadă de un curaj nebunesc pe front, dar fusese de o laşitate înjositoare în relaţia cu Daniel. Regretele erau tardive acum. Nu mai putea face nimic. Nu mai putea schimba nimic. Dar putea să-şi răscumpere greşelile în care persistase din prostie şi orgoliu.
   Și prima greșeală pe care urma să o corecteze era Cristine.

        Patru ore mai târziu, stând întins în patul dublu din camera sa, cu mâinile încrucişate sub cap şi privirile încruntate aţintite asupra tavanului pictat în stil renascentist, Nick se gândi cu amărăciune la cât de speriată fusese mama sa la gândul că, odată cu întoarcerea lui la Sutherland House, Cristine avea să aibă de suferit din cauza lui.
   Pe de o parte, se simţea indignat, pe de cealaltă parte realiza că îngrijorarea mamei sale şi a fraţilor săi fuseseră justificate.
   Dacă ar li demonstrat că poseda un dram de demnitate, de maturitate şi justeţe în toţi acei ani, s-ar fi întors la Sutherland House şi s-ar fi împăcat cu Cristine.
   Dar nu, el lăsase ca buba să coacă treisprezece ani afurisiţi!
   Însă ceea cel surprinsese cel mai tare fusese uşurinţa cu care-l iertase Cristine. Fusese îngrozitor de crud cu ea atunci, aruncându-i în faţă un adevăr teribil, când ea era atât de mică şi incapabilă să se poată apăra. De fapt,. acesta fusese motivul pentru care se ţinuse departe de Sutherland House, şi, implicit, de ea. Nu avusese curajul să-şi recunoască greşeala în fâţa ei şi să-şi ceară iertare pentru mârşăvia lui.
   Avea să repare acest neajuns într-una dintre zilele următoare, când avea s-o prindă singură, îşi promise el, îi datora scuzele sale, chiar dacă ea îi lăsase impresia clară că-i trecuse cu vederea mişelia din trecut.
   Aşa se cădea şi asta trebuia să facă, indiferent cât de greu şi de penibil îi venea acum, după atâţia ani.

                                        CAPITOLUL 3

          Cristine fu cea care-l prinse singur, două zile mai târziu.
   Nick o auzise venind pe alee, dar nu se mişcă, încă mai încerca să-şi domolească durerea vie care-i scormonea coşul pieptului.
   Stătuse mai bine de un ceas lângă mormântul lui Daniel, privind ţintă placa de marmură crem pe care erau gravate data naşterii şi a morţii celui de-al unsprezecelea conte de Sutherland.
   Pur şi simplu stătuse acolo, îngenuncheat pe pământul încă rece, conştient pentru prima dată de pierderea irevocabilă a tatălui său.
   Îl iubise. Îl iubise enorm. Dar amândoi fuseseră mult prea plini de ambiţie, mândrie şi orgoliu pentru a face primul pas adevărat spre împăcare.
   Stătuse lângă lespedea lucioasă, pe care o mână de femeie şi Nick o bănuia pe mama sa - aşezase un buchet de mărgăritare, incapabil să-şi exteriorizeze amărăciunea şi suferinţa care-l striviseră sub călcâiul lor.
   Inima lui plânsese, dar nicio lacrimă nu-i umezise obrazul. Pur şi simplu jelise în tăcere, sfâşiat de remuşcări, dorind să întoarcă anii pe care-i irosise degeaba.
   Cristine se aşeză tăcută pe bancă, lângă el. Nick aruncă o privire spre ea cu coada ochiului.
   Şi din nou simţi acel spasm din stomac, urmat de tăierea respiraţiei, un fenomen ciudat şi neplăcut, care începuse deja să-l irite.
   Cristine purta o rochie de muselină de culoarea brânduşelor de toamnă, o nuanţă foarte pală de mov, şi avea părul strâns intr-un coc lejer pe ceata.
   Nu purta bijuterii, dar nici nu era necesar.
   Prospeţimea tenului ei auriu îi conferea o strălucire aparte.
   - Bună, frumoaso.
   - Bună, frumosule.
   Se priviră amândoi cu coada ochiului şi-şi zâmbiră amuzaţi.
   - Cum te simţi? îi întrebă ea cu blândeţe.
   - Bine, ridică Nick din umeri cu un aer nepăsător, lăsându-şi ochii negri să alunece peste grădinile minunate din faţa lui. Tu?
   - Ai fost la mormântul lui Daniel.
   Vocea ei conţinea o notă de duioşie amestecată cu îngrijorare.
   - Da.
   - Cred că ţi-a fost teribil de greu.
   - Da.
   - Te-a iubit cu adevărat chiar dacă nu ţi-a arătat-o.
   - Cred că da.
   - Te-a iubit, de asta să nu te îndoieşti nicio clipă, răsună vocea ei cu o fermitate şi o notă de indignare care-l făcură să-şi întoarcă faţa spre ea şi s-o privească tăcut.
   - Nu mă îndoiesc, dar asta nu mă face să mă simt mai bine, replică el cu duritate.
   Ochii ei sclipiră când şi-i îngustă enervată.
   - Şi acum, ce ai de gând? Să-ţi pui cenuşă în cap până mori?... Trezeşte-te, Nick! Când iubeşti, întotdeauna ierţi. Iar el te-a iertat, numai că avea un orgoliu pe măsura celui pe care-l ai şi tu, şi fiecare a aşteptat de la celălalt un singur gest. Nu l-aţi tăcut la timpul potrivit, e adevărat, şi ăsta este un lucru greu de îndurat, dar v-aţi iertat unul pe celălalt cu mult timp în urmă. Pentru că ştiaţi că, mai presus de orice, vă unea dragostea. Restul era doar o... formalitate, ca să zic aşa.
   - Îţi mulţumesc pentru efortul tău de a-mi uşura amarul, scumpo, dar va mai dura ceva vreme până când voi reuşi să trec peste asta.
   Cristine se încruntă şi-şi ţuguie buzele, nemulţumită.
   - Era foarte mândru de tine, şopti ea, după câteva clipe de tăcere.
   Nick rânji ironic.
   - Nu prea avea motive.
   - Ba avea, îl contrazise Cristine. Urmai să fii propus pentru rangul de colonel, or asta înseamnă ceva.
   - De unde ştii tu lucrul acesta? se miră el, privind-o surprins.
   - Păi, Ethan are prieteni, care la rândul lor au alţi prieteni.... ridică Cristine din umeri. Cunoşti şi tu caravana bârfei.
   - Aha!
   - Mereu eram la curent cu activitatea pe care o desfăşura regimentul tău.
   - Înţeleg.
   - N-o mai face pe modestul, îl certă ea, râzând de aerul lui morocănos. Suntem cu toţii mândri de tine, să ştii.
   Nick nu ştiu ce ar fi fost potrivit să spună, aşa că preferă să tacă, înregistra absent transformările peisajului din jurul lui.
   Grădinile îşi schimbaseră arhitectura în mod radical. Unele dintre statuete fuseseră înlocuite, reţeaua de alei îşi schimbaseră traiectoriile. De exemplu, aleea principală, care cândva tăia parcul în două, trasând o linie dreaptă între porţile înalte de la intrarea pe proprietate şi uşile duble de la intrarea în conacul vechi, fusese deviată de la jumătate pe lângă latura estică a parcului trasând un arc de cerc foarte larg, care se oprea in faţa intrării. Pietrişul era mai fin şi unele dintre alei erau pavate cu piatră cenuşie. Grădinile mari fuseseră divizate în altele mai mici, sub forme geometrice, iar florile fuseseră sădite după culoarea, înălţimea şi sezonul de înflorire.
   Totul în jurul lor era o încântare de armonie şi culoare.

       Fără să se gândească, Nick se întinse şi rupse o floare liliachie dintr-o tufă de trandafiri timpurii şi i-o oferi.
   Cristine o luă cu un surâs, o duse la nas şi o mirosi, apoi o vârî cu un gest absent după ureche.
   Nick o privi lung, neputându-şi lua ochii de la ea.
   Cu floarea aceea de o nuanţă care se asorta perfect cu rochia ei, cu părul negru, în care lumina soarelui trezea în mod surprinzător reflexe castanii, cu tenul ca piersica pârguită și ochii ca ametistele, Cristine îi evoca imaginea seducătoare a unei cadâne, nestemata din haremul unui sultan.
   O frumusețe exotica ce emana o senzualitate care-l intoxica.
   Nick simți o slăbiciune ciudată în coșul pieptului. Nu mai întâlnise nicio femeie care să fie atât de ispititoare și amețitoare ca tânăra inocentă de lângă el. Poate că forța acelei senzualități era însăși inocența ei. Faptul că nu părea conștientă de puterea ei de atracție o făcea de o mie de ori mai periculoasă.
   Și mai irezistibilă.
   Nick oftă.
   - Ce-i? se încruntă Cristine o idee, simţindu-se stânjenită de intensitatea privirii lui.
   - Îţi datorez nişte scuze, începu el ursuz.
   - Serios?
   Ochii ei sclipiră jucăuş. Nick se posomorî şi mai mult.
   - Ai de gând să-mi faci tentativa asta jalnică şi penibilă de a-mi cere scuze cât mai grea cu putinţă?
  - Păi, depinde, făcu ea cu un zâmbet reţinut, întorcându-şi privirea spre pădurea deasă care împrejmuia parcul, o barieră naturală, veche de sute de ani, care nu împiedica cerbii şi căprioarele să se servească în mod sistematic din straturile ei eu flori.
   - Asta ce naiba mai vrea să însemne?
   - Nick, dă-mi voie să-ţi spun că eşti un mare fraier.
   Insulta ei, în loc să-l enerveze, îl deconcerta.
   - Nu-mi dau seama unde baţi, recunoscu el tară tragere de inimă.
   - Păi nici n-ai cum, din moment ce pui problema complet anapoda. Pentru Dumnezeu, eram nişte copii sadici, cu o imaginaţie care o scotea pe mama ta din răbdări! Tu doar... ţi-ai pierdut cumpătul.
   - Doar tu erai un copil, Cristine, îi atrase el atenţia eu un mârâit. Pe când eu eram un adolescent zurliu de aproape şaisprezece ani, care ar fi trebuit să arate mai mult discernământ şi disciplină.
   - Păi, mă îndoiesc că ţi le-ai fi putui folosi din moment ce-ţi lipisem cizmele favorite de fundul dulapului, se strădui ea să pară serioasă.
   Nick se trezi chicotind când îşi aminti.
   - Iisuse, mi-a venit să mor când am tras de ele şi am văzut că am rămas fără pingele!... Ţineam foarte mult la cizmele alea.
   - Ştiu, zâmbi Cristine răutăcios, urmărind cu privirea zborul diafan al unui fluture, întotdeauna am ştiut să te articulez acolo unde te doare cel mai tare.
   - Dar asta nu-mi scuză cruzimea, Cristine. N-ar fi trebuit să-ţi spun toate lucrurile acelea.
   Cristine oftă şi-l privi serioasă.
   - Nick, nu ai de ce să-ţi frămânţi sufletul. Cumva, în inima mea, am ştiut dintotdeauna adevărul. Părinţii tăi mi au oferit un cămin minunat, multă dragoste şi multă înţelegere. Câteodată, chiar în detrimentul vostru. Ştiu că o făceau din toată inima, dar, în parte, o făceau şi pentru că simţeau datori să compenseze lipsa părinţilor mei naturali. Instinctiv, am ştiut lucrul ăsta. Şi am profitat de el în copilărie. Am fost mai rea decât Ethan şi Tony la un loc, uneori, chiar şi decât tine. Şi am meritat eu vârf şi îndesat reversul monedei. Şi, dacă tot am ajuns la care se simte mai vinovat, atunci cred că eu am simţit povara acestui sentiment oribil la fel de mult ca şi voi, poate chiar mai mult. Pentru că eu, care eram intrusa, am generat o ruptură în sânul familiei căreia îi datoram totul...
   - Nu fi proastă! se răsti Nick cu o expresie fioroasă pe figură, care o făcu pe Cristine să tresară şi să-l privească cu ochi mari. Niciodată n-ai fost o intrusă în casa asta!... Şi dacă mai repeţi vreodată tâmpenia pe care tocmai ai debitat-o, o să te pârăsc mamei. Sunt tare curios ce părerea are ea despre treaba asta...
   Cristine păli şi-l privi îngrozită.
   - N-ai să-i spui asta, îngăimă ea cu o voce tremurătoare. S-ar simţi... aş îndurera-o foarte tare.
   - Te asigur că ar durea-o la fel de mult şi numai dacă ar şti că o gândeşti, Cristine!
   Cristine îl privi nefericită. Înduioşat, Nick îi luă mâna şi i-o duse la buze.
   - Găină ameţită ce eşti, o alintă el. Niciodată să nu mai spui asemenea aberaţii. Daniel şi Kimberly te-au iubit ca pe propriul lor copil. Eşti fiica lor în toate sensurile. Şi sora mea.
   Realiză minciuna încă dinainte de a o spune, dar o rosti totuşi. Atât pentru el, cât şi pentru ea.
   - Da, aşa e, nu? murmură Cristine cu un zâmbet slab, contrariată de modul în care inima ei îşi înteţise bătăile.
   - Mulţumesc.
  - Pentru ce? se miră ea.
   - Pentru sprijin şi pentru consolare. Aveam nevoie de ele.
   - Atunci, cu plăcere, făcu ea stingherită.
   Nick sesiză tulburarea ei subită. Roşise, şi se întreba care era motivul acelei îmbujorări delicioase.
   Cristine îşi retrase mâna cu un zâmbet încordat, abţinându-se să-şi maseze locul unde el o sărutase.
   Tăcerea care se lăsă deveni oarecum penibilă şi amândoi fură salvaţi de apariţia lui Ethan, care veni să-i cheme la masă.
   Şi, în vreme se ce îndreptau agale spre conac, Nick constată că totul fusese al naibii de simplu şi uşor cu Cristine. Oare de ce dracu' nu tăcuse pasul ăsta la vremea potrivită?...

          În acea după-amiază Nick se ocupă de registrele contabile ale domeniului pe care Ethan le ţinuse la zi şi apoi de cele care reflectau adevărata putere financiară a conţilor de Sutherland.
   Averea familiei era considerabilă, susţinută cu precădere de fabricile de ţesut pe care le aveau în nord şi de cele opt vase care străbateau în lung şi-n lat mările şi oceanele globului, aducând mărfuri rare şi scumpe din toate colţurile lumii.
  Tatăl său sporise numărul achiziţiilor în toate domeniile: cumpărase trei moşii prospere, una în Cornwall, alta în Herefordshire şi ceti de a treia în Yorkshire, unde creşteau oi care le furnizau materie primă pentru cele  două fabrici de ţesut. Aveau două case în Londra, una la Edinburgh şi o alta la Amsterdam. În Hereforshire creşteau cai pursânge, fiecare exemplar fiind deosebit de valoros, preţul celui mai ieftin dintre ei sărind de cinci mii de lire sterline.
   Cu ocazia asta, Nick descoperi că era acţionar majoritar la una dintre cele mai prestigioase bănci londoneze.
   Imperiul financiar pe care Daniel îl clădise din aproape nimic era impresionant. Datoria lui Nick era să-i asigure o viaţă cât mar lungă. Deja avea nişte idei în sensul acesta, pe care dorea să le pună în practică.
   Nu ştia nimic despre afaceri, dar avea să înveţe. Fusese un soldat bine antrenat. Venise vremea să devină un negustor la fel de priceput, dacă nu şi mai priceput îşi tăgădui el, ridicându-se din fotoliul de piele şi întinzându-se să-şi dezmorţească oasele.
   Avea să-l roage pe Ethan să-i mai arate una-alta. Mici subtilităţi în afaceri pe care era convins că fratele său le ştia deja.
   Nick avea minte speculativă, excelase la matematică în timpul anilor dedicaţi studiului de la Eton, dar nu avea experienţă în lumea necruţătoare a afacerilor.
   O găsi pe Kimberly în salonul mic. Citea dintr-un volum jerpelit şi era atât de concentrată asupra lecturii, încât nu-l auzi când intră.
   Nick stătu câteva momente în prag ca s-o contemple. Inima i se umplu de tandreţe când realiză cât de frumoasă era încă mama lui.
   Cu excepţia unor fire argintii strecurate prin părul negru şi a unor riduri fine, ce-i apăreau în colţul ochilor atunci când zâmbea, contesa de Sutherland arăta ca o femeie de treizeci şi cinci de ani, adică cu cincisprezece ani mai tânără decât vârsta ei reală.
   Nick păşi în încăpere şi închise uşa, Kimberly îşi ridică fruntea, îl văzu şi ochii i se luminară.
   - Scumpul meu, îi zâmbi ea din toată inima, punând semnul de carte la pagina rămasă. Ce părere ai?
   Nick ştia la ce se referea Kimberly şi schiţă un zâmbet strâmb.
   - Tata a făcut o treabă admirabilă. Sper să mă ridic şi eu la valoarea lui.
   - O să te ridici, fii fără grijă. Tu semeni cu tatăl tău ca temperament şi gândire mai mult decât fraţii tăi.
    Nick se rezumă să zâmbească. în timp ce traversa încăperea, îndreptându-se spre mama lui.
   Se aplecă şi o sărută pe frunte.
   - Mi-a fost dor de tine.
   - Şi mie, dragule, ridică Kimberly o mână pentru a-l mângâia pe obrazul ars de soare.
   Nick o privi cu toată inima. Relaţia cu mama sa fusese întotdeauna una deschisă, lipsită de inhibiţiile politeţii reci în care erau educaţi copiii familiilor din aceeaşi clasă socială cu a lor. Unul dintre lucrurile care-i lipsiseră în anii în care luptase în război fusese tocmai acea legătură strânsă dintre el și Kimberly, care-l cunoștea și-l înțelegea mai bine decât altcineva.
   Acum, privindu-i ochii frumoși, Nick observă vălul de durere ascuns sub strălucirea lor veselă.
   - Ți-e dor de el.
   Kimberly schiță un surâs efemer.
   - Întodeauna o să-mi fie dor de el. A fost un bărbat minunat. Şi l-am iubit extraordinar de mult, încă-l mai iubesc şi probabil că o să mor iubindu-l.
   - Nu pot să nu-ţi admir demnitatea cu care porţi durerea pierderii lui în suflet, dar mi se sfâşie inima de mila ta. Aş vrea să am puterea să iau suferinţa asta asupra mea.
   - Ştiu, dar te-ai canonit destul, Nick. A venit timpul să ne bucurăm de fiecare moment pe care viaţa asta fragilă îl mai are de oferit. Moartea lui Daniel m-a tăcut să devin conştientă de cât de preţioase sunt clipele pe care le petrecem alături de persoanele dragi inimii noastre. Mă bucur nespus că suntem din nou împreună.
   - Şi eu, doamnă, întotdeauna ai fost înţeleaptă.
   - Am fost şi eu tânără şi nechibzuită, Nick. Dar voi toţi nu mi-aţi dat de ales. A trebuit să fiu înţeleaptă şi... şmecheră.
   - Şi asta, râse Nick. îndreptându-se spre măsuţa cu băuturi. Doreşti ceva?
   - Am poftă de un ceai, opina contesa. Sun eu după servitori.
   Nick dădu din cap în timp ce-şi turna o porţie de coniac. Ridică privirea spre ferestrele care dădeau în livadă şi încremeni.

         Cristine râdea, sprijinită cu o mână de trunchiul unui măr şi cu alta presată pe stomac. Lângă ea, Ethan dădea de mâini, explicându-i ceva.
   Zâmbea şi el cu gura până la urechi.
   Coniacul depăşi marginea paharului şi i se vărsă pe mână. Nick înjură scurt, lăsă rapid carafa jos şi mută paharul în mâna cealaltă. Se căută de o batistă, dar n-avea niciuna la dispoziţie şi înjură iarăşi. Neavând încotro, îşi şterse mâna udă de un colţ al pânzei brodate care acoperea măsuţa cu băuturi.
    Sorbi două înghiţituri mari din paharul prea plin. cu ochii pironiţi asupra Cristinei, care se amuza de mama focului.
   Pentru prima dată în viaţă, Nick se simţi muşcătura iute şi adâncă a viermelui geloziei. Trăise toată viaţa cu nestrămutata convingere că era extrem de toxic pentru vietatea cu pricina, dar acum constată cu neplăcere că se înşelase.
   Primul impuls a fost acela de a deschide ferestrele şi de a sări în grădină, ca s-o scoată pe Cristine din raza de acţiune a farmecului legendar al lui Ethan. Avusese nevoie de toată puterea sa de autocontrol pentru a-şi stăvili pornirea.
   Ce mama naibii avea?!... se întrebă el, încercând să-şi calmeze valul de furie inexplicabilă care-l cuprinsese.
   - Cât timp petrece Ethan pe aici? se trezi întrebând.
   - În ultimii doi ani, de când Cristine s-a întors de la şcoala din Westminster, şi-a petrecut aproape tot timpul pe aici.
   Kimberly tăcu o pauză.
   - Este îndrăgostit de ea până peste urechi.
   Vestea nu-l bucură deloc.
   - Şi ea? se strădui el ca vocea să-i sune cât mai nepăsătoare.
   - Cristine habar n-are de sentimentele lui Ethan, se auzi oftatul prelung al contesei. Iar Ethan este de părere că ar trebui s-o lase să-şi facă debutul înainte de a-i cere mâna. Să-i dea răgazul să se distreze puţin.
   - Este un prost, în cazul acesta replică Nick încruntat. Când Cristine o să-şi facă debutul social, o să aibă întreaga Londră la picioarele ei. Oricine i-o poate sufla de sub nas.
   - Inclusiv tu?
   Nick îngheţă. Se răsuci încet spre mama sa şi o privi cu o expresie întunecată în ochi.
   - Te aştepţi să-ţi răspund la o asemenea întrebare? Cristine este sora mea, apăsă el cuvintele.
   - Şi sora lui Ethan. de asemenea, replică Kimberly sec.
   Nick îşi îngustă privirea.
   - Asta ce naiba vrea să însemne? se încruntă el, nemulţumit.
   - Am văzut cum o priveşti, Nick. oftă Kimberly. Şi nu sunt ochii unui frate.
   - Ba sunt! o contrazise el. înverşunându-se. Şi ai lui Ethan ar trebui să fie la fel.
   - Poate, admise contesa cu un surâs amar. Dar, câteodată, inima alege să bată altfel.
   - A mea bate la tel, replică bărbatul sec. Şi-şi va menţine constant ritmul acesta toată viaţa. Şi-n plus, nici măcar nu cred în conceptul de dragoste. Totul nu este decât o aiureală născocită de minţile poeţilor şi filozofilor care n-au avut altceva mai bun în viaţă decât să caşte ochii în gol şi să se gândească la nemurirea sufletului.
   Privirea contesei se aspri.
   - Asta înseamnă că nu crezi nici în sentimentele pe care eu şi tatăl tău le-am avut unul pentru celălalt de-a lungul vremii. Asta înseamnă că tot ce a fost între mine şi Daniel a fost doar o aiureală.
   - Între tine şi tata a fost ceva special, îşi îmblânzi Nick vocea, privind-o cu regret însă voi sunteţi excepţia. Nu am văzut ca mariajul vostru să se repete şi în alte case.
   - Căsătoria este ca... un joc de cărţi, Nick, păru contesa să găsească asocierea corectă. Poţi să ai mână proastă din capul locului sau să fii... cum se cheamă în termeni voştri...
   - Să fii servit, o ajută el, galant.
   - Oh, da, zâmbi Kimberly, să fii servit.
   - Ei, dar cine are noroc la cărţi nu are-n dragoste, nu aşa se spune? continuă Nick cu un zâmbet amuzat. Eu am un noroc chior la masa de joc, mama, ţinu el să sublinieze acest aspect, pregătindu-se să pună capăt subiectului.
   - Câteodată, norocul se mai şi schimbă.
   - Aş fi de-a dreptul trist să mi se întâmple asta. Mor după mocofanii care-şi deşartă conţinutul buzunarelor într-al meu, rânji el maliţios.
   - Am auzit. Oricum, va trebui să veghezi îndeaproape asupra Cristinei când îşi va face debutul.
   - Fireşte. Sunt fratele ei mai mare.
   - Nu, eşti tutorele ei legal, îl corectă contesa cu o voce suavă.
   - Poftim?!
   Lui Kimberly îi tăcu plăcerea să repete, înghiţindu-şi un zâmbet în faţa expresiei uluite a fiului ei.

    - Părinţii ei naturali au încredinţat tutela Cristinei contelui de Sutherland. Acum tu eşti noul conte de Sutherland, aşa că ai moştenit, pe lângă avere şi titlu, şi această datorie de onoare. Deși Cristine este deja majoră, nu se poate căsători decât cu acordul tău.
   - Înțeleg, murmură Nick, încruntându-se o clipă la paharul cu restul de coniac înainte de a-i da drumul la vale pe gât. Ce interesant. Sunt acasă de doar trei zile și se pare că surprizele se țin lanț. Anthony se însoară, lui Ethan i se scurg ochii după Cristine, iar acum aflu că sunt tutorele ei și că-i decid viața socială.
   - Nu-i decizi viața socială, ci doar trebuie să-i găsești un bărbat care să fie în stare s-o apere și s-o protejeze, îl corectă Kimberly.
   - Păi, va trebui să-şi aleagă ea bărbatul cu care va dori să-şi împartă viaţa, nu? gesticulă el larg prin aer cu paharul gol. Important este să fie fericită.
   - Important este să fie protejată, sublinie contesa cu gravitate. De fapt, este esenţial să-i alegi un bărbat capabil de acest lucru.
   - De ce? se încruntă Nick, alertat de expresia încordată de pe faţa mamei sale. O ameninţă cineva?
   Deja îşi simţea sângele învolburându-i-se în vene. Nimeni nu-i ameninţa familia, fară să aibă testamentul tăcut şi groapa săpată.
   - Deocamdată, nu. Dar, după ce-şi va face intrarea în societate, va trebui să veghem asupra ei ca nişte cerberi.
   - De ce? repetă Nick. îngustându-şi ochii, cu simţurile intrate în alertă.
   Contesa oftă.
   - Răspunsurile o să le afli diseară, după cină, odată cu toţi ceilalţi. Aşa mi se pare cel mai cinstit. Acum te rog să mă scuzi. Am nişte invitaţii la care trebuie să le răspund. Ce-ar fi să ieşi şi să te alături lor? îi sugeră contesa cu un zâmbet moale, în timp ce se ridica graţioasă de pe canapea şi traversa încăperea într-un foşnet de mătăsuri.
   Nick privi în urma mamei sale cu un aer gânditor. Un bărbat care s-o apere pe Cristine?... împotriva cui? Sau a ce?... Avea să afle diseară, îşi impuse el răbdarea.
   Reveni în dreptul ferestrelor, starea de spirit întunecându-i-se şi mai mult. Cristine se aşezase pe o bancă, cu tâmpla sprijinită de umărul lui Ethan, al cărui braţ se odihnea în jurul umerilor ei. Ea stătea cu ochii închişi, motiv pentru care nu vedea privirea pierdută cu care Ethan o contempla.
   Erau imposibil de frumoşi. Amândoi. Şi asta-l deranja.
   Trebuia să-i spună lui Ethan să-şi bage minţile în cap. Cristine era sora lor. Chiar dacă nu prin legături de sânge, totuşi, din punct de vedere moral, le era soră. Asta trebuia Ethan să înţeleagă şi să accepte. Şi el, de asemenea, işi zise Nick supărat. Mai ales el.
   Aruncând o ultimă privire încruntată tabloului din grădină. Nick se răsuci pe călcâie şi părăsi încăperea.

                                CAPITOLUL 4

           Tăcerea care se instala în salon era încărcată de stupoare.
   Cristine continua s-o privească pe Kimberly cu un aer confuz, respirând cu dificultate.
   Mintea ei refuza să accepte implicaţiile teribile ale acelor informaţii incredibile legate de viaţa şi descendenţa ei, deşi o mică parte a adevărului îi fusese dezvăluită accidental cu mulţi ani în urmă.
   Îşi ridică ochit uitându-se năucă la cei din jurul ei. Mama ei o privea cu un zâmbet îngrijorat. Nick îi urmărea succesiunea de emoţii de pe chip cu un aer greu de pătruns. Anthony făcuse ochii mari, uluit Ethan o privea de parcă abia acum ar fi văzut-o pentru prima dată. Pereţii păreau să se strângă în jurul ei, ameninţând s-o sufoce, s-o strivească.
   Cristine se ridică, nesigură, clătinându-se uşor pe picioare.
   - Vă rog să mă scuzaţi, dar am nevoie să... să ies puţin la aer.
   Fără să mai aştepte aprobarea celorlalţi, Cristine pivotă pe călcâie şi părăsi salonul în grabă.
   Ethan schiţă gestul de a o urma, dar Nick îi tăie calea.
   - Las-o în pace. Ethan. Are nevoie de timp ca să asimileze şocul. Şi de singurătate. Ca şi noi, de altfel.
   - Dar suferă...
   - N-o să moară din cauza asta, te asigur.
   Ethan scrâşni din dinţi, încercând sâ se liniştească. Nick avea dreptate, desigur, dar nu suporta deloc ideea unei Cristine îndurerate. Sau a unei Cristine plângând. Asta stârnea tot ce era mai rău în el.
   - Mă duc afară să fumez, vorbi el, într-un acces de inspiraţie.
   Mama lui nu îngăduia nimănui să-i afume încăperile din casă, un obicei vechi de când lumea. Inclusiv Daniel fusese obligat să fumeze pe terasă când îl apuca pofta de tutun. Deşi simţea o nevoie acută să fumeze, mai acută era nevoia de a oferi consolare şi sprijin moral femeii pe care o iubea.
   - Ai acordul meu să o faci aici, îl invită Kimberly cu o voce tranşantă.
   Ethan ii aruncă o privire surprinsă, apoi, ostentativ, îşi scoase tabachera placată cu aur. O deschise tacticos şi extrase un trabuc subţire de foi pe care-l aprinse de la flacăra unei lumânări. Anthony îi ţinu isonul, iar Nick nu se lăsă nici el mai prejos. Salonul se umplu rapid de aroma iute-dulceagă a tutunului scump, de calitate.
   - Şi acum, ce naiba facem? se interesă Tony.
   - Îi organizăm balul de debut, îi înştiinţa contesa eu o voce egală. Cristine trebuie sa-şi facă afirmarea pe scena londoneză ca moştenitoare a titlului şi averii Laneaster. Dar mai întâi de toate, va trebui să-şi cunoască bunicii din partea mamei. Este necesar s-o recunoască ei mai întâi, pentru a-i întări poziţia şi pentru a o susţine în momentul debutului.
   - Realizezi că, astfel, o expui unui mare pericol? o chestionă Ethan pe un ton încordat.
   Kimberly oftă.
   - Ethan, nu este vorba numai de faptul că este o Lancaster, ci şi de faptul că este şi prinţesă al Kunipur-Palei. Trebuie să intre în posesia ambelor moşteniri.
   - Vrei să spui că până acum nimeni din familia ei din Orient n-a revendicat tronul? se interesă Ethan.
   - Nu. Am corespondat cu Orslom. Omul de încredere a lui Keith Lancaster, care a fost împuternicit de către tatăl Cristinei să guverneze regatul până când moştenitorul lui direct va fi apt să preia hăţurile puterii.
   - Îl cunoşti pe acest Orslom? o întrebă Nick.
   - Nu l-am văzut în viaţa mea.
   - Şi cum naiba ai putut să te încrezi intr-un individ despre care nu ştii nimic? se întunecă Nick la faţă. Poate că el a fost cel care a pus la cale asasinatul...
   - N-am corespondat direct cu el. Nick, îl calmă Kimberly. Scrisorile noastre au urmat întotdeauna un traseu întortocheat până în Kumpur-Pala. Iar pe ale lui le primeam întotdeauna prin oameni diferiţi pe care tatăl tău îi trimitea să ridice personal corespondenţa din mâna lui Orslom. Am păstrat secretă identitatea Cristinei şi locul unde se află. Orslom nu ştie decât că moştenitoarea tronului din Kumpur-Pala este de sex feminin. În plus, Daniel a infiltrat în Kumpur-Pala doi spioni, care-i raportau odată la
câteva luni mişcările care se petreceau acolo. Din rapoartele lor reiese că Orslom este un bărbat corect şi de încredere.
   - Înseamnă că, după debutul ei, Cristine va fi nevoită să părăsească Anglia pentru a se retrage în acel colţ uitat de lume, nu-i aşa? trase Ethan concluzia evidentă.
  - Bineînţeles. Situaţia acolo a rămas oarecum în aer. Poporul acela are nişte tradiţii şi obiceiuri ciudate. Cel puţin, asta am înţeles din ce ne-a scris Orslom. Şi-şi vor prinţesa înapoi. Bunica ei trăieşte şi-şi doreşte nepoata lângă ea. Regina Ayleesha a promis supuşilor din Kumpur-Pala că o vor avea pe prinţesă când aceasta va împlini cea de a douăzeci şi una primăvară. Orslom a subliniat în nenumărate rânduri faptul că nerespectarea promisiunii pe care regina a tăcut-o neamului ei se va solda cu o răscoală. Aşa că timpul ne presează.
   Urmară câteva momente de tăcere, fiecare dintre cei trei bărbaţi Sutherland reflectând la adevărul cutremurător care marca viaţa Cristinei.
   - O să iasă un balamuc curat la Londra, prezise Anthony, rânjind. O să fim nevoiţi să vânăm peţitorii Cristinei ca pe iepuri. Abia aştept. O să fie distractiv.
   Nick observă cu coada ochiului crisparea involuntară a lui Ethan.
   - O să vii şi tu la Londra? îl întrebă Nick pe Tony, ştiind că fratele său rareori îşi părăsea moşia pentru a vizita capitala.
   - Păi, Cristine e sora noastră, nu? zâmbi acesta cu bunătate. Noi, în calitate de fraţi mai mari, trebuie să-i stăm alături la un astfel de eveniment social important, nu credeţi?
   - Absolut, decretă Nick. Este de datoria noastră să o protejăm şi să veghem asupra siguranţei ei.
   Alte momente de tăcere se instalară în salon.
   - Oare n-ar trebui să vedem ce face Cristine? zise Ethan. Au trecut...
   - Douăzeci de minute, completă Nick, consultându-şi ceasul de buzunar. Ai dreptate. Mă duc după ea, adăugă pe un ton condescendent.
   Ethan dădu să protesteze, dar Kimberty interveni, cerându-i să sune după servitori să le aducă un ceai şi până când acesta era gata, s-o urmeze în cabinetul lui Daniel ca să scoată din seif caseta cu moştenirea pe care Elisabeth Lancaster i-o lăsase Cristinei.
   Nick ieşise.

         Cristine stătea nemişcată în întunericul grădinii, fară a simţi răcoarea nopţii de sfârşit de aprilie.
   Banca pe care se aşezase era situată într-un loc retras, ascunsă vederii dinspre conac de o tufa de trandafiri agăţători. În faţa ei, în frunzişul unui liliac pitic, câţiva licurici scânteiau intermitent. Undeva, un greier ţâraia de mama focului. Câteva clipe mai târziu, auzi tânguirea deprimantă a unei cucuvele, urmată de un fâlfâit de aripi. Chiţăitul care urmă îi dădu Cristinei de ştire că nocturna pasăre avea să cineze în scurt timp.
   Îngropându-şi faţa în palme, Cristine îşi ţinu respiraţia.
   Se simţea şocată. Confuză. Copleşită. Dar, mai presus de toate, îngrozită.
   La opt ani, aflase o parte din misterul care îi învăluia viaţa. Şi se întrebase întotdeauna cum arătau părinţii ei naturali. Ce fel de oameni erau.
   Mai târziu, o întrebase pe Kimberly toate aceste lucruri, dar contesa îi făgăduise că, într-o bună zi, avea să-i dea toate răspunsurile de care avea nevoie şi că nu era încă timpul să grăbească acea zi.
   Acum, când cortina căzuse, dezvăluindu-i întreaga scenă, şi-ar fi dorit să dea timpul înapoi şi să rămână cufundată in ignoranţă şi neştiinţă.
   Era o Lancaster! Ştiuse de la opt ani că nu era o Sutherland, însă cine şi-ar fi imaginat că era o... Lancaster? Isuse, provenea dintr-o familie veche, ale cărei rădăcini se pierdeau în negurile istoriei.
   Avusese la Westminster o colegă cu numele de Lancaster, îşi aminti ea brusc de Lucille Lancaster, o tânără mignonă, cu părul de un blond aproape spre alb, cu ochi albaştri, zâmbet angelic şi fire de drăcuşor. Oare care era gradul de înrudire dintre ele? Îi era vară... mătuşă, poate?...
   Totul îi părea... incredibil. Absurd. Nu şi-ar fi imaginat niciodată că descendenţa ei era atât de... ilustră. Nici prin cap nu i-ar fi trecut faptul că în venele ei curgea un sânge atât de nobil. Că era moştenitoarea unei averi fabuloase şi urmaşa unor regi păgâni.
   Aşa se explica culoarea pielii ei. Şi temperamentul clocotitor, de nestăpânit. Şi senzaţia că lumea în care se născuse şi trăise atâţia ani nu era de fapt lumea ei. Aşa îşi explica dorinţa aceea care o chema spre depărtări necunoscute. Un glas care se tăcuse auzit încă din clipa în care citise primul ei roman de aventură, în care erau descrise peisaje exotice, cu vegetaţie luxuriantă, cu popoare, religii şi obiceiuri stranii. Glasul sângelui ei.
   Cristine închise ochii, cuprinzându-şi trupul în braţe şi legănându-se înainte şi înapoi, cuprinsă de o tristeţe teribilă, dublată de o spaimă tară margini, îi venea să se facă mică, mică de tot şi să dispară.
   Gândurile i se învălmăşeau în mintea cuprinsă de şoc într-un haos de idei, care de care mai înspăimântătoare. Avea un regat de condus, un popor de ocârmuit, lucruri despre care nu ştia absolut nimic. Responsabilităţi imense. Care implicau pretenţii imense. Era moştenitoarea unei averi colosale, imposibil de cuprins cu mintea. O avere pentru care oricine ar fi... ucis.
   Cristine înghiţi în sec. Tatăl ei murise din cauza acelei averi blestemate. Mama ei se luptase din răsputeri s-o protejeze de sceleratul care-i asasinase soţul. Plecase în toiul iernii, străbătând jumătate de ţară, ca să-şi ferească pruncul de soarta tristă a tatălui. Kimberly îi spusese că Elisabeth Lancaster ajunsese la Sutherland House în plin travaliu. Şi că apăruseră complicaţii în timpul naşterii.
   Peste toate acele emoţii, Cristine simţi greutatea apăsătoare a vinovăţiei.
   Mama ei, îngerul Elisabeth, murise din cauza ei.
   Cât trebuie s-o fi iubit ca să pornească pe acel drum fără întoarcere, doar ca s-o păzească de primejdia nevăzută care plana asupra ei!...
   Cristine simţi arsura lacrimilor în gât. înghiţi din nou, cu greutate, îngropându-şi faţa în palme.
   Cincisprezece milioane de lire sterline!...
   Cristine scânci. Acum două săptămâni, trei sute de lire reprezentau pentru ea o mică avere, îşi dorise să aibă aceşti bani ca să-şi poată comanda de la Londra acele specii rare de orhidee pe care le văzuse în catalogul ataşat revistei Paradisul din gradina tu. Acum constată cu un mic chicotit isteric că şi le putea nu doar permite, ci chiar să cumpere toate minunăţiile pe care le văzuse în paginile catalogului. Putea să cumpere orice. Oricât.
   Dar nu și viețile bieților ei părinți.
   Cristine se cutremură. Ochii, care se încăpățânaseră să-i rămână uscați, se ațintiră orbi în noapte, în timp ce în inima ei începu să clocotească o nouă emote, mult mai intensă decât toate celelalte:furia.
   Îi simți energia vibrându-i în coșul pieptului, îi simți gustul pe limbă. O furie cumplită, irațională, care-i tăie respirația.
   Nu-l putea lăsa pe acel individ odios să scape basma curată!...
   Îi distrusese familia. Îi ucisese tatăl şi o silise pe mama ei să pornească într-o călătorie primejdioasa, însărcinată fiind, doar pentru a-şi proteja pruncul nenăscut. Mama ei murise din cauza durerii cauzată de pierdea bărbatului pe care-l iubise teribil, şi cea provocată de travaliul prelungit.
   Acel monstru trebuia să plătească pentru toate crimele lui.
   Odată stabilită acea direcţie pe care viaţa ei avea să-şi urmeze cursul, Cristine simţi cum o parte din temeri i se risipesc. Determinarea îi limpezi mintea înceţoşată.
  Îşi dorea să intre în legătură cu familia Elisabethei. Din ce-i spusese Kimberly, bunicii din partea mamei ei trăiau încă. Şi, pe deasupra, mai avea şi două mătuşi. Trebuia să le explice ce se întâmplase cu fiica lor cea mică, Elisabeth. Aşa era corect.
   Şi apoi, avea să ţină sub observaţie pe cei din neamul Lancaster.
   Instinctul îi spunea că ucigaşul se ascundea printre ei, că era unul de-al lor.
   Avea să-i studieze ca pe nişte insecte, până când avea să-l descopere pe asasin.
   Iar când se va întâmpla asta...
   Mintea Cristinei se opri. Nu prea era sigură cum avea să-l pedepsească, dar va găsi ea o metodă prin care să compenseze tragedia care-i lovise ambii părinţi. Oricum, intenţiona să-i provoace destulă durere...

          - Maiestatea Voastră.
   Vocea uşor răguşită a lui Nick. care se auzi chiar în spatele ei, o tăcu să se încordeze toată şi să ţâşnească în picioare ea un arc. Se răsuci, înăbuşindu-şi ţipătul de spaimă.
   - Iisuse! Vrei să mă omori? se răsti ea, presându-şi o mână în dreptul inimii şi privindu-l cu ochi mari.
   - Iartă-mă.
   Cristine îl privi tăcută, încercând să-şi stăvilească bătăile iuţi ale inimii.
   În lumina palidă a lunii, faţa lui abia se vedea. Stătea drept, cu mâinile vârâte în buzunare, o siluetă înaltă, masivă şi întunecată, care aproape se contopea cu umbrele nopţii. Deşi ştia că nu avea niciun motiv să se simtă ameninţată de el, mai ales că diferendele dintre ei se lămuriseră acum. Cristine simţi prelingerea rece a unui fior pe şira spinării. Aşa cum stătea, nemişcat şi tăcut, părea la fel de periculos şi letal ca un prădător nocturn.
   - Te simţi bine?
   Cristine ar fi vrut să-l întrebe de ce avea impresia că starea ei fizică ar fi fost una şubredă, dar realiză la ee se referea şi imediat sentimentele contradictorii care o stăpâniseră mai devreme îşi făcură simţită prezenţa din nou.
   Oftând prelung, Cristine clătină din cap.
   - Nu prea ştiu cum mă simt mai exact, mărturisi ea încet. Sunt speriată. Şi revoltată. Şi extrem de furioasă. Ca să nu mai pomenim faptul că încă mă străduiesc să asimilez şocul de a afla că nu sunt doar Cristine, ci moştenitoarea averii Lancaster şi pe deasupra şi... prinţesă a unei ţărişoare uitate într-un colţ al lumii. Este... copleşitor!
   - Te cred, râse Nick. un râs cald, fermecător de masculin, care avu un efect reconfortant asupra ei. Şi eu m-aş simţi puţin zdruncinat dacă aş fi în locul tău. Eşti sigură că poţi să faci singură faţă situaţiei?
   - Trebuie, n-am încotro, oftă Cristine întretăiat. Doar că... mă îngrozesc responsabilităţile pe care le voi avea de acum înainte!
   - N-o să fii singură. Cristine.
   - Nu?
   - Nu. Ai fraţi mai mari care să te ajute şi să te protejeze.
   - Ştiu că pot conta pe voi toţi, dar n-o să puteţi face asta la nesfârşit.
   - Crezi? se miră el pe un ton sec.
   - Da. Ai auzit ce-a spus Kimberly. După debut, va trebui să plec spre micul meu regat. Nu vă pot târî după mine în capătul celălalt al lumii. În plus, Anthony se însoară peste două luni. Tu de abia te-ai întors de pe front şi ai la rândul tău anumite obligaţii, aşa că nu mai rămâne decât Ethan. Dar şi Ethan are viaţa lui. Aşa că...
   Cristine ridică din umeri intr-un gest grăitor.
   Nick încercă să plesnească mental degetele nevăzute care-i apucară capătul fiecărui nerv din corp, trăgându-1 scurt. Îşi suprimă iritarea cu un efort.
   - Cred că Ethan va fi mai mult decât bucuros să te însoţească, se decise el să pescuiască în ape încă tulburi.
   - Oh, da, dragul de Ethan. întotdeauna îşi face griji din orice pentru mine, dădu Cristine din cap cu un aer vag amuzat.
   Nick încercă să descopere ceva urme de afecţiune în vocea ei, altele decât cele pe care o soră ar trebui să le simtă pentru fratele ci.
   - Anul trecut, continuă ea, aproape că a făcut o criză de apoplexie când Neptun m-a azvârlit de pe el. Pur şi simplu şi-a ieşii din minţi. Mi-a tras un perdaf de n-am avut ce culege de pe jos. Şi mi-a interzis să-l mai încalec pe Neptun. Desigur, asta n-a durat mult. L-am convins să-şi revoce sentinţa după nicio zi.
   Bătăile inimii lui plecară pentru scurt timp în vacanţă. Neptun era un pursânge superb, un animal iute şi graţios, cu picioare lungi şi nervoase. Şi extrem de nărăvaş, după spusele lui Tony.
   Ideea că s-ar fi putut ca ea să-şi rupă gâtul sau ceva la fel de grav îi strânse stomacul.
   - Ai avut noroc, rosti el pe un ton scăzut. Dacă ai fi fost cu mine, nu te-ai fi ales doar cu o simplă muştruluială,
   Cristine îl privi lung, gânditoare.
   - Fericita de mine, rosti ea într-un târziu. Şi totuşi, tu ce-ai fi făcut în locul lui Ethan? n-o răbdă inima să tacă.
    - Nu ştiu precis, dar aş fi fost mai aspru în orice caz.
   Realizând că deviau de la subiectul iniţial spre unul nu tocmai plăcut, Nick îl schimbă printr-o glumă:
   - Oricum, indiferent cum te-aş fi pedepsit, un lucru este cert: aş fi regretat amarnic în clipa de faţă.
   - De ce? făcu Cristine, curioasă.
   - Păi, eu sunt un simplu conte, pe când tu eşti un vlăstar regal, făcu el cu o voce fals umilă. Acum, dispui de suficientă bogăţie, influenţă şi putere ca să pui câţiva sclavi să mă biciuiască pentru impertinenţă.
   - Nu-i adevărat! izbucni Cristine, revoltată, simţindu-se profund jignită de vorbele lui.
   Îi trebuiră trei secunde ca să realizeze că el o tachinează și se relaxă, chicotind ușor.
   - Ești un nesuferit, Înălțimea Ta, dă-mi voie să-ți mărturisesc.
   - Ești o poezie întreagă, Maiestatea Ta, dacă-mi permiți, desigur.
   - Cristine, îl corectă ea, încă indecisă dacă-i plăcea într-adevăr această formulă, pe care cu siguranță că avea s-o audă pentru toată viața din gura unor străini.
   - Tu ai început prima, râse Nick cu acel sunet grav care-i făcea stomacul să tresară ori de câte ori îl auzea.
   Cristine îl văzu făcând un pas, şi-ncâ unul, ieşind astfel din conul de umbră. Trăsăturile fetei lui erau amuzate, iar în ochi îi licărea ceva nedefinit.
   - Dacă eşti în regulă, atunci cred că ar trebui să ne întoarcem, propuse el cu blândeţe. Cu toţii sunt îngrijoraţi din pricina ta.
   Cristine oftă şi încuviinţă tăcută, simţindu-sc obosită. Nick îi întinse galant braţul şi ea îşi strecură mâna pe sub cotul lui, lăsându-l s-o conducă până în salon.

          La vederea lor, Ethan făcu ochii mici, dar nu comentă nimic.
   Kimberly surâse cu blândeţe.
   Anthony o studie pe Cristine cu atenţie.
   - Eşti bine? se interesă Ethan, studiind-o pe tânăra femeie cu un aer îngrijorat.
   Cristine schiţă un zâmbet anemic.
   - Năucită, presupun. O să-mi revin, îl asigură ea cu o voce tremurătoare. Doamne, totul îmi pare atât de... ireal!
   - Vino aici, scumpa mea. o invită contesa cu un zâmbet înţelegător, bătând uşor eu palma locul liber de pe canapeaua unde stătea.
   Cristine se conformă, aşezându-şi cu grijă pliurile rochiei de mătase galben lămâie. Caseta din lemn delicat sculptat din poala lui Kimberly îi atrase atenţia.
   - Aici ai toate dovezile de care ai nevoie pentru a revendica moştenirea Lancasterilor şi tronul din Kumpur-Pala, rosti contesa pe un ton emoţionat, întinzându-i caseta.
   Cristine o luă, minunându-se de cât de grea era. Curiozitatea o tăcu să înalţe capacul încrustat eu plăci înguste de sidef. Făcu ochii mari-mari, uitând să respire cu totul, apoi trânti capacul la loc, ridicându-şi privirile buimăcite spre Kimberly.
    - Oh, Doamne, Dumnezeule mare! exclamă ea, clipind des.
   Contesa râse.
   - Toată lumea are exact reacţia asta când le priveşte pentru prima dată. Deşi le-am admirat de atâtea ori de-a lungul anilor, niciodată nu m-am obişnuit cu frumuseţea lor. Sunt ale tale, Cristine.
   Nick se apropie, curios să vadă ce anume provocase acel aer de adâncă stupefacţie de pe chipul Cristinei.
   - Îmi dai voie?
   Cristine dădu prosteşte din cap şi-i întinse caseta fară să-l privească.
   Nick zâmbi amuzat şi o deschise, în secunda următoare, zâmbetul i se şterse complet de pe faţă.
   Câteva secunde, nu făcu decât să se holbeze nătâng la şuvoaiele de pietre scânteietoare, mari cât oul de prigorie, care se odihneau pe un pat de catifea vişinie. Apoi se forţă să respire. Ştia că acele nestemate tăiate octogonal, a căror văpăi multicolore îţi furau ochii, erau diamante veritabile.
   Fiecare piatră în parte valora o avere. Şi erau zeci de pietre, prinse într-un colier triplu, intr-un set de trei brăţări triple şi într-o pereche de cercei prelungi. Bijuterii demne doar de o regină.
   Îşi ridică ochii şi întâlni privirea buimăcită a Cristinei.
   - Iisuse, reuşi el să articuleze, forţându-se să zâmbească.
   O femeie care poseda asemenea bijuterii nu mai putea fi cucerită cu ajutorul altora. Pur şi simplu nu existau alte nestemate care măcar să le egaleze pe cele fabuloase de sub ochii lui, nicidecum să le mai şi întreacă.
   Nici ca valoare şi nici ca frumuseţe. Refuză să se gândească de ce acest fapt îl irita atât de tare.
   - Cred că ar trebui să ţi le pui, sugeră Ethan, Cristinei.
   Tânăra femeie vru să-l refuze, dar înainte de a apuca să deschidă gura s-o facă, Ethan pescui colierul, înconjură canapeaua şi, cu gesturi sigure, îi prinse nestematele în jurul gâtului subţire.
   Un muşchi zvâcni pe maxilarul lui Nick. Nici asta n-ar li trebuit să-l irite. Şi totuşi gestul nevinovat al fratelui său îl enervă.
   Cristine îşi duse mâna tremurătoare la gât, copleşită. Pietrele erau reci la atingere şi păreau să atârne fiecare câte o tonă. Trase adânc aer în piept, înfrânându-şi impulsul de a şi le scoate. Se simţea înfricoşată, nu atât de valoarea cât de simbolul lor. Abia putea să mai respire sub povara lor.
   - Arăţi minunat, prinţesă, o complimentă Ethan. admirându-i chipul frumos, scăldat în licărirea învăpăiată a nestematelor.
   Cristine înghiţi în sec, copleşită. Kimberly se întinse şi îi luă mâna într-a ei, strângându-i-o uşor, cu înţelegere, încurajând-o. Ochii ei se plimbară confuzi de la Ethan, care o privea fascinat, la Tony, care o studia cu un aer amuzat, apoi spre contesă, care surâdea cu blândeţe. Şi zăboviră întrebători asupra lui Nick, care o privea neclintit, filtrându-i imaginea printre gene.
   Nu-şi dădu seama că aştepta aprobarea lui, decât în clipa în care Nick îi zâmbi. Iar când buzele i se curbară leneş, Cristine îşi îngădui să respire. Şi să spere că avea să se descurce cu noua ei viaţă şi identitate.

                                        CAPITOLUL 5

            Nick încerca să se concentreze asupra lecturii.
   În urmă cu o jumătate de oră, se retrăsese în cabinetul său de lucru, cu o carte despre Viaţa fermierului în faţă, încercând să înţeleagă de ce anumite perioade ale primăverii erau mai bune pentru însămânţat ogoarele şi cum să ţină seama de semnele naturii pentru a avea o recoltă bogată peste an.
   Ethan plecase în Devonshire să-i contacteze pe bunicii Cristinei, urmând să se întoarcă peste două zile. Anthony se dusese la nu se ştie ce târg de vite, mama sa avusese de onorat o vizită amânată la preotul din sat.
   Cristine nu coborâse la micul dejun, iar Nick bănuia că încă se mai străduia să-şi revină după şocul primit în ajun.
   Închizând cartea cu un pocnet sec, Nick îşi sprijini ceafa de spătarul fotoliului, lăsându-se în voia gândurilor care nu-i dădeau pace.
   Cristine.
   Imaginea chipului ei răsări fără efort în spatele pleoapelor închise. Era absolut uimitoare transformarea ei din fetiţa durdulie şi nesuferită, care-i făcuse copilăria şi o bună parte din adolescenţă un adevărat iad, în acea graţie desăvârşită, care-i tăia respiraţia ori de câte ori o vedea. Atâtea lucruri se schimbaseră în toţi acei ani!... Iar unele îl afectau într-un mod cât se poate de neplăcut. Era neplăcut să se gândească la sora lui ca la o femeie în toată firea, senzuală şi nespus de ispititoare, era enervant să-şi dea seama că era gelos pe Ethan pentru că și el o privea pe Cristine astfel.
   Și apoi, mai era și descendența nobiliară a Cristinei. Era moștenitoarea unei averi fabuloase, provenea din una dintre cele mai vechi familii aristrocratice ale Angliei, și în plus, prințesă a unui regat uitat într-un colț al lumii, un regat mic dar care, după spusele mamei sale, ascundea în pământurile sale bogății nemaiîntâlnite. În ansamblu, avuția ce i se cuvenea prin naștere era calculată, la ora actuală în milioane. Un bun motiv pentru crimă, gândi el îngrijorat.
   Nick nu putea să nu se gândească la împrejurările prin care Cristine ajunsese să facă parte din familia lui. Tatăl ei natural fusese asasinat. Mama ei fugise în chinurile facerii, pentru a-şi pune copilul la adăpost, apoi se stinsese din viaţă. Nick încercă să-şt amintească de noaptea aceea din ajunul Crăciunului, în care se trezise cu o surioară pe cap. Trecuseră mai bine de douăzeci de ani de atunci. Memoria nu-l ajuta deloc.
   Un lucru era cert: debutul Cristinei în societate avea să fie răsunător. Și avea să mestece în noroiul trecutului, scoţând la iveală lucruri care...
   Detunătura de armă îl făcu să sară în picioare, încordat ca un arc, cu inima bătându-i dureros în coaste. Gâtul i se usca, palmele ii transpirară, stomacul i se strânse.
   Cristine!
   A doua detunătură îi opri inima în loc, împuşcătura se auzise din spatele conacului, destul de aproape de casă. Nu avea timp să iasă pe coridor, să-l străbată, să iasă pe uşile principale, ea apoi să dea ocol conacului.
   Blestemând, Nick deschise fereastra şi sări în curte, înconjurând conacul în fugă. Imagini de coşmar îi fulgerară prin minte, provocându-i o groază de nedescris.
   Derapă uşor când luă colţul casei şi reuşi cumva să evite tufa de trandafiri de Damasc, înaltă de peste un metru, pe care nu avu încotro decât s-o sară. Şi apoi, frână atât de brusc, încât îşi auzi genunchii trosnind.
   Uşurarea se descărca prin coloana lui ca un fulger, amorţindu-l. După care urmă furia.

..........................................................