Când dragostea ucide, Anna Butner

....................................................................

                        8-10

       Se opri cu o fracțiune de secundă înainte ca mintea să i se întunece complet. Şi o strânse în braţe, lăsându-şi obrazul pe creştetul ei, încercând să se liniştească.
   Astfel îi găsi contesa.
   Kimberly se opri în uşa grajdului, încremenită. O văzuse pe Cristine de la fereastra salonului când ocolise conacul şi plecase după ea, vrând să-i ţină companie, sperând că poale o va prinde întrun moment în care copila ar fi fost dispusă să-şi deschidă sufletul în faţa ei, împărţind cu ea povara care-i apăsa sufletul.
   O durea tăcerea copilei, mai ales că ştia cât de mult o afectase episodul cu Ayton.
   Ideea era că nici măcar nu reuşea să-şi dea seama cât de mult o vătămase acea experienţă oribilă. Întotdeauna avusese cu fiica ei o relaţie deschisă, bazată mai întâi de toate pe încredere, respect şi prietenie.
   Faptul că ea refuza să i se destăinuie îi ardea inima.
   Intră în grajd şi frână brusc.
   Scena din faţa ochilor ei o lăsă fără replică, o năuci. Dădu să se retragă, dar tocmai în acel moment Nick deschise ochii şi o văzu.
   Câteva momente, niciunul dintre ei nu se mişcă. Nick continua s-o privească, mut şi stăruitor.
   Durerea amestecată cu deznădejde din ochii lui îi frânseră inima. Realiză subit adevărul şi făcu doi paşi în spate, ieşind din câmpul lor vizual.
   Apoi se răsuci pe călcâie şi porni înapoi spre conac, cu mintea încă amorţită de şoc.

        În urma ei, Nick închise ochii strâns, blestemând în gând nenorocul care mânase paşii mamei sale intr-acolo.
   Inevitabil, ştia că urma să aibă o discuţie cu ea. Ar fi preferat ca nimeni din casă să nu ştie adevărul până când nu reuşea s-o convingă pe Cristine de profunzimea sentimentelor lui pentru ea.
   Bine că fusese mama lui şi nu una dintre mătuşi! Sau vreunul dintre bunici!...
   Cristine i se mişcă în braţe, deturnându-i gândurile. Brusc, îl cuprinse o stare de fericire nemaiîntâlnită. Desprinzându-se de ea, îi luă faţa rumenă în palme şi-i zâmbi larg.
   Gura ei tremură alunei când îi răspunse printr-un surâs nesigur.
   - Să nu mai fugi de mine, îi pretinse el pe un ton poruncitor, redevenind serios. Promite-mi asta, Cristine!
   - Îţi promit.
   O privi lung, sedus de frumuseţea ei îmbujorată, şi oftă.
   - Nu vreau să te sperii, dar am anumite sentimente pentru tine, o informă Nick pe un ton moale, învăluitor.
   Cristine clipi des, rămânând cu gura căscată.
   - A... ai sentimente p... pentru m... mine? izbuti ea să articuleze într-un târziu, bâlbâindu-se din cauza profundei uluieli.
   - Mhm, aprobă Nick liniştit, zâmbind în colțul gurii, fascinat fiind de modul uimitor în care ochii ei îşi schimbau culoarea, trecând de la violet la indigo în doar câteva fracţiuni de secundă. Însă aş prefera să ţi le arăt decât să ţi le mărturisesc. Personal, nu cred în valoarea cuvântului cât în cea a gestului adânc simţit.
   - Bine, expiră Cristine aerul pe care-l ţinuse blocat în mod inconştient în plămâni. Bine, repetă ea, piecându-şi ochii, încă zăpăcită de pe urma surprinzătoarei lui destăinuiri.
   Nick îşi trecu arătătorul peste buza ei de jos, umflată de pe urma sărutului înfocat. Ar fi fost tentat s-o sărute din nou, dar un zgomot îi atrase atenţia. Mâinile îi căzură şi Nick făcu doi paşi în spate, punând distanţă între ei.
   Unul dintre grăjdari păşi pe culoarul dintre boxe, ducând de dârlogi o iapă sură, graţioasă.
   Băiatul îi salută timid şi-şi văzu de treabă. Cristine nu ştia ce să facă, nici ce era potrivit să spună într-o asemenea situaţie. Tăcerea care se lăsase o stânjenea teribil.
   Se încruntă la podea, apoi la stâlpii din dreptul boxelor, îşi mută ochii la nişte şei mai vechi, căutând disperata o modalitate de a pleca de acolo fără să-i pară ridicolă sau, mai rău, îngrozitor de stupidă.
   - Ne vedem mai târziu, îi sugeră Nick, aplecându-se uşor spre ea şi făcându-i şmechereşte cu ochiul.
   - Da, răsuflă ea uşurată, zâmbind forţat. Pa!
   Făcu o reverenţă grăbită şi plecă valvârtej. Nick privi lung în urma ei, amuzat şi înduioşat deopotrivă, cu inima plină de tandreţe. Apoi zâmbetul îi păli când îşi aminti de contesă, frecându-şi mâinile peste faţă, reflectă dacă să-şi abordeze mama în acel moment sau s-o lase pe mai târziu casă se obişnuiască oarecum cu ideea...
   Mai bine să bată fierul cât e cald, cugetă el, hotărându-se pentru o confruntare imediată.

           Până la urmă fusese ridicolă, realiză Cristine cu obidă, în timp ce mărşăluia spre casă. Şi stupidă pe deasupra.
   Singurele reverenţe pe care le făcuse în faţa lui fuseseră atunci când el se întorsese acasă de pe front, când lucrurile între ei erau extrem de inflamabile, şi acum, când îi sucise minţile.
   Ce o apucase să-l trateze atât de formal ? O sărutase eu nici cinci minute înainte!
   Ajunse in faţa intrării odată cu băiatul care livra corespondenţa la Sutherland. Cristine se opri şi prelua ea pachetul cu ziarele care soseau periodic de la Londra şi cele câteva scrisori legate cu sfoară, apoi îl invită să se oprească pe la bucătărie ca să mănânce ceva.
   Încă tulburată de pe urma sărutului din grajd, împărţită între ruşine, şoc şi plăcere vinovată, tânăra urcă în dormitorul ei, uitând să lase pachetul cu publicaţii pe măsuţa din antreu. Realiză că le cărase cu ea abia când ajunse în cameră. Preocupată, le lăsă pe scrin şi se trânti pe spate în pat, privind ţintă tavanul pictat al dormitorului.
   Multă vreme, nu făcu decât să stea nemişcată, cu privirile pierdute în gol. Când îngeraşul dolofan pe care-l fixa începu să i se întunece în faţa ochilor, îşi dădu seama că era atât de aiurită încât uitase să respire.
   - Oh, Doamne! gemu ea stins, ascunzându-şi faţa în palme.
   Sărutul lui fusese ceva absolut devastator. Nespus de dulce, de gingaş, şi totuşi încărcat de o senzualitate crudă şi de o patimă care o înfiorase din creştet şi până-n tălpi.
   Îi plăcuse enorm. O îmbătase, o ameţise. Genunchii încă mai continuau să-i tremure, abdomenul să-i tresalte sub mici spasme de voluptate şi delir.
   Acel sărut trezise în ea o emoţie arzătoare, o stare de nelinişte, o nevoie pe care n-o putea numi. Stătea tremurând, cu chipul ascuns în mâini, încercând să se liniştească.
   El avea anumite sentimente pentru ea! Acestea fuseseră cuvintele lui, cuvinte care o aruncaseră într-un ocean de emoţii amestecate, derutante. Se simţea fericită, îngrozită şi bulversată.
   Fericită pentru că-i era totuşi dragă, îngrozită de consecinţele acestui fapt. Şi bulversată, pentru că nu ştia ce să facă de acum înainte.
   Nick pusese ochii pe ea. Dacă mai existase vreun dubiu pană în acel moment, acesta fusese spulberat de felul în care o îmbrăţişase mai devreme.
   O dorea, nutrea anumite simţăminte pentru ea şi voia să i le arate, un lucru măgulitor şi terifiant totodată.
   - Oh, Maică Precistă, ce mă fac? scânci tânăra femeie, întorcându-se pe burtă şi îndesându-şi faţa cu putere în pături, de parcă acea poziţie i-ar fi putut limpezi mintea răvăşită.
   Când începu să se sufoce îşi ridică fruntea şi inspiră aerul cu lăcomie.
   Îi promisese că nu mai avea să-l evite pe viitor. Aici o priponise bine, pentru că ştia că ea nuşi încălca niciodată vorba dată chezăşie. Deci faza cu „de-a v-aţi ascunselea” trebuia eliminată de pe listă şi căutate alte mijloace prin care să-l ţină la distanţă. Locuiau în aceeaşi casă. Acest lucru îi restrângea considerabil libertatea de mişcare. Instinctiv, ştia că Nick n-avea s-o lase în pace nici dacă-l ruga frumos. îi simţise dorinţa într-un mod cât se poate de evident.
   Şi acest lucru, în loc s-o sperie, cum ar fi fost de aşteptat, mai ales după episodul cu Ayton, o flatase profund.
   Şi ce-ar fi fost dacă pur şi simplu ar fi rămas pe loc, bucurându-se de ceea ce prezentul şi viitorul apropiat aveau să-i ofere alături de Nick? gândi ea, îngustându-şi ochii în timp ce întorcea în minte problema pe toate feţele.
   Cât de rău ar fi putut să fie? Necazul se întâmplase oricum: era îndrăgostită de el până-n măduva oaselor. Mai mult de atât nici că se putea. Iar Nick îi declarase că nu-i era indiferentă. Poate c-o şi iubea puţin, speculă Cristine, sprijinindu-şi bărbia în pumni.
   Trebuia să fie ceva serios la mijloc, altfel el nu ar fi făcut niciodată acel pas înspre ea. E drept că de fiecare dată ea fusese cea care-i sărise în braţe şi-l ademenise, însă nici el nu i se împotrivise. Nick era un bărbat cinstit şi vertical.
   Să-i accepte afecţiunea sau, în fine, dovezile de afecţiune, nu putea fi un lucru chiar atât de greşit. Sentimentele lor ar fi putut evolua spre ceva frumos şi unic...
   Da, dar ea urma să plece într-un viitor relativ apropiat, cugetă Cristine cu tristeţe. Iar el trebuia să rămână în Anglia pentru totdeauna. Indiferent în ce punct ar fi ajuns legătura lor afectivă, aveau să se despartă într-un final.
   Nu se putea altfel, nu exista altă cale. Cristine ştia că despărţirea aceasta avea să-i frângă inima mai mult decât despărţirea de restul. Avea să se despartă de Nick mult mai greu decât de oricine altcineva, chiar şi decât mama ei. Era un lucru inevitabil.
   Şi dacă tot îi era dat să sufere oricum, de ce nu ar fi luat cu ea amintirea unor zile fericite, de ce nu s-ar fi bucurat de tandreţea şi preţuirea lui? De ce să nu profite, să se bucure şi să trăiască cu adevărat? Era posibil să nu-l mai vadă niciodată...
   Însă mai era şi Ethan la mijloc, realiză tânăra cu durere. Şi ar fi fost o cruzime din partea ei să-şi ofere afecţiunea lui Nick sub ochii acestuia. Mai degrabă ar fi murit decât să-l vadă pe Ethan suferind din cauza egoismului ei, a dorinţei absurde de a fi fericită alături de bărbatul pe care-l iubea dar pe care nu-l putea avea în întregime. Cu atât mai mult cu cat trebuia să-i refuze cererea în căsătorie atunci când avea să se înapoieze acasă.
   Şi hotărârea fu luată. Nu exista niciun viitor. Pentru niciunul dintre ei. Avea să discute cu Nick şi să-l facă să înţeleagă. Oricât de mult o durea asta, ştia că procedează corect faţă de toată lumea.
   Deprimată, se ridică în capul oaselor, înghiţindu-şi jalea. Trebuia să nu se mai gândească, săşi ocupe mintea cu altceva... altfel ar fi înnebunit!
   Dădu cu ochii de teancul subţire de scrisori şi de pachetul sosit din Capitală. Ceva nevăzut păru s-o atragă spre ziarele frumos orânduite. Luă primul cotidian care-i căzu in mână şi citi titlul tipărit cu litere mari de pe prima pagină.
   Un abis nesfârşit, întunecat, îşi întinse braţele spre ea, cuprinzându-i mintea strâns, sugând-o în măruntaiele sale.
   Pentru prima dată în viaţa ei, Cristine leşină.

                                           CAPITOLUL 19

              Nick îşi găsi mama în salonul mic pentru musafiri, frecând cu îndârjire un sfeşnic de argint. Nu era un semn prea îmbucurător.
   Ori de câte ori era supărată de ceva sau pe cineva, Kimberly îşi consuma nemulţumirea curăţind argintăria din casă. Cu toţii îi cunoşteau apucăturile şi, de regulă, o lăsau să-şi facă damblaua până când se calma. Dacă intrai în colimatorul ei în acele clipe, în patru cazuri din cinci se lăsa cu vărsare de sânge.
   Nick închise uşa în urma lui cu grijă şi făcu doi paşi, dar se opri.
   Kimberly îşi ridicase ochii spre el, ţintuindu-l cu acea privire care, în vremea copilăriei lui, îi băga groaza în oase. Tânărul conte se strâmbă. Nici acum nu era complet imun în faţa acelei căutături ascuţite şi tăioase ca un brici.
   Contesa continua să lustruiască sfeşnicul cu aceeaşi hotărâre, privirea ei tranşându-1 în felii subţiri, caraghios de transparente.
   - O iubesc, mamă! declară Nick răspicat, fără niciun fel de preambul.
   Freamătul mâinilor ei se opri pentru o clipă, apoi se reluă cu şi mai multă râvnă.
   - Crezi că nu ştiu asta? Că nu mi-am dat seama de asta până acum? Ce-ţi închipui, că am orbit cu timpul?
   Vocea ei era liniştită, dar Nick ştia că nu era decât calmul de dinaintea furtunii.
   - Atunci spune-mi de ce eşti atât de supărată? preferă Nick să lanseze el primul atac. Din cauza lui Ethan?!... Îţi imaginezi cumva că-mi sap fratelepe la spate? Asta e părerea ta despre mine, că sunt un nemernic lipsit de scrupule?!...
   Fu nevoit să tacă pentru câteva clipe, conştient că ridicase vocea la ea.
   Când fu sigur că-i putea vorbi fără emoţie, reluă pe un ton controlat:
   - La Kesinghton Place, Ethan a cerut-o de nevastă. Seara, Cristine mi-a plâns pe umăr, tânguindu-se că nu se poate mărita cu el, pentru că niciodată nu va putea să-l facă fericit. Pentru că Ethan merita mai mult iar ea nu se simţea în stare să-i ofere afecţiunea pe care şi-o dorea el. Exact acestea au fost cuvintele ei, mamă.
   Pe chipul contesei se ivi o umbră. Oftând, Kimberly puse sfeşnicul deoparte şi-şi împleti degetele în poală, pentru a le opri neastâmpărul.
   - Sunt pusă într-o situaţie dificilă, Nick, te rog să mă-nţelegi, mărturisi ea cu o voce tristă. Vă iubesc pe toţi palm în mod egal. Sunteţi copiii mei. Şi vreau să vă văd pe toţi fericiţi, aşezaţi la casa voastră, alături de oameni de calitate. Oricare ar fi drumul pe care veţi alege să mergeţi, dacă voi ştiţi că la capătul lui vă aşteaptă fericirea, eu n-am să vă stau în drum. Sunteţi cu toţii sănătoşi la minte, la trup şi la suflet. Am încredere în voi că veţi alege bine. Personal, nu ţin la condiţia socială a soţiilor voastre, la ereditatea sau la averea lor. Dovada mi-e Andreea. Antony a ales cu siguranţă o femeie specială. Nu are zestre, dar posedă o bogăţie pe care puţini o dobândesc în viaţă şi chiar şi mai puţini se nasc cu ea: nobleţe sufletească, generozitate şi devotament. Îi aduce bucurie lui Antony, iar pentru mine asta este suprema mulţumire. Pe urmă m-am gândit la Ethan... şi la Cristine. Nu neg că mi-am făcut speranţe în legătură cu ei doi. Ethan este un bărbat corect, loial, cinstit şi bun. Cristine este la fel. Făceau o pereche minunată şi-mi doream să-i văd împreună, pentru că el o iubeşte şi i-ar fi fost credincios, iar Cristine s-ar fi aflat astfel în siguranţa. Desigur, mi-am dat seama că ea nu-l iubeşte aşa cum nădăjduieşte el, dar m-am gândit că poate, în timp, sentimentele ei s-ar fi schimbat...
   Făcu o pauză, trecându-şi degetele peste fruntea palidă cu un aer uşor derutat.
   - Desigur, reluă contesa, vag ironică şi gesticulând într-o doară, tu te-ai întors acasă şi lucrurile au luat-o în cu lotul altă direcţie. Am simţit schimbarea încă dinainte ca măcar vreunul dintre voi să devină conştient de ceea ce se întâmplă.
   - Sper să mă crezi când îţi spun nu am încercat să profit de naivitatea sau lipsa ei de experienţă şi s-o corup! apăsă Nick cuvintele, privindu-şi mama cu gravitate.
   - Încă n-ai încercat, dar o vei face, prezise contesa cu o certitudine care-l făcu să tresară vinovat. Îmi cunosc copiii, Nick. Vă cunosc pe fiecare dintre voi şi ştiu ce vă poate mintea. Tu nu eşti ca Ethan sau ca Antony. Tu doar întinzi mâna şi iei ceea ce consideri că ţi se cuvine.
   - Atunci, voi încerca să nu te dezamăgesc, doamnă, replică el cu cinism.
   Brusc, îl cuprinse furia şi izbucni cu amărăciune:
   - De ce consideri că Ethan ar fi mai demn de ea decât aş fi eu vreodată?!
   - N-am zis asta! se disculpă Kimberly, ridicându-se în picioare. Eu doar am...
   - Ascultă-mă bine, mamă! mârâi Nick printre dinţi, curmându-i avântul. Ethan a avut o şansă şi n-a ştiut s-o folosească la timp. A pierdut-o imediat după ce ea şi-a făcut debutul, exact cum am prevăzut. Şi ştii de ce? Pentru că Cristine s-a îndrăgostit de un alt bărbat. Şi, ca să te scutesc de efortul de a mă întreba de unde naiba ştiu lucrul acesta, o să te lămuresc imediat: mi-amărturisit-o chiar ea, la câteva săptămâni de la balul iady-ei Cambridge. Un bărbat, dar nu unul oarecare, ci unul însurat. Şi nici măcar n-a binevoit să-mi spună cine e ticălosul acela!
   O văzu căscând gura, consternată.
   - Pun pariu că nici prin cap nu ţi-ar fi trecut lucrul acesta, râse el găunos. Şi totuşi, e adevărat. În mod sigur că acesta este motivul principal pentru care o să-l refuze pe Ethan.
   - Ţi-a spus ea asta? făcu Kimbedy uluită
   - Ce, acum îţi închipui că inventez? se răsti el supărat.
   - Nu, se încruntă ea, numai că... Oh! exclamă dintr-odată, schimbându-se la faţă şi privindu-1 cu ochi mari. Oh, nu! Nu se poate, clătină ea din cap, împărţită între ilaritate, neîncredere şi stupoare.
   Ochii lui Nick se îngustară. O bănuială teribilă îi încolţi în minte.
   - Să nu-mi spui că ştii despre cine este vorba! rosti el pe un ton sleit.
   - Ba cred că ştiu, îmi pare rău. Crezusem că este o poveste demult moartă şi îngropată.
   - Cine e? reuşi el să-şi mişte buzele înţepenite.
   - Alex Lundum, îl informă ea fără să zâmbească.
   - Alex? făcu Nick, privind-o cu scepticism şi refuz în priviri. Alexander Lundum? repetă el cu un aer perplex, realizând că ea chiar vorbea serios.
   - S-a îndrăgostit de el când avea paisprezece sau cincisprezece ani, nu mai ţin minte exact. A fost distrusă când Alex s-a însurat cu Sophia. Vreo doi ani să fi tot oftat de dorul lui, dar pe urmă nu a mai adus vorba de el şi am crezut că-l uitase.
   - Se pare că nu, comentă Nick cu sarcasm.
   Alex fusese prietenul lui în copilărie. Mai târziu, se întâlniseră la Eton. Prietenia lor se cimentase eu adevărat abia pe front. Îl plăcuse de Alex... până în urmă cu zece secunde. Acum îl ura la modul absolut şi cu patimă.
   Bastard trădător!
   Era incredibil! Cristine îşi dăruise inima unui bărbat distins, chipeş, onorabil şi foarte însurat.
   Avea să-l pască un infarct, gândi Nick, lăsându-se pe braţul unei canapele, cu fruntea în pumni, simţind că inima sta să-i crape.
   Acum cunoştea şi numele rivalului său! Era din ce în ce mai bine. Brusc, se simţi descurajat. Cristine era îndrăgostită de Alex... de cât timp? socoti el în minte. Şase sau şapte ani. Să iubeşti pe cineva de atâta timp nu poate fi vorba decât de ceva serios şi trainic. Probabil că nici nu avea mai multe şanse decât avusese Ethan.
   Kimberly veni lângă el, mişcată de zbuciumul tăcut din ochii lui, de felul în care umerii i se gârboviseră sub povara grea a unui adevăr inacceptabil pentru el. Îşi lăsă o mâna pe spatele lui, simţindu-i încordarea muşchilor prin haine, furtuna din sufletul lui. Şi o duru inima pentru fiul ei.
   - Poate că mă înşel, Nick, rosti ea în şoaptă, mângâindu-l cu duioşie. Poale că şi ea se înşeală. Poate că este îndrăgostită numai de ideea de a fi îndrăgostită.
   - Fii serioasă, mamă, îşi ridică el fruntea s-o privească. Cristine este o femeie eu capul pe umeri. Şi-ar da seama dacă încă mai este îndrăgostită de el sau dacă a rămas numai cu nostalgia unui paradis pierdut.

        Contesa tăcu un lung moment, reflectând.
   Simţea instinctiv că ceva nu era în regulă în toată povestea, dar încă nu putea să spună ce anume o sâcâia.
   Ceea ce Nick îi dezvăluise se bătea cap în cap cu realitatea care i se derula zilnic prin faţa ochilor. În minte i se buluciră imagini cu Nick şi Cristine în diferite ipostaze. Un gest, un cuvânt, o privire. Nu ceva ce să-ţi sară în ochi, dar dacă erai atent... Şi ea fusese atentă. Ar fi putut jura cu mâna pe inimă că şi Cristine era îndrăgostită de Nick.
   Li se scurgeau ochii unul după celălalt. O femeie nu se uita aşa la un bărbat dacă inima i-ar fi fost stăpânită de un altul, îşi dădu ea seama brusc de adevăr. Cristine îl minţise pe Nick. Probabil că mândria o împiedicase să recunoască ce e în inima ei. Şi avea destulă mândrie, zâmbi Kimberly ca pentru sine.
   Oh, da, fiecare celulă din trupul ei şedea ţeapănă din cauza mândriei.
   - Povesteşte-mi în ce împrejurări ţi-a destăinuit dragostea ei pentru Alex, îi ceru ea, aşezânduse pe canapea, lângă el.
   - Nu văd rostul, gemu Nick, căutându-se de tabacheră. O să fumez aici, o informă el pe un ton prevenitor, care nu admitea contraziceri de prisos.
   Contesa aprobă tăcută şi el îşi aprinse ţigara subţire de foi, mistuind-o cu sete. Şi dintr-odată, cuvintele începură să curgă. Simţea nevoia să se destămuiască cuiva în care avea încredere, cineva al cărui sfat conta cu adevărat şi care ştia să păstreze discreţia acelei taine.
   Kimberly asculta atentă, tară să-l întrerupă, aşezând în mintea ei piesele lipsă.
   În adâncul sufletului, ştia că nu mai putea face nimic pentru Ethan, dar că putea însă să-l ajute pe Nick. Pentru că acum îi era limpede că dintre cei doi fii ai ei, Cristine îl prefera pe cel mai mare.
   Era pusă în situaţia cumplită de a-şi sacrifica fericirea unuia dintre copii pentru a aduce împlinire celorlalţi doi. O decizie grea şi dureroasa pentru o mama, dar nu putea să-i condamne pe toţi trei la suferinţă şi deziluzie. Nu ea era cea care hotărâse, ci destinul capricios. Şi dacă Dumnezeu orânduise lucrurile astfel, atunci trebuia să se supună voinţei lui, iar Nick, chiar daca nu-i comunicase asta prin viu grai, simţea nevoia aprobării ei.
   Nick îşi termină confesiunea şi multă vreme, niciunul dintre ei nu scoase o vorbă.
   - Ethan va suferi oricum, rupse Kimberly tăcerea grea, apăsătoare, privindu-şi fiul în ochi cu o tristă resemnare. Oricât mi-aş fi dorit ca el să fi fost cel sortit Cristinei, numai dorinţa mea nu a fost îndeajuns. Mi-e greu, mi-e foarte greu să ştiu că nu-l pot apăra de durerea ce va să vină, să ştiu că n-o să-i pot oferi mângâiere şi alinare, conştientă că o parte din suferinţa lui se datorează mie, a celor ce voi hotărî acum. Dar dacă tu crezi că ea este femeia lângă care-ţi doreşti să închizi ochii în ceasurile târzii ale bătrâneţii şi daca ea te vrea, atunci eu nu mai am nimic de adăugat.
   Ochii lui Nick se măriră surprinşi, pe faţa lui se aşternu uşurarea. Se întinse şi strânse cu recunoştinţă mâna delicată a contesei, privind-o eu seriozitate.
   - Vreau să mă însor cu Cristine, mamă! O iubesc şi...
   - Te rog! îşi ridică Kimberly o mână zâmbind, amuzată şi stânjenită deopotrivă. Nu crezi că ar trebui să-i spui ei lucrurile acestea? sugeră suav, curmându-i elanul.
   - Îi voi spune când va fi pregătită să-mi primească afecţiunea şi devotamentul. Între timp, voi încerca să-i mut gândurile de la Lundum.
   Contesa îşi muşcă buzele, ezitând, neştiind dacă să facă sau nu lumină în capul lui. Decise că e mai bine să descopere singur adevărul. Nu avea dreptul să se amestece în intimitatea fiicei ei. Se mulţumi doar să-i aprobe intenţia printr-o înclinare a bărbiei.
   - Nick, vreau să te rog..., începu contesa cu gravitate, dar fu întreruptă în mijlocul frazei de un ţipăt prelung şi ascuţit, care venea de la etaj.
   Amândoi ţâşniră în picioare, livizi, exclamând intr-un glas:
   - Cristine!
   Şi se repeziră spre uşă.

         Acelaşi ţipăt sfâşie bezna din mintea Cristinei, smulgând-o din nesimţire.
   Deschise ochii ameţită, uitându-se buimacă la faţa albită de groază a tinerei ei cameriste.
   - Oh, milady! îngenunche fata lângă ea, tamponându-i fruntea cu colţul apretal al şorţului în timp ce lacrimile îi curgeau pe obraji. Am crezut că aţi murit!
   - Ce? făcu Cristine nedumerită, dând să se ridice în fund.
   Dădu mâna cameristei la o parte, enervată de vorbele fără noimă ale acesteia şi se opri când văzu sângele de pe uniforma acesteia. Se încruntă nedumerită, săltându-se în şezut, şi-şi duse mâna la frunte, acolo unde simţea pulsând o vagă durere.
   Dădu peste o umflătură mică şi peste ceva umed şi cald. Sângera. Se lovise. Când?, .. De ce? .. Cum?...
   Şirul gândurilor confuze îi fu curmat de zgomotul făcut de uşa dormitorului trântită de perete. O văzu pe Andreea năvălind în cameră, urmată de mătuşa Chloe şi de alţi doi servitori.
   Chloe se repezi, ghemuindu-se lângă ea şi, fără o vorbă, îi luă bărbia în pumn pentru a-i putea analiza mai bine tăietura de la rădăcina firelor de păr.
   - Doamne, copilă, era să-mi crape inima! mărturisi femeia cu o voce tremurătoare, uşurată că rana arăta mai rău decât era de fapt în realitate. Iar tu, fată smintită, se răsuci spre cameristă, dojenind-o eu asprime, chiar nu te-ai putut stăpâni să nu zbieri ca o...
   - Ce dracu se petrece aici?!.., tună vocea stăpânului de la Sutherland House din mijlocul pragului.
   Andreea, care obtura o parte din câmpul lui vizual, alunecă lateral.
   Chloe se retrase şi ea, dând un brânci cameristei care plângea înăbuşit.
   Chipul bărbatului se albi ca varul. Cristine stătea în fund, lângă măsuţa de toaletă, cu faţa mânjită de sânge.
   - A leşinat şi s-a lovit în cădere, îl informă mătuşa ei în timp ce se apropia. Cred că a dat cu capul de muchia scrinului...
   Nick se lăsă pe vine şi-i luă faţa în mâini, cercetând la rândul lui tăietura care încă mai continua să sângereze. Uşurarea îl slei de vlagă. O privi în ochii încă dilataţi de şoc şi nedumerire şi o întrebă cu blândeţe:
   - Ce s-a întâmplat?
   - Nu ştiu, şopti ea tulburată de agitaţia din jurul ei. Eu... ziarele! îşi aminti brusc, cutremurându-se toată şi privindu-l îngrozită. Oh, Doamne, Nick, ziarele!...
   Nick privi automat la dezordinea din jur. Pe covor se aflau împrăştiate diverse obiecte de toaletă, scrisori încă sigilate şi ziare boţite. Luă unul la nimereală.
   Titlul mare, eu litere îngroşate, de pe prima pagină, îi sări în ochi:
   Crimă atroce în Portman Squre. Lordul Haltei- Ayton a fost găsit mort în apartamentul său. Poliţia face cercetări Amănunte pe pagina următoare.
   Nick simţi zbârlindu-i-se tot părul de pe ceafă. În mâinile sale, hârtia părea să capete o greutate ciudată.
   Înghiţindu-şi sila şi oroarea, dădu pagina şi parcurse în grabă primele rânduri. Groaza îi strânse stomacul. Îşi ridică privirea spre Cristine, realizând cât de mare fusese şocul pentru ea.
   Maxilarele i se încleştară, stomacul i se revoltă.
   - Spune-mi ce scrie, îi ceru ea cu o voce spartă.
   - Nu acum...
   - Te rog.
   - Am zis nu! o refuză Nick răspicat.
   Cristine se întinse să-i ia ziarul din mână, dar Nick îl feri. Enervată, tânăra se uită în jur şi înşfacă unul, dar el i-l smulse din mâini.
   - Dă-mi-l! îi cern Cristine, privindu-l lividă.
   - Nici gând.
   - Dă-mi-l, lua-te-ar naiba! zbieră ea ca scoasă din minţi Sau mă duc personal la Londra şi-mi cumpăr singură unul! Ba-mi cumpăr o tipografie întreagă! Am bani, aşa că-mi pot permite să...
   - Gura! se răsti el pe un ton atât de aspru, încât şi Cristine şi toţi ceilalţi amuţiră. Asta este casa mea, eu sunt stăpânul şi eu dau ordinele aici, ai înţeles?!... Te duci la Londra pe dracu!... La o parte! porunci ei tuturor celor prezenţi.
   Toţi se retraseră şi el se apucă să strângă ziarele furios, apoi se ridică eu ele în braţe şi-i întoarse spatele, aruncând din mers peste umăr mame sale:
   - Ocupă-te de ea. Eu trebuie să vorbesc cu Tony.
   Ajunsese în prag când vocea ei îl opri:
   - Te urăsc!... M-ai auzit? Te urăsc!
   Nick ezită o clipă, apoi se răsuci pe călcâie şi o privi lung. Ochii ei aruncau văpăi. Nu se îndoia că in clipa aceea chiar asta simţea şi se strâmbă în sinea lui.
   - De aia nu mai pot eu dormi noaptea, dulceaţă! declară el sec, după care dispăru pe coridor.
    Ei, la naiba, bombăni el în timp ce cobora scările. Femeia asta avea un talent unic să-l scoată din răbdări.
   Nick regreta că ridicase vocea la ea. Asta era! Trebuia s-o lase să se liniştească, şi el la fel, şi pe urmă poate că-i va cere scuze. Sau nu. Îl enervase cu modul sfidător în care-şi fluturase aurul pe sub nasul lui. Ce, el n-avea bani?!...
   Batea câmpii, îşi dădu Nick seama, făcând o grimasă. Ce aveţi de a face cireaşa de pe tort cu rănitul grajdurilor şi cu trilul ciocârliei?
   Se opri cu o fracţiune de secundă înainte de a se ciocni de unchiul Cristinei.
   - Domnule! Ce surpriză plăcută. Nu vă aşteptam decât spre sfârşitul săptămânii.
   - Am reuşit să-mi rezolv treburile mai repede şi m-am grăbit încoace, rosti Damian cu o figură preocupată. Nick, trebuie să stăm de vorbă.
   - Despre Ayton?
   Faţa bărbatului se umplu de uimire. Privirea îi căzu pe teancul de ziare pe care Nick îl strângea sub braţ.
   - Văd că veştile au circulat mai repede decât am putut eu să ajung, murmură el cu o strâmbătură, Iisuse, ce monstruozitate!... Cristinei i s-a spus ceva?
   - Din nefericire, ea a fost prima care a aflat, mormăi Nick, întunecându-se la faţă. Cam acum un sfert de oră. Mama şi Chloe sunt sus, eu ea.
   - Cum se simte? se interesă bărbatul, profund îngrijorat.
   - Vestea a cam zdruncinat-o. A leşinat şi s-a lovit la cap. Nimic serios, se grăbi să adauge, văzandu-l pe Damian cum păleşte. Mai mult ne-a speriat pe noi. Hai la mine în cabinet. Acolo puteam să stăm de vorbă liniştiţi.

        Pe drum, Nick porunci unei servitoare să-l caute pe Tony şi să-l trimită la el, pe urmă să i se pregătească unchiului Cristinei o gustare şi s-o aducă tot acolo.
   Ajunşi în cabinet, Nick lăsă vraful de ziare pe birou şi se duse la bar unde umplu două pahare cu whisky. Ocupară cele două fotolii din faţa şemineului şi-şi aprinseră câte o ţigară de foi.
   - Bănuiesc că la Londra este o adevărată nebunie, deschise Nick discuţia.
   - Da. Tot oraşul s-a cutremurat când s-a publicat grozăvia asta. Eu de abia ieri am aflat, când m-am întors din Scoţia. Mărturisesc sincer că am fost extrem de şocat. Îmi închipui cum a primit Cristine vestea. Biata copilă!
   - O să treacă şi peste asta, rosti Nick posomorât. Este tânârâ şi puternică. Va reuşi.
   - Dumnezeule, câtă cruzime! Ai citit ziarele?
   - Doar câteva rânduri la repezeală.
   - Eu le-am citit, rosti bărbatul, înfîorându-se fără să vrea. Fiecare publicaţie a scos altă poveste, dar esenţa este aceeaşi: Ayton a fost realmente măcelării. Am stat de vorbă eu băieţii de pe Bow Street. Au spus că scena din dormitorul lui Ayton era imposibil de privit şi că seamănă izbitor de mult cu cea din apartamentul lui Cavendish. Nu văd legătura dintre cei doi.
   Stomacul lui Nick se strânse ea un pumn. El o vedea eu o claritate înfiorătoare. Şi legătura era Cristine. Cavendish o infatuase, Ayton făcuse cu mult mai mult decât atât. Şi amândoi fuseseră căsăpiţi de aceeaşi mână asasină. Mâna unui psihopat dement. Unul care umbla în libertate, luând viaţa oamenilor cu o cruzime inimaginabilă.
   Îi era greaţă. Pentru prima dată după mult timp, simţi teama dându-i târcoale, suflându-i în ceafa, adulmecându-l.
   Îi era limpede că individul făcuse un soi de obsesie pentru ea şi se autoproclamase îngerul ei păzitor, un înger al morţii şi al răzbunării, pedepsindu-i pe toţi cei care o răneau într- un fel sau altul.
   Mintea începu să-i lucreze la cote înalte. Puţine persoane ştiau ce se întâmplase între Cristine şi Cavendish la reşedinţa de la ţară a marchizului de Kesinghton. De fapt, îi putea număra pe degetele de ia o mână pe cei care ştiau de acest episod: Cristine, Cavendish, el şi Ethan.
   Desigur, asta în cazul în care Cristine nu mai povestise şi altcuiva acea întâmplare, sau dacă nefericitul nu se destăinuise el unei terţe persoane, cel mai probabil asasinului... Cât despre răpirea Cristinei, ei bine, cercul era ceva mai larg: îi cuprindea şi pe Lancasleri.
  Dar toţi fuseseră prezenţi în sala de bal de la Manehester House atunci când dispăruse Cristine şi, după rapoartele pe care le primise mai târziu de la detectivii angajaţi să-i ţină sub observaţie pe aceştia, nu exista nici un indiciu care să-i fi semnalat implicarea vreunuia dintre ei în răpirea acesteia şi nici vreo legătură directă cu Ayton.
   - La Kesinghton Place, Cavendish a fost cam deplasat cu Cristine, rosti Nick într-un târziu, privind ţintă jarul trabucului său.
   - Adică? se încruntă Damian, privindu-l nedumerit.
   - A pipăit-o în timpul cinei pe sub masă, îl lămuri Nick cu o mină sumbră.
   - Nu se poate! exclamă celălalt plin de indignare. Canalia! Secătura!
   - Mda. Cristine a dat dovadă de suficient sânge rece ca să-i planteze o furculiţă în mâna care-şi luase acea libertate, iar mai târziu, am avut eu grijă să-i explic idiotului unde duce lipsa de maniere a unui bărbat, l-am rupt degetele unul câte unul, recunoscu el cu un rictus de dispreţ, îndreptat mai mult către sine. Atunci nu mi-a părut rău. Dar mai târziu, când am aflat cum a fost măcelărit, m-au cuprins remuşcările. Nici acum nu-mi dau seama de ce. Poate pentru că mi-a fost milă de soarta pe care o avusese? Nu ştiu. Însă când am citit în ziare de modul crud în care sfârşise, m-a încercat o senzaţie bizară, sentimentul că cel care-1 omorâse pe Cavendish o făcuse pentru Cristine. Sună aiurea, nu?
   - Câteodată, intuiţia poate să fie mult mai corectă şi mai aproape de adevăr decât modul în care judecăm anumite lucruri, opina unchiul Cristinei cu un oftat.
   - Au fost multe ocaziile în care intuiţia m-a păcălit. De fapt, dacă stau bine şi mă gândesc, am avut parte de eşecuri doar atunci când m-am lăsat condus de raţiune şi nu de instinct. Oricum, ideea e că puţini ştiau de ceea ce se petrecuse în acel sfârşit de săptămână în casa marchizului: cei implicaţi direct, eu şi cu Ethan. Nici eu n-aş fi aflat dacă întâmplarea n-ar fi făcut să mă găsesc aşezat la masă în faţa Cristinei şi să surprind scena. Cu siguranţă, ea nu mi-ar fi spus nimic. În opinia ei, situaţia fusese rezolvată. Iar Ethan a aflat accidental. Problema este că şi Ayton a sfârşit la fel, ceea ce-mi întăreşte bănuiala în legătură cu motivul uciderii lui Cavendish. Despre răpirea Cristinei ştiau şi Lancasterii, precum şi ducesa de Devonshire. Ea mi-a dat cuvântul că o să fie discretă şi tind să cred că şi-a onorat cuvântul. Cât despre Lancasteri, aveau motive serioase să pună la cale o asemenea mârşăvie, dar nu văd rostul. Scopul ar fi fost ca banii Cristinei să se verse în conturile lor şi nu ale lui Ayton, unde ar fi existat riscul major ca acesta să le dea cu tifla mai târziu. Asta în cazul în care nu-l aveau la mână cu ceva, continuă el să cugete eu voce tare. În concluzie, amândoi nefericiţii au mierlit-o imediat după ce au bruscat-o pe Cristine...
   Apariţia lui Tony îl făcu să se oprească. Reacţia acestuia în faţa teribilei veşti a fost surprinzătoare. Tony considera ca nemernicul acela căpătase exact ce merita şi că după părerea lui, cel care-l mazilise fusese chiar prea blând cu el. Adevărul era că şi Nick avea în esenţă aceeaşi părere, considerând că Aylon îşi meritase moartea, însă detesta modul în care acesta sfârşise.
   Nick se văzu dator să-l informeze despre tot despre ceea ce ştia în legătură şi cu C'avendish. Tony îl privise stupefiat. Câteva clipe, nu scoase niciun sunet, ca apoi să lanseze aceeaşi părere ce coincidea cu a sa: crimele aveau o legătură directă cu persoana Cristinei.
   Începură să facă speculaţii, încercând să întocmească o listă cu potenţiali suspecţi. Nick le puse la dispoziţie rapoartele pe care le primea cu regularitate despre cei din neamul Lancaster.
   Ceilalţi doi le citiseră din scoarţă-n scoarţă. Bănuielile se îndreptau invariabil spre familia tatălui natural al Cristinei: aveau interesul şi chiar motivaţia pentru a acţiona atât de disperat. însă din fişele de urmărire nu reieşea nimic incriminator. În plus, nu exista nicio legătură cu cazul lui Cavendish. Niciunul dintre Lancasteri nu şi-ar fi pătat mâinile cu sânge doar pentru că un idiot cu mintea creaţă atentase la demnitatea moştenitoarei lor. Iar crima fusese înfăptuită cu o implicare adânc emoţională. Cât despre înhăitarea lor cu Ayton, era o ipoteză care nu prea stătea în picioare. N-ar fi fost mai normal să fi acţionat unui dintre gemeni, sau vărul mai tânăr, Stuart, ori poate Ingleby? Chiar şi în cazul în care l-ar fi angajat pe Ayton pentru a face treaba murdară în locul lor, ea pe urmă să se întâlnească cu acesta şi s-o preia pe Cristine, totuşi niciunul nu păruse nerăbdător să părăsească balul şi să ia urma răpitorului şi a victimei sale.
   Din contră, din spusele lui Tony, cu toţii fusesera şocaţi de veste şi se adunaseră grămadă, dornici să ajute la găsirea ei. Desigur, ar fi putut fi şi teatru la mijloc.
   Dar dacă aşa ar fi stat lucrurile, de ce Ayton îşi luase libertatea de a o agresa pe Cristine? Dacă ar fi existat totuşi o înţelegere între el şi unul dintre Lancasteri, ar fi avut grijă să păstreze „marfa” intactă, nu-i aşa?..
   Trebuia să stea de vorbă cu Cristine, realiză Nick în sinea lui, fără niciun chef.
   Oricât de greu avea să-i fie tinerei femei să evoce amintirile cumplite ale acelei nopţi, trebuia să afle de la ea exact ce se întâmplase din clipa în care fusese răpită şi momentul în care el o găsise. Ce vorbiseră, starea de spirit a agresorului ei, orice.
   Un amănunt, oricât de nesemnificativ ar fi putut părea la prima vedere, putea avea totuşi o valoare nebănuită, oferindu-le un indice important în descoperirea asasinului.

          Frământat de emoţii contradictorii şi neplăcute, se apucă să răsfoiască ziarele primite, parcurgând cu atenţie fiecare articol care dezbătea crima din Portman Squre.
   Era oribil. Modul în care cotidianele londoneze prezentau acea atrocitate era tranşant, lipsit de compasiune, având un puternic impact asupra cititorilor. Crima era morbid detaliată. Scârbit, dezgustat de cele citite, Nick strânse ziarele şi le aruncă pe toate în foc, privindu- le frustrat cum se mistuie cu repeziciune, transformându-se în scrum.
   Avea senzaţia că orbecăieşte printr-un labirint, legat la ochi, lipsii de orice simţ al direcţiei, trăia cu sentimentul putred că făptaşul se ascundea undeva prin apropiere, urmărind-o pe Cristine, veghind asupra ei cu un simţ al posesiunii împins spre extrem.
   O considera ca aparţinându-i, vedea în persoana ei ceva sublim şi unic, ceva ce el dorea să stăpânească. Ceva ce i se cuvenea.
   Instinctiv, ştia că individul care-i măcelărise pe cei doi nutrea o dragoste adâncă, puternică dar, mai ales, bolnavă pentru Cristine. Numai dintr-o iubire absolută, disperată şi vicioasă putea izvorî atâta cruzime şi ferocitate. Sau se înşela şi acel scelerat urmărea cu totul altceva. Dar ce?
   Indiferent ce urmărea, acel ceva era legat de persoana tinerei femei.
   Individul era un smintit şi un psihopat, de asta n-avea nicio îndoială, iar controlul propriei nebunii putea deveni ceva extrem de volatil. Şi mai era şi inteligent, pe deasupra. Nu lăsase nicio urmă pe scena crimelor comise care să-i indice persoana, iar combinaţia dintre nebunie şi inteligenţă era întotdeauna periculoasă.
   Şi totul începuse odată cu debutul Cristinei. Îi era limpede că dementul acela se număra printre mulţimea de cunoscuţi pe care şi-i făcuse după aceea. Dar era ca şi cum ar fi căutat acul în carul cu fân!
   Începu să-l bată gândul de a o lua pe Cristine pe sus şi de a o îmbarca în taină pe primul vas cu destinaţia India, scoţând-o în afara acelui focar de infecţie. Sau s-o ascundă undeva şi să tripleze paza asupra ei. Dar se îndoia că asta ar fi ajutat la ceva. Dacă s-ar fi pus în situaţia asasinului, el cu siguranţă că ar fi găsit mijloace să ajungă la ea, oricât de bine ar fi fost păzită.
   Trebuia să o ia de la o margine. Şi cel mai indicat era să înceapă eu cei care fuseseră la Kesinghton şi care participaseră apoi la balul de la Manchester House. Să compare listele şi să restrângă aria de cercetare.
   Pentru asta trebuia să-i ceară marchizului numele tuturor bărbaţilor pe care-i invitase la Kesinghton şi mai apoi să aibă o discuţie şi cu ducesa. Şi, desigur, trebuia să o facă pe Cristine să-şi amintească tot ce discutase cu Ayton în noaptea răpirii ei şi chiar şi alte conversaţii, oricât de banale, pe care le purtase cu el mai înainte de asta.

      Puţin mai târziu, Kimberly intră în cabinet, îi strecurase Cristinei o mică doză de laudanum în ceai şi acum dormea dusă.
   Ceru ziarele să le vadă şi se bosumflă când Nick o informă că le arsese până la ultimul.
   - Nu stau cu gunoaiele alea în casă! se enervă Nick, patrulând agitat prin încăpere. Şi nu vreau ca ea să le citească. Dar dacă eşti curioasă, pot să-ţi detaliez în amănunt cum a fost ciopârţit nemernicul acela!
   Kimberly îl fulgeră cu privirea, dar nu comentă nimic.
   Bunicii Cristinei, soţul lui Chloe şi Belle se întoarseră la conac spre sfârşitul după- amiezii, încântaţi de excursia pe care o făcuseră prin împrejurimi. Vestea despre moartea cumplită a lui Ayton îi şocă pe toţi.
   Nick se văzu dator să-i informeze şi în legătură cu episodul de la Kesinghton Place. Trebuia să înţeleagă cu toţii eu ce situaţie se confruntau, cât şi primejdia care plana asupra Cristinei.

                                 CAPITOLUL 20

         Furtuna începuse din senin, cu puţin înainte de cină.
   Masa, servită în sufragerie, se desfăşură într-o atmosferă grea, încărcată de tensiune.
   Andreea se străduia să aducă zâmbetul pe buzele tuturor, povestind întâmplări hazlii despre copiii cărora le preda la şcoală muzica, desenul şi literatura engleză, dar eforturile i-au fost slab răsplătite. Mintea tuturor era concentrată asupra morţii teribile a lui Ayton aşa că, în cele din urmă, tânăra renunţă.
   După masă bărbaţii se retrăseseră în salon ca să-şi savureze coniacul şi trabucurile. Femeile rămaseră pe loc, făcându-şi siesta şi comentând despre vreme, evitând să discute subiectul care tulburase viaţa tuturor celor de la Sutherland House.
   Cu puţin înainte de orele nouă, camerista Cristinei o anunţă pe contesă că aceasta se trezise. Kimberly urcă şi-i ţinu companie, insistând să mănânce ceva. Subiectul Ayton nu a fost atins. Contesa o privea eu inima strânsă.
   Suferinţa din ochii Cristinei era cât se poale de evidentă. Copila avea cearcăne sub ochi, era palidă şi se străduia să mănânce doar ca să-i facă ei pe plac. Când îi fu adus ceaiul, Cristine îl privi bănuitoare:
   - Sper că nu l-ai „botezat” şi pe acesta!
   - Nu, zâmbi contesa uşor. Acesta-i ceaiul de la John.
   - Somnul n-o să-mi aducă binecuvântata uitare, mamă, şopti tânăra cu amărăciune.
   - Nu, dar o să te ajute să te odihneşti şi să-ţi păstrezi forţele.
   Cristine se încruntă la mâinile ei împreunate în poală şi oftă.
   - Îmi doresc ca Orslom sa fie aici, mărturisi ea în şoaptă, cu privirea plecată. În ultima vreme, atrag nenorocirile aşa cum magnetul atrage pilitura de fier. V-am adus destule necazuri, şi asta mă...
   - Nu, nu ne-ai adus, draga mea, o contrazise contesa cu blândeţe, întinzând o mână ca s-o mângâie pe păr. Dar acum, în clipa asta, mă dezamăgeşti foarte tare.
   Cristine îşi ridică privirea nedumerită. Ochii mamei sale străluceau din pricina supărării şi a indignării.
   - Cum poţi să gândeşti măcar o asemenea prostie? o certă Kimberly cu asprime. Ţi-ai dorit să fii răpită şi lovită, Cristine Ayleesha Violet Sutherland? Ai vrut cu tot dinadinsul lucrul acesta? Răspunde-mi!
   -Nu, dar...
   - Ascultă-mă bine, draga mea! îi ceru contesa, strângându-i mâinile cu putere şi silind-o s-o privească în ochi. Nu ai absolut nicio vină în tot ce s-a întâmplat! Să ţii minte asta. Singurul lucru pe care-l regret şi care mă doare cel mai tare este acela că nu am putut să te ocrotesc la timp, să te apăr de această experienţă...
   - Cineva ucide oameni din cauza mea, mamă! izbucni Cristine, cutremurându-se.
   - Cristine..., începu mama ei cu o voce încărcată de mâhnire.
   - Nu! Nu încerca să mă linişteşti spunându-mi că mă înşel! Nu sunt naivă, mamă! gesticula ea agitată. Cineva..., se opri răvăşită, căutând cuvântul potrivit.
   Îşi privi mama în ochi şi reluă cu o voce firavă:
   - E ca şi cum cineva mă răzbună!... Cavendish m-a jignit şi a plătit cu viaţa pentru asta. Ayton a încercat să mă compromită, şi a plătit acelaşi preţ. Oamenii ăştia ar mai fi trăit dacă nu existam în lumea lor. Nu, nu te obosi să negi, clătină tânăra capul, privind-o cu refuz în ochii încercănaţi. Este un adevăr pe care-l ştim cu toţii, iar eu nu pot să-l ignor! Sunt în pericol, cu toţii suntem în pericol. Omul care a făcut asta este bolnav la cap, mamă, şi trebuie oprit!... Este absurd ca cineva să plătească atât de cumplit pentru un gest, o vorbă sau o faptă necugetate!...
   Făcu o pauză, apoi trase adânc aer în piept şi reluă încet:
   - Ceea ce mă tulbură cel mai tare în acest moment este întrebarea: de ce? De ce faee toate astea? Ce urmăreşte? Ce speră să obţină? Admiraţia mea? Mă vizează în mod direct, atâta lucru mi-e limpede. Şi ceva în adâncul sufletului îmi spune că nu se va opri aici. Problema este că nici măcar nu ştiu spre cine să-mi îndrept bănuielile. Inima-mi spune că îl cunosc pe acest om. Bunul simţ şi logica mă îndeamnă să mă rezum la cei pe care i-am cunoscut de la balul lady-d Cambridge încoace. Pentru că până să aflu al cui sânge îmi curge în vene, viaţa mea era absolut liniştită. Mă simţeam fericită şi mă bucuram de viaţă, de oameni, de lucruri mici, lipsite de valoare şi totuşi nepreţuite. Şi dintr-odată... totul a luat-o razna! S-au întâmplat atâtea de când am venit la Londra, mamă! Şi... şi mă simt depăşită de toate aceste schimbări. Şi sunt înfricoşată! Nu atât pentru mine, cât pentru voi şi...
   Vocea i se franse, sângele-i fugi din cap şi ochii i se măriră când din adâncurile memoriei ţâşniră ca nişte gheizere nişte cuvinte lipsite de sens la vremea când le auzise:
   - Am primit acordul familiei tale în această privinţă.
   - Lancasterii! şopti ea sufocată.
   - Probabil, îşi muşcă Kimberly buzele, simţindu-se inutilă şi neputincioasă în faţa aerului descompus de pe chipul fiicei sale.
   - Nu, chiar ei au fost! declară tânăra femeie cu hotărâre glas. Sau unul dintre ei. Ayton şi-a justificat mârşăvia susţinând că primise aprobarea familiei mele, gesticula ea cu aprindere. Se referea la Lancasteri, fără-ndoială! Cum naiba am putut să uit de asta?
   - Ai vrut să uiţi, draga mea. E un lucru firesc. Dumnezeu ne-a dat uitarea pentru a ne proteja sufletul de otrava amintirilor odioase, altfel oamenii n-ar mai găsi puterea de a merge mai departe şi de a-şi afla fericirea şi tihna. Poate că ar trebui să vorbeşti cu Nick despre asta, sugeră contesa şi oftă când văzu privirea Cristinei înăsprindu-se. Iubito, e o copilărie să te superi pe el doar pentru că a vrut să te scutească de...
   - A fost prea târziu, mamă. Deja văzusem titlul de pe prima pagină. Putea să-şi dea seama că nu mai era nimic de făcut. A ţipat la mine! rosti ea necăjită.
   - Şi tu la el. După părerea mea, sunteţi chit. Doamne, Crisline, zâmbi contesa cu o dulce nostalgie. Voi vă certaţi mereu când eraţi copii. Mă şi mir că, de când s-a întors acasă, nu v-aţi scos încă ochii.
   - Nu-i timpul pierdut, zâmbi Crisline stins.
   - Mda, aşa e, surâse contesa ca pentru sine. Vorbeşte cu el, Cristine.
   - Mâine, promise tânăra femeie, încruntându-se uşor. Sunt încă supărată pe el.
   - Cum doreşti. Acum bea-ţi ceaiul, o sfătui Kimberly. Se răceşte.
   Cristine luă ascultătoare ceşcuţa cu farfurioară din mâna mamei ei şi o duse la gură, înmuindu-şi buzele în licoarea călduţă şi amară, prefacându-se că bea. În realitate, nu dorea să se cufunde într-un somn adânc care s-o ajute să evadeze din lumea reală şi să scape pentru câteva ore de grijile care o frământau. Dormind, nu rezova nimic, ci doar amâna problemele. Voia să se gândească pe îndelete la ceea ce se întâmplase.
   Faptul că-şi adusese aminte de vorbele lui Ayton o pusese pe gânduri. Voia să-şi amintească mai mult. Poate că, dacă se concentra intens, avea să-şi amintească şi mai mult din acea noaple: un nume, un cuvânt al cărui sens îi scăpase din vedere, orice detaliu care ar fi putut-o aduce şi mai aproape de acel Lancaster care-i fusese complice lui Ayton la acea mişelie.
   Ridicându-şi ochii inocenţi spre mama ei, îi zâmbi cu afecţiune şi spuse moale:
   - Mulţumesc că ai stat cu mine, mama. Poate că un somn bun e remediul cel mai indicat în situaţia mea. Mâine o să am mintea mai limpede şi o să stăm de vorbă cu toţii.
   - Vrei să rămân cu tine peste noapte?
   Cristine îi zâmbi mişcată, îşi amintea de nopţile copilăriei, când avea câte un coşmar şi ea venea în patul ei şi o lua în braţe, rămânând acolo şi spunându-i poveşti până o fura somnul. Se simţea ocrotită în strânsoarea ei blândă, caldă şi parfumată, legănată de vocea ei frumoasă, adâncă şi liniştitoare.
   - Te iubesc, mama, rosti Cristine, simţind un nod de lacrimi în gât.
   - Şi eu te iubesc, draga mea, spuse contesa cu o voce emoţionată, întinzând o mână pentru a o mângâia cu gingăşie pe obraz. Vrei să rămân cu tine? repetă ea, privind-o grav.
    - Nu, clătină tânăra femeie din cap cu un zâmbet uşurat. O să-mi beau ceaiul şi o să dorm ca un prunc, făgădui, simţindu-se prost pentru faptul că o minţea.
   - Bine. Somn uşor. îi ură Kimberly, ridicăndu-se şi sărutând-o pe frunte.
   Îi mai atinse odată obrazul, cercetându-i chipul cu atenţie, ezită o idee, apoi zâmbi diafan şi plecă.

          Cristine aşteptă câteva secunde, ciulind urechile ca să prindă sunetul vag al paşilor ei uşori pe coridor îndepărtându-se, apoi dădu la o parte cuvertura şi se duse la fereastră.
   O deschise larg, aruncă o privire în curte şi, asigurându-se că nu era nimeni prin preajmă, vărsă conţinutul ceştii în tufa de trandafiri de sub geamul ei.
   Încercând să-şi ignore sentimentul de vinovăţie, lăsă fereastra întredeschisă şi se aşeză la masa de scris, îşi trase în faţă câteva coli de hârtie şi-şi alese o pană din suport. Deschise călimara cu cerneală, înmuie vârful penei în ea şi începu să aştearnă pe foi amintirile nopţii eare-i zdruncinase viaţa, începând eu discuţia aparent inofensivă pe care o avusese cu Ayton în grădina de la Manchester House.
   Scrise neîntrerupt aproape o oră, tăind şi reformulând impresii, străduindu-se să redea cât mai exact dialogul, gesturile fiecăruia, emoţiile pe care le simţise. Se opri când ajunse la momentul în care bărbatul îşi pierduse cumpătul şi o lovise, se forţă să scrie mai departe, tulburarea făcând-o să apese cuvintele până când vârful ustensilei de scris cedă.
   Muşcându-şi buzele cu putere, ştiu că nu mai poate continua şi puse cu grijă pana jos.
   Mult timp stătu nemişcată, cu privirile pierdute în gol. Secvenţele i se derulau în spatele ochiului când iute, când foarte încet, de parcă memoria i se mişca prin melasă sau alerga ea vântul peste o câmpie arsă de soare.
   Îşi aduse aminte şi alte lucruri, pe care mintea i le dosise prin ungherele întunecate ale memoriei, acoperindu-le de un strat ceţos de amnezie temporară. Se cutremură, izgonind ruşinea şi umilinţa care se îngrămădeau în inima ei. Nu era vina ei, îşi repetă Cristine cu sufletul strâns. Nu ea ar fi trebuit să simtă înjosirea şi ruşinea, ci Ayton. Dar Ayton era mort!...
   Cuprinsă de agitaţie, se ridică şi merse câţiva paşi, neştiind de fapt ce dorea să facă. Şi regretă gestul neinspirat de a fi aruncat ceaiul pe geam.
   Acum, când îşi golise fiinţa de jumătate din oroarea acelei nopţi, avea nevoie de alinarea unui somn adânc, fără vise.
   Se simţea ciudat de trează, de lucidă, dar în acelaşi timp istovită, golită de emoţii, secată de energie. Creierul ei continua să alerge cu ţoală viteza, în timp ce trupul gâfaia în urma lui.
   Încăpăţânându-se să creadă că putea să-şi frâneze vârtejul gândurilor, se vârî în pat, alegânduşi poziţia favorită de dormit. Dar somnul o ocolea cu la fel de multă îndârjire. Se foi aproape două ore şi sfârşi prin a arunca păturile cât acolo, bombănind iritată. Dormise toată ziua, cum naiba să-i mai fie somn acum?
   Trebuia să-şi umple mintea cu ceva, altceva, orice, îşi zise Cristine, masându-şi tâmplele în spatele cărora se insinua o perfidă durere de cap. Şi, ca să dea o preocupare mâinilor cuprinse de neastâmpăr, îşi despleti părul şi începu să-l perie cu mişcări line. Îşi dădu seama în scurt timp că această ocupaţie, care altminteri îi făcea plăcere şi o liniştea, nu era remediul potrivit pentru starea ei de spirit de acum.
   Lăsă peria pe masa de toaletă şi se ridică, începând să se plimbe prim cameră, încercând să găsească o altă cale pentru a-şi inactiva mintea.
   O carte. Poate că, citind, avea să-şi găsească tihna de care avea nevoie.
   Îmbrăcându-şi halatul, deschise încet uşa dormitorului şi rămase câteva clipe în prag, cu auzul încordat, gata să se retragă în caz de ceva. Nu avea chef de companie în acel moment. Nu mai suporta încordarea şi grija din ochii celor dragi. Mâine avea să-i liniştească pe toţi cu privire la starea sănătăţii ei mentale şi emoţionale, dar până atunci avea nevoie de intimitate, de singurătate.
   Liniştea o înconjura din toate părţile şi Cristine îşi dădu seama cu un surâs uşurat că- şi făcuse griji degeaba. Trecuse demult de miezul nopţii şi, cu siguranţă, dormeau cu toţii.
   Ceva mai relaxată, porni desculţă spre scări şi începu să le coboare, evitând să calce pe treptele despre care ştia că scârţâiau. Intră în bibliotecă, îşi alese prevăzătoare trei dintre cărţile ei favorite şi se întoarse pe acelaşi traseu, strângându-le la piept cu plăcere.
   Întotdeauna îşi găsise un refugiu în lumea cărţilor. Poate şi pentru faptul că avea o imaginaţie extrem de activă şi de bogată. Oricum, era un deliciu să se cufunde în lectură, să-şi proiecteze în minte decoruri fantastice şi să se identifice cu personajele.
   Ajunse în capul scărilor, coti spre dormitorul ei şi reuşi să străbată aproape trei sferturi din drum când auzi o uşă deschizându-se în spatele ei.

         Un fior de panica i se prelinse pe şira spinării, întețindu-i pulsul, umezindu-i palmele.
   Pivotă fulgerător pe călcâie, ţinându-şi cărţile în faţă ca pe un scut... şi uşurarea îi înmuie genunchii când realiză că se speriase degeaba, ca o proastă.
   - Dumnezeule, era cât pe ce să leşin de spaimă! slobozi ea un hohot de râs tremurător, trecându-şi o mână nesigură peste faţă.
   Îi aruncă o privire stânjenită şi obrajii i se învăpăiară când îi observă ţinuta deosebit de lejeră. Cu excepţia pantalonilor, nu mai avea nimic pe el. Era desculţ, avea părul ciufulit, obrazul umbrit de barba crescută peste zi şi... un tors magnific.
   Cristine se surprinse înghiţind în sec cu zgomot. Imaginea lui, pe jumătate gol, o tulbura profund.
   Nick îi aruncă o privire lungă, măsurând-o din creştet şi pană-n tălpi cu o lentoare care-i dădu palpitaţii. Cristine îşi umezi buzele nervoasă, îşi vârî o şuviţă pe după ureche şi-şi mută greutatea de pe un picior pe altul.
   - N-aveam somn, aşa că mi-am luat ceva de citit, îi explică ea stângace, zâmbindu-i şovăitoare în timp ce balansa cărţile într-o mână, încercând să-i distragă atenţia de la ea la cărţi.
   El nu spuse nimic, ci doar se desprinse de cadrul uşii şi pomi tăcut spre ea, cu o graţie hipnotică. Ochii lui o ardeau, întunecaţi şi misterioşi, expresia feţei şi felul în care se mişca sugerând un animal nocturn, plecat să vâneze.
   Stomacul i se strânse. Instinctul o îndemnă s-o ia la fugă, să trântească uşa dormitorului în urma ei şi să se baricadeze eventual înăuntru, pentru mai multă siguranţă.
   Dar magnetismul cu care acel bărbat o învăluia îi amorţise picioarele. Stătu pe loc, încremenită, urmărindu-l cum înainta: înalt, frumos, senzual şi ispititor ca un înger al întunericului.
   El ajunse lângă ea. Cristinei i se tăie respiraţia. Ochii i se lărgiră întrebători.
   - Cristine, şopti el, ridicând o mână spre faţa ei.
   Niciodată, de când se întorsese acasă, nu o văzuse cu părul desfăcut. Era bogat, lucios şi drept ca o cortină de satin, lung până aproape de şolduri.
    Fascinat, îşi vârî degetele în bogăţia lui mătăsoasă, răsfirându-l uşor, separându-l în şuviţe grele, mătăsoase. Le urmări curgerea lină de sub pleoapele căzute leneş, apoi îşi mută privirea spre a ei. Ochii ei erau mari, limpezi, strălucitori şi... uluiţi. Avea umbre sub ei. Îşi coborî privirea spre gura ei cu buze pline, pârguite, acum uşor întredeschise din cauza uimirii.
   Parfumul ei, inconfundabila aromă a trupului ei, îi pătrunsese deja în nări, ameţindu-l.
   Era frumoasă, atât de frumoasă... irezistibilă!
   Înjurând printre dinţi, Nick îşi flexă genunchii şi o luă în braţe, răsucindu-se şi pornind cu ea pe sus spre dormitorul lui. Păşi pragul şi închise uşa cu piciorul, apoi o aşeză în capul oaselor.
   Cristine clipi des, buimăcită.
   - Nick? izbuti ea să articuleze. Ce faci?...
   - Te seduc, o informă el calm, cu o voce răguşită, aplecându-se spre ea.
   Şi înainte ca tânăra femeie să apuce să reacţioneze în vreun fel, îşi umplu pumnii cu cascada mătăsoasă a părului ei, îi trase capul spre spate şi-şi lăsă gura peste a ei.
       Cristine gemu, complet dezarmată. Genunchii i se lichefiară. Braţele i se înmuiară şi cărţile căzură pe podea. Se agăţă de el, înfigându-şi unghiile în muşchii încordaţi ai spatelui, având sentimentul că se dezintegrează.
   Sărutul nu semăna cu niciunul de până atunci. Era adânc, răscolitor şi lacom. Oarecum brutal. Dar n-o rănea. Dimpotrivă. Senzaţia era îmbătătoare, ca şi cum îi picura un drog în vene. Buzele lui aveau gust de coniac şi tutun, un gust aspru şi dulce, minunat.
   Lumea se rotea ameţitor în jurul ei, urechile îi vâjâiau, inima îi lovea în coaste eu putere.
   Plăcerea i se mlădie pe sub piele, desfăcându-se în mici fiori ascuţiţi şi repezi, ce o luau haotic care-ncotro pentru a se stinge apoi în mici explozii delicioase ce-i amorţeau nervii. Motiv pentru care-şi pierdu echilibrul.
   Cristine tresări, crispându-se toată. Nu-şi pierdea echilibrul, ci era aşezată pe spate in patul lui...

        Patul lui? deschise ea ochii larg, dezorientată. Când, Dumnezeule, ajunseseră acolo? Nici măcar nu-şi dăduse scama că se mişcau, că el se mişca...
   - Nick? izbuti Cristine să-şi mişte buzele sub ale lui, privindu-l alarmată.
   - Şşt, şopti bărbatul, înduncindu-şi o clipă sărutul înainte de a se retrage şi a o privi cu ochi tulburi. Ai încredere în mine, iubito, îi ceru, aplecându-se pentru a o muşca uşor de buza de jos.
   Cristine gemu din nou. Senzaţia dinţilor lui pe gura ei era absolut delicioasă.
   Buzele lui se mişcară lateral, alunecându-i spre colţul gurii, trasându-i o dâră umedă pe muchia mandibulei, pentru a coborî spre gât, poposind în zona sensibilă din spatele urechii.
   Degetele de la picioare i se încârligară sub undele de voluptate ce i se năşteau pe sub piele, acolo unde gura lui Nick îşi dogorise mângâierea.
   Mâinile i se încleştară pe aşternuturi.
   - Oh, Doamne! oftă ea, copleşită, închizând ochii.
   O treceau toate căldurile. Şi, în acelaşi timp, se înfiorase toată.
  Senzaţiile pe care el i le dăruia nu semănau eu nimic din ce-i fusese dat să trăiască sau să simtă până atunci. Părea să-i toarne foc şi furtună-n sânge. O răscolea, îi sensibiliza fiecare centimetru pătrat de piele pe unde gura, dinţii şi limba lui treceau eu o meticulozitate înnebunitoare. Şi mai erau şi mâinile lui! O dezmierdau cu lentoare, apăsând, frământând, oferindu-i plăcere, o plăcere intensă, cutremurătoare.
   Când gura lui se închise peste vârful unui sân, ronţăindu-l prin materialul moale al cămăşii de noapte, simţi că se desface în bucăţi. Se arcui, scâncind, cu răsuflarea gâtuită, înfingându-şi mâinile în păru! lui.
   - Nick! icni, pe jumătate uimită, pe jumătate speriată de intensitatea propriilor reacţii şi trăiri.
   - Şşt... Nu te gândi...
   Cristine constată că şi dacă ar fi vrut nu putea s-o facă. Mintea ei era goală, vătuită. Un vid ceţos şi alb, îndepărtat, închis într-o capsulă ce zumzăia sub fluxul iute al sângelui.
   O seducea, nici pomeneală!
   Nick trecu la celălalt sân şi Cristine se frânse, căzând înapoi în aşternuturi cu senzaţia că se îneacă. Nu-i mai ajungea aerul. Plămânii îi erau încinşi, de parcă ar fi respirat foc. De fapt, ardea toata, cu vâlvătăi.
 
         Nick îi privi chipul transfigurat de plăcere şi fu la un pas de a-şi pierde controlul. Sunetele pe care Cristine le scodea din gât îl scoteau din minţi. Se opri, scuturându-şi capul ca să-şi limpezească privirea împăienjenită şi respiră adânc. Era atât de excitat, încât se temea că avea să se facă de râs în faţa ei. Presiunea din spatele şliţului era dureroasă.
   Trebuia s-o ia încet, metodic, îşi zise el, încercând să se domolească. Şi, în plus, Cristine era prea îmbrăcată.
   Ridicându-se în genunchi, îi desfăcu nodul halatului şi-i trase marginile în lături.
   Cristine deschise ochii, privindu-l nemişcată. Respira greu, era îmbujorată, asudată şi arăta delicios de răvăşită. Nick îi zâmbi, străpuns de tandreţe. Buzele ei se arcuiră intr-un surâs tremurător, nesigur. Privirea ei alunecă pe trupul lui lucios de transpiraţie şi se căscă şocată când ajunse în dreptul şliţului său.
   Ochii îi ţâşniră panicaţi spre ai lui şi Nick se strâmbă în gând, dar îşi păstră expresia feţei neschimbată.
    - Câteodată unele lucruri pari mai ameninţătoare la prima vedere, rosti el eu o voce îngroşată. N-am de gând să te rănesc, Cristine. Dar va trebui să ai încredere în mine. Ai încredere în mine?
    Cristine îşi muşcă buzele, ezitând, apoi se decise şi clătină afirmativ din cap.
   - Bine, îşi înghiţi el uşurarea. Vrei să mă opresc? Dacă vrei, o să mă opresc, deşi nu garantez că n-o să încep să plâng după aceea!
    În gând, se rugă fierbinte ca ea să nu-i ceară asta. S-ar fi oprit, dar asta l-ar fi ucis.
   Cristine îşi muşcă buzele din nou, privindu-i chipul încordat, observându-i chinul din ochii întunecaţi. Clătină încet din cap şi inima-i tresări când un zâmbet fericit se lăţi pe faţa lui, alungându-i toată tensiunea.
   - Vreau să te dezbrac, rosti el încet, privind-o intens.
   O văzu trăgând adânc aer în piept, în timp ce sângele-i zvâcnea în obraji.
   - Nu trebuie să te sfieşti. Te-am mai văzut goală şi înainte, murmură Nick, strecurându-şi o mână pe după ceafa ei şi aducând-o în şezut.
   O văzu pălind, făcând ochii cât cepele de mari şi privindu-l perplexă.
   - Când? hârâi Cristine, abia recunoscându-şi vocea
   - Când erai bebeluş.
   Avu nevoie de câteva clipe ca să priceapă sensul vorbelor lui şi scoase un hohot scurt de râs, strivit de emoţii contradictorii. Îi aprecie gestul. O partea din tensiunea care o stăpânea fusese risipită. Îl privi şi zâmbi când el îi făcu şmechereşte cu ochiul, fapt care-i înjumătăţi restul de tensiune rămasă.
   - Nick? şopti ea, redevenind serioasă. Nu ştiu ce să fac, ce trebuie să...
   El îi curmă vorbele, punându-i un deget pe buze.
   - O să înveţi din mers, îi făgădui el. Am să te învăţ eu. Sunt câţiva paşi de bază, iar restul ţine de fantezie. Esenţa este să te relaxezi şi să le dedici clipei. S-ar putea ea până mâine dimineaţa rolurile să se inverseze, scumpa mea. Femeile au mai multă imaginaţie decât bărbaţii...
   Realizând că vorbindu-i n-ar fi făcut decât s-o agite şi mai mult, Nick îşi abandonă explicaţiile şi-şi coborî faţa, acoperindu-i gura cu a sa.
    Cristine închise ochii şi se abandonă îmbrăţişării, sărutului, clipei şi oricărei senzaţii pe care el avea să i-o ofere.
   Nu trebuia să se gândească la ceea ce urma să-i aducă ziua de mâine, sau cea de după ea. Conta momentul actual, fericirea prezentă.
   Viaţa era un lucru extrem de fragil, de vulnerabil. Nimeni nu avea garanţia următorului răsărit sau apus de soare. Morţile premature ale lui Cavendish şi Ayton erau nişte exemple teribil de grăitoare. Dar n-avea să se gândească la asta acum, îşi făgădui Cristine. Nu avea să se gândească decât la bărbatul uluitor de frumos şi tandru, care o purta încet pe aripile voluptăţii.

           Zorii se iţeau la orizont, colorând cerul în albastru, violet, trandafiriu şi oranj.
   Nick stătea săltat într-un cot, contemplând nemişcat frumuseţea adormită de lângă el. Nicicând nu se mai simţise atât de uşor, de împlinit, de fericit. Era o senzaţie unică, minunată...
   Cristine fusese minunată, zâmbi el, cu inima plină de tandreţe şi uimire.
   I se dăruise aşa cum nici nu îndrăznise să viseze. Complet. Lipsită de rezerve, de inhibiţii şi de prejudecăţi. Fusese dulce, receptivă şi generoasă.
   În noaptea care trecuse, dacă n-ar fi fost deja atât de îndrăgostit de ea, s-ar fi trezit cu siguranţă prins definitiv şi irevocabil în plasa farmecelor ei.
   Şi ea era puţin îndrăgostită de el, de asta Nick era ferm convins. Nicio femeie nu s-ar fi oferit atât de total şi de intens unui bărbat, primului bărbat din viaţa ei, dacă nu ar fi avut oarecare sentimente pentru el.

...................................................................