Când dragostea ucide, Anna Butner

.................................................................

                            5-10

         Câteva minute, Cristine nu făcu decât să se legene înainte şi înapoi, cu braţele în jurul trupului şi ochii pierduţi în gol.
   Era atât de copleşită de declaraţia lui arzătoare şi neaşteptată, încât mintea refuza să-i lucreze. Avea o adevărată harababură între urechi, gândurile amestecându-se într-un vârtej ameţitor, lipsit de coerenţă.
   - Oh, Ethan, nu ştiu ce sa zic! se jelui ea într-un sfârşit. Sunt... absolut şocată!
   - Nu trebuie să te grăbeşti, o asigură el repede. Doar gândeşte-te la ceea ce ţi-am spus ca la o... posibilă alternativă.
   Nesuferite cuvinte şi prost alese, gândi el, dar pe moment nu găsise altele mai nimerite. Nu voia s-o zorească, însă pe de altă parte îl neliniştea perioada nedefinită de timp pe caie era silit s-o parcurgă până când ea se hotăra să-i dea răspunsul final. Un răspuns pe care-1 aştepta cu nerăbdare şi cu tot atâta groază.
   - Am... oh, Ethan, n-aş putea să-ţi fac asta! murmură Cristine într-un târziu, şi lacrimi mari îi apărură în ochi, pătându-i obrajii. Pur şi simplu nu pot!
   Expresia lui se descompuse, îşi încleştă maxilarele, acordându-şi câteva clipe până când fu sigur că vocea avea să-i sune liniştită.
   - Ce anume să-mi faci? reuşi el să articuleze.
   - Nu pot să te despart de familie... de prieteni... de Anglia, pentru a te sili să mă urmezi pe un drum la capătul căruia nu ştiu nici eu ce mă aşteaptă!
   - Este un risc pe care trebuie să ţi-l asumi. Şi eu de asemenea. Indiferent ce anume vei găsi la capătul acestui drum, eu iţi voi fi alături, gata să te apăr. Sper că ştii asta!
   - Sunt convinsă dădu ea din cap, venindu-i să-şi smulgă părul de disperare. Sunt absolut convinsă de acest lucru, repetă ea, luptându-se cu lacrimile. Doar ca... doar că...
   - Cristine, uită-te la mine! îi ceru el blând, aşteptând până când tânăra femeie îşi ridică ochii spre el. Nu trebuie să te grăbeşti. Hai să lăsăm timpul să decidă. Acum eşti bulversată şi într-o stare nu tocmai prielnică unei analize obiective. Îmi dau prea bine seama că te-am dat peste cap. Acordă-ți câtva timp ca să te obişnuieşti cu ideea. Totodată, acordă-mi şansa de a te curta. Poate că voi reuşi să-ţi inspir şi alte sentimente decât cele... fraterne, pronunţă el ultimul cuvânt cu dificultate.
   Cristine îl privi simţindu-şi inima teribil de grea. Niciodată nu avea să fie în stare să-i întoarcă dragostea. Cel puţin, nu aşa cum îşi dorea el. Şi, în timp, oricâtă afecţiune şi încredere i-ar fi dăruit de-a lungul căsniciei lor, Ethan avea sa sfârşească prin a suferi poate mai mult decât dacă l-ar fi refuzat acum, pentru că ar fi realizat într-un târziu că ea era incapabilă să i se dăruiască complet, iar el niciodată nu fusese omul jumătăţilor de măsură.
   Cum Dumnezeu putuse să fie atât de oarbă încât să nu observe făptul că sentimentele lui pentru ea erau atât de... profunde?!
   Semne existaseră, îşi dădu ea seama năucită aruncând o privire scurtă unui trecut nu prea îndepărtat, însă refuzase să le bage în seamă.
   Avea să-l facă nefericit, gândi ea cu durere. Conştiinţa o îndemna să-l refuze atunci, pe loc, dar speranţa nebună din ochii lui o făcu să ezite.
   - Ethan..., începu ea, dar o voce gravă îi curmă avântul.
   - Aici eraţi!
   Cristine îşi întoarse faţa repede şi-şi şterse lacrimile înainte ca Nick să apuce să i le vadă. Acum îi venea şi mai greu să le stăpânească.
  Lângă ea se aflau doi bărbaţi care-i răneau inima în două moduri diferite: pe unul îl iubea, dar nu-1 putea avea, pe celălalt l-ar fi putut avea, dar nu-l iubea aşa cum îşi dorea el. Situaţa o umplea de groază şi disperare. Ar fi vrut să lase totul baltă şi să fugă... sau să se călugărească!

          Compunându-şi cu greu o mină veselă, se răsuci spre Nick.
   - Ne căutai? se miră tânăra femeie cu o voce răguşită, străduindu-se să zâmbească.
   Ochii lui se îngustară un milimetru în clipa în care îi observă genele ude.
   Automat, privirea i se întoarse spre Ethan, care afişa un aer nepăsător, dar expresia tulburată din ochii lui nu-i scăpă lui Nick. Îşi plimbă privirea de la unul la celălalt de câteva ori. Oare ce întrerupsese mai devreme? se întrebă el.
   Judecând după umbra de vinovăţie din ochii lor, nu putea fi vorba decât despre ceva delicat.
   - Mi s-a cerut să vă aduc la masă.
   - Deja? făcu Cristine ochii mari surprinsă, în timp ce se ridica graţioasă. Dar cât este ceasul?
   - Puţin trecut de unu, o lămuri Nick, oferindu-i galant braţul.
   Tânăra îşi strecură mâna pe sub cotul lui aproape fară să se gândească, simţindu-se cumva uşurată de faptul că prezenţa lui neaşteptată îi oferise un scurt răgaz pentru a reflecta pe îndelete la Ethan, la declaraţia lui şi la propunerea pe care i-o înaintase.
   Când Ethan ajunse în dreptul ei, Cristine îl luă şi pe el de braţ şi buzele îi tresăriră când el îi zâmbi şmechereşte şi-i făcu complice cu ochiul. Gestul lui însă, în loc s-o liniştească, avu un efect invers.
   În apropierea intrării principale o întâlniră pe Kimberly, care se întreţinea cu o pereche între două vârste. Cristine nu-şi amintea să-i fi cunoscut şi acest lucru i se confirmă când mama ei o chemă, făcând prezentările şi antrenând-o în discuţia lor.
   Ethan, profitând de ocazie, îl trase pe Nick deoparte.
   - Vreau să mă ai în vedere pe viitor, rosti el pe un ton scăzut.
   - În legătură cu ce? făcu Nic,. încercând să ignore clopotele de alarmă care începură brusc să sune în capul lui.
   - I-am cerut mâna Cristinei puţin mai devreme.
   Vestea, deşi o aşteptase, ştiind că mai devreme sau mai târziu avea să o audă din gura lui Ethan şi chiar se pregătise s-o primească cât mai normal cu putinţă, căzu asupra lui cu forţa trăsnet.
   Îl lăsă fără răsuflare, încremenit şi... cu o senzaţie îngrozitoare de gol în coşul pieptului.
   Câteva momente nu fu în stare sa articuleze niciun cuvânt. Ştia că ar fi fost firesc sa-şi felicite fratele, să-i ureze fericire şi toate cele cuvenite unui asemenea eveniment important şi în niciun caz să se holbeze la el ca un imbecil şi să nutrească gânduri sângeroase la adresa lui. Dar pur şi simplu nu se putea aduna. Anunţul îl prinsese cu garda jos şi-l pusese la pământ.
   - Ştiu că te-am şocat continuă Ethan cu mâinile vârâte adânc în buzunare şi privirile îndreptate spre copacii care mărgineau latura estică a parcului, dar mi-am zis că, indiferent cum ţi-aş fi adus asta la cunoştinţă, rezultatul ar fi fost acelaşi, iar eu nu sunt omul care să facă menuete verbale.
   - Cristine ce răspuns ţi-a dat? izbuti Nick să articuleze printre fălcile încleştate.
   Ethan surâse amar şi oftă, apoi îşi întoarse faţa şi-l privi în ochi.
   - Am luat-o din scurt şi cred c-am zdruncinat-o destul de tare. Am hotărât de comun acord să-i las un oarecare timp de gândire.
   - Şi dacă te refuză? îşi îngustă Nick ochii.
   - Sper să n-o facă, răspunse Ethan, privindu-l serios. Mă rog la Dumnezeu să n-o facă, surâse el fără veselie. Este singura femeie care-mi hrăneşte inima, înţelegi?... Fără ea, sensul vieţii mele sar pierde, s-ar duce dracului. Probabil îţi vine greu să pricepi ce vreau să spun, din moment ce n-ai întâlnit încă femeia care să-ţi taie respiraţia fie şi numai cu o privire...
   Nick se temea serios că pricepea exact, dureros de exact, tot ceea ce fratele său mai mic îi spunea.
   - ...că numai şi gândul la ea îţi înteţeşte bătăile inimii, sfârşi Ethan cu un zâmbet visător. Ştiu că nu mă iubeşte, cel puţin nu aşa cum îmi doresc, dar nădăjduiesc să-i câştig inima intr-o bună zi. Acum, ceea ce vreau să ştiu este dacă am acordul tău.
   Nick îşi forţă plămânii să se dilate şi aerul să pătrundă în ei. Nu-şi putu privi în ochi fratele atunci când spuse pe un ton abrupt:
   - Dacă ea te acceptă eu nu am nimic împotrivă. Acum, te rog să mă scuzi.
   Şi se îndreptă spre castel cu paşi mari, fără să mai privească înapoi, simţindu-se ca un naufragiat abia ajuns la mal, sleit, amorţit pe dinăuntru, cu ochii înceţoşaţi şi plămânii arzându-i sub efortul de a respira.
   Ethan îl urmări încruntat, eu privirea îngustată şi gânditoare. O bănuială neplăcută încolţi în mintea lui, dar o respinse cu vehemenţă o clipă mai târziu şi se răsuci pe călcâie, alăturându-se mamei lui şi Cristinei.

         Nick se îndreptă spre scările duble care duceau la etaj, ajunse în camera lui şi se înfipse direct în sticla cu coniac.
   Trase două gâturi prelungi, apoi o smulse de la gură şi, pradă unui acces de furie, o izbi de piatra cenuşie a şemineului. Cioburile se împrăştiată peste tot, iar zgomotul îl atrase pe valetul său în cameră, care făcu ochii mari la vederea sticlei sparte.
   - Ieşi afară! lătra Nick la el, privindu-1 cu ochi scăpărători.
   - Dar, milord, cioburile..., bâigui Blixen cu o voce consternată, ezitând în prag.
   - Ieşi dracului afară sau îţi faci bagajele şi pleci!
   Faţa lui Blixen se goli de sânge. Niciodată nu-şi văzuse stăpânul în halul acela: cu obrazul palid şi ochii sălbatici, arzându-i în cap ca focurile iadului. Găsi că este mai cuminte să se retragă din calea taifunului, cât mai avea timp.
   Se înclină rigid în faţa stăpânului său şi se retrase, închizând uşa dintre camere cu multă grijă.
   Nick fu cuprins de remuşcări în secunda următoare. Îşi încleştă pumnii  pe lângă trup şi închise ochii strâns, încercând să se calmeze. Se străduia să-şi dea seama de ce discuţia dintre el şi Ethan îl adusese în halul acela de furie, frustrare şi neputinţă.
   Ştiuse încă din clipa în care mama sa îi destăinuise adevărul despre sentimentele lui Ethan pentru Cristine că se va ajunge în acest punct, că lucrurile vor evolua spre acest final, dar... acum realiza cu amărăciune că în adâncul inimii lui nădăjduise ca acest fapt să nu se întâmple niciodată. Şi, pentru că se găsea intr-un moment de sinceritate absolută cu sine, fu nevoit să recunoască un alt adevăr tulburător: o dorea pe Cristine aşa cum nu mai dorise nicicând o altă femeie! Ba mai mult, tânăra trezise în el un soi de jind, o nelinişte care-l măcina zi şi noapte.
   Degeaba se luptase cu el, degeaba se încrâncenase să reziste acelei atracţii, Cristine îl vrăjise, îl subjugase şi-i sucise minţile. O dorea cu o intensitate care-l îngrozea. Nicio altă femeie nu mai avusese o asemenea putere asupra lui. În ultimele două săptămâni nu trecuse nici măcar o afurisită de noapte fără s-o viseze. Iar acele plăsmuiri ale întunericului erau încărcate de un erotism crud şi atât de intens, că se trezea transpirat, cu inima bubuindu-i in piept şi excitat până la durere. Apoi îl copleşeau ruşinea şi dezgustul.
   Ceea ce i se întâmpla era umilitor! Se simţea oribil pentru că se gândea la ea în felul acela. Şi dacă ziua reuşea să nege şi să refuze adevărul, după lăsarea întunericului fantasmele nopţii se strecurau perverse în mintea lui, îi pătrundeau în subconştient şi-i nimiceau zidurile pe care el se străduia să le dureze în faţa acelui magnetism care-l tara necruţător spre Cristine, plusmuind miraje cu el gustând din dulceaţa trupului ei, împreunându-se magnific.
   Acum, după discuţia cu Ethan, ajunse la concluzia tardivă că toată acea strădanie a sa fusese în van şi-l obosise teribil. Nu mai putea să lupte cu ceva ce, în mod categorie şi absolut, era mult mai puternic decât voinţa lui.
   O dorea pe Cristine mai presus de tăria eu care-l stăpâneau educaţia, decenţa şi bunul-simţ. Acesta era un fapt cert.
   Ironia ironiilor consta în faptul că atât el cât şi Ethan jinduiau la o femeie care nu avea ochi pentru niciunul din ei. Cristine era îndrăgostită de un bărbat însurat, cum singură lăsase să-i scape acest adevăr intr-un moment de slăbiciune, şi Nick era aproape convins că tânăra femeie avea să zdrobească inima fratelui său printr-un refuz, aşa cum avea s-o zdrobească şi pe a lui...
   - Rahat! gemu el, lăsându-se şocat pe marginea patului, strecurându-şi tulburat mâinile în păr. Oh, la naiba!... Asta era chiar culmea culmilor!...
   Nestemata cea mai de preţ din cununa prostiei! Când mama naibii îl muşcase filoxera amorului'?!...
   Îi venea să se dea cu capul de pereţi, înjurăturile îi zburau din gură ca un roi de albine furioase. Nu înţelegea!... Nu pricepea când anume îi fugise pământul de sub picioare.
   Poate în clipa în care o revăzuse după atâţia ani şi o găsise pârguită şi ademenitoare ca un fruct exotic şi rar? Sau când îi simţise buzele sub ale sale, mai dulci şi mai irezistibile decât nectarul fermecat băut de zei din cupa nemuririi? Ori poate în seara debutului, când frumuseţea ei îl orbise şi-l lăsase fără suflare? Habar n-avea, cert era că dezastrul se întâmplase, iar el nu putea face nimic. Nimic, la naiba! Se afla în aceeaşi căruţă cu Ethan.
   Cine afirmase că roata e rotundă, fusese profet. Blestemele îl ajunseseră din urmă. Prin viaţa lui trecuseră o sumă de femei frumoase, talentate şi spirituale. Pe unele le îndrăgise, cu unele rămăsese în termeni amicali, iar pe restul le uitase. Cele mai multe îl iubiseră şi-şi declaraseră dragostea în faţa lui fără rezerve. Iar el le întorsese spatele.
   În parte pentru că nu credea în noţiunea de iubire, privind termenul ca pe ceva abstract, pe de altă parte pentru că orice manifestare emoţională care nu-şi găsea ecou în sufletul lui îl sufoca şi-l făcea să se simtă ca şi cum ar fi fost închis într-o cuşcă. Îl obliga la ceva ce el se simţea incapabil să dăruiască. Şi atunci, cel mai bun lucru pe care-l putea face era să pună capăt relaţiei şi să meargă mai departe.
   Până în urmă cu zece minute, fusese ferm convins că femeile confundau dragostea cu atracţia fizică sau cu compatibilitatea sexuală. Iubirea era doar o iluzie menită să hrănească sensibilitatea şi romantismul feminin. Acum totul se răstumase în cugetul lui, noţiunile abstracte căpătând un sens şi o consistenţă care-l striveau. Revelaţia îl năucise, îl întorsese pe dos şi-l lăsase confuz şi furios.
   Iubea o femeie pe care n-o putea avea pentru că inima ei aparţinea altuia! Punct.
   Şi trebuia să înveţe să trăiască de acum încolo cu acea rană în suflet până când timpul avea să i-o vindece. Pentru că nimic nu era făcut să dureze veşnic şi, odată şi-odată, tot avea să-şi regăsească liniştea.
   Cel puţin, aşa spera. Dar până atunci avea să-i ia naiba! Garantat.

                                        CAPITOLUL 11

         La masa de seară, Cristine se pomeni aşezată lângă marchizul de Kesinghton, avându-l în dreapta ei pe lordul Cavendish, prieten apropiat al gazdei.
   În faţa ei se afla mama ei, probabil că marchizul aranjase lucrurile astfel încât ea să se afle în compania unuia dintre membrii familiei, fapt care să-i confere un oarecare confort spiritual. Două scaune mai la stânga contesei se afla Ethan, încadrat de gemenele Collins care se hilizeau prosteşte la el şi se luptau să-i acapareze atenţia. Între mama ei şi prima domnişoară Collins se afla un Nick plictisit şi distant.
   Cele două ceasuri cât dura cina au fost un adevărat coşmar pentru Cristine. Lordul Cavendish o copleşea cu complimente îndrăzneţe, Kesinghton bârfea pe toată lumea fără neruşinare, flatând-o eu îndemânare, mama ei părea să se amuze pe seama lor, iar Nick o fixa cu o privire ciudată, de parcă ar fi fost o insectă aflată sub lupă.
   Singurul care se comporta normal era Ethan. Cristine se întreba dacă declaraţia lui pătimaşă din ajun nu fusese o festă pe care imaginaţia ei i-o jucase în plină zi. În ochii lui nu vedea niciun semn care să-i trădeze dragostea pentru ea.
   Îi zâmbea calm, fără insinuări, iar privirile îi erau calde şi deschise, ca ale unui frate mai mare. Însă, ştiind acum adevărul despre ceea ce se întâmpla în sufletul lui, Cristine nu reuşea să se detaşeze emoţional. Pur şi simplu se simţea încolţită şi nu mai îndrăznea să se uite deloc în ochii lui.
   Prima dată când piciorul lordului Cavendish se atinse de al ei, Cristine puse asta pe seama neatenţiei vecinului ei de masă. Omul îşi schimbase poziţia şi calculase prost distanţa dintre scaunele lor. A doua oară însă, o luă pe nepregătite şi o prinse tocmai când gusta din vin. Tresări şi aproape se înecă. Reuşi să înghită eu un efort şi-şi întoarse faţa spre bărbatul care studia absent filigranul ce împodobea coada furculiţei pentru servit peşte.
   Simţindu-i privirea, acesta ridicase spre ea o pereche de ochi inocenţi şi-i zâmbi catifelat, spunându-i:
    - Nu-i aşa că lucrătura este absolut splendidă?
   Cristine se forţă să zâmbească şi aprobă tăcută, încercând să se convingă de faptul că i se păruse doar. Totuşi, pentru mai multă siguranţă, cât mai discret cu putinţă se retrase cu lot cu scaun mai aproape de marchiz.
   Zece minute mai târziu, nu se ştie cum, şervetul bărbatului alunecă între scaunele lor. Cavendish îşi împinse scaunul în spate, făcu o glumă la adresa şervetului plimbăreţ, îl culese de pe jos, iar când îşi trase scaunul lângă masă, aproape că-l lipi de al ei.
   Cristine aruncă o privire spre feţele din jurul ei, încercând să descopere dacă cineva se prinsese de manevra lui Cavendish. Mama ei îi spunea ceva lui Nick care, minune, zâmbea pentru prima dată în acea seară. Marchizul degusta friptura de miel cu un aer extaziat, iar gemenele puneau la grea încercare răbdarea lui Ethan.
   Cristine era în încurcătură. Dacă se mai retrăgea odată cu tot cu scaun, ajungea să se urce pe gazdă. Pofta de mâncare, şi aşa destul de anemică, îi pieri cu totul. Tocmai se întreba ce să facă în continuare, când piciorul bărbatului se frecă de al ei intr-un mod cât se poate de sugestiv, îngheţă, profund uluită de îndrăzneala individului. Indignarea îi explodă în obraji şi furia îi zvâcni pe sub piele.
   Nesimţitul! Bădăran libidinos! Cum îşi permitea asta! ?
   Îşi întoarse brusc faţa spre el, revoltată, privindu-l eu răceală. Individul nici nu clipi, ba mai mult, avu tupeul să-i zâmbească într-un fel pe care Cristine îl găsi absolut dezgustător.
   - Domnule, rosti abia mişcându-şi buzele, sperând ca numai urechile lui să audă ce avea de zis, le rog să te dai puţin mai încolo eu scaunul. Şi odată cu asta, ia-ţi şi picioarele cu dumneata. Sunt sigură c-or să-ţi trebuiască mai târziu, în sala de bal!
   - Absolut! râse bărbatul neafectat. Mi s-a spus că sunt un dansator foarte bun şi aş fi onorat să-mi faceţi favoarea unui dans în cursul serii.
   Dumnezeule, individul era şi prost şi lăudăros pe deasupra! Se şi vedea pipăită în toată regula dacă ar fi avut sminteala să-i accepte invitaţia. Numai şi gândul îi producea greaţă...
   - Nu prea cred! replică tânăra sec. Deja toate dansurile îmi sunt ocupate.
   - Poate mâine seară?
   Degetele lui poposiră pe coapsa ei, strângându-i-o uşor. Faţa ei deveni grena. Găsi forţa să-i zâmbească suav şi se aplecă uşor spre el, în timp ce cu o mână pescui furculiţa pentru desert de pe masă.
   Nick, deşi părea concentrat asupra conversaţiei cu Kimberly, observase roşeaţa din obrajii Cristinei şi toată atenţia i se mută asupra ei. O văzu spunându-i ceva lui Cavendish şi după felul în care i se mişcau buzele îşi dădu seama că ceva o enervase, poate chiar specimenul de lângă ea.
   Laşul stătea prea aproape de Cristine şi-i zâmbea acesteia într-un fel neruşinat, care-i trezea lui Nick pofta nebună de a-i goli gura de dinţi.
   Auzise vorbe nu tocmai drăguţe la adresa manierelor sau mai degrabă a lipsei de maniere a lui Cavendish. Când se aşezase la masă, singurul motiv pentru care nu intervenise în rearanjarea locurilor fusese gândul că acel individ cu reputaţie de vierme era suficient de întreg la minte încât să păstreze distanţa faţă de Cristine. Evident, se înşelase.
    Se pregătea să intervină când ceva îi atrase atenţia. Văzu mâna fină a Cristinei închizându-se peste furculiţa de desert şi apoi dispărând cu ea sub masă. Pentru o clipă, Nick refuză să creadă ceea ce se petrecea sub ochii lui, intuind motivul supărării ei, motiv care-i declanşa şi lui mânia. Dar în secunda următoare toată furia i se evapora când individul tresări puternic şi faţa i se crispă de durere.
   Cristine îşi îndreptă spatele netulburată şi puse discret furculiţa la locul ei, apoi începu să se joace cu cercelul, prefăcându-se a fi atentă la modul ingenios în care gazda lor îl determinase pe actualul maestru bucătar de la Kesinghton Place să-şi părăsească vechea slujbă pentru a veni să lucreze în serviciul lui.
   Cavendish, care părea la un pas de lacrimi, se retrase mult cu scaunul spre vecinul din dreapta, chinuindu-se să răspundă ia o întrebare pe care acesta se grăbise să i-o pună, interpretând greşit apropierea lui.

        Mai târziu, pe ringul de dans, în timp ce o conducea printre perechile de dansatori, Nick se aplecă spre ea şi-i declară amuzat:
   - Eşti o femei plină de surprize. Maiestate.
   Cristine se încruntă nedumerită.
   - Despre ce vorbeşti, Înălţimea Ta?
   - Eşti un spadasin talentat. Ai învăţat să tragi cu pistolul remarcabil de bine şi asta intr-un timp foarte scurt.
   Fu surprins s-o vadă roşind. Deşi nu avusese intenţia să-i amintească sărutul lor, realiză că nici ea nu uitase intimitatea stranie a acelui moment.
   Se simţi stupid pentru faptul c-o stingherise.
   - Astă seară am avut surpriza să constat că stăpâneşti o artă străveche, continuă el, dorind din tot sufletul să-i însenineze fruntea.
   - Chiar? făcu tânăra femeie, fixându-şi tulburată alenţia asupra bărbiei lui.
   - Păi, îţi trebuie mult rafinament şi ingeniozitate să mânuieşti furculiţa de desert cu atâta eleganţă.
   De data asta, obrajii îi luară foc. Ochii Cristinei ţâşniră îngroziţi spre ai lui. Nick izbucni în râs.
   - Doamne, ai fost splendidă! Bănuiesc eă individul a îndrăznit mai mult decât să-ţi facă ochi dulci, adaugă apoi pe un ton normal.
   Cristine îşi muşcă buzele, încercând să-şi stăpânească zâmbelul. Acum, privind în urmă, realiză hazul situaţiei privite din postura de simplu observator.
   - Spune-mi cu ce te-a deranjat, îi ceru N ick, redevenind serios.
   - Nu mai contează.
   - Ba contează.
   - Nick, am rezolvat singură problema. Nesimţitul acela n-o să se mai apropie de mine nici dacă îi ţii pistolul la tâmplă.
   - S-ar putea să te înşeli. Am auzit că ia refuzurile drept încurajări.
   - Doamne fereşte! Păi, ce-i cu el, e bolnav la cap?
   - Aşa se pare. Te-a atins?
   Obrajii ei se pârguiră din nou.
   - Nick, le rog, las-o baltă!
   - Spune-mi sau o să ne certăm toată noaptea...
   Cum dansul se sfârşise, o luă de cot şi o scoase forţat pe una din terase, apoi o trase după el pe o alee mai puţin populată. Mergea cu paşi mari, Cristine abia putând ţine ritmul eu el.
   - Facem condiţie fizică? îl înţepă ea, încercând să pună frână cu călcâiele.
   - Numai dacă mă rogi frumos.
   - Eşti un nesuferit!
   - Şi tu eşti încăpăţânată!
   Se opri în loc şi o privi.
   - Răspunde-mi: te-a atins?
   - Ce mai contează? Problema e rezolvată.
   - Nu şi din punctul meu de vedere.
   - Dintr-al meu este! se enervă Cristine.
   Nick nu spuse nimic ci se rezumă să-şi încrucişeze braţele pe piept şi să tacă. Trecură un minut, două, trei. Cristine ştia că n-avea să cedeze până nu afla ce-l interesa.
   - O să-l provoci la duel? îl chestiona ironică.
   - Fireşte.
   - Ai de gând să-l omori ?
   - Poate. Nu ştiu încă. Depinde de ce o să aud de la tine.
   - Eşti ridicol! Mai devreme mi-ai lăudat talentele ascunse. Nu ruina complimentul făcut.
   - Cristine, sunt tutorele tău, începu el să-i explice răbdător. Datoria mea este să am grijă de line şi să te protejez. Ştiu că te-a atins, dar cum masa nu era transparentă, va trebui să-mi spui tu ce s-a întâmplat mai exact. Dacă n-o faci, o să-l informez şi pe Ethan despre asta şi o să-l încolţim amândoi pe Cavendish.
   Ameninţarea îşi făcu efectul instantaneu. Dacă Nick era furios în calitate de tutore pentru insulta adusă, Ethan avea să facă prăpăd.
   - Şi-a frecat p... piciorul de a meu şi pe urmă şi-a pus mâna pe... pe şoldul meu... şi...
   Faptul că se bâlbâise o umplu de nervi. Începu să se răţoiască la el:
   - Eşti nebun şi prost dacă te cobori la nivelul imbecilului acela. Nu poţi să-l omori numai pentru că este tâmpit!
   - Nu, n-ar fi cinstit, dar o lecţie tot trebuie să primească.
   - Dar a primit-o de la mine!
   - Nu, o contrazise el cu blândeţe, aia a fost doar o introducere delicată.
  - I-a dat sângele! explodă Cristine exasperată. Asta numeşti tu delicateţe?!... La naiba, câteva minute am tremurat de spaimă să nu-i fi secţionat vreo nenorocită de venă!
   Îi venea să plângă. Sau să-i ardă una lui Nick pentru că facea din ţânţar armăsar.
   - Dacă îndrăzneşti să te iei de Cavendish, jur pe ce am mai sfânt că ai terminat orice dialog cu mine pentru toată viaţa! Şi vorbesc foarte serios.
   Nick se aplecă, apropilndu-şi faţa de a ei şi o privi în ochi.
   - Lasă-mă să pricep un lucru: tu iei acum apărarea guşterului ăluia?
   Cristine clipi, derutată atât de vorbele lui cât şi de parfumul de santal şi tutun pe care pielea obrazului lui îl emana. Brusc, o luă cu ameţeală.
   - Nu. Doar că..., îşi ridică ea o mână la tâmplă, masându-şi-o uşor, circular.
   Ce naiba avea? se certă ea. Îi era dificil să se uite în ochii lui. Se simţea slăbită. Iar slăbiciunea îi venea... din inimă, realiză oarecum înciudată.
   - Cristine, reluă bărbatul cu o voce mai domoală, niciun nenorocit nu pune mâna pe vreuna din femeile mele fără să regrete amarnic.
   - Una din femeile tale? repetă Cristine, împărţită între indignare, amărăciune şi o altă emoţie nedefinită.
   Dacă ar fi putut, i-ar fi ars un pumn drept în nas.
   - Tu şi mama, specifică el grav. Gestul lui ţi-a adus o gravă ofensă şi a lovit în onoarea mea.
   - Uiţi că sunt o Lancaster acum! îl înfruntă Cristine cu o voce înecată de furie. Nu mă mai număr printre femeile Sutherland. Nu ai nicio obligaţie faţă de mine. Nu mai sunt sora ta, la naiba! ii zbieră în faţă.
   Vehemenţa din tonul ei îl făcu pe Nick să se îndrepte de spate şi s-o privească fix. Enervarea îi făcea ochii să strălucească în întuneric, sporindu-i frumuseţea, aeeentuându-i senzualitatea. Dorinţa îi zvâcni în vintre cu o intensitate care-l făcu să tresară. Fu nevoit să-şi încleşteze pumnii pentru a nu întinde mâinile spre ea, înşfăcând-o pentru a-i înăbuşi temperamentul cu un sărut de toată frumuseţea. Unul adevărat, care s-o ţină trează nopţile. Unul pentru care să-l cărpească de să-i sară ochii.
   - Nu, ai dreptate, nu mai eşti sora mea, rosti el într-un târziu, cu un glas răguşit. Dar o să fii pupila mea până când o să te hotărăşti, dracului, cine va fi nefericitul cu care o să te măriţi şi care o să-ţi îndure firea asta afurisită pentru tot restul zilelor lui amărâte!
   Cristine încremeni, privindu-l perplexă. Respira sacadat, de parcă vorbele lui i-ar fi strivit diafragma. Când reuşi să-şi revină, nu fu în stare să spună decât atât:
   - Să te ia naiba, Nick! Eşti un nemernic.
   Pivotă pe călcâie şi porni grăbită spre castel, simţind usturimea lacrimilor în gât.
   Gura lui se schimonosi când lansă o înjurătură colorată printre dinţi. Porni după ea şi o luă de mână, forţând-o să se întoarcă spre el.
   - Iartă-mă. Am fost măgar. N-am vrut să spun asta. Te rog, iartă-mă!

      Fără să se gândească, o trase în braţele lui, ţinând-o strâns şi legănând-o încetişor, pentru a-i oferi alinare. Se simţea ca un şobolan: mic şi josnic.
   - N-am vrut să te rănesc, scumpo. Nici măcar nu am gândit ce mi- a ieşit pe gură, ţi-o jur. Mi-am pierdut cumpătul. Nu suport nici măcar ideea că un libidinos sinistru cum e Cavendish a putut să te atingă astfel.
   Cristine îşi muşcă buzele, cu nasul îngropat în jacheta lui. Brusc, se simţi epuizată. Toată agitaţia de peste zi, călătoria, Ethan, cina îngrozitoare, cearta cu el, toate astea îşi cerură tributul.
   Lacrimile, pe care se străduise din răsputeri să şi le înghită, izbucniră şiroaie.
   - Nu plânge! îi porunci alarmat, simţind că i se strânge stomacul. Fir-ar să fie, nu plânge!
   - Să... să nu... îndrăzneşti... să-mi ordoni... să nu... plâng! izbuti ea să articuleze printre suspine eu o voce sugrumată. Am tot... dreptul! Am avut o zi... împuţită... Dacă nu plâng, o să-mi... crape capul...
   - Bine, plângi atunci! Descarcă-te. Dacă asta te ajută, dă-i drumul.
   Îşi îndoi genunchii şi o luă pe sus, îndreptându-se spre un chioşc acoperit de glicină. Spera din tot sufletul să nu fie ocupat. Norocul îi surâse.
   Locul era gol. Se aşeză cu ea în braţe pe o bancă, mângâindu-i spatele cu mişcări line, circulare, aşteptând să se liniştească. Ghicea motivul din spatele acelei crize, dar îşi impuse să aibă răbdare ca să i-l spună ea. Cristine nu-l dezamăgi. Câteva minute mai târziu, când se mai potoli, îi povesti printre sughiţuri despre discuţia ei cu Ethan.
   - Nu pot să mă mărit cu el, se tângui cu o voce plină de suferinţă. Pur şi simplu nu pot. Stiu, sunt absolut sigură, că niciodată, dar absolut niciodată n-am să-i pot răspunde aşa cum se aşteaptă el s-o fac. Îl iubesc foarte mult şi mă doare îngrozitor faptul că o să-l rănesc cu refuzul meu.
   Îşi trase nasul zgomotos şi acceptă recunoscătoare batista pe care el i-o întinse.
   - O să-l fac nefericit.
   - Aşa e, nu poţi să te măriţi cu el, îi dădu Nick dreptate, simţindu-se mizerabil, ca şi cum şi-ar fi trădat fratele. Nu are niciun rost să-i accepţi cererea dacă simţi că nu ai să fii fericită lângă el. Pentru ca dacă tu nu o să fii fericită, n-o să fie nici el.
   Câteva minute, tăcură amândoi. Apoi Cristine îşi înălţă fruntea.
   - De ce nu pari şocat de ceea ce ţi-am spus? îl întrebă, privindu-l nedumerită.
   Sprânceana lui se arcui uşor, gura i se strâmbă într-o grimasă.
   - Ştiam care sunt sentimentele lui încă de la Sutherland.
   - Ţi-a spus Ethan asta? făcu ea ochii mari.
   - Nu, Kim a fost cea care m-a luminat.
   - Mama ţi-a spus? îngăimă pierită. Oh!... Oh, Dumnezeule mare! ţâşni ea panicată drept în capul oaselor. Doamne, ce mă fac?!
   - Cristine, calmează-te. Vino aici, bătu Nick cu palma locul liber de lângă el.
   - Nu pot! gemu Cristine, ducându-şi mâinile la gură. Mama ştia, tu ştiai, presupun că şi Tony e la curent, Ethan este personajul principal, numai eu habar n-aveam, gesticula ea înnebunită. La naiba, cum de-am putut fi atât de oarbă?!...
   - O vreme şi eu m-am întrebat asta, replică el amuzat Dar vreau să te întreb ceva.
   - Ce?
   - Te-ai mărita cu Ethan dacă ai şti că, procedând astfel, ai ferici-o pe contesă?
   Cristine nici măcar nu ezită.
   - Da.
   - Doamne, eşti înduioşător de generoasă, de loială... şi incredibil de proastă!!!
   - Ascultă...
   - Nu, tu ascultă la mine! se enervă Nick, ridicându-se în picioare şi privind-o de sus. Kimberly te iubeşte. Vrea să te ştie fericită. Eşti fiica ei în aceeaşi măsură în care şi Ethan este fiul ei. O va durea, într-adevăr, să-şi vadă unul dintre copii suferind, dar o va pune la pământ să vă vadă pe amândoi nefericiţi. Şi va fi dezamăgită ştiind că ai luat această hotărâre doar pentru ai face ei o bucurie. Sau asta ar fi, în opinia ta, recunoştinţa ori răsplata pe care i le datorezi pentru faptul că ţi-a oferit un cămin? adăugă sarcastic.
   După expresia de pe faţa ei îşi dădu seama că nimerise ţinta fix în mijloc.
   - Nici măcar să n-o spui! o avertiză el pe un ton scăzut, îndreptând un deget autoritar spre ea. O să trec cu vederea faptul că ai putut gândi măcar asta!
   - Ei îi datorez totul şopti Cristine răguşit, presându-şi pieptul cu mâinile.
   - Singura datorie pe care o ai faţă de ea este să-i demonstrezi că toată dragostea şi educaţia pe care ţi le-a oferit până acum nu au fost prost investite!... Nu-ţi alege un destin de martir, Cristine. Tu eşti o femeie tânără, frumoasă, puternică şi inteligentă. Loială. Ai o viaţă şi un destin de împlinit. O să ai destule poveri de dus pe umeri. Nu ţi-i încărca inutil.
   - Ethan va suferi. Şi ea la fel.
   - Ethan va supravieţui, iar mama va înţelege hotărârea ta, o va respecta şi nu te va judeca niciodată pentru asta. O cunoşti, ştii că am dreptate!
   Cristine îşi îngropă chipul în palme, conştientă de adevărul pur al vorbelor lui.
   - De ce viaţa trebuie să fíe atât de complicată? oftă ea prelung, lăsându-şi mâinile să-i cadă şi privindu-l profund nefericită.
   - Ar putea fi şi mai complicată de atât.
   - Mai complicată? râse ea cu amărăciune.
   Nick n-ar fi ştiut să spună mai târziu ce demon îl împinsese să acţioneze astfel. Poate instinctul, poate dorinţa de a-i testa pur şi simplu reacţia.

        O privi extrem de serios şi spuse grav:
   - Păi, da. Cum ar fi, de exemplu, să ai în faţa ta trei fraţi înamoraţi lulea de tine.
   Cristine îl privi cu gura căscată. Se făcuse albă ca hârtia. Părea la un pas de leşin.
   - Hei, am glumit! râse el. Nu-ţi da ochii peste cap.
   - Nu glumi pe tema asta cu mine, rosti ea cu o voce tremurătoare.
   - Doar voiam să-ţi ofer o imagine mult mai rea, ca să-ţi dai seama că situaţia în care te afli este acceptabilă. Dar ar fi fost o chestie cu moţ, nu?
   - Iisuse, pentru o clipă chiar te-am crezut. Ar fi trebuit să-mi dau seama că baţi câmpii. Tony este topit după Andreea iar tu o ai pe lady La...
   Se opri brusc, facându-se ca sfecla când îşi aminti ipostaza compromiţătoare în care-l surprinsese în gradina familiei Lundum.
   Nick îşi împinse vârful limbii în obraz, apoi şi-l trecu peste dinţi, străduindu-se să rămână sobru. Cristine arăta de parcă tucmai înghiţise o ladă plină cu bolduri. În cele din urmă oftă şi spuse:
   - Presupun că ar trebui să mai lămurim un lucru.
   - Nu-i nimic de lămurit! se grăbi Cristine să-l asigure. Zău că nu!
   - Ba trebuie să discutăm problema. Pentru tine a fost o experienţă dacă nu şocantă, cel puţin ciudată, iar pentru mine a fost un moment al naibii de stânjenitor. M-am simţit penibil şi vinovat..., gesticulă el abrupt. Crede-mă, dacă aş fi bănuit că erai acolo, în veci nu... ei bine, aş fi ştiut că erai prin preajmă şi aş... aş fi fost foarte... decent. Oh, la naiba, am început sa mă bâlbâi, nu ?
   - Mhm, îngână Cristine, încercând să-şi dea seama de ce asta o amuza atât de tare.
   Pentru Dumnezeu, în seara aceea trăise revelaţia care-i întorsese viaţa cu adevărat pe dos! Nar fi crezut niciodată că avea să discute despre ceea ce se întâmplase atunci, şi mai ales cu el, fără să-i vină să-şi smulgă părul din cap. Acum, văzându-l cât era de jenat, încurcat şi oarecum neajutorat, aproape că-1 iertă pentru suferinţa pricinuită.
   - Lady Lamb este doar o veche cunoştinţă, preciza el cu o voce reţinută. Nu e ceva serios.
   - Nick, nu trebuie să te scuzi pentru cum alegi să-ţi trăieşti viaţa, ridică ea o mână împăciuitoare. Vina a fost a mea. Am auzit paşi pe alee şi, dacă m-aş fi grăbit puţin, aş fi scutit pe toată lumea de neplăceri. Sincer, cred că ar trebui să lăsăm lucrurile aşa.
   - Ai fost furioasă pe mine mult timp după aceea. M-ai evitat.
   Tonul lui era plin de reproş, dar şi de suspiciune. Cristine se forţă să-l privească în faţă. Dacă ezita acum, s-ar fî dat de gol. El ar fi ştiut adevărul.
   Vocea îi sună surprinzător de liniştită atunci când i se adresă:
   - Eram supărată pe tine pentru modul in care te-ai expus. Putea să vă surprindă, să vă vadă altcineva. ..
   - Da. Am avut mare noroc cu tine.
   Cristine îşi îngustă ochii, având senzaţia că o lua peste picior. Că o provoacă. Că o încolţeşte.
   - Discuţia asta este ridicolă declară tânăra femeie, abia stăpânindu-şi impulsul de a da un şut băncii de lemn.
   - Tu ai deschis-o, comentă el laconic.
   - Eu n-am... Bine, eu am deschis-o şi e bine că ne-am lămurit. Acum, cred că ar trebui să ne întoarcem.
   - Eu cred că ar trebui să te retragi in camera ta şi eu să te scuz faţă de gazdă, sugeră el amabil.
   - De ce? se arătă nedumerită.
   - Am lipsit aproape două ceasuri. N-ar fi înţelept să fim văzuţi apărând împreună din întunericul nopţii.
   - Oh! exclamă Cristine, roşind. Oh!... Atât de mult?
   - Mda. Vino, o să te conduc pe căi ocolite, ca să nu dăm nas în nas cu vreo limbă slobodă.
   O luă de mână, conducând-o prin umbrele nopţii şi ocolind locurile luminate. Intrară prin spatele castelului printr-o uşă dosnică, traversând un şir de culoare cufundate în semi-obscuritate, suind scări şi străbătând tăcuţi pasaje lungi. O aduse fix în faţa camerei ei.
   - Noapte bună, îi ură, înclinându-se uşor în faţa ei.
   - Asemenea.
   - Nick?
   -Da?
   - Mulţumesc. Pentru tot. Trec printr-o perioadă dificilă acum.
   - Da, aşa e, zâmbi el scurt.
   - Bine, respiră ea adânc. Ne vedem mâine.
   - Sigur.

         Intră în camera ei şi se lipi de uşă, ţinându-şi respiraţia. De ce avea impresia că nu reuşise să-l convingă de faptul că episodul din grădina familiei Lundum nu însemnase nimic pentru ea?
   Se desprinse de uşă şi traversă mica anticameră, intrând în dormitor.
   Kitty moţăia pe un fotoliu şi ţâşni în picioare imediat ce auzi uşa închizându-se. Imediat după ce-i slăbi şireturile la corset, Cristine o concedie.
   Aşezându-se în faţa toaletei elegante, începu să-şi scoată bijuteriile fără grabă, aşezându-le în casetă în locurile lor. Apoi îşi scoase agrafele şi îşi desfăcu părul, periindu-1 cu mişcări lungi, ritmice.
   Reluă mintal discuţia cu Nick, încercând să-şi amintească fiecare cuvânt pe care-l rostise el şi ce răspuns îi dăduse ea. Încercă să-şi amintească tonul vocilor şi nuanţa gesturilor lor, pauzele dintre replici.
   Amândoi se comportaseră ciudat în anumite momente şi, cu excepţia crizei ei de plâns, se certaseră tot timpul.
   Tânăra femeie zâmbi, când îşi aminti cât de adorabil arătase atunci când încercase să se justifice pentru scena din grădină. Se simţise penibil şi vinovat, acestea fuseseră cuvintele lui. Iar tonul pe care i se adresase nu fusese cel al unui frate mai mare care ar fi trebuit să-i explice răbdător şi calm surorii lui mai mici scena în cauză, ci tonul unui bărbat... care a fost prins înşelând. Se bâlbâise într-un fel delicios.
   Să-l vadă pe Nick atât de încurcat şi nesigur, ei bine, asta o unsese la suflet. Şi de ce ţinuse morţiş să sublinieze faptul că relația lui cu Victoria Lamb era doar o aventură trecătoare? Asta era problema lui, nu?...
   Punând peria pe măsuţă, începu să-şi împletească părul într-o coadă laterală. O durere de cap se insinua parşivă în spatele frunţii şi a tâmplelor.
   Întotdeauna păţea asta după o descărcare lacrimogenă. Cristine plângea foarte rar, dar când o făcea, îşi dădea toată silin|a.
   Cinci minute mai târziu, se vârî în aştemuturile răcoroase de mătase, se răsuci pe burtă şi luă perna în braţe. Se gândi la Ethan, la mama ei, la ea însăşi şi la situaţia ingrată în care se aflau toți trei. Nick avea dreptate.
   Contesa n-ar fi iertat-o dacă s-ar fi măritat cu Ethan doar din simţul datoriei şi ai recunoştinţei pentru ce-i oferise: o viaţă minunată şi un cămin fericit. Kimberly cunoscuse zbuciumul din inima lui Ethan şi tăcuse tot timpul.
   De ce? se întrebă Cristine posomorâtă. N-ar fi fost normal să-i deschidă ochii, să intervină cumva? Ethan era fiul ei!... Cristine bănuia de ce mama ei nu suflase vreo vorbă în privinţa asta. Contesa era o femeie discretă şi înţeleaptă, care respecta intimitatea celorlalţi. Ethan era un bărbat în toată firea, care trebuia să-şi rezolve singur problema. Amândoi o trataseră cu delicateţe, niciunul nedorind s-o împovăreze cu un adevăr pe care nu era pregătită să-l accepte. La drept vorbind, niciodată nu ar fi fost eu adevărat pregătită pentru asta.
   Faptul ca Ethan o privea acum cu ochii unui bărbat în toată firea era ceva de neînchipuit.
   Când începuse s-o privească astfel?...
   Doamne! gemu ea, când îşi aminti la câte plimbări o însoţise Ethan atunci când ea accepta invitaţiile curtezanilor ei. Cât de greu trebuie să-i fi fost văzând-o flirtând cu alţi bărbaţi! Şi întotdeauna, se comportase impecabil.
   Ethan îşi mărturisise iubirea în faţa ei cu o voce echilibrată. Cuvintele lui fuseseră directe, simple şi concise. Un bărbat cu o asemenea stăpânire de sine, calm şi liniştit, ascundea adâncimi nebănuite ale sufletului. Afirmase că sentimentele lui pentru ea durau de ani buni. De ce naiba i se destăinuise atât de târziu?!... Măcar s-o fi făcut înainte ca Nick să se întoarcă acasă. Pe atunci, inima ei nu-şi pierduse libertatea şi era convinsă că i-ar fi putut-o dărui lui Ethan în totalitate. Ar fi putut să convertească afeeţiunea fraternă într-o emoţie mai puternică...
   Cristine simţi din nou înţepătura lacrimilor pe sub pleoape.
   Ethan era un bărbat minunat. Frumos, educat, generos, loial şi blând. Echilibrat şi devotat familiei. Un bărbat pe care te puteai bizui în orice clipă.
   De un astfel de bărbat avea ea nevoie. Dintre toţi bărbaţii care o curtau, Ethan era de departe cea mai inspirată alegere, l-ar fi fost credincios, Cristine nu se-ndoia de asta. Ar fi protejat-o şi i-ar fi dăruit totul, fără rezerve.
   Ethan o iubea. Iar ea era îndrăgostită de Nick. Viaţa ei se transformase într-o farsă.
   Cristine avea impresia că orbecăieşte printr-un labirint cufundat în întuneric. O încerca un sentiment straniu, ca şi cum ar fi avut sub nas soluţia tuturor problemelor ei, dar n-o vedea pentru că... trebuia să se mai întâmple ceva. Instinctul o îndemna să aibă răbdare, să aştepte...
   În clipa următoare o fură somnul.

         Bărbatul stătea în salon, ţinând în poală ultimul număr din The Times, dar nu era în stare să se concentreze asupra ultimelor cotaţii ale Bursei.
   Conversaţiile din jurul său se transformaseră într-un zumzet de fundal, pe care-l înregistra vag.
   În faţa ochilor se unduia imaginea unei tinere femei de o frumuseţe fără cusur.
   O urmărise întreaga seară. Vorbise cu ea. Dansase cu ea. O atinsese. Se bucurase de râsul ei, de vocea ei, de gingăşia şi candoarea ei. Şi ea îl privise senină eu acei ochi magnifici, ochi in care nu zărise niciun licăr de recunoaştere.
   Oare-l uitase?... Desigur, trecuseră peste douăzeci de ani...
   În mintea sa tulburată, trecutul începu să-şi piardă forma. Iar el îl reclădi, ştergând din paginile lui capitole întregi, păstrându-le doar pe cele care-i aduceau zâmbet pe buze şi calm în suflet.
   Filele goale nu aveau să rămână aşa. Urma să le umple cu lucrurile minunate pe care ea avea să i le dăruiască.
   Oh, da, avea să-i aducă nespus de multă fericire, surâse el, cuprins de exaltare. Iar el îi va dovedi cât de mult o adora.
   Curând, îşi făgădui el. Curând aveau să fie împreună.

                                           CAPITOLUL 12

                O casă. Avea nevoie de o casă a ei.
   Cristine deschise ochii larg, perfect trează, fixând tavanul pictat al dormitorului, în timp ce mintea îi întorcea ideea pe toate părţile.
   Era cea mai bună soluţie în situaţia ei. O casă în Mayfair, cu etaj şi multe dormitoare. Avea să-şi cheme bunicii să locuiască acolo cu ea, să-şi invite mătuşile, unchii şi verii din partea mamei. Ar fi avut astfel ocazia să-i cunoască pe toţi mai bine şi, totodată, ar fi luat distanţă faţă de Elhan şi... de Nick.
   Aruncând cearşafurile deoparte, se ridică din pat. Ceasul de pe consolă indica puţin peste ora opt dimineaţa. Surescitată, se duse la fereastră şi aruncă o privire parcului care se întindea sub ea cât vedeai cu ochii. Aleile erau pustii, liniştea îmbrăţişa domeniul încă adormit. Pe cer se îngrămădiseră câţiva norişori, albi şi drăguţi ca nişte oiţe.
   Se anunţa o vreme frumoasă iar Cristine îşi dădu seama eă avea chef să călărească.
   Îşi făcu toaleta intr-un timp record, îşi împleti părul lung cu dexteritate şi-l răsuci într-un coc pe ceafa, fixându-l zdravăn cu agrafe, apoi îmbrăcă fusta largă şi jacheta de lână purpurie.
   Kesinghton îi spusese eă poale face absolut orice-şi doreşte, de la echitaţie până la vânătoare, iar ea avea de gând să profite.

         Până la grajduri nu întâlni ţipenie de om. Totul părea încremenit.
   Se strecură pe culoarul care separa boxele, inhalând mirosul înţepător de animal, piele argăsită şi fân proaspăt cosit. Trase eu ochiul în fiecare separeu, făcând ochii mari la vederea animalelor magnifice, bine îngrijite.
   - Vă ajut cu ceva, coniţă? tună o voce în spatele ei.
   Cristine se răsuci în loc speriată şi întâlni privirea amuzată a unui bărbat înalt cât un munte. Era atât de lat în umeri, că părea să ocupe tot locul. Era îmbrăcat într-o cămaşă descheiată în dreptul pieptului larg, o vestă ponosită din piele şi... fustă!
   Cristine avu nevoie de câteva secunde să realizeze că avea în faţa ei un scoţian veritabil. Un muntean. Nu-l văzuse aseară printre musafiri. L-ar fi remarcat, era sigură de asta. Avea părul lung şi sur, revărsat pe umeri, şi ochii de un albastru-oţel. Părea să aibă in jur de cincizeci de ani.
   - Eu mă ocup de caii boierului, bubui din nou vocea lut, facând-o să tresară. Douglas m-a botezat maică-mea.
   - Cristine, se prezentă tânăra, schiţând o reverenţă.
   Bărbatul zâmbi larg, etalând o dantură impecabilă.
   - Coniţă, io-s slujbaş aicea, nu tre' să te înclini în faţa mea. Îţi place vreunul din demonii ăştia?
   - N... nu m-am putut hotărî încă, mărturisi Cristine, încercând să-şi dea seama ce anume avea omul din faţa ei de o intimida în halul acela.
   - Atunci să fie un vlăstar regal pentru alt vlăstar regal, murmură bărbatul, zâmbind oblic.
   - Ştii cine sunt? îşi aceui Cristine o sprânceană, privindu-l amuzată.
   - Toată lumea ştie, dădu scoţianul din cap, fără a părea impresionat, facându-i semn să-l urmeze.
   Se opriră în dreptul unei boxe. Armăsarul dinăuntru era o splendoare, mai negru ca smoala şi lucios ca o piatră de onix. Deşi era masiv, liniile graţioase-i trădau nobleţea.
   - Dumnealui este Ahmed. E iute ca vântul şi-i puternic. Puţini la viaţa lor au reuşit să îl strunească. Boierul l-a adus de la curtea unui prinţ arab. Este nepreţuit.
   - Sunt impresionată. Mă aşteptam să-mi recomanzi o iapă micuţă şi blândă. De ce l-ai ales pe Ahmed? nu-şi putu ea ascunde curiozitatea.
   Bărbatul îşi sprijini coatele de uşile boxei şi-şi plimbă limba peste dinţi. Apoi îi aruncă o privire peste umăr, măsurând-o din cap şi pană în picioare.
   Privirea lui era cântăritoare. Şi cumva visătoare, îi păru tinerei femei. Însă n-o stânjenea. Descoperi uimită că-l plăcea pe acel scoţian cu vocea aspră şi privire adâncă, scormonitoare.
   - Cine se uită la mata nu-ţi vede decât gingăşia şi boiul dulce. Dar eu văz dincolo de el.
   - Serios? zâmbi Cristine neîncrezătoare.
   - Ie dară, dădu scoţianul serios din cap. Nu sângele le înnobilează pe mala, ci tăria inimii. Ai un spirit puternic şi un simţ al cinstei care te va călăuzi bine în viaţă. Numai că nu te-ncrezi destul în forţele matale.
   Făcu o pauză.
   - De ce?
   Cristine tăcu, realizând că uriaşul de lângă ea, în mod ciudat, avea dreptate.
   - Nu ştiu, şopti ea, pleeându-şi ochii descumpănită.
   - Nu curajul îţi lipseşte, ci tihna. Ţi-e inima plină de frământări.
   - De unde ştii asta? se încruntă tânăra femeie, privindu-l surprinsă.
   Scoţianul zâmbi în colţul gurii.
   - Maică-mea era cititoare în stele. Cunoştea descântece şi vrăji. Lecuia orice boală. Şi citea în inimile tuturor. M-a învăţat şi pe mine câte ceva. Matale eşti tare tristă.
   - Şi ai vreun leac pentru asta?
   - Poate vreun sfat.
   Cristine rămase în aşteptare.
   - Fericirea e un lucru preţios şi la îndemână, dar nu-l poţi câştiga dacă-i tăinuieşti pricina în inima dumitale. Dumnezeu a dat grai oamenilor ca să-l folosească precum se cuvine, rosti uriaşul, apucând o şa din cui şi intrând cu ea în boxă. Fă asta şi ai să-ţi linişteşti zbuciumul sufletului.
   - Nu-i chiar aşa de simplu, bombăni ea încruntată.
   - Nimic nu este simplu pe lumea asta, dar nu ştii până nu încerci, nu? zise bărbatul în timp ce scotea armăsarul din boxă.
   Cristine zâmbi. Nu ştia ce să înţeleagă mai exact din vorbele munteanului.

          Cinci minute mai târziu, îl mâna la trap pe Ahmed spre marginea pădurii.
   Avea de gând să facă un înconjur al parcului şi să-şi limpezească mintea. Ahmed, deşi în primele secunde după ce-l încălecase făcuse mofturi, acum îi urma îndemnurile fără să protesteze.
   Discuţia cu scoţianul o pusese pe gânduri. Era atât de cufundată-n ele, încât aproape că urlă de spaimă când văzu călăreţul răsărind în faţa ei de nicăieri.
   - Bună dimineaţa, vară dragă.
   Ingleby călărea un murg cu fruntea ţintală, ce frământa nervos sub copite iarba înrourată.
   Cristine îl salută tăcută, înclinându-şi o idee capul.
   - Te-am văzut mai devreme în curte, îndreptându-te spre grajduri, rosti baronul, potolindu-şi armăsarul şi aliniindu-l cu cel al tinerei femei. M-am gândit că n-ar fi înţelept să călăreşti singură.
   - Nu aveam de gând să părăsesc perimetrul parcului, aşa că nu era niciun pericol, se încruntă Cristine, încercând să-şi reprime iritarea care o încercă.
   Se dusese naibii plăcerea unei plimbări tihnite şi a unei cugetări pe îndelete!
   - Te simţi mai bine?
   Cristine deschise gura să-i întrebe de ce credea contrariul, dar îşi aminti faptul că seara trecută se retrăsese în camera ei eu puţin înainte de miezul nopţii, când petrecerea era probabil în toi. În mod sigur Nick pretextase un disconfort fizic atunci când o scuzase faţă de gazdă şi de ceilalţi musafiri.
   - Da, mult mai bine.
   Un minut, niciunul nu scoase o vorbă.
   - Nu-ţi prea place de mine, aşa-i? o atacă Ingleby fără niciun preambul. De fapt, cred că niciunul dintre Laneasteri nu-ţi este agreabil.
   Cristine îl privi cu coada ochiului amuzată, relaxându-se. Francheţea lui brutală îl distingea net de celelalte rude din partea lalălui ei.
   - Te-nşeli, replică ea suav. Luciile mi-e foarte dragă. Iar tu, dragă vere, s-ar putea să- mi câştigi simpatia.
   - Da? se miră el sceptic. Cum? Ucigând dragoni? Aducându-şi elixirul nemuririi?
   - Nu, doar păstrându-ţi neîntinat sarcasmul. Cu excepţia Lucillei, eşti singurul care nu a încercat să mă doboare de pe picioare cu linguşeli. Sau să-mi stârnească mila şi compasiunea pentru vitregiile sorţii.
   - Oh! rânji el cu maliţie. Nu se dezmint deloc. Ţi-au cerut bani, nu-i aşa?
   - Să spunem doar că mi s-a sugerat cum eă aş avea prea mulţi şi că n-ar fi rău să-i împart.
   - Sunt nişte idioţi păguboşi. Dacă nu ar fi încercat să se întindă fiecare mai mult decât îi era plapuma, ar fi avut eu toţii o situaţie stabilă. Ştii, cea mai mare parte a banilor şi-au tocat-o încercând să anuleze clauzele din testamentul tatălui tău.
   - Şi tu?
   Ingleby surâse, aruncându-i o privire amuzată.
   - Eu, draga mea, spre deosebire de ei, am o natură mai realistă. Consider că dacă mi-e sorocit să dobândesc ceva în viaţă, acel ceva va ajunge la mine... mai devreme sau mai târziu. În plus, sunt comod din fire. Nu mă tentează să alerg după himere... decât dacă într-adevăr merită efortul, sfârşi tărăgănat.
   - Înţeleg.
   - Sunt îndrăgostit de tine.
   Cristine îşi întoarse brusc faţa spre el, crezând că auzul îi joacă feste.

         Tonul cu care-i declarase afecţiunea era cel folosit de obicei de oameni pentru a discuta banalităţi eu care să umple golurile dintr-o conversaţie. El o privea fără să zâmbească. Ochii îi erau arzători ca două făclii.
   Individul părea extrem de serios.
   Oh, Doamne, încă unul! gândi ea şocată.
   - De mine sau de banii mei?
   Cuvintele zburară de pe buzele ei fără să le gândească. Îl văzu devenind livid şi-şi regretă imediat vorbele. Ochii lui sclipiră furioşi iar armăsarul de sub el, simţind iritarea călăreţului, zvâcni într-o parte, sforăind. El îl redresă imediat, fără să-şi desprindă ochii de ai ei.
   - A fost foarte urât din partea ta să spui asta, articulă el încet.
   Cristine îşi muşcă buzele, ştiind că scuzele erau de prisos. Ruşinea îi pătă obrajii.
   - Şi totuşi nu te pot condamna pentru că gândeşti astfel, adăugă posomorât. Este ghinionul şi blestemul meu că sunt totuşi un Lancaster. N-am să...
   Nu mai avu ocazia să sfârşească ideea. Un ropot de copite se auzi în spatele lor şi amândoi se întoarseră în acelaşi timp. Richard, Mattew şi Stuart Lancaster galopau întins spre ei.
   Cristine se trezi înconjurată de neamuri şi asaltată de întrebări privind starea sănătăţii ei. Deşi realiza că nu i se putea întâmpla nimic, o încerca totuşi un fior de teamă. Şi în acelaşi timp se simţea uşurată că apariţia lor pusese capăt unei conversaţii penibile.

       Câteva clipe mai târziu, grupului i se alăturară unchiul Damian şi Joachim, a căror prezenţă îi dădu Cristinei un sentiment de siguranţă.
   Imediat după sosirea celor doi, Ingleby se scuză, aruncă Cristinei o privire indescifrabilă şi, întorcându-şi calul, o porni în direcţie opusă.
   Plimbarea îi lăsă Cristinei un gust amar. Se simţea extrem de prost faţă de baron şi se ruga să nu mai fie niciodată pasă în situaţia de a se mai afla singură cu el. Fasese nedreaptă eu el şi-l jignise.
   Bărbatul îşi deschisese sufletul în faţa ei şi ea-i răsese în nas. Indiferent dacă sentimentele lui erau reale sau nu, ea se comportase ca o bicisnică. Şi asta nu avea să şi-o ierte prea lesne.
   La întoarcere, Ethan îi tăiase calea, o luase deoparte şi-i trăsese un perdaf scurt şi usturător la adresa inconştienţei ei, cerându-i să-i promită că niciodată nu avea să mai iasă la plimbare dacă el sau Nick sau Tony n-o însoţeau. Cristine făgădui şi se retrase în durmitorul ei bombănind, schimbându-şi costumul cu o rochie de zi de culoarea lavandei.
   La micul dejun, află cu totul întâmplător că lordul Cavendish părăsise domeniul încă din zorii zilei, chemat cu treburi urgente la Londra.
   - Bietul de el, continuă s-o informeze lady Holand. A fost urmărit numai de ghinioane încă dinainte să ajungă aici. La venire i s-a stricat trăsura, apoi valetul său a răcit foarte tare, iar aseară a alunecat pe scări, a căzut şi şi-a rupt mâna stângă.
   Cristine îngheţă. Privirea i se îndreptă automat spre Nick, care era aşezat la masă în faţa ei şi care era imposibil să nu fi auzit discuţia ei eu lady Holand.
   Bărbatul muşcă dintr-un corn uns cu unt şi o privi cu un aer inocent.
   Cristine îşi îngustă ochii. El îşi arcui o sprânceană ironic. Buzele ei se strânseră dezaprobator. El îi făcu cu ochiul. Ea se îmbujoră ca un mac şi se decise să-l ignore.
   Afurisitul. Sadicul. Băgăcios tiranic. Îl avertizase că dacă nu-1 lasă pe bădăranul acela în pace, n-avea să-i mai vorbească pentru tot restul vieţii ei!... Dacă nu ar fi fost atâta lume de faţă, i-ar fi răsturnat ceainicul plin drept în cap.
   Cristine începuse deja să regrete că acceptase invitaţia marchizului. Se întâmplaseră atâtea lucruri de când sosise la Kesinghton Place... Şi asta numai în douăzeci şi patru de ore! Or mai avea înainte încă două zile încheiate de stat acolo, realiză ea cu o strângere de inimă. Poate că cel mai înţelept era să pretexteze o indigestie şi să rămână în camera ei până la plecare.
   În ultima vreme atrăgea necazurile ca un magnet.
   Dacă ar fi avut puteri supranaturale, ar fi bătut din palme şi l-ar fi adus cât ai clipi pe Orslom în Anglia. Avea nevoie de sfatul lui, de ajutorul lui.
   Era ciudat faptul că avea atâta încredere intr-un om pe care nu-1 văzuse în viaţa ei, un om pentru care nu avea nici cea mai mică garanţie că nu era implicat în asasinarea tatălui ei. Însă instinctul îi şoptea să se încreadă în acest bărbat.
   Scrisoarea prin care-i cerea să vină în Anglia luase deja drumul apelor, dar era conştientă că avea să dureze cel puţin trei săptămâni până când mesajul ajungea în Kumpur-Pala şi tot atât până când Orslom avea să păşească pe insulă. Asta dacă o lua din loc imediat ce primea scrisoarea ei.
  Cristine începu să împingă mâncarea prin farfurie, concentrându-se asupra ideii cu care se trezise dimineaţă în minte.

         Nick o privea întrebându-se ce anume muncea creierul ei atât de intens de părea atât de... pierdută. Mai devreme, Ethan îl informase despre plimbarea ei, subliniind faptul că fusese însoţită de trei dintre Lanchasteri, asta fără a-l pune la socoteală pe Ingleby. Ceea ce-i spusese Ethan îl umpluse de draci. Dacă ar fi văzut-o el primul, nu era sigur că nu i-ar fi învineţit fundul.
   Trebuia să stea cu ochii pe ea mai abitir decât înainte. Ori asta era problema: cu cât petrecea mai mult timp cu ea, cu atât se încurca mai rău în plasa farmecelor ei.
   Ieri seară, când o ţinuse în braţe şi-i ascultase plânsul sfâşietor, îşi dorise ca timpul să încremenească şi ei să rămână aşa pentru eternitate. Acolo, în adăpostul nopţii şi a paravanului de glicină, ea fusese doar a lui. Într-un fel straniu, o simţise aparţinându-i. Parfumul ei, ceva floral şi dulce, îi rămăsese impregnat în nări pentru tot restul nopţii. Căldura trupului ei îi pătrunsese în haine, dogorindu-i pielea preţ de mai multe ceasuri.
   Se perpelise ca un bou la proţap întreaga noapte, chinuit de amintirea ei. Nu prea era sigur când reuşise să adoarmă, oricum spre dimineaţă, şi nici aşa nu avusese parte de intimitate. Cristine îi apăruse-n somn sub chipul unei bacante, ce-l îmbătase cu licoarea parfumată a Afroditei.
   Se trezise excitat ca un armăsar în călduri şi nici acum, după aproape patru ore, nu-şi revenise complet la normal.
   Şi de ce mama dracului, se aşezase la masă în faţa ei? Ce naiba era cu el, avea tendinţe masochiste? Nu era suficient că se zbatea ca un păstrăv în undiţă, mai trebuia să se şi rumenească în propriul suc?!
   Se lăsă pe speteaza scaunului, dorindu-şi o ţigară. O studie cu privirea îngustată. Cristine continua să mute încruntată bucăţile de cârnat afumat prin farfurie, urmărindu-şi mişcările cu un aer absent.
   Era uluitor de frumoasă. Avea un ten neted şi arămiu, fără cusur. Ochi superbi. Şi o gură irezistibilă. Umerii rotunzi, gâtul subţire, delicat, şi claviculele fine îi dădeau un aer de fragilitate.
   Era de o gingăşie rară. Perfecţiunea acelui chip îţi tăia respiraţia. Îţi era imposibil s-o priveşti fără să... nu-ţi doreşti să o răpeşti şi s-o închizi intr-un donjon.
   Iisuse, am început s-o iau razna! îşi zise, punând şervetul pe masă şi ridicându-se.
   Trebuia să ia un pic de aer.
   Mai târziu se organizară concursuri cu premii și jocuri de societate în aer liber.
   Cristine nu avea dispoziția necesară să participe. Cum Nick și Ethan păreau cusuți de ea, se gândi să deschidă faţă de ei subiectul care o preocupase înlreaga dimineaţă. Îi atrase într-o plimbare spre o alee mai ferită. Încadrată de copaci tineri şi tufişuri înflorite, şi le spuse ce avea în minte.

            - La ce, Dumnezeule, îţi trebuie o casă? mârâi Ethan printre dinţi.
   - Vreau să am o casă a mea. Unde să-mi invit rudele din partea mamei, să petrec un timp cu ei, să ajung să le cunosc înainte de a pleca, îi explică tânăra cu răbdare. Stau cu toţii într-o casă închiriată şi nici măcar nu mă lasă să le plătesc şederea acolo...
   - Invită-i pe toţi la noi, îi sugeră Nick. Avem destule camere.
   - Nick, ţie nu ţi se pare ciudat că locuiesc eu trei burlaci sub acelaşi acoperiş şi că societatea încă nu m-a răstignit pe crucea promiscuităţii? îl întrebă Cristine dulce, străduindu-se să-şi păstreze cumpătul. Sunt o Lancaster, indiferent eă-ţi place sau nu.
   - Toată lumea ştie că ai crescut în familia noastră şi că, practic, îţi suntem ca nişte fraţi, i-o întoarse el.
   - Poate, dar vine o vreme a transformărilor. Am nevoie de un loc al meu.
   - O să-l ai în Kumpur-Pala! decretă el cu o voce ultimativă. Sunt tutorele tău şi fără aprobarea mea nu mişti un deget. Aşa că mută-ţi gândul.
   - Nu mi-l mut şi, oricum, o să discut eu avocaţii mei ca să mă dumiresc exact care-ți sunt atribuţiile în calitate de tutore, i-o întoarse ea acid. Ah, şi ca să nu uit: nu mai vorbesc cu tine în viaţa mea!
   - De ce? făcu el sincer nedumerit.
   - De ce?! şuieră Cristine, indignată. Ai promis să-l laşi în pace pe Cavendish.
   - N-am promis asta.
   - Pentru Dumnezeu, i-ai rupt mâna!
   - Ce-i cu Cavendish? se amestecă şi Ethan în discuţie.
   - S-a dat la ea, il informă Nick peste umăr, în treacăt. Şi de unde ştii tu că eu am fost autorul? reveni el cu atenţia asupra Crislinei. Poate că într-adevăr a alunecat pe scări şi...
   - Tu singur ai spus că nu poţi lăsa lucrurile aşa! i-o tăie Cristine, privindu-i supărată Şi te-am rugat doar...
   - Ce-a făcut?!! zbieră Ethan dintr-odată, luându-i pe toţi prin surprindere.
   Cristine tresări, privindu-1 speriată. Faţa iui Ethan atinsese punctul de fierbere. În plus, ridicase vocea, el care nu-şi pierdea niciodată cumpătul.
   Ethan o luă de umeri şi-şi apropie faţa de a ei. Furia îi dilatase nările şi-i injectase ochii.
   Pentru prima dată în viaţa ei, Crislinei îi fu frică de el.
   - Te-a rănit? o întrebă el cu o voce îngrozitor de calmă.
   - Nu, scutură ea din cap. De fapt, eu l-am rănit pe el, se grăbi să-l liniştească.
   - Cu furculiţa de desert, completă Nick, părând să găsească situaţiei un haz absurd.
   Cristine îşi întoarse smucit faţa spre el şi-i aruncă o privire neagră.
   - Gură spartă! scuipă ea cu ciudă.
   - Eu sunt gură spartă?!... îşi desfăcu el braţele, legănându-se pe călcâie şi privind-o lezat.
   - Da, tu! Ai promis să nu-i spui nimic lui Ethan.
   - Prinţesă, nu eu am deschis discuţia despre Cavendish, rosti el tărăgănat.
   - La dracu, tăceţi amândoi! îi repezi Ethan. Cristine, vreau să aud cu amănunte ce anume s-a întâmplat.
   - O să-ţi spună Nick, îi dădu ea mâinile la o parte, retrăgându-se un pas şi privindu-i pe amândoi cu un aer suveran. Pun pariu că moare de nerăbdare să se dea mare în faţa ta. Până una alta, sunteţi amândoi nişte ţicniţi. Ah, Ethan, ca să nu uit, dacă aflu că şi tu te-ai simţit dator să-mi aperi onoarea, o să-i ţii companie lui Nick în aceeaşi luntre, pentru că nici ţie n-o să-ţi mai vorbesc câte zile oi avea.
   Se răsuci pe călcâie şi porni grăbită pe alee, lăsându-i pe amândoi iară replică.
   - Cred că vorbea serios, îşi dădu Nick cu părerea într-un târziu.
   - Mda, şi eu cred asta, confirmă Ethan, petreând-o cu privirea până când n-o mai văzu. Deci, se răsuci el spre fratele său, ai de gând să te dai mare sau nu?
  
        O atinsese! O tratase fără pic de respect. O rănise şi o făcuse să sufere.
   Mânia în înceţoşa privirea, îi otrăvea judecata, îi făcea sângele să-i fiarbă în vene.
   Viermele acela îndrăznise să se atingă de ce era a lui. Nimeni nu se atingea de ceea ce era a lui!
   Bărbatul tremura în spatele tufei înalte de iasomie, muşcându-şi pumnii ca să nu urle sub valul ucigător de ură care-l zguduia, străduindu-se să-şi păstreze cumpătul şi să-i asculte pe cei doi.
   Cavendish nu fusese pedepsit după măsura faptei lui. O mână ruptă nu era destul, nici pe departe. Sutherland fusese prea blând eu acel nemernic.
   Şi asta pentru că ea-i ceruse să-l cruţe...
   Dar lui nu-i ceruse asta, nu? cugetă el, în timp ce un rânjet diabolic şi crud i se întindea încet pe faţă. Şi, fiindcă nu i-o ceruse, nici nu avea să fie supărată pe el. In plus, la vremea cuvenită, avea să-i mărturisească că o făcuse numai din dragoste pentru ea. Şi ea avea să înţeleagă şi să-l adore pentru asta.
   Când cei doi Sutherland încheiară discuţia şi se depărtară, el era perfect liniştit.
   Hotărârea era deja luată.
   Ştia exact ce avea de făcut.

                                   CAPITOLUL 13

            O săptămână mai târziu, Londra era zguduită din temelii. Ziarele vuiau, descriind cu lux de amănunte modul în care lordul Cavendish fusese găsit măcelărit în propria casă.
   Poliţiştii de pe Bow Street nu aveau nicio pistă. Cavendish îşi făcuse mulţi duşmani în ultimii ani, oameni care-l creditaseră şi care nu-şi recuperaseră banii. Se specula că asasinul ar fi fost chiar un soţ înşelat, care dorise să se răzbune.
   Cristine şedea încremenită pe canapea, mult prea şocată să vorbească.
   Ceea ce se întâmplase era absurd... aberant. Câtă ură putea să adune cineva în suflet, încât să masacreze un semen al său cu atâta sânge rece şi cruzime?
   Ethan se lăsă pe vine în faţa ei şi, fără s-o atingă, aşteptă ca ea să-şi ridice ochii şi să-l privească.
   - N-am făcut-o eu, Cristine. Îţi jur!...
   - Doamne, Ethan, nicio clipă n-am crezut asta! se revoltă ea, întinzându-se pentru a-şi lăsa mâna pe braţul lui. Cine a făcut asta este... un monstru!
   - Da, aşa este.
   Cristine îşi muşcă buzele, simţindu-se vinovată.
   - Îmi pare rău, şopti ea cu o voce răguşită. Ştiu că este o tâmpenie... dar mă simt rău pentru că... pentru că i-am înfipt furculiţa aia în mână!
   - Nu fi prostuţă, o certă Ethan cu blândeţe, aşezându-se lângă ea şi încercuindu-i umerii cu braţul, obligându-o să-şi pună capul pe umărul lui. Furculiţa aia a meritat-o cu vârf şi îndesat. Şi în mod sigur n-ai fi avut nicio remuşcare dacă nefericitul de Cavendish ar mai fi fost în viaţă acum.
   - Da, oftă ea prelung, cred că ai dreptate. Dar asta nu mă ajută cu nimic.
   Nick fuma în tăcere, întors cu spatele la ei, urmărind gânditor traficul de pe stradă. Îl încerca o senzaţie ciudată, un soi de presentiment, că acea crimă abominabilă avea totuşi o legătură cu Cristine. Nu-şi putea explica de unde şi până unde îi venise aceea idee, însă o simţea instinctiv, undeva în adâncul măruntaielor. Iar pe el instinctul nu-l înşelase niciodată.
   Cine îl omorâse pe Cavendish era un individ bolnav mintal, un psihopat.
   Nimeni nu ucidea cu atâta bestialitate un individ doar pentru că-i datora bani sau pentru că-i tăvălise nevasta în fân. Era ceva ce-1 neliniştea în toată treaba asta. Cavendish fusese ciopârţit. Din ceea ce aflase de la prietenul său, Grayson, care lucra pe Bow Street, bărbatul fusese castrat şi eviscerat, iar măruntaiele fuseseră împrăştiate prin toată camera. Ochii îi fuseseră scoşi din orbite, limba smulsă, iar degetele de la mâna stângă fuseseră tocate mărunt şi aruncate în oala de noapte.
   De ce numai degetele de la mâna stângă? reflectă el, simţind un frison pe şira spinării. De ce nu şi cele de la mana dreaptă? Dacă tot fusese pus pe măcelărit, de ce naiba nu terminase treaba?...
   Avusese o noapte întreagă la dispoziţie. Odată pe săptămână, personalul avea liberă o seară şi tocmai atunci se întâmplase tragedia
   Asta-l ducea cu gândul la faptul că sceleratul care-1 hăcuise pe nefericit nu era un străin. Îl cunoştea pe Cavendish şi era la curent cu programul casei.
   Poate că-i deschisese eu mâna lui uşa şi-l poftise-n casă. Individul îi zâmbise, intrase, poate că băuseră un păhărel înainte. Îl privise pe Cavendish în ochi cu seninătate, discutaseră banalităţi, şi-n tot acest timp nu se gândise decât la ceea ce avea de făcut.
   Şi totuşi, de ee numai degetele de la mâna stângă îi fuseseră tranşate?
   Mâna eu care o atinsese pe Cristine. Mâna pe care ei i-o rupsese la Kesinghton Place în prima seară, atunci când îi explicase calm că dacă se mai apropie de Cristine o să fie incapabil să se mai reproducă pe viitor.
   Această întrebare nu-i dădea pace. În plus, nu era convins că acea crimă fusese executată cu sânge rece de la început şi până ia sfârşit. Cel care-l căsăpise pe Cavendish fusese mânat nu doar de ură sau nebunie, ci de ceva mult mai profund. Fusese ceva personal. Ceva mai important decât banii sau onoarea. Altfel nu s-ar fi deranjat să facă atâta mizerie, ci l-ar fi împuşcat sau l-ar fi sugrumat.
   Rapid şi curat.
   Nu, fusese o crimă făcută din pasiune. Premeditată. Cumplită. Fără regrete. Iar individul nici măcar nu se deranjase să o ascundă, ci o expusese lumii-ntregi. Altfel s-ar fi străduit ca totul să pară un accident, nu?

.............................................................