Când dragostea ucide, Anna Butner

...............................................................

                              6-10

         Și ceea ce era frustrant era că nici măcar nu ştia spre cine să-şi îndrepte bănuielile. La Kesinghton fuseseră prezenţi peste şase sute de invitaţi.
    Excluzând femeile, s-ar fi înjumătăţit numărul suspecţilor. Şi, pe considerente de vârstă, probabil c-ar mai fi putut elimina încă vreo cincizeci, poale o sută de bărbaţi, Dar ar fi rămas al dracului de mulţi, oricum.
   Nick trase un fum din trabucul subţire şi tresări când simţi arsura jarului pe degete, înjură şi dădu drumul restului în scrumieră, apoi îşi aprinse altei, continuând să facă alte raţionamente, să lege alte fire.
   Nick se întrebă dacă nu cumva începuse să devină paranoic. Poate că, în realitate, Cavendish călcase pe cineva pe bătături foarte tare, iar individul se hotărâse să-i dea o lecţie. Defunctul avusese o reputaţie proastă în mai multe privinţe. Se zvonea că era implicat şi în ceva afaceri necurate, că avea legături cu persoane cam dubioase.
   Poate că-şi făcea griji degeaba.
   Poate nu.

           A doua zi, bunicii Cristinei, împreună cu cele două mătuşi şi soţii lor, se mutară în casa contelui de Sutherlund la insistenţele acestuia.
   În condiţiile actuale, Nick prefera să nu rişte inutil. Avându-i pe bunicii Cristinei şi pe mătuşile ei aproape, aceasta nu mai era nevoită să iasă din casă pentru a face acele vizite zilnice, nelipsite. Angajă personal în plus, fără să spună nimănui că dintre cei şase servitori patru lucrau pe Bow Street.
   La rugămintea gazdei, nimeni din familie nu mai aborda subiectul Cavendish în faţa Cristinei. Deşi societatea era consternată şi continua să dezbată cu înfrigurare atrocea crimă, în casa contelui de Sutherland subiectul era interzis.
   Din sezon nu mai rămăseseră decât două săptămâni. Nick abia aştepta sfârşitul lor, pentru a se retrage eu toţii la ţară şi să aştepte sosirea lui Orslom.
   Peţitorii, inclusiv cei respinşi, îşi reînnoiau cererile pentru mâna Cristinei cu o tenacitate care ajunsese să-l irite pe Nick. Gelozia muşca adânc din inima lui şi-i otrăvea zilele. Nu suporta să-l vadă nici măcar pe Ethan sorbind-o din ochi. Fu uşurat în ziua când Departamentul îi dădu lui Ethan o misiune pe continent.
   Spre deosebire de el, Ethan rămăsese activ în serviciul coroanei. Iar ţara avea nevoie de abilităţile lui aşa că fratele său părăsi Londra cu zece zile înainte ca sezonul petrecerilor să ia sfârşit, punandu-1 pe Nick să jure că avea să aibă grijă de Cristine ca de ochii din cap.
   La o zi după plecarea lui Ethan, Tony sosise în Capitală, însoţit de logodnica sa.
   Lui Nick îi plăcu viitoarea cumnată. Era o tânără mignonă, subţirică şi plină de nerv. Avea un păr ca văpaia, ochii verzi ca marea şi o puzderie de pistrui. Era fermecătoare şi Nick înţelese de ce Tony îşi pierduse capul după ea. Urmau să facă nunta la jumătatea lunii iulie, acasă, în Dorset.
   Zilele se scurgeau una după alta, în casă domnind o atmosferă veselă şi caldă. Cristine era înconjurată în permanenţă de cel puţin patru dintre membrii familiei. Aproape toată lumea îşi reglase programul după al ei.
   Ieşeau împreună la cumpărături, vizitau muzee şi galerii, se plimbau prin parcuri, luau prânzul la Vauxhall şi în fiecare seară mergeau la operă.
   Mai erau trei zile până la sfârşitul sezonului şi Nick abia aştepta să lase Londra în urmă, când se întâmplă un lucru care avea să le schimbe cursul vieţii.

           Fuseseră invitaţi la balul dat de ducesa de Devonshire la Manehesler House.
   Toată lumea bună aştepta evenimentul cu nerăbdare, ştiind că balurile organizate de ducesă cu greu puteau fi egalate, nicidecum întrecute. Cele mai fabuloase toalete fuseseră rezervate pentru acest eveniment Se zvonea că aveau să fie prezente acolo alte două capete încoronate, moştenitori ai unor case puternice în Europa: prinţul Austriei şi cel al Danemarcei.
   Bunica ei chiar glumise pe tema asta, spunând că amândoi sunt chipeşi, tineri şi burlaci, şi că vor fi îngenuncheaţi de frumuseţea ei şi îi vor cere mâna negreşit.
   - Ar fi bine să n-o facă, răsese Cristine. Amândoi au deja câte un regat de condus, nu le mai trebuie încă unul.
   În acea seară Cristine se hotărî să poarte nestematele Kumpur-Palei. Era pentru a doua oară când le purta de la balul debutului ei şi spera să fie pentru ultima dată. Acele pietre cântăreau mai mult decât în realitate, erau un simbol al regalităţii sângelui ei şi... erau atât de valoroase încât îi era teamă să le poarte în public.
   Rochia pe care Kimberly i-o comandase pentru acea seară era superbă.
   Fusese croită dintr-un satin ivoriu, peste care era aplicat un voal străveziu, brodată cu flori delicate. În ţesătura aceea, mai fină decât pânza de păianjen, erau strecurate fire aurii, subţiri, ce înconjurau broderiile, accentuând motivele florale. Modelul era unicat şi fusese creat special pentru ea de către patroana unei prestigioase case de modă din Roma.
   Când o văzuse, Cristine rămăsese cu gura căscată. Ţinuta era fabuloasă.
   Avea umerii goi şi fusta bogată. Rochia nu respecta tendinţele modei actuale, ci pe cele a epocii trecute. Cu toate acestea, era o ţinută absolut magnifică. Mai ales că era completată de către o tiară bătută-n diamante cât bobul de fasole.
   Nick tocmai îşi turna un coniac când ea pătrunse în salon, anunţând că este gata de plecare şi scuzându-se pentru întârziere. Încremeni cu paharul la jumătatea drumului spre gură, simţind cum creierul i se lichefiază şi i se scurge prin urechi. Pur şi simplu i se goli mintea.
   Tony îi spuse ceva, dar nu-l auzi. În cap îi suna un zumzăit care acoperea toate zgomotele din jur. Într-un colţ al minţii sale amorţite, realiza că se zgâia la ea ca un prost, dar îi era imposibil să-şi resusciteze voinţa intrată în comă.
   Simţurile îi ieşiră din amnezie abia când cotul lui Tony i se înfipse dureros în coaste.
   - Ce naiba! se răsuci spre fratele său, privindu-l încruntat şi masându-şi locul lovit.
   - Bagă-ţi limba în gură, Nick, îl tachină Tony rânjind. Laşi bale pe covor.
   - Tâmpitule, îl bodogăni Nick, ofticat.
   - Cap sec, îi întoarse Tony complimentul cu un zâmbet larg.

       Jumătate de oră mai târziu păşeau în lumina puternică a candelabrelor imense din sala de bai de la Manchester House.
   Crema societăţii londoneze îşi etala plictisită toaletele strălucitoare şi elegante, subiectul conversaţiilor varia de la teme filozofice până la ultimele bârfe şi cancan-uri. Lachei cu pernei pudrate şi costume cu fireturi păşeau tăcuţi ca nişte umbre pe lângă distinşii musafiri, servindu-i ceremonioşi cu şampanie din cea mai scumpă şi cu aperitive frumos ornate. O mică formaţie de violonişti, aşezată în centrul sălii, picura din arcuşuri melodii suave, creând un fundal minunat pentru acel decor fastuos.
   Nick îi explică Cristinei că formaţia avea să-şi execute repertoriul până la orele unsprezece fix, oră la care toţi invitaţii trebuiau să ajungă deja deoarece, atunci când ultima bătaie a orologiului avea să se stingă, uşile de la intrare urmau să se închidă iar întârziaţii să rămână afară. Apoi îi arătă podiumul aflat în colţul opus al sălii, unde orchestra, alcătuită din peste douăzeci de instrumentişti, avea să deschidă balul la orele unsprezece şi un minut fix.
   - Sunt două reguli pe care nu le-a încălcat niciodată, însuşi regentul a fost lăsat afară mai acum vreo doi-trei ani.
   - Serios? râse Cristine, privindu-l neîncrezătoare.
   - Da, confirmă Nick, culegând două cupe de şampanie şi oferindu-i una ei. A fost foarte revoltat şi, beat fiind, a insistat vreun sfert de oră, până când ducesa a ieşit şi i-a zis clar şi răspicat să plece şi să aibă grijă să nu-i rateze balul pe care avea să-l dea sezonul următor. El a implorat-o, dar ducesa i-a întors spatele şi i-a trântit uşile-n nas. Din câte ştiu, niciun bal dat de ea vreodată nu a început mai devreme de ora unsprezece sau mai târziu de ora unsprezece şi un minut.
   Cătă spre ea şi avu senzaţia că se îneacă în adâncurile ochilor ei. Cristine îi susţinu privirea câteva clipe, apoi îşi plecă genele intimidată. Avea senzaţia că o străpunge cu ochii lui întunecaţi, aproape negri, până în miezul inimii ei.
   - Eşti încântătoare în seara asta, îi mărturisi Nick într-un târziu, vocea sunându-i ca nisipul scrâşnit sub tălpi.
   - Mulţumesc, şopti ea, îmbujorându-se.
   - Vorbesc serios.
   Cristine înghiţi în sec. El era serios. Faptul că o găsea încântătoare nu era sinonim cu ceea ce şi-ar fi dorit să audă de la el, dar era totuşi o... evoluţie, nu?
   - Te stingheresc, rosti bărbatul, mişcându-se uşor spre ea.
   -Da.
   - Iartă-mă.
   Simţea că începe să se sufoce, îi era cald. Şi frig. Îi venea greu să-l privească, mai ales că se apropiase atât de mult încât îi simţea căldura obrazului ras şi parfumul aspru, masculin.
   Ştia că dacă ar fi făcut-o, ochii ar fi dat-o de gol. Pur şi simplu nu se simţea în stare să-i ţină piept. O prinsese într-un moment vulnerabil... sau el îi indusese acea stare de slăbiciune cu acel compliment banal şi... poate sincer? Era prima lui dovadă de admiraţie de când sosiseră în Capitală... Îi venea să plângă, deşi nu simţea tristeţe în inima ei.
   Secundele se scurgeau, aşa că se forţă să-l privească, fără a avea vreo replică pregătită. Şi-i întâlni privirea arzătoare. Ceva se clătină în ea.
   - Cris, eu..., începu el şovăitor.
   - Da? şopti tânăra, cu sufletul la gură.
   - Alteţă, ce plăcere să vă avem printre noi!

        Vocea tunătoare din spatele ei o făcu să tresară şi vraja momentului se rupse.
   Tânăra femeie se răsuci spre ducele de Atholl, forţându-se să zâmbească. Ducele era un bărbat înalt, robust, care se apropia de şaptezeci de ani. Un om de o sinceritate brutală şi un nonconformist până-n măduva oaselor. Cristine îl plăcea foarte mult.
   Lângă el se afla un tânăr bărbat cât un munte, brunet, a cărui faţă fusese desfigurată pe jumătate: o cicatrice vineţie îi brăzda obrazul drept de ia tâmplă spre colţul gurii. Era nepotul ducelui şi se întorsese de curând de pe front. Cristine se înclină uşor în faţa vicontelui, încercată de un sentiment de compasiune. Înainte de accident fusese, cu siguranţă, un bărbat tare chipeş. După câteva fraze de complezenţă, tânărul viconte îi ceru favoarea unui dans şi ea acceptă cu graţie.
   Când cei doi se depărtară, Cristine observă uşorul şchiopătai al vicontelui şi un frison i se prelinse pe şira spinării, cuibărindu-i-se în inimă.
   Şi Nick s-ar fi putut întoarce de pe front marcat astfel. Şi poate că era, numai că cicatricele, dacă le avea, le purta în suflet.
   Emoţionată, se răsuci spre Nick, sperând să poată continua discuţia din punctul în care rămăseseră, dar fu încercată de o totală dezamăgire. Bărbatul dispăruse. În locul lui se aflau bunica ei, mătuşa Chloe şi unchiul Damian.
   Tânăra femeie îşi muşcă buzele, înghiţindu-şi amărăciunea. În momentul în care Atholl îi întrerupsese, Nick se pregătea să-i spună ceva.
   Un lucru important, dacă era să se ia după tulburarea pe care i-o citise-n ochi.
   Cristine avea senzaţia neplăcută că ratase un moment unic, cu care n-avea să se întâlnească prea curând... sau poate niciodată.
   La orele unsprezece fix, uşile de la Manchester House se închiseră, violoniştii se retraseră din mijlocul încăperii şi orchestra deschise balul cu acordurile fermecătoare ale unui vals lent.
   Onoarea primului dans i-o acordă bunicului ei. Winston Leyghion abia-şi mai încăpea în piele de mândrie şi fericire. Următorul dans îi fusese rezervat lui Nick, dar sfârşitul acestuia o lăsă pe Cristine confuză, tristă şi nedumerită. Bărbatul fusese sobru tot timpul, iar Cristine aproape smulsese cuvintele cu cleştele din gura lui.
   Cu niciun ceas în urmă, fusese curtenitor şi atent cu ea, iar acum se transformase într-un bărbat distant şi plictisit. Nu-l înţelegea.
   Dansă cu tăcutul Tony şi apoi cu unchiul Damian, care reuşi să o scoată din pasa proastă în care intrase şi o făcu să râdă. Următoarele două seturi de dansuri îi mai ridicară moralul. Era delicios modul în care unii bărbaţi se bâlbâiau în faţa ei, facându-i complimente stângace sau pur şi simplu contemplând-o cu un aer nătâng.
   Admiraţia masculină îi legăna vanitatea pe braţe de aur, însă umbrele din inima ei nu dispăruseră complet. Nick părea s-o evite. Ba mai mult, în ultima oră îl văzuse în compania unor femei frumoase, printre care şi lady Lamb. Gelozia îi înflăcăra imaginaţia. Se vedea târând de plete prin mocirlele Londrei pe acele demoazele sclipicioase. Inventa tot felul de scenarii, care de care mai dramatice.
   Cheful de distracţie, reanimat de către unchiul Damian eu câteva ceasuri în urmă, intrase într-o criză severă.
   Supărată pe ea, încinsă de pe urma dansurilor, o idee ameţită din pricina şampaniei băute, Cristine se îndreptă spre terasele care dădeau în grădina din spatele casei. Voia să se răcorească, săşi limpezească mintea şi să se liniştească. Dar şi aleile erau pline de invitaţi.
   Bombănind în sinea ei, dădu să revină în sala de bal, dar o umbră îi tăie calea.
- Maiestate.
- Lord Ayton, zâmbi ea surprinsă.

         Bărbatul avea în jur de treizeci de ani, era văduv de curând, nu avea moştenitori şi-şi căuta o nevastă.
   Din cate auzise Cristine, dorinţa de a se recăsători era izvorâtă nu din sila de singurătate, ci din nevoia de a-şi achita rapid nişte datorii uriaşe pe care le făcuse pe pistele de la Newmarket.
   Ce Dumnezeu au toţi bărbaţii ăştia de-şi toacă banii pe iluzii, în felul acesta nechibzuit? gândi Cristine, aruncându-i o privire contrariată. Bărbaţi tineri, fermecători, inteligenţi, ca Ayton, de cele mai multe ori îşi calculau prost şansele de câştig sau făceau investiţii proaste. De ce nu încercau să fie mai cumpătaţi? De ce trebuiau să ajungă în situaţia disperată de a-şi căuta drept soţie o moştenitoare bogată, numai ca să nu ajungă în închisoarea celor îndatoraţi?
   Cristine înţelegea ghinionul, dar nu şi prostia. Dintre toţi curtezanii ei, jumătate intrau în categoria lordului Ayton, bărbaţi ale căror atenţii, în loc să o flateze, mai degrabă o insultau, pentru că ştia cu certitudine că aceştia nu erau atât de atraşi de feminitatea cât de grămezile ei cu aur.
   Cristine fusese tentată la un moment dat să-i tragă deoparte pe fiecare, să-i întrebe exact ce datorii au, ea să le plătească şi ei, toţi, să nu-i mai stea în drum.
   - Cam aglomerat pe aici, făcu bărbatul o observaţie inutilă.
   - Da.
   - Cunosc un loc ascuns în grădina asta, unde o să puteţi privi stelele-n linişte, fără ca nimeni să vă deranjeze.
   Cristine îşi arcui o sprânceană, uimită de cutezanţa lui. Propunerea acestuia nu viza un loc unde ea să-şi poată trage sufletul, ci o intimitate forţată cu el care ar fi putut avea urmări nedorite.
   Deschise gura să-l refuze politicos, dar în clipa următoare îl văzu pe Nick îndreptându-se spre ei. La braţu-i, languroasă, lady Lovat îi spunea ceva pe un ton scăzut, ceva ce aduse un zâmbet distrat pe buzele lui.
   Nick n-o văzuse încă şi Cristine constată că nici nu dorea să-şi intersecteze traiectoria eu a lui. Şi cum nu s-ar fi putut întoarce în sala de bal fără să dea nas în nas cu cei doi amorezi, singura ei retragere era acum grădina. Revenind cu atenţia asupra bărbatului de lângă ea, îl întrebă grăbită, pe un ton de o veselie forţată:
   - Şi unde spuneaţi că se află acest loc minunat?
   Pe faţa bărbatului se aşternu o imensă uşurare.
   - Daţi-mi voie să vă conduc, rosti el pe un ton ceremonios.
   Cristine îi acceptă braţul şi se lăsă condusă spre treptele largi care legau terasele de grădină, rugându-se ca Nick să n-o observe şi să dorească să li se alăture.
   Lordul Ayton, ca şi cum i-ar fi ghicit dorinţa, o ghidă pe o alee laterală, mai puţin luminată, străbătând-o cu paşi grăbiţi. Un semn care ar fi trebuit s-o alerteze pe tânăra femeie, dacă n-ar fi fost atât de dornică să-l evite pe Nick şi pe fermecătoarea lui parteneră.
   Mai târziu, avea să se mustre amarnic pentru că-l urmase atât de orbeşte pe acel bărbat, a cărui cerere în căsătorie o respinsese cu fermitate cu nicio lună în urmă.
   Lordul o conduse pe lângă zidurile care mărgineau grădina, îndrugând verzi şi uscate. Când ajunseră aproape de capătul ei, bărbatul se opri şi o rugă să aştepte, apoi se răsuci spre zidurile acoperite de iederă şi începu să înlăture perdeaua înfrunzită, dezvelind o uşă din fier ruginit.
   - Uşa dă spre grădina veche, o informă bărbatul cu o voce ciudată. A fost închisă acum aproape trei decenii pentru că era mult mai mică decât surata ei şi nu i s-a mai văzut utilitatea.
   Balamalele nu protestară defel când bărbatul deschise poarta, fapt care trase primul semnal de alarmă în capul Cristinei. Dacă poarta zăcuse încuiată atâta vreme, n-ar fi fost normal să fie ruginită, să scârţâie din încheieturi?
   Dădu să se retragă, însă Ayton o înşfacă strâns de braţ şi o împinse prin deschizăturii drept într-o străduţă îngustă, în faţa unei trăsuri care aştepta lângă bordură.
   Totul se petrecu atât de repede încât tânăra femeie nici măcar nu avu răgazul să ţipe. Portierele trăsurii se deschiseră şi Ayton, fără niciun ceremonial, o luă pe sus şi o catapultă în interior, urmând-o imediat.
   Trăsura se urni înainte ca portierele să fi fost închise complet, pierzându-se ca o furtună în noapte.
   Bărbatul care rămăsese în stradă era îmbrăcat identic cu lacheii care fuseseră angajaţi de ducesă pentru a-i servi musafirii. Intră în grădină, închise poarta şi o încuie cu cheia pe care o avea în buzunar, apoi rearanjă perdeaua de vegetaţie la locul ei.
   Străbătu grădina cât mai neobservat, se strecură în camera de aprovizionare, înşfacă un platou cu dulciuri şi apoi se amestecă printre invitaţii de la Manchester House.

                                             CAPITOLUL 14

          Nick scrută grădina pentru a doua oară, atent doar pe jumătate la bârfa spumoasă a Michaelei Lovat.
   Putuse să jure c-o văzuse mai devreme pe Cristine stând în dreptul uşilor de la terasă. Nu era sigur cine fusese însoţitorul ei, pentru că bărbatul fusese întors eu spatele la el, dar avea o vagă bănuială. Poate că intrase în sală şi el scăpase momentul, încercă tânărul bărbat să se calmeze. Şi totuşi, ceva se răsucea în măruntaiele lui, dându-i o stare de nelinişte.
   - Nu doreşti nişte şampanie? se adresă el brusc contesei, întrerupând-o în mijlocul frazei.
   - Da, cred că aş vrea, acceptă ea, privindu-l mirată.
   - Aşteaptă-mă aici, îi surâse el fermecător. Mă întorc repede.
   Se depărtă grăbit şi intră în sala de bal, oprindu-se în dreptul uşilor terasei pentru a avea o vedere mai bună asupra mulţimii. Erau prezenţi peste opt sute de invitaţi, dar el îşi concentră atenţia doar asupra brunetelor care purtau tiară. Era un lucru dificil de înfăptuit.
   Oamenii se mişcau de colo-colo, ca valurile mării, ringul de dans era arhiplin şi stăpânit de agitaţia plină de vervă a unui dans scoţian. Mătură mulţimea de capete de două ori, dar n-o zări. Corzile nervoase din măruntaiele lui se mai strânseră puţin.
   Trebuie să fie pe aici, pe undeva, îşi zise el, respirând adânc şi încercând să-şi calmeze bătăile inimii, în timp ce ochii îi alunecau cu încetinitorul peste invitaţi. Pur şi simplu n-o văzuse încă. Îl localiza insă pe Tony şi începu să-şi croiască drum spre el.
   - Ai văzut-o pe Cristine? îl întrebă imediat ce ajunse lângă el.
   - Era pe aici acum câteva minute, răspunse Tony liniştit.
   - Eu n-o găsesc. Am cercetat de trei ori sala şi n-am văzut-o nicăieri.
   - Linişteşte-te, îl bătu Tony încet pe braţ. Poate s-a dus în camera doamnelor.
   Pumnul din jurul inimii lui se deschise puţin.
   - Da, poate că ai dreptate. Poate s-a dus în camera doamnelor.
   - Nu avea unde să dispară, Nick, continuă Tony amuzat. Doar ştii că uşile de la intrare sunt încuiate până la trei dimineaţa. N-avea pe unde să iasă de aici.
   - Mă duc să verific camera doamnelor, se oferi Andreea.
   - Ai vrea? se arătă Nick uşurat. Ţi-aş rămâne recunoscător.
   - Fireşte, zâmbi ea răutăcioasă. Şi să ştii că-mi plac smaraldele, îi aruncă peste umăr, pierzându-se în mulţime.
   Nick rânji răutăcios şi se răsuci spre Tony.
   - Eşti sigur că te ia din dragoste? îl tachina el.
   - Absolut, dădu Tony din cap. E nebună după mine de când a aflat că am cumpărat o mină de nestemate.
   Rânjetul lui Nick deveni amuzat. Pescuind o cupă de şampanie de pe o tavă umblătoare, îşi îngustă ochii continuând să scruteze mulţimea.

       Lady Lovat îi ieşise complet din minte şi, tocmai când îşi aminti de ea într-un târziu, simţi o mână uşoară atingându-i braţul.
   Se răsuci şi nodul de nervi din stomac se strânse cu putere, tăindu-i respiraţia. Expresia îngrijorată de pe chipul logodnicei lui Tony era cât se poate de grăitoare.
   - Nu era acolo, nu-i aşa? reuşi el să-şi mişte maxilarele înţepenite.
   - Nu, clătină Andreea din cap, umezindu-şi buzele.
   - Poate că a ieşit înainte ca tu să ajungi acolo...
   - Nick, lady Bell şi-a petrecut ultima oră in toaleta doamnelor. A făcut o indigestie de la caviar sau mai ştiu eu ce şi a... În fine, cât a stat acolo a susţinut că nu a văzut-o deloc pe Cristine.
   Câteva secunde, Nick rămase nemişcat, încercând să prindă sensul acelor cuvinte. Teama îşi croi drum spre intestinele lui, provocându-i crampe puternice.
   Era absurd!... Cristine n-avusese cum să dispară aşa, fără urmă. Era pe undeva, îşi zise el înnebunit, scormonind prin marea de chipuri în căutarea celui drag, ocărându-se pentru nechibzuinţa de a fi crezut, fie şi pentru o clipă, că aici, în spatele uşilor închise şi cu atâta lume prezentă, cineva ar fl încercat... să o ia de lângă el!

         Trăsura gonea ca o nălucă pe străzile pustii ale Londrei, înghiţind străzile sub copitele lacome ale celor patru armăsari negri ca smoala.
   Părăsi oraşul in mai puţin de o jumătate de oră şi o luă spre nord, înscriindu-se pe un drum prăfuit de ţară.
   Cristine îşi incleştase mâinile de banchetă, încremenită de spaimă.
   Modul în care vizitiul mâna caii era de-a dreptul sinucigaş şi, într-un colţ al minţii, se rugă ca nimeni să nu le lasă-n cale. Niciun vizitiu, oricât de experimentat ar fi fost, nu ar fi reuşit să oprească atelajul la o asemenea viteză.
   Într-un colţ al minţii realiza grozăvia, însă refuza s-o creadă.
   Nu i se întâmpla ei asta! Era un vis. Avea să se trezească până la urmă şi să constate că totul nu fusese decât un coşmar. Dar se întâmpla aievea .. pentru că o dureau muşchii de atâta încordare, pentru că vedea fulgerând în întunericul din interiorul trăsurii, sub lumina felinarelor stradale, chipul liniştit al răpitorului ei.
   Curând, străzile începură să fie tot mai slab luminate, apoi se aşternu un întuneric total în interiorul vehiculului. Cu coada ochiului, Cristine zărea câte o fereastră luminată la vreo casă, dar curând nici acelea nu mai apărură. Drumul deveni din ee în ce mai prost. Trăsura trecea peste gropi, gemând din încheieturi. Cristine cu greu reuşea să se ţină dreaptă. Brusc, îşi recăpătă graiul.
   - Domnule, ce Dumnezeu îţi închipui că faci?!...
   Din cauza hurducăielilor puternice, vocea îi sună ezitantă şi dinţii îi clănţăniră în gură.
   - Cred că este evident, draga mea, sosi din întuneric răspunsul liniştit al lordului.
   - Sir, sunteţi nebun! Nu puteţi face asta!... O să declanşaţi un scandal monstruos!
   - Da, dar mi s-a spus că voi fi un bărbat extrem de bogat, aşa că-mi voi putea permite această mică neplăcere.
   Cristine amuţi. O bănuială cumplită încolţi în mintea ei.
   - Unde mă duceţi, lord Ayton?
   - La Gretna Green, o informă el vesel. Am aranjat să ne aştepte un preot acolo. Ne va căsători de îndată ce vom ajunge.
   - Sir, nu puteţi fi serios! exclamă Crisline, plină de indignare. Niciodată nu mă voi mărita cu dumneata!
   - Te vei răzgândi, scumpa mea. Oricum, îţi sunt recunoscător.
   - Recunoscător? repetă tânăra nedumerită. Pentru ce. Doamne iartă-mă?!...
   - Pentru că mi-ai uşurat sarcina foarte mult, rosti bărbatul cu însufleţire în glas. Nu-ţi dai seama?... A fost ca un semn ceresc. îmi frământam mintea cum să fac să te scot în grădină şi să te conving să mă urmezi. Desigur, aveam un plan iniţial, îi explică el, stăpânindu-şi entuziasmul. O mică doză dintr-o pulbere care te-ar fi adormit, turnată în şampanie. Dar existau atâtea riscuri! Cum te-aş fi scos din sală dacă şi-ar fi făcut efectul prea devreme? Sau, presupunând că aş fi reuşit să te aduc la timp în grădină, cum m-aş fi descurcat cu tine, dacămi adormeai în braţe?... Mă bucur că am reuşit să evit toate aceste complicaţii. Sincer, te prefer trează când ne vom rosti jurămintele.
   - Sir, nu pot să mă mărit cu dumneata, te rog să înţelegi!
   Făcu o pauză, mintea căutându-i febrilă o soluţie de ieşire din acea catastrofă.
   - Ascultaţi-mă! încă nu e timpul pierdut. Duceţi-mă înapoi şi aveţi cuvântul meu că voi uita totul. Mai mult, ziua de mâine vă va găsi mai bogat cu cinci sute de mii de guinee. V-o promit.
   Bărbatul tăcu mult timp, părând că reflectează la propunerea ei. în cele din urmă declară, cu o voce ce părea oarecum amuzată:
   - Cam puţin îţi preţuieşti libertatea, prinţesă. Cinci sute de mii de guinee din aproape cincisprezece milioane.
   - Un milion!
   Bărbatul tăcu.
   - Un milion şi jumătate, plusa ea disperată.
   Niciun răspuns.
   - Sir, vă rog să înţelegeţi că nu vă pot oferi mai mult. Şi aşa nu am cum să justific în faţa tutorelui şi a avocaţilor mei o asemenea sumă, fără să le dezvălui adevărul!
   - Scumpa mea, este adevărat că sunt într-o situaţie financiară... jenantă şi, dacă ai fi fost mai bătrână şi poate mai dezagreabilă ia înfăţişare, m-aş fi mulţumit şi numai cu un mic procent din suma pe care mi-ai oferit-o iniţial. Dar, sublinie Aylon apăsat, nu eşti nici bătrână şi nici neatrăgătoare. Iar eu te doresc. Foarte mult şi cu ardoare. Te doresc mai mult decât îţi doresc banii, acest lucru mă văd dator să ţi-l clarific de pe acum. Nu mă cunoşti, pentru că nu mi-ai oferit ocazia asta, dar vei constata cu timpul că sunt un bărbat lângă care îţi va face plăcere să convieţuieşli.
   - Domnule, cred că glumiţi! strigă tânăra femeie în culmea consternării. Niciodată, reţineţi: niciodată, nu vă voi accepta ca soţ.
   - Mă tem că nu ai niciun cuvânt de spus în această chestiune, doamnă, rosti bărbatul pe un ton clar şi răspicat. Am primit acordul familiei dumitale în această privinţă. Aşa că aţi face bine să vă obişnuiţi cu gândul că mâine, pe vremea asta, îmi veţi fi soţie...
   - Acordul familiei mele? repetă ea perplexă. Familia mea nu şi-ar da niciodată consimţământul în faţa acestei mârşăvii! Sunteţi nebun şi, categoric, un închipuit, milord, Mâine, pe vremea asta, nu o să fiţi un bărbat însurat, ci unul mort de-a binelea!... Chiar credeţi că fraţii mei vor trece cu vederea această infamie? Că se vor resemna în faţa acestei situaţii teribile? Mi-aţi insultat familia, sir, şi mi-aţi compromis reputaţia. Fraţii mei or să se răzbune cumplit pentru afrontul adus...
   - Destul! tună vocea bărbatului, făcând-o pe Cristine să îngheţe şi să se lipească speriată cu spatele de banchetă. Uiţi un lucru important, doamnă: te afli ia mila unui bărbat disperat, suficient de nebun încât să-şi primejduiască viaţa pentru a obţine femeia adorată. Te sfătuiesc să nu mă faci să-mi pierd răbdarea cu dumneata!
   Cristine îşi muşcă buzele până la sânge. Individul nu era în toate minţile. Era smintit şi periculos.
   Îi venea să-şi smulgă părul din cap pentru cât de proastă fusese atunci când acceptase să-l urmeze în grădină. Nu-şi imaginase că cineva ar fi putut vreodată să cuteze un asemenea act lipsit de orice umbră de onoare. Că ea ar fi putut ajunge într-o asemenea situaţie dezastruoasă.
   Se simţea umilită, distrusă, neputincioasă şi îngrozită.
   Mintea, amorţită de şocul celor întâmplate, refuza să lucreze.
   Groaza o paraliza. Instinctiv, ştia că trebuia să nu-l provoace. Bărbatul din faţa ei era aidoma unui butoi plin eu pulbere. O mişcare greşită din partea ei şi individul şi-ar fi pierdut total controlul.
   Trebuia să se adune şi să se forţeze să gândească. Încercase să apeleze la decenţa lui şi să-l convingă să se răzgândească, încercase chiar să-l miluiască. Ambele metode dăduseră greş. El afirmase că o dorea pe ea mai mult decât îi dorea banii.
   Brusc, realiză la care dintre familii se referise el atunci când susţinuse că primise aprobarea acelui fapt incalificabil şi îngheţă. Simţi cum o cuprinde furia şi disperarea.
   Până la urmă, Lancasterii îşi dezvăluiseră adevăraţi natură...

            Graţie memoriei uluitoare a ducesei de Devonshire, Nick descoperi poarta secretă din fundul grădinii.
   După ce o căutase peste tot şi se convinsese că într-adevăr Cristine dispăruse, Nick convenise cu Tony ca nimeni din afara familiei, cu excepţia gazdei, să nu fie pus la curent cu dispariţia tinerei femei. Apoi o trăseseră pe ducesă deoparte şi o informară despre ce se întâmplase.
   Lacheii care păzeau uşile de la intrare fură interogaţi separat. Nimeni nu ieşise şi nici nu intrase după ora unsprezece. Cheia care deschidea uşile de la Manehester House se afla în posesia ducesei. Pe Nick începuse deja să-l cuprindă disperarea când ducesa îşi aminti brusc că, în vremea tinereţii ei, exista o intrare secretă în grădina din spatele clădirii.
   Fură nevoiţi să pipăie zidurile de piatră prin cortina deasă de iederă, centimetru cu centimetru, până ce descoperiră uşa din fier. Cu ajutorul unui stilet subţire, Niek meşteri încuietoarea şi reuşi s-o deschidă. Maxilarele i se încordară când observă că balamalele era proaspăt unse.
   În plus, în dreptul porţii, tulpinile de iederă fuseseră retezate de la sol, pentru a înlesni accesul prin poartă şi pentru a acoperi existenţa acelei intrări secrete. Ieşi pe o străduţă întunecată şi pustie. Tony adusese o torţă cu el şi Nick cercetă locul eu atenţie. Strada era îngustă, dar destul de încăpătoare pentru a adăposti o trăsură sau un vehicul de viteză.
   - Şi acum, ce naiba facem?! se interesă Tony, eu o voce din care răzbateau teama, îngrijorarea şi furia nimicitoare.
   Nick se ridică din poziţia ghemuită şi-şi îngustă ochii, privind în lungul străduţei. Prin minte, iureşul gândurilor era ameţitor. Indiferent cine se făcea răspunzător de asta, avea să-l ucidă pe nemernic!
   - Rămâi cu mama şi cu bunicii Cristinei. Unchii ei să se ducă să-i alerteze pe cei din Bow Street.
   Făcu o mică pauză, ezitând.
   - Numără-i pe Lancasteri şi dacă-ţi ies cu toţii la socoteală, atunci informează-i pe Ingleby despre ce s-a întâmplat şi zi-i să-şi ţină gura ferecată şi ochii aţintiţi pe neamurile lui până când se termină totul. Dacă iese urât, o să avem nevoie de ajutorul lui. Nu mă aşteptaţi.
   Şi se pierdu în noapte, înainte ca Tony să apuce să mai spună ceva.
   O luă la fugă, ocolind un şir de clădiri elegante, coti la dreapta şi ieşi chiar lângă şirul de trăsuri care aşteptau aliniate lângă bordură sfârşitul petrecerii de la Manchester House. Îşi căută propriul vehicul şi deshămă unul dintre cai, apoi îl încăleca şi o porni galop pe străzile pietruite.
   Cristine dispăruse de cel mult un ceas. Poate şi mai bine. Dacă intuiţia lui se dovedea a fi corectă şi dacă forţa animalul de sub el, s-ar fi putut să aibă noroc şi s-o ajungă din urmă în câteva ore.
   Urmându-şi instinctul, tânărul bărbat traversă oraşul şi o luă pe drumul care ducea spre graniţei cu Scoţia.

       - Tu m-ai silit să fac asta! se auzi dintr-odată vocea lui în întuneric, curmând tăcerea care păruse să se prelungească la nesfârşit. Nu ar fi trebuit să mă refuzi, Cristine. Ar fi trebuit să-mi acorzi o şansă de a-ţi dovedi ce însemni pentru mine.
   Cristine se lipi şi mai mult de banchetă, eu ochii aţintiţi asupra răpitorului ei. Inima începu săi bată în piept cu putere. Pierduse demult noţiunea timpului. Părea că trecuseră ore-ntregi de când părăsiseră Londra şi o apucaseră pe acel drum desfundat de ţară.
   Deşi la început tăcerea lui îi zdrobise nervii, treptat, realiză că o prefera dialogului imposibil cu acel individ odios. Şi, tocmai când credea c-o s-o lase-n pace, bărbatului îi revenise cheful de vorbă.
   - Nu eu te-am refuzat, ci tutorele meu, minţi ea, ca să nu-l stârnească inutil.
   - Chiar aşa? făcu el batjocoritor. După o pauză, adăugă ironic: te-am urmărit cu atenţie la balul dat de Hoddington. În seara aceea ţi-am cerut favoarea unui dans. Ai afirmai că toate dansurile îţi erau deja promise. Dar, mult mai târziu, a apărut Meldrum. Cu el ai dansat, sfârşi ei pe un ton acuzator şi greu.
   Cristine îşi amintea episodul.
   Într-adevăr, îl refuzase. Numai că nu-l minţise în privinţa disponibilităţii ei, pentru că realmente avusese toate dansurile promise. Meldrum îi ceruse să-i rezerve un dans la serata marchizului de Hoddington încă de cu o seară înainte. Şi chiar i-o spuse bărbatului din faţa ei.
   - Bine, să admitem că ceea ce spui este adevărat. Însă m-ai refuzat şi la balul de la Nashwood. Să nu-mi spui că şi acolo aveai toate dansurile promise din seara precedentă, pentru că nu te cred. Am fost printre primii bărbaţi cu care ai vorbit imediat ce ai ajuns.
   Cristine tăcu vinovată. Îşi amintea şi de balul cu pricina. Îl refuzase pentru că ajunsese la concluzia eă este mai înţelept să-şi îndrepte atenţia doar asupra bărbaţilor care mai rămăseseră pe lista potenţialilor candidaţi la mâna ei, decât asupra acelor pe care deja îi eliminase din competiţie.
   - Nu spui nimic, doamnă? o provocă el eu o voce sarcastică.
   - Ce-ai vrea să auzi, domnule? se revoltă tânăra femeie. O confirmare a spuselor dumitale?... Da, este adevărat tot ce ai afirmat mai devreme. Şi nu pot spune că-mi regret faptele. Nu-mi pare rău că am respins invitaţia unui bărbat pe care acum îl găsesc complet lipsit de orice urmă de bun simţ, de decenţa şi de onoare.
   - Ai grijă, doamnă, cum foloseşti anumite cuvinte, o preveni bărbatul cu răceală. Ai putea să te răneşti cu ele.
   - Îmi asum riscul, replică tânăra femeie cu suveranitate. Şi poate că greşesc, milord, dar nu văd cum un bărbat care adoră o femeie, vreau să zic o adorără cu adevărat, poate să-i facă atâta rău, dezonorând-o în faţa lumii întregi.
   - Mâine vei fi o femeie decentă şi respectabilă!
   - Mâine voi fi o femeie distrusă, pângărită şi umilită!
   Bărbatul se mişcă atât de iute, încât fata nici nu apucă să se ferească. Se pomeni trântită pe banchetă, cu el deasupra ei, strivind-o.
   - Păi, de ce dracu să mai aştept până mâine, dacă tot o să se întâmple asta oricum? mârâi cu gură lângă urechea ei. Poate aşa, vei deveni mai binevoitoare în faţa altarului...
     - Nu, te rog! se arcui Cristine, încercând să-l împingă la o parte. Încetează! ţipă, când îi simţi mâinile încercând să-i ridice fustele spre talie.
   Se zvârcoli, încercând să se ferească din calea mâinilor şi a gurii care-o macula, dar cum bărbatul părea hotărât să-şi ducă intenţia până la capăt, îşi încleştă degetele în părul lui şi smuci cu putere în lături.
   Ayton mârâi de durere, însă nu-i dădu drumul. Îşi schimbă doar poziţia.
   - Te-am prevenit, şuieră el, încălecând-o şi prinzându-i mâinile care încercau să-i sfâşie obrazul. Târfa nenorocită! Toate sunteţi nişte târfe ipocrite, îi scuipă el în faţă. Vă plimbaţi farmecele pe sub nasul nostru, ne aţâţaţi cu frumuseţea voastră şi pe urmă vă retrageţi şi faceţi pe virtuoasele. Ziceai că-ţi asumi riscul? râse el răguşit, sinistru. Atunci, asumă-ţi-l!
   Din pieptul ei izvorî un vaiet, pe jumătate plâns, pe jumătate groază, când bărbatul ii apucă strâns partea din faţă a rochiei şi trase cu forţă în jos.
   Ţesătura delicată se sfâşie eu un sunet surd şi tânăra femeie simţi aerul răcoros al nopţii direct pe piele. Şi apoi, atingerea lacomă şi vătămătoare a mâinii lui pe sâni.
   - Nu!
   Urletul irupse din adâncul fiinţei ei, prelung şi dureros, ca al unei fiare rănile.
   - Ţipă cât vrei, chicoti bărbatul, aplecându-se spre ea. Nu-i nimeni să te audă!... Nimeni nu-ţi va sări în ajutor. Eşti numai tu... şi cu mine, pronunţă el rar cuvintele, cu o voce trudită de efortul de a o ţine nemişcată.
   - Te rog, şopti Cristine răguşit, cu o voce plină de oroare. Te rog, nu face asta... Te rog!
   Bărbatul ezită. Întinse mâna spre geamul portierei şi smulse perdeaua cafenie care acoperea ferestruica. Lumina argintie a lunii pătrunse înăuntru, poleind sânii frumoşi ce tremurau sub respiraţia poticnită a tinerei femei.
   Îl fascină nu atât perfecţiunea lor, cât culoarea minunată a pielii ei. Era ca mierea: aurie, netedă... dulce şi parfumată. Pietrele din colierul fabulos pe care-l purta la gât captau razele lunii, aruncând văpăi în întuneric.
   Frumuseţea tabloului din faţa ochilor săi îi tăie respiraţia.
   - Îmi pare rău, şopti el cu o voce alterată, lumina palidă ce pătrundea înăuntru dezvăiuindu-i privirea plină de patimă şi de dorinţă. Nu mă mai pot opri acum... dar voi încerca să fiu bun eu tine... dacă şi tu vei fi la fel.
   Se aplecă şi încercă să o sărute pe gură, dar Cristine se feri, cabrându-se sub el şi încercând din răsputeri să-l împingă de pe ea.
   Dar nu-şi putea măsura forţele cu bărbatul care o siluia. Era mai mare, mai greu şi mai puternic decât ea. Se luptă cu el orbeşte, plângând, plină de disperare şi de groază.
   Ţipă, se zvârcoli şi-l imploră să înceteze. Atingerile lui erau brutale, nemiloase, şi-o vătămau nu doar în sens fizic. Sila se împletea strâns cu teroarea şi cu deznădejdea. De la atâta urlat îi pierise vocea şi energia îi secase.
   La un moment dat reuşi să-şi elibereze mâinile şi să-şi înfigă unghiile adânc în obrajii lui.
   Bărbatul urlă de durere şi în clipa următoare o pălmui cu sete peste faţă.
   Forţa acelei lovituri o ameţi atât de tare încât, preţ de câteva secunde, Cristine nu mai văzu nimic înaintea ochilor. Iar Ayton profită. Îi ridică fustele-n cap şi-i sfâşie lenjeria intimă, desfăcându-i coapsele larg.
   - N-ar fi trebuit să-mi pui răbdarea la încercare, scrâşni el, ducând mâna la betelia pantalonilor. Vei învăţa ce-nseamnă obedienţa, doamnă. Şi-mi vei mulţumi după aceea, râse el cu o voce aspră, eliberându-se din pantaloni.
   Epuizată, plângând înăbuşit, eu rezistenţa frântă şi mintea rătăcită, Cristine căzu într- o stare de amorţeală. Nu mai avea puterea să lupte cu el, să i se împotrivească...

        Trăsura mâna în noapte, sărind peste gropi, tăind sălbăticia în două.
   Ayton înjura murdar, încercând să-şi găsească o poziţie cât de cât confortabilă pentru a lua femeia pe jumătate leşinată din faţa lui, hurducăielile trăsurii aruneându-l dintr-o parte într-alta. Se lăsă deasupra fetei, ignorându-i suspinele când, brusc, trăsura se opinti, dezechilibrându-l.
   Dădu cu tâmpla de peretele vehiculului şi blestemă printre dinţi. Se auzi nechezatul puternic al cailor şi trăsura se smuci din nou, ca după câteva clipe să se oprească.
   - Ce naiba!?... mormăi el, furios.
   Detunătura răsună în noapte, facându-l să-ncremenească. În clipa următoare, portiera fu smulsă şi o mână îl înşfacă de ceafa, catapultându-l în mijlocul drumului.
   Cristine ramase nemişcată câteva momente, ascultând năucită sunetele luptei care se dădea afară.
   Erau atacaţi de tâlhari, fu gândul eare-i fulgeră mintea paralizată de şoc.
   Auzise că drumurile erau împânzite de nelegiuiţi şi că atacau în grup. Ideea oribilă că ar fi putut ajunge la mila unor asemenea neisprăviţi îi dădu puteri.
   Cu ochii dilataţi de groază, pironiţi pe portiera deschisă, rugându-se ca niciunuia dintre proscrişi să nu-i treacă prin cap să urce în trăsură, bâjbâi după zăvorul celeilalte portiere şi se împinse eu toată forţa în ea. Uşa cedă cu uşurinţă şi Cristine, dezechilibrându-se, alunecă din trăsură şi căzu pe spate. Se lovi la ceafa de colţul unei pietre, durerea tăindu-i respiraţia şi lăsând-o fără vlagă câteva secunde. De cealaltă parte a trăsurii, răsunau zgomote înfundate şi gemete.
   Buimacă şi dezorientată, ameţită din cauza durerii, se ridică în şezut, tremurând necontrolat. Îi era greaţă şi se simţea atât de slăbită, încât nu-şi putea coordona mişcările. Aerul nopţii îi atingea pielea dezgolită cu degete reci, făcând-o să frisoneze. Din corsajul rochiei nu mai rămăseseră nimic.
   Adunând bucăţile de mătase sfâşiată care-i atârnau peste talie, le strânse la piept şi se chinui să se ridice în picioare, cu urechea ciulită. Lupta de cealaltă parte a trăsurii continua. în lumina lunii, văzu tufişurile şi copacii care mărgineau latura ei de drum.
   Fără să stea pe gânduri, se strecură printre trunchi urile groase şi începu să alerge fără ţintă, punând tot mai mult distanţă între ea şi cei care puteau s-o rănească mult mai rău decât Ayton.
   Era vag conştientă că pericolul care o pândea acum era să fie atacată de fiarele sălbatice, dar prefera să moară astfel decât să îndure degradarea, umilinţa şi ruşinea unui viol.
   Desculţă, alergând orbeşte, fără să ia în seamă semnele pe care crengile tufişurilor i le lăsau pe braţe, Cristine se avânta în noapte. La un moment dat, îşi prinse piciorul de rădăcina unui copac, inerţia o propulsii înainte şi ateriza pe burtă. Dădu să se ridice, dar o durere ascuţită îi săgeta glezna, tăindu-i respiraţia. Scâncind, reuşi eu chiu cu vai să se ridice în capul oaselor.
   Făcu doi paşi, dar genunchii i se înmuiară şi căzu în patru labe. îşi luxase articulaţia sau, poate mai rău, îşi rupsese piciorul. Deznădăjduită, începu să se târască, dar după un timp, o părăsiră şi ultimele puteri şi ştiu că era pierdută.
   Muşcându-şi buzele, se forţă să înainteze şi izbuti să se strecoare sub un tufiş, ajutată doar de braţe, punându-se la adăpost. Îşi adună fustele facându-se ghem, prea obosită ea să plângă. Prea obosită pentru orice. Şi-şi dori să moară.
   Să moară şi totul să se termine.

                                           CAPITOLUL 15

           Ultimul pumn pe care Ayton îl încasă în stomac îi întoarse maţele pe dos.
   Căzu vlăguit în praful din mijlocul drumului, se chirci, vărsându-şi sufletul amestecat cu propriul sânge. Apoi leşină.
   Nick îl privi în silă, nici pe departe mulţumit. Furia încă mai continua să-i întunece mintea.
   Niciodată în viaţa lui nu lovise pe cineva cu atâta ură şi sălbăticie. Îi zdrobise oasele feţei, câteva coaste şi-i rupsese probabil splina şi ficatul. Se asigurase că niciodată in viaţa lui acel ticălos n-avea să-şi mai folosească testiculele.
   L-ar fi ucis, dar ucigându-l, n-ar fi simţit nicio satisfacţie ulterioară.
   Şi el ar fi rămas teribil de frustrat. Voia să-l facă să sufere pe acel jeg nenorocit, să se târască precum un vierme...
   Mai târziu, îşi promise el păşind peste trupul inert al bărbatului şi îndreptându-se spre trăsură.
   Se întări în faţa inevitabilului, neştiind la ce să se aştepte, la cum avea s-o găsească pe Cristine.
   Îi auzise strigătele cu mult înainte să vadă trăsura care mâna dement în noapte. Nu avea să uite nicicând senzaţia oribilă care-l încercase în acele momente...
   Interiorul atelajului era pustiu şi Niek simţi cum îi fuge tot sângele din cap. Pe podeaua trăsurii văzu tiara pe care Cristine o purtase în acea seară.
   Portiera cealaltă era deschisă şi, dincolo de ea, se întindea desişul verde al pădurii. Nu-i era greu să-şi imagineze ce se întâmplase.
   Ocolind trăsura, intră în desişuri şi începu s-o strige. Pădurea se întindea de jur împrejur şi coroanele bogate ale copacilor împiedicau razele lunii să pătrundă până jos.
   Nick începu s-o strige, blestemând întunericul care-l împiedica s-o vadă şi reproşându-şi că nu-l luase şi pe Tony cu el.

          Cristine nu-şi dădu seama că adormise.
   Visa că se plimba printr-o pădure ciudată, în care copacii creşteau drepţi şi înalţi, ţintind genunile. Pe trunchiurile lor se răsuceau liane şi flori albe, pătate cu macule purpurii, se iţeau printre frunzele mari ale arborilor.
   Lumina filtrată prin frunzişul bogat avea o culoare verde-aurie. Simţea în nări mirosul aspru al pământului reavăn, mirosul sevei şi pe cel al frunzelor descompuse.
   Era înconjurată de frumuseţe şi farmec, şi inima îi cânta de fericire. O încerca o senzaţie plăcută, de calm şi siguranţă, senzaţia că se află, în sfârşit, acasă.
   Cineva o strigă. La început, vocea sunase îndepărtată şi neclară. Apoi deveni din ce în ce mai puternică, din ce în ce mai aproape...
   Cristine tresări şi se trezi. Preţ de câteva secunde, nu-şi dădu seama unde se află. Încercă să se mişte, dar îşi simţea toţi muşchii înţepeniţi şi dureroşi.
   Îi era frig. Şi se afla întinsă pe pământul tare, asaltată de mirosul lui prăfuit.
   Derutată şi mai ales surprinsă, dădu să-şi ridice capul, dar ceva o împiedică să-şi ducă intenţia până la capăt. Întinse o mână, bâjbâind, şi întâlni în calea ei frunziş uscat şi spini care-i răniră degetele.
   Amintirile acelei nopţi de coşmar năvăliră brusc în mintea ei. Şi, odată eu ele, conştiinţa faptului că, printr-un miracol, reuşise să se salveze.
   Fugise. Orbeşte, fără direcţie. Şi se împiedicase. Ocazie cu care-şi aminti şi cum de ajunsese să se vâre sub tufa aceea...
   Uşor, cu prudenţă, se răsuci pe spate. Glezna dreaptă ii pulsa dureros.
   Muşcându-şi buzele, îşi mişcă încet, cu grijă, degetele de la piciorul rănit.
   Uşurarea îi aduse lacrimi în ochi când realiză că nu-l avea rupt, ci numai scrântit. Asta însemna că putea să meargă. Se răsuci din nou pe burtă şi dădu să se împingi în braţe pentru a ieşi cu spatele de sub tufiş, când auzi o voce puternică răsunând la o mică distanţă de ea.
   Cristine îngheţă. Inima începu să-i bubuie în gât, în tâmple şi-n urechi, asurzind-o. Nu îndrăznea nici să respire. Se auzi din nou strigată, de data aceasta vocea răsunând mai aproape şi închise ochii strâns, copleşită de o teroare adâncă, paralizantă. Isteria începu să-i curteze agresivă nervii. Ayton reuşise cumva să scape de tâlhari şi venea acum după ea...
   Îşi astupă urechile şi-şi strânse pleoapele şi mai mult, spunându-şi că dacă nu-l auzea şi nici nu avea să-l vadă, că dacă nu se mişca, el n-avea s-o găsească niciodată şi nici să-i mai facă rău.

         Albul rochiei fusese cel care-i atrăsese atenţia.
    Ar fi putut să treacă pe lângă ea fără s-o observe, dacă întunericul nopţii n-ar fi început să se destrame. Inima-i bătea în piept cu putere când se lăsă pe vine lângă tufişurile încâlcite de măceş şi o strigă încetişor pe nume.
   Teama îi strânse măruntaiele într-un pumn dureros când ea nu îi răspunse, nici măcar nu se mişcă.
   - Cristine, repetă el încet, vocea sunându-i răguşită de spaimă.
   Tânăra nu se mişcă nici de data aceasta. Sângele îi îngheţă în vene. Nu voia să se gândească la faptul că ajunsese prea târziu, că vreo sălbătieiune o atacase şi-o târâse în acele tufişuri... Panica îl izbi în plex, tăindu-i răsuflarea, inima i se opri. Câteva secunde, nu fu în stare să se mişte.
   Livid, se întinse şi o apucă de picior, cu intenţia de a o trage afară, întărindu-se pentru orice i-ar fi fost dat să vadă, dar în secunda următoare trupul ei se smuci şi urletul fetei izbucni, sfaşiind liniştea pădurii, prelung şi strident:
   - Nuuuuu!
   - Cristine...
   - Nu mă atinge! ţipă ea, trăgându-şi picioarele şi începând să se târască pe sub tufişuri le pline de spini, scoţând sunete mici, gâtuite, tânguitoare. Nu... mă... atinge... te rog, nu... te rog...
   Nick fu împărţit între furia nimicitoare pentru cel care o adusese-n halul acela de groază şi isterie, imensa uşurare că ea era totuşi în viaţă şi teribila vinovăţie că toată acea grozăvie se întâmplase numai din cauza lui. Imaginea i se înceţoşa sub lacrimile care se iviră pe neaşteptate în ochii lui. Lacrimi de neputinţă, de deznădejde, lacrimi izvorâte din durerea de a o vedea astfel rănită.
   -Cristine, sunt eu, Nick, şopti el eu un glas şovăitor.
   Cristine continua să scâncească, luptându-se să se strecoare pe sub crengile căre-i răneau braţele. Nick avu nevoie de moment ca să înţeleagă că ea ori nu-i recunoscuse vocea, ori refuza să accepte acest lucru.
   Îl seca la inimă s-o vadă cum se zbate, cum se răneşte singura din dorinţa instinctivă, necontrolată, de a se retrage din faţa primejdiei. Îl scoteau din minţi sunetele acelea sugrumate pe care le scotea din gat, ca un animal lovit de moarte.
   Voia s-o scoată de sub tufe, să o ia în braţe şi s-o aline, dar realiza că nu asta era calea prin care trebuia să ajungă la ea.
   Începu să-i vorbească cu acea voce calmă şi liniştită pe care o folosise deseori faţă de soldaţii tineri, proaspăt sosiţi pe front, cuprinşi de isterie în faţa primei lupte din viaţa lor, povestindu-i cum o găsise, asigurând-o în mod repetat că era în siguranţă, că nimeni nu avea să-i mai facă rău şi nici nu avea să se mai atingă de ea vreodată.
   Într-un târziu, o văzu cum se opreşte şi-l ascultă nemişcată.

            Minutele treceau unul după altul, el vorbindu-i potolit, ea ascultând împietrită ce-i spunea.
   Zorii zilei începură să brăzdeze cerul în nuanţe de albastru, purpuriu şi roz.
   Nick continua să-i vorbească, deşi acest lucru îi venea din ce în ce mai greu. l-ar fi fost mult mai uşor să se lupte cu demonii din infern. Tocmai când începuse să-şi piardă speranţa că va reuşi so convingă de făptui că se afla în afara oricărui pericol, Cristine se mişcă.
   Vocea ei, răguşită şi ezitantă, răzbătu până la el, nu cu mult mai ridicată decât o şoaptă:
   - Nick?..
   - Eu sunt, scumpa mea, Nick. Sunt aici, cu tine. Nu plec nicăieri.
   - Nu... nu cred că... p... pot să ies singură...
   - Te ajut eu. Nu te mişca. Te scot imediat de acolo.
   O luă cu blândeţe de gambe şi o trase uşurel afară. Cristine se răsuci spre el, se ridică în şezut şi-l privi. Lui Nick i se făcu negru în faţa ochilor.
   Era murdară şi plină de zgârieturi pe faţă, pe umeri şi pe braţe. Unul dintre pomeţi îi era tumefiat. Părul i se desfăcuse pe jumătate din coc, era încâlcit şi avea frunze şi crenguţe prinse în el. îşi pierduse un cercel. Partea de sus a rochiei era sfâşiată pânâ-n talie, dezgolindu-i sânii acoperiţi de vânătăi şi urme de pământ. La vederea acelor semne, urmele clare ale mârşăviei lui Ayton, măruntaiele se râsuciră-n el.
   Câteva secunde, niciunul dintre ei nu se mişcă. Nick nu cuteza nici să respire. Cristine părea la fel de fragilă ca sticla, era palidă şi îl privea cu ochi mari, goliţi de orice expresie. Dacă ar fi atins-o în acel moment, ea s-ar fi spart în mii de cioburi...
   Îi veni să plângă. Nicicând în viaţa lui nu se simţise mai neputincios şi mai slab ca în acel moment, când privea spre chipul femeii pe care o iubea cu disperare, dar pe care nu reuşise s-o apere sau măcar s-o salveze la timp...
   Dintr-odată, faţa ei se schimonosi şi în secunda următoare i se aruncă în braţe, dezechilibrându-l, agăţându-se de el, tremurând violent, cu faţa îngropată în gâtul lui. Braţele i se închiseră automat în jurul ei, strângând-o cu putere.
   - Ai venit... după mine, şopti ea cu un glas tremurător. M-ai găsit...
   - Te-aş fi găsit oriunde! rosti el răguşit. Oriunde!... Indiferent cât de departe ai fi ajuns, te-aş fi găsit până la urmă!
   - Vreau... acasă. Te rog du-mă acasă! îi ceru ea stins.
   - Te duc acasă, îi făgădui Nick.
   Îi venea să-şi dea capul pe spate şi să urle prelung, sinistru, precum un lup flămând în miezul iernii. Să dea afară toată acea frustrare, jale şi durere care-i sfredeleau sufletul până-n străfunduri. Avea să-l ucidă pe nemernic, să-i bea sângele!...
   Cristine continua sa tremure şi Nick îşi dădu haina jos şi i-o puse pe umeri, desprizându-i cu greu mâinile din jurul gâtului său pentru a i le vârî pe mâneci. Apoi o luă din nou în braţe, mângâindu-i spatele, încercând s-o încălzească.
   Statură mult timp astfel înlănţuiţi, fără cuvinte, scăldaţi în lumina palidă a răsăritului.

       Prin mintea lui se roteau zeci de întrebări, al căror răspuns se îngrozea să-l afle. Dar trebuia să ştie. Avea nevoie să ştie cat de rău fusese lovită... cât de adânc.
   - E... mort?
   Vocea ei era firavă. Maxilarele lui se încleştară cu putere, privirea i se injectă.
   - Nu încă. Dar îl voi ucide! Îţi jur că...
   - Nu! clătină Cristine din cap cu hotărâre. Nu merită, adăuga apoi, înălţându-şi fruntea şi privindu-1 rugătoare. Nu merită să-ţi pătezi mâinile cu sângele lui, Niek. Nu te înjosi astfel! Eu vreau ca... vreau doar să fie pedepsit după lege.
   Bărbatul o privi tăcut câteva clipe. Ochii ei îşi recăpătaseră suflul, strălucirea.
   Obrazul nu-i mai era livid. Începea să-şi revină.
   - Este un aristocrat, asemeni nouă, glăsui el rar, într-un târziu, făcând pauze între cuvinte, ca înţelesul lor să-i pătrundă mintea. Cazul lui va fi judecat în Camera Lorzilor. Va ieşi un scandal oribil, iar reputaţia-ţi va fi făcută praf. Asta vrei?
   - Nu-mi pasă ce va fi...
   Ochii i se umplură brusc de lacrimi.
   - Îi vreau moartea! suspină ea, muşcându-şi buzele ca să-şi stăpânească tremurul necontralat al bărbiei. Oh, Doamne Dumnezeule, cât aş vrea să-l văd... murind!
   - Orice te face să te simţi mai bine, nu trebuie decât să-mi spui! rosti Nick cu o voce asprită de furie. L-am lăsat inconştient în mijlocul drumului când am plecat să te caut. Ne putem întoarce să isprăvesc ce-am începui.
   Cristine se împotrivi, clătină încet din cap, eu faţa îngropată în palme.
   - Nu, şopti ea cu o voce răguşită. Oricât de mult îmi doresc acest lucru... nu pot. Voi îndura ruşinea mai uşor, decât să te las să faci asta...
   - Cristine, uită-te la mine, îi ceru Nick, cu inima zdrobită de jalea din glasul ei. Nimeni din cei ce au fost acolo, cu excepţia ducesei, nu ştiu ce s-a întâmplat în realitate. Putem rezolva problema asta fără să tulburăm apele...
   - Nu vreau să-ţi pătezi mâinile cu sângele lui! strigă ea cu o voce surprinzător de puternică. Nu vreau s-o faci! îl izbi cu pumnii în piept, încruntându-se la el. N-ai s-o faci!
   - De ce naiba nu?! îşi pierdu Nick cumpătul, retrăgându-se un pas, încleştându-şi mâinile pe umerii ei şi privind-o cu ochi sălbatici. Te-a violat, pentru numele lui Dumnezeu!...
    Vocea i se frânse de durere şi disperare, lacrimile se iviră pe neaşteptate în ochii lui.
   - Nimeni... niciodată... nu ar fi trebuit să te rănească în felul acesta! şopti el distrus. Eu am permis să ţi se întâmple asta. Şi niciodată, niciodată nu-mi voi putea ierta greşeala asta, înţelegi?!... niciodată!
   Cristine îşi acoperi gura cu mâna, privindu-l cu ochi mari, şocată. Reacţia lui o amuţise. Era atâta deznădejde şi suferinţă in glasul lui! Nicicând nu-l mai văzuse atât de nefericit, de devastat...
   Brusc i se ridică un văl de pe ochi. Privirea i se limpezi, ia fel şi mintea.
   Abia cum realiză cu adevărat că, prin cine ştie ce miracol, el se afla în faţa ei. Nu mai conta nimic, decât faptul că el era acolo, cu ea... Nick venise după ea.
   Nu se mai putea gândi la nimic, decât ia acest fapt uluitor, inexplicabil, ce i se învârtea ameţitor prin minte, dându-i o stare ciudata de linişte interioară. Toată oroarea acelei nopţi se estompă în mintea ei, se înceţoşĂ, de parcă totul nu ar fi fost decât un coşmar ce se destramă în primele clipe ale dimineţii, când lumina zilei alungă demonii ce-şi au culcuş la adăpostul întunericului.
  Nu mai exista decât el, bărbatul pe care-l iubea din tot sufletul. Bărbatul care venise după ea...
   - M-ai salvat, Niek, şopti tulburată, într-un târziu. Asta nu poţi să-ţi ierţi? apăsă ea cuvintele.
   - Am ajuns prea târziu, gemu bărbatul, presându-şi fruntea-n pumni, cu umerii căzuţi, învinşi sub povara propriei vinovăţii, torturat de remuşcări şi suferinţă.
   - Te-nşeli, îl contrazise Cristine cu o voce blândă.
   Îl văzu deveni rigid.
   - Ce-ai spus? bâigui Niek cu neîncredere, lăsându-şi mâinile să cadă şi privind-o cu chipul descompus.
   - M-ai auzit bine.
   Făcu nesigură un pas spre el, apropiindu-şi faţa de a lui la o distanţă de o suflare, şi-l privi cu ochi mari şi limpezi.
   - E numai vina mea, Nick. Toate astea s-au întâmplat numai din cauza nechibzuinţei mele. M-am încrezut în el ca o neroadă. Şi l-am urmat orbeşte, fără să-mi treacă prin cap că un bărbat poate fi atât de lipsit de cinste încât să acţioneze atât de mârşav. Nu ştiu ce forţă ţi-a călăuzit paşii spre mine, dar... ai împiedicat ceva ce eu n-aş fi reuşit de una singură, sfârşi ea încet, cutremurându-se.
   Pe faţa lui răvăşită îşi croi treptat drum înţelegerea şi, mai apoi, uşurarea. Îi văzu inspirând adânc, de câteva ori, încercând parcă să se adune.
   - Nu s-a întâmplat nimic, repetă Cristine, privindu-l în ochi stăruitoare. Nimic. Pentru că tu m-ai salvat.
   El o privi lung, apoi îşi ridică o mână spre faţa ei și-i atinse vânătaia de pe obraz eu vârfurile degetelor, la fel de blând ca adierea unui vânt.
   - Numai şi pentru că te-a lovit astfel ar fi trebuit să-l ucid, mărturisi el cu un glas aspru. Numai şi pentru asta.
   Se aplecă şi-şi lăsă gura de fruntea ei, îmbrăţişând-o cu grijă. Apoi îi sărută julitura de deasupra sprâncenei, mişcându-şi buzele calde peste tâmpla ei, lunecând spre obrazul vătămat, alinându-i-l.
   Cristinei i se tăie răsuflarea. Ceva cald, delicios, i se sparse în stomac, inducându-i o stare de amorţeală a membrelor. Părea că o vrajă minunată se ţese-n jurul lor, oprind timpul în loc. Fără să se gândească, se înălţă uşor pe vârfuri şi-şi întoarse faţa, lipindu-şi buzele reci de ale lui. ÎI văzu încremenind şi îngheţă. Se priviră câteva clipe lungi în ochi, nemişcaţi, cu gurile sudate, el-surprins peste măsura, ea-înfrigurată.
   Spaima începu să-şi croiască drum spre inima ei. Dădu să se retragă, moartă de ruşine, dar braţele lui se închiseră ferm în jurul ei, trăgând-o mai aproape.
   Şi-o sărută. Aşa cum nu crezuse că era posibil ca el s-o facă vreodată.
   Prelung, răscolitor, incredibil de dulce, îi dezmierda gura cu nespusă gingăşie, mişcându-şi buzele fierbinţi peste ale ei, gustând-o Iară grabă.
   Tânăra femeie reacţiona instinctiv, îşi întredeschise buzele, ademenindu-l dincolo de ele, şi un oftat îi tremură în piept când limba-i alunecă fierbinte şi mătăsoasă în cavitatea gurii, împletindu-se strâns cu a ei. Pleoapele-i căzură grele, trupul i se moleşi, mlădiindu-se după conturul trupului lui.
   Sărutul se adâncea, devenind stăruitor, febril şi minunat. Ceea ce începuse cercetător, sfios şi tandru, se transformase în ceva arzător şi pătimaş.

       Când Nick puse capăt acelei dulce nebunii, abia mai respirau. Se priviră lung, cu răsuflările poticnite şi inimile galopându-le în piept.
   - N-ar fi trebui să facem asta, gemu el, rezemându-şi fruntea de a ei.
   - Nu, răspunse Cristine, simţindu-se într-un anume fel dezamăgită.
   - Dar amândoi am dorit-o, continuă Nick eu o voce răguşită.
   -Da.
   - Regreţi? o întrebă după o mică pauză.
   - Câtuşi de puţin, replică ea fără să ezite. Tu?
   - Nicidecum, râse el scurt, abrupt.
   Rămaseră aşa, cu frunţile lipite, înconjuraţi de aburul ce se ridica din pământul umed în dimineaţa răcoroasă.
   Într-un târziu, Nick se desprinse de ea şi o privi în ochi cu un zâmbet uşor, indescifrabil. O mângâie pe obraz cu nodurile degetelor şi oftă:
   - Haide. Te duc acasă.
   Şi, fără niciun avertisment, se aplecă, îşi strecura un braţ pe sub genunchii ei, o ridică ca pe un fulg şi porni cu ea la piept printre trunelurile copacilor, într-o direcţie doar de el ştiută.
   Cristine îşi strecură braţele pe după gâtul lui şi-şi îngropă faţa în scobitura dintre umărul şi maxilarul lui, inhalându-i mirosul aspru, incitant, savurând căldura acelui trup călit de lupte, care acum îi dădea o stare de siguranţă şi linişte interioară.

          El dorise s-o sărute! Şi fusese ceva magic, absolut minunat.
   O căldură stranie i se ondulă în piept şi tânăra femeie realiză cu uimire că se simţea fericită. Mai fericită decât fusese vreodată până atunci. Legănată de braţele lui, încălzită de căldura trupului lui, Cristine adormi zâmbind.
   Ayton dispăruse. La fel şi trăsura, şi vizitiul mort, şi calul lui.
   Nick înjură în gând cu ferocitate. Nu se-nşela asupra locului unde oprise trăsura lui Ayton azi noapte. Urmele roţilor săpaseră în noroi dare late şi adânci, care tăiau drumul de-a curmezişul. Localiza cu dezgust inclusiv locul unde îl lăsase inconştient pe bastardul acela nenorocii. Dar atelajul dispăruse cu cai cu tot.
   Nick regretă că nu-l omorâse pe nemernic când avusese ocazia. Nu-şi putea imagina ce se petrecuse în spatele lui atunci când plecase în căutarea Cristinei, dar avea o vagă bănuială: ori vreun călător dăduse peste trăsura care bloca drumul, ori Ayton reuşise cumva să se adune de pe jos, să lege calul de atelaj şi să dispară-n noapte ca un laş.
   Nu-i nimic. Avea să vină mai târziu după el. Singura lui grijă în momentul de faţă era s-o ducă pe Cristine la Londra. Dar nu puteau ajunge pe jos.
   Partea proastă era că nici nu-şi dădea seama unde se aflau eu exactitate. Drumul desfundat tăia pădurea, indicând doar două direcţii de mers: una spre Londra, cealaltă spre nord. Locul era pustiu şi plin de primejdii, iar el era neînarmat.
   Aşezându-se pe un trunchi de copac doborât la pământ, Nick îşi trase sufletul. Era obosit şi flămând. N-o putea căra pe Cristine în braţe la nesfârşit, li privi chipul adormit şi inima îi tresări.
   Chiar şi cu faţa juliţă şi obrazul învineţit, reuşea să rămână frumoasă şi dezirabilă.
   Lui Nick îi fu milă s-o trezească. Strălucirea diamantelor de la gâtul ei îi atrase atenţia. Cu grijă, îi scoase colierul de la gât şi-i desprinse singurul cercel rămas în ureche, dându-le drumul în buzunarul pantalonilor. Apoi îi scoase brăţări le şi inelele.
   Dacă din nefericire ar fi fost opriţi în drumul lor, Nick nu dorea ca cineva să fie tentat de comorile ei.
   Multă vreme stătu aşa, eu ea în braţe, cugetând. Puteau rămâne pe loc, rugându-se ca pronia cerească să le scoală în cale vreo trăsură sau vreun poştalion care să-i ducă până la cel mai apropiat han. Însă puteau aştepta mult şi bine.
   A doua variantă, ultima de altfel, era să o ia într-una din direcţii şi să meargă, Dumnezeu ştie cât, până la prima aşezare omenească. Cristine avea nevoie de hrană şi de odihnă. Şi de o trăsură. N-o putea expune privirilor Londrei în halul în care era.
   Răsuflând adânc, se ridică în picioare şi porni cu ea în braţe în direcţia care ducea spre Londra.

                                         CAPITOLUL 16

           Timp de două ore merse aproape neîntrerupt, paşii lui mari înghiţind într-un ritm constant distanţe lungi.
   Făcuse o singură pauză. Braţele îi amorţiseră şi-l dureau muşchii din cauza greutăţii ei. Era asudat şi-i era cumplit de sete. Şi nu întâlnise nici ţipenie de om în calea lui, nici măcar o afurisită de căruţă!
   Ar fi putut s-o trezească şi să-şi uşureze truda dar, într-un fel masochist, considera că trebuie să-şi ispăşească vina pentru prostia şi lipsa lui de vigilenţă din seara precedentă, greşeli care fuseseră cât pe ce s-o coste virtutea pe Cristine. Aşa că o căra în braţe, strângând din dinţi, încrâncenându-se, forţându-şi picioarele să se aşeze unul înaintea celuilalt, s-o ducă la adăpost, în siguranţă.
   Văzu hanul imediat după cotitura drumului şi aproape că i se tăiară genunchii sub valul de uşurare care-l scălda. Se rezemă cu spatele de trunchiul unui arţar, răsuflând din greu. Apoi se lăsă pe vine, transferând greutatea trupului ei pe genunchi, odihnindu-şi braţele îndurerate.
   Cristine se mişcă încet, frecându-se eu fața de cămaşa lui. Pleoapele îi tresăriră şi genele dese i se ridicară încet, dezvelindu-i ochii încă plini de vise, ochi cu luciri de ametist.
   Se priviră o clipă, apoi buzele ei se curbară sub un surâs moale. Pleoapele îi căzură leneşe şi un oftat i se desprinse de pe buze. însă, în secunda imediat următoare, deschise ochii mari şi-l privi uimită şi derutată. Pe Nick îl amuză îmbujorarea ei. Şi îl seduse.
   - Unde...
   Vocea îi suna spartă şi Cristine şi-o drese stânjenită, încercând din nou:
   - Unde suntem?
   - Nu ştiu exact, dar am ajuns în apropierea unui han.
   Cristine întoarse capul şi privi în direcţia indicată de el. Văzu la o distanţă de vreo cincizeci de metri un han de ţară puţin cam neîngrijit, în a cărui curte se aflau două trăsuri prăfuite. O întrebare îşi făcu loc în mintea ei, încă moleşită de somn: De ce stăteau pe marginea drumului?
   Îşi roti ochii înjur nedumerită.
   - Unde ţi-e calul? îl întrebă Cristine eu o voce încordată.
   - Nu l-am mai găsit.
   - Ayton? articula ea cu dificultate, după un lung moment de tăcere, evitându-i privirea.
   Nick ezită. N-avea s-o menajeze. Era mai bine să-i spună adevărul.
   - A dispărut.
   Cristine înghiţi în sec. Se ridică în şezut, frecându-se la ochi, poruncindu-şi să nu se gândească la ee fusese. Era cu Nick, prin urmare în deplină siguranţă. Privi din nou în jurul ei. Pădurea dispăruse. In faţa ei se ridicau coline înverzite, la poalele cărora se vedeau culturi de cartofi.
   - Cum am ajuns aici? se interesă, ridicându-se în picioare şi făcând câţiva paşi nesiguri prin iarba încă înrourată, ca să-şi pună sângele în mişcare.
   Glezna serântită îi pulsa, dar durerea era suportabilă.
   - Pe jos, cum crezi altfel? rosti el tărăgănat.
   Oboseala din glasul lui o făcu să se întoarcă.
   - Te doare ceva? se îngrijoră tânăra, observându-i grimasa.
   - În afara faptului că nu-mi mai simt braţele? glumi Nick, masându-şi bicepşii care-i ardeau. Nimic semnificativ.
   - De ce nu m-ai trezit? se încruntă Cristine, simţindu-se dintr-odată teribil de prost.
   - Erai frântă. În plus, mi-era mai simplu să te car în braţe decât să te târăsc după mine.

..............................................................