Când dragostea ucide, Anna Butner

...................................................................

                            7-10

         Tânăra femeie tăcu încurcată, ştiind că el avea perfectă dreptate. N-ar fi putut merge pe jos în condiţiile în care avea glezna sucită.
   Asta n-o împiedica totuşi să nu se simtă prost pentru faptul că dormise ca un prunc la sânul mamei, în limp ce el se căznise s-o care în braţe până acolo.
   - Şi acum ce facem? se interesă ea, ducând mâna streaşină la ochi.
   - Mergem la han, închidem o cameră, mâncăm ceva, iar tu o să te odihneşti în timp ce eu o să-i trimit vorbă lui Tony să vină eu trăsura după noi.
   - Toate astea costa bani, Nick, murmură Cristine, arătând în direcţia hanului. Eu n-am nicio leţcaie la mine. Tu ai ?
   - Nu, recunoscu el senin. Dar lasă-mă pe mine să-mi bat capul cu asta. O să găsesc eu o cale.
   Cristine îşi îngustă ochii gânditoare, ronţăindu-şi colţul gurii. Brusc, se lumină la faţă şi se răsuci spre el.
   - Ştiu eu o cale. Vom lăsa garanţie una dintre brăţările mele! exclamă ea, încântată de idee, în timp ce-şi sufleca mânecile jachetei lui. Da, aşa am putea...
   Vocea i se frânse când îşi văzu încheieturile goale. Automat, îşi duse mâinile la gât şi se albi la faţă, privindu-l cu ochii măriţi de spaimă.
   - Sunt la mine, o linişti Nick, ridicându-se. Ţi le-am scos când dormeai. Pentru siguranţa amândurora, îi explică ei calm. Şi nu, n-ai să laşi niciuna dintre bijuterii drept gaj pentru ceea ce vom consuma la han. În primul rând, nu sunt ale tale, ci ale prinţesei din Kumpur-Pala. Iar tu, atât cât vei locui în Anglia, vei fi doar contesă de Lancaster şi nimic mai mult. In al doilea rând, nu ştiu cu ce fel de oameni avem de a face şi este mai bine să nu riscăm. Ai încredere în mine şi lasă-mă să aranjez eu lucrurile în felul meu, de acord?
   Cristine aprobă tăcută şi se lăsă cu totul în grija lui.

          Zece minute mai târziu, Nick, aplecat peste o tejghea pătată de lemn, discuta cu hangiul în şoaptă.
   Cristine nu auzea ce-şi vorbeau, deoarece Nick o postase pe un scaun în colţul opus al încăperii, în apropierea focului cane ardea în vatră, ca să se încălzească, însă, din când în când, proprietarul îşi arunca ochii în direcţia ei şi clătina capul pleşuv cu o expresie plină de milă şi compasiune.
   Cristine îşi concentra atenţia doar asupra flăcărilor care lingeau buştenii. Bine măcar că în sala de mese nu se mai aflau şi alţi clienţi. Ştia că arată îngrozitor.
   Părul îi era ciufulit şi scăpase pe jumătate din agrafe, îşi pierduse ambii pantofi, iar obrazul peste care Ayton îşi lăsase palma grea începuse s-o doară. îşi privi mâinile cu un aer absent. Avea pământ sub unghiile rupte iar pielea îi era julită în mai multe locuri. Umerii şi braţele o dureau.
   Pe nesimţite, amintirile nopţii începură să i se strecoare în minte, amestecându-se cu realitatea. în văzu pe Ayton deasupra sa.
   Mâinile lui mari şi crude îi sfâşiau rochia şi-i vătămau trupul, umilind-o, supunând-o degradării. Respiraţia i se îngreuna. Palmele i se umeziră, pulsul prinse să-i lovească în timpane. Începu să se sufoce.
   Clipi de două ori şi focul, care ardea molcom în vatra de piatră, răsări din nou în faţa ei.
   Cuprinzându-şi tâmplele în podul palmelor, închise ochii strâns şi se forţă să respire adânc şi rar. Să-şi golească mintea de oroarea acelei nopţi, de amintirile oribile care o loviseră acum pe nesimţite.
   Vocea lui Nick o făcu să tresară cu putere şi să-l privească lividă. Maxilarele lui se încleştară, o venă i se umflă, şerpuindu-i fruntea.
   - Te simţi rău? o întrebă Nick, silindu-se să-şi păstreze vocea calmă.
   - Eu..., înghiţi Cristine în sec, încercând să se liniştească. Sunt... doar obosită.
   Nick dădu din cap aprobator, impunându-şi răbdarea.
   - Haide, rosti el eu blândeţe, luând-o de mână şi trăgând-o uşurel în picioare.
   O femeie scundă şi rotofeie îi aştepta la baza unor scări de lemn. O luă înaintea lor, gâfâind şi turuind într-una despre vreme, îi conduse pe un hol întunecat, oprindu-se în faţa unei uşi pe care o deschise larg, le zâmbi cu căldură şi apoi se retrase.
   Nick intră primul, trăgând-o pe Cristine după el şi închise uşa cu piciorul. Era un singur pat în cameră, acoperit de o cuvertură înflorată şi veselă. O masă şi două scaune erau îngrămădite sub fereastra micuţă care dădea în spatele hanului.
   Pe masă se afla o carafa de porţelan şi două căni din lut smălţuit, o farfurioară şi două lumânări de ceară. O sobă veche se afla într-un colţ al camerei şi, în faţa ei, un coş împletit plin cu lemne de foc.
   Pentru cât de modest arăta totul, pe atât era de curat.
   Nu se vedea urmă de praf pe nicăieri. În aer plutea un iz subtil de flori de câmp.
   Cristine se apropie de masă şi cercetă carafa. Era plină cu apă şi-şi turnă o cană plină pe care o bău pe nerăsuflate. Se răsuci spre Nick. Bărbatul o urmărea tăcut.
   - Scuză-mă, murmură Cristine, simţindu-se intimidată de căutătura lui concentrată. Nu le-am întrebat dacă ţi-e sete şi ţie.
   - Mi-este.
   Îi turnă şi lui o cană şi i-o oferi. Nick o bău dintr-o înghiţitură, apoi îşi mai turnă una şi o bău în aceeaşi manieră.
   - O să ne aducă de mâncare în cameră, o informă el.
   Cristine dădu din cap şi pomi spre patul îngust. Îşi plimbă mâna peste cuvertura de lână, apoi oftă. Ar fi dat orice pentru o baie fierbinte. Se simţea murdara. Până şi sufletul şi-l simţea murdar.
   - I-ai trimis vorbă lui Tony?
   - Nu încă.
   - Unde ne aflăm?
   - La cinci ceasuri distanţă de Londra.
   - Atât de mult? se miră ea.
   - Mda.
   Tăcerea se lăsă, încărcată de o intimitate stranie, care o stânjenea.
   Cristine reveni lângă masă şi aruncă o privire pe fereastră. Peisajul era fermecător. Păşuni verzi, bogate, acoperite de un covor de flori de câmp, se întindea în faţa ochilor ei. Câteva oiţe, cu lâna albă ca laptele, păşteau liniştite pe câmpie. Undeva, un câine lătra.
   Un ciocănit se auzi uşă şi o fetişcană subţirică intră în cameră, aducând o tavă cu mâncare şi un urcior cu vin. Aburul ce se ridica din cele două castroane cu tocăniţă de miei o făcu pe Cristine să saliveze. Fătuca lăsă tava pe masă şi se retrase, iar ei se aşezară şi începură să mănânce în linişte.
   Tocmai îşi turnau vin când un alt ciocănit se auzi în uşă. Doi vlăjgani intrară cărând o cadă de lemn. O puseră pe podea şi câteva clipe mai târziu se întoarseră cu găleţi pline cu apă fierbinte, pe care o deşertară în cadă, umplând-o pe jumătate.
   Cristine se simţi copleşită. Lacrimi mari i se iviră în ochi şi-şi muşcă buzele să nu plângă.
   - Mulţumesc, şopti ea cu o voce gâtuită.
   - N-ai pentru ce, zâmbi el scurt. Te las să faci baie. Să mă strigi dacă ai nevoie de ceva, bine?
   Cristine dădu din cap, incapabilă să vorbească. ÎI urmări cum iese, intersectându-se în cadrul uşii cu hangiţa, care-i aducea cele necesare pentru baie.

         Femeia îi zâmbi în timp ce punea prosoapele pe unui dintre scaune.
   - Doamne, nu mai poate omu’ în ziua de azi să meargă liniştit în drumul lui! glăsui femeia, teribil de indignată. Tare tre’ să vă fi speriat, coniţă, o căina femeia, punând săpunul pe podea şi un pieptene de os, eu dinţii rari, pe marginea patului. Soţul matale îi un om tare drăguţ.
   - Soţul meu? se bâlbâi Cristine, luată complet prin surprindere.
   - Îi om bun, i se citeşte-n ochi, ciripi femeia, privind-o cu duioşie. Primul lucru de care s-a îngrijit au fost nevoile matale. Să vă fac focul, să nu răciţi.
   Odată focul aprins, femeia se retrase. Cristine se ridică, încă năucită de pe urma vorbelor femeii. Nick se dăduse drept soţul ei. Nu înţelegea de o făcuse. Ar fi putut să se dea drept fratele ei. Ar fi putut, gândi ea, dar n-ar fi fost credibil.
   Nick, cu toate că era bronzat, avea pielea mai albă decât a ei şi ochii negri. Ea era creolă cu ochii violeţi. Nu semănau defel. Oricum, era cert că lucrul acesta o încălzea într-un fel straniu pe dinăuntru. Ştia ca dacă Nick n-ar fi fost cine era, sau ea n-ar fi fost cine era şi el i-ar fi cerut mâna, ea n-ar fi stat deloc pe gânduri...
   Cristine respiră adânc şi oftă, certându-se pentru că visa cu ochii deschişi şi dădea prea multă importanţă unor lucruri fără însemnătate.
   Niciunul nu avea bani cu sine şi închirierea a două camere era un lux pe care nu şi-l puteau permite. Iar ca să închirieze doar una, fără a o pune pe ea într-o situaţie delicată în faţa proprietarilor, Nick trebuise să inventeze acea minciună inofensivă.
   Îşi scoase haina şi o lăsă pe speteaza unui scaun. Câteva clipe, nu se putu mişca, privindu-şi şocată corsajul sfâşiat ai rochiei. Ruşinea şi umilinţa îndurată o înşfăcată de gât, sufocând-o.
   - N-am să mă gândesc, îşi făgădui ea cu o voce gâtuită, înghiţindu-şi lacrimile şi începând să-şi scoată rochia ferfeniţită şi jupoanele murdare.
   Se lăsă în apa fierbinte, ignorând vânâtăile care-i pătau coapsele, sânii şi braţele, se săpuni toată şi începu să-şi frece pielea cu îndârjire, până când începu s-o usture. Apoi îşi scoase agrafele şi-şi spălă părul lung, după care se clăti cu apa din cele două găleţi rămase pline. Folosi un prosop pentru păr, iar cu celălalt se şterse pe corp.
   Cum nu avea cu ce să se îmbrace, luă cuvertura de pe pat şi se acoperi cu ea, improvizând o togă, apoi îşi trase un scaun lângă sobă şi începu să-şi descurce părul încâlcit.
   Hangiţa apăru câteva minute mai târziu, aducându-i o rochie de lână de culoarea prafului.
   - Îmi cer scuze, milady, dar e singura pe care o am. Am păstrat-o ca amintire din tinereţile mele, când eram subţire ca o salcie şi toţi flăcăii roiau ca muştele în jurul meu. Nu-i borangic, cum probabil că eşti obişnuită mata, dar o să-ţi ţină de cald...
   Cristine surâse, mişcată de generozitatea femeii şi se ridică, apropiindu-se de ea.
   - Nu am cuvinte să vă mulţumesc pentru bunătate, doamnă, rosti cu gravitate în glas. Credeţi-mă pe cuvânt când vă spun, adăugă Cristine, cuprinzând strâns încheieturile femeii în mâini şi privind-o adânc în ochi, că mă simt onorată de cinstea ce mi-o faceţi. Şi nu vă voi uita niciodată pentru asta.
   Femeia se îmbujora toată de plăcere.
   - Eşti o domniţă tare blândă şi gingaşă. Nu ca sclifositele alea care-mi calcă pragul şi strâmbă din nas la toate câte le ofer, spuse hangiţa, ridicând din umeri ca să-şi ascundă emoţiile. Soţul matale cred că te iubeşte tare mult.
   - Nick nu este so..., începu Cristine, vrând s-o corecteze pe femeie, dar se opri la timp. Nu este ca alţi gentilomi, adăugă grăbită. El... el e ceva... special.
   Hangiţa zâmbi larg în faţa stânjenelii ei, o întrebă dacă mai avea nevoie de ceva şi se retrase. Cristine îşi muşcă buzele, certându-se pentru că se comportase ca o idioată, îmbrăcă rochia şi se trase lângă foc ca să-şi usuce părul.
   În următoarea jumătate de oră, oamenii hanului se vânturară prin camera ei. Cada cu apă fu scoasă afară, masa-debarasată, coşul cu lemne reaprovizionat. I se aduse o ulcică plină cu vin şi o plăcintă cu mere din partea casei.
   Fetişcana eare-i servise cu mâncare mai devreme, culese de jos maldărul de jupoane şi ceea ce mai rămăsese din rochia ei de bal şi o întrebă:
   - Cu asta ce vreţi să fac, milady? Să vi le spăl sau vi le împachetez?
   - Arde-le îi porunci Cristine cu o voce tăioasă.
   Realizând că tonul vocii îi fusese prea aspru şi că fata n-avea nicio vină în toată povestea, adăugă ceva mai moale:
   - Sau fă ce vrei cu ele. Eu nu le mai vreau.
   Fata se înclină în faţa ei şi dispăru.

          Când Nick apăru într-un târziu, Cristine tocmai terminase să-şi împletească părul intr-o coadă groasă. Un lung moment, nu făcură decât să se privească.
   Şi Nick făcuse baie, constată Cristine, încercând să ignore fluturii ce prinseră să-i zboare prin stomac. Avea părul ud şi-şi schimbase cămaşa cu una curată, de împrumut, pe care n-o încheiase până sus.
   Prin deschizătura marginilor de pânză albă i se vedea părul negru de pe piept. Imaginea lui, de o virilitate brută, dădu un brânci inimii ei. Pulsul i se repezi în gât. Ceva puternic, aproape palpabil, o lega cu fire nevăzute, trăgând-o spre el.
   Muşcându-şi buzele, înfigându-şi unghiile-n came, Cristine îşi feri ochii, luptându-se cu atracţia pe care acel bărbat o revărsa asupra ei.
   Nick se mişcă din prag, închise uşa cu grijă şi se apropie de ea.
   - Cristine, şopti ei răguşit.
   Tânăra femeie îşi ţinu respiraţia, incapabilă să se mişte sau să spună ceva. Prezenţa lui era copleşitoare. Simţea nevoia adăncă, imperioasă, aproape viscerală, de a i se arunca in braţe şi de a rămâne acolo pentru o veşnicie. Dacă ceea ce simţea era dorinţă, atunci înţelegea de ce femeile erau atât de uşor de sedus. Era un sentiment atât de aprig, de intens şi necruţător, atât de dureros, încât îţi era aproape imposibil să lupţi cu el.
   - Cristine, uită-te la mine, îi ceru Nick cu o voce caldă.
   Fata trase adânc aer în piept şi se forţă să-l privească. Nick îi observă cearcănele vineţii de sub ochii uluitori. Şi, de asemenea, îi observă tulburarea.
   - Ar trebui să dormi, măcar puţin, sugeră el eu blândeţe.
   - Ar trebui, dar mă-ndoiesc c-o să pot, oftă Cristine. Ai trimis vorbă lui Tony?
   - Da, dar o să dureze. Va ajunge la lăsatul serii, asta în cazul în care nu intervine ceva care săl întârzie, sfârşi el, trecându-şi mâinile prin părul umed şi dându-şi-l spre spate.
   - Unde ţi-e rubinul? îl întrebă Cristine, îngustându-şi ochii.
   - Ce? se încruntă el. A! îşi atinse lobul urechii unde avusese cercelul şi zâmbi iute. L-am împrumutat hangiului pentru câteva ceasuri. O să mi-l recuperez când soseşte Tony.
   - Va trebui să-i recompensăm pe oamenii aceştia, rosti Cristine, jucându-se eu vârful cozii împletite. Au fost tare buni cu noi.
   - Da, aprobă Nick zâmbind, în timp ce turnă vin în căni. Bea, îi porunci.
   - Vrei să mă îmbeţi, milord? îşi arecui ea o sprânceană intr-o manieră provocatoare.
   - Sper să-mi reuşească. Până la fund, îşi ciocni el cana de a ei.
   Cristine zâmbi şi-i urmă sfatul ascultătoare. O căldură moleşitoare i se sparse în stomac, amorțindu-i membrele. Privirea i se împăienjeni.
   - E-n regulă, i se împletici ei limba în gură. Sunt beată, îl informă amuzată. Ce mai urmează acum?
   - Să faci nani, rânji el, luând-o pe sus şi ducând-o spre pat.
   O aşeză cu grijă în aşternuturi şi o acoperi cu pătura. Dădu să se retragă, dar mâna ei i se agăţă de poala cămăşii.
   - Nu mă lăsa singură, murmură tânăra femeie, cu ochii închişi şi obrazul îngropat în pernă. Ţine-mă în braţe, vrei? Măcar puţin... până adorm, îi ceru cu o voce din care-i răzbatea teama.
   Nick ezită o clipă, apoi dădu cuvertura la o parte şi se vâri lângă ea, trăgând-o în braţele sale. Cristine i se cuibări la piept, oftând.
   Un minut mai târziu, dormea dusă.

       Nick rămase cu ea veghindu-i somnul şi reflectând la evenimentele din ultimele ore.
   Cristine voia să-l aducă pe Ayton în fala justiţiei. Din punctul lui de vedere, lucrurile s-ar fi rezolvat mult mai simplu şi, categoric, mai satisfăcător. Şi asta fără să agite apele inutil. O întâlnire scurtă în afara Londrei, în prezenţa unor martori discreţi, şi ar fi pus punct definitiv problemei. De dragul Crislinei, i-ar fi oferit acelei scursuri şansa de a muri onorabil, cu demnitate.
   În fond şi la urma urmei, de ce dracu’ se crampona de ce anume voia ea? cugetă Nick, încruntându-se enervat. Pentru ce să declanşeze un scandal public şi să se expună singură unei situaţii penibile, care putea fi lesne evitată?!...
    Cristine n-avea decât să-i accepte hotătârea şi cu asta basta! El era tutorele ei şi datoria lui era să-i apere inocenţa şi reputaţia. Pe prima reuşise să i-o salveze doar graţie faptului că-şi minase instinctul orbeşte.
   Dar dacă nu lua atitudine, n-avea să i-o poată proteja pe cea de a doua. Reputaţia unei femei era ceva extrem de fragil, iar ea nu era o femeie obişnuită.
   Cristine trebuia să înţeleagă asta.
   Îi privi chipul relaxat în somn şi ochii îi fură atraşi de gura moale, vulnerabili vintrele i se încordară şi bărbăţia îi zvâcni dureros când amintirea sărutului lor îi reveni în memorie cu o claritate uluitoare.
   Între ei exista o atracţie puternică, Nick nu se îndoia de asta. Intenţia lui fusese să-i ofere alinare, gândi el, oftând din rărunchi. Ea fusese cea care iniţiase acel sărut torid şi mistuitor, care-1 lăsase ca naiba de excitat. La fel cum se întâmplase şi prima dată, numai că atunci fusese ceva spontan şi nevinovat, pe când acum fusese ceva premeditat şi plin de pasiune.
   Cristine îl dorise. Simţise asta în felul în care i se înfiorase în braţe, în felul în care îi răspunsese la sărut, în modul în care i se dăruise. Era inocentă, însă de o senzualitate incredibilă. Şi foarte receptivă.
   Tehnic vorbind, ar fi putut pune reacţia ei pe seama faptului că trecuse prin acea experienţă teribilă şi simţise nevoia inconştientă de a se convinge că lotul se terminase cu adevărat şi că era în siguranţă. O necesitate firească, puternică, acută, ce apare în urma unei traume care-ţi seacă emoţiile, şi ai nevoie de o confirmare a faptului că ai reuşit să supravieţuieşti coşmarului, că încă mai eşti capabil să simţi. Ceva care să fie mai puternic decât oroarea care ţi-a zdruncinat nervii. Iar el fusese acolo, la dispoziţia ei.
   Asta ar fi fost o explicaţie plauzibilă pentru acea revărsare de senzualitate care-i întunecase minţile pentru o clipă. Şi ar fi fost în stare s-o accepte ca atare, oricât de tare l-ar fi durut acest lucru.
   În fond, ea singură îi mărturisise înainte cu câteva săptămâni, că era îndrăgostită de un alt bărbat. Dar mai fusese şi discuţia de după aceea.
   Recunoscuse că dorise să fie sărutată de către el şi că nu regreta deloc c-o făcuse. Şi fusese perfect lucidă când îi declarase asta.
    Era ceva ce nu se potrivea în toată povestea. Nick simţea că-i scapă ceva, dar nu-şi dădea seama ce anume. Ştia doar că era ceva legat de femeia superbă care-i dormea în braţe şi pe care el o contempla acum ca un nătâng.
   Privind-o, Nick realiză cu tristeţe că nu era doar înnamorat de ea şi că o dorea trupeşte, ci chiar o iubea cu adevărat şi o dorea cu totul, în întregime.
   Revelaţia nu-l şocă, ci doar îl amărî şi mai mult. Iubea o femeie îndrăgostită de un alt bărbat, o femeie pe care şi Ethan o adora în tăcere.
   Ce mama naibii avea să facă?!... Putea renunţa la ea, dar asta ar fi însemnat să-şi smulgă inima din piept şi să şi-o calce în picioare. Şi-ar fi salvat mândria, dar s-ar fi pustiit singur pe dinăuntru. Pentru că simţea în adâncul sufletului său, cu o certitudine de neclintit, că dacă ar fi lăsato să plece din viaţa lui, ar fi dat cu piciorul la singura lui şansă de a fi fericit vreodată.
   Dacă ar fi fost ceva unilateral, poate că s-ar fi resemnat şi s-ar fi dat la o parte din competiţie. Dar exista acea atracţie între ei, un magnetism brut, pe care-l mai simţise şi cu alte prilejuri, şi niciodată cu o altă femeie...
   Ei bine, avea de gând să profite de acest lucru! îşi făgădui Nick, simţindu-se dintr- odată eliberat de o povară ce-l apăsase destul în ultimele săptămâni.
   N-avea să procedeze cinstit, ştia acest lucru încă de pe acum, dar auzise că atât în dragoste, cât şi în război, era permis orice. Important era să supravieţuiască luptei şi să culeagă laurii, nu?
   O vreme nu făcu decât să rumege ideea, construindu-şi planul în minte, calculându-şi riscurile. In esenţă, ştia ce avea de făcut. Problema era să aibă răbdare şi să aştepte momentul potrivit.
   În clipa în care Cristine avea să părăsească Anglia, inima ei avea să-i aparţină lui! îşi promise tânărul bărbat eu îndârjire.
   Pe nesimţite, îi fură somnul şi adormi buştean.

                                         CAPITOLUL 17

         Se deşteptă înaintea ei. Dormise neîntors aproape şase ore, fără să-şi schimbe poziţia şi, prin urmare, se trezi amorţit.
   Se dădu jos din pat cu grijă, atent să n-o trezească, şi se duse in vârful picioarelor la fereastră. După soare, era ora patru sau cinci după-amiaza.
   Îşi tună o cană de vin şi-şi potoli setea. Constată absent că-i mai era şi foame pe deasupra. Coborî în sala de mese şi-i ceru hangiţei să pregătească ceva de mâncare, apoi se întoarse în cameră şi se opri lângă pat, privind-o pe Cristine îngândurat.
   Dormea pe burtă, cu perna în braţe, lăţită pe tot palul. Coada lungă şi groasă i se desfăcuse pe jumătate şi se slăbise din împletitură.
   Nick îşi arcui o sprânceană, surprins şi amuzat deopotrivă. Ar fi putut băga mâna în foc că părul ei era la fel ca în copilărie: plin de bucle şi inele.
   Dar se înşelase. Părul ei era drept ca hârtia ceruită şi la fel de lucios. Se întinse şi-i apucă o şuviţă, frecând-o între degete. Surprinzător de mătăsos pentru cât de gros avea firul.
   Dorinţa îl pocni drept în moalele capului, lăsându-l fără suflu. Şi asta pentru că imaginaţia îi fusese stârnită de o fantezie plină de un erotism crud: ea deasupra lui, goală şi minunată, învăluindu-l în cascada satinată a părului ei...
   Lăsă şuviţa in pace şi se duse spre ferestre, luptându-se cu febra libidoului trezit la viaţă, inspirând şi expirând prelung, în reprize. Avea nevoie de o ţigară ca de aer. Ştia că avea tabachera în buzunarul interior al jachetei, dar nu se încumetă să-şi aprindă una. Pentru că ar fi însemnat să deschidă geamurile şi încă nu dorea să-i tulbure somnul. Intenţiona s-o lase să doarmă cât simţea nevoia.
Hangiţa, conform instrucţiunilor lui, nu bătu la uşă când aduse mâncarea ci intră direct. Faptul că bărbatul, un aristocrat în mod evident, îi ieşi în întâmpinare să-i ia tava din mâini, o uimi peste măsură.
   - Mai aveţi nevoie de ceva, înălţimea Voastră? îl întrebă ea in şoaptă.
   - Nu, doar să fiu anunţat când ajunge fratele meu.
   Femeia dădu din cap în semn c-a priceput şi se retrase.
   Nick se surprinse alegând fără să se gândească cele mai bune bucăţi de friptură rece. Zâmbi şi le dădu deoparte, alături de câteva felii de brânză, sortă murăturile şi feliile de pâine, după care se apucă să mănânce ce mai rămăsese. La sfârşit goli jumătate din vinul rămas în ulcică, apoi înteţi focul şi mai aruncă doi buşteni în sobă.
   Cristine se mişcă, schimbându-şi poziţia şi murmurând ceva în somn.
   Cuvertura alunecă la vale şi căzu pe podea, dezvelindu-i un picior lung şi graţios, Nick îl privi încremenit, neputându-şi lua ochii de la coapsa nudă şi plină de vânătăi.
   Se simţi cuprins de o furie neagra, nimicitoare. Avea să-l omoare pe nemernic, să-i scoată maţele pe gură!... Nu voia să-şi imagineze groaza pe care o simţise Cristine atunci când fusese brutalizată astfel. Ştiind că este singură, că nu era nimeni prin preajmă care să o ajute, că se afla doar la mila acelui animal...
   Se luptase cu el, Nick era ferm convins de asta. Dar ce înseamnă forţa unei femei în faţa unui bărbat complet lipsit de onoare, cu mintea întunecată de dorinţă vicioasă, mânat doar de propriile instincte?... Ayton o lovise aşa cum un bărbat n-ar trebui să lovească niciodată o femeie! Iar pentru asta avea să plătească.
   Scrâşnind din dinţi, tremurând de ură şi mânie, eu pumnii albiţi în strânsoarea lor, se duse şi o înveli, apoi reveni la locul lui din faţa ferestrelor, aşezându-se pe scaun, măcinat de vinovăţie, furie şi neputinţă.

          După aproape două ore de aşteptat, Nick auzi un uruit în curtea din faţa hanului.
   Cum ferestrele dădeau în spatele acestuia, ieşi din camera în vârful picioarelor, şi-şi încălță cizmele din mers.
   Se întâlni cu Tony în pragul uşii de la intrare. În spatele fratelui său îi văzu pe unchii Cristinei şi pe contesă. Kimberly era lividă şi avea cearcăne sub ochi. Nick ştia că nu închisese un ochi toată noaptea, moartă de spaimă şi îngrijorare.
   - Este în regulă, mamă, o linişti Nick, luând-o pe după umeri şi conducând-o spre o masă mai ferită unde o forţă să se aşeze. Acum doarme, dar este bine.
   - Ea a... n-a păţit nimic? îl privi ea speriată, eu mâna dusă la gât şi ochii plini de lacrimi.
   - Am avut noroc, răspunse el după o pauză scurtă, chinuindu-se să-i surâdă calm. Amândoi am avut noroc.
   - Vreau s-o văd! îi ceru Kimberly cu o voce categorică, ridicându-se în picioare. Acum, în clipa asta!
   - Fireşte că o...
   - Cine a fost?! se interesară în cor Tony şi Damian, întrerupându-l.
   - Ayton. Vă povestesc mai târziu. Ai adus banii? i se adresă Nick fratelui său.
   Tony băgă mâna în buzunar şi scoase o pungă pe care i-o aruncă peste masă. Nick o prinse şi-şi luă mama de cot. O conduse pe scări la etaj şi o reţinu puţin înainte de a deschide uşa camerei.
   - Trebuie să te previn, rosti el cu o voce sobră, privindu-şi mama în ochi eu un aer sumbru. Ayton nu s-a purtat deloc bine cu ea.
   - Cât e de... rănită? pronunţă ea cuvintele cu dificultate.
   - Am ajuns la timp, mamă. N-a fost siluită, dar... câinele acela a bruscat-o şi a lovit-o, dementul naibii!
   - Copilaşul meu, suspină contesa, îngropându-şi faţa in palme. Biata mea fetiţă...
   - Mamă, te rog linişteşte-te, o imploră Nick, durerea şi jalea ei alimentându-le pe ale lui. Nu pot să te las să intri la ea dacă mi te prăbuşeşti aşa!...
   Contesa se dezmetici şi-şi şterse lacrimile. Respiră adânc de câteva ori şi-l privi cu un aer mult mai liniştit.
   - Iartă-mă. O să fiu tare! promise ea cu o voce aspră. O să fiu puternică pentru ea.
   Nick zâmbi uşor şi o sărută pe frunte.
   - Aşa te vreau. Du-te, o îndemnă el. Eu mă duc să reglez conturile cu proprietarul. Ne întâlnim jos.
   Contesa dădu din cap, intra în cameră şi închise uşa în urma ei.

           Ajunseră în Capitală puţin după orele două noaptea.
   Toată casa era în picioare, aşteptând cu sufletul la gură întoarcerea lor. Nick le interzise tuturor să deschidă vreo discuţie în faţa tinerei femei despre incidentul nefericit prin care trecuse.
   La insistenţele mamei sale, Cristine mâncă ceva uşor şi se retrase în dormitorul ei.
   John Doyle, medicul şi prietenul familiei de peste treizeci de ani, sosi douăzeci de minute mai târziu şi o consultă. Verdictul îi era favorabil privind starea sănătăţii ei fizice. Singurul lucru îngrijorător era fragilitatea psihică a fetei. Trecuse printr-un şoc puternic şi singurul remediu era să lase timpul să treacă.
   S-a făcut făcu un mic consiliu de familie, luându-se hotărârea unanimă de a se retrage cu toţii la ţară. A doua zi, dis de dimineaţă, servitorii împachetară lucrurile necesare şi încărcară cuierele în trăsura.
   Cu puţin înainte de prânz, cu excepţia lui Tony, care fusese nevoit să mai rămână câteva zile cu Andreea în oraş pentru a rezolva nişte detalii în legătură cu nunta ce se apropia, şi a unchilor Cristinei, au părăsit Londra cu toţii.
   Primele zile la Sutherland House decurseră liniştite, fără incidente. La sfaturile lui Doyle, subiectul Ayton nu a fost niciodată deschis în faţa ei.
   Medicul insistase ca tânăra femeie să fie tratată normal, să fie înconjurată în permanenţă cu afecţiune şi încredere, aceste lucruri constituind un remediu mult mai eficient decât oricare alt tratament. Trauma suferită de Cristine putea fi depăşită doar cu suportul moral ai familiei, prin odihnă şi certitudinea că se află în siguranţă.
   Singurul medicament prescris de către blajinul doctor era un ceai calmant din ierburi, greţos de amar, pe care Cristine se forţa să şi-l îndese în stomac în fiecare seară înainte de culcare.
   Cristine refuză să discute cu vreunul din cei ai casei despre ceea ce i se întâmplase în noaptea când fusese răpită. Pur şi simplu nu putea. Nu voia să se gândească la ceea ce fusese. Nu dorea decât să uite acel episod oribil, înfiorător, şi să privească viitorul în faţă. Pentru că ştia cu certitudine că dacă s-ar fi lăsat îngenuncheată de umilinţa, ruşinea şi disperarea care-i gâdilau nervii, niciodată nu s-ar mai fi putut ridica din tină. Iar Ayton ar fi triumfat.
   Oricum avea să triumfeze, gândi Cristine eu amărăciune. Şi asta pentru faptul că hotărârea ei de a-l aduce în faţa justiţiei pălise subit, imediat ce se întorsese acasă. Ştia că dacă ar fi deschis un proces public, târându-l pe acel mârşav prin mocirlă, tot nu s-ar fi făcut dreptate cu adevărat.
   El o agresase şi ar fi abuzat de ea dacă Nick nu ar fi apărut în ultimul moment. În fond, nimic nu se întâmplase, cu excepţia faptului că fusese agresată fizic. Cazul s-ar fi desfăşurat în Camera Lorzilor. Ar fi urmat audieri. Ea ar fi fost chemată în faţa atâtor bărbaţi, atâtor gentilomi, forţată să descrie cât mai amănunţit ceea ce se petrecuse în trăsura cu care Ayton o răpise în plină noapte. Ar fi fost silită să recunoască degradarea şi înjosirea la care acesta o supusese. Şi, când totul s-ar fi terminat, ea ar fi rămas cu toată necinstea. Şi nu doar ea, ci şi familia ei.
   Nick avusese dreptate. Reputaţia i-ar fi fost ruinată pe veci. Era un sacrificiu pe care nu şi-l putea permite. Aşa că cel mai înţelept era să îngroape totul sub tăcere şi să-şi continue viaţa.
   Dar, într-o bună zi, îşi făgădui ea înfrigurată, când avea să-şi regăsească tăria lăuntrică şi curajul care o părăsiseră, ca să-l poată privi pe acel animal în ochi fără ca sufletul să i se albească de groază şi carnea să i se încrânceneze pe trup, îi va face o vizită şi-i va cere cercelul pe care-l pierduse în trăsura lui.
   Deşi Nick încercase s-o convingă că s-ar fi putut să-l fi pierdut în pădure, Cristine ştia în adâncul inimii că bijuteria se afla în pusesia lui Ayton şi că trebuia să o recupereze cât mai curând cu putinţă.
   Deocamdată, însă, nu se simţea în stare să-şi înfrunte agresorul.
   Cel mai ciudat era faptul că nu avea coşmaruri. De fapt, nici nu era sigură că visase ceva de când se întorsese la Sutherland. Ceaiul pe care Doyle i-l prescrisese îi inducea un somn adânc, odihnitor.
   Un alt lucru bizar îl constituia faptul că numai prezenţa lui Nick reuşea cu adevărat sa-i ofere siguranţă şi calm. Se trezea uneori în miezul nopţii, căutându-l cu mâna prin pat, de parcă ar fi fost ceva absolut firesc să-l găsească acolo. Şi apoi o încerca o profundă şi inexplicabilă dezamăgire când întâlnea locul gol.
   Propriile ei manifestări şi sentimente o înspăimântau. Realiza cu durere că se îndrăgostea de Nick cu fiecare zi, că era din ce în ce mai vulnerabilă în faţa lui, că îl dorea intr-un fel care o făcea să se ruşineze. Dorea ca el să o sărute aşa cum o făcuse în acea noapte când o găsise în pădure. Şi acest jind plin de patimă pe Care nu şi-l putea înăbuşi defel, ajunsese să o mistuie pe dinăuntru.
   Aşa că începu să se roage ca Orslom să ajungă cât mai curând în Anglia şi totul să se termine cumva. Între timp, îşi umplea zilele mânându-l pe Neptun pe pajiştile verzi, zăbovind uneori ceasuri întregi lângă mormântul lui Daniel, citind când avea dispoziţia necesară sau vizitându-i pe cei nevoiaşi din sat şi ajutându-i cum putea.

         Nick însă nu voia să uite dezonoarea şi jignirea pe care Ayton o aruncase asupra Cristinei, asupra lui, asupra tuturor.
   În dimineaţa zilei în care părăsiseră cu toţii Capitala, angajase doi detectivi să dea de urma acelui şacal. Trecuseră şase zile de atunci şi nu primise nicio veste. Îşi impuse răbdarea.
   Zilnic soseau la Sutherland rapoartele celor însărcinaţi să-i urmărească pe Lancasteri, dar cele pe care le aştepta cel mai mult întârziau să apară. După aproape nouă zile, primi un mesaj de la unul dintre agenţi, care-1 informa că Ayton dispăruse fără urmă.
   Nemernicul părăsise ţara! Era singura explicaţie pe care Nick şi-o putea oferi. Trăia pe undeva pe continent, ascunzându-se ca un vierme!... Şi asta nu şi-o putea ierta. Nu-şi putea găsi liniştea, ştiind că avusese ocazia să-l strivească pe acel animal ea pe un gunoi ce era şi c-o ratase.
   Şi-n tot acest răstimp, urmărise evoluţia Cristinei.
   Chipul îi era senin şi relaxat, conversa cu cei din jurul ei cu lejeritale şi se comporta absolut normal. Câteodată o vedea privind într-un punct fix, dar nu tristă, ci doar. .. îngândurată. De câteva ori o văzuse zâmbind.
   Dar niciodată n-o auzise râzând, nici măcar atunci când el alunecase pe o piatră, într-una dintre zile, şi căzuse cât era de lat într-o băltoacă plină cu noroi.
   Toţi cei care prinseseră momentul, se tăvăliseră pe jos, hohotind nestăvilit.
   Ea doar îi zâmbise înduioşată, venise lângă el şi-i întinsese mâna mică, ajulându-l să se ridice.
   Toate acestea îl îngrijorau pe Nick. Şi-l speriau într-o oarecare măsură.
   Nicio femeie care ar fi trecut prin ceea ce-i fusese dat Cristinei să îndure, nu ar fi reuşii să depăşească şocul şi trauma cu atâta... detaşare, acesta era cuvântul! Cristine era detaşată. Prea detaşată. Nu vărsase nicio lacrimă de când o găsise în pădure. Nici chiar atunci nu plânsese. Ţinea totul închis în ea.
   Şi nu era singurul care gândea aşa. Kimberly se temea de ceea ce se ascundea sub tot acel calm de neclintit, mătuşa Chloe îşi frământa mâinile neputincioasă, susţinând că nu era în regulă ca o tânără care a trecut printr-un asemenea coşmar să nu se manifeste în niciun fel. Belle suferea-n tăcere alături de ceilalţi. Bunicii ei îmbătrâniseră cu zece ani în acea noapte teribilă.
   Însă Nick intuia că pe sub toată acea faţadă a seninătăţii, pe care tânăra femeie o afişa eu atâta uşurinţa, mocnea un vulcan plin de lavă fierbinte, distrugător, care atunci când avea să izbucnească, avea să-i mistuie fiinţa, nimicind-o sau purificând-o complet. Iar el nu avea de ales decât să se roage ca atunci când durerea avea să irupă, otrava care-i măcina sufletul să iasă toată la suprafaţă şi sufletul ei să-şi găsească, în sfârşit, liniştea.

          Ayton stătea cocoşat deasupra mesei de lemn, privind ţintă sticla de coniac ieftin, aproape goală.
   Trecuseră zece zile de la balul ducesei, zece zile împuţite de când locuia în magherniţa asta blestemată, hrănindu-se doar eu zeama aia chioară pe care proprietara onumea cu generozitate drept supă de carne eu legume, bând poşirca aceia botezată cu care încerca să-şi amorţească durerile carei măcinau trupul.
  Zăcuse în pat timp de aproape o săptămână. O săptămână în care fiecare respiraţie era o tortură vie, fiecare mişcare îl lăsa sleit şi asudat, tremurând de durere ca un câine bătut.
   Nu avusese putere nici să plângă, deşi nu odată îi venise să se facă ghem şi să hohotească precum un copil părăsit. Dar nu putuse decât să-şi adune genunchii la gură şi să geamă neputincios, pentru că muşchii abdomenului îi erau zdrobiţi şi orice mişcare îi producea o durere atât de mare, încât i se făcea cumplit de greaţă.
   Secătura aia de Sutherland îi rupsese coastele, îi strivise măruntaiele şi-l lăsase desfigurat în mijlocul drumului. Două zile urinase sânge într-una şi nu putuse mânca nimic. Nici apă nu putuse să bea.
   Dar cel mai rău îl duruseră testiculele pe care imbecilul acela i le strivise în pumnul ca o menghină. Pentru asta avea să i-o plătească! Şi nu doar pentru asta. Ci şi pentru că-i dăduse toate planurile peste cap, sluţindu-l, luându-i femeia, lăsându-l falit...
   Cu ochii înceţoşaţi de durere şi alcool, întinse mâna după sticlă dar se opri. Uşa odăii se deschise şi un bărbat înalt, înveşmântat într-o pelerină neagră din stofa scumpă, păşi tăcut înăuntru.
   Ayton ar fi oftat de uşurare dacă toracele i-ar fi permis-o. Nu putu decât să-i zâmbească strâmb noului vizitator, dezvelindu-şi golurile hâde aie danturii demolate.
   - Iisuse, arăţi ca naiba! pufni musafirul eu dezgust, apucând un scaun şi rotindu-l pentru a-l încăleca invers.
   Îşi sprijini coatele de speteaza acestuia şi-l fixă pe Ayton printre gene.
   - Te-a aranjat bine, comentă el fără nicio intonaţie.
   - O să-l aranjez eu şi mai rău! sâsâi Ayton cu ură în privi. O să regrete că m-a lăsat în viaţă!...
   Străinul zâmbi în colţul gurii cu un aer plictisit.
   - Mda, poate, admise el cu un oftat. De ce nu mi-ai trimis vorbă mai devreme? îl întrebă pe Ayton, scoţându-şi fără grabă un trabuc subţire din tabachera elegantă, placată cu aur şi safire, şi aprinzându-şi-l la lumânarea de pe masă. Am aşteptat veşti de la tine.
   Faptul că-i vorbea atât de calm şi liniştit avu darul să-l enerveze pe rănit. Dar se stăpâni să facă vreo remarcă nelalocul ei. Nu el era cel care făcea jocurile acum.
   - Cum dracu’ ai fi vrut să-ţi dau de ştire, când vezi bine în ce hal mă aflu!? hârâi Ayton, întinzând mâna spre tabachera vizitatorului pentru a se servi neinvitat îşi aprinse un trabuc şi trase primele două fumuri cu sete. Câteva zile n-am fost în stare nici să mă piş din picioare, se plânse el.
   - Înţeleg, clătină bărbatul din cap cu îngăduinţă. Am înţeles că ai un cercel şi tiara ei la tine.
   - Da, dar or să te coste.
   Străinul îşi îngustă ochii şi trase un fum din trabuc, expirându-l încet şi gânditor pe nări. Ochii lui, îngrozitor de reci, îi provocau lui Ayton fiori reci pe şira spinării. Un semnal de alarmă se declanşa în capul lui. Transpiraţia îi umezi pieptul, prelingându-i-se la vale, spre coastele învineţite.
   - Nu cred, declară nou venitul pe un ton alarmant de calm şi de detaşat. Vezi tu, dragul meu, noi doi am avut o înţelegere.
   - Şi mi-am respectat partea, se grăbi Ayton să-i amintească. Tu n-ai făcut-o, însă. Mi-ai promis că o să ai grijă ca nimeni să nu-mi stea în cale ...
   - Sutherland s-a mişcat foarte repede. Nu am avut cum să-l împiedic. Dar nu despre asta este vorba acum. Acum discutăm despre faptul că am stabilit nişte condiţii din capul locului, condiţii pe care le-ai nesocotit cu bună ştiinţă, dragul meu. Făcu o pauză, trăgând adânc din ţigară. Ai rănit-o, Ayton. Şi asta nu mi-a plăcut deloc.
   - Haide, omule! făcu tânărul cu o voce nesigură. N-am făcut decât să ne distrăm şi noi puţin...
   - Ea nu s-a distrat, sublinie vizitatorul pe un ton plat. Dispoziţia mea a fost cât se poale de clară: o duci în siguranţă, teafară şi nevătămată, până la Gretna Green şi mă aşteptaţi amândoi acolo.
   - Păi acolo am fi poposit, dacă boul acela nu ne ajungea din urmă, mârâi Ayton cu năduf, privindu-şi interlocutorul cu ochii îngustaţi bănuitor. Şi cum mama dracului ne-a luat urma atât de repede?
   - Presupun că i-a funcţionat intuiţia, zâmbi celălalt, subţire şi tăios ca lama unui stilet. Doar nu-ţi imaginezi că l-am asmuţit eu pe urma ta!... Ştii, Ayton, reluă el după o mică pauză, dând drumul restului de trabuc direct pe podea şi strivindu-l sub călcâiul cizmei, există trei lucruri pe care nu le tolerez la oamenii din jurul meu: prostia, lipsa de cinste şi aroganţa, le enumera el pe rând pe degete. Tu ai dat dovadă de toate trei la un loc. Ba mai mult, m-ai dezamăgit cumplit. Iar eu urăsc să fiu dezamăgit, înşelat, sfidat sau minţit, preciză străinul eu o voce plictisită, ridicându-se în picioare fără grabă. Aşa că a sosit timpul să punem punct relaţiei noastre infructuoase.
   - Îmi datorezi bani! scrâşni Ayton printre buzele livide, reuşind cu chiu eu vai să se scoale de jos. Tu m-ai vârât în porcăria asta, tu ai să mă scoţi la liman. Dacă nu mă ajuţi, atunci le dau în vileag. Nepoatei tale n-o să-i placă asta, te asigur. Adio avere şi tot. Aşa că nu te zgârci, prietene. Trebuie să părăsesc Anglia şi să stau ascuns până când scandalul care-mi pătează numele o să se stingă, până când o să mă pot întoarce ca să mă răzbun pe nemernicul care mi-a încurcat socotelile...
   Râsul sacadat, sinistru, al celuilalt, îl făcu să se oprească. Cu coada ochiului prinse licărul alb al oţelului ieşind de sub faldurile pelerinei şi sângele îi îngheţă în vene. Deschise gura să spună ceva dar nu mai apucă.
   Lama cuţitului şuieră ascuţit şi Ayton îi simţi alunecarea prin propria carne.
   Nu simţi durerea, ci doar şuvoiul cald al sângelui care ţâşni, împroşcând masa. Îşi duse instinctiv mâna la gât şi, preţ de o clipă, nu făcu decât să se holbeze uluit la bărbatul din faţa lui. Brusc, începu să se sufoce. Privirea i se înceţoşa. Picioarele îi deveniră ciudat de moi.
   - Nimeni, dar absolut nimeni, nu se atinge de cei al meu! rosti calm vizitatorul, urmărindu-l pe Ayton cum se prelinge pe duşumelele putrede, ascultându-i horcăitul cu un rânjet oribil pe faţa crispată de furie.
   Ocoli masa şi se lăsă pe vine lângă muribund, privindu-l impasibil cum se îneca cu propriul sânge. Nu-l anima niciun fel sentiment faţă de cei care-şi dădea ultima suflare sub ochii lui. Îşi reproşa doar faptul că-şi pierduse cumpătul atât de lesne. Rezervase un altfel de sfârşit bastardului nenorocit din faţa lui...
   În fine, regretele erau tardive, îşi zise el, ştergându-şi tacticos lama cuţitului de cămaşa lui Ayton. Se ridică în picioare, se duse la ferestre şi le deschise larg, privind aleea îngustă dintre case.
   Trăsura lui era parcată în capătul ei, pe partea cealaltă a străzii. Ferestrele de la celelalte case erau cufundate în întuneric. Îşi consultă ceasul şi zâmbi.
   În magherniţa aia, nimeni nu circula la orele două dimineaţa fără a risca să fie atacat de tâlhari şi jefuit. Se întoarse la Ayton, smulgând în trecere cuvertura slinoasă de pe pat.
   Înfăşură cadavrul în ea, îl ridică în braţe şi-i dădu drumul peste pervaz, direct pe alee. Apoi scotoci prin dulapul deseleiat şi găsi tiara şi cercelul Crislinei dosite într-o eşarfa. Le privi tulburat, atingând aproape cu veneraţie lucrătura minunată, zâmbi visător şi le vârî în buzunarul interior al jachetei, după care părăsi pensiunea la fel de tăcut precum intrase. Ocoli clădirea şi recupera cadavrul, ducându-l la trăsură.
   Încă nu terminase cu el. Dar nu se grăbea. Mai avea încă la dispoziţie câteva ceasuri bune ca să sfârşească treaba.

                                            CAPITOLUL 18

          La sfârşitul celei de-a doua săptămâni, Cristine primi de la Ethan o scrisoare scurtă prin care acesta-i comunica faptul că mai avea să întârzie, că-i era un dor cumplit de ea şi că de abia aştepta să se întoarcă în Anglia... la ea.
   Cristine rămase eu scrisoarea în poală multă vreme, gândindu-se la Ethan.
   Ethan nu trebuia să afle ce se întâmplase în absenţei iui. Asta l-ar fi înnebunit. Iar ea nu mai avea puterea să-ndure, pe lângă suferinţa ei şi a celorlalţi din casă, încă o durere-n plus... Pe Nick îl împiedicase să-şi păteze mâinile cu sângele lui Ayton, dar pe Ethan ştia că n-avea nicio şansă să-l oprească. Ethan avea să-l vâneze ca pe un câine turbat...
   Simţi în aerul plăcut al după-amiezii un iz aspru-dulceag şi tresări. Ar fi putut recunoaşte oriunde aroma tutunului fin pe care-l fuma Nick. Îşi întoarse capul şi-l privi.
   Bărbatul stătea rezemat de trunchiul unui stejar, cu mâinile în buzunare, iar trabucul subţire, pe jumătate consumat, îl ţinea între dinţi eu un aer nepăsător. Era îmbrăcat lejer, într-o cămaşă albă de in, desfăcută la gât, pantaloni de piele şi cizme înalte, impecabil lustruite. Părul îl avea prins la spate, cum îi era obiceiul, iar rubinul din urechea stângă sângera văpăi. Un bărbat puternic, viril, carismatic, de o senzualitate întunecată, aproape crudă. Era frumos ca un arhanghel şi păcătos ca un demon.
   Însă sub acel aspect periculos, care te îndemna la prudenţă, se ascundea o minte ageră şi un spirit vertical, plin de nobleţe şi onoare, precum şi o inimă caldă şi generoasă.
   Privirea lui era gânditoare, cumva contemplativă. Inima tinerei făcu un salt elaborat, aterizându-i în ghete. Cristine îşi întoarse faţa, muşcându-şi buzele. Tulburarea ce o cuprinsese îi ardea obrajii. Emoţiile o sugrumau. Cu fiecare zi, era din ce în ce mai rău, Şi-i venea din ce în ce mai greu să-şi înăbuşe sentimentele şi să se încline în faţa propriei raţiuni, care se anemia tot mai mult de la o zi la alta. Existau momente când purşi simplu nu putea vorbi, atât era de răvăşită de prezenţa lui...
   Disperată, căută ceva să spună, dar Nick i-o luă înainte:
   - Ce spune Ethan?
   Cristine clipi nedumerită, apoi văzu scrisoarea pe care o molololise-n mâini şi de care uitase cu desăvârşire.
   - Scrie că... scrie că va mai zăbovi puţin în Italia.
   Vocea îi ieşi tremurătoare şi slabă, de parcă s-ar fi tânguit. Cristine se încruntă. Dacă mai continua să se poarte ea o gâscă, până la urmă el avea să se prindă de ceea ce se întâmpla în inima ei.
   Asta o îngrozea cel mai tare şi-i dădea puterea să-şi ferece emoţiile sub paravanul cumpătării. Pentru că dacă Nick avea să ghicească adevărul, nu existau decât două posibile reacţii din partea lui: ori să se simtă flatat, ori stânjenit. Ambele variante o necăjeau nespus de mult. Nu-i voia mila şi nici compasiunea. Nu-i voia decât dragostea. Un dar imposibil de obţinut.
   Şi chiar dacă i-ar fi câştigat afecţiunea, tot nu s-ar fi putut bucura de ea. Ar fi fost şi mai rău decât era acum. Pentru că ea trebuia să plece curând spre Indii, iar el trebuia să rămână în Anglia pentru totdeauna. Pentru ei nu exista un viitor împreună...
   Cristine oftă prelung, concentrându-se asupra prezentului.
   - Îi este dor de casă, adăugă ea cu o voce mult mai liniştită.
   - Îi este dor de tine în primul rând.
   Veni şi se aşeză pe bancă, lângă ea. O vreme tăcură amândoi, cu privirile aţintite înainte, elfumând liniştit, ea tulburată de prezenţa lui.
   - Nu vreau să afle ce s-a întâmplat în lipsa lui, rosti Cristine într-un târziu, cu o voce gâtuită.
   - De ce? o întrebă el, după o mică pauză, trăgând un ultim fum şi strivind restul trabucului sub cizmă.
   - Pentru că asta o să-l înnebunească, d-aia! se întoarse ea să-l privească încruntată.
   - Fireşte, îi dădu Nick dreptate, îngustându-şi ochii în timp ce-i susţinea privirea. Spune-mi un lucru: de ce întotdeauna pui fericirea celorlalţi înaintea fericirii tale?
   - Asta fac? se miră tânăra femeie cu sarcasm în glas.
   - Da. Îţi închipui că, ţinându-ţi ferecată propria durere în ceea ce s-ar putea să te gândeşti că e decenţă, le faci viaţa mai uşoară celor din jurul tău. Te-nşeli amarnic, draga mea. Suntem profund îngrijoraţi din pricina ta.
   - Dar n-am absolut nimic!
   - Oare?! schiţă el un zâmbet ironic în colţul gurii. De când ne-am întors acasă, nu te-am văzut odată râzând. Şi nici plângând. Te mulţumeşti doar să... exişti. Mă întreb: cât timp o s-o mai duci aşa?
   Buzele ei se strânseră de enervare. Indignarea îi străluci în ochii violeţi.
   - Şi cum ar trebui să mă comport, după părerea ta, Alteţă?! îşi pierdu fata cumpătul. Să ţip, să mă tăvălesc pe jos, să-mi smulg părul din cap?! Asta v-ar face fericiţi pe toţi, v-ar linişti măcar?... Totul s-a întâmplat din vina mea! strigă ea, sărind în picioare şi lovindu-se cu pumnul în piept, tremurând din cauza sentimentelor amestecate ce izbucniră în sufletul ei cu o forţă copleşitoare. Am fost smintită şi necugetată. L-am urmat pe acel ticălos cu zâmbetul pe buze, fără să mă gândesc deloc la consecinţe. Eu am fost cea care a permis ruşinii şi... şi... şi dezonoarei să coboare asupra familiei mele! gesticulă cu bruscheţe, congestionată din pricina furiei şi amărăciunii. Şi nu pot să îndur să-i văd suferind, ştiind că din cauza mea s-a întâmplat totul!
   Nick o privi lung, nehotărât, întrebându-se ce era cel mai indicat în situaţia dată: să o pună cu burta pe genunchi şi să-i învineţească dosul drăgălaş, s-o strângă de gât şi s-o zgâlţâie pentru cât era de stupidă sau s-o sărute până-şi pierdea uzul raţiunii?
   - Lămureşte-mă un lucru, îi cern el calm, părând o idee plictisit. Eşti proastă aşa, de felul tău, sau faci pe proasta doar ca să mă enervezi pe mine?
   Cristine făcu ochii mari, consternată. Vorbele lui o amuţiră pentru câteva clipe.

      Stătea şi-l privea incredulă, de parcă tocmai îi declarase că descoperise în pivniţă pecetea lui Solomon. Brusc, obrajii i se împurpurară, pumnii i se încleştară pe lângă trupul subţire şi din gâtul ei răzbătu un soi de mârâit:
   - Cum îndrăzneşti?!...
   - Nu. Tu cum îndrăzneşti!?... se revoltă Nick, ridicându-se la rândul lui în picioare şi privindo supărat. Cum îndrăzneşti să fii atât de egoistă şi oarbă? Toţi suferă pentru că te iubesc! Suferă pentru că-i ţii departe de tine, suferă pentru că nu ai destulă încredere în ei ca să-i laşi să te ajute, ridică el vocea.
   Se opri, realizând că este pe cale să-şi piardă cumpătul. Începuse să strige la ea şi fu nevoit să respire adânc pentru a-şi tempera furia ce începuse să-i întunece judecata.
   - Ascultă-mă bine, deşteaptă naibii: chiar şi dacă ai fi bănuit ce intenţii avea jegul acela, tot nai fi reuşit să i te-mpotriveşti! Un bărbat care acţionează astfel este un bărbat care nu se dă în lături de la nimic. Şi a fost un jeg inteligent. Şi-a gândit fiecare mişcare şi, mai mult ca sigur, ideea să te ademenească în grădină nu era unicul lui plan. Mai avea cel puţin încă unul de rezervă, de asta pot să bag mâna-n foc. Aşa că termină cu toată această bravadă de doi bani, cum că vina e a ta şi alte tâmpenii de genul acesta. Personal, le găsesc de prost gust.
   - Nu cuteza să mă judeci astfel! îl preveni Cristine cu o voce răguşită, privindu-1 rănită. Nu ştii ce-i în inima mea...
   - Atunci, arată-mi ce-i acolo! îi ceru el, exasperat.
   - Nu pot! răbufni Cristine, cu ochii scânteind sălbatic.
   - De ce?
   - Pentru că... pentru că... nu pot, sfârşi ea deznădăjduită. Pur şi simplu nu pot!
   - Cristine, lasă-mă să te ajut, îi ceru Nick aproape în şoaptă, cuprinzându-i umerii în mâini şi strângându-i uşor. Dacă mai continui aşa, o să te distrugi singură. Lasă-mă să te ajut, îi ceru pe un ton rugător, zdrobit de suferinţa adâncă pe care o vedea în ochii ei.
   - Nu poţi, gemu Cristine, lividă, muşcându-şi buzele nefericită.
   Preţ de o clipă, se fixară tulburaţi. Timpul îşi frână alunecarea.
   Ochii lui se mişcară încet, atraşi de tremurul imperceptibil al buzelor ei.
   Fata se clătină.
   Stomacul lui se strânse sub un val de dorinţă vie, neaşteptată şi intensă.
   Nick ridică privirea spre a ei şi încremeni. Ochii ei, larg deschişi, aveau irisul înceţoşat, de un violet întunecat, aproape indigo. Expresia lor fu cea care-1 surprinse: moale, senzuală, tentantă.
   Erau ochii un femei care dorea să fie atinsă. Ochii aceia, mari, alungiţi şi exotici, ţeseau o vrajă viorie în jurul lui, legându-l cu funii groase, nevăzute.
   - Dacă te sărut, o să mă pocneşti? o întrebă el răguşit, răscolit de dor.
   - O să te pocnesc dacă n-o faci! declară Cristine cu răsuflarea tăiată.
   - Bine, atunci hai cu mine, zise Nick, înghiţindu-şi surprinderea şi amuzamentul în faţa tonului ei categoric, luând-o de mână şi trăgând-o după sine spre conac. Trebuie să mergem într-un loc mai ferit. Aici am putea fi văzuţi din casă.
   Cristine se dezmetici brusc. Abia acum realiza ce-i ieşise pe gură. Ruşinea îi explodă în obraji.
   - Nick, stai! încercă ea să-l frâneze, proptindu-şi tocurile ghetelor în pietrişul de pe alee.
   - Da? o întrebă peste umăr, continuând să meargă.
   - Tu... eu... noi nu... nu putem să...
   Se bâlbâia. Nici măcar nu ştia ce voia să-i spună. Era atât de zăpăcită, încât până şi gândurile refuzau să i se aşeze în ordine.
   - Da? o încuraja Nick, văzând-o că tace.
   - Nu este... n-ar fi decent să ne... sărutăm! articulă ea ultimul cuvânt cu destulă greutate.
   - Decent? râse bărbatul cu un glas aspru. De ce naiba n-ar fi? Nu eşti soră-mea.
   - Ba sunt!... Bine, nu sunt, se corectă Cristine sub privirea lui pe jumătate ironică, pe jumătate prevenitoare. Dar...
   Nick se opri şi se întoarse spre ea. O privi serios şi o întrebă direct:
   - Vrei să te sărut sau nu?
   - Da. Nu!... Nu ştiu. Cred ca da...
   - Doi de „da”, un „nu” şi un „nu ştiu”, număra Nick pe degete. După părerea mea, aş zice că e scor egal.
   - Nu râde de mine! se răţoi ea, încruntându-se supărată la el.
   - Nu râd, minţi Nick, având nevoie de întreaga sa voinţă pentru a-şi ţine buzele lipite şi gura la dimensiunile normale. Numai că mă cam derutezi, prinţesă.
   - Asta pentru că m-ai luat repede! îl acuză ea.
   - Aşa mi-s eu, iute de gură, rânji bărbatul cu indolenţă.
   - Mă scoţi din minţi!
   - Şi tu pe mine. Te doresc, Cristine, adăugă el apoi, privind-o cu ochi strălucitori.
   Cristine amuţi. Câteva momente, nu făcu decât să se holbeze la el consternată.
   - Oh! făcu ea, ducându-şi o mână la gura căscată de uimire. Oh, Doamne!
   - Exact. Cam de când m-am întors acasă, o informă într-o doară, încrucişându-şi braţele pe piept. Ai fost o revelaţie pentru mine. Sincer, nu mă aşteptam să te găsesc atât de încântătoare.
   - Încântătoare, repetă ea încet.
   Minţile ei începură treptat să revină în albia secată a creierului.
   Cuvintele lui o lezau şi o indignau deopotrivă, fără să înţeleagă însă din care motiv, că doar îi făcea complimente, nu?...
   - Deci, mă găseşti încântătoare, concluzionă ea într-un târziu, încercând să-şi stăvilească impulsul de a-i trage una în fluierul piciorului.
   - Şi isteaţă, se grăbi Nick să adauge. Asta se înţelege de la sine.
   - Nu zău! îşi ridică Cristine sprâncenele cu un aer sarcastic.
   - Câteodată te găsesc cam naivă şi stupidă, dar merge. Probabil că face parte din farmecul personal.
   - Probabil, zâmbi ea silit.
   - Ideea este că, deşi am încercat să mă ţin departe de tine, nu am reuşit. Şi amândoi suntem atraşi unul de celălalt, lucru care mă face să mă gândesc ca faptul că poate ar trebui să...
   - Ah, aici eraţi! se auzi vocea ciripită a mătuşii Chloe.

           Nick se strâmbă şi înjură printre dinţi în surdină. Cristine se simţi uşurută şi iritată în egală măsură. Apariţia mătuşii ei tocmai curmase o discuţie care începuse să devină din ce în ce mai interesantă... şi mai înfricoşătoare.
   Compunându-şi o mină liniştită, Cristine ieşi în întâmpinarea mătuşii Chloe. Când trecu pe lângă Nick îl auzi pe acesta şoptindu-i:
   - Vorbim mai târziu.
   Cristine ezită o secundă, apoi îşi continuă drumul.
   Reuşi să-l evite timp de aproape patru zile. De vreo două sau trei ori, Nick aproape că reuşise s-o prindă singură, dar înainte să deschidă gura să-i spună ceva, se găsea cale un membru al familiei să apară prin preajmă şi să-i amâne intenţiile.
   Tony şi cu Andreea sosiseră la Sutherland cu o seară înainte, împreună cu soţul mătuşii Chloe, unchiul Gerald. Damian le trimisese o scrisoare din Londra, prin care îi anunţa că-şi încheiase afacerile de la Amsterdam şi că se afla în ţară, dar că trebuia să mai rămână în Londra câteva zile, promiţând să ajungă la Sutherland înainte de sfârşitul săptămânii. Sperau cu toţii ca Ethan să-şi termine treaba pe continent cât mai curând şi să se întoarcă acasă.
   Andreea reprezenta pentru Cristine scutul ideal împotriva lui Nick.
   Nunta acesteia cu Tony urma să aibă loc în mai puţin de o lună, iar femeile intraseră intr-un soi de trepidaţie. Prin urmare, Cristine îşi canaliza toată energia în acest proiect. Petrecea ceasuri întregi cu viitoarea ei cumnată răsfoind cataloage şi reviste cu privire la aranjamentele florale, la tacâmurile şi vesela potrivită, la decoraţiunile de grădină, făcând amândouă liste peste liste.
   Andreea era o maniacă a detaliului. Şi o nonconformistă. Voia ea nunta ei să fie perfectă, ceea ce era şi normal. Schiţa, ştergea, refăcea şi adăuga planurilor ei noi idei, unele chiar nostime, care o amuzau pe Cristine şi nu doar pe ea.
   Cristine îi urmărea agitaţia, emoţiile şi entuziasmul cu un soi de invidie.
   Andreea era fericită. Avea o viaţă normală. Şi, cel mai important, era adorată de un bărbat pe care la rândul ei îl adora.
  Cristine ar fi dat orice să fie în locul ei. Viaţa sa, atât de simplă cu puţin timp în urmă, se complicase teribil în numai o lună şi jumătate. Era moştenitoarea unei mari averi şi a unui regat prosper din India. Familia ei, pe care o crezuse mică, sporise dramatic peste noapte, îmbogâţindu-se cu unchi, mătuşi şi veri. Era dorită de o sumă de bărbaţi, dintre care doar doi contau cu adevărat.
   Fusese răpită şi agresată sexual. Curând, Orslom avea să ajungă în Anglia, iar ea încă nu apucase să ia urma celui care-i ucisese părinţii...
   Asta o deprima cel mai mult. Nu realizase nimic din ce-şi propusese sa facă înainte de a părăsi Anglia.
   Ceea ce o îngrozea cei mai tare era faptul că Orslom s-ar fi putut să n-o poată ajuta în niciun fel. Dacă şi cei din Kumpur-Pala cereau ca ea să fie însoţită de un bărbat, atunci trebuia să se mările de urgenţă înainte de a părăsi insula. Trebuia să-şi aleagă un soţ dintre toţi admiratorii ei, un bărbat lângă care să fie sigură că putea convieţui liniştită. Un bărbat a cărui atingere să n-o încremenească de silă, conştientă fiind că, odată pasul făcut, trebuia să se supună şi în sens biblic acelui bărbat.
   Ethan ar fi fost de departe alegerea cea mai inspirată... ca ocârmuitor, dar nu ca soţ. Nick ar fi fost, de asemenea, un conducător just şi generos, şi poate un soţ minunat.
   Cristine bănuia că dacă Nick avea să se însoare vreodată din dragoste, avea să renunţe la firea-i fluşturatică şi să se dedice total soţiei şi copiilor săi.
   Dar Nick n-o iubea, ci doar îi voia trupul.

           Cristine constatase într-un târziu motivul pentru care discuţia cu el o lezase atât de mult.
   Nick o găsea încântătoare, isteaţă, naivă şi stupidă uneori, şi o dorea în patul lui. Punct. Nu-i pomenise nimic de sentimente înflăcărate şi eterne. Fusese sincer cu ea. Era atras de ea ca femeie şi doar atât. Putea aprecia asta. Dacă acele vorbe ar fi venit din partea unui alt bărbat, cu siguranţă că l-ar fi împuşcat în genunchi. Pe Nick nici măcar nu se putea supăra. Şi asta o amăra nespus.
   După lungi reflecţii, Cristine ajunsese la concluzia că era cel mai bine să-l ţină pe Nick la distanţă şi acea discuţie dintre ei, întreruptă graţie mătuşii Chloe, să nu mai fie redeschisă niciodată.
   Însă a-l ţine pe Nick deparle de ea se dovedi a fi un lucru care-i solicita teribil imaginaţia şi-i punea nervii la grea încercare. El părea să n-aibă altă treabă decât să se ţină după fustele ei şi ale Andreei, venind cu sfaturi şi idei, cele mai multe dintre ele pertinente şi surprinzător de ingenioase. Avea gust estetic, simţ al culorii şi păreri ferme şi obiective despre orice.
   Cristine nu-i putea critica logica infailibilă şi nici bunul gust. Fiecare lucru prezenta avantaje şi dezavantaje. Iar Nick le observa de la prima vedere şi le sublinia.
   El vorbea mult, glumea şi le tachina pe amândouă. Privirile li se încrucişau des. Ea îşi doborâse demult recordul la îmbujorări pe minut. Îl ura pentru că o tulbura atât de uşor, părând să se amuze pe socoteala ei.
   Motiv pentru care îl contrazicea mereu, desfiinţându-i orice opinie sau măcar străduindu-se s-o facă. Ajunsese să fie răutăcioasă şi nesuferită cu el.
   Până şi Andreea observase că se petrecea ceva între ei şt când încercă s-o descoasă în privinţa asta într-un moment de intimitate, îşi pierduse cumpătul şi o repezise, negând totul. Pe urmă îşi ceruse scuze, dar era prea târziu. Ştia că infirmând totul cu atâta fermitate, nu făcuse decât să întărească şi mai mult bănuielile Andreei.
   Drept pentru care se cufundă într-o tăcere posomorâtă şi se forţă să-l ignore pe Nick, atât cât putea.
  În cele două săptămâni care trecuseră, vânătăile de pe trup i se estompaseră, transformându-se în nişte semne palide. La fel şi amintirile despre oroarea acelei nopţi. Vindecarea se petrecea treptat, lucrând simultan atât asupra organismului cât şi asupra minţii şi a sufletului ei.

         Cristine se privi în oglinda toaletei din dormitor pentru prima dată de la acel episod nefericit, atingându-şi absentă, eu vârfurile degetelor, julitura de pe frunte.
   Urma era ştearsă, la fel ca amintirile. Pentru prima dată de la teribilul incident, stomacul nu i se mai strânse sub pumnul surd al ruşinii şi al umilinţei, ci doar ii tresări vag.
   Îşi aminti vorbele lui Nick, apoi pe cele ale lui Ayton.
   Chiar dacă ar fi încercat să se opună acelui monstru, tot n-ar fi reuşit să-i facă faţă. Ayton afirmase că avusese un plan de rezervă în cazul în care ea nu ar fi cooperat. Nick avusese dreptate. Singura culpă pe care şi-o putea imputa era aceea că-i uşurase sarcina acelui individ dezgustător.
   Ayton o lovise, dar ar fi putut-o distruge dacă Nick nu i-ar fi ajuns din urmă. Cristine ştia că niciodată nu şi-ar mai fi revenit dacă acel bărbat i-ar fi pângărit trupul cu adevărat.
   Fixându-şi imaginea în cristalul veneţian, tânăra femeie se concentra asupra a ceea ce se întâmplase, întarindu-se în faţa fricii care-i dădea târcoale.
   O surprinse faptul că reuşea să deruleze în minte secvenţele acelei nopţi cu atâta detaşare emoţională, rememorând atacul bărbatului din trăsură cu un soi de neimplicare calmă şi lucidă, de parcă aeele lucruri s-ar fi întâmplat altcuiva şi nu ei. Şi realiză uimită că starea de apatie de după nu se datora atât terorii pe care Ayton i-o vârâse-n oase atunci când o bruscase, cât convingerii absolute că-şi dezonorase familia şi o dezamăgise profund fiind astfel înjosită. Greşise.
   Abia acum îşi dădu seama că se asuprise singură şi că-i îndurerase şi pe cei dragi, refuzând să-şi privească temerile în faţă şi să-şi analizeze sursa reală a sentimentelor care o chinuiseră în tot acest timp.
   Straniu era că-şi amintea sărutul lui Nick cu mult mai multă claritate şi emoţie decât îşi amintea umilinţa la care Ayton o supusese. Acel sărut strălucea în mintea ei ca o torţă în întuneric, risipind umbrele şi alungând demonii. Acel sărut avusese puterea miraculoasă de a-i purifica făptura de întinarea suferită şi de a-i aduce alinare.
   Faptul că el o îmbrăţişase, fără a fi dezgustat de gândul că un alt bărbat o atinsese mai înainte, că o sărutase eu atâta patimă şi că încă o mai dorea, fuseseră o adevărată alinare pentru sufletul şi mintea ei amorţite de şoc.
   Dintr-odată, realiză că nici măcar nu-i mulţumise lui Nick pentru tot ceea ce făcuse pentru ea. Ba mai mult, fusese acidă, sarcastică şi, nu doar odată, nepoliticoasă şi fudulă cu el. Şi nu-i stătea în fire să fie aşa cu nimeni! gândi ea posomorâtă şi ruşinată de sine însăşi.
   Brusc, o cuprinse neliniştea. Trebuia să repare neajunsul acesta. De îndată!
   Îşi luă inima în dinţi şi porni să-l caute, neştiind cum avea să procedeze în consecinţă, îl găsi în grajd, ţesălându-şi armăsarul.

      Preţ de o clipă, nu făcu decât să-l privească, cu inima bubuindu-i în coaste.
   Era întors cu spatele la ea şi peria crupa animalului cu mişcări line, prelungi, vorbindu-i cu blândeţe în şoaptă. Un bărbat înalt, lat în umeri, cu părul prins la spate, de o frumuseţe care-ţi rănea ochii. Îşi scosese jacheta, rămânând in cămaşă. Pantalonii de piele îi subliniau picioarele lungi, musculoase, încălţate în cizme de piele până sub genunchi. Întreaga lui fiinţă emana vitalitate, robusteţe şi o virilitate copleşitoare.
   Cristine închise ochii şi inhala aerul eu mireasmă aspră de fân, bălegar, animal şi... miros de bărbat. Îi distingea mirosul chiar şi de la acea distanţă.
   Un parfum pe care l-ar fi recunoscut oriunde. Ce ciudat! Cât de receptive îi deveneau simţurile când era vorba de el!
   Lăsându-se mânată de instinct şi de un impulsiv „fie ce-o fi”, tânăra femeie deschise ochii şi porni hotărâtă spre el.
   Nick îi simţise prezenţa cu mult înainte să-i audă paşii. De fiecare dată când se afla în preajma ei, ceva se strângea în măruntaiele lui. Se răsuci pe călcâie, surprins să o vadă acolo şi, mai ales, neînsoţită. în ultimele zile, Cristine îşi dezvoltase o adevărată tehnică din a evita să rămână singură eu el.
   - Bună, rosti el moale, aruncând o privire-n jur pentru a se asigura că, într-adevăr, nu avea escortă.
   Nu era nimeni cu ea, îi privi faţa încordată şi-i zări licărul de hotărâre din ochi. Cristine ajunse în dreptul lui, ezită o clipă, apoi i se aruncă în braţe, încolăcindu-şi braţele în jurul gâtului său şi-şi sudă gura de a lui.
   Nick încremeni, luat totalmente prin surprindere. Dorinţa îl pocni în şale cu o intensitate zdrobitoare. Înainte de a apuca să se dezmeticească, ea se retrase, roşie în obraz, şi-l privi încurcată, de parcă abia acum îşi realiza gestul.
   - Am vrut să-ţi mulţumesc, atâta tot, rosti ea pe nerăsuflate, frângându-şi mâinile nervoasă. N-am apucat s-o fac până acum pentru că... pentru că nu m-am gândit şi...
   Nick îşi înălţă sprâncenele nedumerit, apoi realiză la ce anume se referea Cristine. Trecându-şi limba peste dinţi ca să-şi ascundă amuzamentul şi surpriza, se întinse spre ea şi-i opri frământarea mâinilor cu a sa, punând în acelaşi timp ţesala deoparte şi scoţându-şi cu dinţii mănuşa ponosită pe care o folosea ca să nu se murdărească.
   - Mai mulţumeşte-mi odată, îi ceru el răguşit, privind-o intens, cu ochi întunecaţi şi arzători.
   Cristine înghiţi în sec. Curajul o părăsise brusc. Căldura mâinii lui peste ale ei era răvăşitoare.
   I se-nmuiaseră genunchii, respirația-i deveni anevoioasă. Capul i se învârtea.

       Cu ochii în ochii ei, Nick îi desprinse cu blândeţe mâinile încleştate şi o trase spre el, aplecându-se pentru a i le petrece pe după gâtul său.
   Apoi îi înconjură talia şi o lipi de el. Se mişca încet, ca să n-o sperie, deoarece Cristine părea la un pas de a o zbughi din loc. Iepureşte. Când îşi lăsă gura pe a ei, îi prinse oftatul şi-i simţi uşurarea în felul în care i se înmuie docilă în braţe. Şi profită de ceea ce soarta îi oferise pe nepusă masă, luând pentru a dărui înzecit.
   O sărută prelung, adânc şi intim, cu infinită gingăşie, savurând textura mătăsoasă, pârguită a buzelor ei, gustul minunat şi îmbătător al femeii pe care o iubea cu o patimă nestăvilită. Dorinţa i se învolbura în sânge, trudindu-i respiraţia, încingându-i vintrele. Ar fi vrut s-o atingă, să-şi umple mâinile cu făptura ei încântătoare, să se afunde în căldura înmiresmată a trupului ei, s-o absoarbă prin pori şi s-o lege de el pentru totdeauna.
   Timpul îl presa, nevoia îl mâna din spate, propriul trup îşi răcnea frustrarea atâtor nopţi de dor şi jind. Dar se sili să rămână lucid, sau cel puţin cu un milimetru în spatele graniţei dintre raţiune şi instincte.
   Cristine i se dăruia cum nici nu gândise să spere. Era mlădioasă şi delicată ca firul ierbii, mirosea a flori de câmp şi a... păcat.
   Dacă nu ar fi existat acea noapte de la Manchester House, cu siguranţă ar fi împins-o într-o boxă, culcând-o pe fan curat şi seducând-o fără remuşcări. Dar aşa...

..................................................................