Toți cei care îl întâlneau pentru prima oară îl priveau cu plăcere și diagnosticau la fel:
- Uite un flăcău zdravăn și cinstit de la țară.
Era masiv, cu picioare puternice, de elefant, și soiul acela de mâini care par totdeauna prea grele, dând impresia că-l încurcă pe posesor, neștiind ce să facă cu ele. Izbea însă în primul rând obrazul veșnic roșu, de parcă tot sângele s-ar fi înghesuit în chipul bucăliu, privirea albastră și plină de franchețe și impresia generală de desăvârșită cumsecădenie.
Gheorghe era incapabil să te vadă, la modul concret, ridicând o greutate și să nu-ți sară în ajutor, chiar dacă nu te cunoștea, gata oricând să pună mâna acolo unde își închipuia că este nevoie de el.
Profund onest, aparținea acelei nații de oameni, din ce în ce mai rari, despre care se afirmă că nu-și fac crucea în vânt.
Cam așa se prezenta Gheorghe (Gicuțu acasă) la 20 de ani, când o cunoscu pe domnișoara Maricica Tănase la o nuntă.
Domnișoară, „calificativul” se iscă de la sine în mintea tânărului, pentru că așa arăta și se purta.
Vânzătoare la o cooperativă din Bolintin, avea școala generală de 10 clase și se trăgea dintr-o familie bună.
Tatăl, aprod la Tribunal, își ținea nevasta acasă, cara „așa, din când în când și ca să-și omoare timpul”, explica Maricica, mai trăgea la mașină câte o rochie pentru prietenele foarte bune.
Asta pe de o parte, pentru că, dacă o vedeau pe Maricica, ziceai că-i zână!
Pe Gheorghe îl înrobiră din prima clipă și pe vechi chipul rotund, cu gropițe, proaspăt și alb ca florile de Sântă Marie - mărgele înstelate, trupul pe care-l presimțeai catifelat, de rățușcă dolofană.
Gheorghe nu-și luă ochii de la ea toată noaptea și izbuti chiar s-o joace de 2 ori. Nu era el prea dibaci nici la horă în sat, dar Maricica râdea atât de drăgălaș de greșelile lui („vai ce comic ești!”) și nu se supărase nici când o călcase pe pantofii la lac, încât Gheorghe, chiar de la primul dans, simți că moare după ea.
Simți și Maricica.
Împlinise 23 de ani și avea ceva experiență. O iubiseră mulți, cădeau ca muștele în mrejele ei, dar răpus ca plugarul ăsta, din primul moment, nu i se mai întâmplase. Nu se măritase încă, pentru că, fată frumușică, de familie, cultă și cuminte, avea pretenții.
Maică-sa, croitoreasa, o încuraja:
- Să nu vorbim cu păcat, dar tatăl tău m-a ținut ca pe o cucoană. De ce să fii tu mai prejos? Frumoasă ești, carte ai, săracă nu, altele care aveau mai puțin s-au măritat cu ingineri...
Spre dimineață, adunându-șu tot curajul, Gheorghe îi ceru permisiunea s-o scoată dumineca ce vine la un film. Nu poate în altă zi, fin`că e soldat în termen, da` nu mai are mult, 1 an și scapă. În armată și-a luat și carnetul de conducere, poate intră la un patron, ori se face taximetrist, a lui e lumea!
Maricica îl asculta cu jumătate de ureche și zâmbind drăgălaș.
Cum își putea închipui țăranul ăsta că se va duce după el, cu taximetria lui cu tot? Ea, de altfel, își făcuse planuri, găsise și omul, dar, din întâmplare, duminica următoare era liberă și adicătelea, de ce să nu se distreze acum, cât mai era domnișoară?
Acceptă cu mărinimie invitația și Gheorghe umplu în noaptea aceea perna regimentului cu lacrimi de fericire.
Se întâlniră de mai multe ori și Gheorghe, încurajat de faptul că Maricica îl accepta, îi povesti despre el și ai lui.
Fuseseră bogați odată, pe vremea chiaburilor, pe urmă le luase comuniștii pământul, dar Iliescu le-a dat 10 hectare înapoi, pe urmă ai lui erau piețari, Drăgușanii erau lângă București, ieșea și de-acilea un ban frumos, creșteau oi și capre, să poftească Maricica să guste măcar o dată din cașul sau telemeaua lor, bunicul avea stupi, dar lui puțin îi păsa! Lasă să ia surorile lui tot, că erau 4, c-așa s-a pomenit în neamul lor, femeile să fie ocrotite.
Lui, dacă-i dau cât să-și cumpere o mașină de piață, să-și deschiză afacerea, săru`mâna tată și săru`mâna mămică, nu mai pretinde nimic. Dacă nu, sănătate! Brațe zdravene are, meserie bună la bază, nu-i e frică!
Ei, și dacă i-o fi scris să se însoțească cu cine a chitit el, i-a pus Dumnezeu mâna în cap. Că unui-i sârgul și una izbutește când muncește omul pentru cine-i e drag, și alta când stă cu urâta în casă și trage silnic, ca la ocnă.
Maricica asculta, zâmbind ca într-o visare și ciugulea din punga cu bomboane încleiate de mâna prea fierbinte a lui Gheorghe. Îi îngăduia să o țină după umeri, iar când o conducea acasă, mai zăboveau o vreme la portiță.
O singură dată îl poftise înăuntru, și asta ca să-i dovedească lui taică-său că știe ce spune. Gheorghe era un om simplu, de la țară, nedeprins cu pantofii, ba mai și transpira ca un porc.
Aprodul, însă, care se socotea un om cu experiență (câte nu văzuse el într-o viață la tribunal!), scociorându-și cu un capăt de chibrit o măsea găunoasă, încerca s-o aducă cu picioarele pe pământ.
- Ascultă acilea, la bătrânul Tănase, că eu, după 43 de ani de divorțuri și alte delicte, am învățat câte ceva. Cu omul simplu întocmești bordei temeinic, înălțați copii și muriți pe aceeași perină. Cu ăla încâlcitul, ajungi la divorț. Că transpiră, treaba lui. Să te ferească însă Cerul de ăla care scoate el din tine 7 ape.
- Nu te lua după taică-tău, sărea croitoreasa, îi ține parte unde vine el de la Budești. Păi, atunci la ce ai mai terminat X clase și nu te-am lăsat nici de cuptior să te apropii, dacă e să mulgi vaca și să dai cu târnul pein ograda ălora?!
Pe urmă, pe la începutul primăverii, o duse la el, la Drăgușani. Știa că are ce să-i arate, se mândrea cu gospodăria părintească, iar de familie... nu era o a doua care să le semene. Toți erau frumoși și voinici, iar surorile, câteșipatru, una mai chipeșă ca alta.
Maricica, deși ochi de orășancă, realiză că se afla într-o gospodărie otomană, țipa belșugul la toate încheieturile, dar, privindu-și unghiile proaspăt manichiurate, mai realiză că aici trebuia pus osul, nu joacă.
Era însă șmecheră, știa să surâdă dulce, avea ureche și vorbă bună pentru fiecare, așa că vizita se constitui un succes.
Și pentru că o plăcură, plănuiră nunta chiar în toamna asta, mai la sfârșit de sectembrie, când iese vinul roșu.
- Dar Gicuțu mai are 1 an de armată, obiectă Maricica, numai așa, ca să spună ceva.
Se simțea luată de val și parcă începuse să-i fie frică, prea se desfășurau toate repede.
- Și ce dacă, râse viiitorul socru. Numai bine, când se întoarce Gicuțu, îl întâmpini cu copilașul în brațe. Fii atent, soru-ta Anghelina a intrat pe 18, doar nu vrei să ți-o ia înainte.
Gheorghe era în culmea fericirii și, mult peste ani, avea să realizeze că fusese cea mai bucuroasă și împlinită zi din viața lui: se afla în mijlocul oamenilor pe care el îi iubea cel mai mult, iar el, Gicuțu, îi făcuse pe toți fericiți.
Seara se prelungi. Bărbații tot ciocniră, mai chemară și niște vecini, muierile atâta așteptau, să pună la cale o nuntă.
Când se dezmeticiră, se făcuse aproape miezul nopții. Unde să te mai duci, ultima cursă plecase de peste 1 oră, aveau alta abia la 5,30 dimineața.
- De-acu`, rămâneți la noi peste noapte, că n-o fi foc, spuse tatăl. Fă, Anghelino, așterne tu odaia mare.
Gheorghe se uită speriat la Maricica, apoi se apropie de maică-sa:
- Mămică... mie să-mi așterni pe prispă. Eu și Maricica, înțelegi...
Maică-sa îi mângâie tâmpla:
- Înțeleg, Gicuțule, e fată cuminte.
Maricica și Radu se întâlneau de peste 3 ani.
Frumos băiat, Radu, drept la plopul, oacheș și privire plouată cu stele. Dar nu numai frumos, ci și decurcăreț, plin de energie, iar banii nu-i lipseau niciodată. Mai avea câteva luni până să termine medicina veterinară, după care urma să se facă nunta.
Discutaseră de atâtea ori despre felul cum se va desfășura aceastea, modelul rochiei, papionul lui Radu, meniul, lista invitaților nominalizați, încât uneori Maricica avea impresia că nunta se și consumase, pur și simplu vizualiza ca întâmplate clișeele închipuite.
În așteptare, se vedeau, dar nu prea des, Radu fiind ocupat cu lucrarea de dimpliomă, în răstimpuri repezindu-se în străinătate, unde învârtea mici afaceri.
A fost perioada în care Maricica șiGheorghe s-au întâlnit cel mai des. Nimic neconvenabil, i se părea fetei, de vreme ce lui Gheorghe nu-i îngăduise să avanseze dincolo de sărutatul mâinilor sau cel mult al obrajilor când îi aducea vreun cadou.
Îl iubea din toată inima pe Radu; cu „mălai mare” nu făcea decât să-și omoare timpul.
În ce-l privește, Gheorghe plutea, amețit de fericire, tot minunându-se cum de i-a fost hărăzită lui, fecior de gospodari din Drăgușani, asemenea cosânzeană! De altfel, toată familia o gândea de bine, mai cu seamă mama, pentru care cinstea femeii stă la temelia casei. Bărbatul poate să mai sară gardul, că de aia are nădragi, muierea însă rămâne cu fustele agățate în uluci.
Picura otravă doar Anghelina, sora cea mare, care-i așternuse pe prispă lui Gheorghe, când venise cu Maricica:
- Las-o boalelor de trăncăneală, mamă, vorbești și dumitale ca pe vremea lui Pazvante. Spune-mi li mie o singură fată din comună care s-a dus neîncepută la popă să-și pună cununiile!
- Uite că se mai află și dintre acestea! Și halal de Gicuță că s-a înnemerit la una dintre ele.
- E domnișoară cu X clase, apăsă Gheorghe, în seara nunții vrea să-i fluture soacra cearșaful...
- Iar tu, bolovan de la țară. Barim știi a-i ce miroase gura?
Gheorghe nu știa, Maricica ferindu-și cu încăpățânare buzele!
- Ăsta-i primul pas, se apăra fata. După ce-ți dau gura, vii tot la vale, că și eu sunt om. Și dacă o facem înainte, nu mă mai iei, lasă că știu eu cum sunt bărbații....
Gheorghe strângea din dinți, dar în același timp se simțea topit de fericire. Cosânzeana asta a lui dorea cu adevărat să-l ia de bărbat, se temea să nu-l piardă.
În vară, Radu își luă diploma. Se simțea atât de mulțumit, că-i propuse Maricicăi să petreacă o săptămână la mare.
- Slavă Domnului, am scăpat de teroarea examenelor, al naibii să fiu dacă mai pun mâna pe carte măcar 1 an. Vreau să ne distrăm, să ne facem de cap ca ăia din filmele americane, care n-au nicio grijă.
Maricica încercă să-l tempereze:
- De ce să cheltuim bani grei acum și să nu facem nunta întâi? Plecăm după aia în luna de miere, vedem pe ce bani stăm și ne tot distrăm.
- Mergem și-n luna de miere, n-avea grijă, dar acum simt nevoia să sărbătorim evenimentul. O dată termină omul facultatea!
Cum era buimac din fire, nestăvilit în tot ce întreprindea, Radu decise plecarea peste 2 zile.
Maricica dădu brânzi maică-sii să-i coasă o rochie de plajă și încă una, de plimbare, spălă și călcă, pregăti mâncare rece ca să nu cheltuiască și la prânz pe restaurante.
Tănase, tatăl, o privea lung peste ochelari:
- Și cu ăla, ce faci?
- Care ăla?
- Hai, nu te fă proastă! Ce faci cu Gheorghe?
- Păi, ce pot să fac! Ce pot să fac, dacă nu mi-e drag?
- Cu vorba, însă, l-ai dus. Ce-i zici acum?
- Nu-i zic nimic. Îi ziceți voi că nu făcea de mine.
Bătrânul se oțărî:
- Poate maică-ta, eu nu. Mulțumesc lui Dumnezeu, până acum n-am călcat sufletul nimănui în ciubote.
Croitoreasa fu de acord cu bărba`su:
- Aici, taică-tău cam are dreptate. Trebuie să vorbești tu cu el. E om simplu, de la țară, nu-i vina ta că a ridicat ochii prea sus, dar nici a lui că te iubește. Îi spui ce și cum, dar îți lași loc de bună ziua, ca între oameni cumsecade.
Gheorghe o privirea zăpăcit.
- Ce se petrecea? Ce s-a întâmplat de mai alaltăieri până azi? Ce ce-a greșit el? Poate nu înțelegea bine? Dacă-i vinovat, își cere iertare în genunchi... Dumnezeule mare, de unde mai pică și năpasta asta?!
- Nu-i nimeni vinovat, Gicuțule, așa a fost destinul, să ne întâlnim, dar să nu ne potrivim.
Fruntea cărnoasă a lui Gheorghe devenise stacojie, simțeai că băiatul ăsta încearcă din toate puterile lui să gândească, să deslușească ce se petrece cu el, ce se petrece în general.
- De ce nu ne potrivim? Spune-mi ce trebuie să fac.
- Nimic, ai făcut destul.
Maricica nu știa ce să spună ca să scape mai repede. Trenul pleca mâine în zori, iar ea mai avea de făcut șnițele, chiftele, să fiarbă ouăle.
- Măcar spune-mi ce trebuie să fac, imploră Gheorghe. Pune-mă la încercare, oamenii nu rup așa, fără pricină....
- Îmi pare rău, dar cu destinul nu se pune nimeni.
Gheorghe își înfipse unghiile în claia de păr aspră, de culoarea meiului. Trăgea de el parcă vrând să-l smulgă, dar spectacolul cel mai fioros îl oferea obrazul. Se zbuciuma în scrâșnet de măsele, bulbucându-se ici-colo, în umflături cât nuca.
- Mai lasă-mă o dată, Maricico...
Altul, școlit, ar mai fi implorat o șansă, dar fata pricepu.
- Ce le spun alor mei acuma! Fetele și-au cusut rochii lucioase, mama a început să strângă ouă de pe la femei, zicea că la o mie și tot nu s-ajung, vine tot satul, ce crezi, așa-i pe la noi! Au vorbit și cu părintele Coman de la Biserica Sfântul Dumitru din Tefleni. Când sloboade ăsta un Doamne miluiește, sparge sticlele de la icoane, a fost cântăreț la Operă, nu vine decât la nunți pricopsite... Maricica, jur să te țin cucoană, să nu te asupresc nici c-o floare. Ce zic eu acasă, cum mai dau ochii cu oamenii?
Maricica începu să râdă:
- Na beleaua, oamenii! Când ți-e foame, îți dau ei să mănânci? Și acasă, pui totul pe mine.
Lacrimile curgeau grele pe fața flăcăului, le puteai aduna în cană.
- De ce-mi faci tu mie pocinogul ăsta, fata neichii? Cu ce ți-am trecut pe dinainte?
- Nu eu, Gicuțule. E destinul, un ce la care nu poți să te împotrivești.
Deodată, Gheorghe sări în picioare și privind ca un nebun în jur, începu să suduie.Pumnii încleștați, cât baroasele, izbeau cu furie tot ce le ieșea în cale: copaci, banca pe care stătuseră amândoi, un stâlp de telegraf.
- Destinul! Dumnezeii și crucea mamii tale de destin, unde ești, ce ți-am făcut? Parastasul mă-ti...
Maricica își astupă urechile cu palmele gingașe:
- Te rog, încetează. Știu că ești un om simplu, de la țar, dar credeam că pe lângă mine, ai mai deprins câte ceva...
Gheorghe se răsuci pe călcâie și căzu la picioarele fetei:
- Maricică, mă supun la orice ai hotărî, dar spune-mi adevărat. De ce te lepezi de mine? Încotro o iei?
Maricica respiră adânc, adunându-și tot curajul:
- Iartă-mă, dar de 3 ani mă iubesc cu altul. Un om de familie, e doctor... Ne potrivim, suntem de aceeași stofă....
Gheorghe se ridică anevoie. Nu-l ascultau picioarele și, pentru prima oară de când se cunoștea, încerca o senzație de amețeală. Dansa pământul, copacii se clătinau, oamenii parcă se repezeau spre el îndreptându-i figuri hidoase.
O luă singur spre ieșirea din parc.
Pășea poticnit, gata să cadă. Mâinile se mișcau dezordonat, aripi de pasăre frântă.
Scurta vacanță la Mamaia constitui un succes.
Abia aici, în atmosferă de eternă sărbătoare, cu simțurile ațâțate de tot ce înseamnă Mare, tineri frumoși, mulțumiți și cu ceva bani, abia aici începu să-l cunoască Maricica pe Radu al ei.
Era un om al plăcerii, al bucuriei imediate, gata să stoarcă orice șansă de a se simți bine din fiecare secundă.
„Muncim de ne sar capacele”, era deviza lui, „ca să avem ce cheltui când ne distrăm. Ce mai contează mâine, dacă azi mă simt bine?
Petrecură o săptămână carusel de plăceri: bowling, minigolf, sporturi nautice, inedite pentru amărâții fostului lagăr socialist, discotecă, bar, gogoși și pizza, concursuri de dans, minunate răsărituri de soare când părăseau printre ultimii localul.
Într-o asemenea dimineață, amețită de cerul purpuriu și cocteilurile îngurgitate peste noapte, Maricica își luă inima în dinți:
- Azi a început ultima zi. Mâine plecăm...
- Da, și?
- Ce facem noi când ajungem acasă?
Radu începu să râdă:
- Ce naiba vrei să faci? Un duș și despachetăm.
- Nu-ți bate joc de mine. Știi bine la ce mă refer. Când ne căsătorim?
- Imediat ce mă întorc din Spania.
Maricica se sperie:
- Asta-i ceva nou. Nu mi-ai pomenit nimic despre Spania.
- Ca să nu te indispun. E ultima afacere...
- Dar mi-ai spus ultima oară că te-au păcălit.
- Acum e ceva sigur. Costume din piele și antilopă, cozonac cu nucă pe piața românească! Mizez că o să fie un tun. Vreau să plecăm bine asigurați la drum.
- Cât crezi c-ai să lipsești?
- Cel mult 2 săptămâni. Dar, în fond, de ce atâta grabă, scumpa mea? Ce mai contează niște zile în plus sau în minus?
Maricica îl privi în adâncul ochilor:
- Pentru mine contează. Sunt gravidă în aproape 5 luni.
Radu părea contrariat. Maricica îl iscodi cu voce sfioasă:
- Nu te bucuri?
- N-am ce scăpa din mână de bucurie, ca viitorii daddy din filmele americane. De ce-ai așteptat atâta?
- N-am știut. E o curiozitate la noi în familie. Rămâi gravidă, dar lucrurile continuă să se desfășoare normal. Înțelegi.... Dar la o urmă, noi tot voiam să avem copii.
- Dar nu așa repede. Ca să fiu sincer, m-ai luat prin surprindere. În fine, n-o să ne stricăm ziua, vedem acasă ce facem... Hai, fruntea sus, diseară mergem la Melody și pe urmă... potopul!
Gheorghe își isprăvi stagiul militar și se angajă șofer la o întreprindere de prestări servicii, în transporturi.
Fusese acceptat din prima, forța neobișnuită emanată de trupul masiv făcând o bună impresie patronului, care calculă la repezeală: „unul ca ăsta îți mută singur un pian, face hamalânc pe gratis ca să-i ajute pe ăilalți, iar eu economisesc un salariu! Prostovan cum se arară, nici nu bagă de seamă că are două servicii pe o singură leafă.”
Și cum leafa era frumușică - cel puțin așa i se părea lui Gheorghe - toată lumea se simțea mulțumită.
Dacă l-ai fi întrebat, însă, pe Gheorghe ce mai face ori cum se simte, ți-ar fi răspuns invariabil că nici prea-prea, nici foarte-foarte.
Închiriase o odaie în Pipera, la curte, dar lui îi plăcea. Casa otomană, cu grădină și livadă, amintindu-i de gospodăria din Drăgușani, era pe gustul lui. Nici măcar nu căutase cameră la bloc, iar treburile gospodărești inerente îl încântau, descrețindu-i pe moment fruntea încâlcită.
Săpa, plivea, tăia lemne, îndrepta gardul cu un firesc și de la sine înțeles care încânta gazda, un văduvoi istovit de ani, surd și singur. Pe afară nu mai răzbea moșneagul, în schimb primenea casa și gătea. Și, pentru că Gheorghe îi căzuse drag, gătea pentru amândoi.
Pe la Drăgușani nu mai pusese piciorul. Da, de atunci când cu Maricica...
Nici la nunta Anghelinei nu fusese. I-a trimis însă printr-un om, coleg de servici, dar împărătesc, cum știa el că-și visase de mititică: o bucătărie albastră - culoarea ei preferată - ca în pozele din revistă.
Plânsese Anghelina când începuse omul s-o descarce în curte, nu-i venea să-și creadă ochilor și săruta ca nebuna fiece lucrușor. Plânsese și Gheorge când alde cutărică îi povestise ce și cum....
De Maricica nu mai știa nimic.
Trecuseră 2 ani de când se rupseseră și așa, cam pe toamnă, Gheorghe se înnimeri la Bolintin, cu un transport de fiare. Fier forjat cică, pentru gardul unui privatizat.
Era cam pe la 12, dar din pricina cerului plin de apă prăvălit deasupra târgului, ziceai că se înserează. După ce livră marfa „la beneficiar”, simți că i s-a făcut foame și, căscând ochii în stânga și-n dreapta, opri dinaintea unui birt care i se păru lui mai potrivit, curat și ieftior.
Își aminti că pe aproape, la vreo două străzi, locuise odinioară Maricica, la părinții ei, dar la ce bun să mai zgândăre, mortul de la groapă nu se mai întoarce.
Maricica! Cine știe pe unde....
Se opri ca trăsnit, încredințat că are vedenii.
Vedenia asta căra o sacoșă cu cartofi, era mai slăbuță decât o știa el și se oprise în fața lui, cu o expresie de spaimă pe chip. Parcă-i era frică de el.
- Ce mai faci?
- Bine, mulțumim lui Dumnezeu, spuse răgușit Gheorghe. Dar tălică?
Maricica își mușcă buzele:
- Bine și eu....
La câteva zile după ce se întorseseră de la Mare, Radu plecă în Spania.
Cu jurământ la icoana din sufragerie că-i ultima oară până a se naște copilul, că nu lipsește mai mult de 2 săptămâni și că imediat bagă actele la primărie.
Maricica acceptă cu inima îndoită, dar parcă avea de ales? Și mai greu îi venea fiindcă ai ei băgaseră de seamă că era însărcinată....
Un sughiț puternic zgudui făptura lui Gheorghe, gata să-l prăvale la pământ.
Maricica se făcu că nu observă, om simplu, de la țară, de unde să știe el că la sughiț și la strănut te exprimi cu pardon, și își continuă povestirea.
....trecuseră cele 2 săptămâni, și încă 2, și iar altele, fără ca Radu să dea vreun semn de viață. Abia după ce s-a născut băiatul, a primit o scrisoare din Venezuela, în care Radu o dezlega de toate.
E liberă să facă tot ce poftește, n-are nicio pretenție la copil. Dacă nu poate să-l întrețină, să-l dea la adopțiune, străinii se prăpădesc după copilașii români. El asta ar sfătui-o, pune și ea mâna pe niște bani, iar copilul e asigurat pe viață în belșugul de acolo. Să nu-și facă ea, Maricica vreo nădejde că el s-ar mai întoarce. Și-a găsit un rost și e pe cale să se însoare. Să nu-i poarte pică, nu el e vinovat că în România nu se poate trăi și, dacă privești lucrurile în față, amândoi s-au bucurat la fel în cei 3 ani petrecuți împreună.
- Asta a fost, încheie umflată de plâns.
- Și tălică, acuma ce faci?
Maricica ridicase din umeri:
- Tot rău, și din rău în mai rău, parcă ne-ar fi blestemat cineva. Nu doar pe mine, toată familia....
- Alde nea Tănase ce face?
- Tata? Ce să facă... S-a pensionat pe caz de boală. E putred de reumatism, abia se mișcă, îl pune mama pe oală.
- Alde dumneai e bine, sănătoasă?
- E supărată că nu mai câștigă, viața s-a scumpit, nu mai are lumea bani de mode. Și care are, se duce la București, la croitorese de lux.
- Și alde tălică?
Maricica începu din nou să plângă:
- Sunt disponibilizată de 6 luni și trăiesc din ajutorul de șomaj. Adică ceai cu pâine sau pâine cu muștar. Atâta că biatului nu-i lipsește laptele.
Gheorghe se uită la farfuriile din fața lor. Abia acum observă că Maricica mâncase până la ultima firmitură sau, după cum spuneau ai lui, la Drăgușani, după ce se scula vreun calic de la masa lor, a lins blidul de nu mai trebuie să-l speli. Sărăcuța era moartă de foame.
Nici nu-și dădu seama când rosti:
- Maricică, dacă tu vrei, eu te primesc înapoi. Acu am întârziat de la patron, dar duminecă, dacă tu te învoiești, vin la voi.
- Așa a vrut Dumnezeu, suspină croitoreasa, ăsta ți-a fost sortitul. Că omul degeaba ridică scara la cer, nu toți ajung să se cocoațe.
Nea Tănase, țintuit de reumatisme în vârful patului, izbucni:
- Pupați-i mâinile, prăpăditelor, mâinile și picioarele! Nu cunosc 2 ca el, să te mai ia cu plodul în brațe, după ce l-ai batjocorit! Eu, unul, dădeam cu mă-ta de pământ și nici cu bocancul nu mă mai uitam la ea!
Nevastă-sa suspină:
- E om simplu, de la țară. Ajungea el altfel la Maricica?
- Așa e, încuviință fata. Altul s-ar fi scărpinat în cap, stai că să vezi, unde-i mândria lui de bărbat, nu pupă el unde a scuipat altul, și alte chestii din ăștia. Gheorghe e om simplu, nu umblă cu o fi și o păți, una știa! Dacă îi e foame, mănâncă, nu-l taie capul la bârligături.
- Vai de capul nostru, gemu nea Tănase, că nici necazurile nu v-au făcut mai mintoase... Dați-mi un supozitor că nu mai poci de durere.
Gheorghe sosi duminică dimineața gătit, proaspăt ras și împarfumat dintr-o sticluță împrumutată de la un camarad.
Maricicăi îi întinse un buchet de tufănele și, ca unul care cunoștea rosturile casei, intră în bucătărie, cât să lase o sacoșă plină de alimente.
Se salută cu bătrânul, care în cinstea lui coborî din pat, iar croitoreasa se grăbi să pună pe masă o țuiculiță și ceva sărătură.
Gheorghe nefiind meșter la vorbă, tolocănea nea Tănase amintindu-și de cătănia lui, că ce dibaci era și uite-l acuma cum stă înțepenit și așteaptă să fie servit ca împărații.
Gheorghe simțea că plesnește la încheituri de atâta fericire, dar parcă îl rodea și un neastâmpăr. Maricica îl mirosi:
- Ce-i, Gicuțule, îți lipsește ceva?
Gheorghe se făcu mai roșu decât ciocul berzei și se bâlbâi încurcat:
- Bă... băiatul! Unde-i băiatul? A... aș vrea să-l văd.
Maricica se repezi în odaia alăturată și se întoarse cu copilul de mână. Era curățel, grăsuliu și abia începuse a păși.
Gheorghe întinse brațele:
- Cum îți zice, voinicule? Ionuț? Vin la moșul, Ionuț, să-ți dea bomboane....
Copilul începu să râdă, râdeau și ceilalți!
În mâna uriașă, cât laba de urs, a lui Gheorghe, căpșorul băiatului părea o nucă.
- A.... adică, se miră Gheorghe către Maricica, de ce n-ar avea și Ionuț un tată?
Maricica se uită la maică-sa. Se înțeleseră dintr-o privire.
Ăsta e Gheorghe! Om simplu, de la țară....
Maricica asculta, zâmbind ca într-o visare și ciugulea din punga cu bomboane încleiate de mâna prea fierbinte a lui Gheorghe. Îi îngăduia să o țină după umeri, iar când o conducea acasă, mai zăboveau o vreme la portiță.
O singură dată îl poftise înăuntru, și asta ca să-i dovedească lui taică-său că știe ce spune. Gheorghe era un om simplu, de la țară, nedeprins cu pantofii, ba mai și transpira ca un porc.
Aprodul, însă, care se socotea un om cu experiență (câte nu văzuse el într-o viață la tribunal!), scociorându-și cu un capăt de chibrit o măsea găunoasă, încerca s-o aducă cu picioarele pe pământ.
- Ascultă acilea, la bătrânul Tănase, că eu, după 43 de ani de divorțuri și alte delicte, am învățat câte ceva. Cu omul simplu întocmești bordei temeinic, înălțați copii și muriți pe aceeași perină. Cu ăla încâlcitul, ajungi la divorț. Că transpiră, treaba lui. Să te ferească însă Cerul de ăla care scoate el din tine 7 ape.
- Nu te lua după taică-tău, sărea croitoreasa, îi ține parte unde vine el de la Budești. Păi, atunci la ce ai mai terminat X clase și nu te-am lăsat nici de cuptior să te apropii, dacă e să mulgi vaca și să dai cu târnul pein ograda ălora?!
Pe urmă, pe la începutul primăverii, o duse la el, la Drăgușani. Știa că are ce să-i arate, se mândrea cu gospodăria părintească, iar de familie... nu era o a doua care să le semene. Toți erau frumoși și voinici, iar surorile, câteșipatru, una mai chipeșă ca alta.
Maricica, deși ochi de orășancă, realiză că se afla într-o gospodărie otomană, țipa belșugul la toate încheieturile, dar, privindu-și unghiile proaspăt manichiurate, mai realiză că aici trebuia pus osul, nu joacă.
Era însă șmecheră, știa să surâdă dulce, avea ureche și vorbă bună pentru fiecare, așa că vizita se constitui un succes.
Și pentru că o plăcură, plănuiră nunta chiar în toamna asta, mai la sfârșit de sectembrie, când iese vinul roșu.
- Dar Gicuțu mai are 1 an de armată, obiectă Maricica, numai așa, ca să spună ceva.
Se simțea luată de val și parcă începuse să-i fie frică, prea se desfășurau toate repede.
- Și ce dacă, râse viiitorul socru. Numai bine, când se întoarce Gicuțu, îl întâmpini cu copilașul în brațe. Fii atent, soru-ta Anghelina a intrat pe 18, doar nu vrei să ți-o ia înainte.
Gheorghe era în culmea fericirii și, mult peste ani, avea să realizeze că fusese cea mai bucuroasă și împlinită zi din viața lui: se afla în mijlocul oamenilor pe care el îi iubea cel mai mult, iar el, Gicuțu, îi făcuse pe toți fericiți.
Seara se prelungi. Bărbații tot ciocniră, mai chemară și niște vecini, muierile atâta așteptau, să pună la cale o nuntă.
Când se dezmeticiră, se făcuse aproape miezul nopții. Unde să te mai duci, ultima cursă plecase de peste 1 oră, aveau alta abia la 5,30 dimineața.
- De-acu`, rămâneți la noi peste noapte, că n-o fi foc, spuse tatăl. Fă, Anghelino, așterne tu odaia mare.
Gheorghe se uită speriat la Maricica, apoi se apropie de maică-sa:
- Mămică... mie să-mi așterni pe prispă. Eu și Maricica, înțelegi...
Maică-sa îi mângâie tâmpla:
- Înțeleg, Gicuțule, e fată cuminte.
Maricica și Radu se întâlneau de peste 3 ani.
Frumos băiat, Radu, drept la plopul, oacheș și privire plouată cu stele. Dar nu numai frumos, ci și decurcăreț, plin de energie, iar banii nu-i lipseau niciodată. Mai avea câteva luni până să termine medicina veterinară, după care urma să se facă nunta.
Discutaseră de atâtea ori despre felul cum se va desfășura aceastea, modelul rochiei, papionul lui Radu, meniul, lista invitaților nominalizați, încât uneori Maricica avea impresia că nunta se și consumase, pur și simplu vizualiza ca întâmplate clișeele închipuite.
În așteptare, se vedeau, dar nu prea des, Radu fiind ocupat cu lucrarea de dimpliomă, în răstimpuri repezindu-se în străinătate, unde învârtea mici afaceri.
A fost perioada în care Maricica șiGheorghe s-au întâlnit cel mai des. Nimic neconvenabil, i se părea fetei, de vreme ce lui Gheorghe nu-i îngăduise să avanseze dincolo de sărutatul mâinilor sau cel mult al obrajilor când îi aducea vreun cadou.
Îl iubea din toată inima pe Radu; cu „mălai mare” nu făcea decât să-și omoare timpul.
În ce-l privește, Gheorghe plutea, amețit de fericire, tot minunându-se cum de i-a fost hărăzită lui, fecior de gospodari din Drăgușani, asemenea cosânzeană! De altfel, toată familia o gândea de bine, mai cu seamă mama, pentru care cinstea femeii stă la temelia casei. Bărbatul poate să mai sară gardul, că de aia are nădragi, muierea însă rămâne cu fustele agățate în uluci.
Picura otravă doar Anghelina, sora cea mare, care-i așternuse pe prispă lui Gheorghe, când venise cu Maricica:
- Las-o boalelor de trăncăneală, mamă, vorbești și dumitale ca pe vremea lui Pazvante. Spune-mi li mie o singură fată din comună care s-a dus neîncepută la popă să-și pună cununiile!
- Uite că se mai află și dintre acestea! Și halal de Gicuță că s-a înnemerit la una dintre ele.
- E domnișoară cu X clase, apăsă Gheorghe, în seara nunții vrea să-i fluture soacra cearșaful...
- Iar tu, bolovan de la țară. Barim știi a-i ce miroase gura?
Gheorghe nu știa, Maricica ferindu-și cu încăpățânare buzele!
- Ăsta-i primul pas, se apăra fata. După ce-ți dau gura, vii tot la vale, că și eu sunt om. Și dacă o facem înainte, nu mă mai iei, lasă că știu eu cum sunt bărbații....
Gheorghe strângea din dinți, dar în același timp se simțea topit de fericire. Cosânzeana asta a lui dorea cu adevărat să-l ia de bărbat, se temea să nu-l piardă.
În vară, Radu își luă diploma. Se simțea atât de mulțumit, că-i propuse Maricicăi să petreacă o săptămână la mare.
- Slavă Domnului, am scăpat de teroarea examenelor, al naibii să fiu dacă mai pun mâna pe carte măcar 1 an. Vreau să ne distrăm, să ne facem de cap ca ăia din filmele americane, care n-au nicio grijă.
Maricica încercă să-l tempereze:
- De ce să cheltuim bani grei acum și să nu facem nunta întâi? Plecăm după aia în luna de miere, vedem pe ce bani stăm și ne tot distrăm.
- Mergem și-n luna de miere, n-avea grijă, dar acum simt nevoia să sărbătorim evenimentul. O dată termină omul facultatea!
Cum era buimac din fire, nestăvilit în tot ce întreprindea, Radu decise plecarea peste 2 zile.
Maricica dădu brânzi maică-sii să-i coasă o rochie de plajă și încă una, de plimbare, spălă și călcă, pregăti mâncare rece ca să nu cheltuiască și la prânz pe restaurante.
Tănase, tatăl, o privea lung peste ochelari:
- Și cu ăla, ce faci?
- Care ăla?
- Hai, nu te fă proastă! Ce faci cu Gheorghe?
- Păi, ce pot să fac! Ce pot să fac, dacă nu mi-e drag?
- Cu vorba, însă, l-ai dus. Ce-i zici acum?
- Nu-i zic nimic. Îi ziceți voi că nu făcea de mine.
Bătrânul se oțărî:
- Poate maică-ta, eu nu. Mulțumesc lui Dumnezeu, până acum n-am călcat sufletul nimănui în ciubote.
Croitoreasa fu de acord cu bărba`su:
- Aici, taică-tău cam are dreptate. Trebuie să vorbești tu cu el. E om simplu, de la țară, nu-i vina ta că a ridicat ochii prea sus, dar nici a lui că te iubește. Îi spui ce și cum, dar îți lași loc de bună ziua, ca între oameni cumsecade.
Gheorghe o privirea zăpăcit.
- Ce se petrecea? Ce s-a întâmplat de mai alaltăieri până azi? Ce ce-a greșit el? Poate nu înțelegea bine? Dacă-i vinovat, își cere iertare în genunchi... Dumnezeule mare, de unde mai pică și năpasta asta?!
- Nu-i nimeni vinovat, Gicuțule, așa a fost destinul, să ne întâlnim, dar să nu ne potrivim.
Fruntea cărnoasă a lui Gheorghe devenise stacojie, simțeai că băiatul ăsta încearcă din toate puterile lui să gândească, să deslușească ce se petrece cu el, ce se petrece în general.
- De ce nu ne potrivim? Spune-mi ce trebuie să fac.
- Nimic, ai făcut destul.
Maricica nu știa ce să spună ca să scape mai repede. Trenul pleca mâine în zori, iar ea mai avea de făcut șnițele, chiftele, să fiarbă ouăle.
- Măcar spune-mi ce trebuie să fac, imploră Gheorghe. Pune-mă la încercare, oamenii nu rup așa, fără pricină....
- Îmi pare rău, dar cu destinul nu se pune nimeni.
Gheorghe își înfipse unghiile în claia de păr aspră, de culoarea meiului. Trăgea de el parcă vrând să-l smulgă, dar spectacolul cel mai fioros îl oferea obrazul. Se zbuciuma în scrâșnet de măsele, bulbucându-se ici-colo, în umflături cât nuca.
- Mai lasă-mă o dată, Maricico...
Altul, școlit, ar mai fi implorat o șansă, dar fata pricepu.
- Ce le spun alor mei acuma! Fetele și-au cusut rochii lucioase, mama a început să strângă ouă de pe la femei, zicea că la o mie și tot nu s-ajung, vine tot satul, ce crezi, așa-i pe la noi! Au vorbit și cu părintele Coman de la Biserica Sfântul Dumitru din Tefleni. Când sloboade ăsta un Doamne miluiește, sparge sticlele de la icoane, a fost cântăreț la Operă, nu vine decât la nunți pricopsite... Maricica, jur să te țin cucoană, să nu te asupresc nici c-o floare. Ce zic eu acasă, cum mai dau ochii cu oamenii?
Maricica începu să râdă:
- Na beleaua, oamenii! Când ți-e foame, îți dau ei să mănânci? Și acasă, pui totul pe mine.
Lacrimile curgeau grele pe fața flăcăului, le puteai aduna în cană.
- De ce-mi faci tu mie pocinogul ăsta, fata neichii? Cu ce ți-am trecut pe dinainte?
- Nu eu, Gicuțule. E destinul, un ce la care nu poți să te împotrivești.
Deodată, Gheorghe sări în picioare și privind ca un nebun în jur, începu să suduie.Pumnii încleștați, cât baroasele, izbeau cu furie tot ce le ieșea în cale: copaci, banca pe care stătuseră amândoi, un stâlp de telegraf.
- Destinul! Dumnezeii și crucea mamii tale de destin, unde ești, ce ți-am făcut? Parastasul mă-ti...
Maricica își astupă urechile cu palmele gingașe:
- Te rog, încetează. Știu că ești un om simplu, de la țar, dar credeam că pe lângă mine, ai mai deprins câte ceva...
Gheorghe se răsuci pe călcâie și căzu la picioarele fetei:
- Maricică, mă supun la orice ai hotărî, dar spune-mi adevărat. De ce te lepezi de mine? Încotro o iei?
Maricica respiră adânc, adunându-și tot curajul:
- Iartă-mă, dar de 3 ani mă iubesc cu altul. Un om de familie, e doctor... Ne potrivim, suntem de aceeași stofă....
Gheorghe se ridică anevoie. Nu-l ascultau picioarele și, pentru prima oară de când se cunoștea, încerca o senzație de amețeală. Dansa pământul, copacii se clătinau, oamenii parcă se repezeau spre el îndreptându-i figuri hidoase.
O luă singur spre ieșirea din parc.
Pășea poticnit, gata să cadă. Mâinile se mișcau dezordonat, aripi de pasăre frântă.
Scurta vacanță la Mamaia constitui un succes.
Abia aici, în atmosferă de eternă sărbătoare, cu simțurile ațâțate de tot ce înseamnă Mare, tineri frumoși, mulțumiți și cu ceva bani, abia aici începu să-l cunoască Maricica pe Radu al ei.
Era un om al plăcerii, al bucuriei imediate, gata să stoarcă orice șansă de a se simți bine din fiecare secundă.
„Muncim de ne sar capacele”, era deviza lui, „ca să avem ce cheltui când ne distrăm. Ce mai contează mâine, dacă azi mă simt bine?
Petrecură o săptămână carusel de plăceri: bowling, minigolf, sporturi nautice, inedite pentru amărâții fostului lagăr socialist, discotecă, bar, gogoși și pizza, concursuri de dans, minunate răsărituri de soare când părăseau printre ultimii localul.
Într-o asemenea dimineață, amețită de cerul purpuriu și cocteilurile îngurgitate peste noapte, Maricica își luă inima în dinți:
- Azi a început ultima zi. Mâine plecăm...
- Da, și?
- Ce facem noi când ajungem acasă?
Radu începu să râdă:
- Ce naiba vrei să faci? Un duș și despachetăm.
- Nu-ți bate joc de mine. Știi bine la ce mă refer. Când ne căsătorim?
- Imediat ce mă întorc din Spania.
Maricica se sperie:
- Asta-i ceva nou. Nu mi-ai pomenit nimic despre Spania.
- Ca să nu te indispun. E ultima afacere...
- Dar mi-ai spus ultima oară că te-au păcălit.
- Acum e ceva sigur. Costume din piele și antilopă, cozonac cu nucă pe piața românească! Mizez că o să fie un tun. Vreau să plecăm bine asigurați la drum.
- Cât crezi c-ai să lipsești?
- Cel mult 2 săptămâni. Dar, în fond, de ce atâta grabă, scumpa mea? Ce mai contează niște zile în plus sau în minus?
Maricica îl privi în adâncul ochilor:
- Pentru mine contează. Sunt gravidă în aproape 5 luni.
Radu părea contrariat. Maricica îl iscodi cu voce sfioasă:
- Nu te bucuri?
- N-am ce scăpa din mână de bucurie, ca viitorii daddy din filmele americane. De ce-ai așteptat atâta?
- N-am știut. E o curiozitate la noi în familie. Rămâi gravidă, dar lucrurile continuă să se desfășoare normal. Înțelegi.... Dar la o urmă, noi tot voiam să avem copii.
- Dar nu așa repede. Ca să fiu sincer, m-ai luat prin surprindere. În fine, n-o să ne stricăm ziua, vedem acasă ce facem... Hai, fruntea sus, diseară mergem la Melody și pe urmă... potopul!
Gheorghe își isprăvi stagiul militar și se angajă șofer la o întreprindere de prestări servicii, în transporturi.
Fusese acceptat din prima, forța neobișnuită emanată de trupul masiv făcând o bună impresie patronului, care calculă la repezeală: „unul ca ăsta îți mută singur un pian, face hamalânc pe gratis ca să-i ajute pe ăilalți, iar eu economisesc un salariu! Prostovan cum se arară, nici nu bagă de seamă că are două servicii pe o singură leafă.”
Și cum leafa era frumușică - cel puțin așa i se părea lui Gheorghe - toată lumea se simțea mulțumită.
Dacă l-ai fi întrebat, însă, pe Gheorghe ce mai face ori cum se simte, ți-ar fi răspuns invariabil că nici prea-prea, nici foarte-foarte.
Închiriase o odaie în Pipera, la curte, dar lui îi plăcea. Casa otomană, cu grădină și livadă, amintindu-i de gospodăria din Drăgușani, era pe gustul lui. Nici măcar nu căutase cameră la bloc, iar treburile gospodărești inerente îl încântau, descrețindu-i pe moment fruntea încâlcită.
Săpa, plivea, tăia lemne, îndrepta gardul cu un firesc și de la sine înțeles care încânta gazda, un văduvoi istovit de ani, surd și singur. Pe afară nu mai răzbea moșneagul, în schimb primenea casa și gătea. Și, pentru că Gheorghe îi căzuse drag, gătea pentru amândoi.
Pe la Drăgușani nu mai pusese piciorul. Da, de atunci când cu Maricica...
Nici la nunta Anghelinei nu fusese. I-a trimis însă printr-un om, coleg de servici, dar împărătesc, cum știa el că-și visase de mititică: o bucătărie albastră - culoarea ei preferată - ca în pozele din revistă.
Plânsese Anghelina când începuse omul s-o descarce în curte, nu-i venea să-și creadă ochilor și săruta ca nebuna fiece lucrușor. Plânsese și Gheorge când alde cutărică îi povestise ce și cum....
De Maricica nu mai știa nimic.
Trecuseră 2 ani de când se rupseseră și așa, cam pe toamnă, Gheorghe se înnimeri la Bolintin, cu un transport de fiare. Fier forjat cică, pentru gardul unui privatizat.
Era cam pe la 12, dar din pricina cerului plin de apă prăvălit deasupra târgului, ziceai că se înserează. După ce livră marfa „la beneficiar”, simți că i s-a făcut foame și, căscând ochii în stânga și-n dreapta, opri dinaintea unui birt care i se păru lui mai potrivit, curat și ieftior.
Își aminti că pe aproape, la vreo două străzi, locuise odinioară Maricica, la părinții ei, dar la ce bun să mai zgândăre, mortul de la groapă nu se mai întoarce.
Maricica! Cine știe pe unde....
Se opri ca trăsnit, încredințat că are vedenii.
Vedenia asta căra o sacoșă cu cartofi, era mai slăbuță decât o știa el și se oprise în fața lui, cu o expresie de spaimă pe chip. Parcă-i era frică de el.
- Ce mai faci?
- Bine, mulțumim lui Dumnezeu, spuse răgușit Gheorghe. Dar tălică?
Maricica își mușcă buzele:
- Bine și eu....
La câteva zile după ce se întorseseră de la Mare, Radu plecă în Spania.
Cu jurământ la icoana din sufragerie că-i ultima oară până a se naște copilul, că nu lipsește mai mult de 2 săptămâni și că imediat bagă actele la primărie.
Maricica acceptă cu inima îndoită, dar parcă avea de ales? Și mai greu îi venea fiindcă ai ei băgaseră de seamă că era însărcinată....
Un sughiț puternic zgudui făptura lui Gheorghe, gata să-l prăvale la pământ.
Maricica se făcu că nu observă, om simplu, de la țară, de unde să știe el că la sughiț și la strănut te exprimi cu pardon, și își continuă povestirea.
....trecuseră cele 2 săptămâni, și încă 2, și iar altele, fără ca Radu să dea vreun semn de viață. Abia după ce s-a născut băiatul, a primit o scrisoare din Venezuela, în care Radu o dezlega de toate.
E liberă să facă tot ce poftește, n-are nicio pretenție la copil. Dacă nu poate să-l întrețină, să-l dea la adopțiune, străinii se prăpădesc după copilașii români. El asta ar sfătui-o, pune și ea mâna pe niște bani, iar copilul e asigurat pe viață în belșugul de acolo. Să nu-și facă ea, Maricica vreo nădejde că el s-ar mai întoarce. Și-a găsit un rost și e pe cale să se însoare. Să nu-i poarte pică, nu el e vinovat că în România nu se poate trăi și, dacă privești lucrurile în față, amândoi s-au bucurat la fel în cei 3 ani petrecuți împreună.
- Asta a fost, încheie umflată de plâns.
- Și tălică, acuma ce faci?
Maricica ridicase din umeri:
- Tot rău, și din rău în mai rău, parcă ne-ar fi blestemat cineva. Nu doar pe mine, toată familia....
- Alde nea Tănase ce face?
- Tata? Ce să facă... S-a pensionat pe caz de boală. E putred de reumatism, abia se mișcă, îl pune mama pe oală.
- Alde dumneai e bine, sănătoasă?
- E supărată că nu mai câștigă, viața s-a scumpit, nu mai are lumea bani de mode. Și care are, se duce la București, la croitorese de lux.
- Și alde tălică?
Maricica începu din nou să plângă:
- Sunt disponibilizată de 6 luni și trăiesc din ajutorul de șomaj. Adică ceai cu pâine sau pâine cu muștar. Atâta că biatului nu-i lipsește laptele.
Gheorghe se uită la farfuriile din fața lor. Abia acum observă că Maricica mâncase până la ultima firmitură sau, după cum spuneau ai lui, la Drăgușani, după ce se scula vreun calic de la masa lor, a lins blidul de nu mai trebuie să-l speli. Sărăcuța era moartă de foame.
Nici nu-și dădu seama când rosti:
- Maricică, dacă tu vrei, eu te primesc înapoi. Acu am întârziat de la patron, dar duminecă, dacă tu te învoiești, vin la voi.
- Așa a vrut Dumnezeu, suspină croitoreasa, ăsta ți-a fost sortitul. Că omul degeaba ridică scara la cer, nu toți ajung să se cocoațe.
Nea Tănase, țintuit de reumatisme în vârful patului, izbucni:
- Pupați-i mâinile, prăpăditelor, mâinile și picioarele! Nu cunosc 2 ca el, să te mai ia cu plodul în brațe, după ce l-ai batjocorit! Eu, unul, dădeam cu mă-ta de pământ și nici cu bocancul nu mă mai uitam la ea!
Nevastă-sa suspină:
- E om simplu, de la țară. Ajungea el altfel la Maricica?
- Așa e, încuviință fata. Altul s-ar fi scărpinat în cap, stai că să vezi, unde-i mândria lui de bărbat, nu pupă el unde a scuipat altul, și alte chestii din ăștia. Gheorghe e om simplu, nu umblă cu o fi și o păți, una știa! Dacă îi e foame, mănâncă, nu-l taie capul la bârligături.
- Vai de capul nostru, gemu nea Tănase, că nici necazurile nu v-au făcut mai mintoase... Dați-mi un supozitor că nu mai poci de durere.
Gheorghe sosi duminică dimineața gătit, proaspăt ras și împarfumat dintr-o sticluță împrumutată de la un camarad.
Maricicăi îi întinse un buchet de tufănele și, ca unul care cunoștea rosturile casei, intră în bucătărie, cât să lase o sacoșă plină de alimente.
Se salută cu bătrânul, care în cinstea lui coborî din pat, iar croitoreasa se grăbi să pună pe masă o țuiculiță și ceva sărătură.
Gheorghe nefiind meșter la vorbă, tolocănea nea Tănase amintindu-și de cătănia lui, că ce dibaci era și uite-l acuma cum stă înțepenit și așteaptă să fie servit ca împărații.
Gheorghe simțea că plesnește la încheituri de atâta fericire, dar parcă îl rodea și un neastâmpăr. Maricica îl mirosi:
- Ce-i, Gicuțule, îți lipsește ceva?
Gheorghe se făcu mai roșu decât ciocul berzei și se bâlbâi încurcat:
- Bă... băiatul! Unde-i băiatul? A... aș vrea să-l văd.
Maricica se repezi în odaia alăturată și se întoarse cu copilul de mână. Era curățel, grăsuliu și abia începuse a păși.
Gheorghe întinse brațele:
- Cum îți zice, voinicule? Ionuț? Vin la moșul, Ionuț, să-ți dea bomboane....
Copilul începu să râdă, râdeau și ceilalți!
În mâna uriașă, cât laba de urs, a lui Gheorghe, căpșorul băiatului părea o nucă.
- A.... adică, se miră Gheorghe către Maricica, de ce n-ar avea și Ionuț un tată?
Maricica se uită la maică-sa. Se înțeleseră dintr-o privire.
Ăsta e Gheorghe! Om simplu, de la țară....
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu