Era urâtă și săracă, în schimb - leneșă și ghionistă. De asta nu se îndoia nimeni, dar să le iau pe rând.
Avea o urâțenie particulară, care te izbea, și, din acest punct de vedere, devenea remarcabilă, era imposibil să treacă neobservată. În altă epocă, ar fi putut trece drept interesantă, însă în anii aceia, când triumfau frumusețile drăgălașe cu gropițe și nuri de păpușă a la Nicole Courcel sau foarte tânăra pe atunci Liz Taylor, se părea că Daniela n-are nicio șansă.
Șoca, înainte de toate, pielea extrem de întunecată, destul de rar întâlnită chiar și printre romi. Cu alte trăsături, ar fi putut fi confundată cu o mulatră. Așa, era confundată cu un chip desprins de pe o frescă bisericească, înnegurat de funinginea veacurilor.
Avea un nas prea lung și părul creț, lânos, lipsit de strălucire.
În ceea ce o privește, Daniela avea propria ei oglindă, care glăsuia astfel.
Se considera o frumusețe (a rămas la aceeași părere până în ziua de azi), o frumusețe de tip special, se simțea și se comporta ca atare. Singurul minus pe care și-l căina era lipsa „țoalelor”, considerând, ca cele mai multe tinere de altfel, că o garderobă șic și modernă i-ar desăvârși look-ul și i-ar asigura succesul.
Eram cu toții foarte săraci pe atunci, adevărați bogătași, însă, față de mizeria familiei Zega, amândoi soții provenind din gospodării complet năruite de evenimente, de marile răsturnări social-economice de după război.
Taică-său, Iurie Zega, își lăsase tot avutul în Basarabia, mama, refugiată din Polonia, adusese cu ea o casetă de argint cu amintiri: câteva fotografii, documente, scrisori și un ceas medalion. Săraci ca 2 șoareci de biserică, n-aveau două cești de același fel în casă și mi-amintesc că la ei am văzut, cu stupoare, pentru prima oară în viață, un dulap șchiop sprijinit pe o cărămidă învelită în ziar....
Dă-i încolo, că și prea se puseseră pe plodit, 4 copii, Daniela fiind cea mai mare, când cele mai multe cupluri se încumetau la 1 singur, cel mult 2! Probabil tot inconștiența care caracteriza întreaga familie operase și aici, pentru că în epocă raclajele erau libere, iar veniturile pe care se puteau bizui, aleatorii, abia le asigurau masa zilnică și aceea pe sponci.
Practic, doamna Zega țesea covoare la domiciliu pentru diverse cooperative, în vreme ce bărbatu-său, mai mult șomer, făcea pe paznicul de noapte.
Țin minte că într-o vară găsise un post de morar, undeva pe la Dunărie; cuptorul duduia non stop, iar mirosul de pâine caldă ajungea până în stradă.
Inconștiența de care pomeneam însă, le permitea să treacă prin viață cu pași dezinvolți, aproape nepăsători și fără mâhniciuni.
Nu susțin că la ei în casă era atmosferă de carnaval, dar se putea vorbi despre o veșnică duminică însorită. Nu i-am auzit niciodată certându-se, plângându-se, copiii nu primiseră în viața lor o singură palmă, în ciuda rezultatelor școlare dezastruoase.
Domnul Zega părea definitiv instalat deasupra evenimentelor, nimic nu-l atingea; cu judecata de azi, aș fi înclinată să cred că ceea ce-l salva era conștința propriei valori. În ce consta aceasta, habar nu am, știu doar - de la alții - că posedase în Basarabia moșii întinse, aducând a tatifundii.
Mama muncea enorm și era fericită când putea oferi familiei o masă gustoasă și îndestulată. Își adora bărbatul și toatea acestea se părea că-i sunt de ajuns pentru a se simți mulțumită.
Cât îi privește pe copii, nu le cerea nimic altceva decât să fie sănătoși, iar necazurile Danielei le percepea cu răbdare și înțelepciune:
- Va veni și rândul tău, așa se întâmplă în viață, cine începe prea bine termină rău, uită-te la taică-tău, cine începe mai prost, e fericit mai târziu.
Nu cred să fi cunoscut persoană mai ghinionistă decât Daniela!
Era suficient să pună mâna pe ceva ca să se spargă, perechea de Kapron păstrată pentru ocazii se agăța de la primul purtat, nimănui nu i se fura buletinul mai des, la examene îi cădeau întotdeauna subiecte din materia necitită, iar în iarna care urmase operației estetice făcute la nas alunecase pe gheață și căzuse... tot în nas.
În ceea ce privește dantura, bunul ei cel mai de preț, incredibil de albă (funcționa și contrastul cu fața oacheșă), de frumoasă și de strălucitoare, care ar fi fericit și un star de cinema, la abia 30 de ani era amenințată de paradontoză. Asta se întâmpla prin ultimii ani de facultate, căci Daniela dădea impresia că nu se grăbește să-și termine studiile.
Contituia exemplul tipic de studentă întârziată, cu zeci de restanțe la activ și vreo 3 repetenții.
La vremea respectivă, se putea lăuda că-i cea mai bătrână studentă de la cursurile de zi ale Facultății de Filologie din București, iar eu nu încetam să mă minunez de gigantica ei iresponsabilitate pe care o vehicula.
Mi-amintesc, de pildă, că, la finele anului IV, la sesiunea din vară, avea 4 restanțe din iarnă, mai adunase acum 5 (dintr-un condei, 9 boabe pentru toamnă) și, cum ar fi mâine, trebuie să se prezinte la ultimul examen.
Am trecut pe la ea să iau o carte, decisă să nu zăbovesc mai mult de câteva minute.
Eram convinsă că o găsesc cu o compresă udă pe frunte, lângă o stacană de cafea, trăgând cu disperare pe ultima sută de metri.
Am găsit-o, dar nu luând cu asalt materia în cea mai mare parte virgină (nu se pregătea pentru seminarii sau, și mai simplu, lipsea), ci gata să iasă pe ușă. Am simțit că mă ia cu amețeală:
- Unde naiba te duci?!
- La ștrand. E o zi superbă.
- Mă, tu ai înnebunit? Rămâi cu 10 restanțe la toamnă? Măcar pe ăsta să-l fi luat!
- Ce mi-s 9, ce mi-s 10! Oricum, am parcurs o jumătate de materie. La noapte fac fițuici pentru restul... Degeaba te chiorăști la mine, nu mă pot concentra pe o zi ca asta, când știu ce bine e acum la ștrand....
Cam în aceeași perioadă, avea să ia plasă - alt ghionion - și de la Dorin.
Dorin era medic, cu câțiva ani mai în vârstă, și făcea o navetă ușoară la Titu. Legătura depășise un cincinal ca vechime și, după părerea mea, se ajunsese la stadiul acela în care începuse să se autodizolve.
Din constatări personale și statistici, dacă o relație amoroasă nu se concretizează într-un an și jumătate, cel mult 2 din clipa în care partenerii știu cum le stă în același pat și fără pijamale, anevoie se mai ajunge la Primărie.
Daniela, pe de altă parte, se îndrepta spre 31 de ani, intrase în panica de vârstă a fetelor bătrâne, ținea la Dorin - de altfel și o partidă - și dorea să se cazeze. Refuzul lui Dorin rămânea însă ferm.
În afară de faptul că mama lui își visa altfel de noră - frumoasă, de familie, doctoriță sau arhitectă și bogată - Dorin nutrea un singur vis: să emigeze în Canada. Își depusese de ani de zile actele în Nicolae Iorga, scrisese și la Europa liberă, dar în ciuda demersurilor, a memoriilor și a audiențelor, autoritățile refuzau să-i dea un răspuns concret.
- Eu aici nu rămân! Să știu că trec Marea Neagră înot și tot mă car!
- Sunt gata să te urmez în orice condiții, îl asigura Daniela. Legale sau clandestine.
- Trebuie să mă întrebi și pe mine dacă sunt de acord. Plec în necunoscut, în aventură, fără bani, fără relații. Crezi că am nevoie de o povară în plus, de responsabilitatea unei familii? Nu știu cum mă voi descurca eu singur, în cazuri din astea, la nevoie faci un compromis, o căsătorie din interes, sau pe gigolo-ul, obligatoriu e să fiu liber!
Anii treceau însă, răbdarea lui Dorin începuse să se tocească, iar Daniela devea tot mai convingătoare.
În sfârșit, pe la mijlocul unei toamne „mizerabile”, precoce și deprimată, după o pneumonie care-l ținuse la pat 6 săptămâni, sătul de așteptare și vlăguit de boală, Dorin acceptă să se facă nunta...
Povestea, în epocă, Daniela:
- ....Eram în culmea fericirii! Îmi comandasem un deux-pieces galben pai pentru cunuia civilă și mă zgâiam prin vitrine după o rochie albă, elegantă, pentru seară, ceva care să pot folosi și ulterior. Toate se aranjau de minune, lucrurile curgeau de la sine, maică-sa cârtea mai puțin și aveam promisiuni ferme pentru obținerea unui apartament! Nu pot să uit seara aceea! Nu aflam în garsoniera lui și leneveam în pat, ascultând ploaia și nu știu ce concert parcă de fierăstraie, avea damblaua lui cu muzica de cameră. Dar eu n-o auzeam, în cap îmi zornăia obsesiv „ia-ți mireasă, ziua bună, de la frați de la surori”. A doua zi, dimineața, urma să mergem împreună să ne facem analizele la Witting, unde Dorin avea o șustă și putea grăbi lucrurile. Când s-a terminat concertul....
Dorin trase halatul de casă peste pijama și se opri în fața oglinzii, trecându-și degetele prin păr. Daniela se întinse somnoroasă:
- Nu ne culcăm? Mâine avem o zi încărcată.
- Cobor numai o secundă, să văd dacă nu am ceva la cutia poștală. Când am venit de la serviciu, am uitat...
- Dacă nu ți-e lene, râse Daniela, du-te. Eu n-aș coborî din pat pentru nimic în lume!
Se întoarse cu un plic în mână, desfigurat, dând senzația că întreaga lui făptură arde, că-i gata să se prăbușească:
- E de la pașapoarte. Mi-au admis plecarea.
Daniela suferi mult. Se atașase de Dorin, îl iubea din toată inima, edificase perspective, se obișnuise cu gântul că face parte definitiv din viața ei și că, în general, a reușit în sfârșit să se aranjeze, că s-a orientat pe pârtia cea bună.
Mai gravă însă era credința că, o dată cu Dorin, pierduse unica și ultima șansă de a fi fericită, iar ghinionul, bine cunoscutul ei ghinion, ieșea deja din sfera umoristicului, urmărind-o cu fidelitate; dovedit și răsdovedit, se constituia în dominanta existenței sale.
În acele zile, bilanțul i se părea dezarstruos.
Împlinise 31 de ani, contemporanii ei se cazaseră toți, rămăseseră liberi doar puștii sub 25, și primea din ce în ce mai des oferte de „clandestinitate” din partea moșilor de 40 cu burticică, nevastă și copii.
În rest, sărăcia cea de toate zilele, groaza însoțind fiecare schimbare de anotimp care presupune obligatoriu și cea a vestimentației, mai cu seamă acum, în prag de primăvară - „scoți paltonul și ce te faci, că se vede totul?” - mai avea în față un an întreg de facultate, urma repartiția...
De aici încolo nici nu îndrăznea să se gândească!
- A fost o vreme, povestea ulterior Daniela, când mă gândeam serios la sinucidere. Mai mult decât lipsa de soluție a momentului, mă panica ideea că lucrurile nu se vor schimba niciodată, că sunt iremediabil născută sub o constelație blestemată; nimeni nu-și poate îndrepta destinul cu umărul, iar când acesta ți-e potrivnic, nu-ți rămâne mare lucru de făcut. Mă simțeam condamnată pe nedrept la perpetuă nefericire, era în dreptul meu să renunț la calvar. Mai aveam dinaintea ochilor și soarta maică-mii, doar mizerie și muncă de condamnată la galere, o singură pereche de chiloți buni pentru doctor, un palton mai bătrân ca mine și un caiet gros cu rețete economice și-mi spuneam că, decât o astfel de viață, mai bine mă spânzur în clipa următoare, de primul pom ieșit în cale.
A urmat un an greu.
N-ar fi fost mai greu ca alții, dar starea de deprimare a Danielei dădea relief și amplifica necazurile cât de mărunte, care altă dată treceau neobservate.
Familia aștepta nerăbdătoare să-și termine studiile, trăia cu sentimentul nelămurit și nemărturisit că diploma universitară a Danielei, ca un soi de talisman magic, le va schimba cursul existenței, va aduce în sfârșit soarele și pe ulița lor.
Dar, până la miracole, diploma presupunea avantaje concrete și imediate. Dintâi, un suflet mai puțin în grija și la masa familiei, un ajutor financiar cât de modest. Și pe urmă, Daniela avea un suflet bun, o să-și tragă și frații după ea.
De la Dorin primi o singură felicitare de Crăciun. Convențională, laconică. Era bine și îi dorea și ei tot bine. Îi telefonă, în schimb, maică-sa.
Exulta și, de atâta fericire, ziceai că o să plesnească la toate încheieturile.
Dorin își luase examenele pentru recunoașterea diplomei de medic, întâlnise o americancă foarte bine situată, se căsătoriseră și se stabiliseră în California.
Peste câțiva ani, Daniela avea să-i viziteze, exultând ea de data aceasta.
Altă poveste....
Ultimul an de facultate, ultimul examen dintre cele de absolvire. Mai urma, desigur, diploma, dar hopul cel mare aproape că fusese trecut.
Danielei nu-i venea să creadă.
Pentru prima oară în cariera ei de studentă, era integralistă, în fine, aproape, nu mai conta un examen, și simțea, ca un fel de premoniție, că lucrurile sunt pe cale să se îndrepte.
Un necaz, valabil pentru toți studenții, de altfel, interveni chiar în ziua examenului. Titularul catedrei de „Universală” fusese chemat la o conferință la Praga și îi ținea locul asistentul lui, Petrescu, figură tristă de amintire pentru multe generații.
Din relatările Danielei, am recunoscut imediat genul.
Nu există promoție, indiferent de profilul facultății, care să nu numere printre dascălii săi și câte un dobitoc sinistru, de obicei incompetent, proletar incult cu o excelentă părere despre sine însuși și totdeauna sadic. Tipul de examinator care așteaptă cu sufletul la gurăă ca studentul s-o încurce, radiază când aceasta se întâmplă și trântește cu satisfacție perversă.
Daniela răspunse modest, de 7. Un profesor mai puțin pretențios ar fi notat-o cu 6, în niciun caz mai puțin. Bref, Petrescu a trântit-o. La 32 de ani, în anul V, la ultimul examen dinaintea celui de diplomă. Deci, la toamnă, din nou studentă.
Ce contează!
Nu îndrăzni să spună nimic acasă.
Nici vorbă de admonestări sau sancțiuni, așa ceva nu se pomenise la ei în familie, dar simțea că pur și simplu nu poate face față cumplitei decepții, dezamăgirii din privirile lor, suferinței nearticulate de pe fugura de martiră grasă, urâtă și veșnic sacrificată a mamei. De luni de zile țeseau nădejdi, sperau, vedeau în sfâșit țărmul, la un întins de braț....
Daniela se căzni să pară veselă, acuzând în același timp o oboseală grea, vecină cu surmenajul. Simțea nevoia unei mici vacanțe, și pe bună dreptate, toată lumea era de acord.
Plecă chiar a doua zi dimineața la Constanța, unde aveau neamuri, pe sora domnului Zega și o verișoară.
- ...Sufeream ca un câine, își amintea Daniela. De astă dată chiar nu mai vedeam dinaintea ochilor decât beznă, iar perspectiva încă unui an petrecut în facultate mă scotea din minți. Îmi venea să urlu de durere și furie și, deși obișnuită cu ghinioanle, ăsta din urmă mi se părea de neconceput, cel mai nedrept! Ca și cum Dumnezeu Însuși vroia să-și bată joc de mine! Să fii atât de aproape de liman, iar tu să eșuezi, și încă singura din peste 150 de studenți! În zilele acelea, dacă l-aș fi întâlnit pe Petrescu, jur pe ce am mai scump că l-aș fi ucis!
Petrecea zile întregi plângând și, pentru că nu îndrăznise să vorbească nici cu mătușă-sa, aceasta, văzând-o deprimată și tot cu ochii roșii, își închipuia că suferă din cauza vreunui derbedeu.
Informată era doar verișoara Norica, o fătuță de 14 ani, dezghețatăă și sufletistă, care încerca s-o consoleze după puterile ei:
- Dacă tot ai făcut facultatea în 9 ani, ce mai contează încă unul? Anul viitor o să fie joacă pentru tine, știi toată materiam te duci doar ca să ai prezență...
O implora să meargăla plajă sau la plimbare, măcar la un film, dar Danielei nu-i ardea de nimic. Zăcea, lâncezea, plângea și dormea.
În semn de solidaritate, nici Norica nu mai ieșea, pendulând între camera Danielei și grădină.
- După vreo săptămână, a reușit să mă scoată totuși din casă. Atâta a insistat și m-a rugat plângând, că până la urmă am cedat. Am tras niște blugi pe mine, un tricou și espadrilele, mi-am strâns părul într-o coadă de cal; obrazul - ca vai de lume, umflat de plâns și nemachiat. Arătam înfiorător, nu mă puteam uita în oglindă, dar puțin îmi păsa....
Hmm, gândeam noi „fetele” , dacă Daniela, care nici în duminica Paștelui nu-i roză zambilică, spune că arăta înfiorător, înseamnă că era ceva de vise rele!
- Am ieșit pe bulevardul Tomis și am luat-o la deal, spre Mamaia. Nu vedeam nimic în jur, vitrinele „treceau” pe lângă mine, nu înregistram nimic din toaletele străzii. Începuse sezonul, veniseră primii turiști străini, arborând ultimele modele de vară din Vest - se purta în draci galben canar cu bleumarin, tocurile evazate și eșarfe cochete înfățurate pe cocuri înalte - dar astea aveam să le descopăr mai târziu, pentru că atunci efectiv nu le vedeam. Ronțăiam mașinal dintr-o pungă de floricele, Norica mă urma ca un cățel, făcând eforturi disperate să mă distreze, îmi făceam socoteala, trăgând cu ochiul la ceas, că plimbarea trebuia să dureze măcar 1 oră, pentru a motiva ieșirea și a pretexta oboseala....
O mașină „opulentă”, Chevrolet, a oprit pe neașteptate chiar în dreptul lor, la marginea trotuarului. Daniela înregistră, reflex, 2 inși - un șofer de casă mare, în uniformă și cu șapcă, și încă unul în spate.
Un cap rotund ca o bilă, cu o pereche de ochi iscoditori, coborî geamul portierei, interesându-se în limba franceză:
- Scuzați-mă, pe unde trebuie s-o luăm ca să ajungem în port?
Daniela îl vedea prima oară pe Jules, viitorul ei soț.
- I-am explicat pe unde s-o ia, nu era complicat, dar, tot așa, mecanic, fără să-l văd, ca un robot. Nu-mi ardea de nimic, iar de gagicăreală cel mai puțin. Nici n-apucasem să schimbăm 2 fraze, când, din senin, a oprit lângă noi un echipaj de miliție. Nu trebuie să vă mai povestesc cum stăteau lucrurile cu străinii pe vremea Marelui Bulă, cum vânau „japițele” care intrau în contact cu ei, ce aveai de tras după o simplă conversație cu un „imperialist”. Vajnicii noștri paznici ai ordinii ne-au luat de umeri și ne-au dat brânci s-o cărăm, dacă nu vrem s-o pățim. Am fugit ca din pușcă, doar un conflict cu autoritățile îmi mai lipsea în zilele acelea! În spatele nostru, Jules se „răscula”, făcea gură, adică de ce suntem bruscate pentru o simplă informație oferită la solicitarea unor turiști cu pașapoarte în regulă, cetățeni francezi, cazul va ajunge la ambasadă etc.
După mai puțin de 5 minute, în timp ce goneau spre casă, Daniela nervoasă, în pragul lacrimilor din cauza incidentului, Norica plină de remușcări, Chevroletul le ieși din nou în cale.
Jules le invită la o cafea.
O dragoste la prima vedere. Un coup de foudre mai clasic nici nu se putea închipui.
Era avocat în Lyon, provenind dintr-o familie de comercianți bogați, celibatar la 37 de ani. Cel mai interesant însă, și amănuntul căpăta semnificații speciale pentru Daniela, care vedea aici limpede mâna destinului, era faptul că Jules, structural anti-turist, părăsind în acel 197.. Franța pentru prima oară, decisese ca prim obiectiv - niciodată nu se va ști de ce - exact România.
După 2 săptămâni petrecute pe litoral, veni la București, să-i cunoască familia și s-o ceară de nevastă.
După 1 an de formalități complicate, zbucium, nerăbdare și acatiste la Biserica Sfântul Anton, scrisori înflăcărate și telefoane zilnice din Lyon, a dat Dumnezeu și s-au căsătorit.
Până în ultima clipă, Daniela a tremurat să nu se întâmple ceva, să nu intervină ceva....
....Peste câțiva ani, abătându-mă cu o buclă de la un itinerar care ducea spre sudul Franței, am vizitat-o la Lyon.
Ei, da - les copains! - de data asta, se putea afirma că Daniela o izbise!
Casă pricopsită, zi-i palat, slugi stilate, majordom „în dungi”, și asta spune mai mult decât piscină, jeep Grand Cheroquee, casă de vacanță în Baleare și alte simboluri, pentru noi, sărăntocii din Est, de opulență occidentală.
Daniela însăși se schimbase enorm, prezentând rezultatul viu a va să zică banii conjugați cu performanțele industriei de frumusețe aplicate la subiect.
Se filase, izbutind un trup pe care, fără a fi perfect, toate hainele cădeau bine, se făcuse tot ce se putea cu părul lânos - nu-i crescuse o coamă sălbatică a la Brigitte Bardot, dar cel puțin nu mai constiuia un defect, trecea neobservat - machiajul inspirat scotea în evidență aerul bizantin al trăsăturilor și, în primul rând, căpătase alura și acea inconfundabilă dezinvoltură a cetățeanului avut din țările membre (fondatoare) NATO.
În totul, devenise o persoană interesantă, de o urâțenie fascinantă, care putea să intrige și să ispitească.
Pe lângă ea, cu cârpele mele făcute la Arta Modei din București, mă simțeam provincială și șleampată, ca o contabilă IAS Dârloagele...
Se simțea, desigur, fericită, dar nu părea copleșită, prăbușită sub povara norocului; în cele din urmă, viața îi dăduse ceea ce merita, nimic uluitor. Bineînțeles, își adusese și familia, îi aranjase cât se poate de bine, avea și o fetiță de 2 ani, iar drăguțul de Jules era nebun după amândouă.
Am stat 3 zile la ea, timp în care nu înceta să mă urmărească obsesiv cărămida învelită în jurnal de sub dulapul familiei Zega...
La despărțire mi-a spus că preconizează, pentru iarna ce vine, o vizită în România.
A venit, într-adevăr, după Anul Nou. Plină de cadouri - fusese dintotdeauna generoasă, trăind din plin bucuria de a dărui - triumfătoare și amețitor de elegantă.
Mi-au luat piuitul mantoul de vizon croit modern, și nu „clasic, să cadă în picioare și peste 20 de ani”, poșeta Chanel cu urechi și cataramă de aur.
Noi lucram pe atunci și duminicile, ne achitam datorii externe, îi luam pe toți la tone de oțel pe cap de locuitor și ne avântam în zbor, pe frig și întuneric, spre culmile cele mai înalte ale comunismului! Uite o ocazie pe care Daniela o ratase!
N-avea prea mult timp la dispoziție, Bucureștiul constituind doar o escală în drum spre Grecia, așa că, în dimineața următoare sosirii ei, s-a dus la Universitate. Intenționa să-și echivaleze diploma în Franța și avea nevoie de anumite acte.
Nu era singurul motiv și am rugat-o să mă lase s-o însoțesc. Pentru nimic în lume nu voiam să scap momentul! Un moment unic!
La secretariat, problema s-a rezolvat - ici, un Kent, dincolo un parfumel, o șocolată - dând din palme.
Inutil să amintesc să apariția ei a făcut senzație, era dezbrăcată, socotită, evaluată din priviri.
Marea reîntâlnire, însă, abia urma - motiv pentru care o și însoțisem - și ne-am îndreptat spre cabinetul lui Petrescu.
Doamne, cum mai seamănă unii „umanoizi” între ei!
Avusesem la facultate un imbecil de lector la Drept Internațional, tot așa, spaima lumii, buricul pământului, care - pretindeau studenții - „avea o plăcere în trup” să radă la examene: în inventarul lui figurau mai mulți restanțieri și repetenți decât duminici! Ăsta din fața noastră îi era frate geamăn.
Aceiași ochi mici, răutăcioși și plini de neîncredere, aceeași expresie silnică de parcă ar fi avut sub nas un cotlet de pisică, același glas de scapete, aceleași haine mototolite de individ care și-a petrecut noaptea într-un compartiment de clasa a 2-a.
Am trecut în plan secund, pregătindu-mă pentru un spectacol de zile mari.
La intrarea noastră, Petrescu a înălțat o privire subțiată. Aprioric, deranjat. A recunoscut-o pe Diana, dar fără nicio surpriză. Pariez că nu-i observase „ambalajul”, care făcea cât salariul lui pe o viață.
Bineînțeles că nu s-a ridicat, și-a săltat doar sprâncenele:
- Tovarășa Zega?
- Se poate spune și așa, a surâs Daniela.
- În ce problemă?
- Niciuna. Am venit doar să vă mulțumesc. Țineți minte? M-ați lăsat repetentă în anul V, ultimul examen înainte de absolvire....
Petrescu își încreți buzele și abordă un ton superior:
- Nu mi-am făcut decât datoria. Dacă....
- Dumnezeule! exclamă mieros Daniela, dar nu vă reproșez nimic. Am venit doar să vă mulțumesc că ați făcut-o. Datorită dumneavoastră, în loc să-l predau azi pe T. Neculuță, poetul cizmar, în fundul Deltei, la Murighiol....
De ce Murighiol, mi-a explicat-o ulterior. La repartiție, postul de profesor în respectivul sat de pescari rămăsese singurul neocupat. Îi aparținea de drept Danielei, studenta cu rezultatele cele mai slabe.
- ...așa cum s-ar fi întâmplat dacă terminam normal, o dată cu colegii mei, azi sunt căsătorită, stabilită în Franța și mă simt cât se poate de bine. Am venit doar să-mi exprim recunoștința că m-ați trântit. Ați schimbat întreg cursul existenței mele.
Nu-l slăbeam din ochi și, pe cuvânt, am avut ce vedea. După o clipă de surpriză, s-a transfigurat și a sărit în picioare, cu mâna întinsă spre Daniela:
- Tovarășă Zega! Nici nu știți ce bucurie mi-ați făcut! Sunteți primul student, mă rog, studentă, din cariera mea, care m-a înțeles și vine să-mi mulțumească. N-am trăit degeaba, mai există recunoștință pe lumea asta!
Și, jur, avea lacrimi în ochi!
Daniela m-a privit consternată. Uite cărui soi de dobitoc îi datora totul! Căci, dacă n-ar fi picat-o la examen, ea nu pleca la mare, dacă n-ar fi plecat la mare, nu l-ar mai fi cunoscut pe Jules, dacă nu l-ar fi cunoscut pe Jules, poate că ar fi șters la fund, acum, un cârd de pui de lipoveni cu ochi albaștri și murdari de dude....
Dacă, dacă, dacă....
Am luat-o pe Edgar Quinet și am intrat direct la Capșa ca să discutăm, la un Cinzano, cum e mai bine: să ai de-a face cu ticăloși sau cu cretini?
- Habar n-am, a conchis Daniela, și nici nu cred că are importanță. În ce mă privește, îi mulțumesc lui Dumnezeu că mi l-a scos pe Petrescu în cale. Îmi pare rău că nu l-am invitat să ia masa cu noi.
Pe urmă, am discutat ce toalete să-și ia cu ea la Atena.
A urmat un an greu.
N-ar fi fost mai greu ca alții, dar starea de deprimare a Danielei dădea relief și amplifica necazurile cât de mărunte, care altă dată treceau neobservate.
Familia aștepta nerăbdătoare să-și termine studiile, trăia cu sentimentul nelămurit și nemărturisit că diploma universitară a Danielei, ca un soi de talisman magic, le va schimba cursul existenței, va aduce în sfârșit soarele și pe ulița lor.
Dar, până la miracole, diploma presupunea avantaje concrete și imediate. Dintâi, un suflet mai puțin în grija și la masa familiei, un ajutor financiar cât de modest. Și pe urmă, Daniela avea un suflet bun, o să-și tragă și frații după ea.
De la Dorin primi o singură felicitare de Crăciun. Convențională, laconică. Era bine și îi dorea și ei tot bine. Îi telefonă, în schimb, maică-sa.
Exulta și, de atâta fericire, ziceai că o să plesnească la toate încheieturile.
Dorin își luase examenele pentru recunoașterea diplomei de medic, întâlnise o americancă foarte bine situată, se căsătoriseră și se stabiliseră în California.
Peste câțiva ani, Daniela avea să-i viziteze, exultând ea de data aceasta.
Altă poveste....
Ultimul an de facultate, ultimul examen dintre cele de absolvire. Mai urma, desigur, diploma, dar hopul cel mare aproape că fusese trecut.
Danielei nu-i venea să creadă.
Pentru prima oară în cariera ei de studentă, era integralistă, în fine, aproape, nu mai conta un examen, și simțea, ca un fel de premoniție, că lucrurile sunt pe cale să se îndrepte.
Un necaz, valabil pentru toți studenții, de altfel, interveni chiar în ziua examenului. Titularul catedrei de „Universală” fusese chemat la o conferință la Praga și îi ținea locul asistentul lui, Petrescu, figură tristă de amintire pentru multe generații.
Din relatările Danielei, am recunoscut imediat genul.
Nu există promoție, indiferent de profilul facultății, care să nu numere printre dascălii săi și câte un dobitoc sinistru, de obicei incompetent, proletar incult cu o excelentă părere despre sine însuși și totdeauna sadic. Tipul de examinator care așteaptă cu sufletul la gurăă ca studentul s-o încurce, radiază când aceasta se întâmplă și trântește cu satisfacție perversă.
Daniela răspunse modest, de 7. Un profesor mai puțin pretențios ar fi notat-o cu 6, în niciun caz mai puțin. Bref, Petrescu a trântit-o. La 32 de ani, în anul V, la ultimul examen dinaintea celui de diplomă. Deci, la toamnă, din nou studentă.
Ce contează!
Nu îndrăzni să spună nimic acasă.
Nici vorbă de admonestări sau sancțiuni, așa ceva nu se pomenise la ei în familie, dar simțea că pur și simplu nu poate face față cumplitei decepții, dezamăgirii din privirile lor, suferinței nearticulate de pe fugura de martiră grasă, urâtă și veșnic sacrificată a mamei. De luni de zile țeseau nădejdi, sperau, vedeau în sfâșit țărmul, la un întins de braț....
Daniela se căzni să pară veselă, acuzând în același timp o oboseală grea, vecină cu surmenajul. Simțea nevoia unei mici vacanțe, și pe bună dreptate, toată lumea era de acord.
Plecă chiar a doua zi dimineața la Constanța, unde aveau neamuri, pe sora domnului Zega și o verișoară.
- ...Sufeream ca un câine, își amintea Daniela. De astă dată chiar nu mai vedeam dinaintea ochilor decât beznă, iar perspectiva încă unui an petrecut în facultate mă scotea din minți. Îmi venea să urlu de durere și furie și, deși obișnuită cu ghinioanle, ăsta din urmă mi se părea de neconceput, cel mai nedrept! Ca și cum Dumnezeu Însuși vroia să-și bată joc de mine! Să fii atât de aproape de liman, iar tu să eșuezi, și încă singura din peste 150 de studenți! În zilele acelea, dacă l-aș fi întâlnit pe Petrescu, jur pe ce am mai scump că l-aș fi ucis!
Petrecea zile întregi plângând și, pentru că nu îndrăznise să vorbească nici cu mătușă-sa, aceasta, văzând-o deprimată și tot cu ochii roșii, își închipuia că suferă din cauza vreunui derbedeu.
Informată era doar verișoara Norica, o fătuță de 14 ani, dezghețatăă și sufletistă, care încerca s-o consoleze după puterile ei:
- Dacă tot ai făcut facultatea în 9 ani, ce mai contează încă unul? Anul viitor o să fie joacă pentru tine, știi toată materiam te duci doar ca să ai prezență...
O implora să meargăla plajă sau la plimbare, măcar la un film, dar Danielei nu-i ardea de nimic. Zăcea, lâncezea, plângea și dormea.
În semn de solidaritate, nici Norica nu mai ieșea, pendulând între camera Danielei și grădină.
- După vreo săptămână, a reușit să mă scoată totuși din casă. Atâta a insistat și m-a rugat plângând, că până la urmă am cedat. Am tras niște blugi pe mine, un tricou și espadrilele, mi-am strâns părul într-o coadă de cal; obrazul - ca vai de lume, umflat de plâns și nemachiat. Arătam înfiorător, nu mă puteam uita în oglindă, dar puțin îmi păsa....
Hmm, gândeam noi „fetele” , dacă Daniela, care nici în duminica Paștelui nu-i roză zambilică, spune că arăta înfiorător, înseamnă că era ceva de vise rele!
- Am ieșit pe bulevardul Tomis și am luat-o la deal, spre Mamaia. Nu vedeam nimic în jur, vitrinele „treceau” pe lângă mine, nu înregistram nimic din toaletele străzii. Începuse sezonul, veniseră primii turiști străini, arborând ultimele modele de vară din Vest - se purta în draci galben canar cu bleumarin, tocurile evazate și eșarfe cochete înfățurate pe cocuri înalte - dar astea aveam să le descopăr mai târziu, pentru că atunci efectiv nu le vedeam. Ronțăiam mașinal dintr-o pungă de floricele, Norica mă urma ca un cățel, făcând eforturi disperate să mă distreze, îmi făceam socoteala, trăgând cu ochiul la ceas, că plimbarea trebuia să dureze măcar 1 oră, pentru a motiva ieșirea și a pretexta oboseala....
O mașină „opulentă”, Chevrolet, a oprit pe neașteptate chiar în dreptul lor, la marginea trotuarului. Daniela înregistră, reflex, 2 inși - un șofer de casă mare, în uniformă și cu șapcă, și încă unul în spate.
Un cap rotund ca o bilă, cu o pereche de ochi iscoditori, coborî geamul portierei, interesându-se în limba franceză:
- Scuzați-mă, pe unde trebuie s-o luăm ca să ajungem în port?
Daniela îl vedea prima oară pe Jules, viitorul ei soț.
- I-am explicat pe unde s-o ia, nu era complicat, dar, tot așa, mecanic, fără să-l văd, ca un robot. Nu-mi ardea de nimic, iar de gagicăreală cel mai puțin. Nici n-apucasem să schimbăm 2 fraze, când, din senin, a oprit lângă noi un echipaj de miliție. Nu trebuie să vă mai povestesc cum stăteau lucrurile cu străinii pe vremea Marelui Bulă, cum vânau „japițele” care intrau în contact cu ei, ce aveai de tras după o simplă conversație cu un „imperialist”. Vajnicii noștri paznici ai ordinii ne-au luat de umeri și ne-au dat brânci s-o cărăm, dacă nu vrem s-o pățim. Am fugit ca din pușcă, doar un conflict cu autoritățile îmi mai lipsea în zilele acelea! În spatele nostru, Jules se „răscula”, făcea gură, adică de ce suntem bruscate pentru o simplă informație oferită la solicitarea unor turiști cu pașapoarte în regulă, cetățeni francezi, cazul va ajunge la ambasadă etc.
După mai puțin de 5 minute, în timp ce goneau spre casă, Daniela nervoasă, în pragul lacrimilor din cauza incidentului, Norica plină de remușcări, Chevroletul le ieși din nou în cale.
Jules le invită la o cafea.
O dragoste la prima vedere. Un coup de foudre mai clasic nici nu se putea închipui.
Era avocat în Lyon, provenind dintr-o familie de comercianți bogați, celibatar la 37 de ani. Cel mai interesant însă, și amănuntul căpăta semnificații speciale pentru Daniela, care vedea aici limpede mâna destinului, era faptul că Jules, structural anti-turist, părăsind în acel 197.. Franța pentru prima oară, decisese ca prim obiectiv - niciodată nu se va ști de ce - exact România.
După 2 săptămâni petrecute pe litoral, veni la București, să-i cunoască familia și s-o ceară de nevastă.
După 1 an de formalități complicate, zbucium, nerăbdare și acatiste la Biserica Sfântul Anton, scrisori înflăcărate și telefoane zilnice din Lyon, a dat Dumnezeu și s-au căsătorit.
Până în ultima clipă, Daniela a tremurat să nu se întâmple ceva, să nu intervină ceva....
....Peste câțiva ani, abătându-mă cu o buclă de la un itinerar care ducea spre sudul Franței, am vizitat-o la Lyon.
Ei, da - les copains! - de data asta, se putea afirma că Daniela o izbise!
Casă pricopsită, zi-i palat, slugi stilate, majordom „în dungi”, și asta spune mai mult decât piscină, jeep Grand Cheroquee, casă de vacanță în Baleare și alte simboluri, pentru noi, sărăntocii din Est, de opulență occidentală.
Daniela însăși se schimbase enorm, prezentând rezultatul viu a va să zică banii conjugați cu performanțele industriei de frumusețe aplicate la subiect.
Se filase, izbutind un trup pe care, fără a fi perfect, toate hainele cădeau bine, se făcuse tot ce se putea cu părul lânos - nu-i crescuse o coamă sălbatică a la Brigitte Bardot, dar cel puțin nu mai constiuia un defect, trecea neobservat - machiajul inspirat scotea în evidență aerul bizantin al trăsăturilor și, în primul rând, căpătase alura și acea inconfundabilă dezinvoltură a cetățeanului avut din țările membre (fondatoare) NATO.
În totul, devenise o persoană interesantă, de o urâțenie fascinantă, care putea să intrige și să ispitească.
Pe lângă ea, cu cârpele mele făcute la Arta Modei din București, mă simțeam provincială și șleampată, ca o contabilă IAS Dârloagele...
Se simțea, desigur, fericită, dar nu părea copleșită, prăbușită sub povara norocului; în cele din urmă, viața îi dăduse ceea ce merita, nimic uluitor. Bineînțeles, își adusese și familia, îi aranjase cât se poate de bine, avea și o fetiță de 2 ani, iar drăguțul de Jules era nebun după amândouă.
Am stat 3 zile la ea, timp în care nu înceta să mă urmărească obsesiv cărămida învelită în jurnal de sub dulapul familiei Zega...
La despărțire mi-a spus că preconizează, pentru iarna ce vine, o vizită în România.
A venit, într-adevăr, după Anul Nou. Plină de cadouri - fusese dintotdeauna generoasă, trăind din plin bucuria de a dărui - triumfătoare și amețitor de elegantă.
Mi-au luat piuitul mantoul de vizon croit modern, și nu „clasic, să cadă în picioare și peste 20 de ani”, poșeta Chanel cu urechi și cataramă de aur.
Noi lucram pe atunci și duminicile, ne achitam datorii externe, îi luam pe toți la tone de oțel pe cap de locuitor și ne avântam în zbor, pe frig și întuneric, spre culmile cele mai înalte ale comunismului! Uite o ocazie pe care Daniela o ratase!
N-avea prea mult timp la dispoziție, Bucureștiul constituind doar o escală în drum spre Grecia, așa că, în dimineața următoare sosirii ei, s-a dus la Universitate. Intenționa să-și echivaleze diploma în Franța și avea nevoie de anumite acte.
Nu era singurul motiv și am rugat-o să mă lase s-o însoțesc. Pentru nimic în lume nu voiam să scap momentul! Un moment unic!
La secretariat, problema s-a rezolvat - ici, un Kent, dincolo un parfumel, o șocolată - dând din palme.
Inutil să amintesc să apariția ei a făcut senzație, era dezbrăcată, socotită, evaluată din priviri.
Marea reîntâlnire, însă, abia urma - motiv pentru care o și însoțisem - și ne-am îndreptat spre cabinetul lui Petrescu.
Doamne, cum mai seamănă unii „umanoizi” între ei!
Avusesem la facultate un imbecil de lector la Drept Internațional, tot așa, spaima lumii, buricul pământului, care - pretindeau studenții - „avea o plăcere în trup” să radă la examene: în inventarul lui figurau mai mulți restanțieri și repetenți decât duminici! Ăsta din fața noastră îi era frate geamăn.
Aceiași ochi mici, răutăcioși și plini de neîncredere, aceeași expresie silnică de parcă ar fi avut sub nas un cotlet de pisică, același glas de scapete, aceleași haine mototolite de individ care și-a petrecut noaptea într-un compartiment de clasa a 2-a.
Am trecut în plan secund, pregătindu-mă pentru un spectacol de zile mari.
La intrarea noastră, Petrescu a înălțat o privire subțiată. Aprioric, deranjat. A recunoscut-o pe Diana, dar fără nicio surpriză. Pariez că nu-i observase „ambalajul”, care făcea cât salariul lui pe o viață.
Bineînțeles că nu s-a ridicat, și-a săltat doar sprâncenele:
- Tovarășa Zega?
- Se poate spune și așa, a surâs Daniela.
- În ce problemă?
- Niciuna. Am venit doar să vă mulțumesc. Țineți minte? M-ați lăsat repetentă în anul V, ultimul examen înainte de absolvire....
Petrescu își încreți buzele și abordă un ton superior:
- Nu mi-am făcut decât datoria. Dacă....
- Dumnezeule! exclamă mieros Daniela, dar nu vă reproșez nimic. Am venit doar să vă mulțumesc că ați făcut-o. Datorită dumneavoastră, în loc să-l predau azi pe T. Neculuță, poetul cizmar, în fundul Deltei, la Murighiol....
De ce Murighiol, mi-a explicat-o ulterior. La repartiție, postul de profesor în respectivul sat de pescari rămăsese singurul neocupat. Îi aparținea de drept Danielei, studenta cu rezultatele cele mai slabe.
- ...așa cum s-ar fi întâmplat dacă terminam normal, o dată cu colegii mei, azi sunt căsătorită, stabilită în Franța și mă simt cât se poate de bine. Am venit doar să-mi exprim recunoștința că m-ați trântit. Ați schimbat întreg cursul existenței mele.
Nu-l slăbeam din ochi și, pe cuvânt, am avut ce vedea. După o clipă de surpriză, s-a transfigurat și a sărit în picioare, cu mâna întinsă spre Daniela:
- Tovarășă Zega! Nici nu știți ce bucurie mi-ați făcut! Sunteți primul student, mă rog, studentă, din cariera mea, care m-a înțeles și vine să-mi mulțumească. N-am trăit degeaba, mai există recunoștință pe lumea asta!
Și, jur, avea lacrimi în ochi!
Daniela m-a privit consternată. Uite cărui soi de dobitoc îi datora totul! Căci, dacă n-ar fi picat-o la examen, ea nu pleca la mare, dacă n-ar fi plecat la mare, nu l-ar mai fi cunoscut pe Jules, dacă nu l-ar fi cunoscut pe Jules, poate că ar fi șters la fund, acum, un cârd de pui de lipoveni cu ochi albaștri și murdari de dude....
Dacă, dacă, dacă....
Am luat-o pe Edgar Quinet și am intrat direct la Capșa ca să discutăm, la un Cinzano, cum e mai bine: să ai de-a face cu ticăloși sau cu cretini?
- Habar n-am, a conchis Daniela, și nici nu cred că are importanță. În ce mă privește, îi mulțumesc lui Dumnezeu că mi l-a scos pe Petrescu în cale. Îmi pare rău că nu l-am invitat să ia masa cu noi.
Pe urmă, am discutat ce toalete să-și ia cu ea la Atena.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu