A cincea fiolă, Michael Palmer

..........................................................
                      4-9

            Ben era impresionat de faptul că vecina lui a ales să nu facă vreo remarcă despre faptul că

prin frigiderul lui bătea vântul.
   Trecuseră trei zile de când se întorsese din Cincinnati şi vecina lui de optzeci de ani interpretase cei doi ochi vineţi ca pe un accident legat de muncă, iar despre nasul umflat spusese doar:
   „Aveţi o bubiţă pe nas“, după cum se pronunţase şi doctorul Banks. „Nu puteţi face nimic, dar trebuie să vă feriţi să mai fiţi lovit acolo“, fusese diagnosticul şi remediul pentru durerea din piept. „O fisură mică într-una din coaste. Nu puteţi face nimic, dar trebuie să evitaţi să mai fiţi lovit acolo“, fusese tratamentul pentru durerea de coaste.
   Oricât de iritantă era vecina lui, Ben admitea că era recunoscător pentru ajutorul pe care i-l oferea. Durerile de cap, care după Banks erau provocate de o comoţie - „Nu puteţi face nimic, dar trebuie să evitaţi să mai fiţi lovit acolo“ - mai scăzuseră în intensitate, de la un nivel 8 la 4, şi, din „permanente“, le simţea „numai când se mişca“.
   Ben niciodată nu se descurcase prea bine cu durerea, de orice tip ar fi fost, şi acum era obosit de tot disconfortul provocat de ele şi foarte supărat pe faptul că se simţea inactiv. Avea multe de făcut.
   - Doamna Satterfield, vreau ceaiul simplu. Vă sunt recunoscător pentru ajutor. Mi-aş dori să ştiu cum vă pot răsplăti pentru toată bunătatea.
   - Lasă, dragule. Lasă că ajungi tu la vârsta mea. Vei dori cu disperare să contezi pentru cineva.
   „Să nu fii prea sigură de asta“, s-a gândit Ben.
   Idealismul lui Alice Gustafson, săptămâna obositoare în Florida, întâlnirea misterioasă cu Madam Sonja, memoria remarcabilă a domnului Schyler Gaines, întâlnirea din Laurel Way şi, în final, descoperirea adevăratului nume al victimei lui, Lonnie Durkin, toate astea lăsaseră urme în sufletul lui şi alungaseră plictiseala. Făcuse tot ce trebuia să facă şi acum plănuia să intre din nou în cochilia lui până la un nou caz.
   Totuşi, înainte de asta, mai avea ceva important de făcut - trebuia să facă o vizită familiei din Conda, Idaho.
   - Ei bine, doamna Satterfield, a zis el, dacă într-adevăr gândiţi aşa, mai am o ultimă favoare să vă cer.
   - Orice, dragule.
   - Trebuie iarăşi să plec. Vreau să-l hrăniţi pe Pincus şi să udaţi ăă... să-l hrăniţi şi să-i daţi apă lui Pincus.
   - Îmi cer scuze că spun asta, dar domnule Callahan, nu puteţi pleca în starea în care sunteţi.
   - Probabil aveţi dreptate, dar trebuie să plec.
   Durerea înfiorătoare din coaste, care devenea foarte puternică la orice mişcare, era, totuşi, suportabilă. Nu putuse pleca în Idaho din cauza durerilor de cap. După ce se întorsese şi petrecuse şase ore cu doctorul Banks şi cu cei de la radiologie, primise vizita lui Alice Gustafson care, îngrijorată, venise la el cu un buchet de flori de câmp.
  La o ceaşcă de ceai cu prăjituri, aduse de doamna Gustafson, el îi povestise, minut cu minut, toată tărăşenia cu atacul din Laurel Way.
   - Ştiam eu! a exclamat Gustafson când el terminase de povestit. Eram sigură că femeia din Maine spune adevărul. Îţi poţi da seama de asta.
   Expresia de pe faţa ei era un amestec de duritate şi dorinţă de răzbunare.
   - Armele mă îngrijorează teribil, a continuat ea, dar nu mă miră ce ai descoperit. Traficul de organe este o afacere foarte mare, cu preţuri exorbitante. Cei implicaţi în acest tip de comerţ nu sunt nişte bandiţi oarecare.
   - Mulţi dintre bandiţii pe care îi cunosc eu i-ar invidia pentru arsenalul din acel garaj.
   - Nici nu vă puteţi da seama de ce sume este vorba. În unele ţări, cei care pleacă în străinătate pentru transplant de organe, primesc de la autorităţile din domeniul sănătăţii din ţara de origine o compensaţie de circa o sută de mii de dolari. Motivul este simplu: sistemul economiseşte mult mai mult aşa. Costurile de dializă sunt uriaşe. Dacă oamenii pleacă în străinătate pentru transplant, lista celor care aşteaptă pentru acest gen de intervenţii devine mai scurtă şi, prin urmare, costurile legate de dializă sunt mai mici.
   - Îmi imaginez că cei care au nevoie de un transplant de măduvă osoasă sunt cei mai disperaţi.
   - Exact. Este o chestiune de viaţă şi de moarte. Dintre toate organele, transplantul de măduvă osoasă necesită o compatibilitate absolută, perfectă chiar, de ţesut între donator şi beneficiar. Nu ştiu dacă aceşti oameni se ocupă şi de alte organe.
   - Nu m-ar surprinde deloc dacă s-ar ocupa. Indiferent de specializarea lor, acele pistoale şi mitraliere sugerează că este o afacere pe viaţă şi pe moarte. Dar dacă tot vorbim de moarte, de ce credeţi că cei din rulotă pur şi simplu nu i-au omorât pe Lonnie şi pe femeia din Maine?
   Gustafson a ridicat nedumerită din umeri.
   - Poate au şi ei o limită, a spus ea. Sau poate sunt interesaţi ca victimele să fie viaţă în cazul în care ar avea nevoie să repete procedura. Ţineţi minte, femeia a zis că a fost drogată şi ţinută cu ochii legaţi mai tot timpul. Nu îşi aduce aminte prea multe lucruri despre răpire, aşa că nu au fost nevoiţi să o omoare.
   - Sau poate aleg intenţionat oameni care nu prezintă prea multă credibilitate în faţa autorităţilor.
   - Şi asta e o teorie bună. Dar dacă oamenii cu rulota ştiu bine ce fac, atunci potrivirea de ţesut este singurul lucru care contează.
   - Ce şanse sunt ca o personă să fie perfect compatibilă cu altcineva ?
   - Perfect ? Nu prea multe - în special, în cazul persoanelor cu grupa sangvină O şi proteine rare din leucocite.
   Iniţial, Gustafson intenţionase să sune imediat la familia lui Lonnie Durkin, dar Ben o rugase să-l lase să se ducă personal să le dea vestea.
   - Simt că trebuie să fac asta, s-a justificat el.
   - Încă nu puteţi să vă ţineţi pe picioare.
   - Daţi-mi trei sau patru zile şi o să-mi revin.
   - De unde acest zel, domnule Callahan ? Nu prea mai am bani să vă plătesc...
   - Nu este vorba de bani, doamnă profesor. Nu stiu exact... poate am nevoie de o finalizare.
   - Înţeleg... Ei bine, nu trebuie să vă jenaţi de aceste sentimente, domnule Callahan. Mulţi dintre adepţii noşti descoperă că pe măsură ce află mai multe lucruri care se întâmplă în lume, devin mai puţin sceptici. Doamna Gustafson i-a întins un plic. Aţi făcut o treabă grozavă. Într-o bună zi poate vom avea un buget suficient pentru a vă angaja permanent. Ce vreţi să faceţi cu rulota Winnebago?
   - Nu cred că tipul cu rulota ştie sigur ce sunt: un detectiv particular sau un spărgător de duzină. De fapt, nici nu cred că a reuşit să-mi vadă faţa până când i-am învineţit ochii. În garaj era întuneric. Dacă poliţia se duce acolo, oamenii cu rulota îşi vor da seama că nu sunt un simplu hoţ.
   - Dar Lonnie Durkin a murit din cauza lor. Dacă noi nu facem nimic şi cineva păţeşte ceva rău, voi fi foarte supărată.
   - Bine, bine. Am înţeles. Ben s-a gândit câteva momente, după care a continuat. O să intru pe net şi o să mai dau şi câteva telefoane unor oameni pe care îi cunosc. Poate reuşesc să găsesc un detectiv particular în Cincinnati care are legături cu poliţia. Ar putea verifica dacă rulota mai este în garajul acela şi ar putea trimite poliţia cu un mandat de percheziţie pentru arme sau ceva de genul ăsta.
   - Îmi pare rău, dar nu cred că mai am bani să-l plătesc, a spus Gustafson.
   Detectivul a ridicat cecul primit de la Controlul Traficului de Organe.
   - Am eu.

                Ben a trebuit să întreprindă o călătorie dureroasă până la birou şi să caute vreo douăzeci şi patru de ore ca să găsească un detectiv particular în Cincinnati, care să fie dispus să facă ceea ce i se cerea, pe suma de bani disponibilă. Detectivul se numea Arnie Dolan şi şi-a îndeplinit misiunea foarte repede.
   - Nu mai e, i-a spus el lui Ben la telefon, la doar câteva ore după prima discuţie.
   - Rulota?
   - Şi aia. Dar eu mă refeream la garaj. A ars până în temelie ieri. Şi acum probabil mai iese fum din resturi. Incendiul s-a extins şi la altă casă.
   - Ce a zis poliţia? Este vorba de un incendiu premeditat?
   - Unul neîndemânatic, spun ei. Se pare că au găsit o butelie de gaz în ce a mai rămas din garaj.
   - Hm, destul de suspect, a spus Ben, întrebându-se dacă această reacţie însemna că oamenii cu rulota şi-au dat seama că el nu este un spărgător.
   Poate îşi luaseră măsuri riguroase de precauţie. În orice caz, după ce găsise folografia lui Lonnie Durkin, ar fi trebuit să plece în vârful picioarelor din garaj.

                 Chiar şi la adăpostul confortabil al Range Roverului său, niciun medicament din lume nu ar fi putut să-l ajute să parcurgă cei 2 500 de kilometri de la Chicago până în Conda, Idaho.
   Orăşelul se afla chiar la nord de Soda Springs, la vreo 90 de kilometri spre sud-est de Pocatello, care, la rândul său, era în cotul de sud-est al statului, la nici 160 de kilometri de Wyoming sau Utah. De aceea, a zburat la Pocatello, prin Minneapolis, şi de acolo a închiriat un Blazer.
   Banii de la Controlul Traficului de Organe se topiseră ca gheaţa de martie, iar situaţia lui financiară nu se schimbase cu nimic. Probabil, când avea să se întoarcă la Chicago, avea să dea un anunţ în ziarele locale. Pentru moment, era acolo unde trebuia să fie, făcând ceea ce, în esenţă, îşi dorea să facă.
   Pe parcursul întregii călătorii, se tot întrebase de ce inventatorul corsetului elastic nu primise încă Premiul Nobel.
   Durerea lui de cap devenise suportabilă şi începuse chiar să respire pe nas. Cu fractura costală era însă o altă discuţie.
   Doctorul Banks îl asigurase că avea fracturată o singură coastă şi că resul nu erau fisurate sau deplasate, dar, timp de vreo şase zile Ben refuzase să dea crezare acestui dignostic. Chiar şi după ce îşi pusese corsetul-minune, cea mai mică mişcare se amplifica dureros în tot corpul. Fără corset, nici măcar nu putea să respire.
   Oricât de mare ar fi fost durerea, ea nu se putea compara cu trauma emoţională pe care o resimţea la gândul că trebuia să dea ochii cu o mamă şi cu un tată şi să le spună că fiul lor este mort. Ben nu voia să-i deranjeze pe părinţii lui Lonnie Durkin, dar nu se vedea aparând la uşa lor neanunţat, aşa că îi sunase de la aeroportul din Pocatello.
   Mama lui Lonnie, Karen, nu insistase la telefon, obligându-l să-i spună că fiul ei este mort, dar Ben îşi dăduse seama că ştia deja. Stabiliseră o oră pentru întâlnire şi Karen îi explicase cum să ajungă la ferma lor.
   Ben făcuse o oprire scurtă la Soda Springs pentru a se aduna, luase câteva pastile de Motrin, se cazase la pensiunea Hooper Springs, iar apoi se dusese în parcul Hooper Springs unde petrecuse ceva timp privind splendidul gheizer. Din parc, plecase spre autostrada 34 şi o luase la nord, spre micul sătuc Conda.

          Adormit, liniştit şi foarte mic, sătucul Conda i-a adus aminte de Curtisville, Florida, satul lui Schyler Gaines, patronul benzinăriei.
   A încercat să-şi imagineze masivul Adventurer, cu Vincent la volan şi Connie pe scaunul din dreapta, mergând prin sat ca un rechin mare alb flămând, căutând Pugsley Road Hill şi pe băiatul care, după cum ştiau foarte bine, era donatorul compatibil pentru un beneficiar aflat la mii de kilometri distanţă.
   Instrucţiunile lui Karen Durkin l-au adus pe Ben pe un drum de ţară care străbătea lanuri de grâu. Se întreba unde, în această câmpie fără margini, era ascuns Pugsley Hill.
   După vreo trei kilometri, printre lanuri nesfârşite de grâu, a apărut o gospodărie cu hambare, grajduri, cai şi o căsuţă albă cu două etaje, cocoţată pe culmea unui deluşor.
   Deasupra intrării în fermă era agăţată o pancartă pe care scria Little Farm.
   Karen Durkin şi soţul său, Ray, îl aşteptau nerăbdători, pe mica terasă din faţa casei. Ambii păreau să aibă peste cincizeci de ani, dar puteau, la fel de bine, să aibă şi cu zece ani mai mult. Feţele lor erau îmbătrânite şi oneste, ca ale unor ţărani, oameni muncitori.
   Strângerea de mână a lui Ray era puternică şi fermă, iar Ben a simţit bătăturile.Tristeţea din ochii bărbatului însă era greu de măsurat.
   - Lonnie e mort, nu-i aşa ? a întrebat el înainte de a intra în casă.
   Ben a dat aprobator din cap.
  - Îmi pare foarte rău, a reuşit el să spună.
  Karen l-a condus într-o bucătărie luminoasă, primitoare, cu perdele înflorate destul de uzate şi o masă rotundă din lemn de stejar care părea să fie făcută de mână. Lângă uşă s-a oprit un căţel care a început să se scarpine.
   - El e Joshua, a spus Karen.
   - Un pit bull alb-negru, a spus zâmbind Ben. E adorabil.
   - Mulţumim. E al doilea căţel pe care îl avem. Abia a făcut patru ani. Woody, primul nostru căţel, împlinise 16 ani. Lonnie i-a botezat pe amândoi. Foarte cuminţi şi foarte credincioşi. Poate dacă Joshua era cu Lonnie în ziua aceea...
   Femeia a tăcut şi şi-a şters lacrimile.
   În capătul bucătăriei era un birou din lemn pe care erau aranjate nişte fotografii înrămate; în unele apărea un băieţel, în altele un tânăr. Ben era convins că era Lonnie la diferite vârste.
   - Era un băiat atât de bun, a spus Karen după ce a pus pe masă ceştile mari cu cafea şi un platou cu prăjituri de casă cu ciocolată. La naştere mi-au spus că a avut cordonul ombilical înfăşurat în jurul gâtului şi din cauza asta creierul lui nu a mai primit suficient oxigen. Nu prea a mers la şcoală, dar iubea animalele şi toţi cei care lucrează la ferma noastră îl adorau.
   Acum Ben înţelegea de ce Madam Sonja făcuse două seturi de desene. Unul era, în mod clar, Lonnie cel din fotografii. Al doilea era bărbatul care ar fi devenit într-o zi.

            Se gândea la asta în timp ce le spunea celor doi părinţi mai multe despre moartea fiului lor. A considerat că nu trebuie să le arate pozele făcute de medicul legist sau desenele lui Madam Sonja, decât dacă, bineînţeles, ei solicitau să le vadă.
   - Aici aveţi numărul de telefon al poliţiei din Fort Pierce şi pe al doctorului Woyczek, medicul legist. Ei vă vor spune dacă este nevoie să veniţi să identificaţi corpul personal sau dacă aţi putea să trimiteţi un obiect cu amprentele lui Lonnie şi, dacă este posibil, fişa lui dentară. Oficiul de poliţie local vă poate ajuta să comunicaţi cu ei şi puteţi alege orice firmă de pompe funebre pentru aranjamentele legate de aducerea corpului lui Lonnie şi înmormântarea lui aici.
   - Karen, ce ţi-am spus eu, a intervenit Ray. Ţi-am spus că e mort.
   - Mă bucur că nu a suferit prea mult, a răspuns soţia lui. Domnule Callahan, vrem să ne spuneţi tot ce ştiţi în legătură cu fiul nostru: cum a ajuns în Florida şi cine ar fi putut să-i facă una ca asta.
   - Cred că ştiu de ce, în mare, şi cred că ştiu şi cum. Dar cine şi, mai ales, de ce Lonnie, mă credeţi sau nu, voi trebuie să mă ajutaţi să aflu.
   Pe parcursul următoarei ore, întrerupt doar de câteva ori de familia Durkin, Ben a povestit totul, de la întâlnirea lui cu Alice Gustafson până la decizia de a veni în Conda şi de a le aduce personal vestea despre moartea lui Lonnie.
   - Aha, deci aşa v-aţi ales cu ochiul vânăt, a spus Ray, vizibil impresionat, când Ben a terminat relatarea.
   - E frumos din partea voastră că nu m-aţi întrebat asta mai devreme. Dar cred că l-am lovit şi eu destul de bine.
   - Nu ne-aţi spus de ce oamenii ăştia l-au ales pe Lonnie al nostru, a murmurat Karen.
   - Nu ştiu. Pot să vă spun doar atât - nu cred că au venit după Lonnie fără să ştie exact tipul de ţesut.
   - Cum puteau să ştie asta?
   - Există o singură metodă - în urma analizelor de sânge.
   - Dar noi nu i-am făcut analiza ţesutului.
   - I-aţi făcut vreodată o analiză sangvină?
   Soţii Durkin s-au uitat unul la celălalt.
   - În urmă cu doi ani, a spus Karen dintr-odată.
   - A avut nişte ameţeli, a completat Ray. Doctorul Christiansen a spus să le facem.
   - Credeţi că pot vorbi cu el? a întrebat Ben.
   - Cu ea, a răspuns Karen. Doamna Christiansen. Cred că o să accepte, mai ales dacă vin şi eu cu dumneata la Soda Springs.
   - Putem să o sunăm astăzi?
   - De ce nu. Este un doctor foarte bun.
   - Chiar şi eu merg la ea, a spus Ray mândru.
   - Să sperăm că după ce vorbesc eu cu ea, va fi de acord să se întâlnească cu dumneata şi fără noi. Nu-mi e greu să merg până în Soda Springs, dar după ce-am aflat veştile astea, avem foarte mult de lucru.
   - Aveţi dreptate. Îmi pare rău că nu mi-am dat seama.
   - Staţi liniştit. Sunteţi un om minunat. Nu aveţi ce face, în privinţa celor întâmplate, cu excepţia faptului că aţi putea dezlega tot misterul, şi văd că vă străduiţi.

         Ben a tăcut o vreme, privindu-i pe Karen şi pe Ray, încercând să le înţeleagă pierderea inestimabilă. Putea fi oare ceva mai rău decât pierderea copilului?
   În acel moment, privindu-le feţele, a înţeles ceva, ceva care i se insinuase în minte în săptămânile de după întâlnirea cu Alice Gustafson.
   Era o persoană căreia îi păsa. Îi păsa de acest cuplu, care trebuia să-şi petreacă restul zilelor fără fiul lor. Îi păsa de patroana de motel din Maine, speriată, confuză, ridiculizată, pe care nu o întâlnise niciodată.
   Voia să se facă dreptate, să fie pedepsit asasinul nemilos şi fără remuşcări, care provocase atâta durere şi suferinţă.
   - Spuneţi-mi, în Soda Springs există spital? a întrebat Ben într-un final.
   - Spitalul Caribou Memorial. Nu este mare, dar oamenii spun că este un loc grozav. Din fericire, noi nu avem nevoie de spital. Adică, mă refer la...
   Deodată, Karen a început să plângă.

         Ben nu spunea nimic şi îşi sorbea cafeaua. Simţea un nod în gât.
   Întotdeauna crezuse că va fi tată şi că va avea doi sau trei copii. După destrămarea căsniciei sale, când devenise plictisit şi detaşat, începuse să nu-i mai pese că timpul se scurge foarte repede.
   Acum, în ciuda durerii pe care o citea pe feţele acelor oameni, se gândea cum ar fi să aibă copii.
   - Stau la o pensiune în Soda Springs, a spus el. Mă duc acolo, dar vorbim de dimineaţă ca să vedem cum facem cu doctorul.
   - Nu, nu, a spus Karen, revenindu-şi. Sunt bine. Haideţi să o sunăm pe doamna doctor Christiansen acum.
   - Dacă insistaţi. Analizele lui Lonnie au fost făcute la Spitalul Caribou Memorial?
   - Cred că da, a răspuns ea.
   - Nu, nu acolo, a intervenit Ray. Lângă farmacie se deschisese un laborator nou. L-am dus pe Lonnie acolo.
   - Un laborator nou?
   - Da. Într-o clădire nou-nouţă. Se deschisese cu o jumătate de an, poate un an înainte să mergem noi acolo. Nu mai ţin minte cum se numeşte.
   - Nici nu ştiam asta, a spus Karen. Haideţi să o sun pe doamna doctor Christiansen să vedem dacă are timp să se întâlnească cu dumneata. Va fi foarte tristă să audă de Lonnie. Chiar dacă nu l-a văzut de prea multe ori, era unul dintre preferaţii ei.
   Karen a sunat de la telefonul de pe masă, în timp ce Ray şi Ben stăteau liniştiţi, privind în ceştile de cafea.
   - Nicio problemă, Ben, l-a anunţat Karen după ce a terminat conversaţia. Se poate întâlni cu dumneata mâine la zece, la ea la birou. Aşa o să ai timp să mănânci şi un mic dejun copios şi să vezi parcul Hooper Springs.
   - Aşa voi face, a spus Ben, care, între timp, se ridicase şi dădea mâna cu Ray.
   S-a întors şi l-a mângâiat pe Joshua şi s-a îndreptat spre uşă când Karen a spus:
   - Of, apropo, era vorba de laboratorul Whitestone.
   - Poftim?
   - Laboratorul la care am făcut analizele lui Lonnie se numeşte Whitestone. Cred că face parte dintr-o reţea.
   - Cea mai mare reţea de laboratoare din lume, a spus Ben.

                                        CAPITOUL 13

              Poţi vedea altfel decât cu ochii?
   PLATON, Republica, Cartea I

   Era sânge peste tot - pe aleea de lângă casă, ţâşnea din pământ, îi curgea pe faţă.
   Ben foarte rar ţinea minte visele, dar acum se trezise la patru şi jumătate dimineaţa, în camera de la pensiunea Hooper Springs.
   Avusese mai multe coşmaruri, unul după altul, foarte violente - un lanţ de scenarii macabre, în care apărea o rulotă Winnebago plină de sânge. Uneori, el era la volan, alteori era Vincent, uriaşul pe care-l cunoscuse în garajul, deja dispărut, din Laurel Way.
   În acea noapte, se trezise de două ori, transpirat şi panicat de coşmarul pe care îl avusese, dar apoi uita totul. De două ori se dusese la baie şi se întorsese în pat, ca să cadă încă o dată în mrejele coşmarului sângeros şi terifiant.
   Într-un final, s-a ridicat, şi-a rezemat perna de tăblia patului şi a deschis cartea cu Trevor McGee, încercând să înţeleagă visul său lugubru. Când a simţit că este pe cale să adoarmă din nou, a făcut un duş lung şi a plecat din pensiune pentru a face o plimbare prin oraşul adormit.
   „Cât de mare?“ se întreba el, trecând pe lângă vitrinele magazinelor adormite şi făcând o scurtă oprire la farmacia Soda Springs. Dacă rulota Winnebago Adventurer era modalitatea prin care donatorii forţaţi erau puşi la dispoziţia unor beneficiari nerăbdători, cât de mare era anvergura acestei afaceri?
   După încă câţiva paşi, a ajuns la clădirea modestă din cărămidă roşie a laboratorului Whitestone. Se pare că în Chicago aceste laboratoare se vedeau la tot pasul.
   Unele dintre ele, ca cel la care mersese în urmă cu câţiva ani, erau simple centre în care se recolta sângele. Apoi, fiolele cu sânge erau transportate la un laborator regional în care erau făcute, propriu-zis, analizele.
   Laboratorul Whitestone din Chicago, unde îşi făcuse el analizele, se afla la nici cinci străzi de biroul lui. Şi-a amintit că doctorul Banks spunea că acest laborator lucrează foarte repede, eficient, că este de încredere şi că au crescut, de la o afacere mică, la cel mai mare număr de laboratoare din lume, cu o precizie şi o tenacitate aproape militărească.
   Soda Springs era, dacă ar fi dat crezare panoului de la intrarea în localitate, o comunitate de peste 3 300 de oameni.
   Se părea că această populaţie era suficientă ca Whitestone să fie prezent aici. Ben s-a uitat prin vitrină şi a văzut o sală de aşteptare frumoasă şi primitoare, cu câteva plante. O maşină de poliţie tocmai trecea pe stradă. Ofiţerul a încetinit, atât cât să vadă cine este străinul care se plimbă pe stradă la ora aceea a dimineţii, i-a făcut semn cu mâna şi a plecat.
   Ben s-a întrebat dacă nu cumva cineva dăduse telefon la poliţie pentru a raporta că un străin se plimbă pe strada principală a oraşului, la o oră atât de matinală. Bine aţi venit într-un oraş mic din America.
   Până la întâlnirea de la ora 10 mai erau câteva ore, aşa că s-a întors la pensiune, a mâncat un mic dejun destul de bun, cu ouă fierte şi tocană de vită de casă, apoi a verificat robotul telefonic de la birou.
   - Domnule Callahan, s-a auzit o voce groasă de bărbat. Mi-aţi fost recomandat de judecătorul Caleb Johnson, care mi-a zis că sunteţi cel mai bun detectiv particular din oraş ...
   „Dacă Johnson ştie cine sunt eu, s-a gândit Ben, atunci el este un detectiv mai bun decât mine“.
   Vocea a continuat să descrie un caz, aparent o posibilă infidelitate conjugală, informându-l că de rezultatul unei anchete discrete depindea o avere milioane. Omul spunea, de asemenea, că este gata să tripleze tariful obişnuit al lui Ben, dacă acorda prioritate acestui caz.
   „Triplu”.
   Ben a făcut câteva operaţiuni matematice în gând şi a concluzionat că, dacă va fi în stare să rezolve acest caz, va primi de câteva ori mai mult decât ce i-a dat Controlul Traficului de Organe, bani deja cheltuiţi, o sumă mai mare decât cea pe care refuzase să o primească de la Katherine de Souci. Triplu.
   Această voce groasă era o scară de ieşire din groapa adâncă în care se afla. A început să fredoneze refrenul cântecului „Peştele şi fluierul” a lui Prine.
   Tatăl nostru, iartă-ne pentru ceea ce trebuie să facem...
   Pentru moment, lucrurile mergeau mai bine...
   „Bine faci, bine găseşti“, s-a gândit el şi a zâmbit.

            Doctorul Marilyn Christiansen, specializată în medicină generală şi osteopatie, era o femeie plăcută, la vreo patruzeci şi ceva de ani, care avea cabinetul într-o casă frumoasă în stil victorian, în partea de est a oraşului.
   Opusul doctorului Banks, mereu grăbit şi agitat, ea a fost profund şocată să afle vestea despre moartea lui Lonnie Durkin şi, mai ales, de faptul că el fusese folosit ca donator de măduvă osoasă împotriva voinţei sale.
   - Este foarte trist, a spus ea. Era singurul copil în familie. Există cumva o altă explicaţie pentru moartea sa? a întrebat ea.
   - Nu, conform certificatului de deces emis de medicul legist din Florida. Pe fiecare şold erau vizibile urmele unei recoltări de măduvă.
   - Ce ciudăţenie! Nu l-am văzut pe Lonnie de prea multe ori. Era bolnav foarte rar. Dar l-am cunoscut. Toată lumea din oraş îl cunoştea. Era un băieţel dulce. Îi spun băieţel, chiar dacă avea peste douăzeci de ani, pentru că, ei, probabil ştiţi...
   - Da, ştiu, a spus Ben, încercând să evite subiectul. Părinţii lui mi-au spus că s-a plâns la un moment dat de ameţeli.
   - În urmă cu doi ani. Chiar dacă nu am suspectat nimic grav, am cerut efectuarea unor analize de sânge complete. Rezultatele au fost bune şi la scurt timp, ameţeala a dispărut. Cred că era un virus sau ceva de genul ăsta.
   - Analizele au fost făcute la Whitestone?
   - Da. Aş fi putut folosi laboratorul spitalului, dar auzisem că laboratorul Whitestone este puţin mai, ei bine, puţin mai eficient.
   - Ştiţi cumva cine conduce laboratorul?
   - Shirley Murphy. Nu o cunosc prea bine. Necăsătorită, are o fiică, adolescentă.
   - Aţi putea să o sunaţi să vedeţi dacă ar fi dispusă să se întâlnească cu mine astăzi?
   - Desigur, dar cred că vă va fi foarte uşor să o abordaţi.
   - De ce spuneţi asta?
   Doamna Christiansen a ezitat, după care a zâmbit enigmatic.
   - Văd că nu aveţi verighetă, a spus ea într-un final.
   - Divorţat.
   - Ei, Shirley este singură, cu studii superioare, iar Soda Springs este, hm, un oraş mic, de familişti.

            Ben nu fusese niciodată foarte intuitiv cu femeile, dar chiar şi el îşi dădea seama că Shirley Murphy îi face avansuri.
   Era o femeie destul de atrăgătoare, cam de vârsta lui, cu părul vopsit cu şuviţe, sâni mari şi şoldurile ample. Ben nu-şi dădea seama dacă de vină era recomandarea făcută de doamna doctor cu o zi înainte sau aşa obişnuia Shirley să vină la birou, dată cu un parfum extrem de puternic şi machiată strident. El nu era amator nici de una, nici de alta.
   Dar, având în vedere că putea să-l ajute, nu voia să-i spulbere fanteziile.
   Întrebarea era cât de mult putea să-i spună din toată povestea. Dacă ea ştia ce i se întâmplase lui Lonnie Durkin sau dacă pomenea de vizita lui cuiva care ştia, el ar fi comis o greşeală la fel de mare ca încercarea de a deschide uşa rulotei.
   Era momentul pentru un flirt creativ, nişte minciuni spuse frumos şi deştept, două chestiuni la care Ben nu se pricepea prea bine. Din fericire, doamna Christiansen fusese de acord să nu menţioneze profesia lui.
   - Domnule Callahan, nu cred că trebuie să dăm prea multe detalii legate de motivul vizitei dumneavostră, cu atât mai puţin despre meseria pe care o aveţi, spusese ea după ce telefonase la laborator. Shirley nu a vrut să mai audă nimic altceva în afară de „singur” şi „simpatic“. I-am spus că aţi venit pentru că aveţi tulburări de vedere ca urmare a unui accident auto şi că eraţi interesat de laboratorul Whitestone. Credeţi că m-am descurcat bine?
   Biroul doamnei Murphy era amenajat frumos şi elegant.
   Pe pereţi erau înrămate câteva tablouri de impresionişti francezi şi câteva diplome, dintre care una atesta că fusese numită Angajatul Lunii în cadrul laboratorului Whitestone.
   Volumele aranjate în bibliotecă arătau de parcă nu avuseseră ocazia să fie răsfoite.
   După toate aparenţele, doamna doctor avusese dreptate - Shirley era mai interesată de povestitor, decât de poveste.
   - Am o mică companie care face analize de histocompatibilitate, adică testul HLA, antigene leucocite umane, a spus Ben, urmărind atent reacţia ei. Se pare că Whitestone vrea să ne cumpere, dar eu voi rămâne director. Vor să mute biroul central din Chicago şi unul dintre locurile posibile ar fi Pocatello. Al doilea loc ar fi, din spusele lor, Soda Springs. Se pare că au o încredere mai mare în angajaţii din oraşele mai mici, care sunt mai loiali.
   - Asta este adevărat. Majoritatea angajaţilor noştri lucrează pentru noi de la deschidere, adică de trei ani. Ciudat, eu nu am auzit nimic de aceste schimbări.
   - Încă nu s-a anunţat. Sunt sigur că, după ce vor lua o decizie finală, vă vor anunţa.
   - Cred că ai dreptate, a spus Shirley. Deci, Ben, a continuat ea schimbând subiectul, făcând eforturi considerabile să ţină spatele drept, pieptul înainte şi ochii aţintiţi spre el, spune-mi cum este Chicago.
   - O, este un oraş frumos, a răspuns Ben, dorind să revină la subiectul de dinainte, nedorind însă să o ignore. Este un oraş viu, vibrant. Muzee, orchestre simfonice, muzică bună şi, desigur, lacul Michigan.
   - Sună bine.
   - Şi romantic. Cred că ţi-ar plăcea.
   - O, sunt sigură că mi-ar plăcea, mai ales dacă aş avea un ghid potrivit.
   - Cred că putem aranja asta.
   - Ei... poate te-ar tenta un tur în centrul orăşelului nostru. Fiica mea are antrenament după şcoală şi vine acasă abia la şase. Cred că pot să plec de aici mai devreme. Stai aşa, ce tot spun ? Eu sunt şefa. Ştiu că pot să plec mai devreme.
   - După această întâlnire am de dat câteva telefoane şi, deocamdată, îţi spun doar că trebuie să ţinem legătura... să vedem ce se mai întâmplă astăzi.
  Răspunsul lui Ben implica o promisiune şi Shirley s-a mai relaxat.
   - Atunci, Ben, spune-mi cum te pot ajuta să afli mai multe despre activitatea noastră. Noi efectuăm de două ori mai multe analize decât un laborator de spital, chiar dacă funcţionăm de-abia de trei ani.
   - Doar trei ani. Impresionant. Şi ce faceţi cu analizele de histocompatibilitate pentru transplant?
   - Să fiu sinceră, nu facem prea multe analize de genul ăsta. Candidaţii pentru transplant fac analize la centrele universitare. Puţinele pe care le avem le trimitem la Pocatello.
   - Ţineţi o evidenţă a celor care au făcut analzele aici ?
   - Nu tocmai. Putem face o listă cu toţi cei care au făcut acest tip de analize la noi, dar nu am voie să divulg prea multe informaţii legate de pacienţii noştri. Ei bine, Ben, dacă pentru tine este atât de important, aş putea face o excepţie. Până la urmă, eşti pe punctul de a intra în familia Whitestone, ca să zic aşa.

         S-a uitat adânc în ochii lui, semn al multor nopţi singuratice. Îşi dădea seama că abordarea ei izvora din disperare. Aproape că îi cerea să profite de ea.
   El îşi dorea foarte mult să obţină o listă a tuturor celor care făcuseră analize HLA la laboratorul din Soda Spring. Dacă Lonnie Durkin figura pe listă, înseamna că Marilyn Christiansen, cu toată bunăvoinţa ei, trebuia să dea nişte explicaţii.
   Cu toate astea...
   - Ascultă, Shirley, a spus el dintr-odată, este foarte drăguţ din partea ta că vrei să mă ajuţi, dar aş vrea doar să arunc o privire în laborator. Cât despre o întâlnire, mai pe seară, mi-ar plăcea foarte mult să te invit la cină, dar mă simt obligat să-ţi spun că tocmai am început o relaţie, care pare să fie destul de serioasă, şi de aceea aş vrea să ne limităm la conversaţie.
   „Până aici ţi-a fost ! Dacă vrei să ai succes în această meserie, ar trebui să citeşti mai puţine romane poliţiste.”
   Shirley Murphy nu părea dezamăgită. Dimpotrivă, Ben a avut impresia că se simte uşurată.
   - Îţi mulţumesc, Ben, a spus ea. Apreciez că ai fost sincer cu mine. Vino să-ţi arăt laboratorul nostru.
 
         Pe măsură ce traversa laboratorul, în mintea lui Ben a început să se contureze un scenariu. Se afla într-o sală de judecată, plimbându-se dintr-un capăt în celălalt, în mijlocul unui interogatoriu încrucişat.
   Faţa femeii pe care o interoga nu se vedea prea clar, dar cumva ştia că acea femeie era Shirley.
   „Să presupunem, spunea el, că Lonnie Durkin nu putea fi folosit ca potenţial donator de măduvă osoasă dacă nu ar fi făcut analizele de histocompatibilitate. Şi totuşi... trebuie să luăm în considerare faptul că acest transplant a fost efectuat. Se putea oare recolta o probă de sânge fără ca domnul Durkin să-şi dea seama de acest fapt? Părinţii şi doctorul băiatului au mărturisit că toată lumea ştia că Lonnie era mai lent în gândire. Poate că cineva a recoltat aceste probe de sânge, dar după aceea i-a ameninţat pe soţii Durkin sau pe Lonnie să nu divulge această informaţie. Este posibil aşa ceva? Eu, unul, nu prea cred. De ce l-ar fi ales pe el? Nu, doamnă, nu cred că s-a întâmplat aşa. Singurul loc în care putea avea loc recoltarea de sânge este aici în...”
   Scenariul imaginar a fost brusc întrerupt.
   Stătea în spatele lui Shirley care lăuda de zor virtuţile noii maşinării, a cărei denumire şi funcţie i-a scăpat complet lui Ben. Peste umărul ei, a văzut o tânără, tehnician la laborator, cu o coadă blondă şi lungă.
   Scotea un număr mare de tuburi cu sânge din congelator şi le aranja, cu multă grijă, în nişte containere de transport pline cu gheaţă uscată.
   - Shirley, într-adevăr, este o maşinărie minunată, a spus Ben, sperând ca ea să nu intre în detalii. Spune-mi, care este procentul de analize pe care le faceţi aici şi câte trimiteţi în alte laboratoare?
   - Bună întrebare. De fapt, acest echipament este atât de sofisticat, precis şi eficient, încât nu e nevoie de un număr prea mare de tehnicieni care să efectueze toate analizele biochimice sau generale pe care le primim. Cele mai obscure sau complicate le trimitem totuşi la laboratoarele Whitestone mai mari, regionale, sau la laboratoare specializate, ca al tău. Dar, în general, tot ce primim se procesează aici.
   - Excelent. Şi fiolele astea? Sunt trimise pentru analize mai detaliate?
   Doamna Murphy a râs.
   - Când am spus că trimitem câte ceva în afară, nu m-am referit la un asemenea volum.
  Shirley l-a luat cu grijă de braţ şi l-a condus spre tehnician.
   - Sissy, dânsul este domnul Ben Callahan din Chicago. Are un laborator de analize de histocompatibilitate pentru transplanturi.
   - Frumoasă amintire, a spus Sissy, arătând spre vânătăile de la ochi.
   - Eh, a răspuns Ben cu o sinceritate la care nu se aştepta nici el, ar trebui să-l vezi pe celălalt tip.
   - Sissy, a continuat Shirley, domnul Callahan este interesat de fiolele pe care le împachetezi tu acum.
   - Astea? Sunt rezervele.
   - Rezerve?
   - În cazul în care mostrele sunt contaminate sau rezultatele trebuie confirmate. Sau dacă avem nevoie de analize suplimentare din motive legale.
   - Din câte ştim noi, a spus doamna Murphy cu mândrie, laboratoarele Whitestone sunt singurele care îşi iau asemenea precauţii. Probabil de aceea am ajuns să fim cei mai buni în domeniu. Sunt conştientă de creşterea costurilor, dar, din câte mi s-a spus, noi suntem cei care acoperim toate cheltuielile şi nu beneficiarul sau societatea de asigurare.
   Ben simţea că o ia razna.
  - Deci, fiecărui pacient i se recoltează nişte fiole de rezervă care sunt îngheţate şi păstrate?
   - Da, fiolele cu dop verde, a spus doamna Murphy. De atât este nevoie. Recoltăm în medie patru fiole de sânge de la fiecare pacient - dopuri roşii, dopuri gri, dopuri mov, dopuri negre. Culoarea dopului se referă la substanţa chimică introdusă în proba de sânge. Numim fiola cu dop verde a cincea fiolă, chiar dacă unui pacient i-au fost recoltate doar două fiole.
   - Şi trebuie să transportaţi aceste fiole cu dop verde în afară?
   - Da, a răspuns Sissy. Altfel, în scurt timp, nu am avea suficient spaţiu pentru păstrarea lor. Sunt transportate într-un centru de păstrare din Texas.
   - ...şi ţinute acolo timp de un an, a completat Shirley.
  - Ce chestie! a murmurat Ben, gândindu-se dacă era legal să recoltezi un tub de sânge fără ştirea pacientului şi hotărând imediat că, probabil, era legal - atât timp cât sângele era folosit pentru controlul calităţii.
   S-a uitat cât mai discret la sigla FedEx de pe container.
   Laboratorul Whitestone, John Hamman Highway, Fadiman, Texas 79249. Totul era atât de simplu şi, în acest caz, atât de bine pus la punct.
   Într-un laborator, situat probabil în localitatea Fadiman, din statul Texas, analiza de histocompatibilitate a lui Lonnie Durkin fusese procesată şi înregistrată. Ben se gândea dacă vreo fiolă cu numele lui se afla la Fadiman.
   Dacă da, atunci analizele lui şi ale lui Lonnie Durkin erau două probe dintr-o bază de date - o bază de date incredibil de mare.

          Lui Ben i-a luat mult timp, plus promisiunea de a o scoate la cină cu următoarea ocazie, ca să reuşească să scape de Shirley Murphy.
   Dar când, într-un final, a reuşit să plece de la laborator, a sunat-o pe Alice Gustafson, i-a povestit ultimele detalii din Soda Springs şi i-a pus o singură întrebare.
   - Ce fel de fiolă se recoltează pentru testul de histocompatibilitate?
   Răspunsul ei a venit într-o secundă, deşi lui i s-a părut că durează o oră.
   - E vorba de fiola verde, a confirmat ea.

                                             CAPITOLUL 14

                 Niciun medic, de e medic, nu ţine cont de binele propriu în ceea ce prescrie, ci doar de binele pacientului.
   PLATON, Republica, Cartea I

              Incredibil !
    Terapeuţii specializaţi în medicină generală şi pulmonară stăteau în sala de recuperare şi o priveau uimiţi pe Natalie, care mergea pe bandă la înclinaţie mare, la viteză mare, de vreo 30 de minute.
   După o vreme, Natalie a început să respire din ce în ce mai greu şi a simţit o durere arzătoare sub osul sternului, dar era hotărâtă să mai reziste câteva minute în plus.
   Trecuseră mai mult de două săptămâni de când fusese adusă cu avionul medical din Brazilia şi cam trei săptămâni de când medicii de la spitalul Santa Teresa din Rio îi scoseseră plămânul drept. Primele trei zile de după spital Natalie le petrecuse acasă la mama ei şi, probabil, ar fi stat mai mult, dacă nu ar fi fost mirosul de ţigară omniprezent, chiar dacă, din respect pentru fiica sa, Hermina fuma acum numai pe terasă sau în baie.
   Jenny era încântată să fie aproape de mătuşa sa, fiind, măcar o dată în viaţă, cea care acordă atenţie şi are grijă de cineva.
   Petreceau ore întregi vorbind despre viaţă şi problemele inerente, despre cărţi (Jenny încercase fără prea multă tragere de inimă primul volum din Harry Potter şi acum devora seria întreagă), vedete de cinema, cariera în medicină şi chiar despre băieţi.
   - Nu eşti cam tănără să fii interesată de băieţi ?
   - Nu-ţi face griji, Nat, şi băieţii care mă interesează sunt tineri.

           Progresele lui Natalie şi atitudinea ei îi luaseră prin surprindere pe doctorii şi pe specialiştii de la reabilitare.
   Cicatricea mare de pe partea dreaptă a pieptului era încă sensibilă, dar era singurul semn exterior al intervenţiei chirurgicale masive căreia fusese supusă. Şi cu fiecare zi care trecea - cu fiecare oră - plămânul stâng îşi asuma o responsabilitate tot mai mare pentru schimbul de gaze care fusese, cândva, asigurat de doi plămâni.
   - Hei, Millwood, a spus ea, cred că mâine mă duc să alerg pe pistă.
   Chirurgul, care alerga energic pe banda de alături, s-a uitat la ea neîncrezător.
   - Te rog, să nu-ţi faci rău, i-a cerut el. Ştii, timpul le lecuieşte pe toate; asta e legea naturii. Nu trebuie să-ţi revii într-o singură şedinţă.
   - Înainte ca toate asta să se termine, voi alerga triatlon. Va fi noua mea disciplină.
   - Cred că ar trebui să te opreşti acum, Natalie, a spus terapeutul de la recuperare fizică. Promit că mâine mai adăugăm ceva.
   În timp ce Natalie se pregătea să încheie, Millwood a coborât de pe banda sa.
   - Vă mulţumesc, doamnelor, pentru că mi-aţi permis să vă folosesc aparatul, dar trebuia să văd cu ochii mei dacă zvonurile despre această superfemeie sunt adevărate.
   - Ei, eşti un credincios? l-a întrebat Natalie.
   - Credincios, pe dracu’. Sunt doar un discipol.
   - În cazul ăsta, poţi să fii discipolul meu la Friendly’s, la o porţie de îngheţată cu prăjitură. Dacă mă suporţi aşa murdară, o să amân duşul pe mai târziu. Trebuie să fac nişte cumpărături pentru mama şi Friendlys este, într-un fel, în drumul meu. Ne putem vedea acolo.

          Natalie a părăsit banda şi a fost examinată de un terapeut care a efectuat câteva măsurători.
   - Cifrele sunt bune, a spus femeia, dar performanţele tale sunt mult, mult mai bune. Sinceră să fiu, nu am văzut niciodată progrese atât dc mari după o pneumonectomie totală.
   - Stai să vezi. Dacă aşa ceva e posibil, atunci eu o să fiu prima.
   Natalie s-a şters cu prosopul şi s-a îmbrăcat într-o vestă largă, cu glugă.
   Chiar dacă percepea pierderea plămânului ca pe un dezastru, recuperarea, cel puţin până în acel moment, nu se putea compara cu chinurile prin care trecuse după operaţia la tendonul lui Ahile. Îşi revenise după acea traumă şi era hotărâtă să treacă cu bine şi de asta.
   Recuperarea sa miraculoasă era umbrită doar de amintirile legate de atac, care îi tulburau somnul şi apăreau uneori şi în cursul zilei. Aceste episoade erau identice cu cele de la Santa Teresa - denaturate, confuze, neclare în unele momente, foarte detaliate şi terifiante în altele. Acum se vedea în taxi, în drum de la aeroport, iar peste câteva minute era complet detaşată şi privea, din exterior, cum este atacată şi împuşcată.
   Discutase aceste fenomene cu psihologul ei, doctorul Fierstein, care îi vorbise mult despre multiplele aspecte ale stresului posttraumatic.
   - Mintea ta alege să reţină ceea ce suportă, a pus-o în gardă doctorul. Restul este destul de vag, ca un scut de apărare. Asta te ajută să nu fii foarte afectată emoţional. Când mecanismele de apărare încep să dispară, emoţiile adevărate te pot copleşi. Trebuie să fim atenţi şi să evităm acest lucru.
   Pentru moment, doctorii luaseră hotărârea de a nu trata tulburarea de stres posttraumatic pe cale medicamentoasă, decât dacă simptomele aveau să îi afecteze modul de viaţă.
   Cu excepţia unor rare tulburări de somn, Natalie nu prezenta alte simptome grave. Doctorul Fierstein era de părerea că reabilitarea era un succes pentru că Natalie funcţiona mai bine atunci când avea ceva de înfruntat.
   Millwood s-a întâlnit cu ea în parcarea de la Friendly’s, un lanţ de localuri cu o tradiţie de peste şaptezeci de ani, care supravieţuise datorită îngheţatei lor fenomenale.
   - Pot să explic absolut tot ce mi s-a întâmplat din momentul în care m-am trezit din operaţie, i-a spus ea lui Millwood după ce au luat loc într-un separeu si au început să pună la loc caloriile arse pe bandă, devorând negresele servite cu îngheţată, dar ceva în mine s-a schimbat. A zâmbit şi a arătat cu degetul la cicatrice. Mă refer la altceva decât ceea ce este evident.
   - Am sesizat schimbările astea, a spus Millwood. Şi Doug la fel. Ne aşteptam să aducem acasă o femeie distrusă, care îşi va plânge de milă. Şi, să fiu sincer, asta nu ne-ar fi mirat câtuşi de puţin. Dacă eu aş fi fost în situaţia ta, aşa aş fi reacţionat.
   - La început nu a fost aşa, dar apoi ceva s-a schimbat. Totul a început când m-am mutat la mama. Am început să mă gândesc că nimic din toate astea nu s-ar fi întâmplat dacă nu aş fi fost suspendată de la şcoală şi nu aş fi fost suspendată dacă nu consideram necesar să-i arăt lui Cliff Renfro ce înseamnă să fii un doctor bun, compătimitor.
   - Ai fost la un pas de moarte, a spus Millwood. Oamenii reacţionează diferit la traumă. Unii încep o viaţă plină de frică şi resentimente. Alţii se simt eliberaţi.
   - Doctorul Fierstein consideră că sunt într-o fază de negare, dar nu e aşa. Am impresia că ce mi s-a întâmplat la Rio mi-a deschis ochii - am început să fiu conştientă de intensitatea cu care îmi trăiesc viaţa şi efectul pe care îl are chestia asta asupra oamenilor din jurul meu. Ştii, uneori poţi să ajungi şă-ţi pese prea mult de unele lucruri. De-a lungul anilor, mie mi-a păsat prea mult de toate. Pasiunea e minunată atunci când este concentrată pe un anumit lucru, dar folosită arbitrar devine negativă.
   Millwood s-a întins peste masă şi a luat-o de mâini.
   - Nu-mi vine să cred ce aud, a spus el.
   Natalie nici măcar nu a încercat să şteargă lacrima care curgea pe obrazul ei.
   - Întotdeauna m-am mândrit cu faptul că sunt dură şi deşteaptă, în special, pentru că aveam impresia că oamenii cu care am de a face, oricine ar fi ei, nu au convingeri atât de ferme ca ale mele sau atâta energie, întotdeuna m-am comportat în felul ăsta: aşa sunt şi trebuie să mă accepţi ca atare. Mă accepţi sau nu, dar eu nu mă schimb. Acum am 32 de ani, am un singur plămân şi nu-mi mai pasă dacă sunt sau nu dură.
   - Crede-mă, Nat, chiar si atunci când eşti foarte dificilă, eşti cea mai bună persoană pe care o cunosc. Prietenii tăi te respectă şi te iubesc pentru pasiunea cu care trăieşti, deşi, trebuie să recunosc că uneori mi-e teamă că te vei stinge precum o lumânare.
   - Ei, voi încerca să fiu mai bună cu oamenii. Şi dacă mă prinzi că întrec măsura, atinge-ţi nasul cu vârful degetului sau fă-mi un semn ca să-mi dau seama. Ai priceput?
   - S-a făcut.
   Millwood a schiţat un semn.
   - Perfect. Mulţumesc. Până o să-mi schimb eu năravul, o să fii consilierul meu secret.
   - Contează pe mine.
   - Vorbind despre conştiinţă, Terry, nu o să ghiceşti în veci ce am făcut ieri. I-am scris decanului Goldenberg şi lui Cliff Renfro şi mi-am cerut scuze. Nu am nimic de câştigat, dar am vrut cu adevărat să fac gestul ăsta - să recunosc că am greşit şi să le spun că ştiu şi de ce am greşit. Şi am vrut să-i mulţumesc decanului că nu m-a dat afară din facultate.
   Expresia lui Millwood era enigmatică şi în ochi i-a apărut o mică licărire.
   - Ai spus că nu câştigi nimic din asta, dar totuşi ai scris acele scrisori?
   - Da, asta am spus... De ce?
   El s-a lipit de spătarul canapelei din separeu şi s-a uitat fix la ea.
   - Pentru că nu ăsta e adevărul, a răspuns el scurt. Aveai de câştigat de pe urma gestului - mai ales pentru că tu nu credeai că ai ceva de câştigat. Am citit scrisorile, Nat, le-am citit pe amândouă. Decanul Goldenberg ne-a cerut, mie şi lui Doug, opinia. Erau scrise cu multă convingere şi din toată inima. Poţi să-mi spui cât vrei că te-ai schimbat, dar acele scrisori o dovedesc mai bine. A făcut o pauză. Nat, decanul va cere comitetului de disciplină să-ţi ridice suspendarea.
   Natalie s-a uitat la el perplexă, făcând ochii mari.
   - Îţi baţi joc de mine, nu?
   - Oi fi eu crud, a spus Millwood, dar nu atât de crud. Şi asta nu e tot. Vrea să vorbească cu doctorul Schmidt despre posibilitatea acceptării rezidenţiatului tău. Nu există nici o certitudine, dar el părea destul de optimist. Am ţinut să fiu mesagerul acestor veşti, aşa că Sam mi-a permis să-ţi spun toate astea. Bine ai revenit, draga mea!
   - E grozav!... eu... nici nu ştiu ce să zic.
   - Nu trebuie să spui nimic în plus faţă de tot ce ai spus în acele scrisori, în ziua aia când te-ai luat la întrecere cu puştii de la Saint Clement, vorbeam despre faptul că cine esti ar trebui să fie mai important decât ce eşti. Dar există un echilibru pe care trebuie să-l găsim şi se pare că tu eşti pe cale să găseşti acest echlibru. Aşa că - Millwood s-a întins peste masă şi i-a strâns mâna - felicitări.
   - Terry, îţi mulţumesc că eşti alături de mine.
   - Altceva?
   - Da, mai e ceva. Ai de gând să termini îngheţata aia?

                   Natalie s-a învârtit prin magazinul Whole Foods Market aproape zburând de fericire. După incidentul cu doctorul Cliff Renfro, Natalie hotărâse să nu-i spună mamei sale despre suspendarea studiilor. Mai devreme sau mai târziu, mai ales având în vedere că se apropia sfârşitul anului şi ceremonia de absolvire, ştia că trebuia să spună ceva. Acum, datorită decanului, lui Doug şi lui Terry şi oricui mai sărise în apărarea ei, nu mai era cazul.
   Dar cel mai important lucru era că îi spusese lui Terry adevărul absolut. Scrisese acele misive şi îşi asumase responsabilitatea totală pentru acţiunile sale, fără vreo speranţă că ele ar fi putut schimba ceva.
   În timpul cursului despre medicamentele ce creează dependenţă, pe care îl urmase anul doi, toţi studenţii erau obligaţi să meargă, cel puţin două ore, la întrunirea AA (Alcoolici Anonimi) şi să citească despre faimoşii doisprezece paşi - instrumente folositoare în procesul de schimbare a persoanei care bea, folosea droguri, mânca prea mult, era dependentă de sex sau de jocuri de noroc.
   Al optulea pas consta în întocmirea unei liste cu toate persoanele pe care acţiunile sau cuvintele bolnavului le afectaseră într-o măsură mai mare sau mai mică. Al nouălea pas cerea ca respectivul să-şi ceară scuze de la acei oameni, fără a se aştepta la vreun beneficiu sau la iertare. Natalie se gândea că acum era momentul să-şi extindă lista - să înceapă cu mama ei.
   Din cauza unui ocol impus de agenţii poliţiei rutiere şi a unui blocaj, drumul spre Dorchester a durat mult mai mult decât de obicei. Natalie a remarcat cu mândrie că injuriile cauzate de neplăcerile traficului erau modeste de data asta.
   „Cine este această femeie şi ce s-a întâmplat cu adevărata Natalie Reyes?”
   Cântând încet, Natalie a parcat în faţa casei mamei sale, a pus cele două pungi cu cumpărături pe încheietura mâinii şi s-a îndreptat spre uşă, unde a pus pungile jos pentru a scoate cheia de sub ghiveciul de la intrare. S-a întors cu faţa spre uşă şi a simţit un miros puternic de ars şi a văzut fum negru şi gros ieşind de sub uşă.
   - O, Doamne! a murmurat ea, încercând să pună mâna pe clanţa cu incrustaţii, care era foarte fierbinte.
   - Incendiu! a strigat ea. Incendiu! Sunaţi la 911!
   A folosit puloverul ca să apuce clanţa încinsă şi a răsucit cheia în broască. Apoi a împins uşa cu umărul.

                                                          CAPITOLUL 15

            Oamenii au mereu luptători pe care și-i plăsmuiesc ei înşişi, educându-i în spiritul măreţiei.
   PLATON, Republica, Cartea a VIII-a

         Uşa s-a deschis cu putere şi Natalie a intrat într-un nor de fum negru si fierbinte. Citise undeva că în timpul incendiului nu se recomandă deschiderea uşii pentru că focul se poate înteţi, dar nu avea altă opţiune. Mama şi nepoata ei erau înăuntru.
    Căldura era insuportabilă, iar fumul devenea tot mai gros cu fiecare pas, arzându-i ochii, nasul şi plămânul. La mijlocul holului spre bucătărie, tuşind şi scuipând, şi-a tras puloverul peste nas şi gură şi s-a lăsat în genunchi şi în mâini.
   În stânga, livingul era plin de fum, iar tapetul înflorat din bucătărie începea să ardă, semn că incendiul nu pornise de aici. Problemele grave urmau de aici înainte.
   - Mamă! a strigat ea din bucătărie. Mamă, mă auzi?
   Draperiile din bucătărie, peretele dinspre living, masa din stejar şi o parte din duşumea ardeau în flăcări. Fumul gros, luminat de flăcări, umpluse toată încăperea. Limbile de foc urcau pe pereţi până sus şi se întorceau, înghiţind totul în drumul lor.
   - Mamă?... Jenny?
   Natalie s-a îndreptat spre dormitoare. „Probabil că focul a început de aici“, se gândea ea, imaginându-şi-o pe Hermina adormită la masă, aplecată deasupra integramei din Times, cu un creion într-o mână şi cu un Winston aprins în cealaltă.
   Unde era Hermina?
   Căldura devenea tot mai înăbuşitoare şi Natalie începuse să se gândească la cuptorul cu gaz. Nu auzise niciodată ca un incendiu să înceapă de la un cuptor închis, dar poate era vorba de o scurgere şi de o acumulare masivă de gaze. Oricum, nimic nu mai conta acum. Trebuia să le găsescă pe mama şi pe Jenny.
   Fumul şi căldura deveneau tot mai intense. Natalie s-a lăsat în coate ca să se poată deplasa, i se părea că aude un zgomot, tot mai puternic - scârţâiau plăcile din lemn, cădeau bucăţi de tencuială şi se auzea foşnetul asurzitor al flăcărilor.
   Înainta încet, în patru labe, cu ochii aproape închişi până când a văzut-o pe mama sa, zăcând cu faţa în jos, la aproape un metru jumătate de ea.
   Hermina era în halat, desculţă şi zăcea în pragul uşii care dădea spre dormitoare.
   „Jenny!“
   Probabil că Hermina se prăbuşise în timp ce încerca să ajungă la nepoata sa.
   Ajutată de nivelul ridicat de adrenalină, Natalie a apucat-o pe mama sa de glezne, s-a ridicat cât a putut de mult, şi a început să o tragă spre bucătărie. Aerul era cu mult mai fierbinte decât în urmă cu un minut.
   Parcă ai fi respirat la gura unui imens furnal deschis. Mama ei nu se mişca deloc, chiar dacă era târâtă pe podea, cu faţa în jos. Natalie şi-a înfrânt instinctul de a-i verifica semnele vitale. Poate că Hermina suferise un atac de cord. Natalie s-a îndreptat spre bucătărie. Trebuia s-o scoată pe Hermina afară din casă şi apoi să se întoarcă după Jenny.
   Uşa din spate, aflată chiar lângă masa înghiţită de flăcări, ardea. Nu avea altă soluţie decât să iasă pe uşa din faţă.
   Chemaseră vecinii pompierii? Probabil că fumul ieşise pe sub uşă şi pe ferestre. Le aştepta oare cineva afară ca să le ofere ajutor?
   De două ori mâinile i-au alunecat şi a căzut pe spate, înecându-se şi încercând să-şi cureţe plămânul şi gâtul. De fiecare dată s-a ridicat şi şi-a continuat drumul spre ieşire.
   Ajunsese foarte aproape de uşă când Ramon Santiago, chiriaşul de 70 de ani de la etajul superior, a apărut lângă ea, încercând să o ajute.
   - Ai grijă, Ramon..., a spus Natalie, ştiind că el suferea de artrită şi că avea probleme cu inima. Nu vrea... nu vreau să ţi se facă rău... cumva.
   - Trăieşte?
   - Nu ştiu...
   Ramon o împiedica să ajungă mai repede la uşă. Într-un final, s-a dat la o parte din calea ei.
   - Cred că vecinii au sunat la pompieri.
   - Du-te şi vezi... dacă au sunat!
   - E din cauza ţigărilor, nu?
   - Ramon, du-te... cheamă pompierii!
   - Bine, bine.
   Bătrânul s-a întors să plece exact când Natalie ajunsese pe terasa din faţă.
   Tuşea în continuu şi încerca să respire. Durerea şi arsura din piept deveneau insuportabile. Pe trotuarul din faţă se adunaseră câţiva vecini. Numai unul dintre ei, un bărbat de vreo cincizeci de ani, care ştia că nu lucra din cauza unui handicap sau a unei boli, era suficient de tânăr ca să o ajute.
   - Ajutaţi-mă! a strigat ea, gândindu-se cum era mai bine să procedeze, să lase un vecin să încerce tehnica de resuscitare şi să intre înapoi după Jenny sau să se roage ca fetiţa să fie la şcoală şi să se ocupe ea de Hermina.
   Ajutată de vecin, a întors-o pe mama sa cu faţa în sus şi a târât-o pe scări. Hermina era plină de funigine, iar pletele ei negre ca pana corbului erau destul de arse. Natalie a îngenunchiat şi i-a verificat pulsul la artera carotidă. În momentul în care a simţit pulsul, Hermina a scos un oftat, înăbuşit de o tuse.
   „Slavă Domnului!”
   Natalie i-a prins nasul între degetele mare şi arătătorul de la mâna dreaptă, a băgat cealaltă mână sub gâtul ei ca să-i ridice capul şi i-a făcut respiraţie gură la gură. După a treia încercare, Hermina a inspirat din nou - de data asta cu mai multă putere.
   - Mamă, mă auzi? Jenny este în casă?
   Hermina a dat din cap, nefiind în stare să vorbească.
   Natalie a sărit în picioare, încercând să tragă cât mai mult aer în piept.
   - Aveţi grijă de ea! le-a strigat ea celor prezenţi.
   - Nu intra acolo, a strigat bărbatul când a văzut-o pe Natalie fugind pe scări şi dispărând în fumul gros.
   Undeva în spatele Nataliei, s-a auzit sirena pompierilor, dar ea nu putea să se întoarcă. Nepoata ei avusese o viaţă grea până atunci. Nu o putea lăsa să moară aşa.
   Fumul, căldura şi zgomotul erau tot mai puternice, dar aproape de podea aerul mai putea fi încă inhalat. Cu ochii şi gura aproape total închise, Natalie se îndrepta spre bucătărie. Livingul mic şi îngrijit era cuprins de flăcări. Flăcările arseseră peretele dintre living şi bucătărie, canapeaua şi covorul.
   Ţinându-şi respiraţia, Natalie a încercat să se ridice în picioare. Zgomotul era înfricoşător, iar căldura de nesuportat.

           Natalie încerca să se gândească ce era mai periculos, să cadă tavanul peste ea sau să cedeze podeaua. La mijlocul drumului spre bucătărie, s-a împiedicat de o fâşie de linoleum şi a căzut cu faţa în jos. Nu mai vedea nimic, iar aerul care îi intra în plămân era insuportabil de fierbinte.
   Exact în acel moment, a auzit vocea nepoatei sale.
   - Ajutor! Vă rog, ajutaţi-mă! Buni! Nat! Ajutor!
   Natalie s-a ridicat în genunchi şi mâini şi a făcut un efort să meargă înainte, ghidată de ţipetele fetiţei. Era pe ultima sută de metri într-o cursă de 1 500, cot la cot cu rivalul său.
   Plămânul îi ardea, iar picioarele nu mai aveau forţă să meargă, dar linia de sosire era atât de aproape şi ea ştia că nu putea să piardă. Oricât de multe resurse ar avea rivalul ei, ea avea mai multe.
   Orbită şi sufocată de fumul negru, s-a aruncat spre uşa de la dormitorul fetiţei şi a dat peste Jenny, care zăcea pe podea, lângă scaunul cu rotile răsturnat, ţipând şi neputând să se ridice.
   - Ce faci, scumpo... totul e bine... Sunt Nat.
   Jenny a repetat numele ei şi a leşinat.
   Faţă de Hermina, fetiţa de zece ani cântărea cât un fulg, dar era total inertă şi Natalie nu mai avea forţe. I-a tras tricoul lui Jenny peste nas şi gură, a luat-o pe fetiţă în braţe şi a pornit spre uşă, la fel cum făcuse şi cu mama ei, încet, încet.
   Dar înainte să parcurgă o treime din bucătărie, picioarele şi plămânul au refuzat să mai răspundă.
   Sub ploaia de jar, Natalie a tras-o pe nepoata sa mai aproape şi a acoperit-o cu corpul său. Apoi a închis ochii şi a început să se roage ca inevitabilul să nu fie prea dureros.

                                               CAPITOLUL 16

              Dacă îti poti imagina pe cineva căpătând puterea de a fi invizibil fără a face vreodată ceva greşit şi fără a se atinge de lucrurile altuia, atunci acesta ar fi considerat de ceilalţi drept cel mai penibil idiot.
   PLATON, Republica, Cartea a II-a

  - Socrate, bine ai revenit în consiliu.
   - Îţi mulţumesc, Laertes. Mandatul meu începe peste două luni şi sunt deja foarte nerăbdător. Toţi membrii sunt aici?
   - Toţi.
   Cei patru membri ai consiliului, aflaţi pe patru continente diferite, l-au salutat pe unul dintre fondatorii organizaţiei.
   - Ce s-a întâmplat? a întrebat Socrate.
   Laertes l-a pus la curent cu ultimele noutăţi.
   - Te sunăm referitor la H, clientul cu numărul 14 din lista ta. Fără prea multe avertismente, sănătatea sa a început să se deterioreze rapid. Procedura trebuie să fie efectuată în cel mult zece zile, iar doctorii săi spun cât mai rapid cu putinţă. Din cauza poziţiei pe care o ocupă, starea sa va avea implicaţii majore, politice şi financiare. Ştim că ai fost foarte ocupat cu rezolvarea problemelor organizaţiei noastre, dar vrem să ştim dacă poţi prelua acest caz.
   - Voi face tot posibilul să mă ocup de el. Donator?
   - Avem trei opţiuni. Brutar, 40 de ani, parizian, compatibilitate aproape perfectă.
   - Informaţii despre el?
   - Câte ceva. Este un producător tipic. Nu este proprietarul brutăriei, niciodată nu va fi. Doi copii. Vecinii spun că face o pâine grozavă.
   - Aici Temistocle. După mine, lichidarea chiar şi a unui singur brutar bun din lumea asta este un păcat. Eu propun să căutăm altceva.
   - Următorii doi sunt din Statele Unite. Primul este un actor din Los Angeles, 37 de ani, compatibilitate aproape perfectă.
   - În ce film a jucat?
   - Filme de groază de categoria B, în mare parte. A fost căsătorit de cel puţin patru ori, este dependent de jocurile de noroc şi este plin de datorii. În industria sa nu are o reputaţie prea bună.
   - Asta nu are nicio importanţă, a spus Glaucon. Chiar dacă nu e talentat, tot actor este si asta înseamnă că face parte din categoria de auxiliari. Şi, mai mult decât atât, are o compatibilitate aproape perfectă. Propun să fie luat în considerare numai în ultimă instanţă.
   - Sunt de acord, a spus Polemarchus. Mai întâi producători, după aceea auxiliari. Asta este politica noastră. Dar şi Socrate cred că ar dori o compatibilitate perfectă, dacă am avea aşa ceva.
   - Adevărat, a răspuns Socrate, chiar dacă munca noastră a arătat că diferenţa dintre o compatibilitate aproape perfectă şi una perfectă este minimă. Totuşi, eu aş prefera o potrivire absolută. Producător, adult, mod de viaţă sănătos, cât mai tânăr cu putinţă.
   - Sunt mulţumit că avem un asemenea donator, a spus Laertes. Femeie, 36 de ani. Producător, nivelul de jos. Este chelneriţă într-un restaurant. Divorţată. Un copil. Nu face altceva în afară de muncă. Informatorul nostru a declarat că femeile căsătorite din oraşul său nu au încredere în ea.
   - Şi ea e perfect compatibilă?
   - Da.
   - Din ce stat e? a întrebat Socrate.
  - Stai să văd. Cred că este din... da, Tennessee. Este din statul Tennessee.
   - Probabil e genul care ascultă muzica aia country oribilă toată ziua, a murmurat scârbit Polemarchus.
   - O vom onora pe ea. Obiecţii?
   - Niciuna.
   - Niciuna.
   - Alegere bună.
   - Bine atunci, Socrate. Din acest moment eşti responsabil de acest caz. O zi bună, domnilor.

                                                CAPITOLUL 17

           Îti aminteşti cuvintele oamenilor în suferinţă? Ce spun, oare, aceştia?
   Cum că nimic nu este mai bun decât sănătatea, dar că, înainte de suferinţă, nu si-au dat seama că acesta este lucrul cel mai plăcut.
   PLATON, Republica, Cartea a IX-a

                   -  Ei bine, Natalie, este timpul. Respiraţia ta este bună. Gazele din sânge sunt la un nivel bun. Saturaţia de oxigen este de 98. Cred că e momentul să scoatem tubul. Eşti gata?
   Natalie a dat afirmativ din cap spre Rachel French, şefa secţiei de pulmonologie de la Spitalul White Memorial. Ore în şir, Natalie fusese conectată la un aparat de ventilare din secţia de reanimare, pierzându-şi de câteva ori cunoştinţa.
   De multe ori când deschidea ochii vedea faţa inteligentă a doctoriţei French privind-o cu blândeţe.
   Probabil din cauza medicamentelor cu care era dopată, tubul endotraheal nu o deranja atât de mult pe cât credea ea.
   Nu avea amintiri neplăcute legate de cel de la spitalul Santa Teresa şi se îndoia că-l va ţine minte pe acesta. „Dumnezeu să-i binecuvânteze pe farmacologi.”
   După ce leşinase pe podeaua din bucătărie, primul semn că nu murise a fost că auzea sirena ambulanţei cu care era transportată de urgenţă pe Southeast Expressway spre White Memorial.
   După spusele doctorului French, nivelul de oxigen era atât de redus, încât personalul medical din ambulanţă a fost nevoit să introducă tubul imediat. Dar ea nu-şi amintea nimic din acel coşmar.

         Ceasul de pe peretele din faţa patului arăta că trecuseră vreo doisprezece ore de când cantitatea de sedative fusese redusă, atât cât ea să fie în stare să se gândească la ceva timp de câteva minute. De la incendiu trecuseră circa patruzeci şi opt de ore.
   I se spusese de câteva ori până când fusese în stare să înţeleagă şi să ţină minte, că mama ei şi Jenny erau bine, internate într-un alt spital şi că pompierii şi presa o lăudaseră pentru că le salvase vieţile.
   Aflase că la doar câteva minute după ce ea şi Jenny fuseseră scoase de pompieri afară din casă, tavanul din dormitorul lui Jenny se prăbuşise şi casa arsese complet. Singura întrebare la care nu avea
deocamdată un răspuns era gravitatea traumei prin care trecuse.
   Asta era una dintre acele situaţii, tipice pentru doctori şi pentru studenţii la medicină, când nu ştiu prea multe despre evoluţia ulterioară.
   Medicul French, mamă de gemeni şi cel mai tânăr şef de secţie din spital, era genul de doctor dedicat, respectat de toţi, cum şi-ar fi dorit Natalie să fie - sigură şi eficientă, fără ca feminitatea şi compasiunea ei să aibă de suferit.
   În timpul spitalizării după întoarcerea din Brazilia, French fusese doctorul lui Natalie şi petrecuseră ore în şir vorbind despre filosofic, viaţă şi speranţe legate de viitor.
   - Câteva fisuri la bază, a spus French după o examinare prelungită cu stetoscopul, dar nu este de mirare. Doctorul Hadawi, anestezistul, este aici. Faci tot ce spune el şi tubul va fi scos în câteva secunde. Îţi dai seama că dacă lucrurile nu stau prea bine, îţi vom reintroduce imediat tubul, da?
   Natalie a dat din nou din cap. Porţiunea inferioară a traheei era total aspirată, o senzaţie extrem de neplăcută.
   Apoi, conform instrucţiunilor date de anestezist, Natalie a tuşit şi tubul a fost imediat scos. Timp de câteva minute a stat nemişcată, cu masca pe faţă, inspirând oxigenul umidificat prin înghiţituri adânci, ameţitor de bune.
   În acest răstimp, cât încerca să se adapteze schimbării, doctorii din salon deveniseră nervoşi, căci, dacă existau semne că respiraţia ei nu era una normală, un tub nou trebuia introdus imediat. French a examinat-o de câteva ori, apoi i-a mulţumit anestezistului şi l-a lăsat să plece.
   Natalie continua să respire încet, încercând să evalueze nivelul de disconfort, de stres şi setea de aer.
   Ceva nu era în ordine.
   Chiar după două zile, simţea mirosul de fum care venea, probabil, din nas şi sinusuri. Deşi vedea bine, o usturau ochii şi simţea un disconfort teribil, chiar şi după ce aplicase unguentul sub pleoapele inferioare, la fiecare câteva ore.
   Dar adevărata problemă era plămânul. Datorită exerciţiilor de recuperare, respiraţia ei devenise absolut normală. Acum, chiar dacă putea inspira adânc, simţea că nu are suficient aer - nu era chiar o sete de aer, un simptom grav, dar îşi cunoştea corpul foarte bine şi ceva nu era bine.
   Natalie s-a uitat la Rachel şi şi-a dat seamă că şi anestezistul a sesizat problema.
   - Te simţi bine ? a întrebat-o doctorul French.
   - Nu ştiu. Credeţi că sunt bine ?
   - Eşti bine.
   Natalie citea o umbră de nelinişte în ochii doctoriţei.
   - „Eşti bine“. Oare nu asta i-au spus şi Mariei Antoaneta... Înainte de a da drumul ghilotinei?
   La mijlocul propoziţiei, Natalie a fost nevoită să facă o pauză, lucru deloc normal.
   - Crede-mă, opţiunile tale sunt mult mai bune decât ale ei, a replicat French zâmbind, dar, deşi eu am considerat că eşti bine şi că putem scoate tubul, saturaţia de oxigen este încă redusă şi în unele părţi ale plămânului mai ai edem. Cred că asta simţi tu acum.
   - Credeţi că asta va dispărea?
   - O mare parte a şi dispărut.
   - Dar o parte din alveole au fost arse, nu?... De aceea am edem pulmonar şi nivelul de oxigen redus?
   - Natalie, ai inhalat mult fum şi aer foarte fierbinte. Natalie a simţit un nod în piept... frică.
   - Şi?
   Doctoriţa a ridicat speteaza patului şi s-a aşezat pe marginea patului, lângă Natalie.
   - Pereţii traheei, tuburile bronhiale şi o parte din alveole au fost afectate. Nu există nicio îndoială în această privinţă.
   - Înţeleg. Afectaţi. Edemul nu este doar o reacţie la... faptul că plămânul meu a fost iritat de fum?
   - Parţial, sunt sigură, dar o mare parte din trauma se datorează căldurii. Ştii că oamenii pot suferi arsuri de gradul unu, doi sau trei ale pielii. Ei bine, tu ai suferit asemenea arsuri, de gradul unu, doi şi trei ale ţesutului pulmonar.
   - Arsurile de gradul unu şi doi se pot vindeca complet, a spus Natalie.
   - Exact. Dar arsurile de gradul trei, sunt mult mai adânci, ele afectează epidermul, dermul şi ţesutul subcutanat. Ţesutul ars nu se vindecă pur şi simplu, ci tinde să se vindece prin cicatrizare. Ţesutul cicatrizat oferă o oarecare protecţie fizică, dar nu îndeplineşte funcţii naturale - în cazul tău, nu contribuie la schimbul de gaze.
   - Atunci întrebarea este cât din... plămânul meu a suferit arsuri de gradul trei?
   - Nu ştim încă. Nat, tu ai făcut un gest eroic. M-am rugat, de când te-au adus, ca traumele să nu fie prea extinse.
   - Dar nu ştiţi, a murmurat Natalie.
   - Nu ştiu. Natalie, după tot ce ţi s-a întâmplat în Brazilia şi acum, ai avut parte de foarte mult ghinion. Nu vreau ca lucrurile să se agraveze.
   - Dar ar putea.
   Doctorul French părea să caute un răspuns.
   - Nu ştim în ce măsură au fost afectate ţesuturile sau câte arsuri de gradul doi se vor dovedi a fi, din punct de vedere funcţional, arsuri de gradul trei.
   - Dumnezeule! Ce alternativă am?
   - Aşteaptăm cam o săptămână sau un pic mai mult şi atunci vom avea nişte rezultate ale funcţiilor pulmonare şi vom începe terapia.
   - Nu ştiu dacă mai pot.
   - Cred că femeia care s-a întors în casa aia în flăcări ca să salveze o fetiţă de zece ani poate face asta.
   - Nu ştiu, a spus Natalie, încercând să ia o gură de aer care îi umplea plămânul numai parţial. Şi dacă totul merge prost? Dacă plămânul meu a fost grav afectat şi nu voi mai putea vreodată respira normal?
   French s-a uitat la ea calm.
   - Nat, nu trebuie să gândeşti aşa. Te vei demoraliza atât de mult încât corpul tău va înceta să mai lupte.
   - Dumneata nu ai fi vrut să ştii?... Nu ai fi vrut să ştii dacă ai mai putea alerga vreodată?... Sau măcar să te plimbi fără a încerca cu disperare să inhalezi?... Oare mai există vreo altă soluţie?
   - Te rog, Natalie, linişteşte-te.
   - Trebuie să existe o soluţie.
  - Bine, există, a spus French fără prea multă tragere de inimă. Mi-am permis să trimit probele tale de sânge pentru fenotipare.
   - Transplant?
   - Nu spun că vei avea nevoie de transplant, după cum ştii, acesta este un proces dificil, cu eventuale complicaţii.
   - Puneţi-mă pe listă.
   - Există o listă regională, dar cu plămânii nu se aplică aceeaşi regulă ca la rinichi, primul venit, primul servit. Lista de aşteptare pentru transplant pulmonar prespune o evaluare extrem de complicată numită punctaj de alocare pulmonară. Ascultă-mă, eu nu cred că acesta este momentul potrivit să discutăm asemenea chestiuni. Am început procesul doar pentru că durează foarte mult. Tu eşti departe de a avea nevoie de un transplant.
   - Dacă nu pot fi normală sau aproape normală, a spus Natalie, nu cred că vreau să mai trăiesc.
   Doctoriţa French a oftat.
   - Nat! Trebuia să mai aştept înainte de a-ţi prezenta întreaga situaţie, îmi pare rău.
   - Ştiţi, eu am grupa sangvină O. Asta este cea mai rară grupă sanguină pentru transplant.
   - Nat, te rog frumos.
   - Şi nici nu am de gând să iau medicamente imunosupresive... În fiecare zi, pentru tot restul vieţii... Au o serie de efecte secundare... infecţii, osteoporoză, diabet, insuficienţă renală.
   - Draga mea, te rog, inspiră adânc şi calmează-te. Te gândeşti prea departe acum. Nici nu ştiu dacă tu vei...
   - Nu mă voi face bine niciodată, nu ?... Orice aş face eu, niciodată nu voi mai putea alerga... Şi rezidenţiatul la medicină necesită forţă... la fel şi statul în picioare, ore în şir, în sala de operaţii... Nu am nici o şansă să devin chirurg... nu voi putea să merg nici până la alimentara de pe colţ fără să mă simt obosită. Cum să suport asta?
 
           În loc să mai nege previziunile lui Natalie şi atacul verbal, Rachel French a făcut ceva ce i se părea absolut normal să facă un doctor adevărat.
   S-a apropiat de Natalie şi a luat-o în braţe.
   - Natalie, ia-o încet. Fii calmă.
   Natalie a simţit imediat că este pe cale să aibă o cădere nervoasă. În loc să se lase pradă emoţiilor, şi-a îndreptat spatele şi a început să fixeze un punct imaginar de pe peretele din faţă, fără să verse măcar o singură lacrimă.
   Următoarele douăzeci şi patru de ore au fost groaznice, chiar dacă Natalie a simţit o mică îmbunătăţire în ritmul şi calitatea respiraţiei. Era mulţumită că le-a putut salva pe Hermina şi pe Jenny, dar depresia cauzată de vestea traumei suferite la plămân continua să se agraveze. Psihoterapeutul ei a vizitat-o de câteva ori şi a convins-o, într-un final, să ia un tratament antidepresiv moderat.
   În loc să aştepte ca medicamentele să-şi facă efectul, Natalie a convins o prietenă să-i aducă laptopul şi a stat foarte mult timp pe internet, citind despre transplantul pulmonar, fenotipare, histocompatibilitate şi despre nou-adoptata formulă privind alocarea numărului redus de plămâni - punctajul de alocare pulmonară.

         Un procent mare în determinarea punctajului îl avea probabilitate de supravieţuire în următorul an. Măsura în care era afectat plămânul nu conta prea mult - doar probabilitatea morţii.
   Proasta dispoziţie s-a generalizat pe măsură ce Natalie a înţeles că probabilitatea scăzută de a muri îi reducea şansele de a fi luată în considerare pentru transplant pulmonar.
   Putea să se chinuie mult şi bine, luptând pentru fiecare gură de aer, că nu avea nicio importanţă. Calitatea vieţii conta prea puţin în comparaţie cu cantitatea.
   Dar de ce îşi făcea probleme? Oricum nu-şi dorea un transplant. Nu voia pregătiri şi aşteptare sau operaţie, nu voia medicamentele imunosupresive, cu efectele lor îngrozitoare, nu voia să-şi petreacă restul vieţii cu gândul la respingerea grefei şi spitalizări de urgenţă. O viaţă de legumă sau cu medicamente toxice care să ajute la acceptarea plămânului unui alt om care să o ţină în viaţă.
   „Ce mai alegere!”
   Pentru a înrăutăţi starea generală a lucrurilor, amintirile evenimentelor de la Rio continuau să o bântuie, mai ales nopţile, apărând uneori şi în timpul zilei. Scenele pe care le revedea Natalie nu erau simple amintiri, ci mai mult decât atât. Le simţea la un nivel primar, aproape visceral.
   Doctorul Fierstein nu-şi putea explica de ce Natalie continua să aibă aceste coşmaruri, iar singura lui explicaţie era şocul posttraumatic puternic.
   Natalie era agăţată de gard, terifiată, în momentul în care şi-a revenit, auzind un zgomot în rezervă. A deschis ochii aşteptând să vadă un alt ziarist, chiar dacă ea ceruse expres personalului medical şi de securitate să interzică accesul presei.
   Dar o avea în faţă pe mama ei, cu ziarul Herald în mâini deschis la pagina cu articolul despre actul ei eroic. În spate stăteau Doug Berenger şi Terry Millwood, care ţineau în braţe câte un coş din plastic, ambii vizitatori frecvenţi.
 
             - Ai fost externată! a spus Natalie fără prea multe emoţii. Şi Jenny?
   - Amândouă am fost externate ieri seara. Stăm la tine până când hotărâm ce facem. Prietena mea Suki stă cu Jenny până când mă întorc acasă.
   - E bine. Eu cred că voi fi externată mâine... E loc pentru toate trei în apartamentul meu, cel puţin pentru o vreme.
   - Am fost atât de îngrijorată. Te simţi bine?
   - Da, mamă, sunt bine. Îl ţii minte pe doctorul Berenger... şi pe Terry?
   - Desigur. Am vorbit pe hol.
   Natalie încerca să nu-şi facă griji şi pentru Hermina, veştile despre plămânul ei şi posibilitatea unui transplant fiind prea recente.
   - Ei bine, mamă, amândoi sunt cardiochirurgi, a informat-o ea, şi sper că le-ai povestit despre ce ai făcut... Casa a fost distrusă, toată averea ta s-a prăpădit în flăcări... Tu şi Jenny era să muriţi. Şi pentru ce? Ca tu să mai poţi trage un fum dintr-un Winston... Ştiu ce au hotărât instanţele judecătoreşti în legătură cu companiile producătoare de ţigări şi ştiu cât ai suferit când ai pierdut-o pe Elena, dar mai ştiu că ai depus prea puţin efort pentru a te lăsa... Faci orice ca Jenny să trăiască mai bine, dar era să omori sărmanul copil.
   Atacul verbal o lăsase pe Natalie fără răsuflare.
   Hermina îşi revenise un pic din şoc.
   - Nat... Îmi pare rău. Îmi pare nespus de rău.
   Natalie refuza să tacă.
   - Nu este suficient să-ţi pară rău, mamă.
   Hermina a ridicat mâna dreaptă şi a întors-o pe ambele părţi.
   - Dacă vrei să ştii, a spus ea umil, nu am mai fumat, nici măcar o ţigară, de trei zile. Vezi, nu mai am pete de tutun.
   Berenger şi Millwood au început să murmure cuvinte de aprobare, dar Natalie era de neînduplecat.
   - Mamă, atât. Nici măcar o ţigară de acum înainte! a strigat Natalie.
   - Îţi promit. Voi face tot ce pot.
   - Atât, mamă, a spus din nou Natalie, imaginându-şi alveolele distruse din singurul ei plămân. Ei bine, tu şi Jenny sunteţi vii şi nevătămate. Asta este tot ce contează.
   Doug Berenger, cu un aer intimidant în halatul medical până la genunchi, s-a apropiat de Natalie, a sărutat-o pe frunte şi i-a întins o cutie de ciocolate Godiva. Apoi s-a întors spre Hermina.
   - Doamna Reyes - Hermina - ne-ai putea lăsa pe mine şi pe Terry să vorbim ceva cu Natalie preţ de câteva minute?
   Hermina, şocată, a spus doar „Bineînţeles“ şi a ieşit din salon.
   - Eşti vedeta acestui loc, a spus Berenger. Am auzit că primarul şi Sam Goldenberg vor să organizeze un fel de ceremonie de premiere.
   - Fă ce vrei, dar scapă-mă de asta, a spus Natalie.
   - Nu am avut ocazia să te felicit pentru reluarea studiilor.
   - Mulţumesc. Se pare că mai nou sărbătoresc veştile bune fiind conectată la aparatul de ventilaţie. Se pare că a devenit o tradiţie.
   Millwood a pus coşul din plastic lângă ea.
   - Astea sunt felicitări pentru tine, a intevenit el. Toată lumea iubeşte eroinele de modă veche, inclusiv noi. Astea au venit de peste tot, nu doar din Boston.
   Chiar dacă privirile lor se intersectaseră pentru foarte scurt timp, Natalie nu avea nici o îndoială că cei doi prieteni ai ei îşi dăduseră seama ca era foarte tristă.
   - Pune-le în colţ, l-a rugat ea. Le voi deschide când ajung acasă.
   - Natalie, a început Berenger, am o idee pe care vreau să o discutăm. Eu şi nişte prieteni de-ai mei cumpărăm blocuri mici de apartamente, le renovăm, le transformăm în apartamente de lux şi le revindem cu profituri obscene. Ei bine, acum avem un bloc care se dă în exploatare în East Boston. Toate apartamentele au fost vândute cu excepţia apartamentului de prezentare, cu două dormitoare, frumos mobilate. Aş fi onorat ca mama şi nepoata ta să stea acolo până vor rezolva problema cu compania de asigurare şi vor găsi o soluţie permanentă. Apartamentul se află la etajul unu şi este prevăzut cu rampe pentru scaunul cu rotile.
   Natalie a încercat să-şi reprime dorinţa de a spune că vor sta bine şi la ea.
   - Eşti foarte bun, a spus ea. Este un gest extraordinar. Dar am o rugăminte. Dacă mama mea va fuma... o dai afară. Nu mai există a doua şansă. Să se ducă să-şi închirieze o cameră sau un apartament, ce vrea ea, iar eu o voi lua pe Jenny la mine. Trebuia să pun piciorul în prag cu mulţi ani în urmă.
   - Dacă mai fumează o dau afară, a asigurat-o Berenger. Să sperăm că va înţelege că este spre binele ei şi dacă asta e condiţia ta, atunci aşa rămâne. Dar dependenţa de nicotină este o chestie foarte puternică. Gândeşte-te puţin la Carl Culver, pacientul meu pe care prietena ta, Tonya, era să-l mănânce de viu. Nici măcar transplantul de inimă nu l-a putut opri. Vei fi surprinsă, dar foarte mulţi oameni care au avut transplant de ficat beau alcool - unii chiar în cantităţi considerabile, chiar dacă au
fost avertizaţi că o cantitate cât de mică e suficientă pentru a determina schimbări la nivelul ţesutului adipos al ficatului.
   Natalie era de neînduplecat.
   - Trebuie să fim duri cu ea, a zis ea.
   Berenger îşi unise palmele şi se înclinase.
   - Va fi aşa cum spui, a repetat el. Mă duc să văd dacă mama ta acceptă înţelegerea.
   - Minunat. Întotdeauna am fost convinsă că mama are puteri supranaturale, mistice... Sper să nu te convingă să fii mai blând cu ea.
   - Voi face tot ce pot, a promis Berenger ieşind din rezervă.
   - Doug, nu glumesc. O iubesc mult, dar i-a dezamăgit pe toţi cei care au sperat că ea va face cum e mai bine.
   - Majoritatea bărbaţi, sunt sigur, a spus Millwood după ce Berenger ieşise.
   - Ai dreptate.
   - Iartă-mă că spun asta, dar pentru o eroină nu pari de loc prea încântată.
   - Nu sunt. Rachel French a spus că plămânul meu a fost grav afectat. Deocamdată nu poate să-mi spună în ce măsură. Mi-a spus că pentru orice eventualitate, m-a înscris pe lista de trasplant.
   - Ştiu, a spus Millwood. Tocmai am vorbit cu ea. Nat, transplantul este o măsură de precauţie pentru că procesul de evaluare şi formula de alocare este teribil de complicată şi ia foarte mult timp.
   - Terry, nu pot să fac asta.
   - Ştiu că e greu, dar acum trebuie să fii tare. Nu te gândi la răupână când nu ştii exact care sunt problemele şi opţiunile.
   - Ţie ţi-e uşor să spui asta. Nu plămânul tău putrezeşte.
   - Eu doar vreau să-ţi spun să nu te gândeşti la rău până când nu ştii totul. Ai ajuns prea departe ca să renunţi.
   - O să văd ce o să fac, a spus cu tristeţe.
   Millwood stătea lângă ea.
   - Nat, îmi pare rău, îmi pare foarte rău. Dacă ai nevoie de ceva, de orice, să-mi spui. Prietenia noastră înseamnă foarte mult pentru mine.
   - Asta e bine, a spus Natalie fără prea mult entuziasm.

         Se părea că Millwood mai voia să spună ceva, dar s-a mulţumit să dea din cap, trist şi frustrat, şi a plecat.
   Ajuns pe hol, el a făcut dreapta în faţa lifturilor şi s-a dus la biroul asistentelor. Rachel French lucra la nişte hârtii şi îl aştepta.
   - Ei bine? l-a întrebat ea.
   Milwood a oftat.
   -  Niciodată nu am văzut-o aşa. Acum câteva zile era mai sus decât norii, fericită că fusese acceptată înapoi la şcoală. Şi apoi s-a întâmplat nenorocirea.
   - Îmi pare rău, dar nu cred că m-am descurcat prea bine cu veştile. Trebuia să aştept până era externată şi apoi puteam să pronunţ cuvântul „transplant”. Este convinsă că plămânul ei e terminat, chiar dacă îi tot spun că încă nu ştim exact în ce măsură a fost afectat.
   - E foarte deşteaptă şi intuitivă.
   - Bine că nu ştie totul.
   - Cum adică „totul“?

.........................................................