A cincea fiolă, Michael Palmer

...............................................................
                                 2-9

          „Asta este”, s-a gândit el.
   Nu aveau decât să zacă în apartamentul lui, pe care-l împărţea cu Pincus, pisoiul, şi să se gândească ce să facă de acum încolo, deşi, sincer vorbind, nu mai avea chef de nimic. Să intre în vânzări? Toată lumea avea nevoie de o Mazda sau de un aspirator.
   A ridicat mâna ca să mai bată încă o dată în uşă, dar s-a răzgândit.
   „Să-i ia dracu“, şi-a zis şi a dar să plece.
   La vreo zece paşi mai încolo, o femeie se uita fix la el, analizându-l. Era îmbrăcată într-o cămaşă simplă cu mâneci lungi, băgată într-o pereche de pantaloni largi, strânşi la mijloc cu o curea cu catarama mare, argintie.
   Avea vreo şaizeci de ani, ochelari cu rama aurie, o faţă lungă, inteligentă, şi un păr des de culoarea argintului vechi. După trei săptămâni în care trebuise să o suporte pe Katherine de Souci, această doamnă îi inspira încredere.
   - Domnule Callahan, sunt Alice Gustafson, a spus femeia. Îmi pare rău dacă v-am speriat.
   - Doar puţin. Aveţi mişcările unei feline.
   I-a strâns mâna subţire cu încheieturile afectate de artrită cronică.
   - Am petrecut ani de-a rândul vizitând locuri în care nu voiam să deranjez oamenii sau animalele şi, drept urmare, am învăţat să merg aşa, a spus femeia descuind uşa cu greutate.
   Biroul ei era mult mai spaţios decât se aşteptase Ben, fiind în acelaşi timp aglomerat şi primitor. Pe un perete erau două geamuri foarte mari, iar altul era ocupat în întregime de o bibliotecă înţesată cu manuale, jurnale, legate sau stivuite, şi chiar lucrări de beletristică. Într-unul din colţuri erau expuse câteva artefacte, aranjate fără vreo logică. Pe peretele din spate erau înrămate fotografii cu diverşi oameni, majoritatea bărbaţi cu pielea de culoare neagră sau maronie.
   Cei mai mulţi îşi etalau cicatricele şi nici unul dintre ei nu arăta prea fericit.
   - Doriţi o cafea? l-a întrebat doamna Gustafson arătând spre cafetieră, în timp ce se aşeza la biroul masiv, o frumoasă piesă de anticariat din lemn de stejar.
   Ca şi restul încăperii, gemea de lucruri. Pe peretele din faţa biroului era agăţată o hartă a lumii plină cu ace cu gămălii colorate.
   Ben a dat din cap şi a luat loc în faţa gazdei. Era frapat de expresivitatea şi de calmul ei.
   - Îmi este jenă să recunosc, dar... nu ţin minte să fi răspuns la anunţul dumneavoastră, a mărturisit el.
   - Asta mi-a spus şi Libby, secretara departamentului nostru. Nici o problemă. Şi totuşi aţi venit.
   - Da, a răspuns el.
  - Şi nu aveţi nici cea mai vagă idee despre ce este vorba?
   - S-ar putea spune şi aşa.
   Femeia l-a studiat pentru un timp şi Ben se întreba dacă avea de gând să-i mulţumească pentru că venise şi să-l trimită înapoi, sub pietricelele de sub care ieşise. Nu ar fi condamnat-o şi, din păcate, nici lui nu i-ar fi părut prea rău.
   Era deprimat? Criza de la mijlocul vieţii? Probabil ambele.
   Dar nici asta nu prea conta. Poate că ar fi fost mai bine ca în loc să-l viziteze pe consilierul profesional să treacă pe la psiholog şi apoi pe la farmacie.
   - Trebuie să vă spun, a început doamna Gustafson, că nu sunteţi primul detectiv cu care am stat de vorbă. Sunteţi al treilea.
   - De ce i-aţi respins pe primii doi ?
   - Nu i-am respins. Amândoi au refuzat oferta.
   - Bani puţini ? a întrebat Ben, ştiind din propria experienţă că acesta era principalul motiv pentru care cei din branşa lui refuzau un caz.
   - Cu un an în urmă, aveam mari şanse să primim o finanţare pentru a ne extinde aria de investigaţii şi de urmărire. De aceea am şi dat anunţul, încercam să găsim oamenii potriviţi pentru această muncă. Apoi, finanţatorul nostru a hotărât că banii respectivi vor fi alocaţi pentru altceva. Acum, o altă fundaţie ne-a acordat un sprijin financiar. Nu este mult, dar tot este ceva.
   - Felicitări.
   - Vreţi să ştiţi despre ce este vorba ?
   „Nu cred că e nevoie. Orice ar fi nu mă interesează”, îşi spunea Ben în sinea lui.
   - Da, daţi-mi mai multe detalii, s-a trezit spunând.

           Gustafson a luat din sertarul biroului un teanc de pliante şi i-a întins unul.
   Pe prima pagină scria: „Traficul ilicit de organe“, şi mai jos: „O problemă la nivel mondial”.
   - Traficul de organe este ilegal în majoritatea ţărilor din lume, a început ea, în timp ce Ben răsfoia pliantul, dar acest fenomen apare cu o frecvenţă alarmantă. Donatorii acestor organe cumpărate ilegal pot fi morţi, pe jumătate morţi sau chiar vii. Singurul lucru pe care îl au aceşti oameni în comun este sărăcia. În lumea asta există cumpărători, vânzători, intermediari, spitale, clinici şi chirurgi implicaţi şi, credeţi-mă, domnule Callahan, sumele de bani care se vehiculează în acest proces sunt uriaşe - milioane şi milioane de dolari.
   Ben a pus pliantul deoparte.
   - Spuneţi-mi ceva, doamna Gustafson, i-a cerut el. Un sărac are nevoie de bani, iar o persoană cu bani are nevoie de un rinichi, un ficat sau de altceva.
   - Da ?
   - În intermedierea unei asemenea tranzacţii, organe pe bani, cine este victima acestei crime ? Şi, poate, cel mai important aspect, cui îi pasă ?
   - O să vă răspund mai întâi la a doua întrebare, domnule Callahan. Nouă ne pasă. Foarte rar donatorii obţin ceea ce îşi doresc. De obicei, ei sunt la dispoziţia celor cu bani şi sunt dezavantajaţi. Gândiţi-vă, de exemplu, la o femeie tânără care este încurajată de peştele ei bogat să-şi vândă trupul. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu donatorii. Controlul Traficului de Organe este unul dintre cele două organisme de acest gen, dar numărul membrilor este într-o continuă creştere. Multe ţări încep să înţeleagă necesitatea alocării de fonduri pentru rezolvarea acestei probleme. Şi, după cum veţi vedea, şi aici, în Statele Unite, apar asemenea situaţii.
   - Aţi spus că guvernele au început să aloce fonduri, a intervenit Ben, dar am impresia că sunt mai degrabă împinse de la spate să ia măsuri.
   Doamna Gustafson îl studia din nou cu atenţie.
   - Lucrurile se mişcă foarte lent în acest domeniu, a recunoscut ea cu mâhnire. Dar s-au făcut progrese. Când le prezentăm autorităţilor din diferite ţări informaţii despre traficul ilegal de organe, au loc arestări.
   - Felicitări, a zis din nou Ben, neştiind ce altceva să spună şi sperând că nu a sunat prea cinic sau nesincer.

         Într-o lume bântuită de boli, terorism, dictaturi, droguri, prostituţie, corupţie politică şi abuzuri corporatiste, cauza pentru care milita doamna Gustafson părea aproape ridicolă.
   Profesoara era versiunea feminină a lui Don Quijote, o idealistă care cerea condamnarea unor crime fără victime, infracţiuni care, în afara câtorva articole rătăcite în Time, nu stârneau niciun interes.
   - Domnule Callahan, dacă nu vă deranjează întrebarea, ce v-a făcut să alegeţi această meserie ?
   - Nu cred că mai ştiu. Am fost învăţător, dar într-o bună zi directorul şcolii a considerat că orele mele nu erau suficient de bine structurate şi că elevii erau nedisciplinaţi. Copiii mă iubeau, eu, la rândul meu, îi îndrăgeam pe toţi, mă rog, aproape pe toţi, dar pentru el acest lucru nu era deloc important.
   - Frumos.
   - Nu am citit niciodată scrisoarea lui de recomandare, dar nu am avut cine ştie ce succes când mi-am căutat alt loc de muncă. Romanele poliţiste au fost dintotdeauna pasiunea mea şi, într-un final, mi-am zis că n-ar strica să încerc. Credeam că o să fiu o îmbinare a tuturor calităţilor eroilor din acele romane.
  - Personajul ăsta ar fi un om şi jumătate. John D. MacDonald este preferatul meu. Cred că am citit tot ce a scris.
   - Eroul meu a fost Travis McGee.
   Doamna Gustafson a râs din toată inima.
   - Ei bine, cine nu şi-ar dori să trăiască pe o barcă ancorată undeva în Florida şi să salveze femei frumoase care se vâră în tot felul de încurcături ?
   Ben s-a gândit la Katherine de Souci.
   - Dar din păcate am uitat că toţi eroii mei şi frumoasele lor sunt nişte ficţiuni.
   - Lumea reală poate fi, uneori, un loc nu prea vesel.
   Doamna Gustafson s-a rezemat de spătarul scaunului şi a început să bată cu degetele în masă, încercând parcă să decidă dacă discuţia merita să fie continuată sau dacă trebuia să-l sune pe detectivul numărul patru.
   - Deci, a continuat ea, dacă tot veni vorba de Florida, sunteţi interesat de acest loc de muncă? Pentru că aş vrea să vă trimit acolo.
   - Doamna profesor, aş minţi dacă v-aş spune că mă interesează în mod deosebit cauza dumneavoastră.
   - Vă admir sinceritatea, domnule Callahan. Este o calitate pe care o apreciez foarte mult.
   - Există o graniţă foarte fină între sinceritate şi indiferenţă, doamna profesoară.
   - Înţeleg... atunci uitaţi-vă două secunde peste aceste fotografii. Mi le-a trimis un medic legist din Fort Pierce, Florida, pe numele Stanley Woyczek, care mi-a fost student la facultatea de antropolgie medicală şi care este la curent cu activitatea biroului nostru. Poate că aveţi dreptate când spuneţi că această crimă nu prea are victime, dar poate că vă înşelaţi.
   Ben văzuse în ultimii doi ani multe fotografii de acest gen.
   Singura diferenţă consta în faptul că de obicei erau alb-negru.
   Cu toate acestea, a tresărit.

            Se uita la cadavrul unui bărbat de aproximativ 20 de ani, zdrobit, care semăna cu o bucată de carne.
   - Se plimba pe o autostradă la trei dimineaţa şi a fost lovit de un camion cu remorcă, i-a explicat doamna Gustafson. Stanley a spus că moartea a fost instantanee.
   - Îmi imaginez.
   - Când terminaţi cu astea, uitaţi-vă şi la celelalte trei.
   - Fesele ?
   - Nu chiar. Zona de deasupra feselor. Stanley este absolut convins că acest tânăr a fost donator de măduvă osoasă cu o zi înainte de accident.
   - Şi ?
   - Stanley a sunat la toate spitalele, clinicile şi laboratoarele de hematologie din zonă, dar nu a descoperit nimic.
  - A fost identificat ?
   - Nu.
   - Amprente ?
   - Nu au fost găsite în nici o bază de date.
   - Dumnezeule ! Şi legistul e absolut sigur că tânărul a fost donator de măduvă ?
   - Putem spune că a fost un donator fără voie.
   - Sunt sigur că trebuie să existe o explicaţie logică.
   - Poate, dar uitaţi-vă şi la astea.
   Gustafson i-a dat un dosar pe care scria: RAMIREZ.
   Conţinea o casetă audio, stenograma înregistrării, câteva fotografii şi două articole din ziar, decupate cu grijă, unul din Hallowell Reporter şi celălalt din National Enquirer. Ambele erau vechi de aproximativ 14 luni. Ben a început cu cel mai spectaculos dintre ele.

            VAMPIRII MI-AU SUPT TOT SÂNGELE DIN MINE
   Vampirii moderni folosesc rulote pentru a răpi victimele şi ace pentru a le lua sângele.
   Articolul scurt, însoţit de fotografii, descria experienţa Juanitei Ramirez, o casnică în vârstă de 50 de ani, care fusese drogată, legată la ochi, răpită, ţinută prizonieră într-o rulotă de nişte „vampiri“ care pretindeau a fi doctori.
   Medicul care o consultase după ce fusese eliberată, constatase că femeia fusese supusă unor proceduri de colectare de măduvă osoasă. Cu ajutorul unor ace imense îi fuseseră perforate oasele bazinului.
   În una dintre fotografiile publicate în ziar, se vedea zona de deasupra feselor, la fel ca în fotografiile
trimise de fostul student al doamnei Gustafson.
   - Stanley Woyczek nu ştia nimic despre cazul Ramirez când mi-a trimis acele fotografii, a spus Gustafson.
   - Cum Dumnezeule aţi ajuns să aflaţi asemenea lucruri ?
   Doamna Gustafson a zâmbit enigmatic.
  - Unii citesc ziare când nu lucrează, alţii se uită la televizor sau îşi pierd vremea pe Ebay. Eu stau pe Google. Caut tot felul de lucruri. Mă relaxează. Celălalt articol se referă la un doctor osteopat din nordul statului Maine care face alte dezvăluiri despre prelevări de măduvă. Am fost şi am vorbit cu Juanita şi cu acel doctor. Ea mi-a spus că rulota era foarte mare şi gri, cu nişte ornamente închise la culoare pe lateral. Înainte de a primi scrisoarea de la Stanley, eram convinsă că cineva a răpit-o pe Juanita, i-a prelevat măduvă osoasă şi, după ce a terminat procedura, a legat-o la ochi şi i-a dat drumul.
   - Pe ce vă bazaţi ?
   - Domnule Callahan, pentru a afla răspunsul la această întrebare am nevoie de un detectiv. M-aş ocupa personal de caz, dar am cursuri la facultate, iar artrita mă chinuie cumplit. Nu cred că la vârsta mea pot să mă mai furişez prin spitalele din Turcia, Moldova sau Africa de Sud pentru a demasca reţelele de trafic de organe.
   - Sper din tot sufletul că nu, doamna profesor.
   - Vă mulţumesc.
   - De ce Florida ? Credeam că ţările din lumea a treia sunt cele vizate.
   - În principal pentru că acolo este centrul acestor tranzacţii. Dacă vom reuşi să organizăm un sistem de control, chiar şi unul rudimentar, nu vom mai avea probleme legate de finanţare. Prelevarea de măduvă osoasă nu-i afectează pe oameni la fel de mult ca pierderea unui rinichi sau a unei părţi din ficat, dar vorbim totuşi despre un furt de organe.
   Povestirile şi dovezile vagi pe care i le prezentase Alice Gustafson nu îl convinseseră pe Ben; nici măcar moartea tânărului din Florida, lovit de un camion cu remorcă nu îl impresionase prea mult. În schimb, era de-a dreptul fascinat de persoana din faţa lui şi, în mare parte, invidios pe pasiunea ei.
   - Îmi pare rău că trebuie să spun asta, dar bugetul pe care l-am primit nu este unul impresionant, domnule Callahan.
   - Nu sună deloc bine.
   - V-ar tenta să mergeţi în Florida ca să-l identificaţi pe tânărul din fotografii şi să aflaţi mai multe despre acest caz?
   - Nu ştiu dacă licenţa mea este valabilă în Florida.
   - Nu cred că asta o să fie un impediment. Sunt convinsă că la un moment dat aţi urmărit oameni şi în alte state, nu-i aşa?
   - Da.
   - Mai mult decât atât, Stanley, fostul meu student, cunoaşte nişte poliţişti din zonă. Mi-a promis că o să mă pună în legătură cu ei. Nu cred că va fi o problemă să facă asta şi pentru dumneavoastră.
   - Poliţia nu a investigat cazul?
   - Tehnic vorbind, nu a avut loc nicio crimă şi de aceea nu cred că investesc prea mult efort şi energie pentru identificarea victimei. În plus, au o mulţime de cazuri de rezolvat. Dumneavoastră însă vă veţi ocupa numai de unul. Sunteţi interesat ?
   Ben se pregătea să spună că era foarte ocupat, dar şi-a dat seama că doamna Gustafson nu avea să creadă nicio iotă, ba mai mult, că citea în el ca într-o carte deschisă.
   - Cât timp şi ce sumă am la dispoziţie?
   - Opt zile. O să vă plătim biletul dus-întors, la clasa economic şi un tarif de 150 de dolari pe zi, plus cheltuieli... rezonabile, bineînţeles.
   Ben se abţinea cu greu să nu facă o remarcă maliţioasă.
   Katherine de Souci îi plătea 150 de dolari pe oră.
   - Acum înţeleg de ce lucrurile merg atât de greu, a spus el, într-un final. Presupun că cel care este de acord să lucreze pentru un asemenea tarif nu este persoana pe care o căutaţi pentru munca asta.
   - Aş fi încântată dacă aţi lucra pentru noi, a contracarat Gustafson. Aţi fost foarte sincer când mi-aţi spus că nu vă pasă de cauza noastră şi, după standardele mele, aţi avut succes în calitate de învăţător.
   - Şi dacă am nevoie de mai mult timp ?
   - Mă îndoiesc că Departamentul de urmărire din cadrul biroului nostru va autoriza cheltuieli suplimentare.
   - Cine reprezintă acest Departament de urmărire? a întrebat Ben.
   Alice Gustafson a dat din cap modest.
   - Eu.

                                              CAPITOLUL 4

            E limpede că vârstnicul trebuie să-l conducă pe cel mai tânăr.
   PLATON, Republica, Cartea a III-a

                Pista de alergare a şcolii Saint Clement avea o lungime de aproximativ 500 de metri şi era acoperită cu plută.
   Când voia să alerge, Natalie venea aici. Îi plăcea pentru că nu era aproape de casă sau de şcoală, temperându-i elanul de a alerga atunci când dorea.
   În acea zi, redescoperind bucuria de a alerga pe o suprafaţă aproape perfectă, Natalie şi-a promis că va îndrepta lucrurile.
   De când îşi amintea, alerga repede şi, până să intre la Newhouse, viteza îi salvase viaţa de nenumărate ori.
   Profesorul de sport de la şcoală a cronometrat-o de câteva ori şi a trimis-o să se antreneze cu un prieten, care pregătea alergătorii la Harvard. În momentul în care a fost admisă la colegiu, doborâse deja câteva recorduri locale şi devenise invincibilă pe distanţe medii.
   În primul an de studii, după ce revista Globe publicase un articol despre ea, Doug Berenger venise să o vadă la antrenamente. El era un bun alergător, departe însă de a stabili recorduri.
   În următoarea săptămâna luaseră prânzul împreună şi el o invitase să vină să lucreze în laboratorul lui, cu condiţia ca munca să nu-i afecteze performanţele. De atunci, rămăseseră buni prieteni.
   La ora unsprezece, aerul era cald, dar pista părea să absoarbă căldura şi să o menţină la un nivel moderat. După circa zece minute de alergat, se felicita că nu aleargă pe drum asfaltat.
   Îmbrăcată într-o pereche de pantaloni de sport maro şi un maiou mulat, cu părul des de culoarea abanosului strâns cu o bandă elastică, a luat curba elegant, căutându-l din priviri pe Terry Millwood.

           Trecuseră deja trei săptămâni din perioada de suspendare, pedeapsă nemeritată, în opinia ei, din cauza căreia avea să absolvească facultatea cu un mai târziu, iar rezidenţiatul ei la White Memorial luase sfârşit.
   Nu trecea nicio zi fără să nu se gândească cu furie la Cliff Renfro, rezidentul-şef de la White Memorial, sau la decanul Goldenberg.
   La 32 de ani, nu mai voia să-şi irosească timpul şi aşa preţios cu pregătirea profesională. Acum, din cauza celor doi, nu avea de ales şi trebuia să aştepte.
   Millwood a intrat pe poartă şi a venit pe pista de alergări, făcându-i cu mâna în momentul în care a văzut-o. Avea 1,82 metri, fiind cu vreo 10 centimetri mai înalt decât Natalie, dar, în comparaţie cu ea, părea solid şi prea musculos. Era un jucător de tenis mult peste medie, bun la mai toate sporturile.
   Dar sala de operaţii era locul unde excela, fără nicio urmă de îndoială.
   La iniţiativa lui Doug Berenger, Natalie asistase la operaţii cu mult înainte de a deveni studentă la medicină. De obicei politicos şi stăpânit, mentorul ei era un respectat şi venerat chirurg de transplant cardiac. În situaţiile de criză care interveneau adesea în sala de operaţii, se putea transforma într-un nebun hiperactiv care-şi conducea cu o mână de fier echipa de doctori.
   Millwood, protejatul lui Berenger din echipa de transplanturi, era un personaj cu un caracter diametral opus - calm şi adept al gândirii pozitive.
   Când Natalie îl văzuse prima dată, el stătuse 12 ore în sala de operaţii şi făcuse un transplant pentru înlocuirea unui anevrism aortic rupt şi a unei valvei aortice nefuncţionale. Ascultase fragmente de operă pe parcursul întregii intervenţii, care, după multe complicaţii, se dovedise a fi un succes, fără să-şi piardă cumpătul sau să ridice tonul măcar o dată.
   Natalie şi-ar fi dorit să fie ca Millwood atunci când avea să opereze, dar ştia că semăna mai mult cu
vulcanicul Berenger.
   - Cum îţi mai merge ? a întrebat-o Millwood, în timp ce alerga alături de ea pe pistă.
   - Ai făcut vreodată o criză din cauza traficului ?
   - Cred că o singură dată.
   - Ei bine, am impresia că trăiesc într-o continuă criză, în maşină sau în afara ei, şi că toată lumea mă enervează. Mă mir că nu mi s-au tocit dinţii de câtă furie s-a strâns în mine.
   - Ai fost la cineva ?
   - Vrei să spui la un stomatolog ?
   - Cel puţin, nu ţi-ai pierdut simţul umorului.
   - Mă bucur că apreciezi glumele mele. Cred că eşti singurul, de altfel. Dacă te referi la psihologul meu, află că eu şi doctor Fierstein ne întâlnim aproape zilnic. Zece minute, un sfert de oră. Toate minişedinţele astea sunt la fel. Eu îi spun că îmi vine să omor pe cineva, pe oricine, şi ea îmi răspunde că asta doar va complica lucrurile. Din păcate, am impresia că nu este doctorul de care am nevoie.
   - La momentul potrivit, eu şi Doug vom lupta ca să fii inclusă într-un nou program de rezidenţiat în chirurgie. Îţi promit.
   - Dar mai întâi, trebuie să-mi dau seama ce mi-a scăpat la şcoală şi cu ce am greşit în incidentul de la Metropolitan.
   A ridicat mâna în semn că nu voia să mai audă nimic despre acele lucruri.
   - Ştiu, ştiu, a zis.
   - Folosite împreună, aceste două cuvinte sunt preferatele mele, a zis Millwood.
   - Ştiu.
   - Atenţie la stânga ! s-a auzit o voce în spatele lor.
   Doi tineri îmbrăcaţi în treninguri mov cu alb de la Saint Clement i-au depăşit rapid pe interior, forţându-i să se dea la o parte. Apoi, s-au uitat în spate zâmbind, dându-le de înţeles că străinii nu au ce căuta pe terenul lor.
   - Să ştii că oamenii fac puşcărie pentru ce ai tu de gând să faci. Şi nici măcar nu ai o armă, a zis Millwood.
   - Nu fi aşa de sigur.
   - Doug mi-a spus că petreci foarte mult timp în laborator.
   - Păi ce altceva pot să fac ? Colegii mei mai au puţin şi mă omoară: faptul că vin prima şi plec ultima nu-i pune deloc într-o lumină bună; dar ei nu înţeleg că eu nu am o altă ocupaţie. Şi nu înţeleg nici că dorinţa mea de a-i omorî este mai mare decât a lor.
   - La ce oră ziceai că ai programare la psiholog astăzi ?
   - Crezi că sunt prea furioasă ?
   - Nu te-aş ajuta dacă ţi-aş spune că eşti bine. Ştii cât de mult ţin la tine, dar trebuie să-i dau dreptate lui Goldenberg în privinţa agresivităţii şi aroganţei tale.
   - Sunt aşa cum sunt. Dintre toţi, tu ar trebui să apreciezi asta.
   - Te referi la faptul că sunt homosexual ? Aşa sunt eu. Nu îmi doresc să fiu altfel, chiar dacă ar fi posibil. Dar asta e o altă poveste... Tu eşti o persoană minunată, dar uneori, unele calităţi...

           - Atenţie la stânga !
   Din nou, cei doi tineri de la Saint Clement i-au depăşit pe interior, un gest total lipsit de fairplay.
   - Hei, băieţi ! a strigat Natalie în urma lor.
   - Nu cred că vreau să asist la scena asta, a murmurat Millwood.
   Cei doi băieţi s-au întors. Erau ceva mai mari decât crezuse Natalie, probabil studenţi în anul trei sau patru.
   Unul dintre ei, cu părul blond şi creţ şi urme de acnee pe faţă, a început să alerge pe loc, pe când celălalt, arborând un aer infatuat, s-a întors spre Natalie, cu mâinile în şolduri şi capul sus.
   Natalie era sigură că nu era prima dată când băieţii îi tachinau în felul ăsta pe alergătorii străini. Simţea că Millwood ar fi dorit să dea uitării toată întâmplarea, dar era prea târziu.
   El avusese dreptate, îi lipsea arma cu care să-i împuşte sau cuţitul cu care să le taie gâtul, dar se mulţumea şi cu picioarele.
   - De ce ne tot sâcâiţi?
   - Pentru că noi suntem alergători serioşi, la antrenament, iar voi sunteţi nişte alergători de ocazie şi puteţi alerga oriunde în altă parte.
   „Răspuns greşit“, s-a gândit Natalie.
   Millwood urmărea dialogul de la o oarecare distanţă.
   - Serios? Atunci, campionilor, dacă vreunul din voi mă întrece pe mine, femeie bătrână, alergător de weekend, eu şi prietenul meu vom pleca imediat de pe pista voastră. Dar dacă nu mă puteţi bate la 500 de metri, atunci voi doi părăsiţi pista şi ne lăsaţi să alergăm în voie sau, şi mai bine, luaţi loc pe iarbă şi învăţaţi cum se aleargă.
   Cei doi tineri s-au uitat unul la altul şi au zâmbit.
   Amândoi erau buni, şi-a dat seama Natalie, poate chiar foarte buni. Spera numai să nu fie suficient de buni. Ea alerga pe distanţe medii, iar 500 de metri era o distanţă de sprint, dar acum trebuia să-i bată. Nu, mai bine zis să-i umilească.
   Natalie şi-a dat jos pantalonii de trening, în timp ce Millwood ieşea de pe pistă.
   - Eu voi da startul, a spus el calm, incapabil să intervină.
   Natalie a ocupat culoarul din exterior şi s-a simţit invadată de emoţiile de dinaintea unei competiţii.
   „Nu mă veţi învinge... Nu mă veţi învinge... Nu-l veţi externa pe acest sărman fără un control tomografie...”
   - Trei, doi, unu...start!
   Cei doi tineri ştiind că sunt rapizi, se purtaseră arogant cu cei doi străini mai în vârstă decât ei. Dar, după primii metri, Natalie a înţeles că, dacă nu ascundeau vreo rachetă pe undeva, aveau puţine şanse să o întreacă. Cei doi păreau la fel de bine pregătiţi şi alergau umăr la umăr.
   Preţ de câteva secunde, Natalie a rămas în urma lor. Nu avea să-i depăşească decât la finiş pentru că trebuia să le dea o lecţie.
   Blondul era Cliff Renfro, iar brunetul era decanul Goldenberg.
   - Băieţi, a strigat ea, atenţie la stânga!
   Cei doi s-au uitat în urmă, surprinşi să descopere că ea era cu puţin în urma lor. În acel moment, a făcut un efort şi a ţâşnit printre ei. Dacă tinerii ar fi ştiut că ea aleargă repede, probabil ar fi fost mai rapizi, dar asta nu avea niciun fel de importanţă. Dintr-o sută de curse, ar fi pierdut în faţa lui Natalie de o sută de ori, poate nu la o diferenţă atât de mare ca acum.
   Millwood se uita cum Natalie se distanţa vizibil, terminând cursa mult înaintea celor doi atleţi. Fără a privi înapoi, pentru a nu-i lăsa să vadă cât de greu respira, Natalie l-a luat pe Millwood de mână şi l-a condus în mijlocul pistei.
   - Eşti fericită acum?
   - Sunt mai puţin nefericită, a răspuns ea.

            La amiază, Natalie a făcut cumpărături pentru Hermina, a trecut pe acasă şi apoi s-a dus la laborator.
   Jenny, veselă ca întotdeauna, terminase de citit La răscruce de vânturi şi începuse Oliver Twist.
   După părerea lui Natalie, dacă într-o bună zi Jenny nu avea să sară ca prin minune din scaunul cu rotile şi să fugă la joacă cu alţi copii, Dumnezeu trebuia să muncească din greu pentru a compensa cele întâmplate.
   Chiar dacă lucra la laboratorul lui Berenger, timpul liber rămânea o povară pentru ea. Ultima relaţie pe care o avusese, mai mult sau mai puţin romantică, se terminase cu trei luni în urmă, dar Natalie nu-i ducea deloc dorul.
   Berenger şi Millwood promiseseră că o vor ajuta să găsească un alt loc pentru rezidenţiat, dar până în acel moment, căutările ei nu dăduseră roade.
   Se hotărâse să lucreze şi la un cămin de femei, unde făcea muncă de voluntariat încă din anii colegiului, şi chiar se înscrisese la un curs de împletit organizat de asociaţia Boston Adult Ed. Dar, pentru că fusese forţată să încetinească brusc, i se părea că viaţa ei începuse să se mişte într-un ritm foarte lent.
   În afară de pista de alergat, laboratorul era un dar de la Dumnezeu, un loc unde continua să fie productivă.
   Făcea parte dintr-o echipă de trei persoane, care lucrau, sub îndrumarea lui Berenger, la studierea efectelor secundare ale unui medicament imunosupresant aflat în fază incipientă de testare asupra animalelor. Dacă rezultatele aveau să se dovedească pozitive, medicamentul respectiv putea să înlocuiască sau să îmbunătăţească efectele medicamentelor folosite până atunci pentru reducerea frecvenţei şi a severităţii fenomenului de respingere a organelor transplantate.
 
       Natalie a îmbrăcat pantalonii de laborator de culoare bleu deschis şi halatul, a urcat cu liftul până la biroul impresionant al lui Berenger, situat la etajul nouă al clădirii Nichols.
   Ceilalţi doi membri ai echipei, Spencer Green şi Tonya Levitskaya, au întâmpinat-o cu lipsa obişnuită de entuziasm.
   Având în vedere nivelul intelectual, carisma, varietatea intereselor şi calităţile excepţionale de chirurg ale lui Berenger, Natalie se mira că cei doi se aflau pe statul de plată al chirurgului.
   Green, care îşi dăduse de mult doctoratul, avea o înfăţişare cadaverică. Nu reuşise să obţină o finanţare independentă şi lucra cu Berenger de zece ani.
   Levitskaya, studentă din Rusia, obţinuse o bursă de studii de şase luni ca rezident în cadrul Departamentului de transplant şi avea idei preconcepute despre tot - de obicei negative. Căsătorită, în jur de 30 de ani şi total lipsită de simţul umorului, era îndrăgostită de mentorul său şi o trata pe Natalie ca pe o rivală. Berenger pe de altă parte, ignora complet conflictele mocnite dintre membrii echipei sale.
   Când a intrat în laborator, Natalie a verificat dacă unitatea pentru teste cu animale era liberă, apoi s-a dus în camera în care erau ţinute animalele şi s-a întors cu o cuşcă de doisprezece şoareci albi crescuţi pentru aceste scopuri.
   - Momentan eu folosesc laboratorul, a avertizat-o Levitskaya, cu accentul ei aspru.
   „A şi început“, şi-a spus în sinea ei Natalie. Buna dispoziţie provocată de umilirea tinerilor de la şcoala Saint Clement s-a risipit.
   - Eu tocmai vin de acolo şi laboratorul este liber, Tonya, a răspuns Natalie cu falsă politeţe.
   - Ei, eu tocmai merg într-acolo.
   - Tonya, am nevoie de laborator numai douăzeci de minute.
   - Ai răbdare şi aşteaptă.
   - Tonya, te rog... Trec printr-o perioadă destul de dificilă şi...
   - Sau mai bine foloseşte laboratorul diseară, dacă tot stai aici până noaptea târziu, făcându-ne să părem nişte leneşi.
   „Aptitudini interumane“, şi-a amintit Natalie. Decanul şi Terry îi spuseseră că trebuie să depună mai multe eforturi în sensul ăsta. Aptitudini interumane.
   - Tonya, a început Natalie cu un zâmbet dulce, dacă nu te dai la o parte din calea mea şi nu încetezi să mă chinui cu răutăţile tale, îţi sparg nasul şi ţi-l întind pe toată faţa.
   „Să văd acum ce o să ziceţi de aptitudinile mele interumane !“
   Levitskaya a făcut un pas înainte. Era o femeie masivă, puţin mai înaltă decât Natalie, cântărind probabil cu 15 kilograme mai mult. Zâmbetul răutăcios de pe buzele ei îi sugera lui Natalie că mai avusese de a face cu asemenea ameninţări şi nu avea de gând să cedeze nici de data asta.
   „Fir-ar să fie, se gândea Natalie. Care este cel mai grav lucru care se poate întâmpla ?”
   Ultima dată se bătuse prin clasa a noua, la Newhouse. Se alesese cu nasul spart şi cu un deget fracturat, dar făcuse mult tam-tam după ce ieşise victorioasă din încăierare, deşi cealaltă fată scăpase nevătămată. Când avea să învăţe să-şi aleagă adversari pe măsura ei?
  - Hai să mergem în hol ca să nu spargem ceva pe-aici, a spus ea hotărâtă să se bată.
   - Doamnelor, s-a auzit vocea lui Green, care era şi el în laborator, dar nu dădea atenţie conflictului dintre cele două colege, tocmai a sunat Doug. A zis să vă duceţi urgent amândouă la clinică pentru a finaliza o procedură.
   Levitskaya şi-a îngustat ochii, de parcă ar fi evaluat situaţia: avea suficient timp să o bată pe Natalie şi să ajungă la clinică la timp? Într-un final, renunţând la luptă, a întors spatele şi s-a îndreptat spre ieşire.
   Natalie se gândea ce să facă: să rămână cu şoarecii de laborator sau să se ducă la Berenger. Doug îi păstrase locul în laborator, în pofida suspendării de patru luni, aşa că a considerat că gestul lui trebuia respectat.
   Clinica, folosită de mai multe servicii în zile diferite, avea patru cabinete, un oficiu pentru consultaţii, o zonă de aşteptare nu prea mare, şi se afla la etajul şase în clădirea Hobbs. Acea după-amiază era dedicată pacienţilor cu transplat operaţi de Berenger, probabil vreo cinci sau şase la număr. El făcea aproximativ două transplanturi la trei săptămâni, deşi ar fi operat mai des dacă ar fi existat donatori. Numărul celor care mureau, aşteptând o inimă, era mult mai mare decât al celor care erau salvaţi de transplant.

        Când Natalie a ajuns la clinică, Levitskaya era în salonul de consultaţii, zâmbindu-i cu drăgălăşenie lui Berenger.
   Natalie a fost surprinsă să constate că Tonya respira extrem de normal pentru o persoană care venise într-o fugă tocmai de la laborator.
   Aşezat al birou, Berenger era întruchiparea profesorului de cardio-chirurgie, cu faţa pătrată şi ochii de culoarea oţelului, cu degete minunat de lungi. Respectat de pacienţi, studenţi şi de colegii profesori, era un lector şi un savant cunoscut în toată lumea, de o modestie exemplară.
   Natalie o cunoscuse pe soţia lui Berenger şi pe fiicele lui adolescente, şi văzuse că el ştia să se poarte extrem de delicat.
   - Deci, a început el, a apărut o neînţelegere în laborator ?
   - Am rezolvat lucrurile, a răspuns repede Levitskaya, zâmbind printre dinţi.
   - Ne înţelegem de minune, a completat şi Natalie, cu un zâmbet exagerat. Mă bucur că m-aţi chemat şi pe mine.
   - Trebuie să ţineţi minte că muncim în echipă, da ?
   - Da, au răspuns femeile la unison.
   - Bine, atunci. Domnul Culver se află în salonul de alături. Au trecut trei luni de la operaţie. Tonya, tu cunoşti pacientul, aşa că dă-i toate detaliile lui Natalie ca să poată asista la evaluarea ta. Natalie, după ce termini aici vreau să vorbim.
   Rezidenta la chirurgie a condus-o pe Natalie în hol şi pe drum i-a făcut o prezentare seacă de treizeci de secunde, a pacientului de 47 de ani, şofer de camion, care făcuse o cardiomiopatie. I se inflamase cordul din motive necunoscute şi, după doi ani de aşteptare, în care deficienţa cardiacă se agravase, respiraţia devenise grea, iar reţinerea de lichid masivă, fusese salvat printr-o operaţie de transplant. Din punctul de vedere al medicilor, după operaţie starea lui se îmbunătăţise.
   Carl Culver era masiv, gras chiar, cu sprâncene dese, faţa rotundă şi pufoasă ca o clătită şi ochii mult prea mici. În plus, mirosea a fum de ţigară.
   În prezentarea sa, Levitskaya a precizat că pacientul fusese, cândva, un fumător înrăit, dar că renunţase la acest prost obicei pe măsură ce problemele respiratorii deveneau tot mai acute şi mai ales când i se spusese că dacă va continua să fumeze, va fi eliminat de pe lista pentru transplant.
   Se pare că acum domnul Culiver se întorsese la vechile obiceiuri.
   Fără a-l saluta, rusoaica a explodat.
   - Dumnezeule, Carl, a strigat ea, miroşi a ţigări de la o poştă!
   - Am fost concediat, iar fiica mea s-a îmbolnăvit şi...
   - Fără scuze. Realizezi câte ore de muncă şi câte resurse financiare au fost consumate pentru a-ţi pune în piept o inimă nouă, ca să nu mai vorbesc de bietul om care ţi-a dat-o şi mulţi alţii, care nu au avut şansa ta? Iar tu stai aici, fumând ca un turc, distrugându-ţi noua inimă.
   - Dar...
   - Fără niciun dar. Mă duc să văd dacă doctorul Berenger va dori să te vadă. Dacă nu, vreau să dispari şi să te întorci abia când vei renunţa la fumat. Ce pierdere cu inima asta, care ar fi putut salva viaţa unui nefumător!
   A trecut supărată pe lângă Natalie şi a ieşit din salon, lăsându-l pe Carl năucit, frustrat şi mâhnit.
   - Îmi pare rău, Carl, că ţi-ai pierdut locul de muncă, a spus Natalie.
   - Vă mulţumesc. Îmi pare rău pentru ţigări, doctore, chiar îmi pare rău. Dar acum îmi este foarte greu cu toate câte s-au întâmplat.
   - Fiica dumitale este foarte bolnavă?
   - A avut nişte convulsii. Doctorii au crezut că are o tumoare pe creier, dar s-a dovedit a fi o migrenă. Pe cuvântul meu, doctore, voi încerca să mă las.
   - Trebuie să încerci, l-a sfătuit Natalie, punându-i mâna pe umăr. Fiica ta are nevoie de tine mai mult decât crezi tu. Ştiu că îţi este foarte greu, dar trebuie să încerci.
   În acel moment, s-a deschis uşa şi a intrat Berenger, urmat de Levitskaya, care era roşie de furie. În următoarele zece minute, mentorul lui Natalie s-a comportat aşa cum doar un adevărat doctor se comportă: s-a uitat constant, cu sinceritate, în ochii pacientului, convingându-l că trebuie să facă eforturi, fără a-l certa, întrebându-l cum stau lucrurile acasă, calmându-l, atingându-l cu grijă şi căldură pe mână, dar în acelaşi timp, explicându-i care sunt riscurile dacă continua să fumeze. Calm, îngrijorat, înţelegător, empatic.
   - Carl, eu aud un şuierat, a spus el după ce a terminat consultul. Şi asta e rău, foarte rău. Acum trebuie să începi să lucrezi la problema asta. Îţi voi scrie o recomandare pentru programul nostru pentru fumători. Doctorii şi lucrătorii sociali vor sta de vorbă cu tine, dar tu trebuie să faci restul.
   - Îmi voi da silinţa, doctore Berenger. Promit.
   - Trebuie să faci şi mai mult sport. Există vreo sală de sport pe lângă tine?
   - Ăă... cred că da.
   - La plecare, vreau să treci pe la centrul de reabilitare cardiacă. Îi voi suna să-ţi facă un program de exerciţii. Dacă există vreo sală de sport prin cartierul tău, vor suna acolo să te înscrie. Dacă banii sunt o problemă, vorbeşte cu cei de la programul pentru fumători şi vei primi ajutor. Ei au nişte fonduri. Am făcut o treabă grozavă cu tine. Nu strica totul.
   - Vă mulţumesc, doctore. Voi face ce mi-aţi cerut. Promit.
   - Familia ta are nevoie de tine.
   Cei doi bărbaţi şi-au strâns mâna, iar Berenger a ieşit din salon pentru a scrie instrucţiunile şi recomandarea de rigoare. Într-un final, a trimis-o pe Levitskaya înapoi cu reţetele şi instrucţiunile pentru ceilalţi pacienţi.
   - Tonya este un chirurg excelent, a zis Berenger când a rămas singur cu Natalie.
   - Sunt de acord.
   - Chiar ai ameninţat-o că îi vei sparge nasul şi i-l vei întinde pe faţă?
   - Nu am excelat niciodată la capitolul aptitudini interumane. Îmi pare rău. Acum e momentul să mă port frumos. A fost greşeala mea. Eram furioasă pe toată lumea şi pe mine şi am instigat-o pe Tonya.
   - Înţeleg. Ei bine, amândouă sunteţi mult prea valoroase pentru laboratorul meu. Eu vă plătesc ca să luptaţi în numele ştiinţei, nu între voi. Nu vreau să mai aud despre asemenea incidente.
   - Fără incidente, a răspuns Natalie.
   - Şi presupun că Tonya este o certăreaţă.
   Natalie a zâmbit.
   - Şi eu gândesc la fel.
   - Ia zi-mi, nu ţi-ar place să pleci departe de toate astea pentru o scurtă perioadă de timp?
   - Poftim?
   - Să pleci.
   - Sper că nu de la laborator, nu?
   - Va trebui să faci mult mai mult decât să o ameninţi pe Tonya ca să te dau afară din laboratorul meu. Care e nivelul tău la portugheză?
   - De clasa a treia, cred. Poate a patra. Mama e din Republica Capul Verde, dar nu am făcut nimic ca să învăţ această limbă, deşi ea îşi dorea cu disperare să o vorbesc.
   - Ei, probabil nu vei fi nevoită să vorbeşti portugheza. Săptămâna viitoare are loc o conferinţă internaţională pe problemele legate de transplanturi în Brazilia, mai exact, în Rio. Ai fost vreodată acolo?
   - Am participat la campionatul universitar din Sao Paulo, dar nu am ajuns la Rio.
   - Trebuia să ajung acolo să prezint o lucrare despre grefă contra corpul gazdă, dar neurochirurgul meu, Paul Engle, mi-a interzis să zbor curse lungi sau să merg prea mult cu maşina. M-am gândit că tu ai nevoie să te detaşezi puţin de ce se întâmplă aici şi, combinând utilul cu plăcutul, ai putea să prezinţi şi lucrarea mea.
   - Mă trimiteţi la Rio?
   - Cu clasa business.
   - Sper că nu încercaţi să mă ţineţi departe de Tonya?
   - Ar fi mult mai ieftin să te concediez.
   Natalie era în al nouălea cer! Ultimele trei săptămâni fuseseră mai grele decât cele de după trauma suferită la selecţia pentru Jocurile Olimpice. Confruntarea cu tinerii alergători şi cu Tonya erau simptomele unei căderi psihice.
   Era ca o oală sub presiune, pusă pe foc, gata să explodeze. O schimbare de decor era cea mai bună soluţie în acel moment.
   - Când trebuie să vă dau răspunsul definitiv?
  - Când ai putea?
   - Acum e bine?

                                                CAPITOLUL 5

              Adevăratul doctor nu e doar un simplu făcător de bani, ci si un conducător care are drept supus trupul omenesc.
   PLATON, Republica, Cartea I

            Fetiţa era pe moarte.
   Se numea Marielle şi, cu toate perfuziile intravenoase, oxigenul şi alimentaţia prin tub, copila de şase ani nu mai rezista. Malnutriţia favorizase dezvoltarea unei infecţii în abdomen şi în sistemul nervos.
   Doctorul Joe Anson a alungat câteva muşte de pe buzele inflamate şi crăpate ale fetiţei şi s-a uitat cu disperare la asistenta medicală. Lucrând în această clinică situată într-o zonă foarte săracă, la vreo 50 de kilometri distanţă de capitală, Yaounde, Anson văzuse mulţi copii murind.
   Fiecare moarte îl îndurera mai mult decât precedenta şi, chiar dacă învinsese boala de mai multe ori, aceste victorii nu egalau niciodată pierderile.
   Acum, la patru dimineaţa, starea de sănătate a fetiţei subnutrite, fragile, nu era singurul lucru care-l îngrijora. Pe parcursul ultimei ore, dispneea  îl deranjase cumplit.
   Manifestările bolii erau oribile - respiraţie greoaie, senzaţie de sufo-care asemănătoare unei claustrofobii care îi strângea coşul pieptului - şi nu dădeau semne că vor înceta. După aproape şapte ani, fibroza pulmonară progresivă de care suferea şi care determinase îngroşarea anormală a plămânilor ajunsese în ultima fază. FPP - cauză necunoscută, curs inexorabil negativ, tratament efectiv inexistent.
   Era o boală extrem de dificilă şi, mai devreme sau mai târziu, Anson era foarte conştient, transplantul era singura lui speranţă.
   - Claudine, a spus el într-o franceză cu accent camerunez, poţi să-mi aduci un rezervor de oxigen şi o mască?
Asistenta s-a uitat la el îngrijorată.
  - Nu ar fi mai bine să o anunţ pe doamna doctor St. Pierre ?
   - Nu. Las-o pe Elizabeth să doarmă... mă descurc cu oxigenul.
   Trebuia să facă pauze între propoziţii pentru a respira.
   - Îmi fac griji, a murmurat asistenta.
   - Ştiu, Claudine. Şi eu îmi fac.
   Anson şi-a pus masca pe faţă şi s-a înclinat în faţă pentru ca forţa de gravitaţie să apese asupra pereţilor plămânilor şi să-i ajute să se dilate. A închis ochii, încercând să se calmeze în aşteptarea aerului care să-i liniştească respiraţia. Au trecut cinci minute interminabile care nu au adus nicio schimbare, apoi alte cinci. Nu putea fi mai rău decât atât.
   Episoadele de acest fel deveneau tot mai frecvente, iar perioada de recuperare devenea din ce în ce mai lungă.
   La un moment dat, şi se pare că acel moment nu era prea departe, oxigenul nu avea să-i mai fie de vreun ajutor. Dacă nu era de acord cu transplantul, pentru care trebuia să se găsească şi un donator compatibil, inima lui nu avea să mai pompeze sângele suficient de puternic pentru a răzbate prin ţesutul îngroşat al plămânilor. Medicamentele aveau să îşi facă efectul doar pentru o scurtă perioadă, iar inima lui avea să slăbească şi într-un final avea să sfârşească înecat cu propriile secreţii. Atunci, chiar dacă apărea un donator, transplantul ar fi fost o pierdere de timp şi resurse.
   „Inspiră... Încet... Nu te opri... Apleacă-te... forţa gravitaţei te va ajuta... Aşa... aşa ...“

      Agnostic autoproclamat, Anson începuse să se roage să se facă bine.
   Mai avea mult de muncă în spital - muncă extrem de importantă. Testarea clinică a preparatului numit Sarah-9 ajunsese la un nivel avansat, iar rezultatele erau incredibile.
   Medicamentul pe care îl crease din mostre de sol local era unul experimental, dar se afla în prima linie a preparatelor pentru domeniul neovascularizării, formarea rapidă a vaselor de sânge noi. Acest medicament îşi demonstrase deja efectele pozitive în tratarea rănilor de luptă, infecţiilor, bolilor cardiovasculare şi diverselor forme de cancer... dar, ironic, nu şi în vindecarea fibrozei pulmonare.
   După un sfert de oră a început să îşi revină; în sfârşit, simţea că poate să respire. Peste câteva momente, imediat după ce răsuflase uşurat, a simţit un gâdilat în piept şi, foarte repede, a avut un acces de tuse dureroasă. La naiba!
   În timp ce trebuia să lupte cu tusea, senzaţia de sufocare avea să pună din nou stăpânire pe el. Pe vremuri, putea să joace rugby ore în şir, fără să facă vreo pauză. Îi venea foarte greu să creadă că o cantitate mică de mucoasă din tubul bronhial îl putea omorî.
   Pe patul îngust de lângă el, Marielle respira zgomotos.
   Anson a mângâiat-o pe frunte. Luptele lor erau similare. Oare avea să câştige vreunul dintre ei ? S-a încordat şi a tras în piept o cantitate mai mare de aer.
   Era epuizat fizic şi, chiar dacă reuşise să doarmă câteva minute în reprize foarte scurte în ultimele douăzecişipatru de ore, nu voia să doarmă acum.
   Pacienţii lui contau mai mult. Somnul, ca de obicei, era secundar.
   Născut şi educat în Africa de Sud, Anson fusese cândva extraordinar de frumos şi de carismatic, înnebunind multe dintre cele mai frumoase femei din lume. Se distrase şi studiase medicina destul de superficial. Dar asta ţinea de trecut.
   Încă un sfert de oră de oxigen şi a început să respire mai bine, iar durerea din piept a dispărut. Claudine, care nu mai putuse să-l supravegheze, plecase să aibă grijă de cei vreo douăzeci de pacienţi internaţi, copii şi adulţi, mulţi suferind de complicaţii cauzate de SIDA. Datorită Fundaţiei Whitestone din Londra şi administratorului numit de ei, doctorul Elizabeth St. Pierre, micul spital era foarte bine echipat, cu aproape toată aparatura de care aveau nevoie.
   De frica unei recidive a crizei, Anson a aşteptat căteva clipe înainte de a pune rezervorul cu oxigen deoparte. Din cauza efortului de a inspira cât mai mult oxigen, era obosit şi ameţit. Nu trebuia să lase lucrurile să ajungă până aici. În ultimii cincisprezece ani, nu avusese vacanţe, nu plecase de la muncă, dar nici acum nu-şi dorea să facă asta.
   După un weekend obositor şi deprimant în care fusese nevoit să meargă la o petrecere, să comunice cu oamenii de care nu îi mai păsa, făcând lucruri pe care ajunsese să le urască, Anson îşi dăduse seama că nu mai era playboy-ul şi diletantul de altădată. Luase toţi banii pe care îi avea, plus o sumă împrumutată de la prieteni, şi plecase cu frumoasa lui soţie şi cu fetiţa lor în junglă, într-o misiune pentru salvarea oamenilor de pe continentul african.
   Acum, la 55 de ani, era umbra omului care fusese, speriat de perspectiva de a renunţa la munca sa mai devreme decât trebuia, înainte de a termina.
   Cu toată lipsa de oxigen, mintea lui continua să proceseze informaţii şi să găsească soluţii într-un ritm alert. Nu avea de gând să se oprească acum. Atâta timp cât mai avea de lucru, nu putea accepta complicaţiile unui transplant pulmonar şi tratamentele imunosupresoare care ar fi împiedicat respingerea plămânului nou.
   Anson şi-a promis să încetinească ritmul după terminarea testărilor pentru Sarah-9, dar cu toate astea a luat stetoscopul şi a început să o consulte din nou pe micuţa sa pacientă. Copilul putea supravieţui încă o zi sau două, dar, fără vreo intervenţie divină, trei zile ar fi fost cel mai optimist pronostic. Intervenţia divină.
   Aceste cuvinte descriau cel mai bine soluţia. Anson nu recunoştea în totalitate puterea lui Dumnezeu, dar era convins de puterea medicamentului Sarah-9, numit aşa în cinstea singurului său copil, în speranţa că într-o zi ea va înţelege alegerile lui.
   Deşi Marielle nu se încadra în nici una dintre categoriile pentru care era recomandat preparatul, ea ar fi putut beneficia de medicamentul miraculos.
   Numai că exista o problemă.

            Elizabeth St. Pierre, administratorul bugetului care susţinea Centrul Whitestone pentru Sănătate în Africa, conducea testarea clinică a medicamentului.
   Ea interzisese cu desăvârşire folosirea preparatului Sarah-9 până la terminarea evaluării finale de către savanţii de la Whitestone.
   Interdicţia părea lipsită de logică, la prima vedere, dar Anson ştia că şi el era, parţial, implicat.
   Atâta vreme cât el nu renunţa la controlul total al producţiei, Sarah-9 era disponibilă în cantităţi reduse.
   Pulsul lui Anson a crescut la gândul că trebuia să fure propriul medicament. Făcea tot ce-i stătea în puteri pentru a salva fetiţa, dar boala ei era foarte puternică. Trebuia să stimuleze circulaţia în zona afectată de infecţie pentru ca organismul să primească mai mult oxigen şi mai multe antibiotice. Sarah-9 putea fi salvarea ei.
   Ar fi putut, în principiu, ajunge la o înţelegere cu Elizabeth - oferindu-i notiţele sale de lucru şi culturile de celule în schimbul unei doze suficiente pentru a-şi trata micuţa pacientă.
   „Nu“, a decis el.
   Cu riscul de a părea nesimţit şi paranoic, încă nu era gata să-şi predea munca echipei Whitestone. Era mai bine să ceară iertarea decât permisiunea. Micul centru de cercetare construit din bambus şi plăci de beton uşoare avea, în componenţa sa, câteva laboratoare şi mai multe camere în care trăia personalul, fiind echipat cu incubatoare de ultimă generaţie, două spectometre şi chiar un microscop electronic.
   Unităţile pentru refrigerarea şi pentru cultivarea culturilor de drojdie şi ţesuturi erau prevăzute cu nişte generatoare automate gigantice, care fuseseră aduse din Yaounde pe râul Sanagra.
   Încercând să pară hotărât şi sigur pe el, Anson s-a îndreptat spre saloane, unde Claudine şi alte surori medicale din tura de noapte administrau medicamente pacienţilor.
   În afară de Anson şi St. Pierre, în spital mai lucrau doi doctori din Yaounde şi câţiva rezidenţi. Serviciul de noapte era stabilit prin rotaţie, dar Claudine şi celelalte asistente erau foarte competente şi reuşeau să rezolve toate problemele care apăreau pe timpul nopţii.
   - Ce fac pacienţii noştri, Claudine ? a întrebat Anson.
   Femeia se uita la el atent, încercând să-i evalueze starea.
   - Vă simţiţi mai bine, doctore ?
   - Mult mai bine, mulţumesc. Mă duc în camera mea să mă spăl şi să mă schimb. O să mă întorc.
   - Ar trebui să dormiţi câteva ore.
   - Mai târziu, când vin ceilalţi. Crede-mă, acum sunt foarte treaz.
   - Suntem cu toţii îngrijoraţi.
   - Apreciez acest lucru, Claudine, şi am nevoie de voi. Rămâneţi pe poziţii până mă întorc.
   Anson a mai verificat o dată starea pacientei sale, care era stabilă. La uşă stătea de pază un gardian în uniformă.
   - Bună seara, Jacques.
   - Bună seara, doctore. Aţi avut o noapte lungă.
   - Un copil bolnav. Poţi să rămâi aici, pentru că eu mă duc în camera mea să mă spăl.
   - Domnule...
   - Ştiu, ştiu.

              Noaptea, doctorii nu aveau voie să umble neînsoţiţi.
   Acolo unde era sărăcie, erau inevitabil şi crime. Securitatea era asigurată gardieni înarmaţi, foşti soldaţi, care protejau personalul de răpiri şi spionaj industrial. Potenţialul comercial al formulelor şi caietelor ţinute în seiful imens al lui Anson era practic nelimitat.
   Poteca pavată cu piatră dintre spital şi laboratoarele de cercetare era iluminată cu felinare montate jos. Străbătea o porţiune de junglă, cu o vegetaţie bogată, şi se termina într-un vestibul din bambus, de unde porneau cinci aripi - trei dintre ele laboratoare de cercetare, iar celelalte două apartamentele personalului medical.
   La intrarea în vestibul, stătea încă un gardian, înalt în jur de 1,90 metri, cu umerii laţi, impunător, în uniforma kaki.
   - Bună dimineaţa, doctore, a zis gardianul.
   - Bună dimineaţa, Jacques.
   - Francis, domnul doctor vrea să se ducă sus să se spele şi după aceea se întoarce la spital.
   - Bine Jacques. De aici mă ocup eu de domnul doctor.
   Gardianul a ezitat, încercând să-şi amintească dacă regulile protocolului permiteau sau nu transferul doctorilor de la un gardian la altul. A dat din umeri şi a luat-o înapoi pe poteca luminată.
   Înainte de a spune Anson ceva, Francis Ngale i-a făcut semn cu capul spre camerele video de supraveghere, montate într-un palmier deasupra intrării. Nu era nevoie să-i aducă aminte. Anson ştia de existenţa dispozitivelor de supraveghere din tot complexul medical.
   Sistemul fusese instalat de Fundaţia Whitestone imediat după finalizarea acordului cu Anson.
   Anson l-a urmat pe Ngale şi a luat-o pe coridor spre apartamentul său cu două camere. La jumătatea drumului, între două camere de supraveghere, cei doi au putut vorbi fără a fi văzuţi.
  - Îmi pare rău să o spun, doctore, a început Ngale, dar nu păreţi în formă astăzi.
   - Mi-a fost destul de rău cu vreo oră în urmă, dar mi-am revenit. Am luptat din răsputeri să o ţin pe fetiţă în viaţă.
   - Nimeni nu luptă mai bine decât dumneata.
   - Îţi mulţumesc, prietene. Mă bucur că eşti de serviciu în seara asta. Trebuie să ajung la medicament.
   - Pentru fetiţă ?
   - Da. Ştii care sunt regulile.
   - Desigur.
   - Şi îţi asumi riscul ?
   -  Nici nu trebuie să mai întrebaţi.
   La centrul Whitestone pentru Sănătate în Africa, membrii echipei de securitate erau angajaţi şi supravegheaţi de Elizabeth St. Pierre. Chiar şi acum, când Anson şi St. Pierre erau atât de apropiaţi, ea îi mai aducea aminte, din când în când, că acordul lor stipula că Fundaţia Whitestone plătea facturile, respectiv, făcea regulile.
   St. Pierre l-a angajat pe Francis Ngale, dar ea nu ştia că Anson îl salvase pe tatăl acestuia de la moarte atunci când făcuse meningită. Dintre toţi gardienii, Ngale era singurul în care Anson avea încredere absolută.
   După ce a făcut un duş rapid şi s-a schimbat, Anson s-a întâlnit cu Ngale pe coridor. Primele raze ale dimineţii începeau să risipească întunericul nopţii. Cei doi bărbaţi au traversat vestibulul şi s-au îndreptat spre încăperea unde se aflau cele două seifuri îmbrăcate într-un strat de beton, gros de doi metri. Ora era perfectă, căci gardianul care trebuia să supravegheze camerele şi banca de date video dormea. Anson s-a uitat la ceas.
   - Cinci şi două minute, a zis el.
   - Cinci şi două minute, a răspuns Ngale.
   - Am nevoie de trei minute. Nu mai mult. Începi la cinci şi şapte.
   - Trei minute, asta fac. Prietenul meu, Joseph Djemba, este de gardă. Îi face mare plăcere să discute la nesfârşit despre echipa de fotbal a Camerunului.
   - Au urcat din nou în clasament, nu ?
   - Trebuie să joace la adevărata lor valoare, doctore.
   - Ca noi toţi, Francis, a şoptit Anson, arătând spre ceas şi apoi în direcţia biroului de supraveghere. Ca noi toţi.
   Camera unde se aflau seifurile era prevăzută cu un cod de acces. Combinaţia la seiful din dreapta, în care se păstrau notiţele lui Anson şi alte materiale de studiu, era cunoscută numai de Anson şi de avocatul său din Yaounde. În cazul morţii sale, conţinutul seifului urma să fie transferat doctorului St. Pierre, inclusiv cheia codului în care erau scrise notiţele lui.
   Celălalt seif, din stânga, era un imens refrigerator, în care se păstrau fiole cu Sarah-9, toate atent numerotate şi catalogate. Era foarte bizar să fure un medicament pe care chiar el îl crease, dar procesul de sintetizare era extrem de complicat şi lent şi, până când avea să permită Fundaţiei Whitestone producţia în masă, medicamentul era disponibil în cantităţi limitate.
   Anson a aşteptat la uşă până la cinci şi şapte minute, apoi s-a apropiat de seif. La vreo nouă metri distanţă, în biroul de monitorizare, se aflau 24 de monitoare, trei rânduri a câte opt ecrane. În acel moment, Anson spera că, prin grija lui Francis, Joseph Djemba se uita în altă parte şi nu la monitoare.
   A scos din buzunar o foaie de hârtie, s-a lăsat în genunchi în faţa seifului şi a tastat combinaţia codului. A răsuflat uşurat când a auzit că sistemul de deschidere s-a pus în mişcare, iar uşa s-a deschis încet.
   În refrigerator rămăseseră opt fiole de Sarah-9, produsul a două sau trei zile de muncă de laborator. Fiecare fiolă, astupată cu un dop de cauciuc, conţinea o cantitate suficientă pentru o săptămână de tratament intravenos. În multe cazuri, efectele erau vizibile după două sau trei zile. Spera că micuţa va rezista.
   A luat o fiolă rece şi a pus-o în buzunar, amintindu-şi cât de atentă era Elizabeth când număra fiolele. O cunoştea destul de bine ca să ştie că ea va observa imediat că una lipseşte.
   „Neagă, neagă. Neagă totul.“
   Aceasta avea să fie strategia lui. Dacă era suficient de convingător, Elizabeth avea să creadă că nu numărase bine. Mai avea un minut la dispoziţie. A închis seiful şi a ieşit pe hol. După câteva secunde, Francis, gardianul, era lângă el.
   - Doctore, sunteţi acoperit, a spus Francis.
   - Pentru moment.
   - Înregistrările se şterg la 24 de ore. Dacă puteţi să o ţineţi pe doamna St. Pierre departe de camera de monitorizare până atunci, orice dovadă că aţi intrat în camera cu seifuri va fi distrusă.
   Anson s-a întors la spital, respirând cu mai multă uşurinţă decât la plecare. Nu ştia care este cauza, o circulaţie mai bună, spasmele bronhiale sau desfundarea bronhiilor.
   Starea lui putea fi schimbătoare, de la o oră la alta, uneori, de la un minut la altul. În perioadele în care se simţea bine, se gândea că mai are timp, mult timp, până când trebuia să ia măsuri drastice.
 
          Marielle era aşa cum o lăsase, deşi febra ei mai scăzuse.
   Răspundea când i se vorbea sau când era mişcată, dar în rest stătea neclintită. Mama ei venea dintr-un sat de pe malul râului mai la nord de spital şi pierduse doi dintre cei trei copii din cauza malnutriţiei. Asistentele o pregătiseră pentru întoarcerea fetiţei acasă. Dar atunci când Anson o întâlnise, înţelesese că ea se aştepta la ce era mai rău.
   Era ora cinci şi jumătate când Anson a scos fiola din buzunar, din care a extras prima din cele zece doze pe care trebuia să le administreze timp de o săptămână. Dacă copila avea să supravieţuiască, era posibil să mai aibă nevoie de încă o fiolă.
   A scos seringa perfuziei, a înfipt acul într-unul din dopurile de cauciuc şi i-a administrat prima doză de Sarah-9. În momentul în care substanţa circula prin perfuzie, şi-a dat seama că în salon se mai afla cineva.
   - Cum se mai simte ? a întrebat Elizabeth St. Pierre.
   Stătea în spatele lui, puţin la dreapta. Nu putea spune de cât timp se afla ea acolo, dar încerca să-şi dea seama dacă din locul în care se afla putea să-i urmărească mişcările.
   Exista posibilitatea ca ea să fi văzut că el injectase Sarah-9.
   - E într-o stare proastă, a răspuns el.
   - M-am trezit cu noaptea în cap şi am hotărât să nu mai pierd vreamea. Am venit aici să văd ce mai faci. Vrei să mă ocup eu de ea ca să te odihneşti puţin ?
   St. Pierre, originară din Yaounde, se întorsese în ţara ei natală după ce terminase studiile de medicină la Londra.
   Lucrase cu Anson şi cu echipa lui în spital şi în laborator timp de doi ani, iar apoi intermediase acordul dintre Anson şi Fundaţia Whitestone, care, în schimbul drepturilor pentru Sarah-9, finanţa Centrul pentru Sănătate în Africa.
   În clarobscurul încăperii, St. Pierre îl studia îngrijorată.
   Era o femeie de vreo patruzeci de ani, voinică, cu trăsături acviline şi o piele netedă de culoarea abanosului.
   Ochelarii cu rama de baga păreau prea laţi pentru faţa ei, dar îi puneau în valoare privirea inteligentă. Vorbea vreo şase limbi de circulaţie internaţională, plus câteva dialecte ale triburilor locale.
   - Am o groază de treburi de făcut astăzi, a zis el, încercând să-şi dea seama dacă ea ştia ce se petrece, dar cred că pot să dorm câteva ore.
   După ani întregi în care munciseră cot la cot, Anson ştia foarte puţine lucruri legate de viaţa ei, cum ar fi faptul că fusese măritată cu un om de afaceri din Yaounde şi că avea o casă cu vedere panoramică asupra oraşului. De asemenea, ştia că este un doctor dedicat, foarte bun, specializat în boli renale şi un expert renumit în transplant renal.
   - Joseph, vrei să-mi spui ce se întâmplă ? a întrebat ea, trecând de la franceză la engleză.
   Lui Anson i-a stat inima în loc.
   - Poftim ?
   - În dimineaţa asta, Claudine mi-a spus că ai avut o nouă criză.
   - Am o mică bronşită, a minţit el.
   - Joseph, e un nonsens. Este o progresie naturală a fibrozei pulmonare, amândoi ştim asta.
   Anson a simţit o durere în piept - exact asta mai lipsea.

          Şi-a înfipt degetele în spătarul scaunului şi s-a străduit să respire încet. St. Pierre era un doctor bun şi un fin observator.
   Curând avea să-şi dea seama că făcuse din nou o criză.
   - Nu sunt gata de transplant, deocamdată, a spus el hotărât.
   - Joseph, după operaţie vei fi ca nou.
   - Mă simt bine aşa.
   - Există ceva care te-ar putea convinge să faci această operaţie ?
   - Acum nu. Elizabeth, trebuie să mă odihnesc puţin... Înainte de a începe programul la clinică. Crezi că poţi să-mi ţii locul ? Marielle a primit toate medicamentele.
   - Desigur.
   Simţind că se sufocă, Anson s-a ridicat în picioare precaut, i-a mulţumit lui St. Pierre şi a ieşit din salon cu un pas ferm.
    - Joseph ? l-a strigat St. Pierre când ieşea pe uşă.
   S-a întors rapid.
   - Da?
   - Foloseşte rezervorul cu oxigen. Respiraţia ta a ajuns la 24, gâfâi şi faci pauze între propoziţii ca să tragi aer în piept.
   - Mda... asta voi face. Mulţumesc.

           Elizabeth St. Pierre a vizitat rapid toţi pacienţii şi după aceea s-a dus în biroul ei, de unde a dat un apel telephonic la Londra.
   - Laertes la telefon, s-a auzit o voce groasă, cultivată.
   - Laertes, sunt Aspasia. Putem vorbi?
   - Te ascult, Aspasia. Sper că eşti bine.
   - Sănătatea lui A nu e tocmai grozavă, a spus St. Pierre. Nu ştiu cât mai poate rezista aşa. Chiar dacă am avea caietele şi codul pentru descifrarea lor, procesul va fi întârziat dacă el moare. Cred că trebuie să găsim o modalitate de a trece peste frica lui şi să facem transplantul.
   - Consiliul este de acord.
   - Atunci eu voi face tot ce pot pentru a-l convinge.
   - Excelent. Avem încredere în tine.
   - Dar ţine minte, Laertes, avem nevoie de un donator cu o compatibilitate perfectă sau aproape perfectă, nu mai jos de 11 din 12. Nu vreau să fac nimic dacă nu găsim ce ne trebuie.
   - Am aflat că există un asemenea donator.
   - Atunci eu mă ocup de A.
   - Foarte bine. Vei primi detalii în cel mai scurt timp.
   - Transmite tuturor salutări călduroase din partea mea.

                                      CAPITOLUL 6

          Justiţia în stat presupune ca fiecare dintre cele trei clase să îndeplinească munca propriei clase.
   PLATON, Republica, Cartea a IV-a

          -  Doamna Satterfield, cum adică Pincus a dispărut ?
   Ţinând receptorul între ureche şi umăr, Ben şi-a îndesat perna sub cap.
   - Voia să iasă afară, dragule, şi eu i-am dat drumul afară. De atunci nu s-a mai întors.
   Ben fixa tavanul camerei 219 din Motel 6, din localitatea Okeechobee. Camera cu un singur pat costa 52 de dolari, iar motelul se afla chiar la ieşirea de pe autostradă, la vreo 20 de kilometri de locul în care Glenn fusese lovit de tractorul cu remorcă.
   Deşi nu aflase cine era tânărul, se simţea mai motivat ştiind că victima avea un nume şi nu era un simplu „cadavru neidentificat, bărbat în vârstă de aproximativ 20 de ani“, un John Doe.
   Alesese acest nume pentru că îl văzuse pe plăcuţa de identificare a unui Jaguar decapotabil care trecuse pe lângă maşina sa Saturn, închiriată la ieşirea din Aeroportul Internaţional Melbourne, Florida, pe malul Oceanului Atlantic - Glenn-l. Poate că acel Glenn câştigase Jaguarul prin muncă cinstită sau la loterie.
   Oricare ar fi fost adevărul, individul avusese noroc în viaţă, iar Ben avea nevoie din plin de aşa ceva. După vreo cinci zile petrecute în ţinutul Okeechobee şi alte localităţi din împrejurimi, Ben nu descoperise nimic. Chiar dacă nu era din cale afară de entuziasmat, lucrase până târziu, în fiecare zi. Cu toate astea, nu aflase nimic legat de Glenn sau de ce i se întâmplase.
   Singura concluzie la care ajunsese era că, în afară de cazurile de violenţă domestică şi de infidelitate conjugală, era un detectiv particular incapabil, un ratat.
   Şi acum îi dispăruse şi pisoiul.
   - Doamna Satterfield, vă aduceţi aminte când v-am spus că Pincus este un animal domestic? Nu are gheare şi nu are cum să se urce în copaci pentru a se ascunde de câini!
   - Da, scumpul meu, dar voia atât de mult să iasă afară! Plângea!
   Ben a răsuflat neputincios. Althea Satterfield, vecina sa, era buna ca pâinea caldă, dar avea mult peste optzeci de ani şi memoria îi juca feste. Vocea ei îi amintea de actorul Jonathan Winters care o interpreta pe Maudie Frickett.
   - Bine, doamna Satterfield, a spus el, Pincus aleargă foarte repede. De fapt, eu sunt de vină pentru că i-am tăiat ghearele.
   „Într-adevăr, s-a gândit Ben cu amărăciune, eu sunt de vină“.
   El şi Diane nu divorţaseră încă de atunci când descoperise că animalul de companie pe care îl avea de mulţi ani, maltratase una dintre cuverturile soţiei sale.
   „Pân-aici, Ben. Ori te duci să-i tai ghearele pisicului tău, ori eu plec din casa asta !“
   Ca de obicei, zâmbea dulce-amar când îşi aducea aminte de cuvintele ei. Nu putea spune că ea nu-i dăduse voie să aibă iniţiative.
   - Domnule Callahan, cum merge ultima investigaţie ?
   „Singura mea investigaţie”.
   - Doamna Satterfield, încă nu am reuşit să rezolv cazul.
   - O veţi face.
   „Nu cred că va fi posibil“

            Fostul student al doamnei Alice Gustafson, Stanley Woyczek, încercase să-l ajute pe Ben, dar atât poliţia din Port St. Lucie şi Fort Pierce, cât şi cei care aveau legătură cu poliţia, nu priveau cu ochi buni un detectiv particular, a cărui prezenţă sugera că ei nu erau în stare să-şi facă treaba.
   Ben nu reuşise să pună nicio întrebare sau nu găsise modalitatea de a formula întrebări care să nu sune a reproş sau fără să pară că vorbeşte de sus.
   După câteva vizite la diverse secţii de poliţie şi discuţii despre echipele Marlins, Devil Rays, Buccaneers, Jaguars şi Dolphins, şi după ce înghiţise câteva zeci de gogoşi, eşuase în încercarea de a găsi macar o singură sursă de informaţii. Într-un final, ajunsese la concluzia că, dacă el ar fi fost poliţist, ar fi reacţionat, probabil, la fel.
    - Doamna Satterfield, nu vă faceţi griji pentru Pincus. Sunt sigur că se va întoarce acasă.
   - Aş vrea să fiu la fel de optimistă. Chiar şi planta dumitale este tristă.
   - Planta mea ?
   - Singura din apartament.
   - Ştiu, doamnă Satterfield.
   - A avut o floare mare şi foarte frumoasă, roz.
   - De ce spuneţi că a avut?
   - Îmi pare rău, dar floarea a căzut.
   Planta, o Aechmea, era un cadou din partea unei violoniste din orchestra filarmonică, sufletul său pereche timp de zece săptămâni, care îl părăsise pentru un coleg muzician, afirmând, o observaţie destul de exactă, că el nu avea nici un scop în viaţă. Nu era de mirare că în următorii doi ani el nu găsise nicio înlocuitoare pentru acest loc gol din viaţa sa.
   - Doamna Satterfield, trebuie să udaţi planta în fiecare... s-a oprit la mijlocul propoziţiei, imaginânduşi-o pe Jennifer Chin goală pe un cearşaf roşu din satin lângă muzician. Doamna Satterfield, ştiţi ceva?
   - Da, dragă?
   - Daţi mâncare pisoiului şi udaţi planta zilnic şi totul va fi bine.
    - Cum spui tu, dragule. Şi nu-ţi face griji pentru noul tău caz. Vei reuşi să-l rezolvi.
   - Sunt sigur.
   - Începe cu ce ştii.
   - Ce-aţi spus?
   - Poftim?
   - Nimic, doamnă Satterfield. Sunteţi grozavă. Mă voi întoarce în câteva zile.
   - Ne vedem atunci, dragule.

          „Începe cu ce ştii“.
   Reflectând la cuvintele doamnei Satterfield, a parcat în faţa unei case cu stucatură de culoare bej de pe o stradă liniştită din Indrio, ceva mai la nord de St. Lucie.
   Pe reclama luminoasă din neon roşu scria frumos GHICITOARE.
   O femeie înaltă, subţire, de vreo patruzeci de ani, cu pielea bronzată şi părul drept, negru ca pana corbului, foarte lung, a deschis uşa. Pe frunte avea tatuate semnele zodiacale, încadrate în câte o semilună.
   - Madam Sonja?
   - Domnule Callahan, a răspuns ea cu o voce visătoare, intraţi, intraţi. Nu mai ţineam minte dacă aţi spus că veniţi astăzi sau mâine.
   - Trebuia doar să consultaţi globul de cristal, a răspuns Ben, încercând să nu se uite prea insistent la semnul balanţei, zodia lui, tatuat chiar deasupra sprâncenei stângi.
   Abia după câteva secunde Madam Sonja a înţeles gluma şi a zâmbit.
   - Ce amuzant.
   - Mă simt uşurat să vă aud spunând asta. Uneori, destul de des, de fapt, spun glume, dar se pare că doar eu le consider amuzante.
   - Ăsta e un blestem.
   L-a condus spre un salon decorat cu multe draperii, în mijlocul căruia se afla o masă cu cărţi de ghicit, un set de tarot, câteva ceşti şi foarte multe artefacte, la fel ca în biroul lui Alice Gustafson, răspândite pe biblioteca înşesată cu cărţi, albume, câteva calculatoare, scanere şi alte dispozitive electronice. În afară de un birou pe care se afla un calculator şi un fotoliu de birou, în salon nu mai erau alte piese de mobilier. Într-un colţ era montată o roată de olărit murdară de lut.
   - Am noroc?
   - Poate. Sunt destul de mulţumită cu ce am reuşit să fac pentru dumneata.
   - După cum v-am spus, doctorul Woyczek a vorbit foarte frumos de activitatea dumneavoastră.
   - Ştie că mă bucur când mă recomandă. Tot ce îmi doresc este ca prietenii lui din departamentul de poliţie să aprecieze la fel de mult munca mea. Dar, din păcate, ei mă cred o nebună. Au pictorii lor şi, chiar dacă le-am demonstrat de câteva ori aptitudinile mele, refuză să lucreze cu mine.
   Woyczek o descrisese pe Madam Sonja ca pe o persoană excentrică, care folosea programe de grafică computerizată pentru a crea şi recrea feţe, ca în ultimul moment să facă modificări pentru că „văzusea altceva. Cu trei zile înainte, Ben îi adusese câteva fotografii hidoase cu faţa desfigurată a lui Glenn.
   Un timp, ea închisese ochii, apoi îi deschisese pe jumătate. O urmărise cu răbdare, deşi era convins că totul nu era decât o şaradă, în ciuda faptului că Woyczek o recomandase cu căldură, Ben îi mărturisise acestuia, categoric şi cinic, că nu crede, nici o secundă, în clarviziune, telechinezie, prezicerea viitorului şi în forţe supranaturale.
   - Am făcut un set de fotografii color şi unele alb negru, a zis Madam Sonja. După cum veţi vedea, cele două seturi sunt destul de diferite. Nu vă pot explica de ce.
   S-a aşezat în faţa calculatorului, iar Ben s-a uitat peste umărul ei la monitor.
   - Asta este persoana pe care o căutaţi.

              Prima imagine, un prim-plan color, a apărut pe monitor.
   Imaginea era tridimensională, realizată extrem de clar, de către o persoană cu mult talent. Bărbatul din imagine avea o faţă rotundă, tânără, cu obrajii mari; avea ochii destul de mici, plasaţi prea departe unul de celălalt; urechile erau plasate destul de jos.
   Faţa nu i-a părut lui Ben interesantă, dar, în mod cert, era copilăroasă.
   Madam Sonja a rotit imaginea.
   Ben a studiat lucrarea ei câteva minute. Apoi, pe monitor a apărut imaginea alb-negru. Puţini ar fi spus că era vorba de aceeaşi persoană. Bărbatul părea mai inteligent şi avea o faţă mult mai subţire şi nişte ochi mari.
   - Cum se explică aceste diferenţe? a întrebat Ben.
   - Eu nu încerc să explic nimic. Desenez doar ceea ce văd în poze şi aici. A atins, cu unghia lungă de culoare roşie semnul gemenilor de pe frunte. Mă gândesc dacă nu cumva acest bărbat are - sau, mai bine zis, a avut - o inteligenţă redusă. Probabil una dintre imagini îl reprezintă în momentul morţii, iar cealaltă este imaginea lui până la moarte.
   „Încă o ciudăţenie”, se gândea Ben. Woyczek poate avea dreptate când vorbea despre aptitudinile remarcabile ale acestei femei, dar, după părerea lui, unicitatea ei începea şi se termina cu semnele zodiacale tatuate pe frunte. Se întreba câţi oameni apelaseră la „înţelepciunea” ei şi cât anume plătiseră.
   - Am pus cinci imagini în fiecare plic. Tariful meu este, de obicei, de o mie de dolari per set, dar pentru că veniţi din partea domnului Woyczek, vi le dau pe ambele cu cinci sute de dolari.
   Şocat, Ben a ezitat, gata să refuze, când ea a adăugat:
   - Puteţi să nu-mi plătiţi şi să nu luaţi imaginile, dar, domnule Callahan, vă asigur că acesta este bărbatul pe care îl căutaţi.
   Ben s-a uitat la ea atent. Oricine îşi putea da seama ce gândea el în acel moment. Era logic şi evident - o deducţie simplă bazată pe ezitarea şi, probabil, expresia feţei. Oricine îşi putea da seama. Fără prea multă tragere de inimă, a scos carnetul de cecuri din servieta-diplomat.
   - Îmi pare rău, dar eu accept numai MasterCard sau Visa, a spus femeia, şi, bineînţeles, numerar.
   O femeie de afaceri cu zodiacul tatuat pe frunte. Unde au dispărut oamenii care erau interesaţi şi de altceva în afară de bani, cum erau cei pe care îi cunoscuse în anii de colegiu? Puţină iarbă, o bere, câteva acorduri de rock and roll.
   A scos portofelul şi i-a întins banii. Era puţin probabil ca Alice Gustafson sau Controlul Traficului de Organe să-i deconteze aceşti bani, dar la naiba cu toate.
   Uimindu-l, Madam Sonja l-a apucat de mână.
   - Domnule Callahan, îmi pare foarte rău că vă simţiţi atât de incomod în prezenţa mea. Aveţi o faţă frumoasă şi bună şi văd că sunteţi un om bun. Dacă doriţi, veniţi să beţi un ceai cu mine.
   Ben îşi dorea să plece cât mai repede. Vizitase toate spitalele pe o arie de 50 de kilometri de la locul accidentului şi fiecare secţie de poliţie. Acum, când obţinuse aceste imagini cu Glenn, îşi dorea să folosească timpul care îi rămăsese la dispoziţie pentru a arăta fotografiile unor oameni - putea începe cu hematologii. Dar atingerea femeii avea ceva aparte.
   Fără să-şi dea seama, a urmat-o în salon şi a luat un loc.
   Un minut mai târziu, Madame Sonja turna un ceai aromat de culoare ruginie în două ceşti orientale, decorate cu diverse simboluri asiatice.
   - Vă rog să beţi ceaiul, l-a rugat ea. Vă asigur că e doar ceai. Când terminaţi de băut daţi-mi ceaşca.
   Ben a făcut întocmai ce i-a cerut. Madam Sonja s-a uitat în ceaşca lui câteva secunde, după care a strâns ceaşca în palme şi s-a uitat fix la el. Apoi a închis ochii.
   - Nu văd prea multe, a murmurat ea.
   „Ba eu cred că 500 de dolari e destul de mult“.
   - Îmi pare rău, a spus Ben.
   - Aud aceleaşi cuvinte într-una.
   „Trebuie să plec mai repede de aici“.
   - Ce cuvinte?
   - Începe cu ce ştii.
   Ben s-a uitat la ea cu gura căscată. Erau cuvintele doamnei Satterfield.
   - Hm... un prieten din Chicago tocmai mi-a spus aceste cuvinte la telefon, acum o oră.
   -  Asta aud şi eu.
   - Nu-mi vine să cred. Altceva ?
   Madam Sonja a ridicat din umeri şi a dat din cap.
   - Nu cred. Unele zile sunt mai bune, altele mai puţin bune. Astăzi e o zi din aia, nu prea grozavă.
   - Credeţi că a fost... noroc? Sau o coincidenţă?
   - Dumneata ce crezi?
   L-a condus până la uşă.
   - Vă mulţumesc pentru imagini şi pentru ajutor, a spus el, strângându-i mâna şi dând să plece.
   - Sper să-l găsiţi pe bărbatul pe care-l căutaţi.
   - Asta sper şi eu.
   - Şi sper să vă găsiţi şi pisoiul.

            Fără vreo idee precisă încotro să se ducă sau ce trebuie să facă, Ben s-a trezit că merge pe un drum îngust care ducea spre un câmp verde.
   De acolo se vedea o localitate care, conform hărţii, era Inland Waterway. Repetarea frazei ciudate rostite de vecina lui şi menţionarea lui Pincus îl impresionaseră profund pe Ben.
   „Începe cu ce ştii”.
   „Fraza nu e tocmai ciudată, se gândea el, şi poate nici ordinea sau cuvintele nu erau cele folosite de doamna Satterfield. Cât despre Pincus...“ îşi spunea că eşuase în calitate de detectiv particular şi că tocmai fusese jupuit de cinci sute de dolari. Pincus era cel mai apropiat suflet de pe lumea asta. Probabil că spusese ceva legat de el. Sigur îi scăpase ceva.
   Nu exista o altă explicaţie pentru cele întâmplate, în afară de ceea ce era evident. Era posibil ca această femeie cu semnele zodiacale tatuate pe frunte, care trăia într-o casă mică, pe o stradă liniştită din Florida, să-i poată citi gândurile? Dacă într-adevăr existau oameni cu asemenea capacităţi, de ce nu ştia toată lumea? De câte ori nu trecuse pe lângă masa unei ghicitoare care cerea cinci dolari pentru a-i prezice viitorul la târguri?
   Şi-a amintit discuţia cu Gilbert Forest, un prieten bun, doctor, ale cărui convingeri au fost bulversate după ce un vraci chinez a vindecat cancerul unui pacient de-al său doar cu acupunctură şi „vitamine”. În această etapă a vieţii, Ben credea în puţine lucruri şi tocmai acelea erau ameninţate de Alice Gustafson şi de Madam Sonja.
   „Începe cu ce ştii“.
   Pe măsură ce soarele urca tot mai sus pe cer, se făcea din ce în ce mai cald. Ben a pus dosarul jos, pe pământ, şi a început să răsfoiască paginile, încercând sa vadă dacă nu omisese vreo informaţie.
   „Poate că ceva va trezi vreo amintire doctorilor hematologi. Deşi e puţin probabil”, a decis el.
   „Bine, bine, Callahan. În afara faptului că nu eşti un detectiv prea grozav, ce mai ştii ?“
   Ben privea suprafaţa lucioasă a apei. Apoi privirea i-a căzut din nou pe dosar, pe articolul despre Juanita Ramirez.
   Cele trei fotografii publicate în ziar care însoţeau textul erau destul de neclare. Într-una era femeia în cauză, în a doua erau puncţiile de la baza spatelui, iar a treia era o schiţă a rulotei în care ea fusese ţinută ostatică şi operată. Casa pe roţi...
   Ben a căutat transcrierea interviului ei cu Alice Gustafson.
   Detaliile pe care le considerase importante erau marcate cu galben. Paragraful pe care îl căuta acum era subliniat.
   A.G.: Îmi puteţi descrie rulota în care aţi fost închisă ?
   J.R.: Am văzut exteriorul o singură dată, când au oprit şi m-au rugat să-i ajut să găsească o adresă, după care m-au târât înăuntru. Era mare. Foarte mare. Era vopsită în gri sau argintiu şi pe una din părţi avea un model sau un desen... o chestie ca un val de culoare maro sau mov.
   Descrierea făcută de femeie nu era prea grozavă, realiza Ben, dar era un început. Fusese pe la toate secţiile de poliţie, spitale, laboratoare de transfuzii şi clinici de chirurgie căutându-l pe Glenn. Acum, când avea desenele lui Madam Sonja, voia să mai dea iar o tură, în speranţa că cineva avea să-şi aducă aminte de faţa lui Glenn.
   „Nebunia presupune să faci acelaşi lucru de mai multe ori şi să speri, de fiecare dată, să obţii rezultate diferite.” Cine îi spusese asta ?
   „Ei bine, Callahan, eşti detectiv. Trebuie să începi să detectezi”.
   Două ore mai târziu, după ce vizitase patru firme care vindeau rulote, începea să-şi piardă speranţa. Beaver, Alpine, Great West, Dynamax, Road Trek, Winnebago, Safari Simba.
   Lista producătorilor de rulote părea interminabilă. Damon, Forest River, Kodiak, Newmar Cypress, Thor Colorado.
   Aproape toţi aveau un model sau mai multe, cu un desen pe o parte, care se potrivea cu descrierea Juanitei Ramirez.
   Spre după-amiază, îl dureau picioarele şi spatele, iar burrito-ul cu multă umplutură pe care îl mâncase la Taco Bell îi făcea probleme. 150 de dolari pe zi, însemna cam 10 dolari pentru fiecare oră de muncă. Făcuse cât îi stătuse în puteri. Alice Gustafson trebuia să găsească altceva pe care să cheltuie banii Controlului Traficului de Organe.
   Chiar dacă lui nu-i păsa prea mult de micuţa organizaţie şi de misiunea măreaţă a profesoarei, îşi dăduse tot interesul. Acum era momentul să renunţe şi să se întoarcă acasă.
   Trei ore mai târziu, oprea maşina închiriată în parcarea de la Schyler Gaines Mart and Gas, a cincisprezecea benzinărie pe la care trecea de când hotărâse să renunţe la caz şi să plece la Chicago.
   În afara durerilor de spate şi de picioare, acum se lupta şi cu o înfiorătoare durere de cap.
   Dacă se hotăra vreodată să organizeze o campanie de colectare de fonduri, ar fi numit-o Sindromul Callahan sau CS.

.............................................................