În Boston, o studentă la Medicină, căzută în dizgrație, este trimisă să prezinte o lucrare care i-ar putea salva cariera.La 6 000 de kilometri distanţă, un savant genial, aflat pe moarte din cauza unei boli incurabile, este pe cale de a descoperi un ser care ar putea salva milioane de vieţi, aducând profituri uriaşe pentru unii.
La Chicago, un detectiv particular, total deziluzionat, trebuie să identifice cadavrul unui tânăr găsit pe autostradă, ce purta nişte urme misterioase pe corp.
Trei vieţi care nu au nimic în comun, dar care aveau să devină legate pentru totdeauna. Trei vieţi ameninţate, care se străduiesc să atragă atenţia asupra unei misterioase grupări de oameni, cu aspiraţii de dumnezei. Trei oameni care află ce înseamnă geniu şi nebunie, adevăr şi decepţie, încredere si trădare... Trei vieţi unite pentru totdeauna de o fiolă de sânge - a cincea fiolă.
Te-ai întrebat vreodată de unde vin organele donate ? Ce ar fi dacă, în momentul în care îţi faci nişte analize de sânge, laboratorul mai prelevă o fiolă, fără ştirea ta ?
Această fiolă este trimisă la un laborator care stochează informaţia şi, dacă eşti donatorul compatibil cu cineva bogat şi influent care are nevoie de un organ, atunci ar fi mai bine să te ascunzi !
PROLOG
Începutul este cea mai importantă parte a oricărei lucrări.
PLATON, Republica, Cartea a II-a
- Nu te mişca. N-o să te doară deloc.
Acestea erau singurele cuvinte pe care Lonnie Durkin le auzea de câteva ore.
- N-o să te doară deloc.
Vincent spunea mereu chestia asta înainte de a-i înfige acul în braţ pentru a-i lua sânge.
Dar minţea. Înţepăturile îl dureau destul de rău.
- Duceţi-mă acasă ! Vă rog, duceţi-mă acasă ! Vă rog, vă rog din suflet !
Lonnie a sărit din pat, a strâns zăbrelelor de metal în mâini şi a lovit uşa de fier. Ştia prea bine ce înseamnă să visezi urât.
Când era băieţel şi se trezea, noapte de noapte ţipând, mama lui avea obiceiul să-i explice coşmarurile pe care le avea. Dar acum îşi dădea seama că această cuşcă de fier nu era un vis urât. Era reală.
- Vă rog !
În acel moment, maşina a virat brusc şi el a fost aruncat în perete. A ţipat, a căzut şi s-a lovit la cap şi la umăr, apoi s-a târât înapoi în pat.
Maşina era o casă pe roţi şi semăna cu rulota unchiului Gus şi a mătuşii Diane. Numai ca ei nu aveau o cuşcă de metal în spate, ci o cameră frumoasă, un pat mare şi câteva dulapuri încăpătoare.
În urmă cu cinci ani, când Lonnie împlinise şaisprezece ani, cei doi îl duseseră cu rulota la Yellowstone şi îl lăsaseră să doarmă în pat o noapte întreagă.
Patul din cuşcă era prea mic pentru el, iar salteaua prea tare.
În afară de pat, mai era un scaun, o carafă cu apă pusă pe un suport în perete şi câteva pahare din plastic. Pe scaun găsise o revistă pe care scria MAD, în care erau o mulţime de benzi desenate ciudate şi prea multe cuvinte pentru ca el să o poată răsfoi. Şi mai era o telecomandă pentru televizorul fixat pe peretele din faţa cuştii. Atât.
Lonnie se gândea într-una la mama şi tata, şi la oamenii care lucrau la fermă. Băieţii ştiau cât de mult îi plăceau bomboanele M&Ms şi, când se ducea pe câmp să-i viziteze sau să-i ajute, îl serveau cu bomboane.
- Daţi-mi drumul ! Nu-mi faceţi rău ! Vă rog mult, daţi-mi drumul !
Pereţii cuştii de fier erau, de fapt, şi cei trei pereţi ai rulotei. A patra latură era o uşă din bare subţiri de metal, care semăna cu uşa hangarului de acasă. Această uşă era încuiată cu un lacăt masiv. În afara cuştii, pe tavanul rulotei, era o lampă, dar nici o fereastră. După uşa metalică se afla baia, iar după baie culoarul care ducea spre locul unde stăteau Vincent şi Connie.
Furios, s-a ridicat şi a început să lovească în grilajul de metal. După socotelile lui stătea în cuşcă de vreo trei, poate chiar patru zile. Şi în tot acest timp rulota îşi vedea de drum.
În maşină nu era frig, dar Lonnie se simţea singur şi îi era frică.
- Vă rog ! Vă rog, duceţi-mă acasă !
Rămăsese aproape fără voce.
În afară de injecţii şi că îi luau sânge, Vincent şi Connie nu îi făcuseră nimic rău, dar Lonnie vedea că cei doi nu îl simpatizează prea mult. Îl priveau la fel ca domnul şi domna Wilcox, vecinii părinţilor lui, pe care, odată când stătea în toaletă, i-a auzit numindu-l „retardatul dracului“.
- Vreau să merg acasă ! Lăsaţi-mă să plec acasă ! Nu este corect !
Rulota a încetinit şi a oprit. După câteva clipe, Vincent a deschis uşa din spate.
Vincent era un bărbat masiv, cu păr blond şi creţ, nu gras ca el. Pe fiecare braţ, puţin mai sus de încheietura mâinii, avea tatuate corăbii de război. Vincent fusese foarte drăguţ cu el la început. Şi Connie la fel.
Opriseră rulota când el era în drum spre centrul de recreere şi îl întrebaseră cum se ajunge la ferma părinţilor săi. I-au zis că sunt verii mamei lui. Altfel, niciodată nu ar fi urcat într-o maşină străină. Mama îi spunea mereu să nu intre în vorbă cu străinii. Dar aceştia nu erau străini, erau veri, care ştiau cum îl cheamă pe el şi pe părinţii lui, dar nu fusese niciodată la ferma lor.
Vincent stătea lângă uşa de la baie cu mâinile în şolduri.
Lonnie îşi dădea seama că bărbatul este supărat chiar înainte de a spune ceva.
- Ce ţi-am zis eu în legătură cu ţipatul ?
- Să... să nu ţip.
- Şi atunci de ce ţipi ?
- Îmi este... frică.
Lonnie simţea cum ochii i se umplu de lacrimi. Cu câteva zile în urmă, mama îi spusese că este mândră de el că nu mai plânge atât de des. Şi acum el plângea din nou.
- Ţi-am zis că nu trebuie să-ţi fie frică. Încă o zi şi te lăsăm să pleci.
- Promiţi ?
- Da, promit. Dar dacă mai ţipi şi mai scânceşti, nu mă mai ţin de promisiune şi îţi iau şi telecomanda.
- Dar televizorul oricum nu merge.
- Cum ?
- Nimic. Nimic.
- Nu mai face gălăgie. Vorbesc foarte serios.
Vincent s-a întors şi l-a lăsat singur, înainte ca el să mai poată spune ceva.
După ce şi-a şters lacrimile cu dosul palmei, şi-a tras cuvertura peste umeri, s-a făcut covrig şi s-a întors cu faţa spre perete. „Încă o zi şi te vom lăsa să pleci”.
Cuvintele astea îi sunau în cap. „Încă o zi...“ Lacrimile îi curgeau pe obraji fără ca el să-şi dea seama şi făcea eforturi să nu plângă. După puţin timp, a adormit, visând urât şi scâncind în somn.
Când s-a trezit, rulota oprise. Umărul îl durea de la izbitura de mai înainte, iar deasupra unui ochi avea o umflătură dureroasă.
S-a întors cu faţa spre uşă, conştient că în curând trebuia să meargă la baie. O femeie stătea în faţa uşii şi se uita la el. Era îmbrăcată într-un halat medical albastru, la fel ca doctorii care îl operaseră de hernie, şi avea un sacou alb peste halat. Avea părul strâns la spate, sub o bonetă medicală de hârtie, în spatele ei, cu o bâtă neagră în mână, pe care o tot lovea uşor în palmă, stătea Vincent.
Uşa rulotei era încuiată.
- Bună, Lonnie, a zis femeia, aranjându-şi ochelarii şi uitându-se la el. Eu sunt doctorul Prouty. Vincent şi Connie ţi-au spus de ce te afli aici ?
A dat din cap că nu.
- Bine, a continuat doctorul Prouty, nu trebuie să-ţi fie frică. Eu îţi voi lua temperatura şi îţi voi face un control medical. Înţelegi ?
De data asta a dat din cap în semn că da. În ciuda vocii plăcute şi a pielii netede, doctoriţa îl intimida şi el simţea că nu este în stare să vorbească. „Rece.“
- Bine. Acum vreau să-mi dai cuvântul că dacă descui uşa şi intru la tine tu vei fi cuminte şi cooperant... Cooperant, Lonnie. Ştii ce înseamnă acest cuvânt ? Lonnie, răspunde-mi.
- Eu... eu ştiu.
- Bine, atunci.
Doctorul Prouty a dat afirmativ din cap şi Vincent a deschis uşa. În tot acest timp Vincent ţinea bâta la vedere.
- Acum, Lonnie, eu îţi voi face o injecţie şi după aceea te voi examina. Dar mai întâi, vreau să te dezbraci şi să pui pe tine acest halat care se leagă la spate. Înţelegi ?
- Vreau să fac pipi.
- Bine. Vincent te va conduce la toaletă şi după asta te va ajuta să-ţi pui halatul. Dar, mai întâi, lasă-mă să-ţi fac injecţia.
- Şi după injecţie pot să merg să fac pipi ?
- Da, da, a răspuns doctorul Prouty pe un ton uşor
nerăbdător.
Lonnie a tresărit când a simţit acul intrând în piele. Apoi mers în baia mică să facă pipi. Când a terminat, Vincent l-a luat de mână şi l-a dus înapoi în cuşca de fier ca să se schimbe. Chiar şi cu halatul pe el, se simţea gol. Frica ce pusese stăpânire pe el îi strângea pieptul ca într-o menghină.
Doctorul Prouty s-a întors în cuşcă şi a încuiat uşa după ea.
În timp ce era examinat, simţea cum pleoapele îi devin tot mai grele şi ochii i se închid.
- Este gata, a auzit-o pe doctorul Prouty. Hai să-l ducem în faţă cât se mai poate ţine pe picioare.
Vincent l-a ajutat să stea în picioare. Doctorul Prouty a deschis uşa. Era prima dată când ieşea din cuşcă de când urcase în rulotă în urmă cu trei sau patru zile. Totul era complet schimbat. O lampă rotundă de tavan ilumina puternic încăperea, iar sub lampă se afla un pat acoperit cu un cearşaf verde. Lângă pat stătea un doctor înalt, cu o mască care îi acoperea gura şi nasul.
- Puneţi-l pe masă cât eu mă pregătesc să intru în operaţie, a zis doctorul Prouty.
Lonnie s-a uitat la ea şi a văzut că îşi pusese o mască. Nu se mai putea ţine pe picioare. Vincent l-a ajutat să se întindă pe masă, cu faţa în jos, şi l-a prins cu nişte centuri speciale.
Apoi a fost acoperit cu un cearşaf. Doctorul înalt i-a înfipt un
ac în braţ şi l-a lăsat acolo. Ochii i se închideau şi refuzau să se mai deschidă. În sfârşit, nu-i mai era atât de frică.
- Acum, Lonnie, a zis doctorul înalt, eu îţi voi pune o mască specială care te va ajuta să respiri... aşa, perfect. Acum tu trebuie să inspiri şi să expiri. Nu-ţi fie frică, nu te va durea de loc.
- Cadavrul aparţine unui bărbat masiv, de vreo douăzeci şi ceva de ani. Înălţimea în jur de 1,75 metri; greutate 90 de kilograme. Şaten, ochi albaşti. Fără tatuaje sau...
Patologul Stanley Woyczek folosea o pedală de picior şi un microfon pentru a înregistra în timp ce lucra în laboratorul său.
El era în cel de-al doilea mandat al său în calitate de consultant medical pentru Districtul 19 din Florida, care includea regiunile St. Lucie, Martin, Indian River şi localităţile Okeechobee, toate situate la nord-vest de West Palm Beach. Lui Stanley îi plăceau misterele pe care le avea de dezlegat în meseria sa, dar încă nu se obişnuise să treacă peste aspectul uman. La multe cazuri lucra săptămâni întregi sau chiar ani.
Fără îndoială, acesta era unul dintre acele cazuri misterioase.
Un tânăr neidentificat a ieşit dintr-o pădurice şi a intrat pe o porţiune aglomerată a autostrăzii 70, unde a fost lovit în plin de un camion cu remorcă. Şoferul a povestit că mergea cu o viteză de vreo sută de kilometri la oră când un bărbat a apărut în faţă. „Din fericire, gândea Woyczek, durerea provocată de impact nu a durat mai mult de una sau două secunde.“
Analizele de sânge pentru depistarea urmelor de alcool sau substanţe stupefiante erau toate negative. Presupunând că o analiză toxicologică extinsă nu va dezvălui ceva nou, la întocmirea certificatului de deces medicul rămânea fără răspuns la două întrebări: Cine ? De ce ?
- Lângă canalul inghinal din stânga se observă o cicatrice, care probabil a rămas în urma unei operaţii de hernie. Deasupra urechii stângi se vede o laceraţie de aproximativ 15 centimetri şi o fractură deschisă. Pe partea stângă a toracelui există o ruptură verticală de aproximativ 30 de centimetri prin care se vede o porţiune tăiată a aortei.
Woyczek i-a cerut asistentei să-l ajute să întoarcă cadavrul cu faţa în jos. Au manevrat corpul inert cu mare atenţie.
- Pe spate, în regiunea omoplatului este vizibilă o abraziune adâncă şi cam atât...
Doctorul patolog s-a oprit şi a analizat cu atenţie partea superioară a feselor, chiar deasupra şoldului... acelaşi lucru şi în partea stângă.
- Chantelle, ce-ţi sugerează aceste urme ?
Asistenta a analizat ambele regiuni.
- Răni prin puncţie, a răspuns ea.
- Fără nici o îndoială.
- Fără nici o îndoială, doctor Woyczek. Şase pe fiecare parte, poate chiar mai multe.
- Vom face o analiză microscopică pentru a determina vechimea rănilor, dar par a fi recente. Sunt convins. Cred că avem ceva aici. A făcut un pas în spate şi şi-a scos mănuşile. Chantelle, rămâi pe poziţie câteva minute, iar eu mă duc să chem poliţia. Ar putea fi o eroare, deşi mă îndoiesc. Cu o zi în
urmă, maxim două, John Doe a donat măduvă osoasă pentru un transplant.
CAPITOLUL 1
Când este angajat într-o controversă, celui care părtineşte nu-i pasă de corectitudinea şi adevărul celor aduse în discuţie, ci e preocupat doar să-si convingă ascultătorii de propriile vederi.
PLATON, Fedon
- Doamnă Reyes, puteţi să închideţi incizia.
Natalie s-a uitat la incizia de pe fruntea lui Darren Jones, care traversa o sprânceană şi se întindea de-a lungul obrazului. Până atunci, cea mai mare incizie pe care o văzuse fusese o tăietură pe care o căpătase la un deget, iar tratamentul se rezumase la câteva benzi de leucoplast.
Natalie a evitat privirea doctorului Renfro, chirurg rezident-şef la serviciul de urgenţă, şi l-a urmat pe hol.
În cei trei ani şi o lună de student la medicină, Natalie cususe nenumărate perne, câteva soiuri de fructe, nişte jucării din pluş vechi şi, de curând, o pereche de blugi.
Ordinul lui Renfro nu avea prea mult sens. Trecuseră două ore din a doua zi de lucru la serviciul de urgenţă a Spitalului Metropolitan din Boston şi, chiar dacă Renfro îi verificase înainte cunoştinţele, ar fi trebuit să se asigure că e capabilă să facă o sutură.
- Doctor Renfro, eu... hm... eu cred că ar trebui să mai parcurgem nişte aspecte împreună înainte ca eu...
- Nu este necesar. Când terminaţi de cusut, prescrieţi pacientului nişte antibiotice - orice. Eu voi semna.
Rezidentul s-a întors şi a plecat înainte ca ea să aibă timp să mai spună ceva.
Colega şi buna ei prietenă, Veronica Kelly, care îşi terminase stagiul la Spitalul Metropolitan, îi spusese că Renfro era în ultimul an de rezidenţiat când a fost numit chirurg rezident-şef la spitalul White Memorial, unul dintre cele mai bune spitale universitare din ţară. După ani buni de studii şi pregătire, avea aerul unui om care văzuse de toate şi care nu mai era foarte interesat de cazurile simple de la Metropolitan.
- Renfro este deştept şi incredibil de competent, o pusese în temă Veronica, şi se ocupă de cele mai grave cazuri. Cazurile de rutină nu-l interesează câtuşi de puţin.
Se părea că adolescentul de culoare, victimă a unei bande de cartier, era un caz de rutină. Natalie a ezitat în faţa salonului în care era internat băiatul şi s-a gândit că poate ar trebui să-l găsească pe Renfro şi să-i ceară să facă o demonstraţie a aptitudinilor sale de excepţie.
- Natalie, eşti bine ?
Vocea gravă aparţinea unei sore medicale, o veterană a serviciului de urgenţă, care se ocupase de studenţi din prima lor zi în spital şi de tradiţia acestui spital de a folosi prenumele. O chema Bev - Bev Richardson.
- Am cerut să fac stagiul aici pentru că auzisem că studenţii sunt lăsaţi să îndeplinească foarte multe proceduri, dar să cos faţa unui copil în a doua zi aici este un pic prea mult pentru nervii mei.
- Ai mai cusut vreodată ?
- Nimic viu, cu excepţia unor nefericite portocale.
Bev a suspinat.
- Cliff este un doctor minunat, dar uneori poate fi imatur şi dur în relaţia cu oamenii. Şi, între noi fie vorba, am impresia că nici nu prea îi pasă de clientela noastră.
- Ei bine, mie îmi pasă, a spus Natalie, încercând să nu-şi amintească momentele când a fost adusă sau târâtă chiar în această secţie de urgenţe.
- Nouă ne pare bine să avem printre noi doctori cărora le pasă de pacienţi. Au şi aşa destule probleme în afara spitalului. Ăsta ar trebui să fie un fel de sanctuar.
- Sunt de acord. Decanul Goldenberg mi-a spus că s-ar putea să fiu admisă în programul de rezidenţiat la chirurgie din White Memorial. Poate că doctor Renfro e la curent şi mă pune la încercare.
- Sau poate că simte că eşti altfel şi vrea să vadă dacă vei face faţă provocării.
- Nu ar fi primul, a răspuns Natalie cu gândul la capitolul dedicat chirurgiei plastice din manualul pe care îl studiase o săptămână înainte de a începe acest stagiu.
- Tu eşti alergătoarea din reviste, nu ?
Întrebarea nu a deranjat-o pe Natalie.
Accidentul pe care îl suferise în timpul selecţiilor pentru Jocurile Olimpice fusese descris pe larg în ziarele locale şi naţionale, ajungând chiar şi pe coperta revistei Sports Illustrated. Din prima zi de şcoală la facultatea de medicină, studenta de 32 de ani, era cunoscută de toată lumea.
- Ar fi bine să spui asta la trecut, a răspuns pe un ton care a pus capăt discuţiei.
- Crezi că poţi repara faţa băiatului ?
- Cel puţin, voi încerca să-l fac să simtă că mie îmi pasă.
- Asta este mai mult decât suficient, a răspuns Bev. Intră în sală. Vin şi eu imediat şi îţi aduc şase fire chirurgicale de nailon. Chiar dacă nu este aşa, noi pornim de la premiza că toţi pacienţii ar putea fi purtători de HIV, aşa că pune-ţi un halat şi o mască facială de protecţie. Dacă mie o să mi se pară că nu faci ce trebuie, voi tuşi şi vom ieşi din sală ca să discutăm. Fii atentă la degete şi nu te înţepa. Strânge firul bine, fă noduri duble, la o distanţă de vreo trei milimetri. Nu trage pănă se încreţeşte marginea inciziei şi nu-i rade sprâncenele pentru că nu vor mai creşte vreodată frumos.
- Mulţumesc.
- Bine ai venit la serviciul de urgenţe, a zis Bev.
- Cum merge treaba, doctore ?
Natalie şi-a ridicat privirea spre Bev Richardson şi a dat mândră din cap în semn că totul mergea bine. Din momentul în care îi făcuse anestezia locală, Darren Jones vorbise fără oprire. „De nervi“, s-a gândit Natalie. Dacă ar fi ştiut că nu era singurul !
Procedura a durat, probabil, de trei ori mai mult decât în mod obişnuit, şi de abia reuşise să treacă de frunte şi de sprânceană. Îi mai rămăsese obrazul, dar cusătura arăta destul de bine.
- Până acum e bine, a răspuns Natalie.
- Îmi va rămâne o cicatrice ?
- De fiecare dată când pielea este tăiată rămâne o cicatrice.
- Femeilor le plac cicatricile. Dau o notă de mister. Eu sunt un dur, aşa că de ce să nu o arăt. Nu-i aşa, doctore ?
- Mi se pare că eşti un băiat deştept. Este mai important să fii deştept decât dur.
- Bărbaţii duri ca mine te intimidează ?
- Cel care te-a tăiat probabil că m-ar intimida, a răspuns Natalie zâmbind pe sub mască. Te duci la şcoală ?
- Mai am un an de şcoală, dar vreau să renunţ.
- Ar trebui să te mai gândeşti.
- Nu cred.
Darren a râs.
- Doctore, nu ştii nimic despre lucrurile astea. Acolo de unde vin eu contează doar să fii dur.
Natalie a zâmbit din nou. Dacă ar fi să-şi compare tăria de caracter şi duritatea cu acest puşti, ea ar fi câştigat detaşat îi mai toate privinţele.
Mulţi au încercat să o convingă să se întoarcă la Academia de Fete Edith Newhouse. Şi datorită lor, până la urmă cineva a reuşit să o convingă, într-un final, să renunţe la duritatea ei.
- Tărie înseamnă să înoţi împotriva curentului şi să ai curajul să fii diferit, a zis Natalie, legând ultimele cusături. A fi tare înseamnă să înţelegi că pe lumea asta ai o singură viaţă de trăit şi merită să profiţi de ea cât poţi de mult.
- O să ţin minte, doctore, a răspuns băiatul fără prea multă convingere.
Natalie s-a uitat peste umăr la Bev, care părea mulţumită de rezultat şi arăta spre plasturii sterili pe care îi pusese pe tava cu instrumente. După câteva încercări nereuşite de a aplica fâşiile minuscule, Natalie a reuşit, în sfârşit, să lipească câţiva plasturi peste sutură.
- Cinci zile, îi sugeră Bev, arătând palma desfăcută.
- Firele vor putea fi scoase probabil peste cinci zile, a spus Natalie, recunoscătoare sensului vag al cuvântului „probabil”
- Eşti sufletistă, doctore, a spus Darren. Simt asta.
Natalie şi-a dat jos masca şi mănuşile. „Încă o etapă trecută cu bine“, se gândea ea.
Era un mare avantaj să ai 32 de ani şi să fii student la medicină, în special unul care a văzut în viaţă mai mult decât şi-ar fi dorit. Lua decizii mult mai repede decât colegii săi, mulţi dintre ei mai tineri cu vreo zece ani sau chiar mai mult. Putea să vadă problemele în adevărata lor lumină şi era mult mai sigură pe ea.
- Nu te vinde ieftin, fratele meu, i-a zis ea băiatului.
- Darren, mai rămâi o clipă, a continuat Bev, trebuie să-ţi mai facem o injecţie antitetanos, apoi o să-ţi dau câteva indicaţii şi o reţetă pentru medicamente.
- Medicamente pentru durere ? a întrebat Darren entuziasmat.
- Îmi pare rău, antibiotice.
- Hei, ai zis că eşti un dur, a spus Natalie îndreptându-se spre ieşire. Bărbaţii ca tine nu au nevoie de medicamente pentru durere.
A completat reţeta la biroul sorei medicale, încântată de modul în care se descurcase într-o situaţie de stres. Renfro lansase provocarea şi plecase, iar ea se descurcase minunat.
În trecut, doborâse recorduri naţionale pe pista de alergări şi fusese la un pas de a fi aleasă în echipa olimpică. În drumul ei cunoscuse mulţi indivizi de teapa lui Cliff Renfro, care încercau să-şi afirme egoul speculând lipsa de încredere în forţele proprii a altora. Încă mai era femeia care alergase 1500 de metri în doar 4:08.3. Acest Renfro trebuia să mai încerce. Făcuse faţă tuturor şi nu avea de gând să se lase intimidată de el.
Bev apăruse lângă.
- Saralee s-a întors din camera patru cu asta. Ştii cumva ce este ?
- Da, pentru alcoolici.
- Şi oameni ai străzii, a completat Bev. Pacienţii sunt plasaţi acolo când sunt deosebit de... hm... murdari.
- Da, ştiu. Eu am lucrat acolo ieri. Nu este chiar atât de rău.
- Ei bine, se pare că sala de operaţii s-a aglomerat puţin, cât timp tu te-ai ocupat de Darren. Cliff se ocupă de camera patru. A zis să mergi acolo de îndată ce termini.
- Am terminat.
- Bravo. Te-ai descurcat de minune cu puştiul. Cred că spitalul White Memorial a făcut o alegere bună când te-a ales. Vei fi un doctor bun.
- Este unul dintre cele mai bune spitale, dar sunt mult în urmă la capitolul acceptării femeilor în programul de chirurgie.
- Aşa am auzit şi eu. Lasă, te vei descurca de minune. Crede pe cuvânt un om care a văzut multe p-aici.
În acel moment, femeile s-au întors la auzul unor ţipete care veneau din hol.
- Doctore, ceva nu e bine ! Am ceva ! Ceva grav. Chiar aici, în spatele ochiului ! Nu mai suport durerea !
Un bărbat ieşea din salonul patru escortat de un gardian.
Chiar de la distanţă nu încăpea nici o îndoială că fusese repartizat în salonul potrivit. Era cărunt şi bătrân, în jur de patruzeci sau chiar cincizeci de ani. Purta o geacă zdrenţăroasă, pantaloni uzaţi şi murdari şi ghete fără şireturi.
Pe cap avea îndesată o şapcă cu sigla echipei Red Sox care nu putea însă ascunde orbitele adânci şi ochii trişti.
Cliff Renfro a apărut în uşă, s-a uitat după Bev şi Natalie şi după aceea s-a adresat bărbatului.
- Charlie, problema ta este băutul. Îţi sugerez să te duci la Pine Street Inn şi să-i rogi să te lase să faci un duş. S-ar putea să-ţi dea şi nişte haine curate.
- Doctore, vă rog. Sunt sigur că ceva nu e în regulă. Văd lumini intense şi mă doare îngrozitor. Totul devine negru.
Iritat la culme, Renfro l-a ignorat pe bătrân şi a înaintat pe hol, pe lângă cele două femei.
- Doctor Reyes, ar trebui să vă mişcaţi ceva mai repede aici, a mai spus Renfro. Acum ocupaţi-vă de salonul patru. Eu mă duc să mă spăl şi poate am timp să fumez o ţigară, a mai adăugat rezidentul-şef.
Înainte de a fi scos din salonul de aşteptare şi condus afară din spital, Natalie a citit frustrarea şi furia din ochii pacientului.
- Pun pariu că Renfro nici măcar nu l-a examinat, a şoptit.
- Posibil, dar el, de obicei...
- Cred că omul ăla suferă de ceva, pot să simt asta. Dureri insuportabile, lumini şi vedere slăbită. Tocmai am terminat cursul de şase săptămâni la neurologie. Poate are o tumoare sau un anevrism perforat, sau poate un abces cerebral. Oamenii ăştia au de a face cu durerea şi cu disconfortul zilnic. Dacă simptomele lui sunt atât de grave încât a venit până aici, ceva nu e bine. Renfro a cerut efectuarea unor analize ?
- Nu ştiu, dar nu cred...
- Bev, eu vreau să-l examinez şi apoi să-i fac o tomografie cerebrală. Poţi să aranjezi ?
- Pot, dar nu cred că e o...
- Şi nişte analize la sânge. Vreau o analiză generală şi una biochimică. Vreau să-l ajung înainte să plece. Crede-mă, dacă era un om de afaceri bine îmbrăcat, ar fi pe masă chiar în acest moment, cu tomografia făcută.
- Poate, dar...
Înainte ca Bev să termine propoziţia, Natalie deja plecase.
A căutat în salonul de aşteptare şi de acolo a luat-o spre ieşirea din spitalul White Memorial din strada Washington Avenue. Bărbatul era la vreo 10 metri, îndreptându-se încet spre centrul oraşului.
- Charlie, aşteaptă !
Omul s-a întors. Avea ochii foarte roşii. O privea fix, cu o sclipire de demnitate.
- Ce vrei ? a întrebat enervat.
- Sunt doctorul Reyes. Vreau să te întorci cu mine în spital să-ţi fac un examen complet şi câteva analize.
- Deci mă credeţi ?
Natalie l-a luat de mână şi l-a condus spre Departamentul de urgenţe.
- Eu te cred.
Bev Richardson îi aştepta chiar la intrare, cu un cărucior.
- Salonul şase este liber, i-a şoptit lui Natalie. Grăbeşte-te, nu ştiu unde este Renfro. Tipul de la laborator vine şi el. Să sperăm că îi vom putea face o tomografie şi vom primi rezultatele la analiza de sânge fără ca să fim văzuţi.
Natalie l-a ajutat pe bărbat să-şi scoată hainele şi să se îmbrace cu halatul de spital de culoare albastră. „Renfro are dreptate într-o privinţă, se gândea Natalie, omul chiar duhneşte a alcool“. I-a făcut un control neurologic de rutină şi a constatat câteva anormalităţi în coordonarea ochilor şi a mâinilor, cauzate poate de o tumoare, de un abces sau de un vas sangvin perforat.
Un asistent tocmai termina de recoltat probele de sânge când Bev a intrat în salon cărând o targă.
- Am tras nişte sfori, a zis ea. Suntem aşteptaţi de tomograf.
- Am sesizat câteva anomalii de natură neurologică. Îl duc la tomograf şi apoi mă ocup de salonul patru.
- Strâng eu aici.
Natalie a împins targa pe hol.
- Îţi mulţumesc Bev, mă întorc...
- Ce naiba se întâmplă aici ?
Cliff Renfro, livid, venea spre ea de la biroul asistentelor.
- Cred că ceva nu e în regulă cu el, a răspuns Natalie. Cred că are o tumoare sau un anevrism perforat.
- Şi l-ai adus înapoi în spital după ce eu l-am eliberat ?
Renfro vorbea atât de tare, încât tot personalul medical şi pacienţii se opriseră şi se uitau la ei. Câteva persoane ieşiseră din saloanele de examinare, iar un grup de infirmiere părăsise biroul asistentelor.
Natalie rămânea fermă pe poziţii.
- Am vrut să fac cum e mai bine. Am depistat câteva anomalii de ordin neurologic.
- Nu ai făcut cum e mai bine. Aceste anomalii sunt cauzate de consumul de alcool. Mulţi m-au avertizat că eşti o persoană mult prea arogantă şi egoistă pentru a deveni un bun doctor. Faptul că ai avut un sfert de oră de glorie nu înseamnă că poţi să vii aici şi să te porţi de parcă ai fi şeful acestui spital.
- Dacă dumitale îţi place să ai un halat medical curat, asta nu înseamnă câ îţi poţi permite să ignori pacienţii ca el, a răspuns cu duritate Natalie.
Bev Richardson a intervenit rapid între cei doi combatanţi.
- Cliff, a fost vina mea, s-a învinovăţit ea. Mi-am făcut griji pentru sărmanul om şi m-am gândit că pentru ea ar fi o experienţă din care putea învăţa multe...
- E un nonsens ce spui şi tu ştii asta. Nu încerca să o protejezi.
Renfro a făcut un pas lateral pentru a se uita în ochii lui Natalie.
- În medicină nu este loc pentru o persoană atât de egoistă şi de îngâmfată ca tine, Reyes.
Natalie şi-a încleştat gura. Era furioasă pentru că fusese mustrată în public şi voia să le explice celor prezenţi că prejudecăţile lui Renfro îl determinaseră să îl trateze atât de superficial pe acest om sărman.
- Cel puţin mie îmi pasă de oameni precum Charlie atât cât să-i fac un consult medical complet.
- După cinci ani de practică sunt perfect capabil să decid ce înseamnă o evaluare completă. Intenţionez să mă asigur că toată facultatea de medicină va afla despre faptele şi atitudinea ta.
- Cum vreţi, dar înainte de a face asta, uitaţi-vă peste rezultatele testului tomografie.
Privirea lui Renfro putea topi un bloc de gheaţă. Părea că vrea să mai spună ceva, dar s-a întors şi a plecat spre Radiologie. Peste două minute extrem de tensionate, un tehnician de la tomografie l-a adus pe Charlie în hol. Natalie a răsuflat uşurată.
- Of, eram sigură că va anula testul tomograf, i-a zis ea lui Bev, în timp ce se îndreptau spre biroul asistentelor.
Bev s-a uitat la ea şi a dat din cap.
- Îmi pare rău că nu l-am putut calma, a zis ea. Probabil exista o cale mai bună pentru a face acest lucru.
- Renfro putea recunoaşte că nu avea dreptate, a zis Natalie. Dar, cel puţin, mă bucur că a continuat testul tomograf. Când va găsi o tumoare în spatele ochiului pacientului, va fi recunoscător că i-am salvat pielea.
Tumoare, anevrism perforat, abces cerebral. Natalie trecea în revistă posibilele reacţii ale lui Renfro şi ale personalului medical când vor vedea că a avut dreptate.
Spera ca sărmanul om să poată fi operat. S-a gândit cum ar fi reacţionat mentorului ei, chirurgul Doug Berenger. La jumătatea studiilor ei la Harvard, înainte să-şi rupă tendonului lui Ahile, el a căutat-o şi a invitat-o să lucreze în laboratorul lui - unde activa şi în acel moment.
Mai târziu, a adunat cei mai buni oameni din domeniul medicinei sportive pentru a-i ajuta să se recupereze şi după aceea a convins-o să intre la medicină.
Berenger, probabil cel mai renumit chirurg din domeniul transplantului cardiac din Boston, încerca să o convingă să intre în programul de rezidenţiat în departamentul condus de el după terminarea studiilor medicale.
Pe peretele din spatele biroului său era înrămată o vorbă de duh: AI ÎNCREDERE ÎN TINE !
Ar fi fost mândru de încrederea ei şi de convingerea cu care i-a făcut faţă lui Renfro, mai ales atunci când diagnosticul lui Charlie avea să fie cunoscut.
Natalie a intrat în salonul patru şi a consultat trei pacienţi. Inima îi bătea încă din cauza discuţiei aprinse cu Renfro, dar şi pentru că aştepta cu emoţii rezultatele testelor pacientului său. Într-un final, pe uşa salonului a intrat Renfro, care îl aducea pe Charlie în căruciorul cu rotile.
Plicul cu rezultatele analizelor era băgat sub salteaua subţire.
După câteva momente, medicul rezident a pronunţat numele ei.
- Doctor Reyes, personal, a zis el tare. Pot să vă reţin atenţia pentru un minut ?
Vreo douăsprezece persoane stăteau pe hol. Renfro a aşteptat până când s-a adunat toată lumea, apoi a început să vorbească, ţinând la vedere plicul cu rezultatele analizelor.
- Cu toţii aţi fost prezenţi la discuţia care a avut loc... hm... discuţia dintre doamna Reyes şi mine. Eu am primit rezultatele analizelor acestui pacient. Aş dori să vă informez că toate analizele au ieşit bine. Nu există nici o anomalie. Nimic. Charlie are ceea ce am spus eu că are - ceea ce are de mult timp, doamnă Reyes - o durere de cap provocată de consumul ridicat de alcool. Analizele au scos la iveală un indice de alcoolemie de 1.9 când a fost adus aici şi între timp a mai consumat şi nişte lichid din sticla pe care o avea în geanta cu care a sosit aici. Bev, scrie nota de eliberare pentru acest pacient, încă o dată. Şi, te rog, completează şi o fişă pentru a consemna incidentul care a avut loc.
- Doamna Reyes, mergeţi acasă. Nu vreau să vă mai văd vreodată în secţia mea.
CAPITOLUL 2
Dacă filosofii nu vor domni (...) cetăţile nu vor avea pace de pe urma relelor, nu, nici ele, nici întreaga rasă omenească.
PLATON, Republica, Cartea a V-a
Primele ore ale amiezei erau, clar, cele mai indicate pentru cumpărături la Whole Foods Market. Natalie nu avea de unde să ştie acest lucru până acum. Cu lista de cumpărături a mamei sale într-o mână şi cu a ei în cealaltă, Natalie înainta pe culoarele aproape goale fără nici o grabă.
Trecuseră trei ore de când fusese dată afară din secţia de urgenţe a Spitalului Metropolitan de către Cliff Renfro şi, cel puţin pentru moment, avea mai mult timp liber decât lucruri pe care ar fi putut să le facă.
A doua zi avea să-şi facă o programare pentru o întâlnire cu consilierul ei şi, poate, cu Doug Berenger. Împreună aveau să îndrepte lucrurile. Nu se întâmplase nimic foarte grav. În comparaţie cu un hemostat uitat în abdomen, o eroare medicală letală sau amputarea piciorului sănătos, ce se întâmplase în secţia de urgenţe era o chestiune minoră.
Chiar dacă era vinovată, fapt de care nu era deloc convinsă, nimeni nu a avut de suferit de pe urma faptelor ei. După cum spusese şi Bev Richardson, chiar dacă Renfro avea mai multă experienţă, era imatur. Erau duşmani, cel puţin, până în momentul în care ea putea să-i demonstreze că este un doctor dedicat meseriei sale, ambiţios şi atent la nevoile pacienţilor săi. În cel mai rău caz, avea să-şi termine
programul de pregătire la secţia de urgenţe a unui alt spital.
Ideal era ca peste vreo două, trei zile, să se întâlnească cu Renfro şi să discute cele întâmplate, pentru a îndrepta lucrurile; ea ar fi promis că nu va mai repeta greşeala şi, drept urmare, vor fi putut să-şi continue pregătirea la Metropolitan.
Alesese cele mai proaspete şi mai sănătoase produse alimentare. Whole Foods Markets, renumit pentru alimentele de cea mai bună calitate şi pentru fructele de mare, era singurul magazin în care ea îşi făcea cumpărăturile.
Programul încărcat în perioada studiilor la medicină o făcuse să uite că rămânea o atletă. Făcea sport cât de des putea, uneori la ore extrem de matinale sau ridicol de târzii. După accident, deşi se recuperase complet, nu a mai putut să atingă recorduri de nivel mondial, cândva o rutină, dar, la categoria ei de vârstă, rămânea un alergător cu rezultate competitive, chiar unul dintre cei mai buni.
Ţeluri. Întotdeauna ţeluri. Stabilirea ţelurilor, lupta pentru a ajunge la ele cât mai repede, dar şi grija pe care o acorda corpului său, stabilirea continuă a unor ţeluri clare a fost dintotdeauna secretul reuşitei sale, în şcoală şi în sport.
A parcurs cu dezaprobare lista mamei sale, dictată la telefon cu o seară înainte. Cotlet de porc, cartofi congelaţi, rulouri cu nuci, îngheţată Cherry Garcia, cremvurşti hotdog (şi pâinici pentru hotdog), lapte gras, frişcă, Pringles... Pentru ea, jumătate din aceste alimente nu aveau ce căuta în rafturi.
Hermina Reyes era un caz aparte - iubită de foarte multă lume, dar nepăsătoare faţă de persoana sa şi corpul său.
Natalie, pe de altă parte, era exterm de meticuloasă. Îşi făcea griji, în mod special, pentru nepoata ei, Jenny. Hermina era responsabilă de nutriţia fetiţei. Cu acest gând în minte, Natalie a pus în coş broccoli, brânzeturi şi câteva tipuri de salată.
La sfârşitul listei notase, fără prea multă tragere de inimă, Winston - un cartuş. Mai târziu scrisese în dreptul ultimului punct - opţional. Râdea sarcastic. De foarte multe ori, în semn de protest, refuza să cumpere ţigări pentru mama sa.
Dar nu conta. Hermina avea maşină şi nu ezita să o lase pe Jenny acasă singură şi să meargă să-şi cumpere ţigări. În plus, mai erau şi alţii care ştiau de dependenţa Herminei şi erau suficient de indulgenţi. De asemenea, ştiau că moartea unui copil poate fi o justificare pentru viciul fumatului.
Hermina avea să rămână ataşată de ţigările ei până la moarte, cauzată, mai mult decât probabil, de beţişoarele cancerigene pe care le îndrăgea atât de mult.
Natalie a petrecut o jumătate de oră alegând atent fructele şi legumele pentru ea. În faţa unei generoase oferte de fructe de sezon, s-a simţit foarte norocoasă să aibă la dispoziţie câteva ore, în special în acea zi.
„Ar trebui să încerc să fiu mai tolerantă cu oameni ca Renfro”, se gândea ea în timp ce strângea în mână, pipăia şi apoi mirosea o nectarină ca să vadă dacă este coaptă. Primul lucru pe care avea să-l facă a doua zi de dimineaţă era să lămurească lucrurile cu el.
Whole Foods îşi respecta prea mult clienţii pentru a vinde ţigări, aşa că, după ce a încărcat cele opt pungi de plastic pline cu cumpărături în portbagajul maşinii sale, a traversat strada pentru a intra la buticul unde se vindeau ţigări.
Faptul că avea să ajungă la mama sa mai devreme decât stabiliseră nu era o problemă. Vremurile când Hermina îi ştia programul şi se interesa de detalii din viaţa ei erau demult apuse, aşa că întrebările despre munca în secţia de urgenţe aveau să fie superficiale. Nici nu prea existau şanse ca Hermina să fie plecată de acasă. Pentru că o avea în grijă pe Jenny, care nu avea şcoală, Hermina îşi petrecea aproape tot timpul acasă.
Dorchester era o comunitate de oameni în vârstă şi tradiţionalişti, situată la sud de oraş şi la doar câţiva kilometri de cartierul Brookline în care se afla apartamentul elegant al lui Natalie.
Din punct de vedere sociologic şi demografic, cele două orăşele se aflau la mulţi kilometri distanţă.
În Dorchester, mai existau câteva căsuţe frumoase, elegante şi bine întreţinute, dar erau insule izolate într-o mare de sărăcie, imigranţi, droguri şi, mult prea des, violenţă.
Natalie a cotit şi a deschis portbagajul în faţa unei clădiri din panouri prefabricate de culoare gri, cu un mic gazon, neamenajat în faţa verandei. Natalie plecase de acasă la scurt timp după mutarea lor în Dorchester, dar sora ei mai mică, Elena, care avea pe atunci opt ani, crescuse şi locuise acolo în scurtele perioade când nu era internată pentru tratamente de dezalcoolizare şi reabilitare.
Natalie se îndoia că mai există cineva în Dorchester care să nu ştie că Hermina Reyes ţinea cheia de la casă sub ghiveciul de lut, cu o plantă uscată în el, care stătea chiar lângă uşă.
- Am avantajul de a nu avea nimic de furat în casă, obişnuia să spună mama ei.
Cum se întâmpla de obicei, mirosul puternic de ars şi de ţigară a întâmpinat-o chiar de la uşă.
- Inspecţia sănătăţii ! Aruncaţi ţigările ! a strigat Natalie, intrând în bucătărie cu braţele încărcate de cumpărături.
Apartamentul era, ca întotdeauna, curat şi aranjat, inclusiv scrumiera de porţelan a Herminei, pe care o golea şi o spăla cu sfinţenie după ce trăgea două-trei fumuri de ţigară.
- Mamă ?
De obicei, Hermina stătea la masa din bucătărie, în faţă cu o ceaşcă de cafea pe jumătate plină, o cutie de napolitane cu aromă de vanilie, pachetul de Winston, scrumiera şi suplimentul New York Times cu integrame. De fapt, totul era la locul lui, numai Hermina lipsea.
Natalie a pus cumpărăturile jos şi s-a dus spre camera mamei.
- Mamă ? a strigat ea încă o dată.
- Trage un pui de somn, a răspuns Jenny.
Natalie a urmărit vocea nepoatei sale spre camera ei curată şi cochetă - draperii de voal în culori pastelate şi pereţi roz. Jenny, purtând pantaloni scurţi şi o vestă largă, stătea în scaunul ei cu rotile, cu o carte pe aparatul care o ajuta să dea paginile. Ortezele pentru glezne erau puse jos lângă pat.
Diagnosticul oficial al lui Jenny era paralizie cerebrală, dar adevărul era că Elena băuse şi fumase pe parcursul întregii sarcine. De când Natalie aflase ce era sindromul de alcoolism fetal, acest diagnostic ocupa primul loc pe lista cauzelor care provocaseră dizabilitatea lui Jenny.
- Bună, draga mea, a salutat-o bucuroasă Natalie, sărutând-o pe frunte. Ce mai faci ?
- Nimic nou. Azi nu m-am dus la şcoală.
Jenny avea pielea deschisă la culoare şi zâmbetul larg şi dulce al mamei sale.
- Buni şi-a făcut integramele şi apoi a zis că se duce la culcare.
- Dacă te prind vreodată cu ţigara-n mână...
- Ştiu, ştiu... Îmi vei rupe buzele.
- Bun. Ce citeşti ?
- La răscruce de vânturi. Ai citit-o ?
- Cu mult timp în urmă. Cred că mi-a plăcut mult, dar îmi amintesc că mi-a fost destul de greu să urmăresc firul acţiunii. Nu ţi se pare greu să urmăreşti toate evenimentele şi scenele care au loc în perioade diferite şi se tot mută ?
- O, nu ! E atât de romantic. Mi-ar place să vizitez ţinuturile alea mlăştinoase, dacă mai există.
- Fii sigură că da. Vom merge odată acolo, îţi promit.
Natalie s-a retras puţin ca Jenny să nu vadă tristeţea din ochii ei.
- Jenny, tu-i faci pe toţi să fie mai buni când sunt lângă tine, inclusiv pe mine.
- Hm, ce vrea să însemne asta ?
- Nimic serios. Vrei să vii cu mine să mă ajuţi să o trezim pe Buni ?
- Nu, mulţumesc, vreau să mai citesc un picuţ. Heathcliff nu este prea drăguţ cu oamenii.
- Din câte îmi aduc eu aminte, nici oamenii nu au fost prea drăguţi cu el când era tânăr.
- Este un cerc vicios.
- Exact. Domnişoară, eşti sigură că ai zece ani ?
- Aproape unsprezece.
Hermina, îmbrăcată într-o rochie de casă cu imprimeu, adormise pe pat.
O ţigară mocnea pe scrumiera de pe noptieră. Locul preferat al mamei sale era bucătăria, dar, în ultimul timp, o găsea tot mai des adormită în dormitor, cu ţigara nestinsă, sau pe canapeaua din salon. Ţigările afectau nivelul de oxigen din sânge şi vitalitatea mamei sale.
În curând, va avea nevoie de un recipient de oxigen portabil, pe care să-l care după ea prin casă.
- Mamă, a şoptit Natalie, zgâlţâind-o uşor pentru a o trezi.
Hermina s-a trezit şi s-a frecat la ochi, sprijinindu-se cu o mână de pat.
- Te aşteptam mai târziu, a spus ea somnoroasă.
Natalie era îngrijorată de faptul că mama ei era trează doar de câteva secunde şi deja încerca să-şi aprindă ţigara care încă mai ardea în scrumieră.
La cei cincizeci şi patru de ani, această femeie, pe vremuri energică şi incredibil de frumoasă, îmbătrânea rapid şi devenea tot mai uscată cu fiecare muc de ţigară stins. Pielea ei măslinie era mult mai închisă decât a lui Natalie, căci tatăl său, oricine ar fi fost el în realitate, era alb. Spre deosebire de pielea ofilită, ochii Herminei, mari, căprui, erau vii, inteligenţi şi, de fapt, identici cu ochii lui Natalie.
- Mamă, nu trebuie să mai fumezi aici, i-a spus Natalie în timp ce o ajuta să meargă la bucătărie.
- Să ştii că nu prea mai fumez aici.
- Mda, văd.
- Nu eşti de loc drăguţă când eşti cinică.
Hermina era originară din Capul Verde. Venise cu părinţii ei în Statele Unite când era de vârsta lui Jenny, dar încă mai vorbea cu un uşor accent portughez. Absolvise şcoala la vârsta de nouăsprezece ani, primise diploma de soră medicală şi intenţiona să-şi continue studiile. Atunci devenise mamă singură, pentru prima oară.
- Jenny pare să se simtă bine.
- Este bine.
- Mă bucur.
Se lăsase o linişte incomodă. Pentru Hermina, Jenny era, de fapt, Elena, şi oricât de des era internată fiica ei pentru dezintoxicare, oricât de mare ar fi fost viteza cu care, afirma poliţia, că a trecut ea peste balustradă în momentul accidentului, fiica ei mai mică era, întotdeauna, victima unor circumstanţe exterioare.
Fiica mai mare, care fugise de acasă când împlinise cincisprezece ani, era o cu totul altă poveste. Hermina Reyes era ranchiunoasă şi, în acea casă, Elena era încă şi avea să rămână întotdeauna copilul preferat. Cumpărăturile, cecurile lunare, trofeele, diploma de Harvard şi, în curând, diploma de studii medicale complete, nu erau suficiente pentru a compensa jignirea adusă de Natalie mamei sale.
- Ajută-mă cu astea, a zis Hermina, luând în mână creionul şi încercând să se concentreze pe integrama din faţa sa. Cuvânt din şapte litere pentru nervos ?
- Nu ştiu. Eu nu sunt nervoasă. Mamă, este minunat că ai grijă de Jenny, dar ar trebui să încerci să nu mai fumezi când este în casă. Fumatul pasiv este la fel de grav ca şi cel activ când vine vorba de...
- Şi tu ce mai faci ? Pari destul de încordată.
Pentru foarte multă lume, inclusiv pentru Natalie, intuiţia remarcabilă a Herminei era pură vrăjitorie.
- Sunt bine, a răspuns Natalie punând cumpărăturile în dulap. Sunt doar obosită.
- Te-ai despărţit de doctorul cu care te vedeai ?
- Rick şi cu mine am rămas în relaţii bune.
- Lasă-mă să ghicesc. El vroia o relaţie serioasă, iar tu nu-l iubeai.
Vrăjitorie.
- Rezidenţiatul în chirurgie este foarte important pentru mine şi mă solicită prea mult ca să mai am energie pentru o relaţie.
- Şi cum a rămas cu Terry pe care l-ai adus acasă la cină ? Era atât de simpatic şi de frumos.
- Şi atât de homosexual. De aceea l-am plăcut aşa de mult. El nu-mi cere mai mult decât prietenie şi nu vorbeşte despre responsabilităţi şi angajamente. Mamă, crede-mă, aproape toţi prietenii mei care sunt căsătoriţi sau stau cu cineva, sunt destul de nefericiţi. Eforturile de a păstra relaţia sunt epuizante. În vremurile noastre, dragostea este temporară, iar căsătoria nenaturală - produsul reclamelor difuzate pe Maddison Avenue de directorii executivi de advertising şi de producătorii de televiziune.
- Draga mea, sunt conştientă că ai depăşit demult vârsta la care să asculţi ce spun eu, dar trebuie să renunţi la carapacea ta şi să laşi dragostea să intre în viaţa ta. Dacă nu, vei fi o femeie foarte nefericită.
„Lasă dragostea să intre în viaţa ta“.
Natalie se abţinea cu greu să vorbească mult sau să râdă prea tare. Cu doi copii născuţi din două relaţii, ambii bărbaţi fiind plecaţi demult, Hermina Reyes nu era tocmai un model. În cazul ei, cel puţin din perspectiva lui Natalie, frumuseţea fizică s-a dovedit a fi un inamic mortal. Totuşi, romantismul, încrederea ei în bărbaţi şi pofta nesecată de viaţă erau la fel de puternice ca şi incapacitatea de a renunţa la Winston.
- Acum nu am timp să fiu nefericită.
- Sigur eşti bine?
- Da. De ce mă tot întrebi?
- Fără vreun motiv. Uneori, când veneam să te văd alergând, înainte de cursă te purtai ciudat. Şi aproape de fiecare dată când erai aşa pierdeai. Acum te porţi la fel.
- Mamă, sunt bine. Crede-mă.
În acel moment, a sunat telefonul mobil al lui Natalie. Nu recunoştea numărul afişat pe ecran.
- Alo ?
- Natalie Reyes?
- Da?
- Sunt decanul Goldenberg.
Natalie şi-a îndreptat spatele. Apoi a ieşit în hol, cât mai departe de urechile mamei.
- Da?
- Natalie, aş vrea să te înterb dacă ai putea veni la mine pentru a discuta incidentul care a avut loc în dimineaţa aceasta la spitalul Metropolitan.
- Pot să ajung în aproximativ douăzeci sau douăzeci şi cinci de minute.
- Este perfect.
Goldenberg a aşteptat la telefon ca Natalie să ia un creion pentru a-şi nota numărul de telefon şi interiorul său. Pe durata întregii conversaţii ea încerca să ghicească atitudinea decanului, dar fără vreun succes, şi s-a abţinut cu greu să nu-l întrebe de ce era convocată atât de urgent la el.
Ani de zile, doctorul Sam Goldenberg a fost un fan înfocat al performanţelor sportive şi succeselor ei academice. Orice s-ar fi întâmplat, era sigură că vor putea rezolva lucrurile împreună.
- Probleme?
- Nimic grav. Trebuie să discut despre programul meu de la şcoală. Am plecat. O să vin peste câteva zile să vă văd.
- Te iubesc, Nat.
- Şi eu te iubesc, scumpo.
- Panicat, a spus Hermina.
- Poftim ?
- Cuvântul din şapte litere pentru nervos. Panicat.
Adolescenţa lui Natalie fusese povestită de mai multe publicaţii. Agonia ei pe străzile din Boston luase sfârşit după un an, când asociaţia Bridge Over Troubled Waters reuşise să convingă Şcoala de Fete Edith Newhouse din Cambridge şi pe Natalie deopotrivă, că parteneriatul lor putea fi unul de succes.
După aceea, urmase o perioadă foarte grea, până când Natalie ajunsese la un armistiţiu cu profesorii şi cu cei din conducerea şcolii, dovedindu-se nu numai o atletă talentată, dar şi o elevă excepţională. Peste trei ani şi jumătate, avea să fie admisă la Harvard.
După absolvirea colegiului, pe lângă antrenamente şi concursuri, Natalie lucrase în laboratorul doctorului Doug Berenger, care o încurajase şi o sprijinise, cum de altfel făcea cu toţi alergătorii din Boston. Până la accidentul de la selecţia pentru Jocurile Olimpice, Natalie era deja coautor al multor lucrări ştiinţifice bazate pe studiile acestui ilustru cardiochirurg şi ale echipei sale. De asemenea, urmase toate cursurile necesare pentru admiterea la facultatea de medicină.
Mai devreme sau mai târziu, ar fi ajuns acolo, dar după ce o altă atletă o călcase pe tendonul lui Ahile lucrurile se precipitaseră.
Sam Goldenberg era decanul facultăţii de medicină de mulţi ani. Endocrinolog de formaţie, Goldenberg era un om bun şi un profesionist devotat meseriei alese, adept al tezei conform căreia intrarea la medicină trebuia să fie mult mai dificilă şi mai stresantă decât studiile propriu-zise.
Urmând instrucţiunile lui Goldenberg, Natalie sunase la biroul lui cu zece minute înainte de a ajunge. Acum stătea confortabil într-un fotoliu din zona de aşteptare şi încerca să formuleze în minte câteva fraze prin care urmărea să sublinieze faptul că nimeni nu avusese de suferit pentru că solicitase efectuarea unor analize complete, dar că înţelegea că această situaţie putea fi rezolvată şi altfel.
Tot ce îşi dorea era să clarifice lucrurile cu Cliff Renfro şi să se întoarcă la muncă.
Stătea în salonul de aşteptare de câteva minute, când Goldenberg a ieşit şi i-a strâns mâna cu o nefirească lipsă de căldură, mulţumindu-i pentru promptitudine şi a condus-o în biroul său.
Acolo, în picioare, stăteau aliaţii ei din facultatea de medicină, Doug Berenger, Terry Millwood şi Veronica Kelly, o bună prietenă, cu o faţă de înger, o persoană extrem de inteligentă, care nu-i tolera pe profesorii îngâmfaţi şi formalismul inutil. Toţi păreau supăraţi şi neliniştiţi.
Natalie a simţit fiori reci pe spate, deşi în biroul decanului nu era deloc frig. Cei doi chirurgi i-au strâns mâna cu răceală. Veronica, alături de care fusese în Hawaii şi în Europa, a zâmbit încordată şi a dat din cap.
Cele două prietene ieşeau în oraş pe cât le permitea programul lor foarte încărcat, iar iubitul Veronicăi, agent la bursă, era responsabil cu găsirea unor potenţiali pretendeţi atunci când Natalie ceda insistenţelor şi accepta să se ducă la o întâlnire aranjată.
Goldenberg i-a invitat pe toţi să ia loc şi s-a aşezat în capul mesei. Speranţele de a-l fermeca pe decan cu argumentaţia ei şi de a clarifica lucrurile cu Renfro scăzuseră considerabil.
- Doamna Reyes, a început decanul, vreau să citiţi declaraţiile legalizate pe care, la cererea mea, doctorul Cliff Renfro şi doamna Bev Richardson, asistenta medicală care a fost martoră la incidentului de dimineaţă, mi le-au trimis. Apoi aş vrea să ştiu dacă declaraţia dumitale coincide cu ceea ce a fost consemnat în aceste documente.
Surprinsă de atmosfera atât de oficială, Natalie a citit declaraţiile. Cu excepţia unor cuvinte, ambele declaraţii erau adevărate. Bev Richardson încercase din răsputeri să-i justifice atitudinea. În acelaşi timp, consemnase, aproape integral, conflictul verbal cu Renfro. Aşternute pe hârtie, cuvintele sunau ameninţător şi urât.
Lui Natalie i s-a făcut deodată frică şi automat s-a gândit la cuvântul din şapte litere din integrama mamei sale.
- Ambele declaraţii sunt corecte, a reuşit ea să spună, dar nu cred că ele reuşesc să explice motivele reacţiei mele.
- Nat, a spus Berenger, eu îţi dau cuvântul meu de onoare că noi înţelegem că tu nu ai intenţionat să fii maliţioasă.
Berenger, care stătea lângă Millwood, a dat aprobator din cap.
- Recunosc că nu am procedat bine şi sunt gata să-mi cer scuzele de rigoare doctorului Renfro.
- Doamna Reyes, îmi pare rău, dar nu este atât de simplu, a spus decanul Goldenberg. Doctorul Schmidt, care este, după cum bine ştii, şeful secţiei de chirurgii unde lucrează doctorul Renfro, a fost foarte vehement şi a spus că nu ai calităţile necesare pentru a deveni doctor, dar mai mult decât atât, a cerut să fii exmatriculată.
Natalie a simţit o durere năpraznică în piept.
- Nu-mi vine să cred. Notele mele sunt excelente, iar prestaţia mea profesională a fost, în opinia mea, foarte bună.
- De fapt, a continuat Goldenberg, chiar dacă nu au existat critici sau păreri negative legate de munca ta cu pacienţii, au fost înregistrate câteva plângeri referitoare la lipsa ta de respect pentru autoritate, la conflictele cu unii dintre rezidenţi şi colegi de studii şi la aroganţa ta care, potrivit părerii unui membru al facultăţii, ar putea provoca mari probleme în viitor.
- Nu-mi vine să cred, a mai spus o dată Natalie. Singura problemă pe care am avut-o a fost conflictul cu un coleg, neînţelegere determinată de refuzul meu de a lucra împreună cu el pentru că obişnuia să arunce cu bucăţi de cadavru prin laboratorul de anatomie.
- Iertaţi-mă, domnule decan, că intervin, a spus Veronca, dar vreau să o susţin pe Natalie în această privinţă. Când doctorul Millwood m-a sunat şi mi-a povestit ce se întâmplă, l-am rugat să vă întrebe dacă aş putea veni şi eu la această întâlnire. Studentul la care se referă Natalie este o persoană cu un comportament inacceptabil şi în consecinţă nu exista altă soluţie decât să fie refuzat. Sunt prietenă cu Natalie încă de pe vremea când nu eram studente la medicină. Aş vrea să ştiţi că este o persoană plăcută şi respectată de foarte mulţi studenţi, bărbaţi şi femei, deopotrivă, şi că doctor Renfro poate fi foarte dificil uneori. Pe parcursul rezidenţiatului meu sub tutela lui am avut câteva conflicte.
- Dar acele conflicte nu au ajuns pe biroul meu, a conchis sec Goldenberg.
- Nu, nu au ajuns, a răspuns Veronica incapabilă să spună altceva.
- Vă mulţumesc, doamna Kelly.
- Nat, a început Millwood, tu nu te-ai gândit că aducând un pacient înapoi, după ce a fost externat de rezidentul-şef care a considerat că nici măcar nu merită un consult, ai putea avea probleme ?
Natalie a dat din cap.
- Acum ştiu că nu am procedat corect, dar atunci eram supărată pe doctorul Renfro şi mă gândeam doar la starea pacientului, un bătrân sărac şi beţiv, care, am considerat eu la momentul respectiv, a fost dat afară din spital fără a fi consultat.
Millwood şi Berenger s-au întors spre Goldenberg. Natalie vedea cum viitorul ei era decis, fără prea multe cuvinte, de trei persoane. Se abţinea cu greu să nu le strige: „Lăsaţi-o baltă, eu plec !“ Veronica, intuindu-i pornirea, i-a făcut semn cu mâna să se calmeze. În sfârşit, se părea că Goldenberg luase o decizie.
S-a întors spre Natalie şi a anunţat-o:
- Doamnă Reyes, câţiva membri ai facultăţii, inclusiv aceşti doi mari susţinători ai dumitale, mi-au trimis nişte evaluări şi recomandări care vorbesc în termeni elogiativi despre potenţialul tău de a deveni un medic extraordinar. De asemenea, apreciez efortul pe care l-a făcut prietena dumitale, doamna Kelly, de a veni aici astăzi, şi cuvintele frumoase pe care le-a rostit. Ştiu că urmează să faci parte din societatea medicală Alpha Omega Alpha. Dar, te asigur, asta nu se va mai întâmpla. Eşti o persoană deosebită, cu multe calităţi bune, dar ai şi defecte - eşti agresivă, poate chiar arogantă - care nu te vor ajuta să devii genul de doctor care ne-am dori noi. Cu ajutorul susţinătorilor tăi de aici, am decis că exmatricularea ta ar fi o pedeapsă prea severă. De astăzi, eşti suspendată pentru patru luni. Dacă pe viitor nu vor mai apărea incidente de acest fel, vei absolvi la anul. Această decizie poate fi contestată în faţa unei instanţe de judecată. Ai vreo întrebare ?
- Şi rezidenţiatul meu ?
- Nat, vom discuta opţiunile tale mai târziu, a spus Berenger. Cineva îţi va lua locul în cadrul programului de rezidenţiat de la Spitalului White Memorial.
- Dumnezeule! Şi postul meu de la laborator?
Înainte de a răspunde, Berenger a primit acordul tacit al decanului.
- Vei lucra în continuare în laboratorul meu şi vei participa la toate conferinţele importante, dacă vei dori.
- Nu ne-a fost uşor să luăm această decizie, a adăugat Goldenberg.
- Mie mi se pare foarte dură, a rostit Natalie, mai degrabă furioasă, decât emoţionată.
- Tot ce e posibil, dar ţi-ai făcut-o cu mâna ta.
- Spuneţi-mi un singur lucru, domnule decan. Dacă analiza tomografică ar fi relevat un cheag mare de sânge care ar fi apăsat pe creierul acelui sărman, aş mai fi ajuns aici?
De cealaltă parte a mesei, Terry şi-a dat ochii peste cap şi a oftat. Veronica clătina din cap.
Sam Goldenberg însă părea pregătit pentru această întrebare. A aranjat câteva foi de hârtie de pe birou şi apoi s-a uitat la ea.
- Având în vedere că ne-am adunat aici din cauza faptului că ai pus sub semnul întrebării competenţa doctorului Renfro, consider că trebuie să-ţi reamintesc că un asemenea cheag nu există. Analiza tomografică a ieşit perfect, doamnă Reyes. Absolut perfect.
Timp de vreo zece secunde după sfârşitul sonatei pentru vioară de Beethoven care răsunase în Sala Regina Elisabeta, s-a lăsat o linişte absolută. Apoi, publicul s-a ridicat brusc în picioare şi a început să aplaude şi să ovaţioneze.
- Bravo!
- Huzzah!
- Wunderbar!
Frumoasa tânără în vârstă de 17 ani, strângea la piept vioara Stradivarius veche de 290 de ani, ca pe un nou-născut şi se uita ameţită la publicul în extaz. Părea prea mică pentru această scenă, dar cei care ascultaseră muzica ei ştiau că era de-a dreptul genială. Domnul care o acompaniase s-a înclinat şi a părăsit scena, ca fata să reia concertul, moment aşteptat cu nerăbdare de toată lumea.
Aşezat în rândul zece, la mijloc, bărbatul de origine indiană, îmbrăcat într-un smoching impecabil, aplauda în continuare în timp ce se întorcea spre însoţitorul său mai înalt.
- Ei, ce spui?
- Sunt mândru de ea, dar şi de noi, a răspuns celălalt, un domn cu faţa pătrăţoasă, îmbrăcat, de asemenea, elegant.
Rana de la piept de-abia i s-a vindecat şi uite-o deja pe scenă.
- Extraordinar! Pur şi simplu extraordinar! Nu cred că am auzit o interpretare mai frumoasă a acestei sonate. Câtă emoţie şi ce tehnică minunată!
Conform codului Gardienilor, aceştia nu-şi spuneau niciodată pe nume în public, iar în conversaţiile telefonice foloseau pseudonime greceşti, pe care toţi membrii erau obligaţi să le memoreze.
Aplauzele furtunoase au continuat şi tânăra virtuoză, a cărei menire era să încânte lumea întreagă timp de zeci de ani de-acum înainte, revenea pe scenă, iar şi iar.
- Trandafirii pe care îi ţine în braţe sunt din partea noastră, a spus indianul.
- Un gest foarte frumos.
- Aşa am crezut şi eu, mulţumesc. Este uimitor cât de multe pot face o inimă şi o pereche de plămâni noi pentru corpul potrivit.
CAPITOLUL 3
Nu merită să trăieşti viaţa la care nu cugeţi.
PLATON, Apologia
Încolţit.
Ben Callahan a pus teancul de fotografii 13x18 pe birou şi a luat două pastile antiaciditate, pe care le-a băut cu a treia cafea din acea dimineaţă. O nouă zi de rahat, dintr-o viaţă de rahat. Poate era timpul să-i facă o vizită consilierului de orientare profesională din cartier.
Afară, o ploaie rece bătea în geamul murdar de funingine al biroului. Cu o zi în urmă fuseseră 38°C şi o umiditate înăbuşitoare, acum erau 13°C şi ploua. Vara în Chicago. Nimic nu se putea compara cu vremea din oraşul ăsta.
A aranjat fotografiile în faţa sa, pe două rânduri.
Dumnezeule, uneori îşi ura meseria. Ar fi detestat-o chiar dacă ar fi câştigat o grămadă de bani, dar, din nefericire, nu se întâmpla deloc aşa. Dar cel puţin, Katherine de Souci avea să fie fericită. Îi ceruse să-l „încolţească pe nemernic” şi în momentul ăsta, Robert de Souci, era pus la zid, deşi nu tocmai în felul în care se aştepta Katherine de Souci.
Ce importanţă avea că Robert figura ca membru activ în comitetele mai multor organizaţii caritabile sau că era, după cum reieşea din informaţiile adunate de el, un tată grijuliu şi un director general competent ?
Katherine, despre care Ben credea că e o combinaţie între Lizzie Borden şi fosta sa soţie, bănuia că soţul său o înşeală şi acum, datorită extraordinarelor aptitudini de detectiv ale domnului Benjamin Michael Callahan, putea fi şi sigură de asta. Şi, foarte curând, avea să obţină o jumătate din averea impresionantă a soţului său şi capul lui pe tavă. Numai că între timp apăruseră două probleme.
Robert avea o aventură secretă cu un el, şi nu cu o ea, cum bănuise Katherine. Şi, mai mult decât atât, îl cunoştea foarte bine pe acel bărbat.
Caleb Johnson, membru de seamă al comunităţii de culoare, era, fără nici o îndoială, cel mai bun, mai imparţial şi mai inteligent judecător din regiune.
Era foarte probabil să supravieţuiască unui scandal de asemenea proporţii, dar reputaţia lui ar fi avut de suferit. Şi era un om care muncise din greu pentru tot ce avea.
Ben a atins cu vârful arătătorului un vraf de facturi neplătite. Onorariul primit de la Katherine de Souci avea să şteargă toate acele datorii, ca prin magie, şi tot mai rămânea ceva.
A pus fotografiile înapoi în plic şi se pregătea să o sune pe Katherine. Cui îi păsa de ce avea să se întâmple? Primise o sarcină, pe care o acceptase, încasase avansul şi îl cheltuise.
Îşi făcuse treaba şi acum cazul putea fi închis.
Chiar dacă nu fusese o alegere tocmai fericită, atunci când decisese să se facă detectiv particular, visase să calce pe urmele lui Mike Hammer, ale lui Travis McGee şi Jim Rockford. Ştia că nu trebuie să se grăbească şi să accepte orice caz. Din păcate, găsirea persoanelor dispărute după eliberarea pe cauţiune, demascarea soţilor infideli şi alte cazuri de acest fel, deveniseră sursa sa principală de venit, cu câteva excepţii, deloc nobile. Nici o doamnă frumoasă, aflată în pericol, nu se zărea la orizont.
Acum era pe punctul de a accepta o sumă mare de bani de la o persoană pe care nu o plăcea deloc şi de a distruge reputaţia şi, posibil, viaţa unor oameni pe care îi respecta foarte mult.
„De Souci şi Johnson ar fi trebuit să fie mai discreţi”, se gândea el. În joc erau activităţi de caritate şi nişte copii de culoare care aveau încredere în ei. Ar fi trebuit să se gândească mai bine înainte de a da frâu liber sentimentelor.
Aceşti domni aveau la îndemână multe modalităţi de a evita să fie deconspiraţi, dar, oricare ar fi fost motivul, poate dragostea, aleseseră o altă cale.
Iar acum existau fotografii.
Ben a ridicat receptorul, a format numărul lui Katherine şi, ca de obicei, a vorbit mai întâi cu secretara ei.
- Aveţi ceva pentru mine? l-a întrebat Katherine, o prezenţă constantă pe paginile de mondenităţi, fără a catadicsi să-l salute.
Vocea ei se potrivea perfect cu faţa - perfect aranjată şi arogantă. Deşi ducea o viaţă plictisitor de plină, cu privilegii, bani şi victorii, el descoperise ceva care o putea face să jubileze. Katherine de Souci, vă poftesc în scenă! Aţi câştigat şi veţi participa la următoarea etapa a concursului Preţul corect!
Pentru câteva secunde s-a lăsat liniştea.
- Ei bine?!
- Hm... de fapt, nu am nimic, doamnă. Soţul dumneavoastră este curat.
- Dar...
- Şi nu o să vă iau nici bani. Dacă doriţi să continuaţi investigaţia, vă pot recomanda pe cineva.
- Dar...
- O zi bună, doamna de Souci.
„Domnule judecător, vă rog să fiţi mai atent. Soţia lui Robert este o persoană foarte răzbunătoare”, a scris el pe o foaie de hârtie. Apoi a semnat „Un prieten”, a pus fotografiile şi scrisoarea în plic, a scris pe el adresa judecătorului, apoi a adăugat: PERSONAL şi CONFIDENŢIAL şi l-a pus deoparte, până când avea să plece de la birou.
Ploaia continua să biciuiască oraşul.
În câteva clipe, satisfacţia şi mândria de a fi dezamăgit-o pe doamna de Souci au fost înlocuite de gândurile sale obişnuite, iar plictiseala şi amorţeala au pus din nou stăpânire pe el. Era greu să crezi ca fusese cândva un tânăr entuziast şi cu spirit de aventură. Şi era la fel de greu să crezi că nu-i mai păsa chiar deloc.
Telefonul a sunat de cinci sau şase ori până a răspuns.
- Alo?
- Domnul Ben Callahan? s-a auzit o voce de femeie.
- Da.
- Detectiv Callahan?
- Da, cine întreabă?
- Vă sun de la biroul profesorului Alice Gustafson.
- Da?
- Departamentul de antropologie din cadrul Universităţii Chicago.
- Da?
- Domnule Callahan, în urmă cu 15 minute aveaţi o întâlnire cu profesorul Gustafson.
- Poftim?
Ben a căutat rapid printre foile răspândite pe biroul său până când a găsit agenda, care, dintr-un optimism excesiv, avea câte o pagină mare alocată fiecărei zile din an.
Numele Alice Gustafson, adresa, numărul de telefon de la birou şi ora (trecuseră deja 15 minute), erau trecute pe pagina din ziua aceea. Mai jos, scrisese câteva cuvinte: CONTROLUL TRAFICULUI DE ORGANE.
Abia acum îşi amintea de apelul telefonic pe care îl primise, în urmă cu o săptămâna şi ceva, de la o secretară care îi vorbise foarte scurt şi sec despre o eventuală întâlnire.
Acceptase întrevederea fără să-i spună că habar n-avea despre ce vorbea. Şi, colac peste pupăză, uitase cu totul de întâlnire.
După patru sau cinci ani de studii la colegiu şi câţiva ani în care predase studii sociale la o şcoală generală, renunţase la tot şi hotărâse să devină detectiv particular. Poate că venise timpul să schimbe din nou direcţia. Se gândea că poate ar ţrebui să vândă hotdogi la coltul străzii sau poate că adevărata lui vocaţie era să fie dresor de animale.
- Îmi pare rău, doamnă, a zis el, a intervenit ceva şi nu am mai putut ajunge.
- Am înţeles, a răspuns secretara. Doamna Gustafson mi-a cerut să vă comunic că vă poate primi astăzi la unu, dacă doriţi să reprogramăm interviul.
Ben s-a scărpinat în bărbie. Controlul Traficului de Organe. Nu îşi aducea aminte absolut nimic. Trebuia să se concentreze mai mult.
- În legătură cu întâlnirea, a continuat Ben, puteţi să-mi aduceţi aminte despre ce este vorba ?
La celălalt capăt al firului s-a auzit un oftat.
- Dumneavoastră aţi răspuns la un anunţ de-al nostru publicat într-un ziar cu apoximativ un an în urmă. Atunci v-am informat, pe dumneavoastră şi pe toţi cei care au răspuns la anunţ, că încercăm să creăm o bază de date cu detectivi pentru a colabora în viitor. Ne-aţi încurajat să vă punem pe acea listă.
„Ce rahat“, se gândea Ben. Nu îşi mai aducea aminte când încurajase ultima dată pe cineva să facă vreun lucru.
- Şi despre ce o să discutăm la acest interviu?
Încă un oftat.
- Domnule Callahan, se pare că doamna Gustafson are de lucru pentru dumneavostră.
- Şi o să fiu plătit pentru serviciile mele?
- Bănuiesc că da. Deci puteţi să veniţi astăzi la unu?
Din reflex, Ben a pus mâna pe mouse ca să caute mai multe informaţii despre Controlul Traficului de Organe, dar şi-a amintit că nu mai avea acces la internet pentru că nu-şi plătise abonamentul. Cel puţin, ăsta nu era un alt caz de infidelitate. După ce avusese de-a face cu doamna Katherine de Souci, probabil că putea face orice.
- La ora unu, s-a auzit el spunând. Voi fi acolo.
Ben era sigur că avea o umbrelă pe undeva, dar nu putea spune cu precizie unde pentru că nu o mai folosise de multă vreme. După ce a cotrobăit prin dulapul din sala de aşteptare, a renunţat să mai caute. Taxiul era o soluţie, dar şi o cheltuială.
Singurul lucru cu care se alesese din perioada anilor de huzur din învăţământ era un pardesiu decent. Şi-a pus pe cap o şapcă cu inscripţia Cubs şi a mers pe jos 12 străzi prin ploaia care l-a udat până la piele. Din când în când, se adăpostea sub streşinile mari.
Până la urmă, a ajuns la Haskell Hall, pe strada 59, o clădire impozantă din piatră, cu o alee frumos umbrită de copaci îngrijiţi.
ALICE T.GUSTAFSON, Ph.D.
ANTROPOLOGIE MEDICALĂ
a citit pe mica placă montată la etajul trei. Mai jos, pe o placă şi mai mică din plastic scria, cu litere albe pe un fundal negru, CONTROLUL TRAFICULUI DE ORGANE. Uşa era încuiată.
A bătut de câteva ori încet, apoi mai tare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu