Erau căsătoriți de peste 30 de ani.
Andrei perseverase ca o boală rea, Coca cedase din ambiție. Iubea pe altcineva. O dragoste împărtășită, dar neîmplinită, marele regret al vieții ei, ascuns împreună cu câteva fotografii într-o cutie veche de ceai. Dar așa erau așezate lucrurile pe atunci, nu se putuse altfel.
Azi, când „măcelăria” e la modă - legiuni de trupuri despuiate la televizor, în reviste, pe uliță - Coca se simțea înduioșată amintindu-și cât de naivi și curați fuseseră ei doi. În anii aceia însă, 5 ori 6 după răbzoi, mai funcționau vechile rigori și sfânta convenție. Un copil din flori mai însemna o rușinoasă povarăviageră, concubinajul între tineri, vis tulburător, sfâșiat de sforăitul pe două voci al părinților din odaia alăturată.
Coca era o fată cumsecade, din cuminte târg moldovenesc pe deasupra, pisată neîncetat de maică-sa, de îndată ce încetase să mai creadă în Moș Crăciun:
- Cu dinții să te ții până în noaptea nunții, și ai să vezi ce bună ziua capeți toată viața!
Se ținuse. Fără convulsii, fără dinți, fără șantajul clasic:
- Trebuie să mă înțelegi, dacă nu vrei tu...
Mirel era tot din provincie, îndoctrinat de mic că teleleica-i una, iar domnișoara pe care o iei cu inel, alta!
- Să nu-ți bați niciodată joc de o fată cuminte, avem 4 fete în bătătură, surorile tale, cum ți-ar cădea ție, la o adică?
Se cunoscuseră luând amândoi același tren de Moldova. Peste 3 zile începea anul universitar. Mirel era student la Medicină, Coca, la Filologie.
O ajutase să-și pună în plasă valiza sărăcuță de carton presat. Mai grea era sacoșa cu merinde, borcane și pachete chibzuit întocmite și fără economie de sfoară, la care bătrânele, mama și bunica, trudiseră toată seara din ajun:
- Măcar o săptămână să nu cheltuiești....
Prin plasa cu ochiuri emanând mirosuri specifice, predilect usturoiul, se vedea toată infrastructura eforturilor de gospodărie nevoiașă, iar Coca se simțea umilită până la lacrimi. Doar gândul la sacrificiile bătrânelor, la aplicația investită în fiecare nod migălit o împiedicase să abandoneze sacoșa în brațele primului cerșetor.
- Mi-e teamă că-i prea grea, șoptise roșie de confuzie.
Mirel râse:
- Mie mi-e teamă să nu le confundăm. Am una exact la fel.
Începuseră amândoi să râdă și Coca încercase o senzație unică, aceea de a-l fi cunoscut de când lumea. Din primele 5 minute. După un sfert de ceas, știau că se potrivesc de minune. După câteva ore, pe peronul Gării de Nord din București, jurară că nu se vor despărți niciodată.
Era startul unei idile care avea să dureze 7 ani.
Plimbări lungi în Cișmigiu, la Șosea sau departe, dincolo de hotarele Bucureștilor de atunci. Popasuri pe bănci strâmbe, sub copacii dantelați ai lui April ori încărcați de rugina amurgurilor de toamnă, spectacole, filme...
Și, stai puțin, că mai erau ceaiurile! Aveau loc în locuințele colegilor ai căror părinți, scăpați ca prin minune de „comun”, dispuneau de oarece spațiu.
Petreceri sărace, cu tort de biscuiți, dar, în primul rând, multă, multă pâine.
Gospodinele mai versate își înnobilau „sanvișurile” băgându-le la cuptor, însă, dintre toate improvizațiile, cele mai rele erau lichiorurile industrie casnică: afinată, socată, caisată, ată....
Un pumn de aspirine luai a doua zi, dar nici asta nu conta!
Se țineau în brațe, dansând „decadent” în clar-obscurul unei veilleuse coafată de un imens abajur de pergament, pictat cu motive nipone.
Și iar râdea Coca peste ani, comparând naivitatea, candoarea petrecerilor de atunci cu ceea ce socotea ea a fi orgiile juneților de azi.
Se cunoscuseră într-o luni. În sâmbăta care urmase, îl însoțise la ceaiul unei colege mediciniste.
Locuia în Vatra Luminoasă și, minune mare a acelor ani, avea o cameră numai a ei, într-o căsuță idilică, transferată parcă din Iașiul întrezărit al lui Teodoreanu.
Dansau după plăci puse la patefon cu manivelă și, când brațele lui Mirel o înlănțuiseră, încercase o senzație de fericire vecină cu leșinul.
De câte ori evoca acele timpuri, Coca își zicea că, în ciuda sărăciei lucii, ea fusese pe deplin fericită, avusese o studenție frumoasă.
Își amintea cu plăcere de două vacanțe de iarnă petrecute la Gârbova.
În dormitorul cabanei încăpeau 30 de inși, se dormea ca la pușcărie, pe priciuri alăturate și suprapuse, cu hanoracele pe ei din cauza frigului; strâns înlănțuiți, cu buze fierbinți care nu se desprindeau toată noaptea.
Nu putea uita nici serile feerice... o lună fabuloasă, cea mai dolofană din câte avea să vadă vreodată, se rostogolea lasciv deasupra cabanei; întregul decor adormit sub o somptuoasă hlamidă sugera eternul.
În ultimul an de facultate, îi făcuse o vizită acasă, la Dorohoi. O vizită oficială, de Paște.
Pentru Coca era limpede că fusese invitată în urma insistențelor lui Mirel, la „vedere”, și se pregătise cu minuțiozitate. Mai târziu avea să-și spună că putea scuti oboseala. A ei și a bătrânelor care piguliseră o lună cu acul pentru a-i rostui o înfățișare modestă, dar drăgălașă.
Vital li se părea ca, de la primul ochi, „cuscra” să-și dea seama că are de-a face cu o gosodină de mâna întâi și, în sensul acesta, trudiseră ca fiecare centimetru din îmbrăcămintea Cocăi să constituie o mostră de broderie artistică și măiestrie spălat-călcat.
Gata echipată, de atâta apret, Coca scârțâia din toate încheieturile.
Și apoi, Doamne, cât se mai frământaseră, câte ceasuri de sfătuială cu presupuneri și degete frânte, împingând serile până spre miezul nopții, din pricina darurilor către familie!
Tatăl Cocăi, om cumsecade, dar fără subtilități, decisese tranșant:
- Dacă le-o place, bine, dacă nu, salutare! Fata-i frumoasă, cuminte, li-cen-ți-a-tă!!! Că asta-i zestrea de azi, și nici culeasă din drum! Ce atâta tevatură cu cadourile? De parcă ei nu știu ce vremuri trăim!
- Nu știi ce vorbești, Costache! - se năpusteau consternate nevasta și bunica. Pășește prima oară în casa oamenilor, mai e și sărbătoare mare, și tu gândești să meargă cu mâna goală, ca milogii?! Păi, asta i-o scoate soacră-sa pe nas o viață!
- Dacă e să se mărite cu soacră-sa, mai bine rămâne la mine în bătătură! Și peste toate, mai sunt și mulți, să umpli alde Cinema Sidoly!
Adevărat că erau mulți!
Dintâi, viitoarea soacră, marea redută, văduvă de război, uscată și înrăită, desigur, căci, vorba lui Costache, „asta a avut în viață mai multe necazuri decât duminici”. Veneau la rând, surorile mai mici ale lui Mirel, 4 cu toatele, eleve, ultima în clasa a IV-a primară, bașca o bunicăă și un unchi bătrân lepădat de Dumnezeu pe prispa lor. Unul peste altul, 8 inși....
Și aia e, că sălășuiau toțu laolaltă, nu poți să duci la unul și ăilalți să stea în priveală.
După consfătuiri zbuciumate, se fixară toți la exponate de industrie casnică, atenții mici, dar bine simțite. Câte un fleac de broderie fină - gulerașe, batiste, mileuașe cât palma cucoanelor, iar bărbaților, o sticlă de vin vechi din pivnița lui Costache.
Acestea, vârfuite de un cozonac uriaș, cu belșug de ouă și nucă, lucrat cu mare dichis, cadou oferit întregii familii.
Când intră în casa pe al cărui frontspiciu era încris anul 1878, un soi de conac cu ziduri leproase, măcinate de igrasie, azi probabil demolat, Coca nu avea niciun fel de experiență de viață, dar era îndeajuns de perspicace ca să sesizeze că nu-i dorită.
Mai realiză că ostilitatea subterană pe care o simțea la absolut toți membrii familiei nu o viza pe ea personal. Familia respingea însăși ideea de căsătorie a lui Mirel, stâlpul care le rezema toate nădejdile de mai bine, și o făcea la lumina zilei, răspicat și categoric.
Ulterior avea să i-o reproșeze amarnic lui Mirel, adică la ce o mai trambalase pe trenuri și o chemase de caraghioasă tocmai la Bârlad, dacă știa care e poziția maică-sii, înainte chiar de a-i fi dat bună ziua?!
- Ăștia te vor slugă la ei, pe viață, să-i tragi pe ăilalți după tine... Se gândesc la fete, nu la fericirea ta.
În realitate, Mirel forțase nota, închipuindu-și că pune familia în fața unui fapt împlinit și că era imposibil ca maică-sa, factor decisiv, să nu se lase cucerită de farmecul și modestia Cocăi.
Bineînțeles, cunoștea „socotelile Dorohoiului”, nu era însă de acord în ruptul capului că ar fi în mod deliberat jerfit de dragul surorilor.
În capul maică-sii zornăia o singură idee:
- Băiatul intră la toamnă în pâine. Medicii câștigă azi cel mai bine... Lasă-i pe ăia cu Partidul și securiștii! În tot târgul, doar 3 inși au mașină mică, toți doctori! Nu cer nimic pentru mine, de un pumn de mălai și o cană de chișleac mă ajuns cu pensia. La fetele astea mă gândesc, să le ajute să-și facă și ele un rost... Ce, n-are timp să se însoare? Peste 7-8 ani încolo, c-abia a intrat în 25! Fata o fi cumsecade, nu zic, dar de ce să-și rupă ea de la gură pentru altul? P-ormă, una-i muierea la poezele pe lună holbată, și alta când împarți cu ea plapuma și cuptorul! Zi-i că mai vin și 1 plod, 2....
Situația nu era singulară, existau mii de cazuri în care frații mai mari își sacrificau viața personală pentru ca familia să supraviețuiască, dar faptul în sine nu o consola pe Coca.
Erau împreună de 5 ani, Mirel continua să spere într-un viitor comun, o ruga să aibă răbdare, dar peste veto-ul maică-sii nu trecea:
- A suferit prea mult, nu pot să-i fac o figură atât de nasoală! Aș nimici-o și nici eu nu m-aș simți mai fericit.
- Și cu mine cum rămâne? întreba Coca, sufocată de gelozie.
O privea ca un câine bătut pe nedrept de stăpân:
- De ce îmi pui întrebări la care știi că nu pot răspunde? Dacă mă iubești, mai ai puțină răbdare. Bineînțeles, eu nu te pot sili să mă aștepți.
Era ultima etapă a dragostei lor, care avea să mai dureze 2 ani.
Student bun, Mirel obținuse o specializare în Capitală, Coca făcea naveta la Ploiești. Cu excepția faptului că dispuneau de mai puțin timp liber, aparent nu se schimbase nimic între ei. Continuau să se vadă, se plimbau, schimbând cartierele în funcție de sezon, sărbătorile se „comiteau” obligatoriu împreună, dar era evident că se ajunsese la un punct mort.
Indiferent despre ce ar fi discutat, orice amănunt de viață cotidiană, detalii de stradă, simpla vedere a unui copil într-un cărucior devia spre problema cheie:
- Dar noi ce facem? Cum vezi tu viitorul nostru? Nu-ți cer nimic, Mirel, decât să fii sincer, ce perspective avem?
Știa că-i o tactică greșită, care duce partenerul la exasperare, dar nici ea la rându-i, asediată de temeri, de sfaturi și experiența altora, nu se simțea mai bine.
De la Bârlad soseau neîncetat semnale de alarmă: „nu-i serios, nu te iubește, doar te încurcă etc.”.
Ea însăși constat cu groază că se apropie de 28 de ani, se simțea mușcată de clasica panică a fecioarelor întârziate. Prietene, foste colege erau ancorate în căsnicii deja rodate, altele aveau copii la școală.
În vizită la ele, în timp ce gazda prepara cafeaua în bucătărie și ceva de gustat, ea rămânea în casă, jucându-se cu piciul de câțiva anișori....
- Eu, în locul tău, o sfătuise o verișoară, m-aș culca cu el. Uite, ce! Noi plecăm săptămâna viitoare la soacră-mea, la Caracal. Îți las cheia de la apartament, poate îi forțezi mâna.
- E prea cinstit ca să profite.
- Tocmai pentru că e cinstit, ajungeți la Sfat.
- N-o să cadă în cursă, intuise Coca. E marele lui atu și nu-l va pierde. Vezi, Doamne, „am fost corect, nu mi-am bătut joc de tine, nu-mi poți reproșa nimic...” Ăsta a fost ghinionul meu! E un onest. Cu familia lui, cu mine.
- Onest pe dracu! Și, fără supărare, ori n-are nimic în pantaloni, ori nu te iubește!
- Ba mă iubește!
Avea să rămână convingerea nestrămutată a Cocăi. Chiar azi, când contempla prin aburul amintirlor o romanță defunctă.
Cam în perioada aceea de incertitudine și convulsii, îl cunoscuse pe Andrei. Între intimi, Coca obișnuia să declare că Marele Arhitect al destinului ei fusese CFR-ul. Tot în tren făcuse cunoștință și cu Andrei, navetist la același Ploiești.
Era avocat și se simțise atras de ea din prima clipă, lansând o curte discretă, dar asiduă.
Un omuleț nu prea arătos, fad din pricina pielii și vestimentației totdeauna pe gamă de bej până la cafeniu, imposibil de imaginat cu mantie fluturândă pe un năpransic cal alb. Ochelari rotunzi - amănuntul mai constituia pe atunci un minus de atracție fizică - contraziceau orice impresie de virilitate, iar colegele de cancelarie ale Cocăi o căinau râzând pe maică-sa, adică a lui Andrei:
- Vai de capul ei, pe cine o fi pupat!
Era însă blând, egal și de o politețe desăvârșită. Pe omul acesta nu ți-l puteai imagina grobian sau măcar pierzându-și cumpătul.
Impresia, avea să se convingă Coca de-a lungul unei căsnicii de peste 30 de ani, nu era înșelătoare.
Intuind probabil starea de spirit a Cocăi, Andrei intră în rolul de rezervă, făcând tușă cu grație și abilitate, o înconjură cu ateții, fără să emită nicio pretenție.
O aștepta în gară atât la București, cât și la întoarcerea de la Ploiești, ajustându-și necondiționat orarul după al Cocăi, și era imposibil să nu te simți impresionată, realizând ce mult însemnau pentru Andrei cele 2 ceasuri petrecute zilnic împreună. Atât de mult, încât lua drumul Ploieștului chiar și în zilele când nu avea procese.
Totodată, dând dovadă de un tact desăvârșit, nu solicita sfârșitul de săptămână, iar de sărbători se mulțumea să-i ofere câte o atenție decentă și rafinată, care nu ar fi pus-o în dificultate nici pe bunica; acesta, în ajunul Crăciunului, fără cea mai vagă aluzie că s-ar putea bucura împreună de Pomul de Crăciun sau de primul ou roșu al nopții de Înviere.
Cea mai mare „indiscreție” a lui Andrei o constituise vizita inopinată la Bârlad, unde ea își petrecea vacanță de vară.
Familia îl acceptă din prima clipă, anticipând cu răsuflarea ușurată evenimentele ce aveau să urmeze în mod firesc:
- Un om așezat, cumsecade, cu meserie bună la bază, o soarbe din ochi, ce mai poftește? Nici așa, doar să-l mânii pe Dumnezeu!
Într-adevăr, în toamnă, chiar la începutul anului școlar, Andrei o ceru în căsătorie.
Nu-i dădu niciodată vreun motiv să regrete pasul făcut.
Andrei se dovedi un soț devotat, tandru, învestind-o pe vecie depozitara constantei lui afecțiuni. Comunitatea de gusturi îi apropiase considerabil și, cu timpul, începuse să țină sincer la el.
Trăgând linia, promovaseră, aveau toate motivele să se simtă mulțumiți de tot ceea ce oferiseră și primiseră fiecare din ei.
Atunci însă, ceruse timp de reflecție.
Andrei, care o urmărea încordat ca un arc, își coborâse brusc privirea, iar Coca avusese certitudinea, de parcă i-ar fi auzit gândurile articulate cu glas tare, că știe. Știa că intenționează să se consulte întâi cu Mirel, că miza pe un ultimatum de efect.
Nici atunci însă, și nici de atunci, Andrei nu făcuse vreo aluzie la acel moment.
Lui Mirel îi propusese o ieșire la Cina, restaurantul lor preferat.
Presimțea că va fi o seară decisivă, poate ultima lor seară, poate ultima lor seară și o dorea extraordinară. O seară despre care să merite să-ți aduci aminte. Pe urmă, nu mai erau studenții săraci de acum 7 ani, iar Mirel începuse să câștige binișor.
Îmbrăcase o rochie nouă de tafta roșie, emoția îi dădea strălucire, se simțea frumușică și bine înarmată, iar formația lui Teodor Cosma, cu Gabi Mezei la chitară, cânta divin.
În pauză, Mirel le șopti ceva și atunci dansară pentru ultima oară pe acordurile melodiei care le însoțise dragostea timp de 7 ani. Ultima oară când o ascultau împreună.
Intrase brusc în subiect, zbârnâind de teamă, dar și de o satisfacție verde ca otrava:
- Dragul meu, te anunț că mă mărit.
Mirel picase din cer:
- Ce-ți veni?!
- Te miri de parcă n-ar de normal ca o femeie să se căsătorească.
- Bine, dar tu... Ți-a venit așa, dintr-o dată, chiar în clipa asta?!
- Nu chiar în clipa asta. Îmtâi am fost cerută în căsătorie.
- Cine e?
- Un avocat, navetist la Ploiești, ca și mine.
O privea prostit. Deși cu inima strânsă, Coca jubila.
- Ai acceptat?
- Îi voi da răspunsul după ce discut cu tine. Deci, mâine.
Mirel își mușcase buzele, prinzându-i mâinile peste masă:
- Ce aștepți acum de la mine?
- Ia ghici! exclamase sarcastică. Ce poți aștepta în asemenea situații din partea unui bărbat care pretinde că te iubește? Și încă după 7 ani de tergiversări?!
- Cu atât mai mult, merită să ai încă puțină răbdare. Eu te iubesc, Coca!
- Din păcate, ești singurul care are impresia asta. Dacă mă iubeai, nimic altceva nu ar fi contat pentru tine.
Cu fiecare replică, se monta. În adâncul sufletului sângera, încercând concomitent o satisfacție drăcească. Îl simțea sincer afectat, chiar rănit, și chinul lui, cel puțin pe moment, îi anestezia propria durere.
- Știi că eu nu sunt un astfel de om, mi-e imposibil să mă gândesc doar la fericirea mea. Ți-am spus-o de mii de ori, nu înțeleg de ce trebuie să mă repet. Nu pot să le las pe amărâtele alea de izbeliște și să mă prefac că nu-mi pasă. Au nevoie de ajutorul meu.
Ochii Cocăi scăpărau, un rictus urât îi strâmba gura:
- Pe mine însă poți să mă sacrifici, fără creștinești și înălțătoare scrupule.
Încercase s-o ia de mână, surâzând cu toată duioșia de care era capabil:
- Faptul că ești singura femeie care contează pentru mine nu înseamnă nimic?
- Nu ai dovedit-o cu nimic. Fetele și iar fetele! Cea mică e abia într-a XII-a. Deci mai așteptăm vreo 5 ani, pânăă termină și asta facultatea, nu-i așa?....
Vocea îi scăpă spre acute pițigăiate:
- Măi, gogomanule, tu nu vezi cum te jumulesc? Cum te distrug?!
- Ai o idee fixă. Nu fac decât ceea ce consider eu că este de datoria mea, o obligație morală elementară.
- Ei bine, conchise Coca, împovărat cum ești, te scutesc de orice obligație față de mine. Ești slobod precum norii și cocorii!
- Mai încet, se uită lumea la noi. Nu vrei să amânăm discuția? Suntem prea surescitați ca să putem fi și lucizi.
- Nu amânăm, respinse Coca în șoaptă sălbatică, am ajuns la limită! M-am săturat! Îmi răspunzi acum, clar și hotărât, timp să reflectezi, slavă Domnului, ai avut! Ne căsătorim imediat sau ne despărțim!
- Pui tema prea categoric.
- Lasă șueta. Da sau nu!
Mirel îi căutase luminile ochilor, surâzând nesigur:
- Și dacă.... e nu?
Coca declarase ferm, cu glas de gheață:
- Îi dau chiar astă-seară răspunsul pozitiv și mâine dimineață ne ducem la analize.
O conduse, ca de obicei, până în fața casei:
- Nu-mi vine să cred că o fac pentru ultima dată. Pot să te sărut?
- Ce sens ar avea?
- Bine, cum vrei tu. Îți urez să fii fericită.
- Am toate șansele. Mă mărit cu un bărbat adevărat... Apropo, nu uita s-o feliciți pe maică-ta! A reușit să ne despartă!
Din spatele perdelelor, îi urmărise silueta, până pierise dizolvată în întunericul nopții. Avea să audă multe despre Mirel, dar n-aveau să se mai întâlnească niciodată.
Coca plânse toată noaptea. A doua zi, îl sună pe Andrei. Se întâlniră la Spitalul Colțea și își făcură analizele.
Chipul încercănat al lui Andrei părea de piatră. Coca ridică din umeri. Ea însăși era atât de nefericită!
Au trecut ani. Mulți....
Se afla în cancelarie, înconjurată de colegi și cu o pădure de flori. Ziua ei. Atmosferă festivă, multă și sinceră afecțiune.
Coca știa să săună fiecăruia exact ceea ce voia să audă, cel mai sigur drum spre inimile oamenilor. Cât privește elevii, aceștia o adorau. Era tolerantă, iar la materia ei nu existau corijenți. Ziua radioasă de sfârșit de aprilie contribuia la dispoziția ei excelentă și se gândea cu plăcere că diseară aveau invitați.
În recreația mare o căutase un comisionar în uniformă, de la Florăria Codlea, aducându-i un buchet magnific, codru de liliac alb, ambalat cu mult fast.
Senzație mare în cancelarie, și Coca se îmbujorase de plăcere.
- Dacă astea sunt de la „legitimul”, râse Mircioiu de matematică, eu sunt dispus să înghit toate pălăriile!
Deschise febril plicul. Pe o carte de vizită, complet albă, fusese desenat un portativ, conținând o frază muzicală. Atât. Nicio semnătură.
- Ce drăcovenie o mai fi și asta?! se mirase Coca. Nu pricep nimic....
Tot Mircioiu venise cu soluția:
- Chestia-i un mesaj. Dă-i-o Teodoreascăi să ți-o traducă. Trebuie să pice, are ore cu a XI-a!
Teodoreasca, adică profesoara de muzică, începuse să fredoneze întâi pentru ea, apoi cu drapele sentimentale, patos și gestică de primadonă, început de veac:
- Să nu ne despărțim niciodată și viața s-o legi de-a mea...
Continuă cântecul în același stil și în aplauzele colegilor.
Palidă ca moartea, Coca strângea spasmodic liliacul la piept....
După puțin timp, află că Mirel plecase definitv din țară, stabilindu-se în Elveția. Deși trecuseră 12 ani de la ultima lor seară, petrecută împreună la Cina, abia acum simțea că ei 2 s-au despărțit. Definitv.
În toamna anului 1995, Andrei plecă la un congres al juriștilor care se ținea la Lausanne. Coca primi vestea cu o tresărire interioară. Din informațiile ei, Mirel trăia în Lausanne.
În mare, îi cunoștea harta existenței. După ce ajunsese un medic bine cotat în patria Zimmenthal, cărase după el toată familia.
Se căsătorise spre 40 de ani cu o băștinașă, provenind dintr-o solidă familie burgheză a cantonului X. Avea 2 fii care studiau în Anglia și duceau o viață absolut acordată la poziția lui socială și convențiile meleagului.
Amănuntele le știa de la Ileana, o prietenă din copilărie, pe care același sinuos, incontrolabil destin o catapultase din Boștina, un cătun prăpădit de pe lângă Bârlad, în palatul unui bancher din Lausanne.
Deși participanților la congres li se asigurase cazarea, Ileana insistase ca Andrei să tragă la ea:
- Avem atâtea să ne spunem! Sunt 40 de ani de când am plecat din țară, nici mie nu-mi vine să cred...
În ajunul plecării la Lausanne, Coca îi dădu un pachețel cu „suveniruri” pentru Ileana (eterna problemă a cadourilor către capitaliști, ce naiba să le duci ălora, când au de toate?!), în care se afla și un disc Gherase Dendrino.
Andrei tocmai își făcea bagajul.
- Vezi unde-l pui, să nu se spargă. Cred că între cămăși ar fi cel mai bine...
Ca mai toți bărbații, pe care bagajul în general îi irită (visul meu, domnule, e să plec la drum doar cu o servietă), se stropși:
- Ce dracu mai e și chestia asta?
- Un disc, n-are nici 200 de grame.
- Ți l-a cerut Ileana?
Se uita la ea bănuitor, deasupra ochelarilor.
Coca îi susținu privirea:
- Nu mi-a cerut nimic, dar sunt convinsă că o să-i facă plăcere. Sunt cântecele tinereții noastre... Îi spun ceva... Dacă te deranjează, însă, renunț.
Andrei i-l luă din mână fără un cuvânt.
Se întoarse după 10 zile binedispus, plin de dor, impresii și cadouri. Ileana îl primise princiar, se arătase încântată de gingașele atenții ale Cocăi, o săruta și promitea o scrisoare cât de curând.
„... Un singur și imens regret, că n-ai fost și tu, Cocuțo. Vorbesc serios, de ce n-ați veni voi la vară, măcar pentru o lună? Ții minte șuetele noastre nocturne de la cămin? Doamne, câte nu am avea să ne spunem azi!
Andrei mi-a vorbit mult despre tine. Am reținut esențialul: pentru el, ai rămas tot cea mai frumoasă femeie pe care a întâlnit-o în viața lui. E ceva!
Cât despre discul Gherase Dendrino destinat lui Mirel (o, incorigibila mea prietenă, sentimentală ca o panseluță presată în albumul bunicii), te las să tragi singură concluziile.
Andrei nu mi l-a dat, n-a pomenit nimic, iar eu n-am îndrăznit să pun vreo întrebare.
Ca să fiu cu conștiința împăcată, am făcut investigații.
În sfârșit, una dintre servante și-a amintit că, făcând curat în camera lui Andrei, a constatat că s-a înfundat aspiratorul și, firește, a chemat pe cineva să-l repare. Furtunul era plin de cioburi, iar lucrătorul, grozav de nedumerit: „ați spart vreun disc?! N-ați fi reușit mai bine nici zdrobindu-l cu ciocanul! Doar mestecându-l, poate....” ”
Pe obrajii învăpăiați ai Cocăi, zâmbetul încremeni. „A știut tot timpul.”
- Să nu-ți bați niciodată joc de o fată cuminte, avem 4 fete în bătătură, surorile tale, cum ți-ar cădea ție, la o adică?
Se cunoscuseră luând amândoi același tren de Moldova. Peste 3 zile începea anul universitar. Mirel era student la Medicină, Coca, la Filologie.
O ajutase să-și pună în plasă valiza sărăcuță de carton presat. Mai grea era sacoșa cu merinde, borcane și pachete chibzuit întocmite și fără economie de sfoară, la care bătrânele, mama și bunica, trudiseră toată seara din ajun:
- Măcar o săptămână să nu cheltuiești....
Prin plasa cu ochiuri emanând mirosuri specifice, predilect usturoiul, se vedea toată infrastructura eforturilor de gospodărie nevoiașă, iar Coca se simțea umilită până la lacrimi. Doar gândul la sacrificiile bătrânelor, la aplicația investită în fiecare nod migălit o împiedicase să abandoneze sacoșa în brațele primului cerșetor.
- Mi-e teamă că-i prea grea, șoptise roșie de confuzie.
Mirel râse:
- Mie mi-e teamă să nu le confundăm. Am una exact la fel.
Începuseră amândoi să râdă și Coca încercase o senzație unică, aceea de a-l fi cunoscut de când lumea. Din primele 5 minute. După un sfert de ceas, știau că se potrivesc de minune. După câteva ore, pe peronul Gării de Nord din București, jurară că nu se vor despărți niciodată.
Era startul unei idile care avea să dureze 7 ani.
Plimbări lungi în Cișmigiu, la Șosea sau departe, dincolo de hotarele Bucureștilor de atunci. Popasuri pe bănci strâmbe, sub copacii dantelați ai lui April ori încărcați de rugina amurgurilor de toamnă, spectacole, filme...
Și, stai puțin, că mai erau ceaiurile! Aveau loc în locuințele colegilor ai căror părinți, scăpați ca prin minune de „comun”, dispuneau de oarece spațiu.
Petreceri sărace, cu tort de biscuiți, dar, în primul rând, multă, multă pâine.
Gospodinele mai versate își înnobilau „sanvișurile” băgându-le la cuptor, însă, dintre toate improvizațiile, cele mai rele erau lichiorurile industrie casnică: afinată, socată, caisată, ată....
Un pumn de aspirine luai a doua zi, dar nici asta nu conta!
Se țineau în brațe, dansând „decadent” în clar-obscurul unei veilleuse coafată de un imens abajur de pergament, pictat cu motive nipone.
Și iar râdea Coca peste ani, comparând naivitatea, candoarea petrecerilor de atunci cu ceea ce socotea ea a fi orgiile juneților de azi.
Se cunoscuseră într-o luni. În sâmbăta care urmase, îl însoțise la ceaiul unei colege mediciniste.
Locuia în Vatra Luminoasă și, minune mare a acelor ani, avea o cameră numai a ei, într-o căsuță idilică, transferată parcă din Iașiul întrezărit al lui Teodoreanu.
Dansau după plăci puse la patefon cu manivelă și, când brațele lui Mirel o înlănțuiseră, încercase o senzație de fericire vecină cu leșinul.
De câte ori evoca acele timpuri, Coca își zicea că, în ciuda sărăciei lucii, ea fusese pe deplin fericită, avusese o studenție frumoasă.
Își amintea cu plăcere de două vacanțe de iarnă petrecute la Gârbova.
În dormitorul cabanei încăpeau 30 de inși, se dormea ca la pușcărie, pe priciuri alăturate și suprapuse, cu hanoracele pe ei din cauza frigului; strâns înlănțuiți, cu buze fierbinți care nu se desprindeau toată noaptea.
Nu putea uita nici serile feerice... o lună fabuloasă, cea mai dolofană din câte avea să vadă vreodată, se rostogolea lasciv deasupra cabanei; întregul decor adormit sub o somptuoasă hlamidă sugera eternul.
În ultimul an de facultate, îi făcuse o vizită acasă, la Dorohoi. O vizită oficială, de Paște.
Pentru Coca era limpede că fusese invitată în urma insistențelor lui Mirel, la „vedere”, și se pregătise cu minuțiozitate. Mai târziu avea să-și spună că putea scuti oboseala. A ei și a bătrânelor care piguliseră o lună cu acul pentru a-i rostui o înfățișare modestă, dar drăgălașă.
Vital li se părea ca, de la primul ochi, „cuscra” să-și dea seama că are de-a face cu o gosodină de mâna întâi și, în sensul acesta, trudiseră ca fiecare centimetru din îmbrăcămintea Cocăi să constituie o mostră de broderie artistică și măiestrie spălat-călcat.
Gata echipată, de atâta apret, Coca scârțâia din toate încheieturile.
Și apoi, Doamne, cât se mai frământaseră, câte ceasuri de sfătuială cu presupuneri și degete frânte, împingând serile până spre miezul nopții, din pricina darurilor către familie!
Tatăl Cocăi, om cumsecade, dar fără subtilități, decisese tranșant:
- Dacă le-o place, bine, dacă nu, salutare! Fata-i frumoasă, cuminte, li-cen-ți-a-tă!!! Că asta-i zestrea de azi, și nici culeasă din drum! Ce atâta tevatură cu cadourile? De parcă ei nu știu ce vremuri trăim!
- Nu știi ce vorbești, Costache! - se năpusteau consternate nevasta și bunica. Pășește prima oară în casa oamenilor, mai e și sărbătoare mare, și tu gândești să meargă cu mâna goală, ca milogii?! Păi, asta i-o scoate soacră-sa pe nas o viață!
- Dacă e să se mărite cu soacră-sa, mai bine rămâne la mine în bătătură! Și peste toate, mai sunt și mulți, să umpli alde Cinema Sidoly!
Adevărat că erau mulți!
Dintâi, viitoarea soacră, marea redută, văduvă de război, uscată și înrăită, desigur, căci, vorba lui Costache, „asta a avut în viață mai multe necazuri decât duminici”. Veneau la rând, surorile mai mici ale lui Mirel, 4 cu toatele, eleve, ultima în clasa a IV-a primară, bașca o bunicăă și un unchi bătrân lepădat de Dumnezeu pe prispa lor. Unul peste altul, 8 inși....
Și aia e, că sălășuiau toțu laolaltă, nu poți să duci la unul și ăilalți să stea în priveală.
După consfătuiri zbuciumate, se fixară toți la exponate de industrie casnică, atenții mici, dar bine simțite. Câte un fleac de broderie fină - gulerașe, batiste, mileuașe cât palma cucoanelor, iar bărbaților, o sticlă de vin vechi din pivnița lui Costache.
Acestea, vârfuite de un cozonac uriaș, cu belșug de ouă și nucă, lucrat cu mare dichis, cadou oferit întregii familii.
Când intră în casa pe al cărui frontspiciu era încris anul 1878, un soi de conac cu ziduri leproase, măcinate de igrasie, azi probabil demolat, Coca nu avea niciun fel de experiență de viață, dar era îndeajuns de perspicace ca să sesizeze că nu-i dorită.
Mai realiză că ostilitatea subterană pe care o simțea la absolut toți membrii familiei nu o viza pe ea personal. Familia respingea însăși ideea de căsătorie a lui Mirel, stâlpul care le rezema toate nădejdile de mai bine, și o făcea la lumina zilei, răspicat și categoric.
Ulterior avea să i-o reproșeze amarnic lui Mirel, adică la ce o mai trambalase pe trenuri și o chemase de caraghioasă tocmai la Bârlad, dacă știa care e poziția maică-sii, înainte chiar de a-i fi dat bună ziua?!
- Ăștia te vor slugă la ei, pe viață, să-i tragi pe ăilalți după tine... Se gândesc la fete, nu la fericirea ta.
În realitate, Mirel forțase nota, închipuindu-și că pune familia în fața unui fapt împlinit și că era imposibil ca maică-sa, factor decisiv, să nu se lase cucerită de farmecul și modestia Cocăi.
Bineînțeles, cunoștea „socotelile Dorohoiului”, nu era însă de acord în ruptul capului că ar fi în mod deliberat jerfit de dragul surorilor.
În capul maică-sii zornăia o singură idee:
- Băiatul intră la toamnă în pâine. Medicii câștigă azi cel mai bine... Lasă-i pe ăia cu Partidul și securiștii! În tot târgul, doar 3 inși au mașină mică, toți doctori! Nu cer nimic pentru mine, de un pumn de mălai și o cană de chișleac mă ajuns cu pensia. La fetele astea mă gândesc, să le ajute să-și facă și ele un rost... Ce, n-are timp să se însoare? Peste 7-8 ani încolo, c-abia a intrat în 25! Fata o fi cumsecade, nu zic, dar de ce să-și rupă ea de la gură pentru altul? P-ormă, una-i muierea la poezele pe lună holbată, și alta când împarți cu ea plapuma și cuptorul! Zi-i că mai vin și 1 plod, 2....
Situația nu era singulară, existau mii de cazuri în care frații mai mari își sacrificau viața personală pentru ca familia să supraviețuiască, dar faptul în sine nu o consola pe Coca.
Erau împreună de 5 ani, Mirel continua să spere într-un viitor comun, o ruga să aibă răbdare, dar peste veto-ul maică-sii nu trecea:
- A suferit prea mult, nu pot să-i fac o figură atât de nasoală! Aș nimici-o și nici eu nu m-aș simți mai fericit.
- Și cu mine cum rămâne? întreba Coca, sufocată de gelozie.
O privea ca un câine bătut pe nedrept de stăpân:
- De ce îmi pui întrebări la care știi că nu pot răspunde? Dacă mă iubești, mai ai puțină răbdare. Bineînțeles, eu nu te pot sili să mă aștepți.
Era ultima etapă a dragostei lor, care avea să mai dureze 2 ani.
Student bun, Mirel obținuse o specializare în Capitală, Coca făcea naveta la Ploiești. Cu excepția faptului că dispuneau de mai puțin timp liber, aparent nu se schimbase nimic între ei. Continuau să se vadă, se plimbau, schimbând cartierele în funcție de sezon, sărbătorile se „comiteau” obligatoriu împreună, dar era evident că se ajunsese la un punct mort.
Indiferent despre ce ar fi discutat, orice amănunt de viață cotidiană, detalii de stradă, simpla vedere a unui copil într-un cărucior devia spre problema cheie:
- Dar noi ce facem? Cum vezi tu viitorul nostru? Nu-ți cer nimic, Mirel, decât să fii sincer, ce perspective avem?
Știa că-i o tactică greșită, care duce partenerul la exasperare, dar nici ea la rându-i, asediată de temeri, de sfaturi și experiența altora, nu se simțea mai bine.
De la Bârlad soseau neîncetat semnale de alarmă: „nu-i serios, nu te iubește, doar te încurcă etc.”.
Ea însăși constat cu groază că se apropie de 28 de ani, se simțea mușcată de clasica panică a fecioarelor întârziate. Prietene, foste colege erau ancorate în căsnicii deja rodate, altele aveau copii la școală.
În vizită la ele, în timp ce gazda prepara cafeaua în bucătărie și ceva de gustat, ea rămânea în casă, jucându-se cu piciul de câțiva anișori....
- Eu, în locul tău, o sfătuise o verișoară, m-aș culca cu el. Uite, ce! Noi plecăm săptămâna viitoare la soacră-mea, la Caracal. Îți las cheia de la apartament, poate îi forțezi mâna.
- E prea cinstit ca să profite.
- Tocmai pentru că e cinstit, ajungeți la Sfat.
- N-o să cadă în cursă, intuise Coca. E marele lui atu și nu-l va pierde. Vezi, Doamne, „am fost corect, nu mi-am bătut joc de tine, nu-mi poți reproșa nimic...” Ăsta a fost ghinionul meu! E un onest. Cu familia lui, cu mine.
- Onest pe dracu! Și, fără supărare, ori n-are nimic în pantaloni, ori nu te iubește!
- Ba mă iubește!
Avea să rămână convingerea nestrămutată a Cocăi. Chiar azi, când contempla prin aburul amintirlor o romanță defunctă.
Cam în perioada aceea de incertitudine și convulsii, îl cunoscuse pe Andrei. Între intimi, Coca obișnuia să declare că Marele Arhitect al destinului ei fusese CFR-ul. Tot în tren făcuse cunoștință și cu Andrei, navetist la același Ploiești.
Era avocat și se simțise atras de ea din prima clipă, lansând o curte discretă, dar asiduă.
Un omuleț nu prea arătos, fad din pricina pielii și vestimentației totdeauna pe gamă de bej până la cafeniu, imposibil de imaginat cu mantie fluturândă pe un năpransic cal alb. Ochelari rotunzi - amănuntul mai constituia pe atunci un minus de atracție fizică - contraziceau orice impresie de virilitate, iar colegele de cancelarie ale Cocăi o căinau râzând pe maică-sa, adică a lui Andrei:
- Vai de capul ei, pe cine o fi pupat!
Era însă blând, egal și de o politețe desăvârșită. Pe omul acesta nu ți-l puteai imagina grobian sau măcar pierzându-și cumpătul.
Impresia, avea să se convingă Coca de-a lungul unei căsnicii de peste 30 de ani, nu era înșelătoare.
Intuind probabil starea de spirit a Cocăi, Andrei intră în rolul de rezervă, făcând tușă cu grație și abilitate, o înconjură cu ateții, fără să emită nicio pretenție.
O aștepta în gară atât la București, cât și la întoarcerea de la Ploiești, ajustându-și necondiționat orarul după al Cocăi, și era imposibil să nu te simți impresionată, realizând ce mult însemnau pentru Andrei cele 2 ceasuri petrecute zilnic împreună. Atât de mult, încât lua drumul Ploieștului chiar și în zilele când nu avea procese.
Totodată, dând dovadă de un tact desăvârșit, nu solicita sfârșitul de săptămână, iar de sărbători se mulțumea să-i ofere câte o atenție decentă și rafinată, care nu ar fi pus-o în dificultate nici pe bunica; acesta, în ajunul Crăciunului, fără cea mai vagă aluzie că s-ar putea bucura împreună de Pomul de Crăciun sau de primul ou roșu al nopții de Înviere.
Cea mai mare „indiscreție” a lui Andrei o constituise vizita inopinată la Bârlad, unde ea își petrecea vacanță de vară.
Familia îl acceptă din prima clipă, anticipând cu răsuflarea ușurată evenimentele ce aveau să urmeze în mod firesc:
- Un om așezat, cumsecade, cu meserie bună la bază, o soarbe din ochi, ce mai poftește? Nici așa, doar să-l mânii pe Dumnezeu!
Într-adevăr, în toamnă, chiar la începutul anului școlar, Andrei o ceru în căsătorie.
Nu-i dădu niciodată vreun motiv să regrete pasul făcut.
Andrei se dovedi un soț devotat, tandru, învestind-o pe vecie depozitara constantei lui afecțiuni. Comunitatea de gusturi îi apropiase considerabil și, cu timpul, începuse să țină sincer la el.
Trăgând linia, promovaseră, aveau toate motivele să se simtă mulțumiți de tot ceea ce oferiseră și primiseră fiecare din ei.
Atunci însă, ceruse timp de reflecție.
Andrei, care o urmărea încordat ca un arc, își coborâse brusc privirea, iar Coca avusese certitudinea, de parcă i-ar fi auzit gândurile articulate cu glas tare, că știe. Știa că intenționează să se consulte întâi cu Mirel, că miza pe un ultimatum de efect.
Nici atunci însă, și nici de atunci, Andrei nu făcuse vreo aluzie la acel moment.
Lui Mirel îi propusese o ieșire la Cina, restaurantul lor preferat.
Presimțea că va fi o seară decisivă, poate ultima lor seară, poate ultima lor seară și o dorea extraordinară. O seară despre care să merite să-ți aduci aminte. Pe urmă, nu mai erau studenții săraci de acum 7 ani, iar Mirel începuse să câștige binișor.
Îmbrăcase o rochie nouă de tafta roșie, emoția îi dădea strălucire, se simțea frumușică și bine înarmată, iar formația lui Teodor Cosma, cu Gabi Mezei la chitară, cânta divin.
În pauză, Mirel le șopti ceva și atunci dansară pentru ultima oară pe acordurile melodiei care le însoțise dragostea timp de 7 ani. Ultima oară când o ascultau împreună.
Intrase brusc în subiect, zbârnâind de teamă, dar și de o satisfacție verde ca otrava:
- Dragul meu, te anunț că mă mărit.
Mirel picase din cer:
- Ce-ți veni?!
- Te miri de parcă n-ar de normal ca o femeie să se căsătorească.
- Bine, dar tu... Ți-a venit așa, dintr-o dată, chiar în clipa asta?!
- Nu chiar în clipa asta. Îmtâi am fost cerută în căsătorie.
- Cine e?
- Un avocat, navetist la Ploiești, ca și mine.
O privea prostit. Deși cu inima strânsă, Coca jubila.
- Ai acceptat?
- Îi voi da răspunsul după ce discut cu tine. Deci, mâine.
Mirel își mușcase buzele, prinzându-i mâinile peste masă:
- Ce aștepți acum de la mine?
- Ia ghici! exclamase sarcastică. Ce poți aștepta în asemenea situații din partea unui bărbat care pretinde că te iubește? Și încă după 7 ani de tergiversări?!
- Cu atât mai mult, merită să ai încă puțină răbdare. Eu te iubesc, Coca!
- Din păcate, ești singurul care are impresia asta. Dacă mă iubeai, nimic altceva nu ar fi contat pentru tine.
Cu fiecare replică, se monta. În adâncul sufletului sângera, încercând concomitent o satisfacție drăcească. Îl simțea sincer afectat, chiar rănit, și chinul lui, cel puțin pe moment, îi anestezia propria durere.
- Știi că eu nu sunt un astfel de om, mi-e imposibil să mă gândesc doar la fericirea mea. Ți-am spus-o de mii de ori, nu înțeleg de ce trebuie să mă repet. Nu pot să le las pe amărâtele alea de izbeliște și să mă prefac că nu-mi pasă. Au nevoie de ajutorul meu.
Ochii Cocăi scăpărau, un rictus urât îi strâmba gura:
- Pe mine însă poți să mă sacrifici, fără creștinești și înălțătoare scrupule.
Încercase s-o ia de mână, surâzând cu toată duioșia de care era capabil:
- Faptul că ești singura femeie care contează pentru mine nu înseamnă nimic?
- Nu ai dovedit-o cu nimic. Fetele și iar fetele! Cea mică e abia într-a XII-a. Deci mai așteptăm vreo 5 ani, pânăă termină și asta facultatea, nu-i așa?....
Vocea îi scăpă spre acute pițigăiate:
- Măi, gogomanule, tu nu vezi cum te jumulesc? Cum te distrug?!
- Ai o idee fixă. Nu fac decât ceea ce consider eu că este de datoria mea, o obligație morală elementară.
- Ei bine, conchise Coca, împovărat cum ești, te scutesc de orice obligație față de mine. Ești slobod precum norii și cocorii!
- Mai încet, se uită lumea la noi. Nu vrei să amânăm discuția? Suntem prea surescitați ca să putem fi și lucizi.
- Nu amânăm, respinse Coca în șoaptă sălbatică, am ajuns la limită! M-am săturat! Îmi răspunzi acum, clar și hotărât, timp să reflectezi, slavă Domnului, ai avut! Ne căsătorim imediat sau ne despărțim!
- Pui tema prea categoric.
- Lasă șueta. Da sau nu!
Mirel îi căutase luminile ochilor, surâzând nesigur:
- Și dacă.... e nu?
Coca declarase ferm, cu glas de gheață:
- Îi dau chiar astă-seară răspunsul pozitiv și mâine dimineață ne ducem la analize.
O conduse, ca de obicei, până în fața casei:
- Nu-mi vine să cred că o fac pentru ultima dată. Pot să te sărut?
- Ce sens ar avea?
- Bine, cum vrei tu. Îți urez să fii fericită.
- Am toate șansele. Mă mărit cu un bărbat adevărat... Apropo, nu uita s-o feliciți pe maică-ta! A reușit să ne despartă!
Din spatele perdelelor, îi urmărise silueta, până pierise dizolvată în întunericul nopții. Avea să audă multe despre Mirel, dar n-aveau să se mai întâlnească niciodată.
Coca plânse toată noaptea. A doua zi, îl sună pe Andrei. Se întâlniră la Spitalul Colțea și își făcură analizele.
Chipul încercănat al lui Andrei părea de piatră. Coca ridică din umeri. Ea însăși era atât de nefericită!
Au trecut ani. Mulți....
Se afla în cancelarie, înconjurată de colegi și cu o pădure de flori. Ziua ei. Atmosferă festivă, multă și sinceră afecțiune.
Coca știa să săună fiecăruia exact ceea ce voia să audă, cel mai sigur drum spre inimile oamenilor. Cât privește elevii, aceștia o adorau. Era tolerantă, iar la materia ei nu existau corijenți. Ziua radioasă de sfârșit de aprilie contribuia la dispoziția ei excelentă și se gândea cu plăcere că diseară aveau invitați.
În recreația mare o căutase un comisionar în uniformă, de la Florăria Codlea, aducându-i un buchet magnific, codru de liliac alb, ambalat cu mult fast.
Senzație mare în cancelarie, și Coca se îmbujorase de plăcere.
- Dacă astea sunt de la „legitimul”, râse Mircioiu de matematică, eu sunt dispus să înghit toate pălăriile!
Deschise febril plicul. Pe o carte de vizită, complet albă, fusese desenat un portativ, conținând o frază muzicală. Atât. Nicio semnătură.
- Ce drăcovenie o mai fi și asta?! se mirase Coca. Nu pricep nimic....
Tot Mircioiu venise cu soluția:
- Chestia-i un mesaj. Dă-i-o Teodoreascăi să ți-o traducă. Trebuie să pice, are ore cu a XI-a!
Teodoreasca, adică profesoara de muzică, începuse să fredoneze întâi pentru ea, apoi cu drapele sentimentale, patos și gestică de primadonă, început de veac:
- Să nu ne despărțim niciodată și viața s-o legi de-a mea...
Continuă cântecul în același stil și în aplauzele colegilor.
Palidă ca moartea, Coca strângea spasmodic liliacul la piept....
După puțin timp, află că Mirel plecase definitv din țară, stabilindu-se în Elveția. Deși trecuseră 12 ani de la ultima lor seară, petrecută împreună la Cina, abia acum simțea că ei 2 s-au despărțit. Definitv.
În toamna anului 1995, Andrei plecă la un congres al juriștilor care se ținea la Lausanne. Coca primi vestea cu o tresărire interioară. Din informațiile ei, Mirel trăia în Lausanne.
În mare, îi cunoștea harta existenței. După ce ajunsese un medic bine cotat în patria Zimmenthal, cărase după el toată familia.
Se căsătorise spre 40 de ani cu o băștinașă, provenind dintr-o solidă familie burgheză a cantonului X. Avea 2 fii care studiau în Anglia și duceau o viață absolut acordată la poziția lui socială și convențiile meleagului.
Amănuntele le știa de la Ileana, o prietenă din copilărie, pe care același sinuos, incontrolabil destin o catapultase din Boștina, un cătun prăpădit de pe lângă Bârlad, în palatul unui bancher din Lausanne.
Deși participanților la congres li se asigurase cazarea, Ileana insistase ca Andrei să tragă la ea:
- Avem atâtea să ne spunem! Sunt 40 de ani de când am plecat din țară, nici mie nu-mi vine să cred...
În ajunul plecării la Lausanne, Coca îi dădu un pachețel cu „suveniruri” pentru Ileana (eterna problemă a cadourilor către capitaliști, ce naiba să le duci ălora, când au de toate?!), în care se afla și un disc Gherase Dendrino.
Andrei tocmai își făcea bagajul.
- Vezi unde-l pui, să nu se spargă. Cred că între cămăși ar fi cel mai bine...
Ca mai toți bărbații, pe care bagajul în general îi irită (visul meu, domnule, e să plec la drum doar cu o servietă), se stropși:
- Ce dracu mai e și chestia asta?
- Un disc, n-are nici 200 de grame.
- Ți l-a cerut Ileana?
Se uita la ea bănuitor, deasupra ochelarilor.
Coca îi susținu privirea:
- Nu mi-a cerut nimic, dar sunt convinsă că o să-i facă plăcere. Sunt cântecele tinereții noastre... Îi spun ceva... Dacă te deranjează, însă, renunț.
Andrei i-l luă din mână fără un cuvânt.
Se întoarse după 10 zile binedispus, plin de dor, impresii și cadouri. Ileana îl primise princiar, se arătase încântată de gingașele atenții ale Cocăi, o săruta și promitea o scrisoare cât de curând.
„... Un singur și imens regret, că n-ai fost și tu, Cocuțo. Vorbesc serios, de ce n-ați veni voi la vară, măcar pentru o lună? Ții minte șuetele noastre nocturne de la cămin? Doamne, câte nu am avea să ne spunem azi!
Andrei mi-a vorbit mult despre tine. Am reținut esențialul: pentru el, ai rămas tot cea mai frumoasă femeie pe care a întâlnit-o în viața lui. E ceva!
Cât despre discul Gherase Dendrino destinat lui Mirel (o, incorigibila mea prietenă, sentimentală ca o panseluță presată în albumul bunicii), te las să tragi singură concluziile.
Andrei nu mi l-a dat, n-a pomenit nimic, iar eu n-am îndrăznit să pun vreo întrebare.
Ca să fiu cu conștiința împăcată, am făcut investigații.
În sfârșit, una dintre servante și-a amintit că, făcând curat în camera lui Andrei, a constatat că s-a înfundat aspiratorul și, firește, a chemat pe cineva să-l repare. Furtunul era plin de cioburi, iar lucrătorul, grozav de nedumerit: „ați spart vreun disc?! N-ați fi reușit mai bine nici zdrobindu-l cu ciocanul! Doar mestecându-l, poate....” ”
Pe obrajii învăpăiați ai Cocăi, zâmbetul încremeni. „A știut tot timpul.”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu