A cincea fiolă, Michael Palmer

.............................................................
                         6-9

           Această listă ironică ar fi fost, probabil, hazlie în alte circumstanțe dar nu era un tratament bun pentru „virusul” lui Natalie. Lista avea 14 puncte, printre care următoarele:
   În centru, dezlănţuirile vânzătorilor ambulanţi sunt spectaculoase, putând fi comparate cu migraţia somonului în Yukon.
   Colina Mangueria, noaptea, este potrivită pentru cei curajoşi care iubesc focurile de artificii. Dar nu petarde colorate, ci focuri de calibru 38.
   Vă plac filmele violente şi şocante ? Nimic nu se poate compara cu o staţie de poliţie din Rio. Poliţiştilor le place să spună: „Aici plâng copiii şi nici mamele nu-i aud”.
   V-aţi plictisit de nemernicii de-acasă? Veniţi să-i vedeţi pe ai noştri. Ei sunt în Adunarea Naţională şi fac legile.
   Toaletele din Gara Centrală. După ora 22.00 se transformă în ţara nimănui - în cel mai mare bordel din lume. Trebuie doar să alegi sexul.
   Natalie a zâmbit şi i-a întors brazilianului foaia cu glume.
   - Deja mă simt mai bine, a spus ea.
   Înainte de a pleca din apartamentul său din cartierul Logan al Bostonului, Natalie s-a gândit mult dacă să ia un taxi de la aeroport la hotel sau să meargă cu autobuzul. Până la urmă, a intrat pe internet şi a închiriat un Jeep.
   Acum, când plecase de la aeroportul Jobim şi intrase pe autostrada sudică spre oraş, încerca să-şi regleze respiraţia şi bătăile inimii.
   Din cauza frecvenţei şi intensităţii flashbackurilor legate de nefericitul eveniment, cele două luni care se scurseseră din momenutul primei sosiri în Brazilia păreau acum şase ore.
   Clienţii de la Casa Dragostei te vor adora. Vei fi foarte fericită acolo...
   Era o dimineaţă caldă şi senină.

             În timp ce mergea, Natalie arunca priviri în partea dreaptă, direcţie în care a fost dusă de taximetrist în acea noapte. La baza colinelor se vedeau mahalale cu cocioabe urâte. Cu mult mai sus de ele începeau aleile îngrijite şi palmierii, care ascundeau vile cu privelişti frumoase spre ocean. Ea a fost dusă undeva prin acele favelas murdare şi sărăcăcioase şi apoi împuşcată.
   Hotelul ales de Natalie, Rui Mirador, primise de la agenţia de turism on-line două stele şi era catalogat drept curat, situat într-o zonă sigură şi pitorească, o descriere care i s-a părut foarte rezonabilă. Hotelul se afla în cartierul Botafogo, descris în acelaşi site, drept tradiţional şi interesant. Dar cel mai important pentru Natalie era faptul că şi spitalul Santa Teresa se afla tot în acest cartier.
   Pe autostradă traficul era intens şi, foarte des, şoferii nu erau tocmai politicoşi. Dar, după ani de condus prin aglomeraţia din Boston, Natalie şi-a dat seama că este bine pregătită. În ciuda stării de nervozitate permanentă, se simţea atrasă de colinele înalte, de vegetaţia luxuriantă şi de arhitectura spectaculoasă. Botafogo era un coridor destul de îngust între Centro, centrul oraşului, şi plajele Copacabana şi Ipanema.
   Cu ajutorul unei hărţi excelente, s-a descurcat de minune pe străduţele înguste care au dus-o spre Platoul Pasmado, unul dintre locurile pe care şi le-a propus să le viziteze cu orice preţ, în afară de plajele magnifice cu nisip alb. După oprirea la Pasmado urma rezolvarea problemelor pentru care venise.
   Nu avea nicio dorinţă de a sta prea mult în Rio şi planifica să zboare acasă imediat cum afla misterul legat de cine a avut grijă de ea şi la ce spital. Restul oraşului, oricât de spectaculos şi interesant, va trebui să rămână pentru totdeauna necunoscut ei.

         Dintr-odată, obosită de zborul lung, Natalie s-a aşezat pe o băncuţă cu vedere spre golful Guanabara şi statuia lui Cristos Mântuitorul. Splendid, s-a gândit ea, realizând că nu simte niciun fior de interes.
   - Şi ce părere aveţi de mica noastră statuie?
   Speriată, Natalie s-a întors în partea de unde venise vocea cu un accent puternic.
   Un poliţist îmbrăcat în uniformă stătea lângă ea, cu mâna pe bastonul de cauciuc. Era oacheş, bine făcut şi frumos, cu trăsături înguste si ochii negri de vultur. Pe ecusonul prins la buzunarul de la piept scria VARGAS.
   - Este foarte frumoasă, copleşitoare, a răspuns ea. De unde ştiţi că sunt americană?
   - Arătaţi ca o braziliancă, dar lângă dumneata se află un atribut absolut turistic.
   Ofiţerul a arătat cu un gest spre harta deschisă de pe băncuţă.
   - Şi prin părţile astea majoritatea turiştilor sunt americani.
   Natalie reuşise să schiţeze un zâmbet.
   - Familia mea este din Capul Verde. Sunteţi din poliţia locală?
   - Armată, de fapt.
   - Unde aţi învăţat engleza atât de bine?
   - Mă simt flatat să aud asta. În anii de şcoală am petrecut un an în Missouri. Sunteţi demult în Rio?
   Natalie a dat din cap.
   - Nici nu m-am cazat încă.
   - Aha. Şi despre ce hotel este vorba ?
   Poate de vină fusese coşmarul cu şoferul de taxi, poate nerăbdarea - reală sau imaginară - care se simţea în glasul bărbatului, dar deodată Natalie a devenit nervoasă.
   Ultimul lucru de care avea nevoie erau avansurile amoroase din partea unui poliţist.
   - Inter-Continental, a minţit ea, ridicându-se brusc în picioare. Ei bine, cred că e timpul să mă duc să mă cazez. O zi bună.
   - Cunoaşteţi drumul? Aş putea să vă...
   - Nu, nu. Dar vă mulţumesc. Se pare că această hartă mi-a devenit cel mai bun prieten.
   A încercat să nu se uite în ochii bărbatului de frică să nu vadă jignire sau, mai rău, furie.
   - Foarte bine, a răspuns el. Vă urez să petreceţi un timp minunat în Rio.

            Hotelul Rui Mirador, construcţie din piatră cu patru etaje, era aşa cum scria pe site, adică curat şi îngrijit, iar în privinţa siguranţei, la recepţie i s-a spus că au o persoana 24 din 24 de ore.
   - Noi ştim să mânuim acesta, a spus recepţionerul în portugheză, scoţând din sertarul de sub masă un pistol urât, cu ţeava lungă.
   Natalie nu a fost prea convinsă de siguranţa hotelului, dar s-a cazat şi şi-a dus bagajul la etajul trei, într-o cameră mică, în care nu era mare lucru în afară de două paturi tip platformă. Două stele sunt două stele, s-a gândit ea, dar şi-a amintit că somnul, oricum, avea să fie o problemă.
    Nedorind să mai guste din surprizele acestei mari metropole, Natalie nu avea de gând să stea în oraş până târziu şi a hotărât că cea mai bună opţiune ar fi să-şi cumpere o sticlă de whiskey autohton pe care să o bea în cameră şi să viziteze o farmacie.
   Până când făcuse un duş şi se pregătise să iasă era deja mijlocul zilei.
   Natalie îmbrăcase un costum de in bej şi o bluză cu mânecă scurtă de culoarea turcoazei. În cameră, la unul dintre geamuri, exista o unitate minusculă de aer condiţionat, dar la această oră nici căldura, nici umiditatea nu erau prea apăsătoare. Jeepul era parcat într-o parcare situată aproape de hotel, dar punctele ei de interes pentru ziua de azi, o secţie de poliţie şi spitalul, erau situate la distanţe bune de mers pe jos.
   Traficul intens era o problemă, dar la fel devenise şi mersul pe jos, căci după incendiu Natalie nu mai putea respira uşor.
   Gurile de aer adânci, atunci când se nimereau, erau o bucurie, dar ele erau rare.
   Ar fi putut să mai facă vreo două-trei săptămâni de reabilitare pulmonară, dar doctorul şi terapeutul i-au explicat că şi după mai mult timp de exerciţii nimic nu putea fi garantat, poate, în afară de o scădere a punctajului de alocare pulmonară.
   Domnul de la recepţie era foarte curios de ce vroia ea să viziteze două sau trei secţii de poliţie, mai ales că Natalie nici nu ştia că în Rio existau trei tipuri de forţe de ordine - poliţia municipală, turistică şi militară.
   Cu ajutorul cărţii de telefoane, el i-a marcat pe hartă câte o secţie de de poliţie de fiecare tip şi i-a explicat cum să ajungă la ele.
   De fapt, concluziile băiatului de la recepţie nu erau corecte.
   După întoarcerea acasă, Natalie a învăţat foarte multe despre forţele de ordine din Brazilia. Din tot ce a citit, a dedus că nu are încredere în niciunul dintre cele trei tipuri.
   Se îndoia că atacul asupra ei în favelas să fi fost investigat.
   Dornică să nu se întâlnească cu ofiţerul cu care a vorbit pe platoul Pasamdo şi gândindu-se că, probabil, tura lui nu se terminase şi mai căuta turiste americance cărora să le ureze bun venit, a hotărât să înceapă cu secţia Poliţiei Militare.

           Clădirea, structură modernă din cărămidă şi sticlă, cu un singur etaj, se afla pe strada Rua Săo Clemente, şi era cât jumătate dintr-un McDonald’s din Boston, dar la fel de aglomerată.
   Ofiţerul de la recepţie, pe care l-a rugat să vorbească mai rar, a trimis-o la detectivul Perreira, un bărbat scund, cu un exces de greutate de vreo 20 de kilograme.
   El avea o mustaţă subţire, parcă desenată cu creionul, şi un zâmbet rece.
   În pofida accentului puternic, engleza lui era destul de bună şi Natalie a hotărât să nu recunoască faptul că portugheza ei era mult mai bună.
   - Mda, se pare că oraşul nostru v-a întâmpinat destul de urât, a spus detectivul după ce Natalie i-a prezentat faptele şi i-a înmânat o foaie imprimată cu fotografia ei, datele accidentului, scrise de Hermina în baza amintirilor sau a frânturilor de amintiri ale lui Natalie.
   - Eu nu pot să vă descriu în totalitate şocul teribilei mele experienţe, a spus ea. Şoferul de taxi a zis că mă va duce într-un loc numit Casa Dragostei.
   Perreira nu a reacţionat în niciun fel, dar a început să citească ceva la calculator, timp în care Natalie încerca să nu se uite prea insistent la imensa bărbie dublă care i se revărsa peste guler.
   - Dumneavostră spuneţi că această crimă a fost raportată la poliţie? a întrebat el.
   - Când am fost găsită eram într-o comă profundă, dar mi s-a spus să poliţia a chemat ambulanţa care m-a transportat la spital.
   - Spitalul Santa Teresa.
   - Da.
   - Dar dumneavoastră i-aţi sunat şi ei v-au spus că nu au niciun act care să dovedească că aţi fost internată acolo.
  - Când plec de aici mă duc la Santa Teresa, în speranţă că voi putea clarifica această nelămurire.
   - Sunteţi sigură că datele pe care mi le-aţi indicat aici sunt corecte?
   - Categoric.
   Perreira a răsuflat cu zgomot şi a început să lovească uşor masa cu degetele groase.
   - Senhorita Reyes, a spus el, noi, Poliţia Militară, suntem foarte atenţi cu oamenii care sunt împuşcaţi în oraşele noastre - în special turişti. Noi avem o reputaţie pe care dorim să o păstrăm intactă.
   În zilele sale mai cinice, probabil, Natalie ar fi întrebat despre ce fel de reputaţie vorbeşte Perreira. Din căutările sale reieşea că Poliţia Militară era responsabilă de asasinarea a sute, poate chiar mii de copii ai străzii, inclusiv în renumitul masacru din 1993, când 50 de copii au fost împuşcaţi şi opt au fost omorâţi în faţa bisericii Candelaria.
   - Deci, ce aţi aflat despre cazul meu? a întrebat ea arătând spre computer.
   - Eu am căutat în baza de date a Poliţiei Militare şi, de asemenea, în bazele de date ale poliţiei, cum i-aţi spus dumneavoastră, municipală şi pentru turişti.
   - Şi?
   - În niciuna dintre aceste baze de date nu figurează numele dumneavoastră, pentru datele pe care mi le-aţi dat.
   - Dar poate...
  - Eu am căutat şi victime necunoscute împuşcate în acele zile. Nimic.
   - Dar nu are niciun sens.
   - Poate nu are, dar poate are. Senhorita Reyes, dumneavoastră mi-aţi spus că sunteţi studentă.
   - Da. Studentă la medicină.
   - În ţara noastră studenţii sunt, de obicei, foarte săraci. Dumneavoastră aveţi bani?
   Natalie a înţeles unde bate detectivul şi a început să se înfurie.
   - Sunt mai în vârstă decât majoritatea studenţilor, a spus ea rece. Şi am suficienţi bani ca să duc o viaţă liniştită. Domnule detectiv Perreira, treceţi la obiect.
   - Hm, eu cred... haideţi să vedem... Eu sunt convins că fiind studentă la medicină ştiţi că, în ţări ca asta, lumea a treia, cum o numiţi voi, americanii, unii oameni disperaţi care au nevoie de bani îşi vând pe piaţa neagră un rinichi, o bucată de ficat sau un plămân. Preţurile pentru acest gen de marfă, am auzit, sunt foarte mari.
   - Şi dacă eu, după cum spuneţi, mi-am vândut plămânul, de ce aş fi venit aici?
   Perreira i-a zâmbit triumfător.
   - Vină, a răspuns el. Vină pentru fapta comisă, poate şi negare. Îmi pare rău că v-o spun, senhorita, dar după o viaţă lucrată în acest domeniu eu am văzut multe lucruri, lucruri mult mai grave, mult mai ciudate.

                    Natalie hotărâse că a auzit suficient. Înţelegea că nu va avea nimic de câştigat dacă se va certa cu un poliţist, probabil, din contra, va avea de pierdut.
   Poliţia din Brazilia nu răspundea în faţa nimănui, iar Poliţia Militară, dintre toţi, erau autoritatea cea mai periculos de autonomă.
   - Domnule detectiv, credeţi-mă, a spus ea în timp ce-şi aduna lucrurile să plece, eu aş căuta, mai degrabă, o hibă în baza voastră de date, decât în mine. Dacă aflaţi ceva, eu stau la Hotel Rui Mirador.
   A ieşit rapid din birou, a traversat holurile aglomerate şi a ieşit din mica secţie de poliţie. Abia ajunsă afară, a realizat că accesul de furie a făcut-o să respire foarte greu.

              Următoarele patru ore au fost un calvar.
   Pe hârtie, mai exact, pe harta ei, Santa Teresa părea să se afle la şase sau şapte străzi de secţia Poliţiei Militare. Dacă harta ar fi fost topografică, Natalie ar fi luat un taxi. Aproape toate străzile erau în pantă şi plimbarea prin Botafogo, oricât de pitorească, era lungă şi se desfăşura într-o căldură destul de mare. În momentul în care intra pe uşa principală a spitalului, Natalie simţea că a transpirat foarte tare.
   Corpul principal al spitalului, construcţie din blocuri monolit de patru etaje, de la care porneau alte corpuri, în toate direcţiile, arăta de parcă a fost construit de Pedro Cabral, descoperitorul brazilian de la începutul secolului al XVI-lea. Clădirea principală, modernizată în interior, avea un şir de aripi şi turnuri adăugate pe parcurs, toate în stiluri arhitecturale diferite.
   Natalie a ales să viziteze, mai întâi, birourile administrative şi a dat de belea imediat - cel puţin din punct de vedere lingvistic.
   Vicepreşedintele, doamna Gloria Duarte, o femeie deosebit de inteligentă, a părut foarte interesată şi compătimitoare în legătură cu situaţia lui Natalie. Au vorbit în portugheză, deşi, când Natalia a aruncat o privire peste biblioteca impresionantă, a înţeles că Duarte, deşteaptă, înţeleaptă, modernă şi perspicace, putea vorbi în multe limbi, inclusiv engleza.
   - Ce mă intrigă cel mai mult, legat de povestea dumitale, a spus Duarte, este siguranţa ta şi sprijinul mentorului dumitale, doctorul...
   - Berenger. Douglas Berenger.
   - Siguranţa voastră că aţi fost operată de un doctor numit Xavier Santoro. Acest doctor nu figurează în spitalul nostru şi, din câte ştiu eu, nu există un asemenea doctor în oraş, deşi, poate ar fi mai bine să contactaţi asociaţia medicilor.
   - Eu i-am contactat. În listele lor nu figurează niciun doctor cu acest nume.
   - Înţeleg....Ei bine, haideţi să luăm lucrurile pas cu pas.
   - Pas cu pas, a repetat Natalie, dezamăgită de dispariţia entuziasmului din partea doamnei Duarte.
   - Aş vrea să vă spun că pacienţii noştri nu dispar, pur şi simplu, a continuat Duarte, şi cazul dumitale nu este unul obişnuit. Noi avem peste două mii de paturi, care sunt ocupate, aproape în permanenţă. O simplă greşeală umană şi toate fişele şi certificatele dumitale ar putea figura sub un alt nume, nume diferit cu o singură literă. Aşa că aveţi răbdare. Eu presupun că veţi rezolva acest mister foarte repede, iar soluţia va fi una comună şi banală.
   Acestea fiind spuse, a trimis-o pe Natalie la oficiul de securitate pentru a primi un permis de vizitator, care îi oferea acces în orice departament al spitalului, inclusiv la arhivă.
   De asemenea, a făcut copii de pe prezentarea întocmită de Natalie şi a cerut să fie distribuite în toate secţiile spitalului, cerând să fie anunţată imediat dacă cineva îşi aducea aminte de acest pacient sau dacă dispunea de informaţii legate de el.

         După un espresso rapid la terasa de lângă blocul administrativ, Natalie s-a îndreptat spre arhivă.
   Reyes, Reyez, Rayes.
   Aşezată la calculator, alături de un angajat al arhivei, Natalie a încercat orice mutare de litere posibilă, fără niciun succes şi chiar a căutat toate dosarele pacienţilor de gen feminin internate cu nume necunoscut. Apoi ea s-a îndreptat spre secţiile de urgenţă şi terapie intensivă. Ţinea minte faţa a două surori medicale şi a lui Santoro şi spera că poate, dintr-o pură întâmplare, va da nas în nas cu ei pe holurile spitalului.
   Chiar şi într-un spital din oraşe precum New York sau Rio, o femeie necunoscută, găsită împuşcată şi total dezbrăcată pe o alee şi care a pierdut, ulterior, un plămân, ar fi constituit un caz deosebit. Mai devreme sau mai târziu cineva tot ar fi vorbit de el.
   Dar aici niciuna dintre asistentele medicale nu auzise de un asemenea caz.
   La ora cinci, şocată şi descurajată, fizic incapabilă să continue căutările, Natalie a plecat de la spital. Şase săptămâni în urmă, venise în Brazilia, unde a fost atacată şi împuşcată pe o alee întunecată şi şi-a pierdut plămânul.
   Acestea erau faptele situaţiei. Cumva şi undeva exista o explicaţie care ar fi legat toate aceste fapte. A consultat harta şi a ales să se întoarcă la hotel pe cele mai mari străzi şi, spera ea, cele mai plate. Soarele nu mai încălzea oraşul cu putere şi temperatura era suportabilă.
   A venit în Brazilia. A fost atacată. A pierdut plămânul.
   Aceste gânduri, care-i roiau prin creier, o împiedicau să admire frumuseţea oraşului sau să vadă pietonii, mulţi şi grăbiţi, care, probabil, la această oră mergeau acasă.
   În ciuda tuturor descrierilor potrivit cărora Cariocas erau relaxaţi şi dezinvolţi, intersecţiile se asemănau foarte mult cu cele din New York - şuvoaie de oameni, umăr la umăr, care încearcă să se strecoare printre maşini şi taxiuri şi storc fiecare secundă din lumina verde a semaforului.
   Natalie se afla la o intersecţie deosebit de aglomerată, ca o sardea, înghesuită printre sute de oameni, când a auzit o femeie vorbind în portugheză, nu departe de ea.
   - Vă rog, doctor Reyes, nu vă întoarceţi. Nu vă uitaţi la mine. Ascultaţi-mă. Dom Angelo are răspunsurile pe care le căutaţi. Dom Angelo.
   În secunda următoare s-a făcut verde şi un şuvoi de oameni s-au grăbit să traverseze strada, forţând-o pe Natalie să meargă înainte. Imediat cum a ajuns pe cealaltă parte, Natalie s-a întors, privind, scrutând feţele. Nimeni nu părea interesat de persoana ei.
   Era gata să renunţe când a zărit o femeie masivă îmbrăcată într-o rochie viu colorată, care încerca să se depărteze cât mai repede posibil, şchiopătând de-un picior. O voce de bărbat a atenţionat-o să se dea la o parte.
   Când Natalie s-a întors, femeia dispăruse.
   Natalie era, din nou, încadrată de o masă de oameni care aşteptau verdele semaforului şi nu avea nicio şansă să se ducă după femeia în rochie colorată până când semaforul arăta verde. Într-un final, a putut să traverseze, a alergat repede până la colţul primului bloc, dar nu a mai văzut femeia cunoscută.
   Obosită de efort, Natalie s-a rezemat de faţada unui magazin cu haine.
   Nu exista nicio îndoială că vocea pe care o auzise îi aparţinea femeii şchioape - nu exista nicio îndoială pentru că Natalie era convinsă că ele două s-au văzut mai devreme, doar în trecere, în secţia de terapie intensivă a spitalului Santa Teresa.

                                    CAPITOLUL 24

             Necesitatea (...) este mama invenţiei.
   PLATON, Republica, Cartea a II-a

            - Sunt Stepanski. Seth Stepanski, însoţitorul de bord.
    - Bine aţi venit la Whitestone, domnule Stepanski. După ce poarta se va deschide, vă rog să intraţi şi să mergeţi cu maşina până la Corpul 6 din Oază şi să intraţi pentru a vă înregistra. Aveţi uniforma?
   - Da. Da, o am la mine.
   - Excelent. Ne vedem acolo în câteva minute.
   Poarta, o structură de metal de aproximativ doi metri înălţime, cu sârmă ghimpată sus, s-a deschis fără zgomot spre dreapta şi Ben a văzut în faţă un drum de vreo 400 de metri.
   Aşezat la volanul maşinii lui Stepanski, un Sebring decapotabil, a mers până la clădirea menţionată. În portbagaj se afla valiza lui de detectiv, iar sub ea, ascuns, era pistolul de calibrul 38.
   Conglomeratul de opt sau nouă structuri din cărămidă de culoare roz pal, strălucea în lumina soarelui. Vreo treizeci de copaci înalţi, singura pată de verdeaţă şi de umbră pe o distanţă de câţiva kilometri, mai reduceau din severitatea locului şi constituiau, probabil, Oaza la care se referise vocea de la interfon.
   Ben presupunea că laboratorul se află în cea mai mare dintre clădiri. Tehnicienii care lucrau acolo, probabil că nu ştiau că sunt complici la o afacere malefică care consta în fenotiparea şi catalogarea electronică a milioane de fiole cu dop verde, care proveneau de la oameni care nu bănuiau nimic, milioane de oameni din Statele Unite şi, posibil, din toată lumea.
   Acest gând îi provocase o senzaţie puternică de greaţă.
   În afară de zgomotul motorului de la maşină şi de suflul puternic al aerului condiţionat, nu se mai auzea nimic altceva în aerul texan fierbinte. Pe măsură ce se apropia de şirul de copaci, care vegheau aleea de acces ca nişte santinele, Ben a văzut rulota Adventurer parcată în capătul din dreapta al Oazei. Bănuia că în maşină se afla un alt Lonnie Durkin, femeie sau bărbat, încuiat, speriat şi aşteptând să afle de ce era acolo.
   Ben îşi vopsise părul într-o culoare mai închisă şi purta o pereche de ochelari cu rama groasă. Fotografia din paşaportul lui Stepanski era uzată şi avea o vechime de şapte ani. Era mai mic ca Ben cu cinci ani, dar forma feţei şi culoarea tenului erau asemănătoare.
   Mai mult decât atât, însoţitorul de bord, actual rezident al depozitului nr. 89 din cadrul facilităţii de depozitare Budget Self-Storage, îi spusese că nimeni de la Whitestone nu ştia cum arăta de fapt.
   Din păcate, Ben nu putea face o asemenea afirmaţie. Pe măsură ce se apropia de Corpul 6, revedea în minte scene din confruntarea violentă din garajul de pe Laurel Way din Cincinnati. Lupta cu uriaşul Vincent nu durase mai mult de jumătate de minut. Lumina era foarte slabă şi doar o singură dată, cu câteva secunde înainte ca jetul de vopsea neagră să-l orbească, asasinul putuse vedea clar faţa lui Ben. Oare Vincent orbise?
   „Slabe şanse”.
   Fusese oare la volanul giganticului Adventurer cu o zi în urmă pe strada centrală din Fadiman?
   În acel moment, înterbările depăşeau cu mult numărul răspunsurilor.

           Corpul 6 era un birou destul de mic, decorat cu fotografii înrămate reprezentând monumente din întreaga lume.
   În momentul în care a intrat în încăpere, din spatele biroului îl urmărea o brunetă suplă, de vârstă mijlocie, cu ţinuta unui soldat de marină. Pe sacou, la piept, era brodat cuvântul WHITESTONE.
   Ben încerca să vorbească şi să se comporte nonşalant, dar de fapt era agitat, iar inima îi bătea să-i spargă pieptul.
   Ar fi vrut să iasă şi să intre din nou, abordând o altă ţinută.
   În schimb, s-a prezentat.
   - Bine aţi venit domnule Stepanski, a spus femeia privindu-l cu atenţie. Eu sunt Janet, office managerul. Aveţi paşaportul şi scrisoarea pe care v-am trimis-o?
   Ben a pus pe birou documentele solicitate, pe care le recuperase din camera de motel a lui Stepanski. Janet s-a uitat la ele atent, zăbovind o clipă când a examinat fotografia din paşaport. Apoi le-a dat la o parte.
   Ben şi-a apăsat cu putere mâinile pe birou ca să nu tremure.
   „Tu ştii, Janet? Ştii ce se întâmplă aici?”
   - Am trecut pe aici ca să văd dacă pot să ajut la pregătirea avionului pentru cursă, a spus el, fără vreun motiv, încercând să pară cât se poate de relaxat şi să intre în pielea personajului.
   - Ştiu, a răspuns ea. Cu mine aţi vorbit. Politica noastră presupune respectarea cu stricteţe a planurilor.
   - Înţeleg.
   Nicio explicaţie, niciun cuvânt de părere de rău. Nimic.
   Janet, office managerul, era total absorbită de importanţa postului ei. Ben trebuia să păstreze un contact vizual permanent. Era pe teritoriul inamicului. Dacă ar fi fost prins, existau puţine şanse să scape cu viaţă.
   - Bine, domnule Stepanski, dacă vremea ne va permite, veţi pleca mâine la nouă dimineaţa. La şapte va trebui să fiţi aici, în uniformă, cu un bagaj pentru o călătorie de patru zile. Este posibil, după cum v-am şi scris, ca deplasarea să fie prelungită cu câteva zile. Veţi avea în grijă şase pasageri şi un echipaj de trei persoane. Trebuie să transportăm un pacient în Africa de Sud pentru o intervenţie chirurgicală care nu poate fi efectuată în ţară. Pacientul va fi însoţit de doctori şi va sta în compartimentul din spate. Dumneavoastră nu aveţi voie să intraţi acolo, cu excepţia cazului în care vi se va cere în mod expres acest lucru. Sunteţi obligaţi să respectaţi intimitatea pasagerilor. Veţi intra în contact cu ei numai dacă ei voi iniţia conversaţia. Aveţi întrebări?
   - Nu.
   - Bine. Aici aveţi cheia de la camera 7. Se află în Corpul 2, pe alee şi în dreapta. Nu aveţi voie să vă plimbaţi prin Oază. Aveţi acces numai pe terasa camerei şi la cantina din Corpul 3, care se află chiar în spatele Corpului 2.
   - Înţeleg.
   Ben a luat cheia şi a vrut să plece.
   - Domnule Stepanski?
   Ben înţepenise, apoi s-a întors încet spre ea, cu pulsul accelerând.
   - Da?
   Femeia i-a întins paşaportul.
   - Cred că e vremea să vă schimbaţi fotografia.

              Ben hotărâse să-şi lase pistolul în maşină.
   Nu avea nicio şansă să scape de aici apelând la el, având în vedere că nu-l folosise niciodată în afara sălii de tir, şi acolo fără prea multă îndemânare. Dacă Janet îl deconspirase, avea să ştie cât de curând şi, probabil, nu mai avea nicio şansă de scăpare.
   Camera 7 era mică, dar curată şi aranjată, spre deosebire de motelurile ieftine în care stătuse Ben până atunci. Şi-a desfăcut bagajele şi şi-a pus ceasul să sune la ora şase, gândindu-se cum s-ar fi comportat Seth Stepanski într-o asemenea situaţie, fără acces la bar şi la bere.
   Ben se simţea vinovat că abuzase de încrederea însoţitorului de bord şi făcuse ceea ce făcuse, dar Seth era viu, deşi imobilizat. Ben nu credea că ar fi îndrăznit să atenteze la viaţa lui Stepanski, dar în momentul în care îndreptase pistolul asupra lui Stepanski, ştiuse că depăşise nişte limite.
   Acum era în stare să facă orice pentru a nu da înapoi. Şi era mândru de imaginaţia de care dăduse dovadă când îl imobilizase pe Seth.
   Soluţia a fost oferită de tijele dure din metal care îmbrăcau tavanul şi pereţii boxei de depozitare, una dintre boxele mari de la Budget Self-Storage, patru pe şase metri.
   Stepanski, dezbrăcat de la brâu în jos, era fixat cu lanţuri în centrul camerei, de tavan şi de pereţi în aşa fel, încât să aibă suficientă mobilitate pentru a se deplasa între un scaun şi o comodă, special cumpărate de Ben în acest scop. Mâinile lui Seth erau prinse cu cătuşe la spate, iar peste gură îi lipise bandă izolatoare, pe care o găurise pentru a-i permite să respire mai uşor şi pentru a putea bea cu paiul din sticlele de suc, apă şi băuturi cu proteine, aranjate pe masa din faţa lui.
   Căldura putea fi o problemă, dar Ben alesese bocul 89 pentru că se afla departe de biroul administrativ şi pentru că era la umbră.
   În acea noapte, la ora unsprezece, Stepanski fusese legat şi verificat. Mai târziu, Ben se întorsese la boxă de două ori pentru a vedea dacă totul este bine şi pentru a suplimenta provizia de băuturi. La doisprezece ziua, cu puţin înainte de a pleca spre Whitestone, se aşezase pe podea, cu braţele în jurul genunchilor, cu faţa spre Seth, şi îi explicase în detaliu ce se întâmpla în acel laborator şi ce avea el de gând să facă pentru a opri răul.
   Stepanski îl implorase să-l lase să plece, promiţându-i că nu va spune nimănui nimic despre cele întâmplate, dar Ben ajunsese prea departe pentru a ceda.
   - I-am trimis unei prietene, continuase Ben, profesoară la Universitatea din Chicago, o cutie. În cutie se află cheile de la boxă, de la lacătele cu care sunt prinse lanţurile şi o scrisoare cu explicaţiile de rigoare. Peste trei zile ea va trimite cutia la poliţia din Fadiman sau va veni aici şi te va lăsa să pleci. Până atunci, sper să aflu cine reprezintă Whitestone şi ce face această companie şi să adun suficiente informaţii pentru a-i trimite pe cei responsabili la puşcărie şi a închide afacerea. Îmi pare rău că te-am făcut să treci prin toate astea, Seth, dar răul care-l fac ei este inimaginabil.
   Îi pusese lui Seth pe cap o pereche de căşti conectate la radio.
   - Am încercat şi eu asta, îl asigurase el. Cu puţin efort vei reuşi să schimbi posturile şi să reglezi volumul. Poţi să prinzi vreo patru posturi, dar sper că-ţi place genul country-western.
   La sfârşit, pusese pe masa din faţa lui Seth trei pahare cu Jack Daniel’s şi trei cu tequila Jose Cuervo Gold, cu paie în fiecare.
   - Pasagerii de la clasa business primesc băuturile alcoolice gratis.
   ÎI fixase lui Seth căştile pe urechi, îl bătuse pe umăr şi plecase.
   Din momentul în care deschisese uşa camerei numărul 7, Ben se gândea dacă poate riscă să facă o plimbare prin Oază şi să ajungă, într-un final, la Winnebago. Dacă se ducea acolo, trebuia să aibă un microfon. Echipamentul lui era ieftin, dar era suficient pentru a asculta prin perete. Dacă era prins cu el, nici o scuză nu avea să-i fie de ajutor.
   A încercat să o sune pe Alice Gustafson pe mobil pentru a discuta situaţia. În cameră nu era semnal.
   Timp de câteva ore, până se lăsase întunericul, se odihnise şi încercase să citească una dintre revistele aranjate pe noptieră, un număr recent din People. Citirea acestei reviste era pentru el similară cu savurarea unui frappe de ciocolată - activitate fără niciun efort. În seara asta, articolele pline cu ştiri, bârfe şi materialele despre celebrităţi intrau ca sticla pisată.
   Undeva, în întuneric, se pregătea un avion care urma să transporte un pacient în Africa de Sud.

         După terminarea zborului, Ben era convins, un om cu bani, poate chiar unul dintre cei menţionaţi în People, avea să-şi prelungească viaţa pe seama unui nefericit ca Lonnie Durkin sau ca Juanita Ramirez.
   Îmbrăcat în haine negre, a ieşit din cameră pe mica terasă.
   Aerul era încă destul de fierbinte şi umed, dar cerul era întunecat şi lipsit de stele. Un vânt uşor bătea dinspre vest. Camera 7 se afla la capătul Corpului 2, la vreo 10 metri de gardul cu sârmă ghimpată. Ben s-a apropiat de gard, traversând culoarul de iarbă verde. După gard, întunericul deşertului se contopea cu cerul şi doar în depărtare erau vizibile săgeţile luminoase ale unui fulger tăind cerul.
   Oaza nu era prea bine iluminată, iar clădirile era situate destul de aproape una de cealaltă din motive de securitate. A studiat clădirile apropiate pentru a detecta existenţa camerelor de supraveghere, sperând să nu existe un asemenea dispozitiv.
   Apoi s-a furişat la Sebring pentru a lua echipamentul de interceptare audio şi, a decis el în ultima clipă, pistolul. La acea oră, o problemă reală erau gardienii.
   Poate, cu ajutorul pistolului, putea ajunge la maşină, iar de acolo spera să poată străbate poarta masivă de la capătul aleii. Simpla idee de a fi nevoit să facă faţă unei confruntări directe îi provoca spasme. Eroii din cărţile poliţiste nu aveau probleme cu izbitul în porţi, dar bănuia că poarta vizată de el putea fi o porvocare mult mai serioasă.
   Continuând să se uite după camerele de supraveghere, a traversat drumul spre cantina din Corpul 3 şi şi-a luat o cutie de Diet Coke. Apoi, încercând să treacă nevăzut, a trecut pe lângă corpurile vecine lipit de ziduri. A zărit luminile unui fulger şi i s-a părut că aude şi tunetul.
   Cea mai mare clădire, Corpul 5, era slab iluminată. Prin ferestre, a văzut mai multe piese de echipament modern ultrasofisticat.
   Nu era nici greu, nici plăcut să-ţi imaginezi fiole cu sânge, deschise şi procesate de un tehnician care folosea un asemenea echipament.
   Străzile din Oază păreau a fi părăsite, deşi, în unele locuri, se vedea lumină. Foarte stresat, strângând nervos mânerul valizei şi ascultând cu atenţie fiecare sunet, Ben s-a îndreptat spre Winnebago. Pe sub tricoul negru, cu mânecă lungă, simţea cum curg şiroaie de transpiraţie.
   Cele cinci minute cât a durat drumul spre rulotă i-au părut a fi o oră.
   Prin parbrizul acoperit de o draperie răzbătea lumina.

           Respirând foarte greu, mai mult de emoţii decât de oboseală, a îngenuncheat lângă roata din stânga spate şi a desfăcut cu grijă cutia echipamentului de interceptare audio, care conţinea un set de căşti, un amplificator şi un receptor cilindric, destul de gros.
   Şi-a pus căştile şi a lipit receptorul de peretele rulotei.
   Calitatea sunetului recepţionat nu era grozavă, dar putea auzi vocile si desluşi ce se vorbea.
   - Vă rog, lăsaţi-mă să plec! Nu v-am făcut nimic rău.
   Vocea femeii, care venea, probabil, din spatele rulotei, era foarte clară.
   - Uită-te la el, vrea să ajungă pe lună. Pentru Dumnezeu, Connie, tu ştii să joci jocul ăsta sau nu?
   „Vincent!“.
   Ben era aproape sigur că era vocea lui.
   - Ascultă-mă, Rudy, eu am un fiu, Teddy. Ţi-am mai povestit despre el. Te rog, are nevoie de mine. Te rog, lasă-mă să plec. Găseşte pe altcineva - cineva care nu are un copil.
   - Doamne, Connie, esti un prost! Trebuia să iei câteva cărţi de cupă când ai avut ocazia! Acum el le va lua pe toate. Chiar nu ţi-ai dat seama că nu are decât pică? Ascultă, Sandy, sau te opreşti din scheunat sau vin acolo şi-ţi astup gura cu un ciorap. Şi nu-mi mai spune Rudy. Urăsc numele ăsta idiot. Îmi pare rău că l-am inventat.
   Avea dureri la urechea stângă din cauza căştii.
   A scos-o şi tocmai încerca să o aranjeze mai bine când a auzit nişte paşi venind din dreapta. Scoţând pistolul din talia pantalonilor, s-a întins la pământ şi s-a strecurat sub rulotă.
   Câteva secunde mai târziu, o pereche de cizme de cowboy au apărut la jumătate de metru de faţa lui şi erau la zece centimetri de microfonul pe care-l lăsase în urmă.

              Timp de zece secunde interminabile nu s-a mişcat nimic cu excepţia degetului lui Ben de pe siguranţa pistolului.
   Când perechea de cizme s-a îndepărtat şi s-a dus spre portiera rulotei, era cât pe ce să calce pe microfon.
   Ben, încremenit de emoţie, privea cum cizmele se apropiau de uşă şi apoi a auzit două bătăi scurte.
   - Vincent, Connie, sunt eu, Billy! s-a auzit o voce veselă.
   Uşa rulotei s-a deschis larg, iar din interior s-au auzit ţipetele lui Sandy.
   - Ajutor! Vă rog, ajutaţi-mă! Ajutor, vor să mă omoare! Sunt într-o cuşcă! Numele meu este Sandy. Vă rog, ajutaţi-mă ! Sunt mamă. Am un băieţel. Are doar opt ani!
   - Gata! M-am săturat!
   Deasupra capului lui Ben s-au auzit câţiva paşi apăsaţi şi după aceea ţipetele lui Sandy s-au oprit. Lui Ben i se făcuse rău. Trebuia să facă ceva, dar ce? Dacă ar fi tras pur şi simplu câteva focuri în rulotă? Era nevoit să-i omoare pe Billy, Connie, Vincent şi încă o persoană. Să ucidă patru oameni. Avea vreo şansă să reuşească? Nu era mai bine să aştepte?
   Strângând pistolul în mână, calm şi detaşat, a reuşit să iasă de sub rulotă. Se gândea la ce-i trecuse prin minte lui John Hamman şi ce simţise acesta când îşi descărcase pistolul automat în inamic sau cine ştie ce mai făcuse ca să merite o medalie de aur postmortem şi o stradă denumită în cinstea lui.
   S-a ridicat în picioare. Dacă avea de gând să facă ceva, trebuia să acţioneze acum, cât uşa rulotei era larg deschisă.
   Exista oare vreo şansă să se oprească - să nu facă nimic şi să se ducă înapoi în cameră, pentru moment - şi să-i lase să continue ceea ce aveau de gând să facă cu Sandy? Ar fi putut să-i lase în pace, ca să rămână în viaţă şi să poată demasca activitatea malefică a celor de la Whitestone. A simţit pistolul în mână şi s-a îndreptat spre spatele rulotei.

        - Ei, Billy, ce faci? s-a auzit o altă voce din rulotă, de parcă ţipetele femei nici nu existaseră.
   - Paulie, bună, ce se întâmplă?
   - Nimic, Billy. Jucăm cărţi cu Vincent şi Connie, ca să treacă timpul mai repede.
   Ben s-a dus încet spre colţul rulotei. Nu trăsese niciodată în afara unei săli de tir, sau poate o singură dată în nişte sticle goale. Acum trebuia să doboare persoana care stătea la uşă, să treacă peste cadavrul ei, să intre în rulotă şi să mai împuşte încă trei oameni, înainte ca ei să-şi scoată armele.
   Avea vreo şansă? Realiza că nu, dar era incapabil să se oprească.
   - Zbori mâine? a întrebat unul din gardieni.
   - Toţi patru zburăm.
   - Hei, Smitty, nu ştiam că eşti aici.
   - Bună, Billy. E linişte?
   Cinci.
   Ben a coborât pistolul.
   - Cred că e o treabă importantă, a spus Billy. Pune o vorbă pentru mine, Vincent, te rog. E greu să fii gardian aici. Poate n-ai remarcat, dar nu se întâmplă prea multe.
   - Am priceput. Fac ce pot. Hai, înapoi la jocul nostru.
   -  Aveţi grijă, băieţi.
   - Pa, Billy.
   Uşa s-a închis şi cineva a încuiat-o pe interior.
   După zece minute, încă şocat de cât de aproape fusese, Ben a ajuns cu bine în camera sa.

          La mijlocul nopţii o furtună se dezlănţuise asupra Oazei şi dispăruse la fel de repede cum apăruse.
   La trei, prea obosit şi emoţionat ca să poată să doarmă, Ben stătea la fereastră când deodată deşertul a fost iluminat de lumina albastră a becurilor de pe pista de aterizare.
    În câteva minute, s-a auzit zgomotul înfiorător al unui motor de avion, probabil un 727, care a aterizat cu bine, a traversat toată pista şi s-a oprit.
   Uniforma lui Stepanski fusese ajustată de un croitor din Fadiman. Ben a scos-o din dulap şi a curăţat-o de câteva scame.
   Aligatorul era la el în plasă.

                                            CAPITOLUL 25

            Femeilor trebuie să li se predea (...) arta războiului, pe care trebuie să o practice la fel ca bărbaţii.
   PLATON, Republica, Cartea a IV-a

           Dom Angelo.
   Cu aceste două cuvinte în minte, Natalie a început să caute cu disperare în toate cărţile de telefon pe care le-a putut găsi. Nimic. A vorbit cu băiatul de la recepţia hotelului, care a întrebat-o dacă nu cumva înţelesese greşit.
   - Care ar fi diferenţa? l-a întrebat ea mirată.
   - Niciuna, a răspuns el.
   Dicţionarul lui portughez-englez spunea că dom poate să însemne cadou sau un om cu har şi se folosea ca titlu nobiliar, un fel de lord.
   Acum, nemaifiind sigură de ce spusese asistenta medicală în rochie colorată, Natalie s-a dus în camera ei, epuizată de plimbarea pe dealurile din Rio, de căldură şi într-o mică măsură de diferenţa de fus orar. Se simţea extrem de singură, mai singură ca niciodată. Fusese o atletă, avea un singur plămân, şi acela distrus, cu foarte puţine şanse de a fi înlocuit. Don sau Dom Angelo, chiar dacă l-ar fi găsit vreodată, nu putea schimba această realitate.
   Nu a mai avut nevoie de whisky brazilian ca să poată adormi, de fapt, nu avea nevoie de nimic în afară de zumzetul aerului condiţionat. A doua zi avea să se ducă la Santa Teresa, mai întâi la Gloria Duarte şi apoi la secţia de terapie intensivă. Dacă nu descoperea nimic, avea să meargă din nou la poliţie.

             „Don Angelo... Dom Angelo...“
   Natalie era pe punctul de a adormi, iar cele două nume i se învârteau la nesfârşit prin minte.
   Ce era Dom Angelo? Un nume? Un titlu? De ce femeia nu-i dăduse nicio explicaţie?
   Singura concluzie era că atacul de pe aleea întunecată şi pierderea plămânului nu fuseseră accidentale.
   Zumzetul aerului condiţionat a ajutat-o să adoarmă, dar de două ori în timpul nopţii a visat atacul, scenele fiind foarte clare si terifiante. Ca de multe ori până atunci, senzaţia de teroare era mai puternică decât amintirile propriu-zise, mai reală şi mai detaliată ca un coşmar. După al doilea episod, era prea speriată ca să mai poată adormi.
   Fusese păcălită de taximetrist, împuşcată, operată, i se scosese plămânul, fusese îngrijită şi expediată acasă imediat după stabilirea identităţii.
   Toate acestea erau adevărate... şi neadevărate, în acelaşi timp.
   La un moment dat, Natalie a adormit din nou.
   S-a trezit pe la unsprezece. A făcut un duş, s-a îmbrăcat şi a ajuns la spital după ora doisprezece. Duarte era într-o şedinţă şi secretara i-a spus lui Natalie că va fi disponibilă numai a doua zi de dimineaţă. A întrebat-o pe secretară dacă ştia de un Don sau Dom Angelo. Femeia a zâmbit politicos şi a răspuns că la asemenea întrebări putea răspunde numai şefa ei.
   Convinsă că nu va o va găsi pe asistenta cu rochie colorată, Natalie a urcat la etajul doi unde se afla secţia de chirurgie şi terapia intensivă. După efectuarea operaţiei de pulmonectomie, într-una din cele 21 de săli de operaţie de la spitalul Santa Teresa, ar fi trebuit să fie adusă pentru îngrijiri postoperatorii.
   „Te rog să fii aici...”, spunea în gând în momentul în care a intrat pe uşa de sticlă. „Te rog să fii aici...“.
   S-a uitat în jur pentru a evalua situaţia. Cubicule din sticlă, dotate cu cele mai sofisticate echipamente, erau aranjate în jurul centrului de monitorizare destinat asistentelor medicale. Natalie mergea încet, zâmbind dezinvolt şi amabil tuturor celor pe care îi întâlnea.
   „Nu trebuia să vin la ora prânzului, se gândea ea. Nu trebuia...“.

          Îmbrăcată în uniformă medicală, pantaloni largi şi halat de culoare albastră, femeia pe care o căuta Natalie tocmai ieşea dintr-un cubicul şi venea spre centrul de monitorizare, adică spre ea. Mersul şchiopătat excludea orice dubiu; era absolut convinsă că asta era femeia pe care o văzuse în intersecţie.
   Simţind cum inima îi bătea nebuneşte a făcut un pas înainte. Femeia părea blândă şi avea trăsături frumoase.
   La gât purta un lanţ subţire de aur şi nicio altă bijuterie, nici măcar o verighetă. Pe ecuson scria DORA CABRAL.
   - Scuzaţi-mă, domnişoara Cabral, a spus Natalie în portugheză.
   Femeia a zâmbit şi s-a uitat la ea. Dintrodată, expresia feţei i s-a schimbat total. S-a uitat speriată în jur. Natalie a înţeles că nu se înşelase.
   - Da? a întrebat-o Dora.
   - Îmi pare rău că am venit aici, senhorita, dar sunt disperată, a spus Natalie, speriată că portugheza ei nu era suficient de bună. Cred că dumneavoastră sunteţi persoana care m-a abordat ieri pe stradă. Dacă am dreptate, vă rog să mă ajutaţi şi să-mi spuneţi ce înseamnă Dom Angelo. Am încercat să-l găsesc, dar nu am reuşit.
   - Nu este o persoană, a spus Dora în şoaptă. Este un loc. Un sat. Este...
  Sora medicală s-a oprit brusc, a mâzgălit ceva pe o bucată de hârtie de pe un birou, pe care i-a întins-o spre  Natalie şi a ieşit rapid pe hol, îndreptându-se spre cubicului de unde venise.
   Şocată şi emoţionată, Natalie s-a uitat la bucata de hârtie când ceva a făcut-o să se întoarcă spre intrare. Un poliţist în uniformă venea spre ea. Era clar că Dora plecase din cauza lui.
   Natalie nu a îndrăznit să ia hârtia, dar a citit rapid:
   20.0 16 R.D. FELIX #13
   Până să se întoarcă, ofiţerul se apropiase deja de ea, zâmbindu-i.

        Cuprinsă de o senzaţie de greaţă, Natalie l-a recunoscut imediat. Era Vargas, bărbatul care o abordase pe platforma Pasmado.
   Chiar dacă se întâlniseră prima data în Botafogo, cartierul în care se afla spitalul, probabil zona în care patrula el, Natalie era convinsă că întâlnirea lor de acum nu era o coincidenţă. S-a gândit că ar fi trebuit să nu-l lase pe ofiţer să se apropie de biroul pe care Dora lăsase biletul cu adresa.
   - Sunteţi ofiţerul Vargas, nu? a spus ea cu un entuziasm forţat. Ofiţerul de poliţie care vorbeşte foarte bine engleza. V-am recunoscut imediat.
   - Din parcul Pasmado, nu?
   - Exact. Mă bucur că v-aţi amintit.
   A întrebat-o cum o cheamă şi ea s-a prezentat, deşi nu avea nicio îndoială că el îi ştia numele. Oare văzuse că Dora scrisese un bilet? Biroul se afla la un metru în spatele lor.
   Trebuia să-l scoată de acolo.
   - Senhorita Natalie, a spus el cu o voce fermecătoare, îmi cer scuze că spun asta, dar Santa Teresa nu este o atracţie turistică obişnuită.
   Mintea lui Natalie lucra nebuneşte. Ce caută poliţistul în spital? Dacă o urmărise din Pasmodo, atunci ştia că ea îl minţise în privinţa hotelului. Dacă fusese pe urmele ei chiar de la aterizarea pe aeroportul Jobim, atunci situaţia era teribil de gravă.
   Natalie nu fusese niciodată prea bună la flirtat, dar acum era momentul să se depăşească.
   - Ultima dată când am vizitat acest oraş, am avut nenorocul să dau peste un taximetrist lipsit de scrupule.
   - Din păcate, mai avem şi din ăştia, a răspuns Vargas, deşi noi, Poliţia Militară, luptăm din greu pentru eradicarea acestui fenomen.
   - Ei, tipul ăsta m-a dus pe o alee şi... mi-e destul de greu să vorbesc despre asta. Am venit la spital ca să rezolv unele probleme legate de asigurarea mea medicală şi să mulţumesc personalului medical pentru îngrijirea acordată în perioada în care am fost internată aici.
   - Aha. Înţeleg.
   Natalie a făcut un pas mic înainte, încercând să pară neajutorată şi vulnerabilă.
   - Domnule ofiţer Vargas, cred că dacă am ieşi de aici, aş putea să vă povestesc ce mi s-a întâmplat.
   - Da?
   - Aveţi câteva minute libere? Poate aveţi timp pentru o cafea?
   - Pentru dumneata îmi fac timp.
   - Vă mulţumesc. I-a atins mâna şi a oftat. Mi s-a întâmplat ceva teribil şi sunt în stare de orice pentru a afla totul. Orice. Probabil, dumneata eşti ajutorul pe care mi l-a trimis Dumnezeu, şi nu o dată, ci de două ori.
   - Probabil, a răspuns poliţistul în timp ce o urma afară, la cafeneaua din apropiere. Dar poate că dumneata eşti darul meu.

          Dom Angelo, municipiul Rio de Janeiro, populaţie 231.
   Asta găsise Natalie la biblioteca din Botafogo. Existau şi hărţi în care satul apărea situat în direcţia nord şi vest de oraş, într-o zonă considerată a fi partea de est a pădurii tropicale din regiunea Rio de Janeiro. În alte hărţi, satul nu apărea deloc.
   După o oră şi jumătate de căutări, Natalie şi-a schiţat o hartă cu ajutorul căreia putea să ajungă la destinaţie. Spera că la opt seara Dora Cabral avea să îi ofere mai multe informaţii despre acest loc şi despre ce putea găsi acolo.
   A stat cu Rodrigo Vargas aproape o oră, timp în care el i-a povestit că lucrează în forţele poliţiei militare de cincisprezece ani, că fusese decorat şi că era separat de ani buni de soţie, dar avea o relaţie bună cu cei doi copii.
   Îl cunoştea destul de bine pe detectivul Perreira, despre care spusese că era un poliţist care petrecuse prea mult timp la birou. În conversaţia lor, Natalie nu pomenise nimic de Dora Cabral sau de Dom Angelo, iar poliţistul nu spusese nimic care să sugereze că întâlnirea lor de la spital nu fusese o simplă coincidenţă.
   La sfârşit, Rodrigo menţionase că, având în vedere experienţa ei neplăcută în Rio, înţelegea perfect de ce nu îi spusese la ce hotel era cazată, chiar dacă purta uniformă şi pretindea că este poliţist. Apoi îi promisese că va vorbi cu cineva din departamentul lui Perreira şi i-a dat numele unui bistro unde puteau să ia prânzul a doua zi.
   - Sper că acesta este începutul unei frumoase prietenii, Senhorita Natalie, rostise el cu sinceritate la despărţire.
   - Şi eu sper asta, Rodrigo, răspunsese ea, încercând să schiţeze un zâmbet seducător şi să pară relaxată când şi-au strâns mâinile. Asta sper şi eu.
   Se despărţiseră pe holul spitalului, iar Natalie fusese îndrumată spre bibliotecă de către angajatul de la biroul de informaţii. Plecase rugându-se ca Dora să fi avut ocazia să distrugă bileţelul. Ajunsă în stradă, se deplasa încercând să fie atentă dacă este sau nu urmărită, aplicând toate metodele văzute în filme, dar şi câteva inventate de ea.
   Mai avea patru ore până la întâlnirea cu Dora - patru ore şi o listă lungă de obiecte pe care trebuia să le cumpere înainte de a pleca în pădurea tropicală.
   La şase şi jumătate, fusese deja la bibliotecă, la magazinele de echipament şi de haine, de unde cumpărase câteva lucruri. Mai avea de luat câte ceva, dar trebuia să aştepte până când lua maşina. Dacă cineva era pe urmele ei, nu putea să plece cu Jeepul din parcare fără să fie văzută şi, probabil, urmărită, dar nu avea altă opţiune.
   Frica ei cea mai mare era ca maşina să nu fi fost furată sau să nu se fi umblat la mecanismele ei. Găsise Jeepul acolo unde-l lăsase, într-un mic garaj aflat la două străzi de hotel.
   16 R.D. FELIX #13
   Cu ajutorul bibliotecarului, a localizat Rua de Felix din cartierul Gávea, situată la trei kilometri spre vest de Botafogo.
   A încărcat Jeepul, acoperind totul cu o bucată de pânză. Apoi, rugându-se să se facă întuneric, a mers în serpentină spre dealuri şi înapoi, trecând pe roşu, intrând pe alei înguste şi schimbând sensul de mers de câte ori a putut, întotdeauna cu ochii în oglinda retrovizoare.
   Când a fost sigură că nu este urmărită, a încuiat Jeepul într-un loc bine luminat şi, cu inima strânsă, a oprit un taxi.
   Din fericire, taxiul era condus de o femeie în vârstă, care mesteca zgomots guma de mestecat şi care nu-i aducea aminte de taximetristul care o luase de la aeroport. Cu ajutorul unei hărţi, i-a explicat femeii unde dorea să ajungă.
   I-a cerut să o lase la o stradă de Rua de Felix. Natalie s-a simţit uşurată când femeia s-a conformat.
   Cartierul era mai sărac şi mai neîngrijit decât se aşteptase, ţinând cont de meseria Dorei Cabral. Blocurile, majoritatea de trei etaje şi nu prea bine întreţinute, erau înghesuite pe străzi înguste, slab iluminate, printre blocuri cu apartamente mai mari. Ultimele raze ale soarelui fuseseră rapid înlocuite de întuneric, dar în stradă era destul de multă lume şi Natalie nu era speriată.
   Exact la ora opt, a ajuns la un bloc de patru etaje flancat de două alei înguste, pline de gunoaie, ziare, cutii de metal şi resturi de cutii din carton. Numărul 16 era scris direct pe faţada din cărămidă roşie.
   La intrare erau două rânduri de cutii poştale relativ noi şi un rând vertical de sonerii. D.CABRAL era printre primele de sus. Natalie a sunat o dată, apoi încă o dată. S-a uitat prin geam în holul interior şi a văzut o scară care ducea la etajul unu. A mai sunat şi a treia oară. Apoi, a hotărât să-şi încerce norocul şi a împins uşa, care s-a deschis uşor.
   „Ce mai securitate”.
   Numărul 13, identificat după cifrele aurii lipite pe mijlocul uşii, se afla pe partea dreaptă în capătul coridorului. Natalie a ascultat la uşă şi apoi a bătut - mai întâi încet, apoi mai tare. Linişte.
   20.00 16 R.D. FELIX #13
   Era sigură că memorase corect mesajul. Acum era 20.10.
   În aer plutea tensiunea. Rugămintea Dorei, atunci, în stradă, de a nu privi înapoi, reacţia femeii la sosirea poliţistului, erau toate semne de frică, dar faptul că pomenise numele Dom Angelo şi că scrisese biletul sugera că avea nevoie de ajutor.
   „Haide... haide...”
   Natalie a mai bătut la uşă, iar apoi a ieşit din nou la uşa din faţă şi a mai sunat şi de acolo. Mintea ei căuta cu disperare nişte răspunsuri. Un singur lucru era clar - nu pleca până nu se asigura că Dora Cabral era bine.
   „Opt şi un sfert“.
   Natalie s-a gândit să sune la vecini să întrebe dacă nu aveau cumva o cheie de la apartamentul 13. Dar a renunţat la acest gând. A ieşit afară, a mers până la capătul blocului, apoi s-a întors brusc şi s-a dus înapoi. Dacă pornea de la premiza că toate apartamentele erau la fel, a cincea şi a şasea fereastră din stânga trebuiau să fie cele de la apartamentul Dorei, dar pentru că la etajul unu urcai doar patru trepte, aceste ferestre se aflau la o jumătate de metru sau doi deasupra capului lui Natalie.
   Pe cele două ferestre venea o lumină slabă.
   „Opt şi douăzeci“.
   Natalie s-a gândit că lumina nu era un semn bun. Un apartament întunecat ar fi sugerat că Dora întârzia. Luminile sugerau altceva. Alarmată, a alergat pe alee ca să ia un tomberon metalic, singurul pe care-l văzuse, gol şi răsturnat.
   L-a târât până la zid, l-a întors cu fundul în sus şi s-a urcat pe el.
   S-a uitat pe geam şi a văzut un dormitor îngrijit cu două paturi. Lumina venea de undeva din spate, probabil, din bucătărie. A clipit de câteva ori pentru a se obişnui cu lumina slabă. A văzut chiuveta din bucătărie, speteaza unui scaun şi o porţiune din masa de bucătărie.
   I-a luat câteva secunde să realizeze că peste marginea mesei se vedea un braţ.
   - Dumnezeule, nu! a strigat ea.
   Fără ezitare, a lovit cu cotul în geamul care s-a spart, cioburile revărsându-se în dormitor. În rama tâmplăriei mai rămăseseră câteva cioburi mari. Fără să încerce să le scoată, Natalie a deschis geamul, l-a ridicat şi s-a strecurat rapid în interior.
    Făcând abstracţie de sângele care îi curgea din cot, a alergat în bucătărie.

         Dora Cabral era întinsă pe masă, moartă. Capul i se odihnea pe o parte. Avea gura deschisă, buzele răsfrânte într-o grimasă urâtă, cu dinţii expuşi.
   Natalie a verificat artera carotidă pentru a-i simţi pulsul, deşi nu credea că mai trăia.
   Apoi a văzut pe masă o seringă, aruncată lângă o fiolă mare care, era convinsă, conţinuse un narcotic injectabil puternic.
   Natalie era convinsă că Dora nu consumase droguri.
   Simţea că moartea Dorei fusese una violentă şi avea legătură cu ea, cu satul Dom Angelo din pădurea tropicală şi cu ofiţerul Poliţiei Militare Rodrigo Vargas.
   Ameţită şi nefiind în stare să gândească limpede, Natalie s-a uitat în jos şi a văzut că sângele din rana de la cot picura pe podeaua de linoleum. Tăietura avea o lungime de aproximativ cinci centimetri şi era destul de adâncă, dar ştia că dacă avea să preseze zona sângerearea avea să se oprească și, dacă nu făcea vreo infecţie serioasă, la plecarea din Rio ar fi rămas cu o simplă cicatrice.
   A luat o cârpă de bucătărie şi a legat-o strâns în jurul rănii. Exact în acel moment ea a auzit sunetul sirenelor.
   Era oare o înscenare?

            Fluxul puternic de adrenalină a ajutat-o să judece mai clar. Trebuia să fugă.
   Deschizând uşa apartamentului cu mâna înfăşurată în tricou, a ieşit pe hol şi s-a îndreptat direct spre subsolul blocului. Într-un întuneric total căuta disperată un întrerupător.
   Era gata să renunţe când a dat de unul şi a aprins lumina. La doi metri mai în faţă, a văzut câteva trepte care duceau spre o uşă.
   Deschizând-o cu atenţie, Natalie a ajuns într-o alee îngustă dintre blocuri, unde miroasea puternic a urină.
   Sirenele se auzeau tot mai aproape şi era sigură că auzise paşi grei undeva în dreapta ei. Era o înscenare. Nu exista nicio îndoială. Era mâna lui Vargas.
   Într-un viitor foarte apropiat, putea fi omorâtă, în timp ce încerca să scape de poliţie. Aşa, toate lucrurile legate de Dom Angelo aveau să fie date uitării.
   Respirând foarte greu, Natalie a luat-o la fugă pe aleea îngustă, dar a fost nevoită brusc să se lipească de zid la vederea unui poliţist care alerga foarte aproape de ea spre blocul Dorei. A reuşit să treacă strada şi a luat-o pe o altă alee. După câteva străzi era la capătul puterilor.
   Ajunsese într-un cartier mai frumos acum, cu căsuţe cochete şi cu grădini verzi. Respirând greu, s-a aruncat la pământ, într-o grădină deasă cu palmieri, ferigi şi yucca şi a început să plângă - nu de frică şi nici din cauza morţii Dorei Cabral - pur şi simplu căzuse pradă unei consternări profunde.
   Cumva, trebuia să găsească nişte răspunsuri sau măcar să încerce.
   Căutările ei trebuiau să înceapă, şi spera să se termine cu bine, în Dom Angelo.

                                            CAPITOLUL 26

          Nu ai observat niciodată cât de vajnic şi de necucerit este spiritul şi cum prezenţa lui face ca sufletul oricărei creaturi să fie fără frică si absolut de neîmblânzit?
   PLATON, Republica, Cartea a II-a

   Natalie şi-a petrecut noaptea pe bancheta din spate a Jeepului, parcat într-un garaj dintr-un cartier din nordul oraşului, cu o geantă de material textil pe post de pernă şi învelită cu o prelată găsită în portbagajul maşinii.
   Timp de şase ore, starea de tensiune şi de confuzie, precum şi epuizarea fizică şi emoţională şi-au disputat dreptul asupra somnului ei. Până la urmă, a reuşit să doarmă, destul de bine, vreo două sau trei ore.
   La ora cinci şi treizeci de minute, înţepenită şi confuză, a ieşit din Jeep şi s-a plimbat la etajul superior al garajului.
   Din câte îşi dădea seama, se afla la vreo 25-30 de kilometri de Rio, 18 kilometri de Autostrada 44, o arteră care mergea în direcţia nord-vest, depărtându-se de coastă. Drumul urma, la un moment dat, să se bifurce şi devenea drum secundar care intra şerpuind în inima pădurii, mergea printre munţii din pădurea tropicală aproximativ 30 de kilometri şi, într-un final, trebuia să se intersecteze cu drumul spre Dom Angelo.
   Această călătorie avea să fie una dificilă, dar, până la urmă, toată viaţa ei de când venise în Rio de prima dată fusese așa.
   Natalie suferea cumplit din cauza morţii Dorei Cabral care sfârşise probabil în chinuri groaznice. Pe corpul ei nu se vedeau urme evidente de tortură, dar era convinsă că Rodrigo Vargas era maestru în a obţine răspunsuri fără a lăsa urme.
   Natalie se simţea singură - poate mai mult decât în orice alt moment al vieţii ei. S-a gândit să-l sune pe Terry sau poate pe Veronica, să-i întrebe dacă puteau să vină aici şi să o ajute să caute răspunsuri, dar singura persoana care încercase să o ajute murise. Nu, ăsta era jocul ei, doar al ei; putea să câştige sau să piardă.
   S-a gândit că, de fapt, oricare ar fi fost răspunsurile, deja pierduse. Cicatricea de pe partea dreapta a pieptului atesta înfrângerea. Ei, acum regulile se schimbau. Acum jocul nu se mai rezuma la câştig sau la pierdere, ci la răspunsuri şi, dacă era posibil, la răzbunare.
   Răspunsuri şi răzbunare.

            Al doilea nivel al garajului era încă liber deoarece cartierul se trezea mai greu.
   Natalie a coborât din maşină, a tras cu aviditate aer în piept şi a început să facă exerciţii de întindere. Operaţia şi incendiului îi afectaseră vitalitatea, dar era încă rezistentă, suplă şi incredibil de puternică.
   Gimnastică ritmică într-un garaj întunecos.
   Era patetic să vezi o viaţă, atât de promiţătoare, redusă la asta, dar ce era să facă? O mare parte dintre visele şi planurile ei de a deveni un doctor si un campion îi fuseseră scoase din piept şi arse de foc. Acum, singurul ei scop era să afle ce se întâmplase, de ce, şi, cel mai important, cine era persoana responsabilă care trebuia pedepsită.
   Răspunsuri şi răzbunare.
   În cafeneaua micuţă de vizavi s-a spălat şi a luat micul dejun, însoţit de ediţia ziarului O Globo. Din câte a putut înţelege, în ziar nu se menţiona nimic despre moartea Dorei Cabral. În viitorul apropiat ziarul avea să publice un articol minuţios, însoţit de un raport asupra celor întâmplate şi numele principalului suspect.
   Femeia din bar arăta de parcă în ultimele câteva decade nu se odihnise nici măcar o zi. Natalie a lăsat sub ceaşcă un bacşiş enorm şi s-a îndreptat înapoi spre garaj. Cel puţin, dacă ea nu avea să se mai întoarcă din pădurea tropicală, cineva era în câştig.
   A trecut în revistă echipamentul şi s-a gândit să o sune pe Hermina sau pe Doug Berenger. Oricare ar fi fost povestea inventată de ea, ambii erau suficient de intuitivi ca să-şi dea seama că avea probleme. Mai trecuseră o dată printr-un şoc, când dispăruse prima dată. Dacă i-ar fi sunat acum, şi-ar fi făcut multe griji. Ba mai mult decât atât, în Rio era aproape şapte, cu două ore mai mult decât în Boston.
   Natalie a hotărât să scrie o scrisoare pentru Hermina, cu instrucţiuni pentru Doug. A făcut o scurtă descriere a tuturor evenimentelor de la venirea în Rio, inclusiv toate numele pe care le ţinea minte. Chelneriţa de la cafenea a venit să-i restituie bacşişul, crezând că era vorba de o eroare.
   Când Natalie i-a spus că suma reprezenta bacşişul, chelneriţa i-a făcut, cu mare bucurie, rost de plic pentru scrisoare şi a promis să o expedieze.
   Era timpul să plece.
   Rezervorul maşinii era aproape plin, iar portbagajul conţinea rezerve de apă şi motorină. În toată cariera ei de atlet-vedetă, călătorise în condiţii bune şi doar de câteva ori dormise în cort. Trecuse deja cu bine de prima noapte dormită în maşină. Orice ar fi aşteptat-o în viitor, era pregătită.

           Dimineaţa era caldă şi frumoasă, promiţând încă o zi superbă. Natalie a ieşit pe autostrada spre nord, încercând să adopte stilul carioca, care nu presupunea folosirea semnalizatorului stânga-dreapta sau uitatul în oglinda retrovizoare la schimbarea benzii şi nici folosirea pedalei de frână prea des.
   Pe scaunul pasagerului era o hartă desenată de ea care trebuia să o ducă la Dom Angelo. Întrebările legate de acest loc zburau prin mintea ei cu viteza maşinilor care treceau pe lângă ea. Cele mai supărătoare întrebări admiteau posibilitatea ca Dora Cabral să fi interpretat legătura dintre operaţia de pulmonectomie cu acel sat din mijlocul pădurii.
   Era prea crud să creadă că sărmana femeie fusese omorâtă din greşeală. Dar dacă ea într-adevăr ştia ceva, care putea fi legătura dintre o simplă studentă la medicină din Boston, o asistentă medicală din Rio şi un mic sat din pădurea tropicală braziliană ?
   Autostrada 44 era exact acolo unde crezuse ea că va fi, o surpriză extrem de plăcută, două benzi, cu marcaj proaspăt şi trafic redus. Dacă estimările ei erau corecte, peste vreo 20 de kilometri, pe stânga, trebuia să fie un drum forestier care intra în munţii din pădurea tropicală şi ducea spre Belo Horizonte, capitala statului Minas Gerais. La un moment dat, drumul spre Belo Horizonte trebuia să se transforme într-un drum cu o singură bandă şi să o ia la stânga. Undeva pe această rută se afla Dom Angelo.
   Nu spera ca drumul să fie uşor, dar era convinsă că va găsi locul pe care îl căuta.

        Cu vreo şapte kilometri înainte de locul în care presupunea că începea drumul spre Dom Angelo, a încetinit şi a început să analizeze atent fiecare drumeag. Se afla la baza munţilor în partea estică a zonei împădurite. Drumul cu două benzi nu mai era atât de grozav şi avea multe gropi şi crăpături, urca brusc şi cotea la fel de neaşteptat. Traficul era lejer din ambele direcţii.
   Natalie a încetinit şi mai mult şi a lăsat geamurile jos.
   Poate era doar o impresie, dar aerul bogat în oxigen o ajuta să respire mai bine. Pulsul i se reglase. Pădurea era foarte aproape de drum şi o apăra de soare. Un râuleţ de munte rapid tot apărea şi dispărea pe lângă drum, până când a dispărut definitiv în inima pădurii.
   Drumul devenise drept când Natalie a văzut ieşirea, un drum forestier parţial acoperit cu pietriş, ceva mai lat decât o bandă. Pe un copac de pe marginea drumului era prins un indicator pe care scria CAMPO BELO.
   După estimările ei, Campo Belo era cel mai apropiat oraş, ca distanţă şi dimensiune, de Dom Angelo, dar nu ştia cu precizie cât mai avea de mers.
   Era aproape sigură că era drumul corect, dar a mai verificat o dată afişajul de kilometri parcurşi şi harta. Fără să mai ezite, a făcut stânga şi a început să urce prin pădurea tot mai deasă.
   În sfârşit, şi-a permis să spere că va ajunge la Dom Angelo fără probleme. Drumul era greu, iar şase cilindri ar fi fost mai buni decât cei patru pe care îi avea Jeepul, dar avea să ajungă oricum.
   Când s-a oprit pe marginea drumului pentru a se întinde şi a mânca un sandvici cu o felie de carne, cu suc rece şi o jumătate de baton de ciocolată, şi-a dat seama că avea o problemă. Mergea pe acest drum de vreo douăzeci sau douzeci şi cinci de minute şi văzuse o singură maşină care venea în direcţia opusă, iar când stinsese motorul, auzise, în liniştea grea a pădurii, ceva. Sunetul semăna cu zgomotul de cauciucuri pe pietriş şi cu un huruit de motor. Apoi nimic. Să fi fost un ecou? Probabil că da.
   A mâncat repede, atentă la orice zgomot, în afară de cele provenind de la miile de păsări şi insecte de pădure. A strâns cuţitul Swiss Army şi a mutat cuţitul de vânătoare din geantă pe scaunul din faţă. Doar un ecou.
   Pe următorii doi kilometri, drumul s-a îngustat considerabil şi urca tot mai abrupt, tot mai sus. În stânga, în marginea drumului, se ridica un munte împădurit; în dreapta se vedea un hău. Dacă din faţă ar fi venit o maşină, nu ar fi putut trece una pe lângă cealaltă şi cineva trebuia să dea cu spatele. Natalie conducea, fiind atentă atât la drumul accidentat, cât şi la pustietatea din spate. Strângea din dinţi şi ţinea mâinile strânse cu putere pe volan.
   Deodată, a simţit o lovitură puternică în spate.
   Probabil că nu se uitase câteva secunde în oglinda retrovizoare, pentru că impactul, unul puternic, fusese o surpriză totală. Din reflex, a frânat, iar Jeepul a fost împins spre gura hăului, într-un unghi de 45 de grade. S-ar fi prăbuşit dacă nu accelera cu putere, învârtind volanul mult în stânga.
   Jeepul s-a frecat cu putere de panta muntelui, scoţând din rădăcină câţiva arbuşti, şi de tulpina aspră a unui copac.
   Natalie ştia, chiar fără să se uite peste umăr la şoferul maşinii din spate, că la volan era Rodrigo Vargas. În momentul în care privirile lor s-au întâlnit, el i-a zâmbit cu răutate şi i-a făcut cu mâna.
   Maşina lui, un Mercedes negru şi mare, a rămas uşor în urmă, apoi a lovit-o cu putere încă o dată. De data asta, nu mai avea nicio scăpare.
   Jeepul a fost aruncat în aer înainte ca ea să poată reacţiona, maşina izbindu-se de copaci şi de vegetaţia deasă pentru câteva secunde care i-au părut o eternitate. Jeepul s-a lovit de pământ, a aterizat pe cele patru roţi, zguduind-o zdravăn. Parbrizul s-a făcut ţăndări, portierele s-au deschis, cea de lângă ea fiind smulsă din ţâţâni.
   Maşina zburase atât de departe încât Natalie era mirată că nu se înfipsese în vreun copac. Prinsă în centură şi ţinând volanul din răsputeri, nu mai putea face nimic.
   În sfârşit, maşina s-a izbit cu putere de un obstacol cu aripa din faţă stânga, a sărit şi s-a dus rostogolindu-se la vale.

              Primul lucru pe care l-a conştientizat a fost că trăieşte.
   Era prinsă cu centura în scaun, atârnând într-un unghi cât se poate de incomod şi sângera de undeva de deasupra ochiului stâng. În maşină plutea o ceaţă chimică, probabil pulberea din airbaguri care se deschiseseră şi se spărseseră.
   Şoldul ei drept zvâcnea şi avea dureri cumplite, dar mâinile şi picioarele răspundeau la comenzile de verificare. Natalie simţea un miros puternic de motorină, dar nu ştia dacă venea din rezervor sau din cutiile de rezervă.
   Şi-a desprins centura de siguranţă, s-a încordat şi a reuşit să iasă pe unde cândva fusese portiera, înăbuşindu-şi cu greu un ţipăt de fiecare dată când îşi mişca şoldul drept.
   „Probabil o întindere sau o ruptură musculară, a decis ea, dar nu fractură”.   
   Asta avea să o încetinească, dar în niciun caz să o oprească. A văzut cuţitul de vânătoare prins în mânerul portierei de lângă scaunul pasagerului. S-a întins peste banchetă, l-a luat şi l-a băgat în elasticul de la talia pantalonilor. Jeepul căzuse atât de mult, încât nu vedea drumul, dar bănuia că ceva se întâmpla acolo. Probabil Vargas se pregătea să coboare şi să verifice dacă îşi dusese misiunea până la capăt sau dacă mai avea de lucru.
   S-a depărtat de Jeep şchiopătând, s-a lăsat în genunchi, cu capul în jos, şi asculta. De undeva de jos, auzea susurul unei apei curgătoare; de sus - nimic. Atunci au început să o atace ţânţarii - luptători singuratici sau trupe întregi, atraşi de sudoarea, de respiraţia şi de sângele ei, bâzâindu-i la urechi, intrându-i în nas.
   „Nicio mişcare! “ şi-a spus ea, stând ghemuită când a început primul val de pişcături. „Nicio mişcare, niciun sunet!“
   - Natalie! s-a auzit vocea lui Vargas. Natalie, esti bine? A fost o prostie din partea mea să fac aşa ceva. Dacă eşti rănită eu vreau să te ajut.
   Natalie s-a uitat în sus, peste zidul dâmbul de pământ cu copaci, dar nu a detectat nicio mişcare. Înaintând cu 10-20 de centimetri, în patru labe, ignorând durerea înfiorătoare din şold, se deplasa paralel cu marginea prăpastiei, tot mai departe de locul accidentului. Era sigură că Vargas avea o armă. Ea avea un cuţit, dar îi lipseau mobilitatea şi viteza.
   Cu fiecare mişcare pe pământul umed strivea ferigi şi rupea ramuri. În curând, Vargas avea să observe urmele lăsate de ea. Singura ei şansă, una minimă, era să-l atace de sus.
   Desigur, în acel moment, trebuia să dispună şi de voinţa de a folosi lama lată a cuţitului.
   - Natalie! Sunt sigur că eşti rănită şi că ai nevoie de ajutor! Te pot ajuta. Îţi pot explica totul. O să-ţi povestesc şi despre Dom Angelo.
   Rodrigo respira greu, ceea ce sugera că încerca să coboare unde se afla maşina ei. Natalie alungase insectele şi înaintase puţin, căutând cu disperare locul potrivit. De jos, zgomotul apei se auzea foarte tare. Dintr-odată, pe partea dreaptă, pădurea s-a deschis. Coborâşul spre râu, înalt de vreo sase-opt metri nu era vertical, dar era destul de abrupt.
   - Natalie! Văd unde te duci. Dacă ai nevoie de ajutor, rămâi acolo unde eşti. Am văzut sângele din maşina ta. Ştiu că eşti rănită.
   Nu mai avea mult timp la dispoziţie. În patru labe, Natalie a înaintat vreo opt metri, a urcat vreo cinci metri şi apoi s-a dus spre Jeep. Dacă Vargas mergea pe urmele ei, după cum spunea, avea să treacă chiar pe sub ea. Atunci, lui Natalie nu-i mai rămânea decât o singură soluţie .
   S-a lipit de scoarţa groasă a unui palmier. Durerea de la şold devenise insuportabilă, dar ea alesese să ignore orice durere care nu o dobora la pământ. Natalie citise undeva că în pădurea tropicală trăiesc peste 2,5 milioane de specii de insecte. În acel moment, era sigură de corectitudinea acelor statistici.
   În dreapta, a văzut cum se mişcă arbuştii. A scos cuţitul de vânătoare din pantaloni şi din teacă. Lama, folosită doar pentru a tăia o foaie de hârtie, la magazin, arăta înfricoşător.
   A cântărit cuţitul în mână şi a hotărât că trebuie să-l înfigă de sus, ţintind spre gâtul sau pieptul lui Vargas. Natalie avea în minte scena atacului din Psycho cea în care detectivul era atacat de mama lui Norman Bates.
   Pe măsură ce foşnetul paşilor lui Vargas se auzea tot mai aproape, s-a gândit la Dora Cabral întinsă pe masa din bucătărie. Rodrigo Vargas, în ciuda şarmului şi a frumuseţii fizice, era un asasin lipsit de remuşcări.
   „Trebuie să fiu puternică şi hotărâtă, îşi spunea ea. Puternică şi hotărâtă”.

           În câteva secunde, a văzut creştetul lui Vargas ieşind din copaci.
   Bărbatul se mişca încet, ascultând atent. Nu mai era timp de ezitări. Natalie s-a ghemuit printre ferigi, şi-a fixat bine picioarele pe pământ, strângând din dinţi de durere, şi a strâns cuţitul în mână cu putere. Vargas se apropia tot mai mult. Din trei sau patru paşi avea să fie în dreptul ei, pe marginea coborâşului spre râu. Sunetul apei curgătoare era aliatul ei, mascând sunetul ultimei ei mişcări. El ţinea un pistol în faţă. Încă doi paşi.
   „Nu te uita în sus. Nu te...“
   Natalie şi-a făcut vânt şi s-a aruncat peste el, lovind cu cuţitul mai mult în gol decât în el. A reuşit să-l rănească la umărul drept, înfigând lama până la os. Bărbatul a scos un ţipăt puternic. A tras cu pistolul în gol. Din cauza vitezei corpului ei, amândoi s-au prăbuşit peste marginea prăpastiei, rostogolindu-se spre râu ca două păpuşi de paie, lovindu-se de copaci şi de tufişuri.
   La vreo trei metri de mal, Natalie s-a agăţat de un ciot de copac şi s-a oprit, braţele fiindu-i zgâriate până la sânge.
   Vargas şi-a continuat căderea, ajungând pe malul ud cu faţa în jos şi nemişcat, cu picioarele în apă. Din cămaşa kaki curgea sânge, probabil din rana de la umăr. Natalie nu vedea nici cuţitul şi nici pistolul.
   Zăcea acolo unde se oprise, încercând să respire, speriată şi simţind durere în tot corpul. Vargas era nemişcat, cu picioarele dansând în apa curgătoare a râului.
   Îşi rupsese gâtul în cădere? Sau se împuşcase accidental? Sau poate rana de cuţit îi fusese fatală? Dintre toate posibilităţile, ultima părea improbabilă. Nu simţise cuţitul intrând prea adânc, dar forţa cu care lovise fusese destul de mare, aşa că, cine ştie.
   Gemând de durere, s-a întors şi s-a aşezat, simţindu-şi braţele de parcă fuseseră lovite de multe ori cu o bâtă. Jos, picioarele lui Vargas continuau să danseze macabrul dans al morţii.
   „A fost un un om rău, îşi spunea ea, şi şi-a meritat soarta”.
   Dar i se făcuse rău la gândul că omorâse un om.
   S-a prins cu mâinile de un copac pentru a se ridica în picioare apoi s-a uitat la poliţist, încercând să-şi dea seama ce trebuie să facă. Probabil că Rodrigo Vargas şi Jeepul aveau să rămână acolo încă mult timp. Ea trebuia să ajungă la Dom Angelo şi singura modalitate era să ia Mercedesul negru.
   Dar unde puteau fi cheile?

            Ca să ajungă sus la drum nu era deloc uşor şi avea să se ostenească degeaba dacă cheile de la maşină rămăseseră, cel mai probabil, în buzunarul lui Vargas.
   Gândul că trebuia să le scoată din buzunarul lui îi provoca o puternică senzaţie de greaţă. Dar urcarea pantei pentru a le găsi şi apoi coborârea, dacă nu le găsea în maşină, suna şi mai prost.
   Coborând prudent spre corpul întins pe mal, Natalie se uita după o piatră pe care ar fi putut-o folosi ca armă dacă Vargas nu era mort.
   Dar a găsit ceva mult mai bun - pistolul, aruncat printre tulpinele ferigilor, plin de noroi, la vreo zece metri de mal. Arma era grea, cu ţeava lungă şi mânerul dintr-un lemn închis la culoare, similar cu ceva ce, probabil, folosea Jesse James. Nu se mira deloc.
   A şters ţeava armei de pantaloni şi s-a apropiat cu prudenţă de Vargas. Obrajii lui erau mânjiţi cu noroi, faţa îi era întoarsă în direcţia opusă şi avea braţele depărtate de corp. A îngenuncheat lângă el şi, în loc să bage mâna în buzunar, i-a verificat pulsul. Avea puls!
   Înainte ca Natalie să poată reacţiona în vreun fel, Vargas a scos un ţipăt gutural. Rânjind, s-a întors spre ea ca o viperă, prinzând-o cu forţă de încheietura mâinii. Poliţistul arătos părea ieşit dintr-un film de groază.
   Buza de sus era sfârtecată şi din ea cugea mult sânge care se amesteca cu noroiul întins pe faţă. Avea o privire furioasă, iar dinţii, murdari de sânge şi de noroi erau complet dezgoliţi.
   Natalie l-a lovit cu putere peste faţă cu mâna liberă şi cu picioarele, sperând să nimerească între picioare. Era cu cel puţin douăzeci de kilograme mai greu decât ea şi, în ciuda tuturor eforturilor ei, a reuşit să o doboare şi să vină peste ea.
   Cu mâna liberă a strâns-o de gât, ca într-o menghină.
   La un moment dat, ea a simţit că aproape îşi pierde cunoştinţa, dar s-a zbătut şi mai tare şi a început să-l lovească până când el i-a dat drumul.

.............................................................