Arthur Hapgood a fost demobilizat pe data de 3 noiembrie 1946.
La o lună după aceea se întorcea la vechiul său loc de muncă, în sectorul de producţie al fabricii „Triumph”, în propiere de Coventry.
Cei cinci ani petrecuţi împreună cu Sherwood Foresters, dintre care patru ca ofiţer de intendenţă ataşat la un regiment de tancuri nu făcură decât să marcheze soarta lui Arthur după război, în ciuda faptului că sperase că la terminarea acestuia avea să găsească o slujbă mai bine plătită.
Cu toate acestea, la întoarcerea în Anglia el descoperi curând că într-o „ţară plină de recunoştinţă faţă de eroi” slujbele nu erau atât de uşor de găsit, şi deşi nu vroia să se întoarcă la munca pe care o făcuse vreme de cinci ani înainte de declanşarea războiului, aceea de a pune roţi la automobile, după patru săptămâni în care a trăit din ajutorul de şomaj se duse, fără nicio tragere de inimă, să-l vadă pe fostul său şef de la „Triumph”.
- Slujba e a ta dacă vrei, Arthur, îl asigură şeful.
- Şi în viitor?
- Automobilul nu mai este o jucărie pentru cei bogaţi şi excentrici şi nici doar o necesitate pentru oamenii de afaceri, îi răspunse şeful său. De fapt, continuă el, conducerea se pregăteşte pentru momentul în care fiecare familie va avea două automobile.
- Aşa că va fi nevoie de şi mai multe roţi, spuse Arthur deznădăjduit.
- Uite contractul.
Arthur fu angajat în mai puţin de o oră şi după numai câteva zile intrase deja în vechea rutină. La urma urmelor, îi amintea el mereu soţiei sale, nu era nevoie de o diplomă de inginer pentru a înşuruba patru piuliţe la o roată, de o sută de ori într-un schimb.
Arthur acceptă curând faptul că nu va ajunge niciodată mai mult decât ajutor de maistru. Cu toate acestea, fiului său nu-i destinase meseria de ajutor de maistru.
Mark îşi sărbătorise cea de-a cincea aniversare a zilei de naştere înainte ca tatăl lui să apuce măcar să-l vadă, dar din clipa în care Arthur se întoarse acasă, tot ce câştiga era destinat educaţiei băiatului.
Arthur era hotărât ca Mark să nu sfârşească muncind toată viaţa într-un atelier al unei fabrici de automobile.
Începu să lucreze ore suplimentare pentru a câştiga destui bani ca să-i poată asigura băiatului meditaţii la matematică, cultură generală şi engleză. Se simţi recompensat când băiatul termină şcoala elementară şi câştiga un loc la King Henry VIII Grammar School, şi nu fu înşelat în aşteptări, căci Mark continuă să ia numai note bune, iar doi ani mai târziu absolvi liceul cu brio.
Arthur încercă să nu-şi arate dezamăgirea când, la a optsprezecea aniversare a zilei de naştere, Mark îl anunţă că nu vroia să meargă la universitate.
- Atunci ce fel de carieră ai de gând să faci, băiete? întrebă Arthur.
- Am făcut o cerere să mă angajez la tine la atelier îndată ce termin şcoala.
- Dar de ce ai...
- De ce nu? Majoritatea prietenilor mei care termină anul acesta au fost deja acceptaţi de „Triumph” şi abia aşteaptă să înceapă lucrul.
- Cred că ţi-ai pierdut minţile.
- Ei, haide, tată. Leafa e bună şi tu ai demonstrat că se mai pot câştiga o mulţime de bani lucrând suplimentar. Iar eu nu mă tem de muncă.
- Crezi că mi-am petrecut toţi aceşti ani făcând eforturi să obţii cea mai bună educaţie posibilă numai ca să te las să sfârşeşti, ca şi mine, montând roţi la automobile tot restul vieţii? strigă Arthur.
- Slujba nu constă numai în asta, şi o ştii foarte bine, tată.
- N-ai să mergi acolo decât peste cadavrul meu, spuse tatăl lui. Nu-mi pasă ce fac prietenii tăi, nu-mi pasă decât de tine. Ai putea fi avocat, contabil, ofiţer, chiar şi profesor. De ce să-ţi doreşti să ajungi într-o fabrică de automobile?
- În primul rând e o slujbă mai bine plătită decât cea de profesor, spuse Mark. Profesorul meu de franceză mi-a spus odată că n-o duce aşa de bine ca tine.
- Nu asta contează, băiete...
- Ceea ce contează, tată, este că nu mi se poate cere să-mi petrec tot restul vieţii într-o slujbă care nu-mi place doar ca să-ţi satisfac ţie un capriciu.
- Ei bine, eu n-am de gând să te las să-ţi risipeşti aiurea tot restul vieţii, spuse Arthur, ridicându-se de la masă. Primul lucru pe care-l fac în dimineaţa asta când ajung la serviciu va fi să am grijă ca cererea ta să fie respinsă.
- Nu e cinstit, tată. Am şi eu dreptul să...
Dar tatăl său părăsise deja încăperea şi nu-i mai adresă băiatului niciun cuvânt înainte de a pleca la fabrică.
Mai mult de o săptămână, tatăl şi fiul nu-şi vorbiră unul altuia. Mama lui Mark fu aceea care găsi, în cele din urmă, un compromis. Mark putea să-şi caute orice slujbă care ar fi căpătat încuviinţarea tatălui său, iar după ce ar fi lucrat un an încheiat în acea slujbă putea, dacă mai vroia, să facă o nouă cerere pentru a lucra în fabrică. Tatăl, la rândul lui, nu avea să mai pună niciun obstacol în calea fiului său.
Arthur aprobă din cap. Mark fu şi el de acord, nu prea încântat, cu această soluţie.
- Dar numai dacă lucrezi un an întreg, îl avertiză Arthur solemn.
În acele ultime zile ale vacanţei de vară Arthur îi făcu mai multe sugestii lui Mark, dar băiatul nu arătă niciun fel de entuziasm pentru vreuna din ele.
Mama lui Mark începu să se îngrijoreze că fiul ei va rămâne în cele din urmă fără nicio slujbă până când, într-o seară, ajutând-o la pregătirea cartofilor pentru cină, Mark îi mărturisi că slujba de administrator de hotel i se părea propunerea cea mai puţin neatrăgătoare pe care o primise până atunci.
- Cel puţin vei avea un acoperiş deasupra capului şi vei fi hrănit regulat, spuse mama lui.
- Pariez că ei nu gătesc aşa de bine ca tine, mamă, spuse Mark punând feliile de cartofi în cratiţă. Totuşi, e vorba numai de un an.
În următoarea lună Mark avu mai multe întrevederi la hotelurile din ţinut, dar fără niciun succes. Atunci descoperi tatăl lui că fostul lui sergent era hamal-şef la Savoy: Arthur începu imediat să tragă câteva sfori.
- Dacă băiatul e bun de ceva, îl asigură pe Arthur la o cinzeacă vechiul său camarad de arme, ar putea ajunge hamal-şef sau chiar administrator de hotel.
Arthur păru satisfăcut, deşi Mark încă le mai dădea asigurări prietenilor săi că li se va alătura exact peste un an.
Pe 1 septembrie 1959, Arthur şi Mark Hapgood călătoriră împreună cu autobuzul până la gara din Coventry. Arthur dădu mâna cu băiatul şi îi promise:
- Mama ta şi cu mine vom face un Crăciun special anul acesta, când vei avea primul tău concediu. Şi n-avea grijă, o să fii pe mâini bune cu ’Gent. O să te-nveţe şi el câte ceva. Ia aminte numai să te fereşti de buclucuri.
Mark îi adresă doar un zâmbet uşor, fără să spună nimic, şi se urcă în tren.
- N-ai să regreţi niciodată... fură ultimele cuvinte pe care Mark le mai auzi de la tatăl lui în timp ce trenul pleca din gară.
Mark regretă din clipa în care puse piciorul în hotel.
Ca ajutor de hamal, îşi începea ziua la şase dimineaţa şi termina la şase seara. Avea dreptul la o pauză de cincisprezece minute în cursul dimineţii, o pauză de patruzeci şi cinci de minute la prânz şi încă una de cincisprezece minute după-amiază. După trecerea primei luni, nu-şi mai putea aminti dacă îi fuseseră vreodată acordate toate cele trei pauze în aceeaşi zi şi descoperi repede că nu avea pe nimeni căruia să i se poată plânge.
Datoria lui consta în a căra valizele clienţilor în camerele lor, apoi în a le aduce înapoi când aceştia doreau să plece. Cu o medie de trei sute de clienţi care stăteau în fiecare noapte în hotel, nu avea o clipă de răgaz. Leafa se dovedi a fi jumătate din ceea ce primeau prietenii lui acasă, şi deoarece trebuia să-i dea toate bacşişurile lui hamalului-şef, oricât ar fi lucrat peste program, Mark nu vedea niciun bănuţ în plus.
Singura dată când îndrăznise să-i menţioneze acest lucru hamalului-şef, fusese întâmpinat cu cuvintele: „Vine şi vremea ta, băiete.”
Pe Mark nu-l deranja nici că uniforma nu i se potrivea, nici că avea o cameră de patru metri pătraţi cu vedere spre gara Charing Cross, nici chiar că nu se alegea cu nimic din bacşişuri; ceea cel supăra era că nu putea face nimic pentru a fi pe placul hamalului-şef - oricât s-ar fi ferit de buclucuri.
Sergentul Crawn, care nu vedea în Savoy nimic altceva decât o extindere a vechiului său pluton, n-avea prea mult timp de pierdut cu tinerii de sub comanda sa care nu-şi satisfăcuseră serviciul militar.
- Dar n-aveam vârsta necesară pentru a fi luat în armată, insista Mark. Nimeni dintre cei născuţi după 1939 n-a mai fost recrutat.
- Nu-ţi găsi scuze, băiete.
- Dar nu-mi găsesc scuze, ’Gent. Ăsta-i adevărul.
- Şi nu-mi mai spune „’Gent”. Pentru tine sunt domnul sergent Crawn, şi să nu uiţi asta.
- Da, domnule sergent Crawn.
La sfârşitul fiecărei zile Mark se întorcea în cămăruţa lui cât o cutie, cu patul ei mic, scaunul mic şi cu micul scrin cu sertare, şi cădea lat de oboseală.
Singura fotografie din încăpere - Cavaler râzând - se afla pe calendarul atârnat deasupra patului lui Mark. Data de 1 septembrie 1960 era încercuită cu roşu pentru a-i aminti când îi va fi permis să se alăture prietenilor săi, la fabrica din oraşul natal. În fiecare noapte înainte de a adormi tăia cu o cruce ziua care trecuse, ca un prizonier care scrijeleşte semne pe peretele temniţei.
De Crăciun Mark se întoarse acasă într-un concediu de patru zile, iar când mama sa văzu starea generală în care se afla băiatul, încercă să-l convingă pe tatăl său să-l lase pe Mark să renunţe la slujbă mai devreme; dar Arthur rămase neînduplecat.
- Am făcut o înţelegere. Nu mi se poate cere să-i obţin o slujbă la fabrică dacă el nu e destul de responsabil pentru a-şi ţine partea lui din învoială.
În timpul vacanţei Mark îi aştepta pe prietenii lui la poarta fabricii până când aceştia ieşeau din schimb şi îi asculta povestind cum îşi petreceau week-end-urile urmărind meciuri de fotbal, bând la cârciumă şi dansând la Everly Brothers. Toţi îi arătau înţelegere şi abia aşteptau să li se alăture în septembrie.
- Nu mai sunt decât câteva luni, îi aminti unul dintre ei vesel.
Mult prea curând, Mark se afla deja pe drumul care îl ducea înapoi la Londra, unde continuă să care valize de-a lungul coridoarelor hotelului, o lună după alta.
O dată ce ploaia englezească se mai potoli, începu obişnuita năvală a turiştilor americani. Lui Mark îi plăceau americanii, care îl tratau ca pe un egal şi deseori îi dădeau ca bacşiş câte un shilling, în timp ce alţii i-ar fi dat doar şase pence.
Dar oricât ar fi primit Mark, sergentul Crawn băga totul în buzunar, cu implacabilul „vine şi vremea ta, băiete”.
Unul dintre aceşti americani, pentru care Mark alergase harnic în fiecare zi vreme de două săptămâni, îi dădu la sfârşit o bancnotă de zece shillingi, pe când ieşea pe uşa principală a hotelului.
- Mulţumesc, domnule, spuse Mark.
Se întoarse şi îl văzu în calea sa pe sergentul Crawn.
- Dă-i încoa’, spuse Crawn când americanul nu-i mai putea auzi.
- Asta şi aveam de gând în clipa când te-am văzut, spuse Mark dându-i bancnota superiorului său.
- Nu te gândeai să-ţi însuşeşti ceea ce mi se cuvine mie, nu-i aşa?
- Nu, spuse Mark. Deşi Dumnezeu mi-e martor că i-am câştigat prin muncă.
- Vine şi vremea ta, băiete, spuse sergentul Crawn fără să se gândească prea mult.
- Nu atâta timp cât cineva atât de meschin ca dumneata rămâne în acest post, răspunse Mark aspru.
- Ce-ai spus? întrebă hamalul-şef întorcându-se brusc.
- M-ai auzit de prima dată, ’Gent.
Palma peste ureche îl luă pe Mark prin surprindere.
- Tu, băiete, ţi-ai pierdut slujba. Nimeni, auzi, nimeni nu vorbeşte aşa cu mine.
Sergentul Crawn se întoarse şi porni ţanţoş spre biroul administratorului.
Administratorul hotelului, Gerald Drummond, ascultă versiunea hamalului-şef asupra celor petrecute, apoi îl chemă pe Mark să se prezinte imediat la biroul său.
- Cred că-ţi dai seama că n-am de ales decât să te concediez, fură primele sale cuvinte îndată ce se închise uşa.
Mark privi în sus spre omul înalt, elegant în sacoul lui lung şi negru, cu guler alb şi cravată neagră.
- Îmi daţi voie să vă spun ce s-a întâmplat de fapt, domnule? întrebă el.
Domnul Drummond dădu din cap, apoi îl ascultă fără să-l întrerupă pe Mark povestindu-i versiunea sa despre ce se întâmplase în dimineaţa aceea şi, de asemenea, dezvăluindu-i învoiala făcută cu tatăl său.
- Vă rog, lăsaţi-mă să-mi fac şi ultimele zece săptămâni, sfârşi Mark, sau tatăl meu va spune pur şi simplu că nu mi-am ţinut partea mea de învoială.
- N-am altă slujbă vacantă în momentul ăsta, spuse administratorul. Doar dacă nu vrei să cureţi cartofi timp de zece săptămâni.
- Orice, spuse Mark.
- Atunci prezintă-te la bucătărie mâine dimineaţă la şase. O să-i spun celui de-al treilea bucătar să te aştepte. Dar dacă părerea ta este că hamalul-şef este un zbir, aşteaptă numai până când ai să-l cunoşti pe Jacques, maître chef de cuisine. El n-o să te plesnească peste ureche, o să ţi-o taie cu totul.
Lui Mark nu-i păsa. Era sigur că timp de numai zece săptămâni putea suporta orice, şi la cinci şi jumătate în dimineaţa următoare îşi schimbă uniforma bleumarin cu o tichie albă şi cu nişte pantaloni cu pătrăţele albe şi albastre, apoi se prezentă la noua lui slujbă.
Spre surpriza lui, bucătăria ocupa aproape întreg subsolul hotelului şi forfota era mai mare decât în hol.
Cel de-al treilea bucătar îl aşeză într-un colţ al bucătăriei, lângă un munte de cartofi, un vas cu apă rece şi un cuţit ascuţit. Mark curăţă cartofi pentru micul dejun, prânz şi cină şi adormi în seara aceea în patul său fără să mai aibă nici măcar energia necesară pentru a mai tăia o zi din calendar.
În prima săptămână nu-l văzu deloc pe vestitul Jacques.
Cu cele şaptezeci de persoane care lucrau în bucătărie, Mark era sigur că putea petrece acolo tot timpul care-i mai rămăsese fără ca cineva să-i observe prezenţa.
În fiecare dimineaţă la şase începea să cureţe cartofii, pe care îi dădea apoi unui tânăr slăbănog şi neîndemânatic pe nume Terry, care, la rândul său, îi tăia felii sau cubuleţe conform instrucţiunilor bucătarului terţ pentru meniul zilei.
Luni - sote, marţi - piure, miercuri - franţuzeşti, joi - la cuptor, vineri - prăjiţi, sâmbătă - crochete... Mark căpătă repede o obişnuinţă care-i permitea să aibă un avans mare faţă de Terry şi era deci ferit de orice necazuri.
Privindu-l mai mult de o săptămână pe Terry cum îşi făcea treaba, Mark era sigur că i-ar fi putut arăta tânărului ucenic cum să-şi uşureze munca, într-un mod destul de simplu, dar se hotărî să-şi ţină gura: deschizând-o, n-ar fi făcut decât să-şi atragă mai multă bătaie de cap, şi era convins că directorul nu i-ar mai fi dat o a doua şansă.
Mark descoperi că Terry rămânea întotdeauna mult în urmă la plăcinta cu carne de miel de marţea şi la cartofii la cuptor de joia.
Din când în când bucătarul terţ venea să se plângă şi atunci se uita la Mark pentru a se asigura că nu el era acela care ţinea procesul în loc. Mark avea grijă ca întotdeauna să aibă un ciubăr de cartofi curăţaţi alături, aşa că scăpa de control.
În prima dimineaţă de joi din august (cartofi la cuptor) Terry se tăie la degetul arătător. Sângele ţâşni peste toţi cartofii tăiaţi felii şi peste masa de lemn, în timp ce băiatul începu să ţipe isteric.
- Scoateţi-l de aici! auzi Mark vocea lui Jacques, maître chef de cuisine, peste zgomotul bucătăriei, în timp ce acesta venea spre ei ca o furtună.
- Şi tu, spuse el arătând spre Mark, şterge murdăria şi începe tai restul cartofi. Am opt sute clienţi flămânzi care încă aşteaptă fie hrăniţi.
- Eu? spuse Mark nevenindu-i să creadă. Dar...
- Da, tu. Nu poţi face treabă mai proastă decât idiot care cheamă la el ucenic de bucătar şi taie deget.
Bucătarul se îndepărtă iar Mark o porni fără nicio tragere de inimă spre masa la care lucrase Terry. Nu-i venea să protesteze, căci calendarul îi reamintea că nu mai avea decât douăzeci şi cinci de zile.
Mark se apucă de treaba pe care o făcuse de atâtea ori pentru mama sa. Feliile curate, netede; erau tăiate cu o îndemânare pe care Terry n-ar fi învăţat niciodată s-o stăpânească. La sfârşitul zilei, deşi extenuat, Mark nu se mai simţea chiar atât de obosit ca altă dată.
În seara aceea la oră unsprezece, maître chef de cuisine îşi aruncă tichia de pe cap şi ieşi pe uşile batante, un semn pentru toată lumea că puteau şi ei să părăsească bucătăria îndată ce şi-ar fi terminat toate treburile.
Câteva secunde mai târziu uşile se dădură din nou de perete şi bucătarul dădu buzna înăuntru. Se uită cu atenţie prin bucătărie şi toată lumea aştepta să vadă ce va face în continuare. Găsind ceea ce căuta, se duse direct la Mark.
„O, Dumnezeule”, gândi Mark, „o să mă omoare.”
- Cum cheamă la tine? întrebă bucătarul.
- Mark Hapgood, domnule, reuşi el să îngaime.
- Pierdut vremea la cartofi, Mark Hapgood, spuse bucătarul. Începi legume dimineaţa. Prezenţa la şapte. Dacă acel cretin cu jumate deget întoarce, pune curăţat la cartofi.
Bucătarul se răsuci pe călcâie înainte ca Mark să poată măcar răspunde. Îl îngrozea gândul că va trebui să petreacă trei săptămâni în mijlocul bucătăriei, mereu sub ochii acelui maître chef de cuisine, dar îşi dădea seama că n-avea nicio alternativă.
În dimineaţa următoare Mark ajunse la şase de teamă să nu întârzie şi timp de o oră privi cum erau descărcate legumele proaspete aduse de la piaţa Covent Garden.
Responsabilul cu aprovizionarea verifica atent fiecare ladă, respingând mai multe înainte de a semna o chitanţă prin care se arăta că hotelul primise legume în valoare de peste trei mii de lire. O zi obişnuită, îl asigură el pe Mark.
Maître chef de cuisine apăru cu câteva minute înainte de şapte şi jumătate, controlă meniurile şi îi spuse lui Mark să cureţe varza de Bruxelles şi fasolea şi să scoată frunzele ofilite ale verzelor.
- Dar nu ştiu cum, răspunse Mark onest.
Îi simţea pe ceilalţi ucenici din bucătărie îndepărtându-se uşor de el.
- Atunci învăţ eu la tine, mormăi bucătarul. Probabil singurul lucru care trebuie înveţi este că dacă vrei fii bun bucătar, trebuie ştii face orice treabă în bucătărie, chiar curăţat la cartofi.
- Dar eu vreau să fiu... începu Mark, apoi se răzgândi.
Bucătarul părea să nu-l fi auzit, căci se aşeză lângă noul recrut. Toată lumea din bucătărie privea cu sufletul la gură cum îi dădea bucătarul lui Mark noţiunile de bază ale tăiatului în bucăţi, cubuleţe şi felii.
- Şi aminteşte deget la celălalt idiot, spuse bucătarul în încheierea lecţiei, înmânându-i lui Mark cuţitul ascuţit. Poate urma al tău.
Mark începu să taie cu atenţie morcovii, apoi varza de Bruxelles, îndepărtând primul strat de frunze înainte de a tăia cotorul cu o mişcare fermă. Apoi trecu la curăţatul şi tăiatul fasolei. Încă o dată descoperi că se putea adapta destul de uşor cerinţelor bucătarului-şef.
La sfârşitul fiecărei zile, după ce bucătarul-şef pleca, Mark rămânea să-şi ascută toate cuţitele pregătindu-se pentru dimineaţa următoare, şi nu-şi părăsea locul de muncă până când acesta nu sclipea de curăţenie.
În cea de-a şasea zi, după un scurt semn aprobativ din partea bucătarului-şef, Mark înţelese că probabil se descurca destul de bine. În sâmbătă următoare simţea că stăpâneşte ştiinţa simplă a pregătirii legumelor şi se trezi că începe să fie fascinat de ceea ce făcea bucătarul-şef.
Deşi Jacques doar arareori se adresa cuiva când trecea prin bucătărie, cu excepţia faptului că-şi mormăia aprobarea sau dezaprobarea - cea din urmă mult mai adesea - Mark învăţă repede să-i anticipeze dorinţele. În scurt timp el începu să simtă că făcea parte dintr-o echipă - deşi era perfect conştient de faptul căera cel mai proaspăt recrut.
Săptămână următoare, în ziua liberă a ajutorului de bucătar-şef, lui Mark i se dădu voie să aranjeze legumele gătite în vase şi petrecu câtva timp făcând fiecare fel de mâncare să arate pe cât de gustos, pe atât de atrăgător.
Bucătarul-şef nu numai că observă, dar chiar îşi murmură suprema apreciere: „Bon”.
În ultimele lui săptămâni la Savoy, Mark nu mai aruncă nici măcar o privire la calendarul de deasupra patului.
Într-o joi dimineaţa veni un mesaj de la directorul adjunct ca Mark să se prezinte la biroul lui de îndată ce va putea.
Mark uitase complet că era 31 august - ultima lui zi.
Tăie zece lămâi în sferturi, apoi termină de preparat cele patruzeci de platouri cu felii subţiri de somon afumat care încheiau primul fel al unei mese de nuntă. Privi cu mândrie rezultatul eforturilor sale, apoi îşi împacheta şorţul şi plecă să-şi ia hârtiile şi ultimul salariu.
- Unde-ţi închipui că duci? întrebă bucătarul-şef ridicând privirea.
- Plec, spuse Mark. Înapoi la Coventry.
- Atunci vedem luni. Meriţi zi liberă.
- Nu, plec acasă definitiv, spuse Mark.
Bucătarul se opri din controlul pe care-l făcea feliilor de carne de vacă ce aveau să compună felul al doilea de la petrecerea de nuntă.
- Pleci? repetă el, ca şi cum n-ar fi înţeles cuvântul.
- Da. Mi-am încheiat anul şi acum plec acasă să lucrez.
- Sper că găsit un hotel de mâna întâi, spuse bucătarul-şef cu real interes.
- Nu merg să lucrez într-un hotel.
- Un restaurant, poate?
- Nu, intenţionez să capăt o slujbă la „Triumph”.
Bucătarul păru uluit pentru o clipă, nefiind sigur dacă era de vină engleza lui sau băiatul îşi bătea joc de el.
- Ce este... „Triumph”?
- Un loc unde se fac automobile.
- Vei face automobile?
- Nu un automobil întreg, dar eu le voi pune roţi.
- Pui automobile la roţi? spuse bucătarul nevenindu-i să creadă.
- Nu, râse Mark. Roţi la automobile.
Bucătarul-şef părea încă nesigur.
- Deci vei găti pentru muncitorii de la automobile?
- Nu. După cum v-am explicat, eu voi monta roţile la automobile, spuse Mark rar, articulând fiecare cuvânt.
- Asta nu posibil.
- O, ba da, este posibil, replică Mark. Şi am aşteptat un an întreg să demonstrez asta.
- Dacă ţi-aş oferi post de bucătar, răzgândeşti la tine? întrebă încet bucătarul-şef.
- De ce aţi face asta?
- Fiin’că ai talent în degetele alea. Cu timpul, cred că poţi deveni bucătar-şef, chiar bun bucătar-şef.
- Nu, mulţumesc. Mă duc la Coventry să lucrez alături de colegii mei.
Bucătarul şef dădu din umeri.
- Tant pis, spuse, şi, fără să-i mai arunce nicio privire, se întoarse la cratiţa cu carne de vacă. Mângâie cu privirea platourile cu somon afumat.
- Un talent irosit, adăugă el după ce uşile batante se închiseseră în urma potenţialului său protejat.
Mark îşi încuie camera, azvârli calendarul în coşul de gunoi şi se întoarse la hotel să-şi predea hainele de bucătărie administratorului.
Gestul final fu să-i înapoieze cheia de la camera sa directorului adjunct.
- Leafa dumitale, cărţile de credit, şi adeverinţa de impozit. A, şi bucătarul-şef a telefonat să spună că ar fi încântat să-ţi dea o recomandare, spuse directorul adjunct. N-aş putea spune că asta se întâmplă în fiecare zi.
- N-o să am nevoie de ea acolo unde mă duc eu, spuse Mark. Dar, oricum, mulţumesc.
Porni spre gară în pas vioi, cu mica şi ponosita lui valiză balansându-se pe lângă el, dar descoperi că fiecare pas dura ceva mai mult decât precedentul. Când ajunse la Euston găsi peronul 7 şi începu să se plimbe de-a lungul lui, uitându-se din când în când la ceasul mare de deasupra casei de bilete.
Urmări mai întâi un tren, apoi un altul, plecând din gară cu destinaţia Coventry. Îşi dădea seama că în gară se întuneca pe măsură ce umbrele începură să se strecoare prin peretele de sticlă al sălii de aşteptare. Deodată, se întoarse şi o porni înapoi cu paşi repezi.
Dacă se grăbea mai putea ajunge la timp ca să-l ajute pe bucătarul-şef să pregătească cina din seara aceea.
Mark se pregăti cu Jacques le Renneu cinci ani. Legumelor le-au urmat sosurile, preparatelor din peşte cele din carne de pasăre, celor din carne acelea de patiserie.
După opt ani la Savoy fu numit bucătar-şef adjunct şi învăţase atât de mult de la mentorul său, încât clienţii obişnuiţi nu mai puteau spune cu siguranţă când era ziua liberă a bucătarului-şef.
Doi ani mai târziu Mark deveni maestru bucătar, iar când în 1971 lui Jacques i se oferi ocazia de a se întoarce la Paris să preia bucătăriile de la George Cinq - care era la Paris cam ceea ce este Harrods la Londra - Jacques acceptă, dar numai cu condiţia ca Mark să-l însoţească.
- Este în altă direcţie decât Coventry, îl avertiză Jacques, şi în orice caz ei sigur oferă la tine slujba mea de la Savoy.
- Mai bine vin şi eu, altfel „broscoii” ăia n-or să capete niciodată o masă ca lumea.
- „Broscoii” ăia vor şti întotdeauna când e ziua mea liberă.
- Da, şi vor face şi mai multe rezervări, sugeră Mark râzând.
Nu avea să treacă mult până când parizienii aveau să vină buluc la George Cinq, nu ca să-şi odihnească minţile obosite, ci ca să savureze mâncărurile echipei formate din cei doi bucătari.
Când Jacques îşi serbă cea de-a şaizeci şi cincea aniversare, conducerea marelui hotel nu trebui să caute prea departe pentru a-i numi succesorul.
- Primul englez care a ajuns vreodată maître chef de cuisine la George Cinq, spuse Jacques, ridicând un pahar de şampanie la banchetul lui de adio. Cine ar putea crede? Bineînţeles, va trebui să-ţi schimbi numele în Marc pentru a deţine o asemenea poziţie.
- Nu se va întâmpla nici una, nici alta, spuse Mark.
- Ba se va întâmpla, pentru că te-am recomandat eu.
- Atunci am să refuz.
- Te duci să pui automobile la roţi, peut-etre? întrebă Jacques în derâdere.
- Nu, dar am găsit un mic restaurant pe Rive Gauche. Numai cu economiile mele nu-mi prea pot permite să plătesc chiria, dar cu ajutorul dumitale...
Localul Chez Jacques se deschise pe rue du Plaisir, pe Rive Gauche, la 1 mai 1982 - şi nu trecu mult până când clienţii care veneau din principiu la George Cinq îşi transferară opţiunile.
Reputaţia lui Mark se extinse pe măsură ce cei doi bucătari încercară „la nouvelle cuisine” şi în scurt timp, ca să poţi avea o masă rezervată la restaurant cu mai puţin de trei săptămâni înainte, trebuia să fii ori star de cinema ori ministru cu portofoliu.
În ziua în care Michelin conferi cea de-a treia stea restaurantului Chez Jacques, Mark, cu binecuvântarea lui Jacques, hotărî să-şi deschidă al doilea local. Presa şi clienţii începură atunci să se certe între ei pentru a decide care dintre restaurante era mai bun. Foile de rezervări arătau clar că în opinia consumatorilor nu era nicio diferenţă.
Când în octombrie 1986 Jacques muri, la vârsta de şaptezeci şi unu de ani, criticii restaurantelor scriseră plini de convingere că standardele aveau să scadă.
Un an mai târziu, aceiaşi ziarişti trebuiră să admită că unul dintre primii cinci mari bucătari ai Franţei venise dintr-un orăşel din mijlocul Marii Britanii, al cărui nume nici măcar nu-l puteau pronunţa.
Moartea lui Jacques nu făcu decât să înteţească dorul lui Mark de ţara natală, şi când citi în Daily Telegraph despre proiectul extinderii construcţiilor în Covent Garden, îi telefonă agentului imobiliar pentru a afla mai multe detalii.
Cel de-al treilea restaurant al lui Mark fu deschis în inima Londrei la 11 februarie 1987.
De-a lungul anilor, Mark Hapgood călătorise adesea la Coventry pentru a-şi vedea părinţii. Tatăl lui se pensionase de multă vreme, dar Mark tot nu reuşea să convingă pe vreunul dintre părinţii săi să vină la Paris pentru a-i testa eforturile culinare. Dar acum, că deschisese un restaurant în capitala ţării, spera să-i atragă.
- N-avem de ce să mergem până la Londra, spunea mama lui, punând masa. Găteşti pentru noi de câte ori vii acasă şi citim în ziare despre succesele tale. Oricum tatăl tău nu mai e atât de sigur pe picioare.
- Cum numeşti asta, fiule? întrebă tatăl lui câteva minute mai târziu, când friptura de miel cu nuci, înconjurată de morcovi noi fu pusă în faţa lui.
- Nouvelle cuisine.
- Şi oamenii dau bani mulţi pe asta?
Mark râse, şi în ziua următoare îi pregăti tatălui său mâncarea lui preferată de cartofi la cuptor.
- Ei, asta zic şi eu mâncare, spuse Arthur după a treia porţie. Şi să-ţi spun ceva pe gratis, băiete. O găteşti aproape la fel de bine ca maică-ta.
Un an mai târziu, Michelin anunţă restaurantele din toată lumea cărora li se acordase cea de-a treia mult râvnită stea.
The Times îşi anunţa cititorii, pe prima pagină, că Chez Jacques era primul restaurant englezesc căruia i se făcuse vreodată această onoare.
Pentru a sărbători distincţia primită, părinţii lui Mark acceptară în sfârşit să vină la Londra, nu înainte însă ca Mark să le trimită o telegramă în care le spunea că se mai gândeşte dacă acceptă sau nu slujba aceea la British Leyland. Trimise o maşină ca să-i aducă pe părinţii săi şi îi instala într-un apartament la Savoy. În seara aceea, rezervă cea mai bună masă la Chez Jacques în numele lor.
Supa de legume urmată de friptură şi plăcintă cu rinichi, cu un platou de prăjituri la sfârşit nu erau pe table d’hote în seara aceea, dar fură servite pentru oaspeţii de onoare de la masa 17.
Sub influenţa celui mai ales vin, Arthur ajunse curând să sporovăiască vesel cu oricine vroia să-l asculte şi nu se putu abţine să nu-i amintească ospătarului-şef că proprietarul restaurantului era fiul său.
- Nu fii caraghios, Arthur, spuse soţia lui. El ştie acest lucru.
- Drăguţă pereche, părinţii dvs., îi spuse ospătarul-şef patronului său după ce le dusese cafeaua şi-l servise pe Arthur cu un trabuc. Ce-a fost bătrânul înainte de a se pensiona? Bancher, avocat, profesor?
- A, nu, nimic de felul ăsta, spuse Mark liniştit. Şi-a petrecut toată viaţa punând roţi la automobile.
- Dar de ce şi-ar fi pierdut timpul făcând aşa ceva? întrebă chelnerul neîncrezător.
- Pentru că n-a fost atât de norocos să aibă un tată ca al meu, răspunse Mark.
Cei cinci ani petrecuţi împreună cu Sherwood Foresters, dintre care patru ca ofiţer de intendenţă ataşat la un regiment de tancuri nu făcură decât să marcheze soarta lui Arthur după război, în ciuda faptului că sperase că la terminarea acestuia avea să găsească o slujbă mai bine plătită.
Cu toate acestea, la întoarcerea în Anglia el descoperi curând că într-o „ţară plină de recunoştinţă faţă de eroi” slujbele nu erau atât de uşor de găsit, şi deşi nu vroia să se întoarcă la munca pe care o făcuse vreme de cinci ani înainte de declanşarea războiului, aceea de a pune roţi la automobile, după patru săptămâni în care a trăit din ajutorul de şomaj se duse, fără nicio tragere de inimă, să-l vadă pe fostul său şef de la „Triumph”.
- Slujba e a ta dacă vrei, Arthur, îl asigură şeful.
- Şi în viitor?
- Automobilul nu mai este o jucărie pentru cei bogaţi şi excentrici şi nici doar o necesitate pentru oamenii de afaceri, îi răspunse şeful său. De fapt, continuă el, conducerea se pregăteşte pentru momentul în care fiecare familie va avea două automobile.
- Aşa că va fi nevoie de şi mai multe roţi, spuse Arthur deznădăjduit.
- Uite contractul.
Arthur fu angajat în mai puţin de o oră şi după numai câteva zile intrase deja în vechea rutină. La urma urmelor, îi amintea el mereu soţiei sale, nu era nevoie de o diplomă de inginer pentru a înşuruba patru piuliţe la o roată, de o sută de ori într-un schimb.
Arthur acceptă curând faptul că nu va ajunge niciodată mai mult decât ajutor de maistru. Cu toate acestea, fiului său nu-i destinase meseria de ajutor de maistru.
Mark îşi sărbătorise cea de-a cincea aniversare a zilei de naştere înainte ca tatăl lui să apuce măcar să-l vadă, dar din clipa în care Arthur se întoarse acasă, tot ce câştiga era destinat educaţiei băiatului.
Arthur era hotărât ca Mark să nu sfârşească muncind toată viaţa într-un atelier al unei fabrici de automobile.
Începu să lucreze ore suplimentare pentru a câştiga destui bani ca să-i poată asigura băiatului meditaţii la matematică, cultură generală şi engleză. Se simţi recompensat când băiatul termină şcoala elementară şi câştiga un loc la King Henry VIII Grammar School, şi nu fu înşelat în aşteptări, căci Mark continuă să ia numai note bune, iar doi ani mai târziu absolvi liceul cu brio.
Arthur încercă să nu-şi arate dezamăgirea când, la a optsprezecea aniversare a zilei de naştere, Mark îl anunţă că nu vroia să meargă la universitate.
- Atunci ce fel de carieră ai de gând să faci, băiete? întrebă Arthur.
- Am făcut o cerere să mă angajez la tine la atelier îndată ce termin şcoala.
- Dar de ce ai...
- De ce nu? Majoritatea prietenilor mei care termină anul acesta au fost deja acceptaţi de „Triumph” şi abia aşteaptă să înceapă lucrul.
- Cred că ţi-ai pierdut minţile.
- Ei, haide, tată. Leafa e bună şi tu ai demonstrat că se mai pot câştiga o mulţime de bani lucrând suplimentar. Iar eu nu mă tem de muncă.
- Crezi că mi-am petrecut toţi aceşti ani făcând eforturi să obţii cea mai bună educaţie posibilă numai ca să te las să sfârşeşti, ca şi mine, montând roţi la automobile tot restul vieţii? strigă Arthur.
- Slujba nu constă numai în asta, şi o ştii foarte bine, tată.
- N-ai să mergi acolo decât peste cadavrul meu, spuse tatăl lui. Nu-mi pasă ce fac prietenii tăi, nu-mi pasă decât de tine. Ai putea fi avocat, contabil, ofiţer, chiar şi profesor. De ce să-ţi doreşti să ajungi într-o fabrică de automobile?
- În primul rând e o slujbă mai bine plătită decât cea de profesor, spuse Mark. Profesorul meu de franceză mi-a spus odată că n-o duce aşa de bine ca tine.
- Nu asta contează, băiete...
- Ceea ce contează, tată, este că nu mi se poate cere să-mi petrec tot restul vieţii într-o slujbă care nu-mi place doar ca să-ţi satisfac ţie un capriciu.
- Ei bine, eu n-am de gând să te las să-ţi risipeşti aiurea tot restul vieţii, spuse Arthur, ridicându-se de la masă. Primul lucru pe care-l fac în dimineaţa asta când ajung la serviciu va fi să am grijă ca cererea ta să fie respinsă.
- Nu e cinstit, tată. Am şi eu dreptul să...
Dar tatăl său părăsise deja încăperea şi nu-i mai adresă băiatului niciun cuvânt înainte de a pleca la fabrică.
Mai mult de o săptămână, tatăl şi fiul nu-şi vorbiră unul altuia. Mama lui Mark fu aceea care găsi, în cele din urmă, un compromis. Mark putea să-şi caute orice slujbă care ar fi căpătat încuviinţarea tatălui său, iar după ce ar fi lucrat un an încheiat în acea slujbă putea, dacă mai vroia, să facă o nouă cerere pentru a lucra în fabrică. Tatăl, la rândul lui, nu avea să mai pună niciun obstacol în calea fiului său.
Arthur aprobă din cap. Mark fu şi el de acord, nu prea încântat, cu această soluţie.
- Dar numai dacă lucrezi un an întreg, îl avertiză Arthur solemn.
În acele ultime zile ale vacanţei de vară Arthur îi făcu mai multe sugestii lui Mark, dar băiatul nu arătă niciun fel de entuziasm pentru vreuna din ele.
Mama lui Mark începu să se îngrijoreze că fiul ei va rămâne în cele din urmă fără nicio slujbă până când, într-o seară, ajutând-o la pregătirea cartofilor pentru cină, Mark îi mărturisi că slujba de administrator de hotel i se părea propunerea cea mai puţin neatrăgătoare pe care o primise până atunci.
- Cel puţin vei avea un acoperiş deasupra capului şi vei fi hrănit regulat, spuse mama lui.
- Pariez că ei nu gătesc aşa de bine ca tine, mamă, spuse Mark punând feliile de cartofi în cratiţă. Totuşi, e vorba numai de un an.
În următoarea lună Mark avu mai multe întrevederi la hotelurile din ţinut, dar fără niciun succes. Atunci descoperi tatăl lui că fostul lui sergent era hamal-şef la Savoy: Arthur începu imediat să tragă câteva sfori.
- Dacă băiatul e bun de ceva, îl asigură pe Arthur la o cinzeacă vechiul său camarad de arme, ar putea ajunge hamal-şef sau chiar administrator de hotel.
Arthur păru satisfăcut, deşi Mark încă le mai dădea asigurări prietenilor săi că li se va alătura exact peste un an.
Pe 1 septembrie 1959, Arthur şi Mark Hapgood călătoriră împreună cu autobuzul până la gara din Coventry. Arthur dădu mâna cu băiatul şi îi promise:
- Mama ta şi cu mine vom face un Crăciun special anul acesta, când vei avea primul tău concediu. Şi n-avea grijă, o să fii pe mâini bune cu ’Gent. O să te-nveţe şi el câte ceva. Ia aminte numai să te fereşti de buclucuri.
Mark îi adresă doar un zâmbet uşor, fără să spună nimic, şi se urcă în tren.
- N-ai să regreţi niciodată... fură ultimele cuvinte pe care Mark le mai auzi de la tatăl lui în timp ce trenul pleca din gară.
Mark regretă din clipa în care puse piciorul în hotel.
Ca ajutor de hamal, îşi începea ziua la şase dimineaţa şi termina la şase seara. Avea dreptul la o pauză de cincisprezece minute în cursul dimineţii, o pauză de patruzeci şi cinci de minute la prânz şi încă una de cincisprezece minute după-amiază. După trecerea primei luni, nu-şi mai putea aminti dacă îi fuseseră vreodată acordate toate cele trei pauze în aceeaşi zi şi descoperi repede că nu avea pe nimeni căruia să i se poată plânge.
Datoria lui consta în a căra valizele clienţilor în camerele lor, apoi în a le aduce înapoi când aceştia doreau să plece. Cu o medie de trei sute de clienţi care stăteau în fiecare noapte în hotel, nu avea o clipă de răgaz. Leafa se dovedi a fi jumătate din ceea ce primeau prietenii lui acasă, şi deoarece trebuia să-i dea toate bacşişurile lui hamalului-şef, oricât ar fi lucrat peste program, Mark nu vedea niciun bănuţ în plus.
Singura dată când îndrăznise să-i menţioneze acest lucru hamalului-şef, fusese întâmpinat cu cuvintele: „Vine şi vremea ta, băiete.”
Pe Mark nu-l deranja nici că uniforma nu i se potrivea, nici că avea o cameră de patru metri pătraţi cu vedere spre gara Charing Cross, nici chiar că nu se alegea cu nimic din bacşişuri; ceea cel supăra era că nu putea face nimic pentru a fi pe placul hamalului-şef - oricât s-ar fi ferit de buclucuri.
Sergentul Crawn, care nu vedea în Savoy nimic altceva decât o extindere a vechiului său pluton, n-avea prea mult timp de pierdut cu tinerii de sub comanda sa care nu-şi satisfăcuseră serviciul militar.
- Dar n-aveam vârsta necesară pentru a fi luat în armată, insista Mark. Nimeni dintre cei născuţi după 1939 n-a mai fost recrutat.
- Nu-ţi găsi scuze, băiete.
- Dar nu-mi găsesc scuze, ’Gent. Ăsta-i adevărul.
- Şi nu-mi mai spune „’Gent”. Pentru tine sunt domnul sergent Crawn, şi să nu uiţi asta.
- Da, domnule sergent Crawn.
La sfârşitul fiecărei zile Mark se întorcea în cămăruţa lui cât o cutie, cu patul ei mic, scaunul mic şi cu micul scrin cu sertare, şi cădea lat de oboseală.
Singura fotografie din încăpere - Cavaler râzând - se afla pe calendarul atârnat deasupra patului lui Mark. Data de 1 septembrie 1960 era încercuită cu roşu pentru a-i aminti când îi va fi permis să se alăture prietenilor săi, la fabrica din oraşul natal. În fiecare noapte înainte de a adormi tăia cu o cruce ziua care trecuse, ca un prizonier care scrijeleşte semne pe peretele temniţei.
De Crăciun Mark se întoarse acasă într-un concediu de patru zile, iar când mama sa văzu starea generală în care se afla băiatul, încercă să-l convingă pe tatăl său să-l lase pe Mark să renunţe la slujbă mai devreme; dar Arthur rămase neînduplecat.
- Am făcut o înţelegere. Nu mi se poate cere să-i obţin o slujbă la fabrică dacă el nu e destul de responsabil pentru a-şi ţine partea lui din învoială.
În timpul vacanţei Mark îi aştepta pe prietenii lui la poarta fabricii până când aceştia ieşeau din schimb şi îi asculta povestind cum îşi petreceau week-end-urile urmărind meciuri de fotbal, bând la cârciumă şi dansând la Everly Brothers. Toţi îi arătau înţelegere şi abia aşteptau să li se alăture în septembrie.
- Nu mai sunt decât câteva luni, îi aminti unul dintre ei vesel.
Mult prea curând, Mark se afla deja pe drumul care îl ducea înapoi la Londra, unde continuă să care valize de-a lungul coridoarelor hotelului, o lună după alta.
O dată ce ploaia englezească se mai potoli, începu obişnuita năvală a turiştilor americani. Lui Mark îi plăceau americanii, care îl tratau ca pe un egal şi deseori îi dădeau ca bacşiş câte un shilling, în timp ce alţii i-ar fi dat doar şase pence.
Dar oricât ar fi primit Mark, sergentul Crawn băga totul în buzunar, cu implacabilul „vine şi vremea ta, băiete”.
Unul dintre aceşti americani, pentru care Mark alergase harnic în fiecare zi vreme de două săptămâni, îi dădu la sfârşit o bancnotă de zece shillingi, pe când ieşea pe uşa principală a hotelului.
- Mulţumesc, domnule, spuse Mark.
Se întoarse şi îl văzu în calea sa pe sergentul Crawn.
- Dă-i încoa’, spuse Crawn când americanul nu-i mai putea auzi.
- Asta şi aveam de gând în clipa când te-am văzut, spuse Mark dându-i bancnota superiorului său.
- Nu te gândeai să-ţi însuşeşti ceea ce mi se cuvine mie, nu-i aşa?
- Nu, spuse Mark. Deşi Dumnezeu mi-e martor că i-am câştigat prin muncă.
- Vine şi vremea ta, băiete, spuse sergentul Crawn fără să se gândească prea mult.
- Nu atâta timp cât cineva atât de meschin ca dumneata rămâne în acest post, răspunse Mark aspru.
- Ce-ai spus? întrebă hamalul-şef întorcându-se brusc.
- M-ai auzit de prima dată, ’Gent.
Palma peste ureche îl luă pe Mark prin surprindere.
- Tu, băiete, ţi-ai pierdut slujba. Nimeni, auzi, nimeni nu vorbeşte aşa cu mine.
Sergentul Crawn se întoarse şi porni ţanţoş spre biroul administratorului.
Administratorul hotelului, Gerald Drummond, ascultă versiunea hamalului-şef asupra celor petrecute, apoi îl chemă pe Mark să se prezinte imediat la biroul său.
- Cred că-ţi dai seama că n-am de ales decât să te concediez, fură primele sale cuvinte îndată ce se închise uşa.
Mark privi în sus spre omul înalt, elegant în sacoul lui lung şi negru, cu guler alb şi cravată neagră.
- Îmi daţi voie să vă spun ce s-a întâmplat de fapt, domnule? întrebă el.
Domnul Drummond dădu din cap, apoi îl ascultă fără să-l întrerupă pe Mark povestindu-i versiunea sa despre ce se întâmplase în dimineaţa aceea şi, de asemenea, dezvăluindu-i învoiala făcută cu tatăl său.
- Vă rog, lăsaţi-mă să-mi fac şi ultimele zece săptămâni, sfârşi Mark, sau tatăl meu va spune pur şi simplu că nu mi-am ţinut partea mea de învoială.
- N-am altă slujbă vacantă în momentul ăsta, spuse administratorul. Doar dacă nu vrei să cureţi cartofi timp de zece săptămâni.
- Orice, spuse Mark.
- Atunci prezintă-te la bucătărie mâine dimineaţă la şase. O să-i spun celui de-al treilea bucătar să te aştepte. Dar dacă părerea ta este că hamalul-şef este un zbir, aşteaptă numai până când ai să-l cunoşti pe Jacques, maître chef de cuisine. El n-o să te plesnească peste ureche, o să ţi-o taie cu totul.
Lui Mark nu-i păsa. Era sigur că timp de numai zece săptămâni putea suporta orice, şi la cinci şi jumătate în dimineaţa următoare îşi schimbă uniforma bleumarin cu o tichie albă şi cu nişte pantaloni cu pătrăţele albe şi albastre, apoi se prezentă la noua lui slujbă.
Spre surpriza lui, bucătăria ocupa aproape întreg subsolul hotelului şi forfota era mai mare decât în hol.
Cel de-al treilea bucătar îl aşeză într-un colţ al bucătăriei, lângă un munte de cartofi, un vas cu apă rece şi un cuţit ascuţit. Mark curăţă cartofi pentru micul dejun, prânz şi cină şi adormi în seara aceea în patul său fără să mai aibă nici măcar energia necesară pentru a mai tăia o zi din calendar.
În prima săptămână nu-l văzu deloc pe vestitul Jacques.
Cu cele şaptezeci de persoane care lucrau în bucătărie, Mark era sigur că putea petrece acolo tot timpul care-i mai rămăsese fără ca cineva să-i observe prezenţa.
În fiecare dimineaţă la şase începea să cureţe cartofii, pe care îi dădea apoi unui tânăr slăbănog şi neîndemânatic pe nume Terry, care, la rândul său, îi tăia felii sau cubuleţe conform instrucţiunilor bucătarului terţ pentru meniul zilei.
Luni - sote, marţi - piure, miercuri - franţuzeşti, joi - la cuptor, vineri - prăjiţi, sâmbătă - crochete... Mark căpătă repede o obişnuinţă care-i permitea să aibă un avans mare faţă de Terry şi era deci ferit de orice necazuri.
Privindu-l mai mult de o săptămână pe Terry cum îşi făcea treaba, Mark era sigur că i-ar fi putut arăta tânărului ucenic cum să-şi uşureze munca, într-un mod destul de simplu, dar se hotărî să-şi ţină gura: deschizând-o, n-ar fi făcut decât să-şi atragă mai multă bătaie de cap, şi era convins că directorul nu i-ar mai fi dat o a doua şansă.
Mark descoperi că Terry rămânea întotdeauna mult în urmă la plăcinta cu carne de miel de marţea şi la cartofii la cuptor de joia.
Din când în când bucătarul terţ venea să se plângă şi atunci se uita la Mark pentru a se asigura că nu el era acela care ţinea procesul în loc. Mark avea grijă ca întotdeauna să aibă un ciubăr de cartofi curăţaţi alături, aşa că scăpa de control.
În prima dimineaţă de joi din august (cartofi la cuptor) Terry se tăie la degetul arătător. Sângele ţâşni peste toţi cartofii tăiaţi felii şi peste masa de lemn, în timp ce băiatul începu să ţipe isteric.
- Scoateţi-l de aici! auzi Mark vocea lui Jacques, maître chef de cuisine, peste zgomotul bucătăriei, în timp ce acesta venea spre ei ca o furtună.
- Şi tu, spuse el arătând spre Mark, şterge murdăria şi începe tai restul cartofi. Am opt sute clienţi flămânzi care încă aşteaptă fie hrăniţi.
- Eu? spuse Mark nevenindu-i să creadă. Dar...
- Da, tu. Nu poţi face treabă mai proastă decât idiot care cheamă la el ucenic de bucătar şi taie deget.
Bucătarul se îndepărtă iar Mark o porni fără nicio tragere de inimă spre masa la care lucrase Terry. Nu-i venea să protesteze, căci calendarul îi reamintea că nu mai avea decât douăzeci şi cinci de zile.
Mark se apucă de treaba pe care o făcuse de atâtea ori pentru mama sa. Feliile curate, netede; erau tăiate cu o îndemânare pe care Terry n-ar fi învăţat niciodată s-o stăpânească. La sfârşitul zilei, deşi extenuat, Mark nu se mai simţea chiar atât de obosit ca altă dată.
În seara aceea la oră unsprezece, maître chef de cuisine îşi aruncă tichia de pe cap şi ieşi pe uşile batante, un semn pentru toată lumea că puteau şi ei să părăsească bucătăria îndată ce şi-ar fi terminat toate treburile.
Câteva secunde mai târziu uşile se dădură din nou de perete şi bucătarul dădu buzna înăuntru. Se uită cu atenţie prin bucătărie şi toată lumea aştepta să vadă ce va face în continuare. Găsind ceea ce căuta, se duse direct la Mark.
„O, Dumnezeule”, gândi Mark, „o să mă omoare.”
- Cum cheamă la tine? întrebă bucătarul.
- Mark Hapgood, domnule, reuşi el să îngaime.
- Pierdut vremea la cartofi, Mark Hapgood, spuse bucătarul. Începi legume dimineaţa. Prezenţa la şapte. Dacă acel cretin cu jumate deget întoarce, pune curăţat la cartofi.
Bucătarul se răsuci pe călcâie înainte ca Mark să poată măcar răspunde. Îl îngrozea gândul că va trebui să petreacă trei săptămâni în mijlocul bucătăriei, mereu sub ochii acelui maître chef de cuisine, dar îşi dădea seama că n-avea nicio alternativă.
În dimineaţa următoare Mark ajunse la şase de teamă să nu întârzie şi timp de o oră privi cum erau descărcate legumele proaspete aduse de la piaţa Covent Garden.
Responsabilul cu aprovizionarea verifica atent fiecare ladă, respingând mai multe înainte de a semna o chitanţă prin care se arăta că hotelul primise legume în valoare de peste trei mii de lire. O zi obişnuită, îl asigură el pe Mark.
Maître chef de cuisine apăru cu câteva minute înainte de şapte şi jumătate, controlă meniurile şi îi spuse lui Mark să cureţe varza de Bruxelles şi fasolea şi să scoată frunzele ofilite ale verzelor.
- Dar nu ştiu cum, răspunse Mark onest.
Îi simţea pe ceilalţi ucenici din bucătărie îndepărtându-se uşor de el.
- Atunci învăţ eu la tine, mormăi bucătarul. Probabil singurul lucru care trebuie înveţi este că dacă vrei fii bun bucătar, trebuie ştii face orice treabă în bucătărie, chiar curăţat la cartofi.
- Dar eu vreau să fiu... începu Mark, apoi se răzgândi.
Bucătarul părea să nu-l fi auzit, căci se aşeză lângă noul recrut. Toată lumea din bucătărie privea cu sufletul la gură cum îi dădea bucătarul lui Mark noţiunile de bază ale tăiatului în bucăţi, cubuleţe şi felii.
- Şi aminteşte deget la celălalt idiot, spuse bucătarul în încheierea lecţiei, înmânându-i lui Mark cuţitul ascuţit. Poate urma al tău.
Mark începu să taie cu atenţie morcovii, apoi varza de Bruxelles, îndepărtând primul strat de frunze înainte de a tăia cotorul cu o mişcare fermă. Apoi trecu la curăţatul şi tăiatul fasolei. Încă o dată descoperi că se putea adapta destul de uşor cerinţelor bucătarului-şef.
La sfârşitul fiecărei zile, după ce bucătarul-şef pleca, Mark rămânea să-şi ascută toate cuţitele pregătindu-se pentru dimineaţa următoare, şi nu-şi părăsea locul de muncă până când acesta nu sclipea de curăţenie.
În cea de-a şasea zi, după un scurt semn aprobativ din partea bucătarului-şef, Mark înţelese că probabil se descurca destul de bine. În sâmbătă următoare simţea că stăpâneşte ştiinţa simplă a pregătirii legumelor şi se trezi că începe să fie fascinat de ceea ce făcea bucătarul-şef.
Deşi Jacques doar arareori se adresa cuiva când trecea prin bucătărie, cu excepţia faptului că-şi mormăia aprobarea sau dezaprobarea - cea din urmă mult mai adesea - Mark învăţă repede să-i anticipeze dorinţele. În scurt timp el începu să simtă că făcea parte dintr-o echipă - deşi era perfect conştient de faptul căera cel mai proaspăt recrut.
Săptămână următoare, în ziua liberă a ajutorului de bucătar-şef, lui Mark i se dădu voie să aranjeze legumele gătite în vase şi petrecu câtva timp făcând fiecare fel de mâncare să arate pe cât de gustos, pe atât de atrăgător.
Bucătarul-şef nu numai că observă, dar chiar îşi murmură suprema apreciere: „Bon”.
În ultimele lui săptămâni la Savoy, Mark nu mai aruncă nici măcar o privire la calendarul de deasupra patului.
Într-o joi dimineaţa veni un mesaj de la directorul adjunct ca Mark să se prezinte la biroul lui de îndată ce va putea.
Mark uitase complet că era 31 august - ultima lui zi.
Tăie zece lămâi în sferturi, apoi termină de preparat cele patruzeci de platouri cu felii subţiri de somon afumat care încheiau primul fel al unei mese de nuntă. Privi cu mândrie rezultatul eforturilor sale, apoi îşi împacheta şorţul şi plecă să-şi ia hârtiile şi ultimul salariu.
- Unde-ţi închipui că duci? întrebă bucătarul-şef ridicând privirea.
- Plec, spuse Mark. Înapoi la Coventry.
- Atunci vedem luni. Meriţi zi liberă.
- Nu, plec acasă definitiv, spuse Mark.
Bucătarul se opri din controlul pe care-l făcea feliilor de carne de vacă ce aveau să compună felul al doilea de la petrecerea de nuntă.
- Pleci? repetă el, ca şi cum n-ar fi înţeles cuvântul.
- Da. Mi-am încheiat anul şi acum plec acasă să lucrez.
- Sper că găsit un hotel de mâna întâi, spuse bucătarul-şef cu real interes.
- Nu merg să lucrez într-un hotel.
- Un restaurant, poate?
- Nu, intenţionez să capăt o slujbă la „Triumph”.
Bucătarul păru uluit pentru o clipă, nefiind sigur dacă era de vină engleza lui sau băiatul îşi bătea joc de el.
- Ce este... „Triumph”?
- Un loc unde se fac automobile.
- Vei face automobile?
- Nu un automobil întreg, dar eu le voi pune roţi.
- Pui automobile la roţi? spuse bucătarul nevenindu-i să creadă.
- Nu, râse Mark. Roţi la automobile.
Bucătarul-şef părea încă nesigur.
- Deci vei găti pentru muncitorii de la automobile?
- Nu. După cum v-am explicat, eu voi monta roţile la automobile, spuse Mark rar, articulând fiecare cuvânt.
- Asta nu posibil.
- O, ba da, este posibil, replică Mark. Şi am aşteptat un an întreg să demonstrez asta.
- Dacă ţi-aş oferi post de bucătar, răzgândeşti la tine? întrebă încet bucătarul-şef.
- De ce aţi face asta?
- Fiin’că ai talent în degetele alea. Cu timpul, cred că poţi deveni bucătar-şef, chiar bun bucătar-şef.
- Nu, mulţumesc. Mă duc la Coventry să lucrez alături de colegii mei.
Bucătarul şef dădu din umeri.
- Tant pis, spuse, şi, fără să-i mai arunce nicio privire, se întoarse la cratiţa cu carne de vacă. Mângâie cu privirea platourile cu somon afumat.
- Un talent irosit, adăugă el după ce uşile batante se închiseseră în urma potenţialului său protejat.
Mark îşi încuie camera, azvârli calendarul în coşul de gunoi şi se întoarse la hotel să-şi predea hainele de bucătărie administratorului.
Gestul final fu să-i înapoieze cheia de la camera sa directorului adjunct.
- Leafa dumitale, cărţile de credit, şi adeverinţa de impozit. A, şi bucătarul-şef a telefonat să spună că ar fi încântat să-ţi dea o recomandare, spuse directorul adjunct. N-aş putea spune că asta se întâmplă în fiecare zi.
- N-o să am nevoie de ea acolo unde mă duc eu, spuse Mark. Dar, oricum, mulţumesc.
Porni spre gară în pas vioi, cu mica şi ponosita lui valiză balansându-se pe lângă el, dar descoperi că fiecare pas dura ceva mai mult decât precedentul. Când ajunse la Euston găsi peronul 7 şi începu să se plimbe de-a lungul lui, uitându-se din când în când la ceasul mare de deasupra casei de bilete.
Urmări mai întâi un tren, apoi un altul, plecând din gară cu destinaţia Coventry. Îşi dădea seama că în gară se întuneca pe măsură ce umbrele începură să se strecoare prin peretele de sticlă al sălii de aşteptare. Deodată, se întoarse şi o porni înapoi cu paşi repezi.
Dacă se grăbea mai putea ajunge la timp ca să-l ajute pe bucătarul-şef să pregătească cina din seara aceea.
Mark se pregăti cu Jacques le Renneu cinci ani. Legumelor le-au urmat sosurile, preparatelor din peşte cele din carne de pasăre, celor din carne acelea de patiserie.
După opt ani la Savoy fu numit bucătar-şef adjunct şi învăţase atât de mult de la mentorul său, încât clienţii obişnuiţi nu mai puteau spune cu siguranţă când era ziua liberă a bucătarului-şef.
Doi ani mai târziu Mark deveni maestru bucătar, iar când în 1971 lui Jacques i se oferi ocazia de a se întoarce la Paris să preia bucătăriile de la George Cinq - care era la Paris cam ceea ce este Harrods la Londra - Jacques acceptă, dar numai cu condiţia ca Mark să-l însoţească.
- Este în altă direcţie decât Coventry, îl avertiză Jacques, şi în orice caz ei sigur oferă la tine slujba mea de la Savoy.
- Mai bine vin şi eu, altfel „broscoii” ăia n-or să capete niciodată o masă ca lumea.
- „Broscoii” ăia vor şti întotdeauna când e ziua mea liberă.
- Da, şi vor face şi mai multe rezervări, sugeră Mark râzând.
Nu avea să treacă mult până când parizienii aveau să vină buluc la George Cinq, nu ca să-şi odihnească minţile obosite, ci ca să savureze mâncărurile echipei formate din cei doi bucătari.
Când Jacques îşi serbă cea de-a şaizeci şi cincea aniversare, conducerea marelui hotel nu trebui să caute prea departe pentru a-i numi succesorul.
- Primul englez care a ajuns vreodată maître chef de cuisine la George Cinq, spuse Jacques, ridicând un pahar de şampanie la banchetul lui de adio. Cine ar putea crede? Bineînţeles, va trebui să-ţi schimbi numele în Marc pentru a deţine o asemenea poziţie.
- Nu se va întâmpla nici una, nici alta, spuse Mark.
- Ba se va întâmpla, pentru că te-am recomandat eu.
- Atunci am să refuz.
- Te duci să pui automobile la roţi, peut-etre? întrebă Jacques în derâdere.
- Nu, dar am găsit un mic restaurant pe Rive Gauche. Numai cu economiile mele nu-mi prea pot permite să plătesc chiria, dar cu ajutorul dumitale...
Localul Chez Jacques se deschise pe rue du Plaisir, pe Rive Gauche, la 1 mai 1982 - şi nu trecu mult până când clienţii care veneau din principiu la George Cinq îşi transferară opţiunile.
Reputaţia lui Mark se extinse pe măsură ce cei doi bucătari încercară „la nouvelle cuisine” şi în scurt timp, ca să poţi avea o masă rezervată la restaurant cu mai puţin de trei săptămâni înainte, trebuia să fii ori star de cinema ori ministru cu portofoliu.
În ziua în care Michelin conferi cea de-a treia stea restaurantului Chez Jacques, Mark, cu binecuvântarea lui Jacques, hotărî să-şi deschidă al doilea local. Presa şi clienţii începură atunci să se certe între ei pentru a decide care dintre restaurante era mai bun. Foile de rezervări arătau clar că în opinia consumatorilor nu era nicio diferenţă.
Când în octombrie 1986 Jacques muri, la vârsta de şaptezeci şi unu de ani, criticii restaurantelor scriseră plini de convingere că standardele aveau să scadă.
Un an mai târziu, aceiaşi ziarişti trebuiră să admită că unul dintre primii cinci mari bucătari ai Franţei venise dintr-un orăşel din mijlocul Marii Britanii, al cărui nume nici măcar nu-l puteau pronunţa.
Moartea lui Jacques nu făcu decât să înteţească dorul lui Mark de ţara natală, şi când citi în Daily Telegraph despre proiectul extinderii construcţiilor în Covent Garden, îi telefonă agentului imobiliar pentru a afla mai multe detalii.
Cel de-al treilea restaurant al lui Mark fu deschis în inima Londrei la 11 februarie 1987.
De-a lungul anilor, Mark Hapgood călătorise adesea la Coventry pentru a-şi vedea părinţii. Tatăl lui se pensionase de multă vreme, dar Mark tot nu reuşea să convingă pe vreunul dintre părinţii săi să vină la Paris pentru a-i testa eforturile culinare. Dar acum, că deschisese un restaurant în capitala ţării, spera să-i atragă.
- N-avem de ce să mergem până la Londra, spunea mama lui, punând masa. Găteşti pentru noi de câte ori vii acasă şi citim în ziare despre succesele tale. Oricum tatăl tău nu mai e atât de sigur pe picioare.
- Cum numeşti asta, fiule? întrebă tatăl lui câteva minute mai târziu, când friptura de miel cu nuci, înconjurată de morcovi noi fu pusă în faţa lui.
- Nouvelle cuisine.
- Şi oamenii dau bani mulţi pe asta?
Mark râse, şi în ziua următoare îi pregăti tatălui său mâncarea lui preferată de cartofi la cuptor.
- Ei, asta zic şi eu mâncare, spuse Arthur după a treia porţie. Şi să-ţi spun ceva pe gratis, băiete. O găteşti aproape la fel de bine ca maică-ta.
Un an mai târziu, Michelin anunţă restaurantele din toată lumea cărora li se acordase cea de-a treia mult râvnită stea.
The Times îşi anunţa cititorii, pe prima pagină, că Chez Jacques era primul restaurant englezesc căruia i se făcuse vreodată această onoare.
Pentru a sărbători distincţia primită, părinţii lui Mark acceptară în sfârşit să vină la Londra, nu înainte însă ca Mark să le trimită o telegramă în care le spunea că se mai gândeşte dacă acceptă sau nu slujba aceea la British Leyland. Trimise o maşină ca să-i aducă pe părinţii săi şi îi instala într-un apartament la Savoy. În seara aceea, rezervă cea mai bună masă la Chez Jacques în numele lor.
Supa de legume urmată de friptură şi plăcintă cu rinichi, cu un platou de prăjituri la sfârşit nu erau pe table d’hote în seara aceea, dar fură servite pentru oaspeţii de onoare de la masa 17.
Sub influenţa celui mai ales vin, Arthur ajunse curând să sporovăiască vesel cu oricine vroia să-l asculte şi nu se putu abţine să nu-i amintească ospătarului-şef că proprietarul restaurantului era fiul său.
- Nu fii caraghios, Arthur, spuse soţia lui. El ştie acest lucru.
- Drăguţă pereche, părinţii dvs., îi spuse ospătarul-şef patronului său după ce le dusese cafeaua şi-l servise pe Arthur cu un trabuc. Ce-a fost bătrânul înainte de a se pensiona? Bancher, avocat, profesor?
- A, nu, nimic de felul ăsta, spuse Mark liniştit. Şi-a petrecut toată viaţa punând roţi la automobile.
- Dar de ce şi-ar fi pierdut timpul făcând aşa ceva? întrebă chelnerul neîncrezător.
- Pentru că n-a fost atât de norocos să aibă un tată ca al meu, răspunse Mark.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu