Crima perfectă, Jeffrey Archer

   

            Dacă nu m-aș fi răzgândit în seara aceea, n-aș fi aflat adevărul niciodată.

    Nu puteam crede că ea se culcase cu un alt bărbat, că mă mințise spunându-mi că mă iubea - și că aş putea fi pe locul al doilea sau chiar al treilea în inima ei.

    Carla îmi telefonase la birou în timpul zilei, ceea ce îi spusesem să nu facă, dar cum o prevenisem să nu mă sune nici acasă, nu prea avea de ales. După cum a reieşit, nu vroia decât să mă anunţe că nu va putea să ia parte la ceea ce francezii numesc în mod atât de potrivit „cinq a sept”.
    Trebuia să-şi viziteze sora din Fulham, care se îmbolnăvise, mi-a explicat.

    Eram dezamăgit. Fusese din nou o zi deprimantă, iar acum mi se cerea să renunţ la singurul lucru care ar fi făcut-o suportabilă.

   - Parcă nu te prea înţelegeai cu sora ta, am spus, acru.
   La capătul celălalt al firului nu s-a auzit câteva clipe niciun răspuns. În cele din urmă, Carla a întrebat:
   - Ne vedem marţea viitoare, la ora obişnuită?
  - Nu ştiu dacă o să se poată, am spus. Te sun eu luni, când o să ştiu ce program am.
   Am pus receptorul în furcă.
   Plictisit, i-am telefonat soţiei mele s-o anunţ că pornesc spre casă - asta o făceam de obicei de la cabina telefonică din apropierea locuinţei Carlei. Era o şmecherie pe care o foloseam adesea pentru a o face pe Elizabeth să creadă că ştie unde mă aflu în fiecare moment al zilei.
   Majoritatea personalului plecase, aşa că mi-am strâns câteva hârtii la care puteam lucra şi acasă. De când ne preluase noua companie, cu şase luni în urmă, conducerea nu numai că îl concediase pe celălalt contabil, dar se aştepta să acopăr şi treburile acestuia, pe lângă ale mele.
    Nu prea mă aflam într-o poziţie în care să mă pot plânge, căci noul meu şef îmi explicase mai mult decât clar că dacă nu-mi convenea situaţia eram liber să-mi caut de lucru în altă parte.
   Aş fi putut face şi asta, dar nu-mi imaginam că există multe firme dispuse să angajeze un om care atinsese acea vârstă magică, undeva între cea la care eşti căutat şi cea la care eşti disponibil.
   În timp ce ieşeam din parcare şi mă înscriam în aglomeraţia specifică orei de vârf, am început să regret că fusesem atât de aspru cu Carla. La urma urmelor, rolul de „cealaltă” nu era chiar cel mai plăcut pentru ea. Sentimentul de vinovăţie persista, astfel că atunci când am ajuns la colţul cu Sloane Square, am sărit din maşină şi am traversat strada în fugă.
  - Doisprezece trandafiri, am spus, bâjbâind după portofel.
   Un individ care probabil că-şi câştiga existenţa de pe urma îndrăgostiţilor mi-a ales, fără niciun comentariu, doisprezece boboci închişi. Ideea mea nu vădea cine ştie ce imaginaţie, dar Carla va şti, cel puţin, că mi-am dat silinţa.
   M-am îndreptat spre locuinţa ei, sperând că nu plecase încă la soră-sa, că poate vom avea timp chiar să bem ceva repede. Apoi mi-am amintit că-i spusesem deja soţiei mele că pornisem spre casă.
   O întârziere de câteva minute putea fi explicată printr-o blocare a circulaţiei, dar această scuză cusută cu aţă albă nu mă prea putea acoperi şi în cazul în care aş fi rămas să beau ceva.

            Când am ajuns la Carla, am dat de obişnuita problemă de a găsi un loc de parcare, până când am zărit un loc liber în care numai bine încăpea un Rover, vizavi de papetărie. Am oprit şi tocmai mă pregăteam să intru cu spatele acolo, când am observat un bărbat care ieşea din blocul ei.
   Nu i-aş fi acordat nicio atenţie dacă nu l-ar fi urmat şi Carla, în clipa următoare. Stătea acolo, în uşă, îmbrăcată într-o rochie de casă albastră, lejeră. S-a aplecat înainte pentru a-i da vizitatorului un sărut care cu greu ar fi putut fi descris drept frăţesc. În timp ce ea închidea uşa, am dus maşina după colţ şi am parcat-o.
   L-am privit pe individ prin oglinda retrovizoare traversând strada, intrând într-o tutungerie şi reapărând, câteva momente mai târziu, cu un ziar de seară şi cu ceva ce semăna cu un pachet de ţigări.
   S-a dus la maşina lui, un BMW albastru, s-a oprit pentru a lua un tichet de parcare de pe parbriz şi a părut că înjură. Cât timp stătuse BMW-ul ăla acolo? Începeam chiar să mă întreb dacă tipul fusese cu Carla atunci când îmi telefonase să-mi spună să nu vin.
   Omul s-a urcat în BMW, şi-a pus centura de siguranţă, şi-a aprins o ţigară, apoi a plecat. I-am luat locul în parcare, aşa cum şi el îmi luase femeia. Nu consideram că schimbul era echitabil.
   M-am uitat în susul şi în josul străzii, cum făceam întotdeauna înainte de a ieşi din maşină şi a mă îndrepta spre bloc. Era deja întuneric şi nimeni nu m-a băgat în seamă. Am apăsat pe butonul soneriei pe care scria „Moorland”.
   Când Carla a deschis uşa din faţă a apartamentului ei, situat la parter, am fost întâmpinat cu un zâmbet uriaş care s-a transformat repede într-o expresie încruntată, apoi, la fel de repede, din nou în zâmbet.
   Primul zâmbet îi fusese destinat probabil tipului cu BMW-ul. Mă întrebasem adesea de ce nu vroia să-mi dea o cheie de la uşa din faţă.
   Am privit fix în ochii albaştri care mă fermecaseră pentru întâia oară cu atât de multe luni în urmă. În ciuda zâmbetului ei, ochii aceia dezvăluiau acum o răceală pe care n-o mai văzusem niciodată înainte.
   Apoi a deschis uşa de la camera de zi şi m-a poftit înăuntru. Am observat că pe sub rochia de casă purta neglijeul rubiniu pe care i-l făcusem cadou de Crăciun. O dată ajuns înăuntru, m-am trezit plimbându-mi privirile cercetător prin camera pe care o cunoşteam atât de bine.
   Pe masa de sticlă din mijlocul camerei se afla ceaşca de cafea cu „Snoopy” din care beam de obicei, goală. Lângă ea se afla cana Carlei, goală şi ea, şi doisprezece trandafiri aranjaţi într-o vază. Bobocii tocmai începeau să se deschidă.
   Am fost întotdeauna iute la mânie, iar la vederea florilor mi-a fost imposibil să-mi ascund furia.
   - Şi cine-i tipul care tocmai a plecat? am întrebat.
   - Un agent de asigurări, a răspuns ea, luând ceştile de pe masă.
   - Şi ce-ţi asigură? am întrebat. Viaţa amoroasă?
   - De ce presupui în mod automat că e amantul meu?
   Începuse să ridice vocea.
  - Întotdeauna îţi bei cafeaua cu un agent de asigurări îmbrăcată în neglijeu? Ca să nu mai spun că e vorba de neglijeul meu.
   - O să-mi beau cafeaua cu cine poftesc, a spus ea, şi o să mă îmbrac cu ce poftesc, mai ales atunci când tu te grăbeşti să ajungi acasă, la soţia ta.
   - Dar am vrut să vin la tine...
  - Şi apoi să te întorci la soţia ta. În orice caz, îmi spui mereu că trebuie să am viaţa mea şi să nu depind de tine, a adăugat, un argument pe care Carla se sprijinea adesea atunci când avea ceva de ascuns.
   - Ştii că nu mi-e chiar atât de uşor.
   - Ştiu că ţi-e destul de uşor să sari în patul meu de câte ori ai chef. Doar la asta sunt bună, nu-i aşa?
   - Nu e drept.
   - Nu e drept? Nu sperai la întâlnirea obişnuită de la şase, ca să poţi fi acasă la şapte, tocmai la timp ca să cinezi cu Elizabeth?
   - N-am mai făcut dragoste cu nevastă-mea de ani de zile! am răcnit.
   - Asta o spui tu, a şuierat ea, cu dispreţ.
   - Ţi-am fost absolut fidel.
   - Ceea ce înseamnă, presupun, că şi eu trebuie să-ţi fiu ţie, totdeauna?
   - Încetează să te comporţi ca o târfă.
   Ochii Carlei au aruncat fulgere în clipa în care a făcut un salt înainte şi m-a plesnit peste faţă cu toată forţa de care era în stare.
 
               Eram încă uşor dezechilibrat când a ridicat mâna a doua oară, dar, când a venit balansându-se spre mine, am oprit-o şi am reuşit chiar să o împing în spate, spre cămin. Şi-a revenit repede şi s-a repezit din nou spre mine.
   Într-un moment de furie necontrolată, exact în clipa în care se pregătea să sară la mine, am strâns pumnul şi m-am aplecat spre ea. Am lovit-o în bărbie; ea s-a rostogolit pe spate din cauza impactului.
   Am văzut-o întinzând o mână ca să-şi amortizeze căderea. Dar înainte de a avea timp să se ridice din nou şi să riposteze, m-am întors şi am ieşit, trântind uşa apartamentului după mine.
   Am alergat de-a lungul coridorului afară, în stradă, am sărit în maşină şi am plecat în viteză. Nu cred că stătusem cu ea mai mult de zece minute. Deşi simţisem pornirea de a o ucide în momentele acelea, am început să regret că o lovisem încă înainte de a ajunge acasă.
    De două ori am fost chiar cât pe ce să mă întorc. Toate lucrurile de care se plânsese erau juste şi mă întrebam dacă voi avea curajul s-o sun de acasă. Deşi Carla şi cu mine eram amanţi de numai câteva luni, trebuie să fi ştiut cât de mult ţineam la ea.
    Dacă Elizabeth avusese de gând să zică ceva în legătură cu întârzierea mea, s-a răzgândit în momentul în care i-am întins trandafirii. A început să-i aranjeze într-o vază, în timp ce eu mi-am turnat un whisky generos.
   Mă aşteptam ca ea să spună ceva, pentru că mi se întâmpla foarte rar să beau înainte de masă, dar părea preocupată de flori. Deşi mă hotărâsem deja să-i telefonez Carlei şi să încerc să-mi cer scuze, mi-am zis că n-o puteam face de acasă. În orice caz, dacă aşteptam până dimineaţa, când aveam să mă întorc la birou, poate se mai liniştea un pic între timp.
   A doua zi m-am trezit devreme şi am rămas în pat gândindu-mă ce formă ar trebui să ia scuzele mele. Am hotărât s-o invit la prânz în acel bistro franţuzesc care-i plăcea atât de mult, la jumătatea drumului dintre biroul meu şi al ei. Carlei îi plăcea întotdeauna să mă întâlnească la mijlocul zilei, când ştia că nu o invit ca să facem dragoste.

           După ce m-am bărbierit şi m-am îmbrăcat, m-am dus să-mi iau micul dejun cu Elizabeth.
   Am deschis ziarul, ca de obicei, şi văzând că nu era nimic interesant pe prima pagină, am căutat rubrica financiară. Acţiunile companiei scăzuseră din nou, confirmând pronosticurile pesimiste pentru profiturile interimare. Probabil că se vor pierde milioane întregi din valoarea acţiunilor noastre, ca urmare a unei publicităţi atât de proaste. Ştiam deja că atunci când va trebui să publicăm bilanţul anual va fi un miracol dacă întreprinderea nu se va declara în pierdere.
   După ce am dat pe gât şi a doua ceaşcă de cafea mi-am sărutat soţia pe obraz şi m-am îndreptat spre maşină. În clipa aceea am hotărât că era mai bine să-i las Carlei un bilet în cutia de scrisori decât să suport jena pe care mi-ar fi provocat-o un telefon.
   „Iartă-mă”, am scris. „La Marcel’s, la ora unu. Sole Veronique, într-o vineri. Cu dragoste, Casanova.” Îi scriam rar Carlei, iar când o făceam, semnam întotdeauna cu porecla aleasă chiar de ea.
   Am făcut un scurt ocol pentru a putea trece pe la ea, dar am fost reţinut într-un blocaj de circulaţie. Când m-am apropiat de blocul ei am observat că blocajul fusese provocat de un accident. Trebuie să fi fost unul destul de serios, pentru că o ambulanţă bloca cealaltă parte a drumului şi întârzia fluxul vehiculelor care treceau pe acolo.
    Un agent de circulaţie încerca să se facă util dar nu reuşea decât să încetinească şi mai mult lucrurile. Era evident că avea să fie imposibil de parcat undeva în apropierea locuinţei Carlei, aşa că m-am resemnat că o voi suna de la birou. Nu-mi surâdea perspectiva.
   Am simţit un gol în stomac câteva momente mai târziu, când am văzut că ambulanţa era parcată la numai câţiva metri de uşa blocului ei. Ştiam că este iraţional, dar am început să mă tem de ce era mai rău.
   Am încercat să mă conving că probabil era un accident de circulaţie care n-avea nimic de-a face cu Carla.
   Atunci am observat maşina de poliţie înghesuită în spatele ambulanţei.

         Când am ajuns în dreptul celor două vehicule am văzut că uşa blocului Carlei era larg deschisă. Un bărbat într-un halat alb a ieşit în fugă şi a deschis uşile din spate ale ambulanţei.
   Am oprit maşina pentru a observa mai atent ce se întâmplă, sperând ca tipul din spatele meu să nu devină nerăbdător.
   Şoferii care veneau din direcţie opusă ridicau o mână pentru a-mi mulţumi că-i las să treacă. M-am gândit că aş putea să las vreo zece-doisprezece până să înceapă cineva să protesteze. Agentul de circulaţie mă ajuta, făcându-le semn să treacă.
   Apoi a apărut o targă la capătul coridorului. Doi sanitari în uniformă duceau un cadavru acoperit, pe care l-au aşezat în spatele ambulanţei. N-am putut vedea faţa, pentru că era acoperită de cearşaf, dar un al treilea individ, care nu putea fi decât inspector de poliţie, păşea imediat în urma tărgii.
   Avea în mână o pungă de plastic, în care am putut distinge un veşmânt roşu ce părea să fie neglijeul pe care i-l dăruisem Carlei.
   Mi-am vomitat micul dejun pe scaunul de lângă mine, rămânând apoi cu capul pe volan. O clipă mai târziu, au închis uşile ambulanţei, o sirenă a început să sune şi agentul de circulaţie mi-a făcut semn să pornesc. Ambulanţa a plecat repede, iar omul din spatele meu a început să claxoneze. El nu era, la urma urmei, decât un trecător inocent. Am pornit maşina brusc, iar mai târziu n-am putut să-mi amintesc nicio bucată din drumul până la birou.
   O dată ajuns la locul de parcare de la serviciu am făcut curat cât am putut mai bine pe scaunul din faţă şi am lăsat un geam deschis, după care am luat liftul până la toaleta de la etajul şapte. Am rupt invitaţia la masă către Carla în bucăţele mici şi le-am aruncat în closet.
    Am intrat în biroul meu de la etajul doisprezece puţin după opt şi jumătate, unde l-am găsit pe directorul managerial plimbându-se de colo până colo prin faţa mesei mele de lucru, aşteptându-mă, în mod evident, pe mine. Uitasem că era vineri şi întotdeauna vroia să aibă ultimele cifre pentru a le examina.

           În vinerea aceasta a reieşit că mai vroia şi proiectul de buget pentru lunile mai, iunie şi iulie. I-am promis că le va avea pe birou până la prânz. Tot ce-mi doream era puţină linişte dar se părea că nu-mi este permisa.
    De câte ori suna telefonul sau se deschidea uşa, sau chiar numai dacă mi se adresa cineva, mi se oprea inima în loc - îmi imaginam că nu putea fi decât poliţia. Până la prânz terminasem un fel de raport pentru directorul managerial, dar ştiam că o să-l găsească atât nesatisfăcător cât şi inexact. Îndată ce i-am lăsat hârtiile la secretară, am plecat - mai devreme - în pauza de prânz.
   Mi-am dat seama că n-o să fiu în stare să mănânc nimic, dar cel puţin puteam să pun mâna pe prima ediţie a ziarului Standard şi să văd ce ştiri izbutiseră să culeagă cu privire la moartea Carlei.
   M-am aşezat într-un colţ al localului din cartier, unde ştiam că nu pot fi văzut de la bar. Cu un suc de roşii alături, am început să întorc încet paginile ziarului.
   Nu se afla pe prima pagină. Nu se afla nici pe a doua, a
treia sau a patra pagină. Iar pe pagina a cincea nu-i fusese acordat decât un spaţiu de câteva rânduri. „Domnişoara Carla Moorland, în vârstă de 31 de ani, a fost găsită moartă în apartamentul ei din Pimlico, azi dimineaţă, devreme.” Îmi amintesc că m-am gândit că nu-i aflaseră nici măcar vârsta corectă. „Inspectorul de poliţie Simmons, care a preluat cazul, a spus că a fost făcută o anchetă şi că se aşteaptă raportul medicului legist, dar că până în prezent nu există motive pentru a presupune că ar fi vorba de crimă.”
    După această ştire am reuşit chiar să mănânc puţină supă şi un corn. După ce am mai citit o dată anunţul, m-am întors în parcarea de la serviciu şi am rămas în maşină. Am deschis şi celălalt geam din faţă, pentru a lăsa mai mult aer să pătrundă, apoi am dat drumul la radio, ca să ascult emisiunea World At One. Carla nu era nici măcar menţionată.
    În era împuşcăturilor, a drogurilor, a maladiei SIDA şi a furturilor de lingouri de aur, moartea unei funcţionare din industrie trecuse neobservată de către BBC.
    M-am întors la serviciu şi am găsit pe birou un memoriu conţinând o serie de probleme care-mi fuseseră trimise înapoi de către director, nelăsându-mi nicio umbră de îndoială asupra părerii pe care o avea despre raportul meu.
   Am putut răspunde la toate întrebările şi i-am dat înapoi răspunsurile secretarei înainte de a pleca de la serviciu în seara aceea, în ciuda faptului că mi-am petrecut după-amiaza încercând să mă conving că indiferent ce ar fi produs moartea Carlei trebuie să se fi întâmplat după plecarea mea şi că nu putea avea în niciun caz vreo legătură cu faptul că o lovisem. Dar neglijeul acela roşu îmi tot revenea în minte.
   Era vreo posibilitate ca, prin el, să mi se dea de urmă? Îl cumpărasem la Harrods - fusese o extravaganţă, dar eram sigur că nu putea fi un unicat şi totuşi era singurul cadou serios pe care i-l făcusem vreodată. Dar biletul care-i fusese ataşat... îl distrusese oare Carla? Vor descoperi oare cine era Casanova?
   Am mers direct acasă în seara aceea, conştient că n-o să mai fiu niciodată în stare să trec pe strada pe care locuise Carla. Am ascultat sfârşitul programului PM la radioul din maşină, iar îndată ce am ajuns acasă am deschis televizorul ca să prind ştirile de la ora şase. Am mutat pe Canalul Patru la şapte, şi înapoi pe BBC la nouă. M-am întors pe ITV la zece şi chiar am sfârşit uitându-mă la Newsnight.
    Moartea Carlei, după părerea unanimă a tuturor redacţiilor, trebuie să fi fost mai puţin importantă decât rezultatele meciului de fotbal între echipele Reading şi Walsall din divizia a treia. Elizabeth continua să citească ultima carte pe care o luase de la bibliotecă, ignorând cu totul primejdia în care mă aflam.
    În noaptea aceea am avut un somn agitat, şi îndată ce am auzit punându-mi-se ziarele în cutia de scrisori am coborât în fugă scările ca să citesc titlurile.

       „DUKAKIS NOMINALIZAT DREPT CANDIDAT’, îmi sări în ochi de pe prima pagină a lui The Times.
   M-am trezit întrebându-mă, fără niciun rost, dacă va ajunge vreodată preşedinte. „Preşedintele Dukakis” nu-mi suna prea grozav.
   Am luat Daily Express-ul soţiei mele şi titlul format din şapte cuvinte acoperea toată partea de sus a paginii: „O CEARTA ÎNTRE ÎNDRĂGOSTIŢI DUCE LA CRIMĂ”.
   Mi s-au înmuiat picioarele şi am căzut în genunchi.
   Trebuie să fi oferit o imagine bizară aşa cum stăteam ghemuit pe podea, încercând să citesc paragraful acela introductiv. Nu puteam distinge cuvintele celui de-al doilea paragraf fără ochelari. Am urcat scările poticnindu-mă, cu ziarele în mână, şi mi-am luat ochelarii de pe noptieră.
   Elizabeth încă mai dormea buştean. Cu toate acestea, m-am încuiat în baie, unde am putut citi articolul încet şi fără teama de a fi întrerupt.

        Poliţia consideră acum că moartea unei frumoase secretare din Pimlico, Carla Moorland, 32 de ani, găsită în apartamentul ei ieri dimineaţă devreme, este o crimă.
   Inspectorul de poliţie Simmons de la Scotland Yard, care se ocupă de caz, a considerat la început că moartea Carlei Moorland se datorează unor cauze naturale, dar o radiografie a revelat o falcă fracturată, ceea ce se putea întâmpla în cursul unei lupte.
   Se va face o anchetă pe data de 19 aprilie.
   Menajera domnişoarei Moorland, Maria Lucia (48 de ani), a declarat - în exclusivitate pentru Express - că stăpâna ei se afla împreună cu un prieten când a părăsit apartamentul, la ora cinci în după-amiaza respectivă. O altă martoră, doamna Rita Johnson, care locuieşte în blocul alăturat, a declarat că a văzut un bărbat care ieşise din apartamentul domnişoarei Moorland în jurul orei şase, după care intrase în prăvălia de ziare de peste drum şi apoi plecase cu o maşină.
   Doamna Johnson a adăugat că nu era sigură de marca maşinii, dar că ar fi putut fi un Rover...

   - Dumnezeule, am exclamat, atât de tare încât m-am temut că am trezit-o pe Elizabeth.
   M-am bărbierit şi am făcut un duş rapid, încercând să-mi adun gândurile în acelaşi timp. Eram îmbrăcat şi gata de plecare la serviciu încă înainte ca soţia mea să se fi trezit. Am sărutat-o pe obraz, dar n-a făcut decât să se întoarcă pe partea cealaltă, aşa că i-am mâzgălit un bilet pe care i l-am lăsat pe noptieră, explicându-i că trebuia să mă duc în dimineaţa aceea la birou, deoarece aveam de terminat un raport important.
   Pe drum am recapitulat exact ce aveam să spun. Am reluat totul o dată şi încă o dată. Am ajuns la etajul doisprezece puţin înainte de ora opt şi am lăsat uşa larg deschisă, astfel încât să pot urmări orice mişcare. Eram sigur că mai aveam vreo cincisprezece minute, dacă nu chiar douăzeci, până când mă puteam aştepta să mai sosească altcineva.
   Am trecut în revistă încă o dată tot ce trebuia să spun. Am găsit numărul în cartea de telefon şi l-am mâzgălit pe un petec de hârtie din faţa mea, apoi am scris cinci rânduri cu litere mari de tipar, aşa cum făceam întotdeauna înaintea şedinţelor consiliului de administraţie.
   STAŢIE DE AUTOBUZ
   HAINĂ
   Nr. 19
   BMW
   TICHET
   Apoi am format numărul.
   Mi-am scos ceasul şi l-am pus în faţa mea. Citisem undeva că localizarea unui apel telefonic se putea face în aproximativ trei minute.
   O voce de femeie a spus:
   - Scotland Yard.
   - Cu inspectorul Simmons, vă rog, a fost tot ce m-am aventurat să spun.
   - Pot să-i spun cine-l caută?
   - Nu, aş prefera să nu-mi dau numele.
   - Da, sigur, domnule, a spus ea, evident obişnuită cu astfel de apeluri.
   Din nou s-a auzit sunând. Mi-am simţit gura uscată când o voce de bărbat a spus „Simmons” şi l-am auzit vorbind pe inspector pentru prima oară. Am fost luat prin surprindere văzând că un tip cu un nume atât de englezesc putea avea un accent scoţian atât de puternic.
   - Vă pot ajuta cu ceva? a întrebat.
   - Nu, dar cred că vă pot ajuta eu pe dumneavoastră, am spus, pe un ton liniştit, considerabil mai jos decât cel al vocii mele naturale.
   - Cum mă puteţi ajuta, domnule?
   - Dumneavoastră sunteţi ofiţerul care se ocupă de cazul Carla şi-nu-mai-ştiu-cum?
   - Da, eu sunt. Dar cum mă puteţi ajuta? a repetat el.
   Secundarul arăta că trecuse deja un minut.
   - Am văzut un bărbat ieşind de la ea în seara aceea.
   - Unde vă aflaţi în momentul acela?
   - În staţia de autobuz de pe aceeaşi parte a străzii.
   - Mi-l puteţi descrie?
   Tonul lui Simmons era tot atât de firesc ca şi al meu.
   - Înalt. Un metru optzeci-optzeci şi doi, aş zice. Bine făcut. Purta o haină din acelea care sunt la modă în City... le ştiţi, cele negre cu guler de catifea.
   - Cum puteţi fi atât de sigur în ce priveşte haina? a întrebat inspectorul
   - Îmi era atât de frig acolo, în staţie, aşteptându-l pe 19, că mi-am dorit să fi fost şi eu îmbrăcat aşa.
   - Vă amintiţi ceva anume despre el după ce a ieşit din bloc?
   - Doar că a intrat în tutungeria de vizavi înainte de a se urca în maşină şi de a pleca.
   - Da, atâta ştim şi noi, spuse inspectorul de poliţie. Presupun că nu vă mai amintiţi ce marcă de maşină era?
   Trecuseră deja două minute şi am început să urmăresc secundarul cu mai multă atenţie.
   - Cred că era un BMW, am spus.
  - Vă amintiţi şi culoarea?
  - Nu, era prea întuneric pentru asta.
   Am făcut o pauză.
   - Dar l-am văzut luând un tichet de parcare de pe parbriz, aşa că probabil n-o să vă fie prea greu să-i daţi de urmă.
   - Şi pe la ce oră s-au întâmplat toate astea?
   - Cam între şase şi un sfert şi şase şi jumătate, domnule inspector, am spus.
   - Şi mi-aţi putea spune...?
   Două minute şi cincizeci şi opt de secunde.
   Am pus receptorul în furcă. Eram transpirat din cap până-n picioare.

      -Îmi pare bine că te văd la birou sâmbătă dimineaţa, a spus directorul managerial acru, trecând prin dreptul uşii mele. Aş vrea să stăm de vorbă, imediat ce termini ce ai de făcut.
   M-am ridicat de la birou şi l-am urmat de-a lungul coridorului până la el în birou. În următoarea oră a trecut în revistă cifrele propuse de mine, dar oricât de mult m-am străduit, nu mă puteam concentra. N-a trecut mult până s-a oprit, încercând să-şi mascheze nervozitatea.
   - Te gândeşti la altceva? întrebă el închizând dosarul. Pari preocupat.
   - Nu, am insistat eu, doar că am lucrat foarte mult în ultima vreme - şi m-am ridicat să plec.
   O dată întors în birou, am ars bucata de hârtie pe care se aflau cele cinci rânduri şi am plecat acasă. În prima ediţie a ziarului de după-amiază povestea „certei între îndrăgostiţi” se mutase în pagina a şaptea. Nu aveau nimic nou de anunţat.
   Restul zilei de sâmbătă păru interminabil, dar Sunday Express-ul soţiei mele îmi aduse în sfârşit o oarecare uşurare.
   „Potrivit informaţiilor primite în cazul asasinării Carlei Moorland, un bărbat ajută poliţia în ancheta ei.” Expresiile banale pe care le auzisem atât de des în trecut căpătau deodată un înţeles real.
   Am citit de-a fir a păr toate celelalte ziare de duminică, am ascultat toate buletinele de ştiri şi am urmărit toate emisiunile conţinând ştiri la televizor. Când soţia mea a devenit curioasă, i-am explicat că erau zvonuri la birou că s-ar putea să ne fie din nou preluată compania de către altcineva, ceea ce ar însemna că mi-aş putea pierde slujba.
   Până luni dimineaţa Daily Express îl desemna pe bărbatul din „O ceartă între îndrăgostiţi duce la crimă” ca fiind Paul Menzies (51 de ani), un agent de asigurări din Sutton.
   Soţia sa se afla într-un spital din Epsom sub un tratament cu sedative, în timp ce el era ţinut în arest în celulele închisorii Brixton.
   Am început să mă întreb dacă domnul Menzies îi spusese Carlei adevărul despre soţia lui şi care ar fi putut fi porecla lui. Mi-am turnat o cafea neagră tare şi am plecat la birou.

          Mai târziu, în aceeaşi dimineaţă, Menzies apărea în faţa magistraţilor la tribunalul Horseferry Road, acuzat de asasinarea Carlei Moorland. Poliţia reuşise să se opună eliberării pe cauţiune, mă asigura din nou Standard.
   Durează şase luni, aveam să descopăr, până când un caz de o asemenea gravitate ajunge la Old Bailey. Paul Menzies a petrecut aceste luni în arest preventiv la închisoarea Brixton.
   Eu am petrecut aceeaşi perioadă temându-mă de fiecare apel telefonic, de fiecare bătaie în uşă, de fiecare vizitator neaşteptat. În jurul fiecăruia se crea câte un coşmar.
   Oamenii nevinovaţi n-au nici cea mai mică idee despre câte astfel de incidente pot avea loc în fiecare zi. Mi-am văzut de slujbă cât am putut de bine întrebându-mă adesea dacă Menzies ştia despre relaţia dintre mine şi Carla, dacă-mi ştia numele, sau chiar şi numai dacă ştia de existenţa mea.
   Cu vreo două luni înainte de începerea procesului, a avut loc adunarea generală anuală a companiei. Cu toată creativitatea de care am dat dovadă, bilanţul contabil a dat la iveală un set de cifre din care rezulta că nu reuşisem să realizăm nici cel mai mic profit. N-am plătit niciun fel de dividende acţionarilor noştri în anul acela.
   M-am întors de la adunare uşurat, aproape entuziasmat.
   Trecuseră şase luni de la moartea Carlei şi nu intervenise în toată această perioadă niciun incident care să sugereze că cineva bănuia măcar că o cunoscusem, darămite că fusesem chiar cauza morţii ei. Mă simţeam încă vinovat faţă de ea, îmi era chiar dor de ea, dar, după şase luni, eram acum în stare să petrec o zi întreagă fără ca mintea să-mi fie cuprinsă de teamă. În mod ciudat; nu aveam niciun sentiment de vinovăţie în ceea ce-l privea pe Menzies. La urma urmelor, el devenise instrumentul care avea să mă ferească de a-mi petrece restul vieţii în închisoare. Aşa că, atunci când a venit bomba, a avut un efect de două ori mai mare.

         Era pe 26 august - n-am să uit niciodată - când am primit o scrisoare care m-a făcut să-mi dau seama că s-ar putea să fie necesar să urmăresc fiecare cuvânt rostit la proces. Oricât de mult am încercat să mă conving că ar trebui să explic de ce n-o puteam face, ştiam că nu voi fi în stare să rezist.
   În aceeaşi dimineaţă, era într-o vineri - probabil că lucrurile de genul ăsta se întâmplă întotdeauna vinerea - am fost chemat la ceea ce eu am presupus a fi o întâlnire săptămânală de rutină cu directorul managerial, dar de fapt am fost anunţat că întreprinderea nu mai avea nevoie de serviciile mele.
   - Sincer vorbind, în ultimele câteva luni munca dumitale a mers din rău în mai rău, mi s-a spus.
   Nu mă simţeam în stare să-l contrazic.
   - Şi nu mi-ai lăsat altă alternativă în afară de aceea de a te înlocui.
   Un mod politicos de a spune: „Eşti concediat.”
   - Va trebui să eliberezi biroul până la ora cinci, continuă directorul managerial, când vei primi de la departamentul financiar un cec de 17.500 de lire.
   Am ridicat o sprânceană.
  - Compensaţia pe şase luni, aşa cum a fost stipulat în contractul dumitale când am preluat compania, explică el.
   Când directorul managerial a întins mâna, n-a fost pentru a-mi ura succes, ci pentru a-mi cere cheile de la Rover.
   Îmi amintesc primul gând pe care l-am avut când mi-a adus la cunoştinţă decizia lui: cel puţin voi putea să asist la proces în fiecare zi, fără nicio bătaie de cap.

         Pe Elizabeth a afectat-o foarte mult ştirea concedierii mele, dar m-a întrebat numai ce planuri aveam pentru a-mi găsi o nouă slujbă. În următoarea lună m-am prefăcut a căuta un loc la o altă companie, dar mi-am dat seama că nu puteam spera să rezolv nimic până când cazul nu va fi închis.
   În dimineaţa procesului toate ziarele de mare tiraj dădeau amănunte care mai de care mai pitoreşti asupra cazului.
   Daily Express chiar expunea pe prima pagină o foarte bună fotografie a Carlei în costum de baie pe plaja de la Marbella: m-am întrebat cât s-o fi plătit pentru ea surorii ei din Fulham. Alături era o poză în profil a lui Paul Menzies, care-l făcea să arate ca şi cum ar fi fost deja condamnat.
   Am fost printre primii cărora li s-a spus la care dintre tribunalele de la Old Bailey se va judeca procesul lui Menzies. Un poliţist în uniformă mi-a dat indicaţii amănunţite şi, alături de alţii, m-am îndreptat spre sala de judecată.
   O dată ajuns la sala de judecată, am intrat şi m-am aşezat la capătul unui rând. M-am uitat în jur imaginându-mi că toată lumea se va holba la mine, dar spre uşurarea mea nimeni n-a arătat nici cel mai slab interes.
   Îl vedeam bine pe acuzat în boxa lui.
   Menzies era un bărbat fragil, care arăta ca şi cum ar fi pierdut de curând foarte mult din greutate; cincizeci şi unu de ani, spuneau ziarele, dar arăta aproape de şaptezeci. Am început să mă întreb cât de mult trebuie să fi îmbătrânit eu în ultimele luni.
   Menzies purta un costum bleumarin, elegant, care atârna neglijent pe el, o cămaşă curată şi ceva ce mie mi se părea a fi o cravată de uniformă. Părul lui cărunt şi rar era pieptănat drept, spre spate; o mică mustaţă argintie îi dădea un aer milităros. Cu siguranţă nu arăta a criminal şi nici de amant nu prea avea faţă, dar probabil că oricine s-ar fi uitat la mine ar fi ajuns la aceeaşi concluzie. Am căutat-o, în marea de feţe, pe doamna Menzies, dar nimeni din sală nu se potrivea descrierii pe care i-o făcuseră ziarele.
    Ne-am ridicat cu toţii când a intrat domnul Judecător Buchanan.
   - Coroana Angliei versus Menzies, a anunţat secretarul tribunalului. Judecătorul s-a aplecat înainte pentru a-i spune lui Menzies că poate să stea jos, iar apoi s-a întors încet spre boxa juraţilor.
   Le-a explicat că, deşi presa a manifestat un interes considerabil faţă de acest caz, părerea lor era singura care conta, pentru că lor şi numai lor li se va cere să hotărască dacă arestatul era vinovat sau nu de crimă. De asemenea, el a mai sfătuit juriul să nu citească niciun articol de ziar privind procesul şi să nu ia în considerare părerile nimănui altcuiva, în special ale acelora care nu sunt prezenţi în sală: astfel de oameni, a spus el, sunt întotdeauna cei dintâi care au o părere de nezdruncinat asupra verdictului care trebuie dat. A continuat amintind juriului cât de important era să se concentreze asupra dovezilor, deoarece era în joc viaţa unui om. M-am trezit dând din cap în semn de aprobare.
   M-am uitat prin sală sperând că nu se afla acolo nimeni care m-ar fi putut recunoaşte. Ochii lui Menzies au rămas fixaţi asupra judecătorului, care s-a întors cu faţa la procuror.
   Încă din clipa în care Sir Humphrey Mountcliff s-a ridicat de pe locul lui am fost recunoscător că era împotriva lui Menzies şi nu a mea.
   Un bărbat de o înălţime dominatoare, cu o frunte înaltă şi cu un păr gri-argintiu, el stăpânea Curtea nu numai prin prezenţa fizică, ci şi printr-o voce care nu putea fi caracterizată decât ca autoritară.
   În faţa unei adunări tăcute, el şi-a petrecut tot restul dimineţii expunând cazul din punctul de vedere al acuzării.
   Ochii lui părăseau arareori boxa juraţilor, pentru a arunca o privire rapidă asupra notelor din faţa sa.
   A reconstituit evenimentele aşa cum îşi imagina că se petrecuseră în seara aceea de aprilie.
   Cuvântul de deschidere a durat două ore şi jumătate, mai puţin decât mă aşteptasem. Judecătorul a sugerat atunci o pauză de masă şi ne-a rugat pe toţi să revenim la locurile noastre la două fără zece.

        După-masă, Sir Humphrey şi-a chemat primul martor, pe inspectorul Simmons. N-am fost în stare să mă uit direct la poliţist în timp ce-şi prezenta probele. Fiecare răspuns pe care-l dădea era ca şi cum mi s-ar fi adresat mie personal.
   Mă întrebam dacă nu bănuise tot timpul că mai exista un bărbat. Simmons a făcut o prezentare în modul cel mai profesional cu putinţă, descriind în amănunt cum au găsit cadavrul şi cum au dat de urma lui Menzies cu ajutorul a doi martori şi al blestematului de tichet de parcare.
   Când Sir Humphrey s-a aşezat, foarte puţine persoane din acea încăpere ar mai fi putut bănui că Simmons nu arestase pe cine trebuia.
   Nu putea exista un mai mare contrast între Sir Humphrey şi avocatul lui Menzies, care s-a ridicat să-l interogheze pe inspectorul de poliţie.
   Domnul Robert Scott, avocat, era scund şi îndesat, cu sprâncene groase şi stufoase. Vorbea încet şi fără nicio inflexiune. M-am bucurat să constat că unul dintre membrii juriului întâmpina dificultăţi în a rămâne treaz.
   În următoarele douăzeci de minute Scott a trecut sârguincios în revistă, împreună cu Simmons, toate probele, dar n-a fost în stare să-l facă să retracteze ceva esenţial.
   Când inspectorul a păşit afară din boxă m-am simţit destul de sigur pe mine ca să-l privesc direct în ochi.
   Următorul martor a fost un medic cu cabinet particular, Dr Anthony Mallins, care, după ce a răspuns la câteva întrebări preliminare pentru a-şi defini statutul profesional, a continuat răspunzând la un interogatoriu al lui Sir Humphrey care a luat prin surprindere pe toată lumea.
   Doctorul a informat tribunalul că existau dovezi clare că domnişoara Moorland avusese un contact sexual cu puţină vreme înainte de a muri.
   - Cum puteţi fi atât de sigur, domnule doctor Mallins?
   - Pentru că am găsit urme de sânge din grupa B pe partea de sus a coapsei decedatei, în timp ce domnişoara Moorland, după cum s-a descoperit mai târziu, avea grupa 0. Erau, de asemenea, şi urme de lichid seminal pe neglijeul pe care-l purta în momentul morţii.
   - Sunt acestea grupe de sânge obişnuite? a întrebat Sir Humphrey.
  - Grupa de sânge 0 este obişnuită, recunoscu Dr Mallins. Grupa B însă este destul de rară.
  - Şi care presupuneţi că a fost cauza morţii ei? a întrebat Sir Humphrey.
  - O lovitură sau mai multe în cap, ceea ce a dus şi la fracturarea maxilarului şi la nişte zgârieturi la baza craniului, care ar fi putut fi date cu un instrument contondent.
   Îmi venea să mă ridic şi să spun: „Vă pot spune eu ce instrument era!” când Sir Humphrey a zis:
   - Vă mulţumesc, domnule doctor Mallins. Nu mai am întrebări. Vă rog să rămâneţi acolo.
   Domnul Scott l-a tratat pe doctor cu mult mai mult respect decât pe inspectorul Simmons, în ciuda faptului că Mallins era martorul inculpatului.
   - Ar fi putut fi lovitura din partea din spate a capului domnişoarei Moorland provocata printr-o cădere? a întrebat el.
   Doctorul a ezitat.
   - Posibil, a fost el de acord. Dar asta n-ar explica maxilarul spart.
   Domnul Scott, ignorând comentariul, a continuat:
   - Ce procent din populaţia Marii Britanii are grupa de sânge B?
   - Cam cinci-şase la sută, a răspuns doctorul.
   - Două milioane şi jumătate de oameni, a spus domnul Scott, şi a aşteptat ca cifra să fie percepută de toată lumea, înainte de a trece brusc la altceva.
    Dar oricât de mult s-a străduit, n-a reuşit să-l facă pe doctor să-şi schimbe părerea cu privire la ora decesului sau la faptul că actul sexual trebuie să fi avut loc aproximativ în timpul în care clientul lui se aflase la Carla.
   Când domnul Scott s-a aşezat, judecătorul l-a întrebat pe Sir Humphrey dacă doreşte să reexamineze martorul.
   - Da, Excelenţă. Domnule doctor Mallins, aţi spus Curţii că domnişoara Moorland avea maxilarul spart şi julituri la baza craniului. Puteau juliturile să fi fost provocate prin căderea pe un obiect contondent după ce îi fusese spart maxilarul?
   - Obiectez, Excelenţă, a spus domnul Scott, ridicându-se neaşteptat de repede. Întrebarea urmăreşte să influenţeze martorul.
    Domnul judecător Buchanan s-a aplecat înainte, privindu-l pe doctor.
   - Sunt de acord, domnule Scott, dar aş vrea să ştiu dacă domnul doctor Mallins a găsit grupa de sânge 0, grupa domnişoarei Moorland, pe vreunul din obiectele din cameră.
  - Da, Excelenţă, a răspuns doctorul. Pe marginea măsuţei de sticlă din mijlocul camerei.
  - Vă mulţumesc, domnule doctor Mallins, a spus Sir Humphrey. Nu mai am întrebări.

      Următorul martor al lui Sir Humphrey era doamna Rita Johnson, doamna care pretindea că văzuse totul.
   - Doamnă Johnson, în seara zilei de 7 aprilie aţi văzut un bărbat ieşind din blocul în care locuia domnişoara Moorland? a întrebat Sir Humphrey.
   - Da.
   - Pe la ce oră se întâmpla asta?
   - La câteva minute după ora şase.
   - Vă rog să povestiţi Curţii ce s-a întâmplat după aceea.
   - A traversat, a luat de pe parbriz un tichet de parcare, s-a urcat în maşină şi a plecat.
   - Îl vedeţi pe omul acesta în sală astăzi?
   - Da, a spus ea cu convingere, arătând spre Menzies, care, la această afirmaţie a scuturat cu putere din cap.
   - Nu mai am întrebări.
   Domnul Scott s-a ridicat din nou.
   - Care spuneaţi că era marca maşinii în care s-a urcatacel om?
   - Nu sunt sigură, a spus doamna Johnson, dar cred că era un BMW.
   - Nu un Rover, aşa cum aţi spus la început poliţiei în dimineaţa de după crimă?
   Martora n-a răspuns.
   - Şi chiar l-aţi văzut pe omul în cauză luând un tichet de parcare de pe parbriz? a întrebat domnul Scott.
    - Aşa cred, domnule, dar totul s-a întâmplat aşa de repede!
   - Sunt convins, a spus domnul Scott. De fapt, eu cred că s-a întâmplat aşa de repede că aţi reţinut greşit şi omul, şi maşina.
   - Nu, domnule, a răspuns ea, dar cu mai puţină siguranţă decât răspunsese mai devreme.
   Sir Humphrey n-a mai interogat-o pe doamna Johnson.
   Mi-am dat seama că vroia ca mărturia ei să fie uitată de juriu cât mai repede cu putinţă. Şi aşa, când ea a părăsit boxa martorilor, a lăsat pe toată lumea plutind în incertitudine.

           Menajera Carlei, Maria Lucia, a fost mult mai convingătoare. Ea a afirmat fără echivoc că îl văzuse pe Menzies în camera de zi a apartamentului în acea după-amiază când sosise, cu puţin înainte de ora cinci. Cu toate că, a recunoscut ea, nu-l mai văzuse niciodată până în ziua aceea.
   - Dar nu-i aşa, a întrebat Sir Humphrey, că de obicei lucraţi numai dimineaţa?
   - Da, a răspuns ea. Dar domnişoara Moorland îşi aducea de obicei de lucru joi seara, aşa că am putut să vin să-mi iau salariul.
   - Şi cum era îmbrăcată domnişoara Moorland în după-amiaza aceea? a întrebat Sir Humphrey.
   - În halatul ei albastru, de dimineaţă, a răspuns menajera.
   - Aşa se îmbrăca de obicei joi seara?
   - Nu, domnule, dar am presupus că avea de gând să facă o baie înainte de a ieşi în oraş în seara aceea.
   - Dar când aţi părăsit apartamentul ea se afla încă împreună cu domnul Menzies?
   - Da, domnule.
   - Vă mai amintiţi şi de vreo altă piesă de îmbrăcăminte pe care o purta în ziua aceea?
   - Da, domnule. Sub halat purta un neglijeu roşu.
   Neglijeul meu a apărut prompt şi Maria Lucia l-a identificat. În acel moment am privit-o fix pe martoră, dar n-am văzut nici cea mai mică tresărire de recunoaştere. Am mulţumit tuturor zeilor Pantheonului că n-o vizitasem niciodată pe Carla dimineaţa.
   - Vă rog să rămâneţi acolo, au fost ultimele cuvinte ale lui Sir Humphrey către domnişoara Lucia.
   Domnul Scott s-a ridicat s-o interogheze.
   - Domnişoară Lucia, aţi spus Curţii că scopul vizitei a fost să luaţi salariul. Cât timp aţi rămas în apartament cu această ocazie?
   - Am strâns puţin prin bucătărie şi am călcat o bluză, vreo douăzeci de minute, cred.
   - Aţi văzut-o pe domnişoara Moorland în tot acest timp?
   - Da, m-am dus în salon s-o întreb dacă mai doreşte cafea, dar mi-a răspuns că nu.
   - Domnul Menzies se afla cu ea în momentul acela?
   - Da.
   - Aţi auzit, în tot acest timp, vreo ceartă între cei doi, sau chiar şi numai voci ridicate?
   - Nu, domnule.
   - Când i-aţi văzut împreună, a dat domnişoara Moorland vreun semn de enervare sau de nevoie de ajutor?
   - Nu, domnule.
   - Ce s-a întâmplat apoi?
   - Domnişoara Moorland m-a urmat în bucătărie câteva minute mai târziu, mi-a dat banii şi am plecat.
   - Cât aţi fost singură în bucătărie cu domnişoara Moorland, a dat vreun semn că s-ar teme de vizitatorul ei?
   - Nu, domnule.
   - Nu mai am întrebări, domnule judecător.
   Sir Humphrey n-a mai interogat-o pe Maria Lucia şi l-a anunţat pe judecător că din punctul de vedere al acuzării cazul era încheiat.
   Domnul judecător Buchanan a dat din cap şi a spus că el credea că pentru ziua aceea era de ajuns; dar eu nu eram convins că era de ajuns pentru a-l condamna pe Menzies.
   Când am ajuns acasă în seara aceea Elizabeth nu m-a întrebat unde fusesem şi nici eu nu i-am dat nicio explicaţie.
   Mi-am petrecut seara prefăcându-mă că citesc oferte de serviciu.

         În dimineaţa următoare am luat micul dejun târziu şi mi-am citit ziarele, apoi m-am întors la locul meu de la capătul unui rând din sala de judecată nr. 4, ajungând cu numai câteva clipe înainte de intrarea judecătorului.
   După ce s-a aşezat, domnul Judecător Buchanan şi-a potrivit peruca, apoi l-a invitat pe domnul Scott să-şi înceapă apărarea.
   Domnul Scott, s-a ridicat din nou foarte încet - un tip plătit cu ora, am gândit eu nemilos. A început prin a promite Curţii că va avea un cuvânt de deschidere foarte scurt, după care a rămas în picioare două ore şi jumătate.
   Şi-a început pledoaria trecând în revistă detaliat părţile relevante, după părerea lui, din trecutul lui Menzies. Ne-a asigurat pe toţi cei care am dori să-l disecăm mai târziu, că nu-i vom putea găsi nicio pată. Paul Menzies era un bărbat cu o căsnicie fericită care locuia în Sutton împreună cu soţia şi cei trei copii, Polly, în vârstă de douăzeci şi unu de ani, Michael, de nouăsprezece şi Sally, de şaisprezece ani. Doi dintre copii erau acum la universitate, iar fiica mai mică tocmai terminase liceul. Doctorii o sfătuiseră pe doamna Menzies să nu asiste la proces, ca urmare a faptului că abia ieşise din spital.
   Am observat cum două dintre femeile din juriu zâmbesc compătimitor.
   Domnul Menzies, continuă domnul Scott, lucrase la aceeaşi firmă de asigurări din Londra în ultimii şase ani şi, deşi nu fusese avansat, era unul dintre angajaţii foarte respectaţi. Era un stâlp al comunităţii lui, servise în Armata Teritorială şi făcea parte din comitetul clubului fotografic local. O dată candidase chiar pentru Consiliul Orăşenesc din Sutton. Cu greu ar fi putut fi descris ca un candidat serios la crimă.
   Domnul Scott a trecut apoi la ziua crimei şi a confirmat faptul că domnul Menzies avusese o întâlnire cu domnişoara Moorland în după-amiaza în discuţie, dar în calitate strict profesională. Nu puteau exista alte motive pentru a o vizita pe domnişoara Moorland în timpul orelor de program. Nu avusese contact sexual cu ea şi, cu siguranţă, nu o ucisese.
    Inculpatul îşi părăsise clienta la şase şi câteva minute.
   Înţelesese că ea dorea să se schimbe înainte de a ieşi în oraş să ia masa cu sora ei din Fulham. Stabiliseră să vină în miercurea următoare la biroul lui, în scopul de ai elibera poliţa completă. Apărarea, a continuat domnul Scott, va da la examinat mai târziu o pagină de agendă care va dovedi adevărul acestei declaraţii.
   Capul de acuzare împotriva inculpatului, a pretextat el, era bazat aproape în totalitate pe dovezi de circumstanţă. Era sigur că, atunci când procesul va ajunge la capăt, juriului nu-i va rămâne altă alternativă decât aceea de a-l lăsa pe clientul lui să se întoarcă în sânul iubitoarei sale familii.
   - Trebuie să puneţi capăt acestui coşmar, a spus în concluzie domnul Scott. A durat mult pentru un om nevinovat.
   În acest punct judecătorul a propus o pauză de prânz. În timpul mesei n-am fost în stare să mă concentrez, sau măcar să ascult ce se spunea în jurul meu. Majoritatea acelora care îşi formaseră o opinie păreau acum convinşi că Menzies era nevinovat.

         De îndată ce ne-am întors, la două şi zece, domnul Scott şi-a chemat primul martor: acuzatul însuşi.
    Paul Menzies a părăsit boxa acuzaţilor şi s-a îndreptat încet spre boxa martorilor. A luat un exemplar al Noului Testament în mâna dreaptă şi a citit poticnindu-se cuvintele jurământului de pe un cartonaş pe care-l ţinea în stânga.
    Toţi ochii erau aţintiţi asupra lui, iar domnul Scott a început să-şi conducă grijuliu clientul prin câmpul minat al dovezilor.
   Menzies devenea din ce în ce mai încrezător în cursul mărturiei sale, iar când la ora patru şi jumătate judecătorul a spus Curţii: „Ajunge pentru astăzi”, eram convins că va scăpa, fie şi numai printr-un verdict dat cu majoritate de voturi.
   Am petrecut o noapte agitată înainte de a mă întoarce la locul meu în cea de-a treia zi, temându-mă de ce era mai rău. Va fi Menzies eliberat şi vor începe apoi să mă caute pe mine?
   Domnul Scott a deschis cea de-a treia dimineaţă tot atât de tacticos cum o începuse şi pe a doua, dar a repetat atât de multe întrebări din ziua precedentă încât devenise evident că nu făcea altceva decât să-şi pregătească clientul pentru interogatoriul acuzării.
    Înainte de a se aşeza în sfârşit, l-a întrebat pe Menzies pentru a treia oară:
   - Aţi avut vreodată contact sexual cu domnişoara Moorland?
   - Nu, domnule. În ziua aceea o întâlneam pentru prima oară, a răspuns Menzies apăsat.
   - Aţi ucis-o pe domnişoara Moorland?
   - Cu siguranţă nu, domnule, a spus Menzies, de data aceasta cu o voce puternică şi plină de încredere.
    Domnul Scott şi-a reluat locul cu o expresie de satisfacţie tăcută pe faţă.

         Ca să fim cinstiţi faţă de Menzies, foarte puţine din cele ce se petrec în viaţa obişnuită ar fi putut pregăti pe cineva pentru interogatoriul lui Sir Humphrey Mountcliff.
    Nu mi-aş fi putut dori un avocat mai bun.
   - Aş vrea să încep, dacă se poate, domnule Menzies, a rostit el, cu ceea ce avocatul dumneavoastră pare să considere că este dovada fundamentală a nevinovăţiei dumneavoastră.
   Buzele subţiri ale lui Menzies îşi păstrau linia dreaptă, strânsă.
   - Oportuna însemnare din agenda dumneavoastră, care arată că aţi stabilit o a doua întâlnire cu domnişoara Moorland, femeia asasinată - două cuvinte pe care Sir Humphrey avea să le repete iar şi iar în timpul interogării sale - pentru miercurea care urma zilei în care a fost omorâtă.
   - Da, domnule, a spus Menzies.
   - Această însemnare a fost făcută - vă rog să mă corectaţi dacă fac vreo greşeală - ca urmare a întâlnirii dumneavoastră în apartamentul domnişoarei Moorland.
   - Da, domnule, a spus Menzies, în mod evident instruit să nu adauge niciun cuvânt care ar putea ajuta mai târziu acuzarea.
   - Deci când aţi făcut acea însemnare? a întrebat Sir Humphrey.
   - Vineri dimineaţa.
   - După ce domnişoara Moorland fusese ucisă?
   - Da, dar eu nu ştiam asta.
   - Purtaţi cu dumneavoastră o agendă, domnule Menzies?
   - Da, dar numai una mică, de buzunar, nu cea mare, de birou.
   - O aveţi la dumneavoastră astăzi?
   - Da.
   - Îmi daţi voie s-o văd?
   Menzies a scos ezitând o agendă mică şi verde din buzunarul jachetei şi i-a dat-o secretarului, care, la rândul lui, i-a trecut-o lui Sir Humphrey. Sir Humphrey a început s-o răsfoiască.
   - Văd că nu este nicio însemnare cu privire la întâlnirea dumneavoastră cu domnişoara Moorland din după-amiaza în care a fost asasinată?
   - Nu, domnule, a spus Menzies. Îmi trec întâlnirile oficiale numai în agenda de birou, cea de buzunar este numai pentru întâlniri personale.
   - Înţeleg, a spus Sir Humphrey.
   S-a oprit şi a ridicat privirea.
   - Dar nu e ciudat, domnule Menzies, că aţi aranjat o întâlnire cu un client pentru a discuta afacerea în continuare şi apoi v-aţi bazat numai pe memorie, când aţi fi putut atât de uşor s-o notaţi în agenda pe care o aveaţi la dumneavoastră, urmând s-o transcrieţi mai târziu?
   - Probabil că am trecut-o pe o bucată de hârtie, pe moment, dar am explicat că aceea este o agendă personală.
   - Chiar este? a spus Sir Humphrey, dând înapoi cu câteva pagini. Cine este David Paterson? a întrebat el. „Domnul David Paterson, 112 City Road, 11:30, 9 ianuarie anul curent”, a citit Sir Humphrey cu voce tare.
   Menzies părea neliniştit.
   - Îl putem cita pe domnul Paterson dacă nu vă puteţi aminti acea întâlnire, a spus Sir Humphrey săritor.
   - Este un client al firmei mele, a spus Menzies încet.
   - Un client al firmei dumneavoastră, a repetat rar Sir Humphrey. Mă întreb câţi din aceştia aş putea găsi dacă v-aş răsfoi agenda mai pe îndelete.
   Menzies a lăsat capul în jos, în timp ce Sir Humphrey îi dădea înapoi agenda secretarului, terminându-şi de demonstrat teoria.
   - Acum aş vrea să mă întorc la nişte întrebări mai importante...
   - Nu înainte de prânz, Sir Humphrey, a intervenit judecătorul. Este aproape unu şi cred că vom lua o pauză acum.
  - Cum doriţi, domnule judecător, a venit răspunsul curtenitor.

         Am părăsit sala de judecată într-o stare mai optimistă, deşi ardeam de nerăbdare să descopăr ce putea fi mai important decât agenda aia.
   Faptul că Sir Humphrey scotea în evidenţă micile minciuni, chiar dacă nu demonstra că Menzies era un criminal, arăta totuşi că acesta ascundea ceva. Am început să mă neliniştesc la gândul că în timpul pauzei domnul Scott l-ar putea sfătui pe Menzies să recunoască legătura lui cu Carla şi să facă astfel ca restul povestirii să pară mai credibil.
   Spre uşurarea mea, la masă am aflat că Menzies nu putea, conform legilor englezeşti, să-şi consulte avocatul atâta timp cât se afla încă în boxa martorilor.
   Am observat, când ne-am întors în sala de judecată, că zâmbetul domnului Scott dispăruse.
   Sir Humphrey s-a ridicat să-şi continue interogatoriul.
   - Aţi afirmat sub jurământ, domnule Menzies, că sunteţi un bărbat cu o căsnicie fericită.
   - Da, domnule, a spus acuzatul cu însufleţire.
   - Şi prima dumneavoastră căsătorie a fost la fel de fericită, domnule Menzies? a întrebat Sir Humphrey ca din întâmplare.
   Obrajii acuzatului şi-au pierdut brusc culoarea. Am privit repede în direcţia domnului Scott, care nu putea disimula faptul că aceste informaţii nu-i fuseseră încredinţate.
   - Nu vă grăbiţi cu răspunsul, a spus Sir Humphrey.
   Toţi ochii s-au întors spre omul din boxa martorilor.
   - Nu, a spus Menzies şi adăugă repede: dar eram foarte tânăr pe atunci. S-a petrecut cu mulţi ani în urmă şi a fost o greşeală îngrozitoare.
   - O greşeală îngrozitoare? a repetat Sir Humphrey, privind direct către juriu. Şi cum s-a terminat acea căsnicie?
   - Prin divorţ, a spus Menzies simplu.
   - Şi care au fost motivele de divorţ?
   - Cruzimea, spuse Menzies, dar...
   - Dar... vreţi să citesc cu voce tare, pentru juriu, ce a declarat prima dumneavoastră soţie sub jurământ în acea zi, în faţa Curţii?
   Menzies stătea în picioare, tremurând. Ştia că „Nu” l-ar duce la dezastru, iar „Da” la spânzurătoare.
   - Ei bine, având în vedere că dumneavoastră nu păreţi a fi în măsură să ne sfătuiţi, voi citi, cu permisiunea dumneavoastră, domnule judecător, declaraţia făcută în faţa Domnului Judecător Rodger pe data de 9 iunie 1961, la judecătoria comitatului Swindon, de către prima doamnă Menzies.
   Sir Humphrey şi-a dres vocea.
   - „Mă bătea atât de rău încât a trebuit să fug de teamă că într-o zi m-ar putea ucide.”
   Sir Humphrey a accentuat ultimele cuvinte.
   - Exagera, a strigat Menzies din boxa martorilor.
   - Ce păcat că biata domnişoară Carla Moorland nu poate fi cu noi astăzi să ne spună dacă şi povestea dumneavoastră despre ea este tot o exagerare.
   - Obiectez, domnule judecător, a spus domnul Scott. Sir Humphrey hărţuieşte martorul.
   - Sunt de acord, a spus judecătorul. Comportaţi-vă cu mai multă grijă pe viitor, Sir Humphrey.
   - Îmi cer scuze, domnule judecător, a spus Sir Humphrey pe un ton care numai scuze nu exprima.
   A închis dosarul la care se referise şi l-a pus la loc în faţa lui pe pupitru, apoi a luat un altul. L-a deschis încet, asigurându-se că toată lumea din sală îi urmărea fiecare mişcare, apoi a extras din el o singură foaie de hârtie.
   - Câte amante aţi avut de când sunteţi însurat cu a doua doamnă Menzies?
   - Obiectez, domnule judecător. Ce relevanţă poate avea aceasta?
   - Domnule judecător, cu tot respectul, este relevant Am intenţia să arăt că relaţia pe care domnul Menzies a avut-o cu domnişoara Moorland n-a fost una de afaceri, ci una profund personală.
   - Întrebarea îi poate fi pusă acuzatului, a hotărât judecătorul.
   Menzies n-a spus nimic, în timp ce Sir Humphrey stătea cu foaia de hârtie în faţă, studiind-o.
   - Nu vă grăbiţi, pentru că vreau numărul exact, a spus Sir Humphrey, privindu-l pe deasupra ochelarilor.
   Se auzea cum trece secundă după secundă, în timp ce aşteptam cu toţii răspunsul.
   - Hm - trei, cred, a spus Menzies în cele din urmă, cu voce slabă.
   Domnii care reprezentau presa au început să scrie cu furie.
   - Trei, a spus Sir Humphrey, privind neîncrezător foaia de hârtie din mâinile lui.
   - Ei bine, poate patru.
   - Şi cea de-a patra a fost domnişoara Carla Moorland? a întrebat Sir Humphrey. Pentru că aţi întreţinut relaţii sexuale cu ea în seara aceea, nu-i aşa?
   - Nu, a spus Menzies, dar puţini dintre cei din sală l-ar mai fi putut crede în acel moment.
   - Foarte bine, atunci, a continuat Sir Humphrey, punând foaia de hârtie pe pupitrul din faţa lui. Dar înainte de a ne întoarce la relaţia dintre dumneavoastră şi domnişoara Moorland, haideţi să descoperim adevărul despre celelalte patru.
   Mă holbam la foaia de hârtie de pe care citise Sir Humphrey. De unde stăteam eu puteam vedea că nu era absolut nimic scris pe ea. În faţa lui se afla o foaie de hârtie albă.
    Făceam eforturi disperate să nu rânjesc. Trecutul amoros al lui Menzies era un premiu neaşteptat pentru mine şi pentru presă - şi nu mă puteam împiedica să mă întreb cum ar fi reacţionat Carla dacă ar fi aflat.

           Sir Humphrey a petrecut restul zilei făcându-l pe Menzies să relateze detaliile relaţiilor sale anterioare cu cele patru amante. Sala era agitată, iar ziariştii continuau să scrie frenetic, ştiind că această zi era pe cale să devină de-a dreptul o sărbătoare pentru ei. Când Curtea s-a ridicat, domnul Scott avea ochii închişi.
   Am plecat acasă în noaptea aceea destul de mulţumit de mine însumi; ca un om care a încheiat o zi bună de muncă.
   Intrând în sala de judecată în dimineaţa următoare am observat că oamenii care veniseră tot timpul începuseră să se recunoască între ei şi dădeau din cap în semn de salut.
   M-am trezit urmând acelaşi clişeu şi salutând în tăcere în timp ce-mi reluam locul obişnuit de la capătul rândului.
   Toată dimineaţa Sir Humphrey a trecut în revistă alte delicte ale lui Menzies. Am descoperit că servise în Armata Teritorială numai cinci luni şi plecase după o neînţelegere cu ofiţerul comandant asupra numărului de ore pe care ar fi trebuit să le petreacă făcând exerciţii în week-end şi suma pe care o ceruse în schimbul acestor ore.
    Am mai aflat şi că încercările lui de a intra în Consiliul Orăşenesc local au izvorât mai mult din furia că-i fusese refuzată permisiunea de a construi pe o bucată de teren de lângă casa lui decât dintr-o dorinţă altruistă de a-şi ajuta semenii.
    Ca să fim cinstiţi, Sir Humphrey l-ar fi putut face şi pe Arhanghelul Gabriel să arate ca un fotbalist huligan, dar încă nu-şi dăduse la iveală atuul.
   - Domnule Menzies, aş vrea să mă întorc acum la versiunea dumneavoastră asupra celor întâmplate în seara în care a fost ucisă domnişoara Moorland.
   - Da, a spus Menzies cu o voce obosită.
   - Când vizitaţi un client pentru a discuta o poliţă, cam cât apreciaţi că ar dura o asemenea consultaţie în mod obişnuit?
   - De obicei o jumătate de oră, cel mult o oră, a spus Menzies.
   - Şi cât a durat consultaţia cu domnişoara Moorland?
   - O oră întreagă, a spus Menzies.
   - Şi aţi părăsit-o, dacă-mi amintesc corect declaraţia dumneavoastră, puţin după ora şase.
   - E corect.
   - Şi la ce oră aveaţi întâlnire?
   - La ora cinci, după cum apare clar în agenda mea de birou, a spus Menzies.
   - Ei bine, domnule Menzies, dacă aţi ajuns pe la ora cinci, ca să vă onoraţi întâlnirea cu domnişoara Moorland, şi aţi plecat puţin după şase, cum aţi reuşit să primiţi o amendă de parcare?
   - N-am avut mărunţiş pentru automat în momentul acela, a spus Menzies sigur pe el. Deoarece deja întârziasem câteva minute, pur şi simplu am riscat.
   - Pur şi simplu aţi riscat, a repetat Sir Humphrey încet. Sunteţi, în mod evident, un om care riscă mult, domnule Menzies. Mă întreb dacă aţi fi atât de bun să vă uitaţi la tichetul cu pricina.
   Secretarul i l-a înmânat lui Menzies.
   - Vreţi să citiţi cu voce tare ora şi minutul pe care agentul le-a scris în căsuţele acelea mici, pentru a arăta când s-a produs neregula?
   Din nou, lui Menzies i-a trebuit mult până să răspundă.
   - Între patru şi şaisprezece şi patru treizeci, a spus el în cele din urmă.
   - N-am auzit, a spus judecătorul.
   - Vreţi să fiţi atât de bun şi să repetaţi ce aţi spus pentru domnul judecător? a întrebat Sir Humphrey.
   Menzies a repetat cifrele blestemate.
   - Aşa că acum am stabilit că de fapt vă aflaţi cu domnişoara Moorland cu câtva timp înainte de ora patru şi şaisprezece, şi nu de la ora cinci cum, după părerea mea, aţi scris ulterior în agendă. Asta n-a fost decât încă o minciună, nu-i aşa?
   - Nu, a spus Menzies. Probabil că am ajuns puţin mai devreme decât am crezut.
   - Cu cel puţin o oră mai devreme, după cât se pare. Şi eu mai sugerez că aţi ajuns atât de devreme pentru că interesul dumneavoastră pentru Carla Moorland nu a fost pur profesional.
   - Nu-i adevărat.
   - Atunci nu era în intenţia dumneavoastră ca ea să vă devină amantă?
   Menzies a ezitat destul de mult, astfel că i-a lăsat timp lui Sir Humphrey să-şi răspundă singur.
   - Pentru că partea de afaceri din această întâlnire s-a terminat în obişnuita jumătate de oră, nu-i aşa, domnule Menzies?
   A aşteptat un răspuns, dar acesta continua să întârzie.
   - Care este grupa dumneavoastră de sânge, domnule Menzies?
   - N-am idee.
   Sir Humphrey a schimbat tactica fără să anunţe:
   - Aţi auzit, din întâmplare, de ADN?
   - Nu, a venit răspunsul, uluit.
   - S-a demonstrat, prin acidul dezoxiribonucleic, că informaţia genetică este unică la fiecare individ. Urmele de sânge sau de lichid seminal pot fi depistate. Lichidul seminal, domnule Menzies, este unic, la fel ca amprentele. După astfel de urme, ne putem da seama imediat dacă aţi violat-o pe domnişoara Moorland.
   - N-am violat-o, a spus Menzies indignat.
   - Totuşi, aţi avut raporturi sexuale, nu-i aşa? a spus Sir Humphrey liniştit.
   Menzies a rămas tăcut.
   - Doriţi să-l chem pe medicul de la Ministerul de Interne şi să-l rog să facă un test ADN?
   Menzies a continuat să tacă.
   - Şi să vă verifice grupa de sânge?
   Sir Humphrey a făcut o pauză.
   - Vă mai întreb o dată, domnule Menzies. Au avut loc raporturi sexuale între dumneavoastră şi femeia asasinată în acea după-amiază?
   - Da, domnule, a spus Menzies în şoaptă.
   - Da, domnule, a repetat Sir Humphrey în aşa fel încât să poată auzi toată lumea.
   - Dar n-a fost un viol, a strigat Menzies către Sir Humphrey.
   - N-a fost? a spus Sir Humphrey.
   - Şi jur că n-am ucis-o eu.
   Probabil că eu eram singura persoană din acea sală de judecată care ştia că spune adevărul.
   Tot ce a mai spus Sir Humphrey a fost:
   - Nu mai am întrebări, domnule judecător.

         Domnul Scott a luptat bărbăteşte pentru a restabili credibilitatea clientului său de-a lungul reexaminării, dar faptul că Menzies fusese prins cu minciuna privind relaţiile dintre el şi Carla a făcut în aşa fel ca tot ce spusese înainte să pară îndoielnic.
    Dacă Menzies ar fi spus adevărul măcar în ceea ce priveşte faptul că fusese amantul Carlei, povestea lui ar fi putut fi acceptată. Mă întrebam de ce o ţinuse aşa - ca să-şi protejeze soţia?
   Oricare ar fi fost motivul, sfârşise prin a-l face să pară vinovat de o crimă pe care n-o comisese.
   În seara aceea m-am dus acasă şi am luat cea mai copioasă masă din ultima vreme.

         În dimineaţa următoare domnul Scott a mai chemat doi martori.
   Primul s-a arătat a fi vicarul de la St. Peter’s, Sutton, care se afla acolo ca martor pentru a dovedi ce stâlp al comunităţii era Menzies.
   După ce Sir Humphrey şi-a sfârşit interogatoriul, vicarul arăta ca un om destul de bun, dar rupt de lume, ale cărui cunoştinţe despre Menzies se întemeiau pe prezenţa ocazională a acestuia la slujbele duminicale.
   Cel de-al doilea martor a fost şeful lui Menzies de la compania la care lucrau amândoi. Era o prezenţă mult mai impresionantă, dar n-a fost în stare să confirme că domnişoara Moorland fusese vreodată clienta companiei.
   Domnul Scott n-a mai adus niciun martor şi l-a anunţat pe domnul Judecător Buchanan că din punctul de vedere al apărării cazul era încheiat.
   Judecătorul a dat din cap şi, întorcându-se spre Sir Humphrey, i-a spus că i se va cere să-şi rostească cuvântul abia în dimineaţa următoare.
    Acesta a fost semnalul pentru retragerea Curţii.

           Au urmat încă o seară lungă şi o noapte şi mai lungă pentru mine şi Menzies. Ca în fiecare zi a procesului, am avut grijă, în dimineaţa următoare, să fiu la locul meu înainte de intrarea judecătorului.
   Discursul de încheiere al lui Sir Humphrey a fost magistral.
   Fiecare neadevăr, oricât de mărunt, a fost exploatat într-o asemenea măsură încât n-aveai încotro şi trebuia să accepţi că prea puţin din depoziţia lui Menzies putea fi crezut.
   - Nu vom şti niciodată cu certitudine, a spus Sir Humphrey, care este motivul pentru care a fost asasinată biata Carla Moorland. Refuzul de a ceda avansurilor lui Menzies? Un acces de furie şi apoi un brânci care a făcut-o să cadă şi să moară mai târziu, rămasă singură? Şi totuşi sunt, stimaţi membri ai juriului, câteva lucruri de care putem fi siguri.
   Putem fi siguri că Menzies se afla cu femeia asasinată în ziua aceea înainte de ora patru şi şaisprezece minute, datorită existenţei acelui tichet de parcare incriminator.
   Putem fi siguri că a plecat puţin după ora şase, pentru că avem un martor care l-a văzut pornind cu maşina şi el nu neagă această mărturie.
   Şi putem fi siguri că şi-a făcut o însemnare falsă în agendă, pentru a vă face să credeţi că avea o întâlnire de afaceri cu femeia asasinată la ora cinci, şi nu una personală, mai devreme.
   Şi mai putem fi siguri, acum, că a minţit declarând că nu a întreţinut raporturi sexuale cu domnişoara Moorland cu puţin înainte de a fi fost ucisă, deşi nu putem şti cu certitudine dacă aceste raporturi au avut loc înainte sau după ce maxilarul i-a fost spart.
   Privirea lui Sir Humphrey s-a odihnit o clipă asupra juriului, înainte de a continua.
   - Putem, în sfârşit, să stabilim, dincolo de orice urmă de îndoială, după raportul medicului, ora decesului şi faptul că, prin urmare, Menzies a fost ultima persoană care ar mai fi putut-o vedea vie pe Carla Moorland.
   Deci, nimeni altcineva n-ar fi putut-o ucide pe Carla Moorland - nu uitaţi mărturia inspectorului Simmons - şi dacă acceptaţi acest lucru, nu vă mai puteţi îndoi o clipă că numai Menzies poate fi răspunzător de moartea ei. Şi cât de incriminator vi se va părea faptul că a încercat să ascundă existenţa primei soţii care l-a părăsit din cauza cruzimii lui, și a celor patru amante care l-au părăsit nu se ştie de ce sau cum. Numai cu una mai puţin decât Barbă Albastră, adăugă Sir Humphrey cu simţire.
   În numele fiecărei tinere care locuieşte singură în capitală, trebuie să vă faceţi datoria, oricât de dureroasă ar fi această datorie. Şi să-l declaraţi pe Menzies vinovat de crimă.
   Când Sir Humphrey s-a aşezat, simţeam nevoia să aplaud.
   Judecătorul ne-a mai trimis într-o pauză. Vocile din jurul meu îl acuzau acum pe Menzies. Ascultam cu mulţumire, fără să-mi exprim nicio părere. Ştiam că dacă juriul îl va condamna pe Menzies dosarul va fi închis şi nicio privire nu se va mai îndrepta vreodată în direcţia mea.
    Mă aflam la locul meu înainte ca judecătorul să apară, la două şi zece. I-a dat cuvântul domnului Scott.

          Avocatul lui Menzies a construit o apărare inspirată a clientului său, arătând că aproape toate dovezile aduse de Sir Humphrey erau de circumstanţă şi că era chiar posibil ca altcineva s-o fi vizitat în seara aceea pe Carla Moorland după plecarea clientului său.
   Sprâncenele stufoase ale domnului Scott aproape că păreau să aibă o viaţă a lor în timp ce el sublinia, plin de energie, că responsabilitatea acuzării era să-și demonstreze punctul de vedere dincolo de orice urmă de îndoială şi nu să se folosească de lipsa dovezilor şi că, după părerea sa, distinsul lui prieten, Sir Humphrey, nu reuşise acest lucru.
   De-a lungul rezumatului său Scott evită orice referire la însemnări în agendă, tichete de parcare, foste amante, raporturi sexuale sau probleme legate de rolul clientului său în comunitatea din care făcea parte. Cineva care ar fi auzit numai discursurile de încheiere n-ar fi putut fi învinovăţit dacă ar fi tras concluzia că cei doi distinşi domni rezumau cazuri diferite.
   Expresia domnului Scott a devenit dură când s-a întors cu faţa la juriu şi a spus în încheiere:
   - Dumneavoastră doisprezece ţineţi în mâini soarta clientului meu. Trebuie deci să fiţi siguri, repet: siguri, fără nici cea mai mică urmă de îndoială, că Paul Menzies ar fi putut comite o infracţiune atât de gravă cum este crima. Acesta nu este un proces în care se judecă stilul de viaţă al lui Menzies, poziţia lui în cadrul comunităţii sau chiar deprinderile lui sexuale. Dacă adulterul ar fi o infracţiune, sunt sigur că domnul Menzies n-ar fi singura persoană din această sală care ar fi trebuit să se afle astăzi în boxa acuzaţilor.
   S-a oprit şi privirea lui a măsurat juriul de la un capăt la altul.
   - De aceea, sunt sigur că în adâncul inimilor dumneavoastră veţi ajunge la concluzia că trebuie să-l eliberaţi pe clientul meu de chinurile la care a fost supus în ultimele şapte luni. În mod sigur, el s-a dovedit a fi un om nevinovat, care merită compasiunea dumneavoastră.
   Domnul Scott s-a aşezat din nou, după ce-i dăduse clientului său - o simţeam - un grăunte de speranţă.
   Judecătorul ne-a spus că el nu-şi va trage concluziile decât luni dimineaţă.
   Week-end-ul mi s-a părut interminabil. Până luni mă convinsesem că destui membri ai juriului vor simţi că pur şi simplu nu existau destule dovezi pentru a-l condamna.

          De îndată ce procesul şi-a reluat cursul, judecătorul a început prin a explica încă o dată că numai şi numai juriul va fi acela care va lua decizia finală. Nu era treaba lui să le spună ce părere avea, ci doar să-i sfătuiască asupra prevederilor legii.
   A trecut din nou în revistă toate dovezile, încercând să le pună într-o perspectivă corectă, dar n-a lăsat să-i scape nici cea mai mică sugestie asupra propriilor păreri. Când şi-a terminat rezumatul, în după-amiaza aceea târziu, a trimis juriul să stabilească verdictul.
   Am aşteptat cu aproape tot atâta nelinişte ca şi Menzies, ascultând părerile celorlalţi, în timp ce minutele treceau, în acea mică încăpere. Apoi, patru ore mai târziu, un bilet a fost trimis judecătorului.
   El a cerut imediat juriului să-şi reocupe locurile, în timp ce reprezentanţii presei au năvălit în sală, făcând-o să semene cu Camera Comunelor în ziua stabilirii bugetului.
   Secretarul i-a înmânat conştiincios biletul domnului Judecător Buchanan. Acesta l-a desfăcut şi a citit ceea ce numai doisprezece oameni din sală mai puteau şti.
   L-a înapoiat secretarului, care l-a citit cu voce tare, în faţa unui auditoriu tăcut.
   Domnul Judecător Buchanan s-a încruntat, apoi a întrebat dacă era vreo şansă de a se ajunge la un verdict unanim în cazul în care ar mai acorda timp. După ce a aflat că acest lucru era imposibil, a dat din cap cu o oarecare rezervă, aprobând verdictul de majoritate.
   Membrii juriului au dispărut din nou, pentru a-şi continua deliberările, şi nu s-au mai întors la locurile lor în următoarele trei ore.
   Simţeam tensiunea din sală, vecinii de scaune îşi comunicau părerile în şoapte zgomotoase.
   Secretarul a cerut să se facă linişte, iar judecătorul a aşteptat ca toată lumea să se aşeze, înainte de a-l lăsa să înceapă.
   Când secretarul s-a ridicat, puteam auzi până şi respiraţia persoanei de lângă mine.
   - Rog preşedintele juriului să se ridice.
   M-am ridicat de la locul meu.
   - Aţi ajuns la un verdict cu care să fie de acord cel puţin zece dintre dumneavoastră?
   - Da, domnule.
   - Îl consideraţi pe inculpatul Paul Menzies vinovat sau nevinovat?
   - Vinovat, am răspuns eu.