Era suficient să vezi biroul avocatului Iunian ca să-ți dai seama cu ce fel de persoană ai de-a face: ascendență și cotă.
Un tablou mamut, de epocă, amintea de bunicul, fost președinte de tribunal, tot lui îi aparținuseră și doctrinarii științelor juridice din bibliotecă, tipăriți pe foiță de țigară și legați în piele, iar mobila masivă evoca aceleași timpuri; felul în care era întreținut și setul de canapea - fotolii din pielea cea mai fină - certificau continuitate fără accidente în prosperitatea firmei.
Grigore Iunian, el însuși prezenta toate datele marelui maestru. Era elegant, cu glas răsunător, bine pozat, și o strivitoare siguranță de sine.
Toate acestea, Ioana Mantea le curpinse dintr-o privire. O privirea neagră, căreia nu-i scăpa nimic. Cu aceiași ochi, dar altă privire, îl țintea de vizavi, din celălalt fotoliu, frate-său Tudor.
La rândul său, avocatului nu-i scăpă aerul inconfundabil al occidentalului înlesnit emanat de cei 2 frați, degajarea, dar în subteran - chestie de nuanțe - o anumită fervoare, ca o febră bine stăpânită.
Versat, voiajat, deci nu străin de fauna Vestului, Iunian aprecie că frații Manu merită trecuți în agendă. Îi evaluă cam la 15-20000 de dolari, onorariul maxim pe care l-ar putea obține de la ei.
- Am studiat problema dumneavoastră (și răsfoi mecanic un dosar subțirel). Să recapitulăm!... Ați părăsit amândoi România în anul 1972.
Ioana confirmă:
- Exact, eram încă elevi în școala primară.
Frate-său, Tudor, ținu să sublinieze:
- Am plecat legal, împreună cu părinții.
Iunian își ridică privirea peste ochelarii înguști:
- Am reșinut, dar în speță, aspectul nu prezintă niciun fel de relevanță... Deci! Defunctul Grigore Manta, fără descendenți direcți, era fratele tatălui dumneavoastră.
Tudor se adânci în fotoliu, ridicându-și piciorul peste celălalt. Era suplu ca și soră-sa, amândoi ochioși, eleganți și deciși să nu piardă:
- E de notorietate, maestre, n-a vrut copii. De aia s-a și despărțit de ambele neveste. Adică, ele l-au lăsat.
Ioana îi îndreptă o privire întunecată, pe care avocatul se prefăcu că n-o observă. În schimb, traduse:
- Este un amănunt de care eu, personal, n-aș face caz, spuse ea în treacăt. În genere, spiritul de familie lipsește celorpe care nu-i interesează perpetuarea numelui, a neamului... N-a vrut cu înverșunare copii, în schimb se dă în vânt după nepoți! Nu sună prea convingător.....
- Discutăm inutil, opină Ioana. Faptu-i cert, suntem singurii lui moștenitori legali.
Iunian își dezmierdă cu un gest caracteristic părul de pe tâmplă:
- Îmi pare rău pentru dumneavoastră, dar e o calitate de care nu vă puteți prevala. Există un moștenitor testamentar, recte doamna Viorica Petrescu.
- Nu poate fi ceva serios, observă Tudor nonșalant.
- Ar fi absurd, se ralie soră-sa, ca averea familiei să revină unei intruse.
Iunian apăsă:
- Averea defunctului Grigore Manta.
- Ba a întregii familii, domnule avocat, se sufocă Ioana. Știți foarte bine cum se emigra pe vremea lui Ceașusescu, cu câteva zeci de kilograme de persoană și verigheta! Orice lucrușor mai acătării era considerat obiect de patrimoniu. Bineînțeles că, în condițiile astea, lăsai totul la rude, și așa s-a concentrat toată averea în mâinile unchiului Grigore.
- Sor-mea are dreptate. Nu știu cum a ignorat bătrânul acest aspect când și-a făcut testamentul. Mi se pare cumplit de nedrept.
Avocatul ridică din umerii masivi și deschise brațele, de parcă ar fi vrut să-i îmbrățișeze:
- Domnii meu, de cujus, în speță Grigore Manta, avea dreptul absolut de a dispune liber de averea lui. Și a dispus în favoarea doamnei Petrescu, care l-a îngrijit în ultimii 15 ani de viață: „Cu aplicație și devotament”, după cum precizează testamentul.
- Pun pariu că a trăit cu răposatul, spuse Tudor, situațiile astea sunt clasice.
Avocatul respinse, dând din mână:
- Încă un amănunt lipsit de relevanță.
- Nu sunt de părerea dumneavoastră, declară Ioana, și, oricum, nu putem lăsa lucrurile așa. Pornim procesul! Aici nu-i vorba de câteva milioane acolo, sunt case, prăvălii, pământ, aur... O avuție de generații!
Iunian închise dosarul:
- Aveți drept de decizie, dar vă avertizez că procesul poate dura ani de zile și nu-i sigur că veți avea câștig de cauză.
Tudor se răsuci spre Ioana, parcă cerându-i avizul, apoi se adresă avocatului:
- Am putea dovedi că nu mai era întreg. În fond, a murit la peste 90 de ani, cu o senilitate bine instalată, e clar pentru oricine.
- Adevărat că a decedat la 91 de ani, surâse Iunian, dar testamentul a fost redactat cu 10 ani în urmă. La 17 martie 1988.
Tudor se hilizi:
- Ce mi-e 80, ce mi-e 90! Tot ai ajuns să dai bună ziua prin tramvaie.
Privirea neagră a Ioanei se concentră:
- 10 ani... Nu vi se pare cam mult?
- Ce vrei să spui? întrebă Tudor.
- De obicei, bătrânii își revăd testamentele. Contează cel cu data cea mai apropiată de momentul decesului.
- Absolut exact, certifică avocatul, dar mai există vreun testament?
Ioana clătină din cap. Un surâs nesigur îi tremura pe obraz.
- Există o mătușă bătrână, verișoara tatei și a lui nea Grigore. Tanti Eleonora... Ea trebuie să știe ceva.
Avocatul Iunian se ridică, concediindu-i:
- Pentru liniștea dumneavoastră e bine să epuizați toate posibilitățile. Luați totuși legătura cu doamna Petrescu. În materie de succesiune s-a dovedit, nu o dată, mai eficientă și mai puțin costisitoare decât cea a tribunalului. Eu sunt gata să intermediez....
Ochii Ioanei străluceau provocator:
- Și dacă, totuși, mai există un testament?
- Dacă vă e și favorabil, nu-mi rămâne decât să vă felicit.
Viorica Petrescu netezea mecanic covorul plușat care acoperea masa.
Mâna muncită, cu unghiile retezate scurt, explica fără necesar de cuvinte curățenia din casă, devenită manie. Totul strălucea, mai ales vitrina cu beculeț pus la șmecherie; perdelele și, în general, hectarele de broderie care inundau sufrageria erau „spumă de ou”, iar parchetul oglindă „puteai așterne masa”.
Dincolo de pedanterie însă, Ioana Manta citea o dragoste pătimașă pentru fiecare lucrușor, un simț de proprietate specific, ce putea transforma orice accident din gospodărie - spartul unei cești, de pildă, în dramă. Dacă mai și aparținea setului de vitrină, devenea tragedie.
„N-o să se lase ușor!” conchise, și surâsul ironic cu care inventariase agoniseala femeii deveni îngrijorat.
Tudor, cu un nas mai puțin fin, zâmbea mecanic. De fapt, se plictisea, iar femeiușca asta cu figură de pasăre îl făcea să caște.
Lălăia monoton, dând impresia că vorbește la fel cum lucrează cu iglița, ore în șir, fără virgule, fără punct și de la capăt.
„O țopică”, trase concluzia, „total redusă. Pierdem timpul de pomană, problema se rezolvă la tribunal.”
- Eu nu știu cum a fost legea pe vremea lui Ceaușescu... De ce zic că știu dacă nu știu, declară pe tonul de femeie cumsecade care se și crede ca atare. Atâta doar că don` Grigore n-a pomenit niciodată că ar fi intrat în averea neamurilor. N-am păr în cap de câte ori mi-a zis: „sunt un ins liber de orice obligație. Nu știu dacă or fi mulți ca mine în lumea asta....”
- Permiteți-mi să vă explic, o întrerupse Ioana; familia noastră a fost spoliată de legile strâmbe, nedrepte ale regimului comunist. O dată cu prăbușirea sistemului, este firesc, nu-i așa, să se treacă la reparații.
- Poate că nu ești îndeajuns de clară, interveni Tudor, temându-se că femeia nu înțelege limbajul prea spălat al soră-sii.
Petreasca nu-l luă în seamă:
- Ce reparații, doamnă?! Io atâta știu, că 15 ani l-am îngrijit pe răposatul ca pe copilu` meu. I-am spălat, i-am dereticat, i-am gătit, i-am chemat doctor... Bașca - și apucă ultimul deget al enumerării - că le aveam și eu pe ale mele! Serviciu în ture, bărbat, 3 copii. Ieșeam din schimbul de noapte și dintâi la don` Grigore dădeam bună ziua, să văz de nu-i lipsește te miri ce.
- Foarte frumos din partea dumneavoastră, aprecie Tudor convențional.
- Păi nu?!...
Și aici începu să turuie ca una căreia i-a venit apa la moară:
- Că în 15 ani de când îl știu eu, răposatul n-a primit niciodată, să zic, măcar o felicitare de un la mulți ani de la neamurile din Canada. Alții primeau medicamente, pachete de lux, bani, am văzut și eu la lume....
Ioana schiță un gest, dar femeia nu se lăsă întreruptă, continuând din ce în ce mai montată și fără a-și lăsa timp să înghită saliva.
- ...și, vorba aia, coliva tot io i-am făcut-o, tot io i-am ținut lumânarea, tot io i-am adus popa de i-a citit stâlpii. Nu l-am dus la groapă ca pe Grivei, a văzut toată strada!
Tudor încercă s-o domolească, adresându-i un surâs irezistibil:
- Nimeni n-a contestat calitatea serviciilor dumneavoastră, coniță. Și eu și sora mea apreciem extraordinar tot ce ați făcut.
Țopica, impermeabilă la fițe, dădu din meri continuând să netezească mașinal covorul.
- Trebuie să înțelegeți însă, continuă Tudor, că familia are drepturile ei, peste care nu puteți trece.
- Or fi, că multe mai sunt pe lumea asta, dar io-mi știu dreptul meu! Răposatul mi-a scris mie toată averea.
- Speram, spuse Ioana cu glasul răgușit de enervare abia stăpânită, să nu ajungem la tribunal, să ne înțelegem ca oameni cumsecade.
- Ba s-ajungem, se încontră Viorica Petrescu, de ce să nu ajungem? Că și tribunalul tot pentru oameni e....
- Doamne, cum au trecut anii!... 25?! N-aș fi zis....
Bătrâna Eleonora Manta clănțănea toată de emoție: proteza prea largă, inelele din degetele slăbite, mărgelele negre dispuse în 3 rânduri, restul de obraji rămași sub pielea creponată.
„Parcă-i un platou cu gelatină”, gândi Tudor în vreme ce Ioana, rotindu-și ochii prin casă, concentră: „bătrânețe, spițerie, miros de pipi și amintiri.”
- ...erați niște prichindei când ați plecat, urmă tânguitor Eleonora. Dacă vă întâlneam pe stradă, nu vă cunoșteam... Acum, dacă mă uit bine, vă recunosc. V-ați izbit amândoi în neamul nostru... Frumos din partea voastră că ați venit la înmormântarea lui Grigore.
- Vă mai vedeați?! se interesă Ioana pe un ton de conversație.
- Nu, fetița mea, râse bătrâna. Când ajungi la o vârstă, greu te mai urnești la drum. Și nici nu stăteam colea, unul față cu celălalt....
Tresări, îndreptându-și ochii spre pendulă.
- Cât să fie ceasul?.... A, mai e vreme... Ne mai telefonam de sărbători și câteodată așa, să ne întrebăm de sănătate.
Dacă au ajuns la sănătate bătrânii nu mai pot fi opriți, așa că Tudor se grăbi să întrebe:
- Știi ceva de Viorica Petrescu... femeia care se pare că l-a îngrijit?
Bătrâna își ridică privirea.
Alternativ, când capul, când mâinile se mișcau continuu. Din cauza concentrării, ținea gura permanent deschisă. I se părea că așa aude mai bine, de parcă pe acolo ar fi fost receptate și nu emise sunetele.
- N-am văzut-o niciodată, doar la telefon ce-am vorbit. Știu că Grigore era foarte mulțumit de ea, o lăuda mereu că-i o gospodină de mâna întâi, lui îi plăcea să mănânce bine, săracul, că nu-i lipsește nimic. Fata lui să fi fost, așa zicea, nu l-ar fi îngrijit mai bine... Acum și voi, măcar o carte poștală puteați să vă îndurați. Barem de Crăciun....
Tudor își lipi palmele a rugăciune. Cât de mult și-ar fi dorit să fie înțeles!
- Tanti Eleonoro, de aia nu ți-am scris nici dumitale! Nu voiam să vă facem probleme. Am trăit și noi vremurile astea, știam ce șicanați de Securitate sunteți voi, ăștia cu rude în Occident!
- De, răspunse bătrâna, nu prea convinsă, voi știți mai bine... Cât să fie ceasul?
Ioana își reprimă un gest de iritare:
- Ți-a pomenit vreodată de testamentul lui?
- Nu! făcu hotărâ bătrâna și se retrase ca dinaintea unui păianjen și nici nu l-am întrebat. Astea sunt chestiuni delicate.... Totuși, cum să vă spun... adică, nu pot să vă spun cu cuvintele lui, dar era de la sine înțeles că lasă întreaga avere doamnei Petrescu.
Tudor păru că reflectează adânc:
- Bătrânii sunt, de obicei, prudenți... Ești sigură că nu ți-a lăsat vreo copie?
- Nu mi-a lăsat nimic. Așa ceva se ține minte... Și cum era să-mi lase?! Ultima oară ne-am găsit întâmplător pe Calea Victoriei, acum mai bine de patru`j de ani. Mi-amintesc bine, pentru că murise Stalin și de bucurie ne-am cinstit cu câte o halbă la Carul cu Bere.... Da` cât o fi ceasul?! A! Până la două mai e.
- Ne-ai înnebunit cu ceasul! exclamă Ioana. Ai vreo treabă?
- Nu, drăguță, am program de la doctor. Uite, din sticluța asta trebuie să iau la ceas exact, fără abatere, altfel fac stop cardiac. Trebuie să țin o disciplină strașnică. Chiar așa mi-a zis medicul: „Coană Eleonoră, cu disciplină strictă, sari din suta de ani!”
- Mare scofală, mârâi Ioana pentru ea... Hai, tanti, să căutăm totuși. Încercarea moarte n-are.
- Ce să căutăm?!
- Un eventual testament. Unde îți ții dumneata hârtiile mai importante? Actele?
Bătrâna refuză sâcâită:
- Dacă eu îți spun că nu există, înseamnă că așa e. La ce să-mi mai răvășesc casa de pomană? Voi credeți că m-am sclerozat, treaba voastră. Iertați-mă un minut!
Se ridică brusc și se precipiră spre ușă, târșindu-și papucii cât putea de repede. Ioana rânji în urma ei:
- Pârdalnica de vezică, norocul nostru! Repede, Tudore! Caută în scrin și în frigider. Mulți își congelează comorile, își închipuie că nu există tainiță mai deșteaptă.
- Băboiul poate să intre din clipă în clipă, spuse Tudor, trăgând nervos de sertare.
- Fii liniștit, moșnegii au WC lung, constipați de profesie, și câte o pereche de ochelari în baie... Să ne ocupăm urgent de pendulă.
Puse o pereche de mănuși și deschise ușa de sticlă. Reflectă o secundă, apoi roti minutarul, dându-l înainte cu 1 oră. Două fără 3 minute.
- Am găsit! exclamă Tudor, scoțând din scrin un dosar jerpelit, legat cu șnur verde. Aici își ține actele.
Scârâitul ușii îi întrerupse. Bătrâna se îndreptă spre jilțul ei, ținându-se de șale:
- Iertați-mă... Beteșugurile anilor celor mulți. Ce mai râdeam de ele când eram tânără și uite că m-au ajuns și pe mine... Cât să fie ceasul? Vai de mine, e trecut de două, cum n-am băgat de seamă? Medicamentul....
Se repezi spre noptieră, unde așteptau la îndemână paharul cu apă, lingura, sticluța albastră cu licoare, în fine bucățica de zahăr pe care o îndesă între proteză și căptușeala obrazului fleșcăit.
Cei 2 urmăreau cu silă întreaga operațiune, cum liorbăie, cum înghite poțiunea ca pe un elixir, ca de frica morții.
- Păi, tanti, noi ne cam ducem, s-a făcut târziu. Vorbim la telefon.
- Da, da, duceți-vă, spuse bătrâna, abia așteptând să-i vadă plecați. Mă luă cu somnul, nu vă mai conduc....
Tudor înaintă câțiva pași și comentă stupefiat:
- Extraordinar, a și adormit!
Ca să se asigure, Ioana atinse umărul Eleonorei Manta. Așteptă lipsa de reacție și răsuflă ușurată:
- Doarme dusă....
Tudor scoase un plic din haină și îl strecură cu mâini febrile printre hârtiile Eleonorei, după care puse la loc dosarul sub un maldăr de bulendre, de fapt straiul de comând al bătrânei, închise sertarul și grăbi să-și reia locul pe canapea.
Ioana respiră adânc:
- Alea jacta est. Acum, totul este să țină plastografia.
- O să țină, n-avea grijă. Testamentul face față oricărei expertize grafologice, Luciano e un as! Ce mama dracului, a păcălit el un Scotland Yard!
- În schimb, tu l-ai păcălit anul trecut în afacerea cu aurul și italienii nu prea uită. Mă ține o grijă....
- Fii serioasă, l-am plătit și a uitat totul! Altfel nu mă servea. Pe urmă, uită-te la marfă! Ireproșabilă.
- Așa e, ai dreptate, făcu Ioana cu gândul în altă parte. Nu trebuie să observe că a luat medicamentul cu 1 oră înainte... că s-a umblat la ceas...
Deschise din nou pendula și restabili ora reală.
În locul bătrânei zăpăcită de emoție - Doamne, de când nu mai avusese atâția oaspeți! - ceaiul (era ora 5) îl servi Viorica Petrescu.
Deși pentru prima dată în casa Eleonorei, se descurca perfect, găsea ce-i trebuie fără să întrebe, se mișca ușor, cu siguranță de gazdă. De la prima privire realizai că este o femeie capabilă, pe care, dacă se întâmpla să fiți în aceeași echipă, te puteai bizui.
Tudor, care nu mai băuse ceai de când purta spiel-hosen și berete marinar, se uita îngrețoșat la zeama ruginie din ceașcă. Tot cu greață, înregistră și vocea mieroasă „susur perfid de șarpe”, a Petreascăi:
- Cum vă simțiți, doamna Eleonora?
Bătrâna îi surâse recunoscătoare:
- Mulțumesc de întrebare, drăguță, bi.... binișorel. Am scăpat ca prin minune, îi explică avocatului Iunian, care părea să prezideze asistența, cu degetul gros proptit în răscoiala vestei, într-o atitudine caracteristică.
- Mă bucur.
- De fapt, am avut un mic atac, urmă cu voluptatea și insațietatea bătrânilor când vorbesc despre propriile lor boli. Emoțiile astea nu mai sunt pentru mine. Se poate muri și de bucurie.... Gândește-te și dumneata, mi-am revăzut nepoții după o despărțire de 25 de ani.... Da` cât o fi ceasul?
Ioana interveni pe un ton de mare doamnă, silită de împrejurări să se adreseze plebei:
- N-aș vrea să fiu antipatică, dar mi-ar plăcea să știu ce caracter are întâlnirea asta. Nu-i reuniune de familie, nu aduce nici a oficial.
- Ce importanți are? o temperă frate-său. Ne-am întâlnit și gata.
Viorica Petrescu își ocupă cu dezinvoltură locul la masă. Era proaspăt coafată și fixativul ieftin mirosea de la câțiva lași. Ci ticu-i caracteristic, în lipsa învelitorii începu să netezească blatul mesei.
- Am vorbit și cu don` avocat, e dreptul meu să asist la deschiderea testamentului, ăsta noul...
Ioana declară cu nasul în vânt:
- Am promis că vom fi generoși și nu ne luăm cuvântul înapoi.
Avocatul Iunian tuși încurcat, schimbându-și poziția în fotoliu:
- Din păcate, este vorba despre cu totul altceva. Doamna Petrescu se îndoiește de autenticitatea documentului descoperit la mătușa dumneavoastră.
- Presupun că doamna este expertă în materie, observă Ioana cu sarcasm.
Petreasca replică înțepată:
- Dar nici de la împins vagoane nu vin.
- Vă rog, interveni Iunian, suntem aici ca să ne înțelegem.
- Nu uitați că sunteți avocatul nostru, apăsă Ioana.
- Exact în interesul dumneavoastră mă aflu aici, la deschiderea....
Gongul pendulei bătu rar, de 3 ori, întrerupându-l. Iunian își privi nedumerit ceasul și ridică din umeri.
Bătrâna se grăbi să explice:
- Nu vă luați după bombănitul dumneaei - și arătă spre pendulă - s-a zăpăcit de cap. Asta de alaltăieri, de când ați fost la mine, tu și cu Tudor. Ora o arată bine, doar că bate aiurea.
Viorica Petrescu nu se lăsă abătută de la ale ei:
- Pui gâtul, testamentul ăsta nou e falș! Domnul Grigore ne socotea familia lui adevărată, ținea la copii și voia să le facă un rost. Despre neamurile lui din Canada mi-e și rușine să spui ce zicea... Crocodili renegați, tot insulte din ăștia, dar așa era răposatul, se esprima fără pardon.
- Nu vă ambalați, o domoli Iunian, să vedem întâi testamentul.
Femeia schiță un vânt puturos:
- Parcă cine se uită la falșurile lor? Se găsi testamentul la țanc, taman când picară dumnealor din cel capăt de lume. Se brodi ca la bobi!
Eleonora Manta scânci:
- Vă rog, nu vă enervați... Îmi transmiteți... Cât o fi ceasul? M-a speriat rău atacul ăsta din urmă.
- Lasă acum atacul, tanti, făcu Tudor nerăbdător, dă-ne testamentul.
- Ți-e ușor să vorbești. Voi ați plecat și habar n-ați avut.
Ioana replică ofensată:
- Ne scoți pe noi vinovați? Când am plecat, erai bine sănătoasă, luaseși doctoria și ți se făcuse somn. Era normal să plecăm.
- Păi, dacă așa mi-a zis medicul! Să iau siropul la două și după aia să mă bag neapărat în pat. Ereau ceasurile două? Ereau... Uitați testamentul, cum o fi ajuns și ăsta aici, Dumnezeu știe. Drept e că nici ținerea de minte nu mă mai reazămă....
Avocatul Iunian verifică plicul intact, apoi, cu acordul asistenței, îl desigilă.
- Mda... începu dregându-și vocea. Avem de-a face cu un testament olograf, întocmit la București, pe data de 22 februarie 1998, adică acum 5 luni.
- În mod clar, ultimul și cel mai recent, sublinie gras Ioana, cu pleonasm.
Iunian o opri, ridicând un deget:
- Vă rog... Deci!
Eu, subsemnatul Manta Grigore, domiciliat în București.... și așa mai departe, nesilit de nimeni și aflat în deplinătatea facultăților mele fizice și mentale, dispun prin prezentul testament ca întregul meu patrimoniu să revină unicilor mei nepoți, Tudor Manta și Ioana Manta, stabiliți actualmente în Canada, orașul Toronto etc....
În afara considerentelor de familie, înțeleg că realizez astfel un legitim act de reparație față de rudele mele spoliate de legile strâmbe, comuniste, în vigoare la data plecării lor din țară...
- Urmează data, semnătura și inventarul bunurilor testate.
Viorica Petrescu izbucni:
- Și mie?! La copiii mei, niciun capăt de ață?
Ioana își reluă aerul de „grande dame” nobilă și distinsă:
- A socotit probabil că s-a achitat din viață de obligații, noi nu știm ce ați primit de la el. Oricum, fratele meu și cu mine ne-am gândit să vă oferim o compensație onorabilă pentru eforturile depuse. Dar despre asta vom mai discuta.
Petreasca se aplecă peste masă, atingând-o cu răsuflarea:
- La tribunal! Să vedem ce-or zice de falșul ăsta.
- Să ne judecăm, fu de acord Tudor bine dispus, n-avem ce pierde.
- Foarte bine. Să ne lămurim cum de vine, de unde s-a ivit falșul, cum de doamna nepoată știa pe de-a rostul cuvintele din testament „șpoliat, reparații, legi strâmbe, comuniste...”
Iunian își astâmpără un zâmbet, prefăcându-se interesat de portretele agățate pe pereți.
Viorica Petrescu continuă și mai înverșunat:
- P`ormă, cum de-ajunsese testamentul la coana Eleonora? Acum să mă ierte dumneaei, că-i de față, dar răposatul din găină bătrână și proastă n-o scotea. E cumsecade, așa zicea, dar fără minte și nefolositoare ca o ciubotă desperecheată! Și uneia ca dumneaei vreai să-mi spui că i-a dat testamentul la păstrare?
Eleonora Manta se minună:
- N-aș fi zis că Grigore poate fi atât de răutăcios! Îl țin minte de când umbla în costumaș tirolez din piele de drac. Era un băiețel foarte ascultător, își spăla singur urechile, fără să-i spună nimeni....
- Treaba voastră de nebuni! spuse fără adresă Viorica Petrescu, strângându-și geanta și inevitabila sacoșă de plastic. Ne vedem la tribunal! Și iartă-mă, coană mare de vorbă proastă, eu n-am făcut decât să-l imitez pe don` Grigore.
- Drum bun, cale bătută! râse în urma ei Tudor.
Ioana își stinse nervoasă țigara și aranjă o pernă sub capul bătrânei, care începuse să moțăie.
- Foarte bine, să decidă tribunalul.
- Hm, declară Iunian enigmatic, în locul dumneavoastră aș mai reflecta.
- Ce vreți să spuneți?
- Că avem categoric de-a face cu un fals, în consecință un act lovit de nulitate. Mai adaug că, în materie de fals, există sancțiuni severe.
- Cum puteți fi atât de sigur în absența unei expertize?
Iunian scoase ochelarii din etui, ca și cum ar fi avut de gând să-i folosească, dar rămase cu ei în mână, gesticulând larg:
- Domnule Manta, de-a lungul unei cariere de peste 30 de ani, am constatat că cea mai frecventă greșeală a subiecților unui delict, ca să nu spun infractori, este aceea de a-și subestima adversarul.
- Concret, ceru Ioana.
- Adică, de a-i crede mai proști pe alții. În speță, Viorica Petrescu este, fără îndoială, o femeie simplă, cu regretabile minusuri în educație, dar nici pe departe o neghioabă. Observațiile ei vizavi de identitatea termenilor folosiți de dumneavoastră cu a acelora din testament izbește până la concludent.
- Sunt termeni intrați în uzul general, după 1990.
- Nu zic nu, dar într-un conflic, acest „leit” pune pe gânduri. Pe de altă parte, dacă eram anchetator, m-aș fi întrebat ce s-a întâmplat cu pendula. Convingerea mea este că dumneavoastră ați deranjat-o, având nevoie de un.... aranjament de timp. Pendula a fost inițial dată înainte, apoi, într-un răstimp foarte scurt, corectată. Dar - zâmbi - ați făcut greșeala să vă ocupați numai de ace, nu și de gong. De aici discrepanța dintre ora 5 de pe cadran și numărul bătăilor, doar 3. Repet, un anchetator ar medita și specula mult pe această temă.
- Mă scuzați, maestre, râse Tudor, dac acum speculați dumneavoastră. Nu cu chițibușuri din astea desființezi un document.
Avocatul Iunian își puse ochelarii pe nas, se apropie de fereastră și ridică testamentul în aer.
- Nici cu asta? După cum puteți remarca, „autorul” a folosit o foaie de hârtie specială, cu filigran. Priviți-o în zare și încercați să descifrați înscrisul transparent din interior.
Frații Manta se apropiară crispați. Da.... Se vedea bine de tot.
Pe întreaga pagină, rând la rând, repetându-se de zeci de ori, se putea citi o dată: may 1998.
- Nu pricep, șopti Tudor. Ce-i asta?
- Data fabricației hârtiei respective. Procedeul e folosit frecvent în Vest, din diverse rațiuni.
Consternată, Ioana își duse mâna la gât.
- În cazul nostru înseamnă.....
- Că falsul este cutremurător de fals, surâse Iunian. Fiți puțin atenți! Grigore Manta a decedat în aprilie 98 iar testamentul de față a fost redactat, semnat și datat cu o lună înainte de desec, recte în martie 98. Pe de altă parte, hârtia filigran mărturisește altă dată - mai 1998. Cum s-ar spune, a fost folosităă înainte de a fi fabricată. Și, mai clar, răposatul v-a lăsat averea lui la o lună după ce murise. Bizar, nu?
- Trebuie să fie o greșeală, bâlbâi Tudor.
- Intenționată, domnule Manta. Plastograful v-a jucat un renghi dintre cele mai perfide. Să certifici și, în același timp, să infirmi categoric pe același document unul din elementele sale esențiale, așa cum este data, mai ales la un testament, e o performanță! Știa sigur că trucul nu va trece de expertiză.
„Canalia de Luciano”, gândi Ioana, cu priviea ațintită în gol. „Ne-a plătit polița cu vârf și îndesat...”
Tudor se agăță de mâneca avocatului, care își închidea mapa:
- Ce părere aveți, maestre, mai putem face ceva?
- Bagajul, rânji Iunian. De la Petreasca nu obțineți nici măcar un bilet de metrou. Doamnă... domnule.... omagiile mele.
Scârțâitul ușii o trezi pe bătrână din moțăială:
- A, tot aici erați? Nu pot să-mi explic în ruptul capului cum de Grigore folosea termeni atât de vulgari! Găină bătrână... Ce păcat! Era adorabil în costumașul lui tirolez și se dădea în vânt după pelteaua de piersici. Eu o găsesc fadă....
- E de notorietate, maestre, n-a vrut copii. De aia s-a și despărțit de ambele neveste. Adică, ele l-au lăsat.
Ioana îi îndreptă o privire întunecată, pe care avocatul se prefăcu că n-o observă. În schimb, traduse:
- Este un amănunt de care eu, personal, n-aș face caz, spuse ea în treacăt. În genere, spiritul de familie lipsește celorpe care nu-i interesează perpetuarea numelui, a neamului... N-a vrut cu înverșunare copii, în schimb se dă în vânt după nepoți! Nu sună prea convingător.....
- Discutăm inutil, opină Ioana. Faptu-i cert, suntem singurii lui moștenitori legali.
Iunian își dezmierdă cu un gest caracteristic părul de pe tâmplă:
- Îmi pare rău pentru dumneavoastră, dar e o calitate de care nu vă puteți prevala. Există un moștenitor testamentar, recte doamna Viorica Petrescu.
- Nu poate fi ceva serios, observă Tudor nonșalant.
- Ar fi absurd, se ralie soră-sa, ca averea familiei să revină unei intruse.
Iunian apăsă:
- Averea defunctului Grigore Manta.
- Ba a întregii familii, domnule avocat, se sufocă Ioana. Știți foarte bine cum se emigra pe vremea lui Ceașusescu, cu câteva zeci de kilograme de persoană și verigheta! Orice lucrușor mai acătării era considerat obiect de patrimoniu. Bineînțeles că, în condițiile astea, lăsai totul la rude, și așa s-a concentrat toată averea în mâinile unchiului Grigore.
- Sor-mea are dreptate. Nu știu cum a ignorat bătrânul acest aspect când și-a făcut testamentul. Mi se pare cumplit de nedrept.
Avocatul ridică din umerii masivi și deschise brațele, de parcă ar fi vrut să-i îmbrățișeze:
- Domnii meu, de cujus, în speță Grigore Manta, avea dreptul absolut de a dispune liber de averea lui. Și a dispus în favoarea doamnei Petrescu, care l-a îngrijit în ultimii 15 ani de viață: „Cu aplicație și devotament”, după cum precizează testamentul.
- Pun pariu că a trăit cu răposatul, spuse Tudor, situațiile astea sunt clasice.
Avocatul respinse, dând din mână:
- Încă un amănunt lipsit de relevanță.
- Nu sunt de părerea dumneavoastră, declară Ioana, și, oricum, nu putem lăsa lucrurile așa. Pornim procesul! Aici nu-i vorba de câteva milioane acolo, sunt case, prăvălii, pământ, aur... O avuție de generații!
Iunian închise dosarul:
- Aveți drept de decizie, dar vă avertizez că procesul poate dura ani de zile și nu-i sigur că veți avea câștig de cauză.
Tudor se răsuci spre Ioana, parcă cerându-i avizul, apoi se adresă avocatului:
- Am putea dovedi că nu mai era întreg. În fond, a murit la peste 90 de ani, cu o senilitate bine instalată, e clar pentru oricine.
- Adevărat că a decedat la 91 de ani, surâse Iunian, dar testamentul a fost redactat cu 10 ani în urmă. La 17 martie 1988.
Tudor se hilizi:
- Ce mi-e 80, ce mi-e 90! Tot ai ajuns să dai bună ziua prin tramvaie.
Privirea neagră a Ioanei se concentră:
- 10 ani... Nu vi se pare cam mult?
- Ce vrei să spui? întrebă Tudor.
- De obicei, bătrânii își revăd testamentele. Contează cel cu data cea mai apropiată de momentul decesului.
- Absolut exact, certifică avocatul, dar mai există vreun testament?
Ioana clătină din cap. Un surâs nesigur îi tremura pe obraz.
- Există o mătușă bătrână, verișoara tatei și a lui nea Grigore. Tanti Eleonora... Ea trebuie să știe ceva.
Avocatul Iunian se ridică, concediindu-i:
- Pentru liniștea dumneavoastră e bine să epuizați toate posibilitățile. Luați totuși legătura cu doamna Petrescu. În materie de succesiune s-a dovedit, nu o dată, mai eficientă și mai puțin costisitoare decât cea a tribunalului. Eu sunt gata să intermediez....
Ochii Ioanei străluceau provocator:
- Și dacă, totuși, mai există un testament?
- Dacă vă e și favorabil, nu-mi rămâne decât să vă felicit.
Viorica Petrescu netezea mecanic covorul plușat care acoperea masa.
Mâna muncită, cu unghiile retezate scurt, explica fără necesar de cuvinte curățenia din casă, devenită manie. Totul strălucea, mai ales vitrina cu beculeț pus la șmecherie; perdelele și, în general, hectarele de broderie care inundau sufrageria erau „spumă de ou”, iar parchetul oglindă „puteai așterne masa”.
Dincolo de pedanterie însă, Ioana Manta citea o dragoste pătimașă pentru fiecare lucrușor, un simț de proprietate specific, ce putea transforma orice accident din gospodărie - spartul unei cești, de pildă, în dramă. Dacă mai și aparținea setului de vitrină, devenea tragedie.
„N-o să se lase ușor!” conchise, și surâsul ironic cu care inventariase agoniseala femeii deveni îngrijorat.
Tudor, cu un nas mai puțin fin, zâmbea mecanic. De fapt, se plictisea, iar femeiușca asta cu figură de pasăre îl făcea să caște.
Lălăia monoton, dând impresia că vorbește la fel cum lucrează cu iglița, ore în șir, fără virgule, fără punct și de la capăt.
„O țopică”, trase concluzia, „total redusă. Pierdem timpul de pomană, problema se rezolvă la tribunal.”
- Eu nu știu cum a fost legea pe vremea lui Ceaușescu... De ce zic că știu dacă nu știu, declară pe tonul de femeie cumsecade care se și crede ca atare. Atâta doar că don` Grigore n-a pomenit niciodată că ar fi intrat în averea neamurilor. N-am păr în cap de câte ori mi-a zis: „sunt un ins liber de orice obligație. Nu știu dacă or fi mulți ca mine în lumea asta....”
- Permiteți-mi să vă explic, o întrerupse Ioana; familia noastră a fost spoliată de legile strâmbe, nedrepte ale regimului comunist. O dată cu prăbușirea sistemului, este firesc, nu-i așa, să se treacă la reparații.
- Poate că nu ești îndeajuns de clară, interveni Tudor, temându-se că femeia nu înțelege limbajul prea spălat al soră-sii.
Petreasca nu-l luă în seamă:
- Ce reparații, doamnă?! Io atâta știu, că 15 ani l-am îngrijit pe răposatul ca pe copilu` meu. I-am spălat, i-am dereticat, i-am gătit, i-am chemat doctor... Bașca - și apucă ultimul deget al enumerării - că le aveam și eu pe ale mele! Serviciu în ture, bărbat, 3 copii. Ieșeam din schimbul de noapte și dintâi la don` Grigore dădeam bună ziua, să văz de nu-i lipsește te miri ce.
- Foarte frumos din partea dumneavoastră, aprecie Tudor convențional.
- Păi nu?!...
Și aici începu să turuie ca una căreia i-a venit apa la moară:
- Că în 15 ani de când îl știu eu, răposatul n-a primit niciodată, să zic, măcar o felicitare de un la mulți ani de la neamurile din Canada. Alții primeau medicamente, pachete de lux, bani, am văzut și eu la lume....
Ioana schiță un gest, dar femeia nu se lăsă întreruptă, continuând din ce în ce mai montată și fără a-și lăsa timp să înghită saliva.
- ...și, vorba aia, coliva tot io i-am făcut-o, tot io i-am ținut lumânarea, tot io i-am adus popa de i-a citit stâlpii. Nu l-am dus la groapă ca pe Grivei, a văzut toată strada!
Tudor încercă s-o domolească, adresându-i un surâs irezistibil:
- Nimeni n-a contestat calitatea serviciilor dumneavoastră, coniță. Și eu și sora mea apreciem extraordinar tot ce ați făcut.
Țopica, impermeabilă la fițe, dădu din meri continuând să netezească mașinal covorul.
- Trebuie să înțelegeți însă, continuă Tudor, că familia are drepturile ei, peste care nu puteți trece.
- Or fi, că multe mai sunt pe lumea asta, dar io-mi știu dreptul meu! Răposatul mi-a scris mie toată averea.
- Speram, spuse Ioana cu glasul răgușit de enervare abia stăpânită, să nu ajungem la tribunal, să ne înțelegem ca oameni cumsecade.
- Ba s-ajungem, se încontră Viorica Petrescu, de ce să nu ajungem? Că și tribunalul tot pentru oameni e....
- Doamne, cum au trecut anii!... 25?! N-aș fi zis....
Bătrâna Eleonora Manta clănțănea toată de emoție: proteza prea largă, inelele din degetele slăbite, mărgelele negre dispuse în 3 rânduri, restul de obraji rămași sub pielea creponată.
„Parcă-i un platou cu gelatină”, gândi Tudor în vreme ce Ioana, rotindu-și ochii prin casă, concentră: „bătrânețe, spițerie, miros de pipi și amintiri.”
- ...erați niște prichindei când ați plecat, urmă tânguitor Eleonora. Dacă vă întâlneam pe stradă, nu vă cunoșteam... Acum, dacă mă uit bine, vă recunosc. V-ați izbit amândoi în neamul nostru... Frumos din partea voastră că ați venit la înmormântarea lui Grigore.
- Vă mai vedeați?! se interesă Ioana pe un ton de conversație.
- Nu, fetița mea, râse bătrâna. Când ajungi la o vârstă, greu te mai urnești la drum. Și nici nu stăteam colea, unul față cu celălalt....
Tresări, îndreptându-și ochii spre pendulă.
- Cât să fie ceasul?.... A, mai e vreme... Ne mai telefonam de sărbători și câteodată așa, să ne întrebăm de sănătate.
Dacă au ajuns la sănătate bătrânii nu mai pot fi opriți, așa că Tudor se grăbi să întrebe:
- Știi ceva de Viorica Petrescu... femeia care se pare că l-a îngrijit?
Bătrâna își ridică privirea.
Alternativ, când capul, când mâinile se mișcau continuu. Din cauza concentrării, ținea gura permanent deschisă. I se părea că așa aude mai bine, de parcă pe acolo ar fi fost receptate și nu emise sunetele.
- N-am văzut-o niciodată, doar la telefon ce-am vorbit. Știu că Grigore era foarte mulțumit de ea, o lăuda mereu că-i o gospodină de mâna întâi, lui îi plăcea să mănânce bine, săracul, că nu-i lipsește nimic. Fata lui să fi fost, așa zicea, nu l-ar fi îngrijit mai bine... Acum și voi, măcar o carte poștală puteați să vă îndurați. Barem de Crăciun....
Tudor își lipi palmele a rugăciune. Cât de mult și-ar fi dorit să fie înțeles!
- Tanti Eleonoro, de aia nu ți-am scris nici dumitale! Nu voiam să vă facem probleme. Am trăit și noi vremurile astea, știam ce șicanați de Securitate sunteți voi, ăștia cu rude în Occident!
- De, răspunse bătrâna, nu prea convinsă, voi știți mai bine... Cât să fie ceasul?
Ioana își reprimă un gest de iritare:
- Ți-a pomenit vreodată de testamentul lui?
- Nu! făcu hotărâ bătrâna și se retrase ca dinaintea unui păianjen și nici nu l-am întrebat. Astea sunt chestiuni delicate.... Totuși, cum să vă spun... adică, nu pot să vă spun cu cuvintele lui, dar era de la sine înțeles că lasă întreaga avere doamnei Petrescu.
Tudor păru că reflectează adânc:
- Bătrânii sunt, de obicei, prudenți... Ești sigură că nu ți-a lăsat vreo copie?
- Nu mi-a lăsat nimic. Așa ceva se ține minte... Și cum era să-mi lase?! Ultima oară ne-am găsit întâmplător pe Calea Victoriei, acum mai bine de patru`j de ani. Mi-amintesc bine, pentru că murise Stalin și de bucurie ne-am cinstit cu câte o halbă la Carul cu Bere.... Da` cât o fi ceasul?! A! Până la două mai e.
- Ne-ai înnebunit cu ceasul! exclamă Ioana. Ai vreo treabă?
- Nu, drăguță, am program de la doctor. Uite, din sticluța asta trebuie să iau la ceas exact, fără abatere, altfel fac stop cardiac. Trebuie să țin o disciplină strașnică. Chiar așa mi-a zis medicul: „Coană Eleonoră, cu disciplină strictă, sari din suta de ani!”
- Mare scofală, mârâi Ioana pentru ea... Hai, tanti, să căutăm totuși. Încercarea moarte n-are.
- Ce să căutăm?!
- Un eventual testament. Unde îți ții dumneata hârtiile mai importante? Actele?
Bătrâna refuză sâcâită:
- Dacă eu îți spun că nu există, înseamnă că așa e. La ce să-mi mai răvășesc casa de pomană? Voi credeți că m-am sclerozat, treaba voastră. Iertați-mă un minut!
Se ridică brusc și se precipiră spre ușă, târșindu-și papucii cât putea de repede. Ioana rânji în urma ei:
- Pârdalnica de vezică, norocul nostru! Repede, Tudore! Caută în scrin și în frigider. Mulți își congelează comorile, își închipuie că nu există tainiță mai deșteaptă.
- Băboiul poate să intre din clipă în clipă, spuse Tudor, trăgând nervos de sertare.
- Fii liniștit, moșnegii au WC lung, constipați de profesie, și câte o pereche de ochelari în baie... Să ne ocupăm urgent de pendulă.
Puse o pereche de mănuși și deschise ușa de sticlă. Reflectă o secundă, apoi roti minutarul, dându-l înainte cu 1 oră. Două fără 3 minute.
- Am găsit! exclamă Tudor, scoțând din scrin un dosar jerpelit, legat cu șnur verde. Aici își ține actele.
Scârâitul ușii îi întrerupse. Bătrâna se îndreptă spre jilțul ei, ținându-se de șale:
- Iertați-mă... Beteșugurile anilor celor mulți. Ce mai râdeam de ele când eram tânără și uite că m-au ajuns și pe mine... Cât să fie ceasul? Vai de mine, e trecut de două, cum n-am băgat de seamă? Medicamentul....
Se repezi spre noptieră, unde așteptau la îndemână paharul cu apă, lingura, sticluța albastră cu licoare, în fine bucățica de zahăr pe care o îndesă între proteză și căptușeala obrazului fleșcăit.
Cei 2 urmăreau cu silă întreaga operațiune, cum liorbăie, cum înghite poțiunea ca pe un elixir, ca de frica morții.
- Păi, tanti, noi ne cam ducem, s-a făcut târziu. Vorbim la telefon.
- Da, da, duceți-vă, spuse bătrâna, abia așteptând să-i vadă plecați. Mă luă cu somnul, nu vă mai conduc....
Tudor înaintă câțiva pași și comentă stupefiat:
- Extraordinar, a și adormit!
Ca să se asigure, Ioana atinse umărul Eleonorei Manta. Așteptă lipsa de reacție și răsuflă ușurată:
- Doarme dusă....
Tudor scoase un plic din haină și îl strecură cu mâini febrile printre hârtiile Eleonorei, după care puse la loc dosarul sub un maldăr de bulendre, de fapt straiul de comând al bătrânei, închise sertarul și grăbi să-și reia locul pe canapea.
Ioana respiră adânc:
- Alea jacta est. Acum, totul este să țină plastografia.
- O să țină, n-avea grijă. Testamentul face față oricărei expertize grafologice, Luciano e un as! Ce mama dracului, a păcălit el un Scotland Yard!
- În schimb, tu l-ai păcălit anul trecut în afacerea cu aurul și italienii nu prea uită. Mă ține o grijă....
- Fii serioasă, l-am plătit și a uitat totul! Altfel nu mă servea. Pe urmă, uită-te la marfă! Ireproșabilă.
- Așa e, ai dreptate, făcu Ioana cu gândul în altă parte. Nu trebuie să observe că a luat medicamentul cu 1 oră înainte... că s-a umblat la ceas...
Deschise din nou pendula și restabili ora reală.
În locul bătrânei zăpăcită de emoție - Doamne, de când nu mai avusese atâția oaspeți! - ceaiul (era ora 5) îl servi Viorica Petrescu.
Deși pentru prima dată în casa Eleonorei, se descurca perfect, găsea ce-i trebuie fără să întrebe, se mișca ușor, cu siguranță de gazdă. De la prima privire realizai că este o femeie capabilă, pe care, dacă se întâmpla să fiți în aceeași echipă, te puteai bizui.
Tudor, care nu mai băuse ceai de când purta spiel-hosen și berete marinar, se uita îngrețoșat la zeama ruginie din ceașcă. Tot cu greață, înregistră și vocea mieroasă „susur perfid de șarpe”, a Petreascăi:
- Cum vă simțiți, doamna Eleonora?
Bătrâna îi surâse recunoscătoare:
- Mulțumesc de întrebare, drăguță, bi.... binișorel. Am scăpat ca prin minune, îi explică avocatului Iunian, care părea să prezideze asistența, cu degetul gros proptit în răscoiala vestei, într-o atitudine caracteristică.
- Mă bucur.
- De fapt, am avut un mic atac, urmă cu voluptatea și insațietatea bătrânilor când vorbesc despre propriile lor boli. Emoțiile astea nu mai sunt pentru mine. Se poate muri și de bucurie.... Gândește-te și dumneata, mi-am revăzut nepoții după o despărțire de 25 de ani.... Da` cât o fi ceasul?
Ioana interveni pe un ton de mare doamnă, silită de împrejurări să se adreseze plebei:
- N-aș vrea să fiu antipatică, dar mi-ar plăcea să știu ce caracter are întâlnirea asta. Nu-i reuniune de familie, nu aduce nici a oficial.
- Ce importanți are? o temperă frate-său. Ne-am întâlnit și gata.
Viorica Petrescu își ocupă cu dezinvoltură locul la masă. Era proaspăt coafată și fixativul ieftin mirosea de la câțiva lași. Ci ticu-i caracteristic, în lipsa învelitorii începu să netezească blatul mesei.
- Am vorbit și cu don` avocat, e dreptul meu să asist la deschiderea testamentului, ăsta noul...
Ioana declară cu nasul în vânt:
- Am promis că vom fi generoși și nu ne luăm cuvântul înapoi.
Avocatul Iunian tuși încurcat, schimbându-și poziția în fotoliu:
- Din păcate, este vorba despre cu totul altceva. Doamna Petrescu se îndoiește de autenticitatea documentului descoperit la mătușa dumneavoastră.
- Presupun că doamna este expertă în materie, observă Ioana cu sarcasm.
Petreasca replică înțepată:
- Dar nici de la împins vagoane nu vin.
- Vă rog, interveni Iunian, suntem aici ca să ne înțelegem.
- Nu uitați că sunteți avocatul nostru, apăsă Ioana.
- Exact în interesul dumneavoastră mă aflu aici, la deschiderea....
Gongul pendulei bătu rar, de 3 ori, întrerupându-l. Iunian își privi nedumerit ceasul și ridică din umeri.
Bătrâna se grăbi să explice:
- Nu vă luați după bombănitul dumneaei - și arătă spre pendulă - s-a zăpăcit de cap. Asta de alaltăieri, de când ați fost la mine, tu și cu Tudor. Ora o arată bine, doar că bate aiurea.
Viorica Petrescu nu se lăsă abătută de la ale ei:
- Pui gâtul, testamentul ăsta nou e falș! Domnul Grigore ne socotea familia lui adevărată, ținea la copii și voia să le facă un rost. Despre neamurile lui din Canada mi-e și rușine să spui ce zicea... Crocodili renegați, tot insulte din ăștia, dar așa era răposatul, se esprima fără pardon.
- Nu vă ambalați, o domoli Iunian, să vedem întâi testamentul.
Femeia schiță un vânt puturos:
- Parcă cine se uită la falșurile lor? Se găsi testamentul la țanc, taman când picară dumnealor din cel capăt de lume. Se brodi ca la bobi!
Eleonora Manta scânci:
- Vă rog, nu vă enervați... Îmi transmiteți... Cât o fi ceasul? M-a speriat rău atacul ăsta din urmă.
- Lasă acum atacul, tanti, făcu Tudor nerăbdător, dă-ne testamentul.
- Ți-e ușor să vorbești. Voi ați plecat și habar n-ați avut.
Ioana replică ofensată:
- Ne scoți pe noi vinovați? Când am plecat, erai bine sănătoasă, luaseși doctoria și ți se făcuse somn. Era normal să plecăm.
- Păi, dacă așa mi-a zis medicul! Să iau siropul la două și după aia să mă bag neapărat în pat. Ereau ceasurile două? Ereau... Uitați testamentul, cum o fi ajuns și ăsta aici, Dumnezeu știe. Drept e că nici ținerea de minte nu mă mai reazămă....
Avocatul Iunian verifică plicul intact, apoi, cu acordul asistenței, îl desigilă.
- Mda... începu dregându-și vocea. Avem de-a face cu un testament olograf, întocmit la București, pe data de 22 februarie 1998, adică acum 5 luni.
- În mod clar, ultimul și cel mai recent, sublinie gras Ioana, cu pleonasm.
Iunian o opri, ridicând un deget:
- Vă rog... Deci!
Eu, subsemnatul Manta Grigore, domiciliat în București.... și așa mai departe, nesilit de nimeni și aflat în deplinătatea facultăților mele fizice și mentale, dispun prin prezentul testament ca întregul meu patrimoniu să revină unicilor mei nepoți, Tudor Manta și Ioana Manta, stabiliți actualmente în Canada, orașul Toronto etc....
În afara considerentelor de familie, înțeleg că realizez astfel un legitim act de reparație față de rudele mele spoliate de legile strâmbe, comuniste, în vigoare la data plecării lor din țară...
- Urmează data, semnătura și inventarul bunurilor testate.
Viorica Petrescu izbucni:
- Și mie?! La copiii mei, niciun capăt de ață?
Ioana își reluă aerul de „grande dame” nobilă și distinsă:
- A socotit probabil că s-a achitat din viață de obligații, noi nu știm ce ați primit de la el. Oricum, fratele meu și cu mine ne-am gândit să vă oferim o compensație onorabilă pentru eforturile depuse. Dar despre asta vom mai discuta.
Petreasca se aplecă peste masă, atingând-o cu răsuflarea:
- La tribunal! Să vedem ce-or zice de falșul ăsta.
- Să ne judecăm, fu de acord Tudor bine dispus, n-avem ce pierde.
- Foarte bine. Să ne lămurim cum de vine, de unde s-a ivit falșul, cum de doamna nepoată știa pe de-a rostul cuvintele din testament „șpoliat, reparații, legi strâmbe, comuniste...”
Iunian își astâmpără un zâmbet, prefăcându-se interesat de portretele agățate pe pereți.
Viorica Petrescu continuă și mai înverșunat:
- P`ormă, cum de-ajunsese testamentul la coana Eleonora? Acum să mă ierte dumneaei, că-i de față, dar răposatul din găină bătrână și proastă n-o scotea. E cumsecade, așa zicea, dar fără minte și nefolositoare ca o ciubotă desperecheată! Și uneia ca dumneaei vreai să-mi spui că i-a dat testamentul la păstrare?
Eleonora Manta se minună:
- N-aș fi zis că Grigore poate fi atât de răutăcios! Îl țin minte de când umbla în costumaș tirolez din piele de drac. Era un băiețel foarte ascultător, își spăla singur urechile, fără să-i spună nimeni....
- Treaba voastră de nebuni! spuse fără adresă Viorica Petrescu, strângându-și geanta și inevitabila sacoșă de plastic. Ne vedem la tribunal! Și iartă-mă, coană mare de vorbă proastă, eu n-am făcut decât să-l imitez pe don` Grigore.
- Drum bun, cale bătută! râse în urma ei Tudor.
Ioana își stinse nervoasă țigara și aranjă o pernă sub capul bătrânei, care începuse să moțăie.
- Foarte bine, să decidă tribunalul.
- Hm, declară Iunian enigmatic, în locul dumneavoastră aș mai reflecta.
- Ce vreți să spuneți?
- Că avem categoric de-a face cu un fals, în consecință un act lovit de nulitate. Mai adaug că, în materie de fals, există sancțiuni severe.
- Cum puteți fi atât de sigur în absența unei expertize?
Iunian scoase ochelarii din etui, ca și cum ar fi avut de gând să-i folosească, dar rămase cu ei în mână, gesticulând larg:
- Domnule Manta, de-a lungul unei cariere de peste 30 de ani, am constatat că cea mai frecventă greșeală a subiecților unui delict, ca să nu spun infractori, este aceea de a-și subestima adversarul.
- Concret, ceru Ioana.
- Adică, de a-i crede mai proști pe alții. În speță, Viorica Petrescu este, fără îndoială, o femeie simplă, cu regretabile minusuri în educație, dar nici pe departe o neghioabă. Observațiile ei vizavi de identitatea termenilor folosiți de dumneavoastră cu a acelora din testament izbește până la concludent.
- Sunt termeni intrați în uzul general, după 1990.
- Nu zic nu, dar într-un conflic, acest „leit” pune pe gânduri. Pe de altă parte, dacă eram anchetator, m-aș fi întrebat ce s-a întâmplat cu pendula. Convingerea mea este că dumneavoastră ați deranjat-o, având nevoie de un.... aranjament de timp. Pendula a fost inițial dată înainte, apoi, într-un răstimp foarte scurt, corectată. Dar - zâmbi - ați făcut greșeala să vă ocupați numai de ace, nu și de gong. De aici discrepanța dintre ora 5 de pe cadran și numărul bătăilor, doar 3. Repet, un anchetator ar medita și specula mult pe această temă.
- Mă scuzați, maestre, râse Tudor, dac acum speculați dumneavoastră. Nu cu chițibușuri din astea desființezi un document.
Avocatul Iunian își puse ochelarii pe nas, se apropie de fereastră și ridică testamentul în aer.
- Nici cu asta? După cum puteți remarca, „autorul” a folosit o foaie de hârtie specială, cu filigran. Priviți-o în zare și încercați să descifrați înscrisul transparent din interior.
Frații Manta se apropiară crispați. Da.... Se vedea bine de tot.
Pe întreaga pagină, rând la rând, repetându-se de zeci de ori, se putea citi o dată: may 1998.
- Nu pricep, șopti Tudor. Ce-i asta?
- Data fabricației hârtiei respective. Procedeul e folosit frecvent în Vest, din diverse rațiuni.
Consternată, Ioana își duse mâna la gât.
- În cazul nostru înseamnă.....
- Că falsul este cutremurător de fals, surâse Iunian. Fiți puțin atenți! Grigore Manta a decedat în aprilie 98 iar testamentul de față a fost redactat, semnat și datat cu o lună înainte de desec, recte în martie 98. Pe de altă parte, hârtia filigran mărturisește altă dată - mai 1998. Cum s-ar spune, a fost folosităă înainte de a fi fabricată. Și, mai clar, răposatul v-a lăsat averea lui la o lună după ce murise. Bizar, nu?
- Trebuie să fie o greșeală, bâlbâi Tudor.
- Intenționată, domnule Manta. Plastograful v-a jucat un renghi dintre cele mai perfide. Să certifici și, în același timp, să infirmi categoric pe același document unul din elementele sale esențiale, așa cum este data, mai ales la un testament, e o performanță! Știa sigur că trucul nu va trece de expertiză.
„Canalia de Luciano”, gândi Ioana, cu priviea ațintită în gol. „Ne-a plătit polița cu vârf și îndesat...”
Tudor se agăță de mâneca avocatului, care își închidea mapa:
- Ce părere aveți, maestre, mai putem face ceva?
- Bagajul, rânji Iunian. De la Petreasca nu obțineți nici măcar un bilet de metrou. Doamnă... domnule.... omagiile mele.
Scârțâitul ușii o trezi pe bătrână din moțăială:
- A, tot aici erați? Nu pot să-mi explic în ruptul capului cum de Grigore folosea termeni atât de vulgari! Găină bătrână... Ce păcat! Era adorabil în costumașul lui tirolez și se dădea în vânt după pelteaua de piersici. Eu o găsesc fadă....
54-70
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu