- Nu asta este versiunea pe care am auzit-o eu, spuse Philip.
Unul dintre membrii clubului, care stătea la bar, se întoarse la auzul vocilor ridicate, dar când văzu despre cine era vorba, nu făcu decât să zâmbească şi îşi continuă conversaţia.
Clubul de golf Haselmere era destul de aglomerat în acea dimineaţă de sâmbătă. Şi înainte de masa de prânz era adesea greu să găseşti un loc în spaţioasele încăperi ale clubului.
Doi dintre membri comandaseră deja un al doilea rând de băutură şi se aşezaseră într-un separeu cu mult înainte ca încăperea să înceapă a se umple. Philip Masters şi Michael Gilmour îşi terminaseră jocul de sâmbătă dimineaţa mai devreme ca de obicei, iar acum păreau adânciţi în conversaţie.
- Şi ce-ai auzit tu? întrebă Michael Gilmour calm, dar cu o voce puternică.
- Că n-ai fost cu totul nevinovat în chestiunea aceea.
- Ba bineînţeles că am fost, spuse Michael. Ce vrei să insinuezi?
- Nu vreau să insinuez nimic, spuse Philip. Dar nu uita, pe mine nu poţi să mă prosteşti. Ai fost şi angajatul meu cândva şi te cunosc de prea multă vreme ca să iau de bun orice-mi spui.
- Nu încercam să prostesc pe nimeni, spuse Michael. Ştie toată lumea că mi-am pierdut slujba. N-am sugerat niciodată altceva.
- De acord. Dar ceea ce nu ştie toată lumea este cum ţi-ai pierdut slujba şi de ce n-ai fost în stare să-ţi găseşti alta.
- N-am fost în stare să-mi găsesc alta pentru simplul motiv că slujbele nu-ţi ies în cale atât de uşor în ziua de azi. Şi, apropo, nu e vina mea că tu eşti un nenorocit de milionar, imaginea însăşi a succesului.
- După cum nu e vina mea că tu n-ai un ban şi-ţi pierzi mereu slujba. Adevărul e că slujbele îi ies în cale destul de uşor cuiva care poate aduce referinţe de la ultimul loc de muncă.
- Cam ce vrei să insinuezi? spuse Michael.
- Nu insinuez nimic.
Mai mulţi membri îşi întrerupseră conversaţiile cu persoanele din faţa lor, încercând să tragă cu urechea la cea care se purta în spatele lor.
- Ceea ce vreau să spun, continuă Philip, este că nimeni nu te va angaja pentru simplul motiv că nu poţi găsi pe nimeni care să-ţi dea referinţe - şi toată lumea ştie asta.
Toată lumea nu ştia asta, ceea ce explica de ce majoritatea celor din încăpere încercau acum să afle.
- Am fost eliberat din funcţie, insistă Michael.
- În cazul tău, eliberat din funcţie a fost doar un eufemism pentru dat afară. Nimeni n-a spus altfel atunci.
- Am fost eliberat din funcţie, repetă Michael, pentru simplul motiv că profiturile companiei s-au dovedit a fi mai scăzute anul acesta.
- Mai scăzute? E mult spus. Au fost inexistente.
- Pur şi simplu pentru că unul sau doi dintre principalii noştri contabili au plecat la firme rivale.
- Firme rivale care, după cum am fost informat, au fost nespus de bucuroase să plătească pentru nişte informaţii dinăuntru.
Acum majoritatea membrilor clubului îşi întrerupseseră complet conversaţiile proprii aplecându-se, răsucindu-se, întorcându-se şi înclinându-se, în efortul de a prinde fiecare cuvânt rostit de cei doi bărbaţi aşezaţi în separeul de la fereastră.
- Pierderea acelor contabili a fost explicată pe îndelete în raportul către acţionari de la adunarea generală de anul acesta, spuse Michael.
- Dar s-a explicat aceloraşi acţionari cum se face că un angajat şi-a putut permite să-şi cumpere o maşină nouă la numai câteva zile după ce a fost concediat? continuă Philip. O a doua maşină, aş adăuga.
Philip sorbi din sucul de roşii.
- N-a fost o maşină nouă, spuse Michael apărându-se. A fost un Mini la mâna a doua şi l-am cumpărat cu o parte din banii primiţi la eliberarea din funcţie, când a trebuit să înapoiez maşina companiei. Şi în orice caz, ştii că şi Carol are nevoie de o maşină pentru slujba ei de la bancă.
- Sincer să fiu, mă mir că şi Carol a rezistat atâta, după câte i-ai făcut.
- După câte i-am făcut; ce vrei să spui? întrebă Michael.
- Nu vreau să spun nimic, replică Philip. Dar fapt este că o anumită tânără al cărei nume nu-l vom rosti - această informaţie păru să-i dezamăgească pe majoritatea ascultătorilor - a rămas fără slujbă cam în aceeaşi perioadă, ca să nu mai menţionăm că a rămas şi însărcinată.
Barmanului nu i se mai ceruse o băutură de aproape şapte minute, şi puţini mai erau membrii care încă se mai prefăceau că nu trag cu urechea la altercaţia dintre cei doi.
Câţiva chiar se holbau la ei, nevenindu-le să creadă.
- Dar abia dacă o cunoşteam, protestă Michael.
- După cum am spus, nu asta este versiunea pe care am auzit-o eu. Şi, mai mult, mi s-a spus că ar exista o asemănare izbitoare între copil şi...
- Asta-i prea de tot...
- Numai dacă n-ai nimic de ascuns, spuse Philip neîndurător.
- Ştii că n-am nimic de ascuns.
- Nici măcar firele de păr blonde pe care Carol le-a găsit pe toată bancheta din spate a noului Mini. Fata de la serviciu era blondă, nu-i aşa?
- Da, dar firele acelea erau de la un câine de vânătoare auriu.
- Tu n-ai un câine de vânătoare auriu.
- Ştiu, dar câinele era al fostului proprietar.
- Căţeaua aia n-a aparţinut fostului proprietar şi refuz să cred că a putut Carol să înghită o minciună atât de gogonată.
- A crezut, pentru că ăsta era adevărul.
- Mă tem că adevărul este ceva cu care tu ai pierdut legătura de foarte multă vreme. Ai fost dat afară, mai întâi pentru că nu puteai să-ţi ţii mâinile departe de tot ce avea sub patruzeci de ani şi mergea în fustă, şi în al doilea rând, pentru că nu puteai să-ţi ţii degetele afară din seif. Eu ar trebui să ştiu. Nu uita că am fost nevoit să mă descotorosesc de tine din aceleaşi motive.
Michael sări în sus, cu obrajii aproape de culoarea sucului de roşii al lui Philip. Îşi ridică pumnul încleştat şi tocmai se pregătea să se repeadă la Philip când colonelul Mather, preşedintele clubului, apăru lângă el.
- Bună ziua, domnule, spuse Philip calm, ridicându-se să-l salute pe colonel.
- Bună ziua, Philip, spuse răstit colonelul. Nu credeţi că această mică neînţelegere a mers prea departe?
- Mică neînţelegere? protestă Michael. N-aţi auzit ce a spus despre mine?
- Fiecare cuvânt, din păcate, ca toţi ceilalţi membri prezenţi, spuse colonelul.
Întorcându-se spre Philip, adăugă:
- Poate că ar trebui să vă strângeţi mâinile ca doi băieţi buni şi să consideraţi incidentul încheiat.
- Să dau mâna cu ticălosul ăsta fustangiu şi mincinos? Niciodată, spuse Philip. Vă spun eu, domnule colonel, nu merită să fie membru al acestui club, şi vă pot asigura că n-aţi auzit decât jumătate din poveste.
Înainte de a mai putea colonelul să facă o a doua încercare diplomatică, Michael sări la Philip şi fu nevoie de trei bărbaţi mai tineri decât preşedintele clubului pentru a-i despărţi.
Colonelul le ordonă imediat amândurora să părăsească incinta clubului, avertizându-i că comportarea lor va fi raportată comitetului de conducere la următoarea adunare lunară. Şi până când acea adunare avea să aibă loc, erau amândoi suspendaţi.
Secretarul clubului, Jeremy Howard, îi conduse pe cei doi afară şi îl urmări pe Philip urcându-se în Rolls-Royce-ul lui şi conducând liniştit de-a lungul aleii, până când ieşi pe poartă.
Trebui să aştepte pe treptele clubului câteva minute bune până când Michael plecă cu Mini-ul său. Stătea pe locul din faţă şi părea să scrie ceva. Când trecu, în cele din urmă, prin poarta clubului, secretarul se răsuci pe călcâie şi se întoarse la bar. Ce-şi făceau unul altuia după ce părăseau incinta clubului nu era treaba lui.
O dată întors în sală, secretarul descoperi că discuţiile nu reveniseră la câştigătorul prezumtiv al Crosei Preşedintelui, la crearea Cupei Ladies’ Handicap. Sau la cine ar putea fi propus ca sponsor al Turneului de Juniori din anul acela.
- Păreau într-o dispoziţie destul de bună azi dimineaţă, când i-am bătut la golf, îl informă directorul clubului pe colonel.
Colonelul mărturisi că era dezorientat. Îi cunoştea pe amândoi din ziua în care intraseră în club, cu aproape cincisprezece ani în urmă. Nu erau băieţi răi, îl asigură el pe director; de fapt, chiar îi plăceau. Toată lumea îşi amintea că jucau o partidă de golf în flecare sâmbătă dimineaţa şi între ei niciodată nu se rostise vreo vorbă rea, din câte se ştia.
- Păcat, spuse colonelul. Vroiam să-l rog pe Masters să sponsorizeze Turneul de Juniori de anul acesta.
- Bună idee, dar nu văd cum aţi mai putea s-o faceţi acum.
- Nu-mi pot imagina unde vroiau să ajungă.
- Nu e pur şi simplu din cauză că Philip are atâta succes, iar Michael trece printr-o perioadă grea? sugeră directorul.
- Nu, e mai mult de-atât, răspunse colonelul. Micul episod din dimineaţa asta are o explicaţie măi profundă, adăugă el cu un aer înţelept.
Toată lumea de la club ştia că Philip Masters îşi începuse afacerile pornind de la zero, după ce renunţase la prima sa slujbă de vânzător într-un magazin alimentar.
„Ready-Fit Kitchens” începuse într-un chioşc din capătul grădinii lui Philip şi sfârşise într-o fabrică în celălalt capăt al oraşului, unde erau angajaţi peste trei sute de oameni. După ce „Ready-Fit” devenise o companie publică, presa financiară făcea speculaţii că numai acţiunile lui Philip ar fi valorat cel puţin vreo două milioane.
Când cinci ani mai târziu compania a fost preluată de John Lewis Partnership, a devenit de notorietate publică faptul că Philip a ieşit din afacere, cu un cec în valoare de şaptesprezece milioane de lire şi cu un contract de serviciu pe cinci ani care ar fi mulţumit şi un star de muzică pop.
O parte din bani fuseseră cheltuiţi pe superba casă georgiană aşezată în mijlocul a şaizeci de acri de pădure, chiar lângă Haslemere: putea chiar să vadă terenul de golf din dormitorul său. Philip era însurat de peste douăzeci de ani, iar soţia sa, Sally, era preşedinta filialei regionale a Fondului „Salvaţi copiii” şi judecător de pace. Fiul lor tocmai câştigase un loc la colegiul St. Anne’s din Oxford.
Michael era naşul băiatului.
Michael Gilmour n-ar fi putut fi într-un contrast mai mare.
După terminarea şcolii, unde Philip îi fusese cel mai bun prieten, schimbase slujbă după slujbă, începuse ca stagiar la Watneys, dar a durat numai câteva luni până când a trecut să lucreze ca reprezentant comercial al unei edituri. Ca şi Philip, se căsătorise cu prietena din copilărie, Carol West,
fiica unui doctor din localitate.
Când s-a născut fiica lor, Carol a început să se plângă de orele pe care Michael le petrecea departe de casă, astfel încât el a renunţat la editură şi s-a angajat ca director de distribuţie la o firmă locală de băuturi răcoritoare. A rămas acolo vreo doi ani, până când adjunctul său a fost promovat deasupra lui, ca director, decizie la care Michael a plecat înfuriat.
După prima sa perioadă de şomaj, Michael a intrat la o companie de ambalat cereale, dar a descoperit că era alergic la porumb şi, înarmat cu un certificat medical care s-o dovedească, a obţinut primul său cec de eliberare din funcţie.
Apoi s-a angajat la Philip ca reprezentant comercial pentru „Ready-Fit Kitchens”, dar a plecat fără nicio explicaţie la o lună după ce compania fusese preluată de John Lewis Partnership. A urmat o altă perioadă de şomaj, după care şi-a luat o slujbă ca director de vânzări la o companie care făcea cuptoare cu microunde. Părea să se fi stabilit în sfârşit, când, fără niciun preaviz, a fost eliberat din funcţie.
E adevărat că profiturile companiei se înjumătăţiseră în anul acela, iar directorilor companiei le părea rău să se despartă de Michael - sau cel puţin aşa reieşea din buletinul lor intern.
Carol nu şi-a putut ascunde mâhnirea când Michael şi-a pierdut slujba pentru a patra oară. Nu le-ar fi stricat nişte bani în plus acum, când fiicei lor i se oferise un loc la Şcoala de Artă.
Philip era naşul fetei.
- Ce ai de gând să faci? întrebă Carol neliniştită, după ce Michael îi povesti ce se petrecuse la club.
- Există un singur lucru pe care-l pot face, răspunse el. La urma urmei, e vorba de reputaţia mea. Îl dau în judecată pe ticălos.
- E groaznic să vorbeşti aşa despre cel mai bun prieten al tău. Şi oricum nu ne putem permite un proces, spuse Carol. Philip e milionar şi noi n-avem un ban.
- N-am încotro, spuse Michael. Trebuie să fac asta, chiar dacă ar însemna să vând totul.
- Şi chiar dacă familia ta ar trebui să sufere alături de tine?
- Niciunul dintre noi nu va suferi când el va sfârşi prin a-mi plăti toate cheltuielile de judecată, plus daune serioase.
- Dar ai putea pierde, spuse Carol. Atunci nu ne va mai rămâne nimic - mai rău decât nimic!
- Asta nu se poate, spuse Michael. A făcut greşeala de a spune toate acele lucruri cu martori. Trebuie să fi fost peste cincizeci de oameni în sala clubului în dimineaţa asta, inclusiv preşedintele clubului şi redactorul-şef al ziarului local, şi sunt sigur că nu le-a scăpat niciun cuvânt.
Carol nu a putut fi convinsă şi se simţi uşurată când în următoarele câteva zile Michael nu mai pomeni deloc numele lui Philip. Spera că soţul ei revenise la sentimente mai bune şi că totul era dat uitării.
Dar apoi Haslemere Chronicle se hotărî să publice versiunea sa asupra certei dintre Michael şi Philip.
Sub titlul „Scandal la Clubul de golf”, apăru o dare de seamă în cuvinte măsurate asupra celor întâmplate în sâmbătă precedentă.
Redactorul-şef de la Haslemere Chronicle ştia prea bine că nu trebuia să tipărească discuţia însăşi dacă nu vroia să fie şi el dat în judecată, dar reuşi să includă în articol destule aluzii pentru a da o imagine completă a celor întâmplate în dimineaţa aceea.
- Asta-i ultima picătură, spuse Michael când termină de citit articolul a treia oară.
Carol înţelese că, orice ar fi spus sau ar fi făcut, nu avea să-l mai oprească acum pe soţul ei.
În lunea următoare, Michael contactă un avocat din localitate, Reginald Lomax, care fusese la aceeaşi şcoală cu ei. Înarmat cu articolul, Michael îl puse pe Lomax la curent cu discuţia pe care Chronicle considerase nejudicios să o publice în detaliu.
Îi povesti, de asemenea, lui Lomax, versiunea lui amănunţită asupra celor petrecute la club în dimineaţa aceea şi îi înmână patru pagini de note scrise de mână, pentru a-şi susţine pretenţiile.
Lomax studie cu atenţie notele.
- Când ai scris astea?
- În maşină, imediat după ce am fost suspendaţi.
- A fost circumspect din partea ta, spuse Lomax. Foarte circumspect.
Îşi examina curios clientul pe deasupra ochelarilor săi în formă de semilună. Michael nu comentă.
- Bineînţeles, trebuie să ştii că procesul este o distracţie costisitoare, continuă Lomax. Nu costă puţin să te judeci pentru calomnie, şi chiar cu dovezi atât de puternice ca astea - bătu cu degetele în notele din faţa sa - ai putea, totuşi, să pierzi. Calomnia depinde de cât de mult sau ce anume îşi amintesc ceilalţi sau, mai important, ce vor recunoaşte că-şi amintesc.
- Sunt perfect conştient de asta, spuse Michael. Dar sunt hotărât s-o fac. Au fost peste cincizeci de oameni care puteau auzi discuţia în dimineaţa aceea la club.
- Aşa să fie, spuse Lomax. Atunci voi cere cinci mii de lire în avans ca taxă pentru cheltuieli neprevăzute, pentru a acoperi toate costurile imediate şi a pregăti cazul pentru instanţă.
Pentru prima dată, Michael păru să ezite.
- Returnabili, bineînţeles, dar numai dacă câştigi procesul.
Michael îşi scoase carnetul de cecuri şi scrise o cifră care, reflectă el, avea să fie acoperită exact de ce-i mai rămăsese din banii primiţi la concediere.
Citaţia pentru calomnie împotriva lui Philip Masters fu înaintată în dimineaţa următoare de Lomax, Davis and Lomax.
O săptămână mai târziu, citaţia fu acceptată de o altă firmă de avocaţi din acelaşi oraş, de fapt, din aceeaşi clădire.
La club, dezbaterile referitoare la cine avea dreptate şi cine nu în procesul Gilmour versus Masters n-au încetat săptămâni în şir.
Membrii clubului şuşoteau pe furiş între ei întrebându-se dacă vor fi chemaţi sau nu să depună mărturie la proces.
Mai mulţi primiseră deja scrisori de la Lomax, Davis and Lomax, prin care li se cereau declaraţii despre ce-şi puteau aminti că spuseseră cei doi bărbaţi în acea dimineaţă. Foarte mulţi invocară amnezia sau surzenia, dar câţiva trimiseră dări de seamă scrise asupra altercaţiei.
Încurajat, Michael continuă, spre profunda consternare a lui Carol.
Într-o dimineaţă, cam cu o lună mai târziu, după ce Carol plecase la bancă, Michael Gilmour primi un telefon de la Reginald Lomax. Avocaţii pârâtului, fu el informat, ceruseră o consultaţie neoficială.
- Nu te surprinde, desigur, acest lucru după toate dovezile pe care le-am adunat, răspunse Michael.
- E doar o consultaţie, îi aminti Lomax.
- Consultaţie sau nu, nu discut sub o sută de mii de lire.
- Bine, dar nu ştiu nici măcar dacă ei... începu Lomax.
- Eu ştiu, şi mai ştiu că în ultimele unsprezece săptămâni n-am putut obţine nici măcar o audienţă pentru o slujbă din cauza nenorocitului ăstuia, spuse Michael cu dispreţ. Nimic sub o sută de mii de lire, mă auzi?
- Cred că eşti un pic cam prea optimist, în cazul de faţă, spuse Lomax. Dar o să te sun să-ţi comunic răspunsul celeilalte părţi îndată ce întâlnirea va fi avut loc.
Michael îi spuse vestea cea bună lui Carol în seara aceea, dar, ca şi Reginald Lomax, ea era sceptică. Soneria telefonului le întrerupse discuţia. Michael, cu Carol lângă el, ascultă atent raportul lui Lomax. Philip, după câte se părea, era de acord să plătească douăzeci şi cinci de mii şi acceptase să acopere cheltuielile ambelor părţi.
Carol dădu din cap exprimându-şi acceptarea recunoscătoare, dar Michael repetă doar că Lomax trebuia să insiste pentru nu mai puţin de o sută de mii.
- Nu vezi că Philip şi-a calculat deja cât o să-l coste dacă acest caz ajunge la tribunal? Şi ştie bine că nu voi ceda.
Carol şi Lomax nu au putut fi convinşi.
- E mult mai riscant decât îţi poţi da seama, îi spuse avocatul. O curte supremă poate considera pur şi simplu că totul a fost spus în glumă.
- Glumă? Atunci cum rămâne cu bătaia care a urmat glumei? spuse Michael.
- A fost începută de tine, sublinie Lomax. Douăzeci şi cinci de mii e o ofertă bună în condiţiile date, adăugă el.
Michael rămase neclintit şi încheie conversaţia repetându-şi pretenţia la o sută de mii de lire.
Trecură două săptămâni până când partea adversă oferi cincizeci de mii de lire în schimbul unei înţelegeri rapide. De data asta Lomax nu fu surprins când Michael respinse pe loc oferta.
- Înţelegere rapidă pe naiba. Ţi-am spus că nu discut sub o sută de mii.
Lomax ştia deja că orice îndemn la prudenţă s-ar fi adresat unui surd.
Fu nevoie de încă trei săptămâni şi de mai multe telefoane schimbate între avocaţi până când partea adversă acceptă să plătească întreaga sumă de o sută de mii de lire.
Reginald Lomax îi telefona lui Michael pentru a-i da vestea într-o seară, târziu, încercând s-o facă să sune ca şi cum ar fi înregistrat un triumf personal. Îl asigură pe Michael că hârtiile necesare puteau fi făcute imediat şi înţelegerea avea să poată fi semnată în câteva zile.
- Desigur, toate cheltuielile îţi vor fi acoperite, adăugă el.
- Desigur, spuse Michael.
- Astfel că ţie nu-ţi mai rămâne decât să accepţi să faci o declaraţie.
Fu compusă o scurtă declaraţie şi, cu acordul ambelor părţi, ea fu trimisă la Haslemere Chronicle. Ziarul îi tipări conţinutul în vinerea următoare, pe prima pagină. „Citaţia pentru calomnie între Gilmour şi Masters”, informa Chronicle, „a fost retrasă cu acordul ambelor părţi, dar numai după plata unei sume substanţiale de către acuzat.
Philip Masters a retras fără rezerve ce a spus la club în dimineaţa aceea şi şi-a cerut scuze necondiţionat; de asemenea, a promis că nu va repeta niciodată cuvintele folosite. Domnul Masters a acoperit toate cheltuielile reclamantului.”
Philip îi scrise în aceeaşi zi colonelului, recunoscând că probabil băuse un pic prea mult în dimineaţa în cauză. Îşi regreta ieşirea impetuoasă, se scuza şi îl asigura pe preşedintele clubului că nu avea să se repete niciodată.
Carol era singura care părea întristată de deznodământ.
- Ce s-a întâmplat, iubito? întrebă Michael. Am câştigat şi, ceea ce-i mai important, ne-am rezolvat problemele financiare.
- Ştiu, spuse Carol, dar merită să-ţi pierzi cel mai apropiat prieten pentru o sută de mii de lire?
În următoarea sâmbătă dimineaţa Michael avu plăcerea să găsească un plic adus cu poşta de dimineaţă, purtând antetul Clubului de Golf. Îl deschise nerăbdător şi scoase o singură foaie de hârtie. Pe ea scria:
Dragă domnule Gilmour,
La adunarea lunară a comitetului, ţinută miercurea trecută, colonelul Mather a ridicat problema comportamentului dvs. în incinta clubului în dimineaţa de sâmbătă, 16 aprilie.
S-a hotărât să se consemneze plângerile mai multor membri, dar de data ăsta numai pentru a vă da un avertisment sever amândurora. Dacă se va mai întâmpla un incident similar în viitor, vă veţi pierde automat calitatea de membru.
Suspendarea temporară dată de colonelul Mather pe 16 aprilie a fost ridicată.
Al dvs. Sincer,
Jeremy Howard (secretar)
- Mă duc la cumpărături, strigă Carol din capul scărilor. Ce faci în dimineaţa asta?
- Mă duc să joc o partidă de golf, spuse Michael împăturind scrisoarea.
„Bună idee”, îşi zise Carol, întrebându-se cu cine va mai juca Michael de acum încolo.
Doar câţiva membri i-au observat pe Michael şi Philip aşezând mingea pe reper pentru prima lovitură în acea sâmbătă dimineaţa. Directorul clubului îi spuse colonelului că se bucura să constate că cearta se încheiase spre satisfacţia tuturor.
- Nu şi spre a mea, spuse colonelul cu voce scăzută. Nu te poţi îmbăta cu suc de roşii.
- Mă întreb despre ce dracu’ or fi putând discuta? spuse directorul clubului uitându-se la ei din bovindou.
Colonelul îşi ridică binoclul pentru a se uita mai de aproape la cei doi.
- Cum ai putut să ratezi o lovitură de la un metru, tontule? întrebă Michael când ajunseră la prima peluză. Probabil că iar eşti beat.
- După cum bine ştii, răspunse Philip, nu beau decât la masa de seară şi, prin urmare, consider că afirmaţia ta că aş fi beat nu este decât o calomnie.
- Da, dar unde-ţi sunt martorii? spuse Michael în timp ce se mutau la al doilea reper. Eu am avut peste cincizeci, nu uita.
Râseră amândoi.
Conversaţia lor atinse mai multe subiecte cât timp jucară primele opt găuri, fără să pomenească nici măcar o dată de cearta lor până când ajunseră la a noua peluză, punctul cel mai îndepărtat de club. Amândoi se asigurară că precis nu-i putea auzi nimeni. Cel mai apropiat jucător încă se mai pregătea să lovească la vreo două sute de iarzi în urma lor, la a opta gaură.
Atunci Michael scoase un plic maroniu voluminos din sacul de golf şi i-l întinse lui Philip.
- Mulţumesc, spuse Philip, aruncând plicul în sacul lui de golf după ce scoase o crosă. De multă vreme n-am mai fost implicat într-o mică operaţiune atât de curată, adăugă Philip ca şi cum s-ar fi adresat mingii.
- Eu mă aleg cu patruzeci de mii de lire, spuse Michael rânjind, în timp ce tu nu pierzi nimic.
- Numai pentru că plătesc impozite la cea mai înaltă rată şi pot deci să trec pierderea drept o legitimă cheltuială în afaceri, spuse Philip, şi n-aş fi putut face asta dacă nu te-aş fi angajat cândva.
- Iar eu, ca un reclamant care a câştigat, nu trebuie să plătesc niciun impozit pe daunele primite ca urmare a unui proces civil.
- O portiţă de scăpare pe care nici actualul ministru de finanţe n-a sesizat-o, spuse Philip.
- Deşi taxele de avocat au ajuns la Reggie Lomax, îmi pare rău pentru ele, adăugă Michael.
- Nicio problemă, bătrâne. Şi ele pot fi invocate sută la sută pentru reducerea impozitelor. Aşa că, după cum vezi, n-am pierdut un ban, iar tu te alegi cu patruzeci de mii de lire neimpozabile.
- Nimeni nu e mai deştept ca noi, spuse Michael râzând.
Colonelul puse binoclul la loc în cutie.
- Aţi pus ochii pe câştigătorul de anul acesta al Crosei Preşedintelui, domnule colonel? întrebă directorul clubului.
- Nu, răspunse colonelul. Pe sponsorul sigur al Turneului de Juniori de anul acesta.
Doi dintre membri comandaseră deja un al doilea rând de băutură şi se aşezaseră într-un separeu cu mult înainte ca încăperea să înceapă a se umple. Philip Masters şi Michael Gilmour îşi terminaseră jocul de sâmbătă dimineaţa mai devreme ca de obicei, iar acum păreau adânciţi în conversaţie.
- Şi ce-ai auzit tu? întrebă Michael Gilmour calm, dar cu o voce puternică.
- Că n-ai fost cu totul nevinovat în chestiunea aceea.
- Ba bineînţeles că am fost, spuse Michael. Ce vrei să insinuezi?
- Nu vreau să insinuez nimic, spuse Philip. Dar nu uita, pe mine nu poţi să mă prosteşti. Ai fost şi angajatul meu cândva şi te cunosc de prea multă vreme ca să iau de bun orice-mi spui.
- Nu încercam să prostesc pe nimeni, spuse Michael. Ştie toată lumea că mi-am pierdut slujba. N-am sugerat niciodată altceva.
- De acord. Dar ceea ce nu ştie toată lumea este cum ţi-ai pierdut slujba şi de ce n-ai fost în stare să-ţi găseşti alta.
- N-am fost în stare să-mi găsesc alta pentru simplul motiv că slujbele nu-ţi ies în cale atât de uşor în ziua de azi. Şi, apropo, nu e vina mea că tu eşti un nenorocit de milionar, imaginea însăşi a succesului.
- După cum nu e vina mea că tu n-ai un ban şi-ţi pierzi mereu slujba. Adevărul e că slujbele îi ies în cale destul de uşor cuiva care poate aduce referinţe de la ultimul loc de muncă.
- Cam ce vrei să insinuezi? spuse Michael.
- Nu insinuez nimic.
Mai mulţi membri îşi întrerupseră conversaţiile cu persoanele din faţa lor, încercând să tragă cu urechea la cea care se purta în spatele lor.
- Ceea ce vreau să spun, continuă Philip, este că nimeni nu te va angaja pentru simplul motiv că nu poţi găsi pe nimeni care să-ţi dea referinţe - şi toată lumea ştie asta.
Toată lumea nu ştia asta, ceea ce explica de ce majoritatea celor din încăpere încercau acum să afle.
- Am fost eliberat din funcţie, insistă Michael.
- În cazul tău, eliberat din funcţie a fost doar un eufemism pentru dat afară. Nimeni n-a spus altfel atunci.
- Am fost eliberat din funcţie, repetă Michael, pentru simplul motiv că profiturile companiei s-au dovedit a fi mai scăzute anul acesta.
- Mai scăzute? E mult spus. Au fost inexistente.
- Pur şi simplu pentru că unul sau doi dintre principalii noştri contabili au plecat la firme rivale.
- Firme rivale care, după cum am fost informat, au fost nespus de bucuroase să plătească pentru nişte informaţii dinăuntru.
Acum majoritatea membrilor clubului îşi întrerupseseră complet conversaţiile proprii aplecându-se, răsucindu-se, întorcându-se şi înclinându-se, în efortul de a prinde fiecare cuvânt rostit de cei doi bărbaţi aşezaţi în separeul de la fereastră.
- Pierderea acelor contabili a fost explicată pe îndelete în raportul către acţionari de la adunarea generală de anul acesta, spuse Michael.
- Dar s-a explicat aceloraşi acţionari cum se face că un angajat şi-a putut permite să-şi cumpere o maşină nouă la numai câteva zile după ce a fost concediat? continuă Philip. O a doua maşină, aş adăuga.
Philip sorbi din sucul de roşii.
- N-a fost o maşină nouă, spuse Michael apărându-se. A fost un Mini la mâna a doua şi l-am cumpărat cu o parte din banii primiţi la eliberarea din funcţie, când a trebuit să înapoiez maşina companiei. Şi în orice caz, ştii că şi Carol are nevoie de o maşină pentru slujba ei de la bancă.
- Sincer să fiu, mă mir că şi Carol a rezistat atâta, după câte i-ai făcut.
- După câte i-am făcut; ce vrei să spui? întrebă Michael.
- Nu vreau să spun nimic, replică Philip. Dar fapt este că o anumită tânără al cărei nume nu-l vom rosti - această informaţie păru să-i dezamăgească pe majoritatea ascultătorilor - a rămas fără slujbă cam în aceeaşi perioadă, ca să nu mai menţionăm că a rămas şi însărcinată.
Barmanului nu i se mai ceruse o băutură de aproape şapte minute, şi puţini mai erau membrii care încă se mai prefăceau că nu trag cu urechea la altercaţia dintre cei doi.
Câţiva chiar se holbau la ei, nevenindu-le să creadă.
- Dar abia dacă o cunoşteam, protestă Michael.
- După cum am spus, nu asta este versiunea pe care am auzit-o eu. Şi, mai mult, mi s-a spus că ar exista o asemănare izbitoare între copil şi...
- Asta-i prea de tot...
- Numai dacă n-ai nimic de ascuns, spuse Philip neîndurător.
- Ştii că n-am nimic de ascuns.
- Nici măcar firele de păr blonde pe care Carol le-a găsit pe toată bancheta din spate a noului Mini. Fata de la serviciu era blondă, nu-i aşa?
- Da, dar firele acelea erau de la un câine de vânătoare auriu.
- Tu n-ai un câine de vânătoare auriu.
- Ştiu, dar câinele era al fostului proprietar.
- Căţeaua aia n-a aparţinut fostului proprietar şi refuz să cred că a putut Carol să înghită o minciună atât de gogonată.
- A crezut, pentru că ăsta era adevărul.
- Mă tem că adevărul este ceva cu care tu ai pierdut legătura de foarte multă vreme. Ai fost dat afară, mai întâi pentru că nu puteai să-ţi ţii mâinile departe de tot ce avea sub patruzeci de ani şi mergea în fustă, şi în al doilea rând, pentru că nu puteai să-ţi ţii degetele afară din seif. Eu ar trebui să ştiu. Nu uita că am fost nevoit să mă descotorosesc de tine din aceleaşi motive.
Michael sări în sus, cu obrajii aproape de culoarea sucului de roşii al lui Philip. Îşi ridică pumnul încleştat şi tocmai se pregătea să se repeadă la Philip când colonelul Mather, preşedintele clubului, apăru lângă el.
- Bună ziua, domnule, spuse Philip calm, ridicându-se să-l salute pe colonel.
- Bună ziua, Philip, spuse răstit colonelul. Nu credeţi că această mică neînţelegere a mers prea departe?
- Mică neînţelegere? protestă Michael. N-aţi auzit ce a spus despre mine?
- Fiecare cuvânt, din păcate, ca toţi ceilalţi membri prezenţi, spuse colonelul.
Întorcându-se spre Philip, adăugă:
- Poate că ar trebui să vă strângeţi mâinile ca doi băieţi buni şi să consideraţi incidentul încheiat.
- Să dau mâna cu ticălosul ăsta fustangiu şi mincinos? Niciodată, spuse Philip. Vă spun eu, domnule colonel, nu merită să fie membru al acestui club, şi vă pot asigura că n-aţi auzit decât jumătate din poveste.
Înainte de a mai putea colonelul să facă o a doua încercare diplomatică, Michael sări la Philip şi fu nevoie de trei bărbaţi mai tineri decât preşedintele clubului pentru a-i despărţi.
Colonelul le ordonă imediat amândurora să părăsească incinta clubului, avertizându-i că comportarea lor va fi raportată comitetului de conducere la următoarea adunare lunară. Şi până când acea adunare avea să aibă loc, erau amândoi suspendaţi.
Secretarul clubului, Jeremy Howard, îi conduse pe cei doi afară şi îl urmări pe Philip urcându-se în Rolls-Royce-ul lui şi conducând liniştit de-a lungul aleii, până când ieşi pe poartă.
Trebui să aştepte pe treptele clubului câteva minute bune până când Michael plecă cu Mini-ul său. Stătea pe locul din faţă şi părea să scrie ceva. Când trecu, în cele din urmă, prin poarta clubului, secretarul se răsuci pe călcâie şi se întoarse la bar. Ce-şi făceau unul altuia după ce părăseau incinta clubului nu era treaba lui.
O dată întors în sală, secretarul descoperi că discuţiile nu reveniseră la câştigătorul prezumtiv al Crosei Preşedintelui, la crearea Cupei Ladies’ Handicap. Sau la cine ar putea fi propus ca sponsor al Turneului de Juniori din anul acela.
- Păreau într-o dispoziţie destul de bună azi dimineaţă, când i-am bătut la golf, îl informă directorul clubului pe colonel.
Colonelul mărturisi că era dezorientat. Îi cunoştea pe amândoi din ziua în care intraseră în club, cu aproape cincisprezece ani în urmă. Nu erau băieţi răi, îl asigură el pe director; de fapt, chiar îi plăceau. Toată lumea îşi amintea că jucau o partidă de golf în flecare sâmbătă dimineaţa şi între ei niciodată nu se rostise vreo vorbă rea, din câte se ştia.
- Păcat, spuse colonelul. Vroiam să-l rog pe Masters să sponsorizeze Turneul de Juniori de anul acesta.
- Bună idee, dar nu văd cum aţi mai putea s-o faceţi acum.
- Nu-mi pot imagina unde vroiau să ajungă.
- Nu e pur şi simplu din cauză că Philip are atâta succes, iar Michael trece printr-o perioadă grea? sugeră directorul.
- Nu, e mai mult de-atât, răspunse colonelul. Micul episod din dimineaţa asta are o explicaţie măi profundă, adăugă el cu un aer înţelept.
Toată lumea de la club ştia că Philip Masters îşi începuse afacerile pornind de la zero, după ce renunţase la prima sa slujbă de vânzător într-un magazin alimentar.
„Ready-Fit Kitchens” începuse într-un chioşc din capătul grădinii lui Philip şi sfârşise într-o fabrică în celălalt capăt al oraşului, unde erau angajaţi peste trei sute de oameni. După ce „Ready-Fit” devenise o companie publică, presa financiară făcea speculaţii că numai acţiunile lui Philip ar fi valorat cel puţin vreo două milioane.
Când cinci ani mai târziu compania a fost preluată de John Lewis Partnership, a devenit de notorietate publică faptul că Philip a ieşit din afacere, cu un cec în valoare de şaptesprezece milioane de lire şi cu un contract de serviciu pe cinci ani care ar fi mulţumit şi un star de muzică pop.
O parte din bani fuseseră cheltuiţi pe superba casă georgiană aşezată în mijlocul a şaizeci de acri de pădure, chiar lângă Haslemere: putea chiar să vadă terenul de golf din dormitorul său. Philip era însurat de peste douăzeci de ani, iar soţia sa, Sally, era preşedinta filialei regionale a Fondului „Salvaţi copiii” şi judecător de pace. Fiul lor tocmai câştigase un loc la colegiul St. Anne’s din Oxford.
Michael era naşul băiatului.
Michael Gilmour n-ar fi putut fi într-un contrast mai mare.
După terminarea şcolii, unde Philip îi fusese cel mai bun prieten, schimbase slujbă după slujbă, începuse ca stagiar la Watneys, dar a durat numai câteva luni până când a trecut să lucreze ca reprezentant comercial al unei edituri. Ca şi Philip, se căsătorise cu prietena din copilărie, Carol West,
fiica unui doctor din localitate.
Când s-a născut fiica lor, Carol a început să se plângă de orele pe care Michael le petrecea departe de casă, astfel încât el a renunţat la editură şi s-a angajat ca director de distribuţie la o firmă locală de băuturi răcoritoare. A rămas acolo vreo doi ani, până când adjunctul său a fost promovat deasupra lui, ca director, decizie la care Michael a plecat înfuriat.
După prima sa perioadă de şomaj, Michael a intrat la o companie de ambalat cereale, dar a descoperit că era alergic la porumb şi, înarmat cu un certificat medical care s-o dovedească, a obţinut primul său cec de eliberare din funcţie.
Apoi s-a angajat la Philip ca reprezentant comercial pentru „Ready-Fit Kitchens”, dar a plecat fără nicio explicaţie la o lună după ce compania fusese preluată de John Lewis Partnership. A urmat o altă perioadă de şomaj, după care şi-a luat o slujbă ca director de vânzări la o companie care făcea cuptoare cu microunde. Părea să se fi stabilit în sfârşit, când, fără niciun preaviz, a fost eliberat din funcţie.
E adevărat că profiturile companiei se înjumătăţiseră în anul acela, iar directorilor companiei le părea rău să se despartă de Michael - sau cel puţin aşa reieşea din buletinul lor intern.
Carol nu şi-a putut ascunde mâhnirea când Michael şi-a pierdut slujba pentru a patra oară. Nu le-ar fi stricat nişte bani în plus acum, când fiicei lor i se oferise un loc la Şcoala de Artă.
Philip era naşul fetei.
- Ce ai de gând să faci? întrebă Carol neliniştită, după ce Michael îi povesti ce se petrecuse la club.
- Există un singur lucru pe care-l pot face, răspunse el. La urma urmei, e vorba de reputaţia mea. Îl dau în judecată pe ticălos.
- E groaznic să vorbeşti aşa despre cel mai bun prieten al tău. Şi oricum nu ne putem permite un proces, spuse Carol. Philip e milionar şi noi n-avem un ban.
- N-am încotro, spuse Michael. Trebuie să fac asta, chiar dacă ar însemna să vând totul.
- Şi chiar dacă familia ta ar trebui să sufere alături de tine?
- Niciunul dintre noi nu va suferi când el va sfârşi prin a-mi plăti toate cheltuielile de judecată, plus daune serioase.
- Dar ai putea pierde, spuse Carol. Atunci nu ne va mai rămâne nimic - mai rău decât nimic!
- Asta nu se poate, spuse Michael. A făcut greşeala de a spune toate acele lucruri cu martori. Trebuie să fi fost peste cincizeci de oameni în sala clubului în dimineaţa asta, inclusiv preşedintele clubului şi redactorul-şef al ziarului local, şi sunt sigur că nu le-a scăpat niciun cuvânt.
Carol nu a putut fi convinsă şi se simţi uşurată când în următoarele câteva zile Michael nu mai pomeni deloc numele lui Philip. Spera că soţul ei revenise la sentimente mai bune şi că totul era dat uitării.
Dar apoi Haslemere Chronicle se hotărî să publice versiunea sa asupra certei dintre Michael şi Philip.
Sub titlul „Scandal la Clubul de golf”, apăru o dare de seamă în cuvinte măsurate asupra celor întâmplate în sâmbătă precedentă.
Redactorul-şef de la Haslemere Chronicle ştia prea bine că nu trebuia să tipărească discuţia însăşi dacă nu vroia să fie şi el dat în judecată, dar reuşi să includă în articol destule aluzii pentru a da o imagine completă a celor întâmplate în dimineaţa aceea.
- Asta-i ultima picătură, spuse Michael când termină de citit articolul a treia oară.
Carol înţelese că, orice ar fi spus sau ar fi făcut, nu avea să-l mai oprească acum pe soţul ei.
În lunea următoare, Michael contactă un avocat din localitate, Reginald Lomax, care fusese la aceeaşi şcoală cu ei. Înarmat cu articolul, Michael îl puse pe Lomax la curent cu discuţia pe care Chronicle considerase nejudicios să o publice în detaliu.
Îi povesti, de asemenea, lui Lomax, versiunea lui amănunţită asupra celor petrecute la club în dimineaţa aceea şi îi înmână patru pagini de note scrise de mână, pentru a-şi susţine pretenţiile.
Lomax studie cu atenţie notele.
- Când ai scris astea?
- În maşină, imediat după ce am fost suspendaţi.
- A fost circumspect din partea ta, spuse Lomax. Foarte circumspect.
Îşi examina curios clientul pe deasupra ochelarilor săi în formă de semilună. Michael nu comentă.
- Bineînţeles, trebuie să ştii că procesul este o distracţie costisitoare, continuă Lomax. Nu costă puţin să te judeci pentru calomnie, şi chiar cu dovezi atât de puternice ca astea - bătu cu degetele în notele din faţa sa - ai putea, totuşi, să pierzi. Calomnia depinde de cât de mult sau ce anume îşi amintesc ceilalţi sau, mai important, ce vor recunoaşte că-şi amintesc.
- Sunt perfect conştient de asta, spuse Michael. Dar sunt hotărât s-o fac. Au fost peste cincizeci de oameni care puteau auzi discuţia în dimineaţa aceea la club.
- Aşa să fie, spuse Lomax. Atunci voi cere cinci mii de lire în avans ca taxă pentru cheltuieli neprevăzute, pentru a acoperi toate costurile imediate şi a pregăti cazul pentru instanţă.
Pentru prima dată, Michael păru să ezite.
- Returnabili, bineînţeles, dar numai dacă câştigi procesul.
Michael îşi scoase carnetul de cecuri şi scrise o cifră care, reflectă el, avea să fie acoperită exact de ce-i mai rămăsese din banii primiţi la concediere.
Citaţia pentru calomnie împotriva lui Philip Masters fu înaintată în dimineaţa următoare de Lomax, Davis and Lomax.
O săptămână mai târziu, citaţia fu acceptată de o altă firmă de avocaţi din acelaşi oraş, de fapt, din aceeaşi clădire.
La club, dezbaterile referitoare la cine avea dreptate şi cine nu în procesul Gilmour versus Masters n-au încetat săptămâni în şir.
Membrii clubului şuşoteau pe furiş între ei întrebându-se dacă vor fi chemaţi sau nu să depună mărturie la proces.
Mai mulţi primiseră deja scrisori de la Lomax, Davis and Lomax, prin care li se cereau declaraţii despre ce-şi puteau aminti că spuseseră cei doi bărbaţi în acea dimineaţă. Foarte mulţi invocară amnezia sau surzenia, dar câţiva trimiseră dări de seamă scrise asupra altercaţiei.
Încurajat, Michael continuă, spre profunda consternare a lui Carol.
Într-o dimineaţă, cam cu o lună mai târziu, după ce Carol plecase la bancă, Michael Gilmour primi un telefon de la Reginald Lomax. Avocaţii pârâtului, fu el informat, ceruseră o consultaţie neoficială.
- Nu te surprinde, desigur, acest lucru după toate dovezile pe care le-am adunat, răspunse Michael.
- E doar o consultaţie, îi aminti Lomax.
- Consultaţie sau nu, nu discut sub o sută de mii de lire.
- Bine, dar nu ştiu nici măcar dacă ei... începu Lomax.
- Eu ştiu, şi mai ştiu că în ultimele unsprezece săptămâni n-am putut obţine nici măcar o audienţă pentru o slujbă din cauza nenorocitului ăstuia, spuse Michael cu dispreţ. Nimic sub o sută de mii de lire, mă auzi?
- Cred că eşti un pic cam prea optimist, în cazul de faţă, spuse Lomax. Dar o să te sun să-ţi comunic răspunsul celeilalte părţi îndată ce întâlnirea va fi avut loc.
Michael îi spuse vestea cea bună lui Carol în seara aceea, dar, ca şi Reginald Lomax, ea era sceptică. Soneria telefonului le întrerupse discuţia. Michael, cu Carol lângă el, ascultă atent raportul lui Lomax. Philip, după câte se părea, era de acord să plătească douăzeci şi cinci de mii şi acceptase să acopere cheltuielile ambelor părţi.
Carol dădu din cap exprimându-şi acceptarea recunoscătoare, dar Michael repetă doar că Lomax trebuia să insiste pentru nu mai puţin de o sută de mii.
- Nu vezi că Philip şi-a calculat deja cât o să-l coste dacă acest caz ajunge la tribunal? Şi ştie bine că nu voi ceda.
Carol şi Lomax nu au putut fi convinşi.
- E mult mai riscant decât îţi poţi da seama, îi spuse avocatul. O curte supremă poate considera pur şi simplu că totul a fost spus în glumă.
- Glumă? Atunci cum rămâne cu bătaia care a urmat glumei? spuse Michael.
- A fost începută de tine, sublinie Lomax. Douăzeci şi cinci de mii e o ofertă bună în condiţiile date, adăugă el.
Michael rămase neclintit şi încheie conversaţia repetându-şi pretenţia la o sută de mii de lire.
Trecură două săptămâni până când partea adversă oferi cincizeci de mii de lire în schimbul unei înţelegeri rapide. De data asta Lomax nu fu surprins când Michael respinse pe loc oferta.
- Înţelegere rapidă pe naiba. Ţi-am spus că nu discut sub o sută de mii.
Lomax ştia deja că orice îndemn la prudenţă s-ar fi adresat unui surd.
Fu nevoie de încă trei săptămâni şi de mai multe telefoane schimbate între avocaţi până când partea adversă acceptă să plătească întreaga sumă de o sută de mii de lire.
Reginald Lomax îi telefona lui Michael pentru a-i da vestea într-o seară, târziu, încercând s-o facă să sune ca şi cum ar fi înregistrat un triumf personal. Îl asigură pe Michael că hârtiile necesare puteau fi făcute imediat şi înţelegerea avea să poată fi semnată în câteva zile.
- Desigur, toate cheltuielile îţi vor fi acoperite, adăugă el.
- Desigur, spuse Michael.
- Astfel că ţie nu-ţi mai rămâne decât să accepţi să faci o declaraţie.
Fu compusă o scurtă declaraţie şi, cu acordul ambelor părţi, ea fu trimisă la Haslemere Chronicle. Ziarul îi tipări conţinutul în vinerea următoare, pe prima pagină. „Citaţia pentru calomnie între Gilmour şi Masters”, informa Chronicle, „a fost retrasă cu acordul ambelor părţi, dar numai după plata unei sume substanţiale de către acuzat.
Philip Masters a retras fără rezerve ce a spus la club în dimineaţa aceea şi şi-a cerut scuze necondiţionat; de asemenea, a promis că nu va repeta niciodată cuvintele folosite. Domnul Masters a acoperit toate cheltuielile reclamantului.”
Philip îi scrise în aceeaşi zi colonelului, recunoscând că probabil băuse un pic prea mult în dimineaţa în cauză. Îşi regreta ieşirea impetuoasă, se scuza şi îl asigura pe preşedintele clubului că nu avea să se repete niciodată.
Carol era singura care părea întristată de deznodământ.
- Ce s-a întâmplat, iubito? întrebă Michael. Am câştigat şi, ceea ce-i mai important, ne-am rezolvat problemele financiare.
- Ştiu, spuse Carol, dar merită să-ţi pierzi cel mai apropiat prieten pentru o sută de mii de lire?
În următoarea sâmbătă dimineaţa Michael avu plăcerea să găsească un plic adus cu poşta de dimineaţă, purtând antetul Clubului de Golf. Îl deschise nerăbdător şi scoase o singură foaie de hârtie. Pe ea scria:
Dragă domnule Gilmour,
La adunarea lunară a comitetului, ţinută miercurea trecută, colonelul Mather a ridicat problema comportamentului dvs. în incinta clubului în dimineaţa de sâmbătă, 16 aprilie.
S-a hotărât să se consemneze plângerile mai multor membri, dar de data ăsta numai pentru a vă da un avertisment sever amândurora. Dacă se va mai întâmpla un incident similar în viitor, vă veţi pierde automat calitatea de membru.
Suspendarea temporară dată de colonelul Mather pe 16 aprilie a fost ridicată.
Al dvs. Sincer,
Jeremy Howard (secretar)
- Mă duc la cumpărături, strigă Carol din capul scărilor. Ce faci în dimineaţa asta?
- Mă duc să joc o partidă de golf, spuse Michael împăturind scrisoarea.
„Bună idee”, îşi zise Carol, întrebându-se cu cine va mai juca Michael de acum încolo.
Doar câţiva membri i-au observat pe Michael şi Philip aşezând mingea pe reper pentru prima lovitură în acea sâmbătă dimineaţa. Directorul clubului îi spuse colonelului că se bucura să constate că cearta se încheiase spre satisfacţia tuturor.
- Nu şi spre a mea, spuse colonelul cu voce scăzută. Nu te poţi îmbăta cu suc de roşii.
- Mă întreb despre ce dracu’ or fi putând discuta? spuse directorul clubului uitându-se la ei din bovindou.
Colonelul îşi ridică binoclul pentru a se uita mai de aproape la cei doi.
- Cum ai putut să ratezi o lovitură de la un metru, tontule? întrebă Michael când ajunseră la prima peluză. Probabil că iar eşti beat.
- După cum bine ştii, răspunse Philip, nu beau decât la masa de seară şi, prin urmare, consider că afirmaţia ta că aş fi beat nu este decât o calomnie.
- Da, dar unde-ţi sunt martorii? spuse Michael în timp ce se mutau la al doilea reper. Eu am avut peste cincizeci, nu uita.
Râseră amândoi.
Conversaţia lor atinse mai multe subiecte cât timp jucară primele opt găuri, fără să pomenească nici măcar o dată de cearta lor până când ajunseră la a noua peluză, punctul cel mai îndepărtat de club. Amândoi se asigurară că precis nu-i putea auzi nimeni. Cel mai apropiat jucător încă se mai pregătea să lovească la vreo două sute de iarzi în urma lor, la a opta gaură.
Atunci Michael scoase un plic maroniu voluminos din sacul de golf şi i-l întinse lui Philip.
- Mulţumesc, spuse Philip, aruncând plicul în sacul lui de golf după ce scoase o crosă. De multă vreme n-am mai fost implicat într-o mică operaţiune atât de curată, adăugă Philip ca şi cum s-ar fi adresat mingii.
- Eu mă aleg cu patruzeci de mii de lire, spuse Michael rânjind, în timp ce tu nu pierzi nimic.
- Numai pentru că plătesc impozite la cea mai înaltă rată şi pot deci să trec pierderea drept o legitimă cheltuială în afaceri, spuse Philip, şi n-aş fi putut face asta dacă nu te-aş fi angajat cândva.
- Iar eu, ca un reclamant care a câştigat, nu trebuie să plătesc niciun impozit pe daunele primite ca urmare a unui proces civil.
- O portiţă de scăpare pe care nici actualul ministru de finanţe n-a sesizat-o, spuse Philip.
- Deşi taxele de avocat au ajuns la Reggie Lomax, îmi pare rău pentru ele, adăugă Michael.
- Nicio problemă, bătrâne. Şi ele pot fi invocate sută la sută pentru reducerea impozitelor. Aşa că, după cum vezi, n-am pierdut un ban, iar tu te alegi cu patruzeci de mii de lire neimpozabile.
- Nimeni nu e mai deştept ca noi, spuse Michael râzând.
Colonelul puse binoclul la loc în cutie.
- Aţi pus ochii pe câştigătorul de anul acesta al Crosei Preşedintelui, domnule colonel? întrebă directorul clubului.
- Nu, răspunse colonelul. Pe sponsorul sigur al Turneului de Juniori de anul acesta.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu