5-9
- Am niște prieteni la laboratorul de fenotipare și am hotărât să-i sun ca să-i rog să se
grăbească cu analizele ei.
grăbească cu analizele ei.
- Și?
- Are grupa O pozitiv, ceea ce o plasează în categoria de beneficiari cu şanse reduse. Mai mult decât atât, am primit şi analizele ei de histocompatibilitate. Are antigeni extrem de rari. Şansele de a găsi un donator compatibil sunt destul de reduse şi, chiar dacă reuşim, va petrece tot restul vieţii luând medicamente antirespingere. Natalie consideră toxicitatea acestor medicamente ca fiind extraordinar de mare şi nu fără motiv.
Faţa lui Millwood se schimonosise de supărare.
- Şi care sunt atunci opţiunile ei ?
- Se află, a spus doctoriţa French trist, între ciocan şi nicovală.
CAPITOLUL 18
Vrem ca paznicii noştri să fie salvatorii noştri.
PLATON, Republica, Cartea a IV-a
Ar fi fost un neadevăr să spui că jungla din jurul Centrului Whitestone pentru Sănătate în Africa era liniştită, dar de-a lungul anilor, Joe Anson remarcase că zgomotul înceta complet între ora trei şi trei jumătate dimineaţa.
În acea perioadă de timp, care dura în jur de o jumătate de oră, toţi scarabeii, cărăbuşii, licuricii, greierii, cimpanzeii şi alte specii de maimuţe se potoleau deodată. Niciun localnic nu confirmase vreodată acest fenomen, dar Anson ştia că nu se înşela.
În acea dimineaţă, stătea rezemat de balustrada din bambus din faţa laboratorului principal şi asculta cum zgomotele şi gălăgia se liniştesc treptat. Aerul era îmbălsămat cu mirosuri de plante cu flori, curry, lemn-dulce, mentă şi multe alte parfumuri naturale.
Anson a tras aer în piept, bucurându-se din plin de acest regal de miresme.
Viaţa de după operaţia de transplant decurgea aşa cum îi promisese, cu entuziasm, Elizabeth. Operaţia fusese foarte complicată, dar timp de câteva zile fusese sedat în permanenţă, aşa că nu-şi aducea aminte prea multe. Singura problemă reala se ivise în perioada imediat următoare.
O epidemie infecţioasă din cadrul spitalului cauzată de o bacterie mortală determinase transferul lui imediat din Amritsar şi din India.
Fusese transportat, sub anestezie şi conectat la aparatul de respiraţie artificială, la un spital renumit din Capetown, oraşul său de baştină, unde îşi revenise complet.
Datorită compatibilităţii perfecte cu plămânul donatorului, cantitatea de medicamente antirespingere care îi erau administrate era minimă, reducând considerabil posibilitatea unei infecţii.
Acum Anson spunea tuturor celor care voiau să-l asculte că dacă ar fi ştiut dinainte cât de eficientă este această procedură, ar fi recurs la această intervenţie cu ani în urmă.
- Ăsta e momentul tău preferat, nu?
Elizabeth apăruse lângă el şi stătea cu mâinile pe balustrada de bambus, în timp ce coatele lor se atingeau uşor.
După operaţie, relaţia lor revenise la starea ei obişnuită - o prietenie strânsă, bazată pe respect reciproc, mereu pe punctul de a se transforma într-o relaţie romantică. Era un loc confortabil, plăcut şi, având în vedere faptul că cercetările lui erau pe cale de a fi acceptate pentru testele clinice, niciunul dintre ei nu voia să treacă linia.
Anson i-a povestit din nou despre momentul de linişte din junglă şi apoi a făcut un semn către ceas. Pentru un timp au stat alături, fără a vorbi.
- Ascultă, a atenţionat-o el într-un final. Acum reîncep toate sunetele şi zgomotele junglei. Acum, chiar acum. Auzi? Maimuţe. Nu au scos nici un sunet timp de jumătate de oră, iar acum încep să ţipe. De parcă s-au trezit dintr-o scurtă siestă.
- Te cred, Joseph. Ar trebui să-ţi documentezi observaţiile şi să le trimiţi la o revistă zoologică. Desigur, înainte de asta, ai alte cercetări pe care trebuie să le duci la bun sfârşit.
Au râs.
- Înţeleg.
- Firme farmaceutice din Marea Britanie şi Franţa abia aşteaptă să aprobe începerea testelor clinice pentru Sarah-9.
- Da, este minunat.
- Iar Administraţia pentru Alimente şi Medicamente din Statele Unite nu este departe. Eşti pe cale să schimbi lumea, Joseph.
- Nu-mi permit prea des să mă gândesc aşa la munca noastră, a spus el, dar sunt mulţumit de ce se întâmplă aici şi la unitatea Whitestone din Europa. De asta poţi fi sigură.
- Ai dormit?
- Nu am nevoie de somn. Am foarte multă energie. Tu, chirurgii şi, bineînţeles, donatorul meu extraordinar, mi-aţi dat o viaţă nouă. Fiecare gură de aer devenise pentru mine un efort teribil. Acum am impresia că alerg fără greutăţi la glezne.
- Bine, dar trebuie să fii atent, Joseph. Faptul că ai un plămân nou nu înseamnă că eşti imun în faţa tuturor efectelor negative ale epuizării.
- Gândeşte-te puţin. Avem medicamente care pot vindeca forme de cancer pe care le consideram până acum incurabile.
- Mă gândesc la asta tot timpul, a răspuns St. Pierre.
- Şi să nu uităm bolile cardiace.
Frenezia lui era, oarecum, copilăroasă.
- După cum am spus, prietene, munca ta este pe cale să schimbe lumea. Scuză-mă că te întreb, dar când crezi că poţi să predai documentele cu cercetările tale celor de la Whitestone?
Anson privea în întuneric, zâmbind în sinea lui. În ultimele două sau trei săptămâni lupta cu demonii săi - posesivitate, perfecţionism şi lipsă de încredere.
„Acum e momentul, se gândea el, să le mulţumesc celor de la Whitestone şi lui Elizabeth pentru că mi-au pus la dispoziţie tot ce era necesar pentru efectuarea muncii mele; e timpul să le mulţumesc pentru spital şi pentru că am putut salva vieţile atâtor oameni; trebuie să stau de vorbă cu savanţii lor şi să le încredinţez ultimele secrete legate de Sarah-9. A venit momentul ca viaţa mea să se îndrepte spre o nouă direcţie”.
- Tu şi organizaţia pe care o reprezinţi aţi fost foarte răbdători cu mine, a spus el zâmbind trist.
- Atunci când putem programa întâlnirea cu cercetătorii noştri?
Anson nu a răspuns imediat. Se uitat în sus, pe bolta cerului, care, în doar câteva momente, s-a transformat din negru într-un gri-roz. Răsăritul soarelui în junglă era deosebit de frumos.
„E timpul să încep să colaborez cu Whitestone”, se gândea el.
Dar mai avea nişte lucruri de rezolvat până atunci - ceva care avea legătură cu faptul că el putea acum să admire răsăritul în junglă.
- De fapt, a început el, am nevoie de ceva, mai întâi.
- Ceva ce nu ai avut până acum?
- Ştiu că-ţi vine greu să crezi asta, dar există un lucru pe care nu mi l-aţi dat. Vreau să cunosc familia bărbatului care mi-a redat viaţa şi să-i ajut financiar atât cât pot.
St. Pierre a tăcut un moment. După aceea, a spus pe un ton ferm:
- Joseph, eu sper că tu ştii şi că apreciezi faptul că noi, cei de la Whitestone, am fost foarte toleranţi şi răbdători cu tine.
- Da, sunt conştient de acest lucru.
- Suntem deţinătorii drepturilor mondiale asupra preparatului Sarah-9 şi asupra tuturor produselor care ies din acest laborator, dar, în acelaşi timp, te-am lăsat să păstrezi secretul metodelor şi a liniei de celule pe care le foloseşti. Ştim că nu toate culturile de drojdie din laboratorul tău sunt folosite pentru producerea medicamentului.
- Şi pentru asta vă sunt recunoscător...
- Joseph, te rog. Ascultă-mă. Răbdarea celor de la Whitestone, mai ales a membrilor consiliului de administraţie, se apropie de sfârşit. Toată producţia de Sarah-9 pentru cercetările noastre de aici şi din Europa e furnizată de tine şi asta îngreunează progresul. Tu spui că ne livrezi cantităţile necesare suficient de repede, dar nu este aşa. Fiecare zi de întârziere pentru scoaterea acestui medicament minunat pe piaţa mondială înseamnă pierderi de milioane de dolari. Ştiu că ţie nu-ţi pasă de bani, dar gândeşte-te câte vieţi sunt pierdute. Trebuie să închidem cercul, Joseph. Avem nevoie de microbii şi de sursele ADN-ului recombinat şi ne mai trebuie şi notiţele tale ca să putem termina testele clinice şi începe producţia în masă. Îţi promitem că vei fi amintit ca singurul creator al preparatului Sarah-9.
- Ştii că asta nu mă interesează.
- Joseph, nu mai ştiu ce te interesează în ultimul timp. Dacă tu vrei să vezi preparatul pe piaţă, ca să-i poată ajuta pe oamenii care au nevoie de el, atunci trebuie să faci ceva. La asta se reduce totul. Tu vrei încă ceva de la Whitestone, iar noi mai vrem ceva de la tine.
- Fii mai exactă.
- Bine. Dacă văduva donatorului tău va fi de acord, noi putem aranja să zbori până la Amritsar să te întâlneşti cu ea şi, poate, cu cei doi copii ai lor.
- Iar eu ce trebuie să fac în schimb?
- La întoarcerea din India, vom aduce aici o echipă de cercetători din Marea Britanie şi tot echipamentul necesar pentru a transporta linia ta de celule acolo. Cât timp ei sunt aici, va trebui să parcurgi cu ei conţinutul caietelor tale cu note - nu cele false, pe care le-ai alcătuit atât de minuţios, cele adevărate. Am plătit foarte mult pentru aceste cercetări şi acum a venit momentul să luăm în primire ceea ce ne aparţine.
- Poate nu eşti de acord, Elizabeth, dar eu consider că secretul pe care l-am păstrat este în interesul ambelor părţi. Am fost singurul responsabil de cercetări şi lucrurile au mers aşa cum am crezut eu de cuviinţă, fără confuzii şi fără pericolul de spionaj industrial din partea altor companii farmaceutice. Dar acum sunt de acord că a venit momentul să terminăm cu secretele.
- Atunci batem palma?
- De acord.
- Îţi mulţumesc, dragă Joseph. Din partea lumii întregi, îţi mulţumesc.
St. Pierre l-a îmbrăţişat, apoi l-a sărutat, scurt, dar tandru.
- Am trecut prin multe împreună, a spus el.
- Munca noastră se apropie de sfârşit. Ar trebui să fii foarte mândru de ce ai realizat. Eu, una, sunt. Şi acum am nevoie de odihnă. Astăzi sunt de gardă la clinică. De fapt, şi tu eşti.
- Voi fi gata imediat, a răspuns, trăgând în piept o gură de aer.
St. Pierre s-a întors în apartamentul ei, o cameră şi o cabină de duş, la celălalt capăt al holului unde era şi apartamentul lui Anson.
Se săturase de acest spaţiu mic şi de mucegaiul care apărea continuu pe gresia din baie, motiv pentru care petrecea acolo cât mai puţin timp, preferând casa elegantă situată pe culmea unui deal verde cu vedere peste Yaounde.
Nu ştia dacă avea să rămână în Camerun după ce Gardienii nu mai aveau nevoie de serviciile lui Anson. Orice ar fi fost, urma să primească un bonus gras şi acţiuni la o nouă companie farmaceutică Whitestone. Nu era rău pentru câţiva ani de babysitting pe lângă un geniu excentric şi neîncrezător.
Folosind linia privată, a apelat un număr din Londra.
- Înţelegerea a fost făcută, a înregistrat robotul telefonic.
Îl ducem în India să viziteze familia, iar la întoarcere o să stea de vorbă cu cercetătorii noştri pentru transferul final de caiete şi de culturi de celule. Am încredere în el. Întotdeauna şi-a respectat cuvântul, iar aspectul financiar nu-l interesează. Nu-i pasă de bani, dar acţiunile la Whitestone Pharmaceuticals pe care le va primi vor fi suficiente pentru a finanţa acest spital la infinit. A fost o cursă lungă, dar se apropie de sfârşit. Greşeala mea majoră a constat în faptul că nu mi-am dat seama cât de paranoic poate fi un om şi cât de departe poate să meargă pentru a păstra secretul muncii sale faţă de cei care l-au finanţat. Mă bucur că am reuşit să găsesc metode să lupt cu nebunia lui şi să-i încurajez geniul. Dacă încerci cumva să-l forţezi pe dragul de Joseph, va da înapoi, definitiv.
CAPITOLUL 19
Mintea e epuizată mai degrabă de asprimea studiului, decât de cea a gimnasticii.
PLATON, Republica, Cartea a VII-a
Natalie nu făcea faţă şedinţei şi îşi dădea şi singură seama de asta. Fusese o prostie să încuviinţeze să înceapă recuperarea fizică şi terapia pulmonară atât de curând după incendiu.
S-a uitat la timpul rămas afişat de ceasul de pe bandă şi apoi la ceasul de pe perete, pentru a se asigura că maşinăria electronică funcţiona bine. Şaptesprezece minute la o înclinaţie de zero.
„Ce rahat”, s-a gândit ea.
Nu avea niciun sens să lungească această şaradă. Plămânul ei nu mai funcţiona. Scurt şi clar. Rachel French putea vorbi cât voia despre recuperarea funcţiilor, dar asta nu avea să se întâmple.
„Da, sigur, Stângaciule, tu vei începe să dai tot ce poţi, mai devreme decât crezi, imediat ce braţul ăla al tău lipsă se regenerează“.
- Haide, Nat, i-a spus terapeutul. Încă cinci minute. Merge bine.
- Merge prost şi tu ştii asta foarte bine.
- Nu ai dreptate. Colegii de la pulmonologie mi-au spus că analizele funcţiilor s-au stabilizat în mare parte şi că de acum înainte lucrurile vor începe să meargă spre bine.
- În medicină nimeni nu prevede îmbunătăţiri, a răspuns iritată Natalie şi a făcut o pauză pentru a-şi trage respiraţia. De fapt, doctorii, de obicei, fac orice pentru a prevedea... o lipsă totală de îmbunătăţiri. Aşa nu riscă nimic... iar dacă lucrurile merg bine, vor poza în eroi.
- Ştii, modul ăsta de gândire, permanent negativ, nu te va ajuta să te faci bine.
- O mică corecţie, a replicat Natalie, închizând aparatul. Eu nu mă voi face bine... Vă mulţumesc pentru timpul acordat... O să vă sun când voi fi gata să reiau tratamentul.
A înhăţat prosopul şi a ieşit val-vârtej din sala de recuperare, temându-se că femeia ar fi putut veni după ea.
Realiza că se purta fără niciun fel de tact, dar nu-i mai păsa câtuşi de puţin. Acceptase pierderea plămânului cu tărie şi demnitate, adoptând o filozofie pozitivă.
Dar în acest moment, chiar dacă mama şi nepoata ei erau în viaţă şi nu păţiseră nimic datorită ei, felicitările continuau să curgă, iar jurnaliştii îi solicitau zilnic interviuri, se părea că nu mai avea suficientă tărie şi demnitate pentru a trece peste ceea ce se întâmplase.
S-a dus în grabă acasă, sperând, într-o oarecare măsură, că vreun poliţist va avea proasta inspiraţie şi curajul de a o opri pentru a-i da amendă. Poate cu timpul disperarea şi autocompătimirea aveau să lase loc speranţei.
Până atunci, undeva, vreun matematician care nu a putut preda la şcoală, avea să scoată calculatorul pentru a stabili punctajul ei de alocare pulmonară.
„Să vedem, plus 22 şi ea va merge abia-abia, făcând o pauză la fiecare doi metri pentru a-ţi trage respiraţia. Plus 28 şi ea va trebui să stea ca pe ghimpi în aşteptarea unor medicamente care îi vor distruge sistemul imunitar şi vor transforma mersul cu liftul într-o activitate letală...“
Hermina, cu două pungi de plastic pline cu produse domestice de curăţat la picioare, îi scria un bilet la masa din sufragerie.
- Bună, draga mea, a întâmpinat-o ea. Nu te aşteptam aşa devreme.
- Jenny e acasă ?
- Aşteaptă în maşină. Tocmai mă pregăteam să o duc să vadă digurile. Cred că vom dormi în noul nostru apartament în noaptea asta.
- Asta e bine, mamă.
- Scumpo, îmi pare rău pentru toate. Ştiu că eşti supărată pe mine şi ai tot dreptul să fii.
- Se mai întâmplă. Sunt fericită că tu şi Jenny sunteţi bine. Dacă îţi pare rău pentru ce mi s-a întâmplat, ştii cum poţi să îndrepţi lucrurile.
- Ştiu şi asta încerc să fac.
- Sper.
- Vrei să vii la noi ?
- Poate mâine.
- Terapia a mers bine ?
- Minunat.
- Scuză-mă că spun asta, dar nu-mi pare că a mers prea bine.
- Sunt bine.
- Crede-mă, dacă aş putea da timpul înapoi, m-aş fi lăsat de fumat acum un an sau m-aş fi băgat într-un dulap în acel incendiu şi aş fi preferat să ard.
- Vorbeşti prostii. Te-ai lăsat de fumat. Asta este important. Acum vreau să nu mai spui că îţi doreşti să fi ars în acel incendiu. Asta nu mă ajută cu nimic.
- Nat, te rog frumos, vino cu mine şi ajută-mă să aranjăm apartamentul nou.
- Mamă, sunt bine, crede-mă.
- Doctorii au spus că eşti mai bine?
- Da. O ameliorare constantă, asta mi-au spus.
Simţind că fiica ei nu spune adevărul, Hermina a luat-o în braţe şi Natalie a făcut o încercare stângace de a răspunde la acest gest de afecţiune.
- Copila mea, îmi pare rău. Îmi pare atât de rău.
- Ştiu, mamă, ştiu că-ţi pare rău.
- Eşti sigură că nu pot să fac nimic?
- Sunt sigură. Trebuie să mă odihnesc asta e tot.
- Ei bine... nu vreau să o las pe Jenny să aştepte în maşină prea mult timp. Crezi că ai putea să treci pe la noi la cină?
- Nu. După ce dorm puţin, mă apuc de învăţat.
- Îţi mulţumesc pentru banii pe care mi i-ai împrumutat ca să aranjez noul apartament. O să ţi-i dau înapoi imediat ce compania de asigurări ne dă banii.
- Stai liniştită.
- Nu, vreau să-ţi dau banii înapoi.
- Bine, mamă. Ai să-mi dai banii când o să poţi.
Natalie a rămas în picioare în mijlocul sufrageriei chiar şi după ce uşa de la intrare s-a închis. Trebuia să facă un duş, chiar dacă la ora de recuparare fizică nu transpirase deloc.
Într-un final, şi-a scos tricoul, l-a aruncat pe jos, s-a gândit să pună muzică, dar s-a cufundat în fotoliul moale din salon.
În faţa ei, deasupra ramei micului ei şemineu cu gaz, era înrămată o fotografie, remarcabilă prin compoziţie, claritate şi detaliu. Fusese făcută de un fotograf profesionist la Jocurile Panamericane din Mexic, în urmă cu şapte ani, exact în momentul în care Natalie rupea fâşia de finiş la finala de 1500 de metri.
Braţele ei, cu pumnii încleştaţi, erau întinse în sus, spre cer, iar expresia feţei, o exaltare sublimă, imposibil de redat prin cuvinte.
„Niciodată. Niciodată nu voi mai putea intra pe o pistă. Nici în sala de operaţie. Probabil nici în dormitor, Doamne Sfinte... Niciodată”.
A atins cu mâna stângă cicatricea, încă sensibilă, de pe partea stângă a pieptului şi a masat-o uşor. Cum erau versurile acelui cântec din M*A*S*H*? Sinuciderea este simplă? Sinuciderea nu este dureroasă? Probabil asta era.
Simplă... fără durere. Cu siguranţă, nu erau cuvintele care să descrie reabilitarea pulmonară după ce singurul tău plămân a ars.
Dacă ar fi avut suficient curaj, cum ar fi procedat?
Nu era prima oară când se gândea la posibilitatea de a-şi lua viaţa. Se mai întâmplase cu mult timp în urmă. Nu putea trăi cu acest handicap, dar nici nu putea îndura efectele distrugătoare ale terapiei cu medicamente imunosupresive care ar fi urmat după transplantul pulmonar. În cel mai rău caz, putea să aştepte şi să vadă cum punctajul de alocare a plămânului avea să determine o creştere sau o descreştere a şanselor ei la o viaţă normală.
Nu-i venea să creadă că, de acum înainte, totul se reducea la asta.
Simţea că se sufocă şi se părea că nu exista nicio posibilitate să scape de această senzaţie.
„Probabil sunt pastilele”, a decis ea.
Nu era altă explicaţie.
Şi-a adus aminte că citese undeva că Societatea Hemlock, care încerca să instituţionalizeze sinuciderea, recomanda administrarea unei cantităţi mari de sedative şi de anestezice pentru a intra în comă, iar apoi aplicarea unei pungi de plastic pe cap până când îţi pierdeai cunoştinţa definitiv şi ireversibil. Nu suna încurajator. Poate ar fi fost mai bine să intre pe internet.
Dacă acolo putea învăţa să construiască dispozitive termonucleare, atunci în mod cert putea găsi şi metode de sinucidere, efciente şi nedureroase.
Uitându-se fix la fotografia de la Jocurile Panamericane, Natalie se gândea cum putea să facă rost de OxyContin şi Valium, în cantităţi suficiente pentru a induce coma.
Telefonul de pe măsuţa de alături a sunat de câteva ori până când Natalie l-a auzit. Pe micul ecran era scris cuvântul „New Jersey’“ şi un număr.
„Probabil telemarketing“, şi-a spus ea, gândindu-se cum ceva foarte prozaic întrerupsese gânduri atât de profunde.
Amuzată, a răspuns la telefon.
- Alo?
- Sunt June Harvey de la compania Northeast Colonial Health şi o caut pe domnişoara Natalie Reyes.
- La telefon.
- Domnişoara Reyes, am fost desemnată să mă ocup de cheltuielile legate de operaţia suferită de dumneavoastră în Rio de Janeiro, Brazilia, şi de zborul cu avionul medical în Statele Unite.
- Da, vă ascult.
- În primul rând, sper că vă simţiţi bine.
- Vă mulţumesc pentru interes. Nu cred că vreodată, cineva de la compania mea de asigurări, m-a întrebat cum mă simt. Sinceră să fiu, am avut nişte probleme recent.
- Îmi pare rău să aud asta. Vă sun cu veşti bune. Sunt bucuroasă să vă anunţ că Northeast Colonial a revizuit cazul dumneavoastră şi a decis să achite toate cheltuielile legate de zborul până la Boston.
Să achite cheltuielile. Până în acel moment, Natalie nu se gândise că cineva plătise pentru zborul ei acasă. Acum îşi dădea seama că Doug Berenger se ocupase de tot. Probabil că nu fusese o cheltuială extraordinară pentru el, dar, totuşi, un asemenea zbor nu fusese tocmai ieftin. Era tipic pentru el să nu menţioneze că achitase costurile din buzunarul lui.
- Vă mulţumesc mult, a spus ea. Vă mulţumesc foarte mult.
- Ar mai fi doar un lucru.
- Vă ascult.
- În actele noastre apare că aţi fost supusă unei pulmonectomii la spitalul Santa Teresa din Rio de Janeiro.
- Aşa este.
- Problema este că noi nu am primit de la acel spital niciun act care să valideze intervenţia şi, chiar dacă aveţi o asigurare totală pentru cheltuielile de spitalizare, spitalul nu a emis nici o solicitare pentru achitarea cheltuielilor pentru intervenţia medicală şi spitalizare.
- Am fost inconştientă, o perioadă destul de îndelungată, dar când mi-am revenit, am sunat acasă şi le-am dat numărul meu de asigurare persoanelor responsabile de la spital. Nu ţin minte prea multe lucruri legate de spitalizare, dar ştiu că am făcut asta.
- Ei bine, a continuat June Harvey, poate le-aţi putea scrie celor de la spitalul Santa Teresa sau să-i sunaţi. Avem nevoie de certificatele medicale şi de solicitarea pentru efectuarea plăţii. Dacă doriţi, vă pot trimite formularele necesare.
- Da, chiar vă rog să mi le trimiteţi.
June Harvey i-a urat să se facă bine, a confirmat adresa pentru trimiterea formularelor şi a încheiat conversaţia.
Natalie a rămas în fotoliu preţ de câteva minute, conştientă că acel apel telefonic îi stopase impulsurile autodistructive.
„Mai am timp, s-a gândit ea, suficient timp“.
S-a ridicat din fotoliu, a fiert nişte apă şi şi-a făcut un ceai. A luat cu ea cana în micul birou de lângă dormitor. În loc să acceseze adresa web a Societăţii Hemlock, a căutat site-ul spitalului Santa Teresa.
A obţinut 10 504 rezultate, majoritatea în limba portugheză. Motorul de căutare a găsit toate aceste intrări în 0,07 secunde.
„Cine vrea să părăsească o lume în care asemenea lucruri sunt posibile?”, s-a întrebat ea.
Poate nu mai e mult şi un plămân mecanic, de dimensiunea unui rucsac, avea să fie disponibil celor în suferinţă.
După aproximativ o jumătate de oră, Natalie a găsit, în sfârşit, numărul de telefon şi adresa spitalului aflat în cartierul Botafogo din Rio.
După ce s-a tot gândit să ceară ajutorul mamei sale, Natalie a respins ideea, a căutat prefixul telefonic pentru Brazilia şi pentru Rio şi a format numărul de telefon. Iniţial, conversaţiile telefonice erau limitate de conexiunile proaste, de transferuri şi de portugheza ei de Capul Verde.
Încetul cu încetul, a început să se descurce, reuşind să ajungă la Departamentul de facturare, apoi la Arhivă şi chiar la Departamentul de securitate. După o oră şi un sfert de la apelul lui June Harvey, terminase o conversaţie animată cu directorul Arhivei de la spitalul Santa Teresa, o doamnă numită DaSoto, care vorbea engleză, în aceeaşi măsură în care Natalie stăpânea portugheza.
- Îmi pare rău, domnişoară Reyes, a spus ea, dar spitalul Santa Teresa este unul dintre cele bune spitale din Brazilia. Sistemul nostru electronic de evidenţă este unul foarte performant. Nu ai fost admisă la noi în spital pe 18 iunie. Nu ai fost operată la noi. Şi nu ai fost pacienta noastră nici măcar o zi, darămite optsprezece. Mă întrebi dacă sunt sigură. Bag mâna în foc. Nu! Bag capu-n foc.
- Vă mulţumesc, Seniora DaSoto, a spus Natalie, conştientă că inima începuse să-i bată foarte repede, nevenindu-i să creadă că această femeie nu făcuse o confuzie, în ciuda faptului că părea foarte convinsă. Aţi dat dovadă de mare încredere, acceptând să vorbiţi cu mine fără a avea vreo dovadă a identităţii mele.
- Cu plăcere.
- Mai am o singură rugăminte.
- Vă ascult.
- Îmi puteţi da numărul de telefon de la secţia de poliţie care credeţi că a fost implicată în cercetarea cazului meu?
CAPITOLUL 20
Viaţa lui este variată şi pestriţă, un rezumat al vieţilor celorlalţi.
PLATON, Republica, Cartea a VIII-a
Big Bend Diner.
Sandy Macfarlane a stins reclama luminoasă cu beculeţe roşii şi verzi chiar dacă localul mai era deschis încă zece minute. Familia Corliss nu avea să se supere. În cei şase ani de când lucra pentru ei, nu lipsise de la lucru nici măcar o zi.
Era o femeie frumoasă, cu părul roşcat de culoarea portocalei şi forme senzuale, voluptoase, deşi ea susţinea că trebuia să scape de câteva kilograme.
- Închizi devreme, Sandy? a întrebat-o Kenny Hooper.
Hooper, un văduv de şaizeci şi ceva de ani, lucra la firma Tennessee Stone and Gravel. Nu avea la cine să se ducă acasă, cu excepţia copoiului său bătrân, aşa că în fiecare seară, după ce-şi termina tura, venea la Big Bend pentru o cină târzie.
- Am nişte treburi, Kenny, a răspuns Sandy. Nu prea cred că va mai veni cineva până la închidere. Am un al şaselea simţ pentru genul ăsta de lucruri.
Lui Sandy nu-i plăcea să mintă, chiar şi atunci când era vorba de lucruri mărunte precum planurile ei din acea seară, dar orăşelul Twin Rivers din statul Tennessee excela la capitolul bârfe şi Kenny Hoper era la fel de bun la asta ca şi ceilalţi localnici.
Dacă el afla că ea iese cu unul dintre clienţii de la restaurant, tot oraşul avea să ştie asta într-un timp foarte scurt şi fiecare amărât din zonă, căsătorit sau nu, avea să se dea la ea.
O femeie necăsătorită, cu un copil de opt ani şi cu un corp atrăgător, era o provocare în sine, fără ca oamenii să o mai considere disperată.
Dar Rudy Brooks părea să merite orice risc.
- Crezi că mai am vreo şansă să primesc o ultima cană de cafea înainte să goleşti ibricul? a întrebat-o Kenny.
Sandy era cât pe ce să spună că golise ibricul şi că făcuse curăţenie în bar când a văzut că bărbatul se uita la ibricul de cafea de pe tejghea.
- Bine, bine, a spus ea umplându-i ceaşca, turnându-i două porţii de frişcă şi două cuburi de zahăr fără să-l întrebe. Dar te rog să te grăbeşti.
Hooper se uita cum ea îşi aranjează părul şi îşi dădea cu ruj în faţa oglinzii din spatele barului.
- Şi zici că ai nişte treburi de rezolvat în seara asta? a întrebat-o el cu un zâmbet.
- Hai, bea-ţi cafeaua, Kenny Hooper. Uite. Îţi dau şi ultima felie de tartă cu afine. Oricum mergea la gunoi.
Rudy era din Texas şi avea nişte trăsături aspre, arătând foarte masculin, îmbrăcat în jeanşi şi o cămaşă sport frumoasă. Avea şoldurile înguste şi umerii foarte laţi - exact genul ei de bărbat. Dar cea mai frumoasă calitate a lui era zâmbetul. Un zâmbet şiret şi sexi, ca al unui pistolar care ştia că, oricât de rapid ar fi fost rivalul lui, el era şi mai rapid.
În Twin Rivers, la capitolul bărbaţi, lucrurile nu stăteau tocmai bine; nu aveai prea multe alegeri şi, cu siguranţă, niciunul dintre localnici nu arăta aşa.
Sandy a terminat de şters pe jos şi a verificat pentru ultima oară bucătăria. „Poate e căsătorit”, se gândea ea.
Bărbaţii întotdeauna mint în privinţa asta. Dar astăzi mergeau la un local, Green Lantern, pentru a bea un pahar.
Nimic deosebit. Dacă, după cum îi spusese el, compania lui avea să deschidă un mall în Twin Rivers şi reuşea să vină aici mai des, ar fi avut suficient timp să facă şi ceva mai romantic.
Poate mai multe.
- Ei, dar unde e micul Teddy astăzi? E la Nick?
- Teddy stă la Nick în fiecare miercuri.
- Am auzit că fostul tău s-a dat în spectacol ieri la Miller’s. A fost nevoie de patru bărbaţi ca să-l dea afară. Omul are o problemă, nu crezi?
- Eu zic să-ţi vezi de treaba ta. Nu-mi pasă de nimic, atâta timp cât nu este vorba de Teddy.
Sandy s-a întristat la gândul că Nick se apucase din nou de băutură.
Chiar dacă nu se atinsese niciodată de Teddy, o lovise pe ea, de multe ori în cei cinci ani de căsătorie, şi de fiecare dată fusese beat. Ea îi spuse judecătorului despre temperamentul lui Nick şi despre problemele lui cu băutura, adusese chiar şi martori care să confirme acest lucru, cerând ca fiul lor să nu stea peste noapte la taică-său până când Nick nu aducea o dovadă care să ateste faptul că frecventa şedinţele AA (Alcoolici Anonimi) sau o altă terapie.
Dar judecătorul era ferm convins că un copil are nevoie de implicarea ambilor părinţi şi îi refuzase cererea. Şi aşa, în fiecare miercuri şi o dată la două sâmbete, ea se ruga ca Nick şi prietena lui, Brenda, să nu fie beţi. A doua zi, îl întreba pe Teddy, pe ocolite, dacă apăruseră probleme.
Deşi copilul nu fusese implicat în vreun scandal în casa tatălui său, cel puţin până acum, Sandy suferea când nu-l avea lângă ea, chiar şi atunci când dormea acasă la unul dintre prietenii lui. Era genul de copil care merita orice efort, chiar şi lungile ore de debarasat mese la restaurant. Oamenii îl cunoşteau şi după câteva minute începeau să-l iubească.
Avea un farmec aparte. Poate din cauza zâmbetului sau a pistruilor, sau poate pentru că el niciodată nu făcuse sau spusese ceva rău. Oricare ar fi fost motivul, Sidney ştia şi, de fapt ştia tot oraşul, că Teddy Macfarlane era un copil cu totul special.
În sfârşit, după un timp, care lui Sandy i s-a părut o eternitate, Kenny Hooper s-a ridicat de la masă, a lăsat banii pentru consumaţie şi bacşişul obişnuit de cinci dolari, şi s-a îndreptat spre uşă.
Uitându-se cu nerăbdare la ceas, Sandy a şters masa la care stătuse Hooper şi a stins luminile.
Apoi s-a grăbit să intre în Mustangul ei roşu decapotabil, a hotărât ca, spre binele coafurii, să nu coboare capota, şi a plecat, cu scrâşnet de roţi din parcarea restaurantului spre autostrada Brazelton Highway.
Orăşelul Brazelton, de aceeaşi mărime ca Twin Rivers, era mult mai interesant, cu multe baruri şi cluburi. Parcursese vreo trei kilometri de autostradă când a luat mobilul şi l-a sunat pe Nick.
Nu obişnuia să-l sune când era cu Teddy, iar Nick, la rândul lui, dezaproba asemenea intervenţii, dar cu toate emoţiile legate de întâlnirea cu Rudy
Brooks, simţea un impuls puternic de a-l auzi pe fiul ei şi, recunoştea în sinea ei, de a verifica ce face tatăl lui.
- Da?
- Bună, eu sunt.
- Da, şi?
- Am sunat să văd ce faceţi.
- Facem bine. Foarte bine.
Aceste câteva cuvinte au fost suficiente ca ea să înţeleagă că Nick băuse ceva, dar că era doar ameţit. Întotdeauna se trăda când vorbea. Dacă l-ar fi întrebat direct dacă băuse, cu siguranţă, avea să-i închidă telefonul în nas.
- Pot să-i spun lui Teddy noapte bună?
- Se uită la desene animate cu Bren. Nu vreau să-l deranjez dacă nu ai de gând să-i spui ceva important.
- Nu, nu e nimic important... am vrut doar să-i urez noapte bună.
- O să-i spun că ai sunat.
- Te rog, Nick, aşa să faci.
- Ne vedem mâine.
- Da... mulţumesc.
Neajutorată, Sandy a pus receptorul. Aproape imediat telefonul a început să sune.
- Sandy, bună, sunt Rudy.
„Ei drăcie, s-a gândit ea, mai întâi Nick nu mă lasă să vorbesc cu Teddy, iar acum Rudy va anula întâlnirea”.
- Bună şi ţie, a spus ea. Abia am scăpat de la muncă. Ne mai vedem?
- Toată ziua am aşteptat să te văd.
Măcar ceva mergea bine în ziua aia.
- Frumos din partea ta să spui asta. Şi eu am aşteptat să te văd, Rudy Brooks.
- Doar o mică schimbare. Sunt încă aici, pe terenul unde vom construi mallul, cu unul dintre partenerii noştri - Greg Lumpert. Cred că îl cunoşti.
- Ştiu cine este, dar nu ne cunoaştem.
- Ei bine, eu şi Lumpert mai avem nişte treburi de discutat. Crezi că poţi să treci pe aici şi să mă aştepţi? Poate ne ajuţi şi tu cu o părere. Terenul se află chiar în drum spre Green Lantern, la câteva sute de metri de Brazelton Highway.
- Ăă...da, cred că pot să trec pe acolo, a răspuns Sandy, gândindu-se că Greg Lumpert nu avea niciun motiv să o bârfească şi fericită că Rudy nu contramanda întâlnirea.
Rudy i-a descris foarte amănunţit cum să ajungă, deşi nu trebuia. Sandy ştia exact locul.
- Ajung acolo în mai puţin de zece minute, a spus ea.
- Minunat. Abia aştept să te văd la lumina lunii.
Ieşirea de pe autostradă spre locul unde urma să se construiască mallul se afla la un kilometru şi jumătate de marginea oraşului Brazelton, într-o zonă împădurită, care devenise extrem de interesantă pentru investitori în ultimii câţiva ani.
Lui Sandy i se părea palpitant, chiar emoţionant, să se afle pe locul în care urma să apară un mall care avea să schimbe oraşul liniştit în care trăia.
A ieşit de pe autostradă şi a intrat pe un drum forestier, mergând încet ca să nu-şi lovească baia de ulei. Farurile maşinii luminau pădurea deasă şi, la un moment dat, s-a gândit că nu ieşise bine.
Dar după vreo sută de metri, pădurea s-a deschis şi atunci a văzut o poiană imensă, de fapt un teren, în mijlocul pădurii, care arăta de parcă acolo avuseseră loc lucrări masive de excavare. Acolo era şi maşina lui Rudy, un Ford Bronco, iar bărbatul o aştepta rezemat de capotă.
Nu departe de maşina lui era parcată o rulotă imensă, prin geamurile căreia se vedea lumina aprinsă.
Rudy i-a făcut semn cu mâna. Purta o pereche de jeanşi strâmţi, cizme de cowboy frumos lucrate şi o cămaşă sport colorată.
„Ce bărbat frumos”, s-a gândit Sandy.
- Bună, a spus ea, coborând din maşină.
- Arăţi minunat.
- Mulţumesc. Unde e Greg Lumpert?
- L-a sunat soţia. Ceva probleme acasă. Dar aproape terminaserăm, aşa că i-am spus să plece.
- Eşti sigur că era soţia? Auzisem că a murit acum câţiva ani în urmă.
- Cred că aşa a zis, a răspuns Rudy, dar poate că am înţeles greşit. Mă gândeam la altceva.
A luat-o de mână, a strâns-o cu căldură şi i-a zâmbit ca un băiat rău.
După ultimele lui vizite la Big Bend, ştia că este foarte bine făcut, dar acum părea mai mare, mai puternic decât crezuse ea.
- Ce-i cu autocarul ăla?
- Aoleu, ai spus autocar? E ca şi cum ai zice că Jessica Simpson e doar o simplă fată.
Sandy a hotărât să nu comenteze, chiar dacă nu putea să o suporte pe Jessica Simpson.
- E al companiei voastre? a întrebat ea curioasă.
- E casa mea departe de casă. Stau în ea când lucrez pe şantier. Vrei să vezi interiorul?
Dintr-odată, Sandy a devenit nervoasă.
- Poate data viitoare. Parcă ar fi, nu ştiu, camera ta de hotel.
- Eu nu o consider aşa, a răspuns Rudy, dar nu e nicio problemă dacă nu vrei.
Sandy a privit în jur, tulburată de întunericul pădurii. De aici, traficul de pe autostradă de-abia se auzea.
- Poate că ar trebui să mergem la club, a spus ea neliniştită. Am auzit că formaţia lor este grozavă.
- De ce atâta grabă? a spus Rudy fără să se clintească.
- Rudy, hai să mergem. Întunericul ăsta mă sperie.
- Draga mea, fii liniştită, nu trebuie să-ţi fie frică de nimic.
Ea stătea la doar doi metri de el, privind stupefiată cum el scoate o batistă de buzunar, o pune pe capotă şi începe să o plieze atent, apoi scoate din buzunar o ploscă şi toarnă un lichid peste batistă.
Sandy s-a uitat cât de departe era Mustangul. Nu avea prea multe şanse să ajungă la el repede. Apoi a simţit în nări mirosul dulceag dc cloroform, în acel moment, uşa rulotei s-a deschis şi de acolo a coborât o femeie tânără, blondă, bine făcută.
- Hei, Sandy, a strigat ea veselă, vino aici să-ţi arăt rulota.
Din reflex, Sandy s-a întors în direcţia de unde venea vocea.
În acel moment, nu mai avea nicio scăpare, căci Rudy a parcurs rapid distanţa dintre ei, şi i-a lipit de gură şi de nas batista îmbibată cu cloroform, strângând-o atât de tare încât nu a mai putut opune nici o rezistenţă.
În câteva secunde, totul în jurul ei a început să se învârtă şi să se înceţoşeze. A fost invadată de o senzaţie de teroare profundă, care a fost rapid înlocuită de o singură imagine, un singur cuvânt.
Teddy. Băiatului ei a fost ultimul lucru la care s-a gândit Sandy înainte de a se cufunda într-un întuneric absolut.
Peste un sfert de oră, splendidul Winnebago Adventurer făcea stânga ca să intre pe autostrada Brazelton Highway.
Era urmat, la o oarecare distanţă, de Mustangul decapotabil de culoare roşie. După vreo 25 de kilometri, rulota a tras pe dreapta într-o parcare, iar Mustangul a intrat pe un drum forestier care ducea la Redstone Quarry, un lac mic despre care localnicii spuneau că nu are fund. Malul era înalt de
aproximativ cinci metri.
Mustangul gol a fost înghiţit de apă imediat, fără prea mult zgomot.
Nimeni, cu excepţia bărbatului care se numea Rudy Brooks, nu a auzit sunetul provocat de căderea maşinii.
CAPITOLUL 11
Oare nu cel potrivit a fi apărătorul cetăţii ar trebui să aibă, în afara de natura sa impetuoasă, si calităţile unui filosof?
PLATON, Republica, Cartea a II-a
- Natalie, trebuie să reiei rezidenţiatul la secţia de chirurgie săptămâna viitoare.
Decanul Goldenberg i-a arătat teancul de acte care fuseseră întocmite pentru ca Natalie să fie readmisă.
- Ştiu.
- Iar tu susţii că, din punct de vedere fizic, poţi să începi programul?
- Din momentul în care am terminat de dat telefoane în Brazilia, zilnic am petrecut câte trei ore în sala de recuperare. Analizele funcţiilor pulmonare arată o îmbunătăţire de 25 de procente comparativ cu cele efectuate imediat după incendiu. Pot face şi jogging.
- Iar acum ai nevoie de puţin timp liber?
- Simt că am nevoie.
Biroul decanului arăta exact la fel ca în ziua în care fusese supendată, deşi în viaţa lui Natalie avuseseră loc schimbări radicale. Lângă ea se aflau Doug Berenger şi Terry Millwood.
Veronica se oferise să vină şi ea, pentru a o susţine moral, dar Natalie îi spusese că nu trebuia să se deranjeze să vină, pentru a nu-şi întrerupe lucrul în cadrul programului de rezidenţiat la obstetrică.
După numeroasele apeluri telefonice la diverse departamente din cadrul spitalului Santa Teresa, Natalie contactase câteva secţii de poliţie din Rio de Janeiro.
Astfel aflase că legea obliga toate spitalele să informeze poliţia în legătură cu toate rănile prin împuşcare, dar că niciun raport de acest fel nu fusese întocmit pentru ea şi că nicio secţie de poliţie nu
răspunsese la apelul legat de cazul ei.
A doua zi, de dimineaţă, o chemase pe mama ei pentru a începe o nouă rundă de apeluri şi de întrebări. Rezultatele fuseseră aceleaşi, plus un alt eşec - imposibilitatea de a-l găsi pe doctorul Xavier Santoro pe lista doctorilor de la Santa Teresa.
La o oră după ultimul apel dat de mama ei, la Consiliul Medical de Stat din Rio de Janeiro, unde nu figura niciun doctor pe nume Xavier Santoro, Natalie era deja în sala de sport, făcând o serie de exerciţii aerobice şi anaerobice.
A doua zi, tot de dimineaţă, îl sunase pe terapeutul pulmonar care se ocupa de ea, şi îşi ceruse scuze pentru comportamentul de la ultima şedinţă, spunându-i că are nevoie de timp - mult mai mult timp.
- Terry, ai vreo veste de la pulmonologul care se ocupă de Natalie, a întrebat decanul Goldenberg.
- Da. Rachel French mi-a lăsat o notă pentru că nu a putut să vină astăzi aici.
Millwood i-a înmânat decanului foaia. Goldenberg a citit-o rapid şi a dat din cap în semn că toate concluziile erau clare.
- Natalie, eşti în urma colegilor tăi şi dacă vrei să termini odată cu ei... a spus decanul. Mai mult decât atât, chiar tu ai spus că toată chestiunea asta legată de Brazilia este, cel mai probabil, o încurcătură care ţine de barierele lingvistice şi de faptul că încerci să afli ceva legat de un spital care se află la celălalt capăt al pământului.
- Dacă ajung acolo şi descopăr că spitalul şi poliţia au ceva legat de cazul meu, mă întorc acasă cu primul zbor. Nici măcar nu voi încerca să-l găsesc pe doctorul Xavier Santoro.
- Doug, ai vorbit cu acest doctor Santoro?
- O singură dată, a răspuns Berenger. Din ce mi-a spus Natalie, el ştia cine sunt, deşi eu nu am auzit niciodată de el. Dar mai mult am vorbit cu o asistentă medicală al cărei nume nu-l mai ţin minte.
Goldenberg părea încurcat.
- Natalie, a început el. După cum ştii, cu permisiunea ta, am vorbit cu doctorul Fierstein, psihoterapeutul tău. Ea nu consideră că e bine să pleci. Se pare că ai nişte flashbackuri legate de acel eveniment nefericit.
- Am început să le am încă de când eram internată în spitalul din Rio. Doctorul Fierstein consideră că sunt în strânsă legătură cu şocul posttraumatic.
- Ştiu. Este îngrijorată de faptul că întoarcerea în locul unde ai suferit această traumă ar putea avea consecinţe dezastruoase asupra psihicului tău.
- Doctore Goldenberg, a spus Natalie, Terry ştie ce o vă spun acum, dar, în afară de el, nu mai ştie nimeni, nici măcar psihoterapeutul meu. Înainte de a primi telefonul de la compania mea de asigurări, aveam de gând să mă sinucid. Am simţit că situaţia mea este una fără ieşire şi nu voiam să trăiesc cu un asemenea handicap sau să fiu afectată de efectele debilitante ale medicamentelor de antirespingere. Şi acum mă mai sperie aceste opţiuni, dar, din momentul în care am terminat de telefonat în Brazilia, prima dată, am început să caut nişte răspunsuri legate de faptul că acel accident, care mi-a schimbat viaţa pentru totdeauna, nu este consemnat în actele poliţiei. Dacă trebuie să renunţ la bursă şi la un an de studii, asta voi face.
Cei trei doctori au avut un schimb de priviri.
- Bine, atunci, a spus decanul într-un final, o să-ţi spun ce pot face eu. Îţi dau două săptămâni şi îţi iau una din materiile facultative. Jumătate din studenţi oricum nu fac nimic la aceste materii. Obstetrică la San Francisco, dermatologie la Londra. Poate voi nu ştiţi, dar şi noi am fost studenţi, cândva, şi făceam la fel.
Toţi trei au zâmbit.
- Deci, Nat, a întrebat Millwood, când pleci?
- Cât de repede pot găsi un bilet.
- Sam, îţi mulţumesc, a spus Berenger, ridicându-se în picioare şi strângându-i mâna decanului. După părerea mea, procedezi corect.
A condus-o pe Natalie afară din birou, spre zona de aşteptare, şi a aşteptat să plece Millwood, după care a scos din buzunar un plic.
- Nat, în momentul în care mi-ai povestit de Brazilia, mi-am dat seama că o să vrei să te întorci acolo. Am ştiut asta deoarece te cunosc bine. Pentru că eu te-am trimis acolo prima dată, m-am gândit că ar fi corect să te ajut să te duci acolo şi a doua oară. Ăsta este singurul lucru care îl pot face pentru tine.
- Bilete! a exclamat Natalie după ce a deschis plicul.
- Bilete la clasa întâi, a corectat-o Berenger.
Natalie l-a îmbrăţişat, fără nicio jenă, în timp ce secretara lui Goldenberg îi privea amuzată.
- Pentru ce dată sunt? a întrebat Natalie scotocind în plic.
- Tu ce crezi? Să ştii că eu nu am mai multă răbdare decât tine. Sper că îţi aminteşti că soţia mea are o agenţie turistică.
Natalie s-a uitat atent pe bilete căutând data plecării.
- Mâine!
- Acum e rândul tău, a spus Berenger. Sper ca acest cerc să se închidă cât mai repede cu putinţă.
- Şi eu.
- Şi mai sper ceva.
- Ce?
- Sper că vei pleca de la aeroport spre oraş cu un autobuz.
Doctorul cunoscut printre Gardieni drept Laertes se învârtea prin biroul din casa sa de vacanţă de pe malul Tamisei.
Era profesor de medicină la Universitatea St. George din Londra şi un lector renumit în toată lumea pe probleme de transplant cardiac. De asemenea, era unul dintre membrii fondatori ai Gardienilor.
În ultimul timp, îndeplinea mandatul de şase luni, care trecea de la un membru la altul prin rotaţie, de Rege-filosof-şeful organizaţiei care asigura conducerea şi avea ultimul cuvânt în toate cazurile controversate.
- Glaucon, repetă te rog, a spus el spre telefonul dat pe speaker de pe biroul Ludovic al XIV-lea.
- Pacientul nostru este W, numărul 81 de pe listă, a răspuns Glaucon, un tânăr chirurg specializat în transplant renal din Sydney. După cum vedeţi, este un industrialist, unul dintre cei mai potenţi oameni, financiar şi politic, din Australia. Are 58 de ani şi are o avere estimată la cel puţin patru miliarde de dolari, din care, o sumă considerabilă, va fi transferată în conturile noastre în schimbul serviciilor pe care le oferim. Starea sănătăţii lui a devenit critică şi, fără transplant, va muri în câteva săptămâni.
- Aici scrie că este un fumător înrăit.
- Da, dar a promis că se va lăsa.
- Avem o problemă.
- Da. Tipul lui de anticorpi este unul foarte rar.
- Şi ce reiese din baza noastră de date ?
- Am avea un potenţial donator, cu o compatibilitate de 8 din 12, fapt care va necesita un tratament intensiv cu medicamente imunosupresive, crescând riscul respingerii de grefă.
- Totuşi, a insistat Laertes, am localizat un donator perfect de 12 din statul Mississippi.
- Atunci care e problema? a întrebat Temistocle.
- Donatorul are 11 ani.
- Înţeleg. Ce greutate are?
- Asta e partea bună. Copilul e destul de mare. Estimăm că are vreo 54 de kilograme.
- Şi beneficiarul?
- În jur de 77 de kilograme.
- O diferenţă de 30%. Care sunt şansele de reuşită?
- Ideal ar fi o diferenţă de maxim 20% sau mai puţin, dar W are un cardiolog foarte bun. Cu multă odihnă şi tratament adecvat, transplantul ar putea rezista măcar pentru un timp, până am găsi un donator potrivit.
- Cât ar putea rezista cu acest transplant?
- Poate o lună, mai mult sau mai puţin.
- Profilul donatorului?
- Nimic deosebit. Unul din patru copii. Tatăl bea mult, mama lucrează la o curăţătorie.
- Unitatea noastră din Noua Guinee este pregătită şi eu sunt gata să mă deplasez imediat cum donatorul a fost ridicat şi transferat acolo.
- Atunci, te mai întreb încă o dată, care e problema?
CAPITOLUL 22
Înţeleptul vorbeşte cu autoritate când aprobă cu experienţa propriei sale vieţi.
PLATON, Republica, Cartea a IX-a
De la: Benjamin M. Callahan
Către: Congresmenul Martin Shapiro
R: Cazul doamnei Valeria Shapiro
În plic veţi găsi DVD-uri şi fotografii făcute în timpul investigaţiei de trei săptămâni privind-o pe soţia dumneavoastră. Concluzia mea, destul de fermă, este că doamna Shapiro nu este implicată într-o relaţia adulterină.
Pe parcursul investigaţiei mele, de patru ori doamna Shapiro a vizitat casa (vezi foto) lui Alejandro Garcia, mecanic la magazinul Goodyear Automotive, adresă Veteran’s Parkway 13 384, Cicero, şi a soţiei acestuia, Jessica (vezi foto). De două ori, doamna Shapiro a stat mai mult de o oră şi de două ori a ieşit din casă însoţită de o fetiţă în vârstă de 12 ani (vezi fotografii). De fiecare dată, au mers la cumpărături, în mare parte, de haine.
Au o relaţie apropiată şi călduroasă şi de două ori am auzit-o pe fetiţă numind-o pe doamna Shapiro, „Tanti Val“.
În plic mai găsiţi documente care atestă că numele de fată al doamnei Garcia este Nussbaum, identic cu al soţiei dumneavoastră. Familia Garcia nu mai are alţi copii.
Investigaţia ar putea fi continuată, dar am convingerea că Julie Garcia este, de fapt, fiica soţiei dumneavoastră, născută când doamna Shapiro avea 16 ani, şi dată spre adopţie surorii sale mai mari (cu 13 ani). Am fost informat că avocatul Clement Goring (vezi date de contact) a intermediat procesul de adopţie sau ştie cine s-a ocupat de el.
În mod evident veţi fi decepţionat de faptele soţiei dumneavoastră, dar într-un alt mod decât aţi fi crezut.
După cum v-am spus la momentul preluării acestui caz, vă puteam acorda o lună, dar nu mai mult, din timpul meu. Aş putea realua cercetările, dacă va fi necesar, după ce voi rezolva unele chestiuni urgente.
Vă urez mult succes în rezolvarea acestei situaţii. Sper că veţi fi de acord cu concluziile mele şi că sunteţi mulţumit de serviciile mele.
Ben a pus scrisoarea în plic, împreună cu teancul de fotografii, documente, DVD-uri şi factura finală, a cărei achitare urma să rezolve problemele lui financiare pentru o perioadă bună de timp. Dintre toate cazurile lui recente acesta fusese, de departe, cel mai interesant dintre toate.
Congresmenul Martin Shapiro era căsătorit cu o femeie care avea jumătate din vârsta lui, deşteaptă, frumoasă, educată, o achiziţie politică extraordinară, dacă reuşeau să-şi rezolve chestiunile personale. Una dintre aceste chestiuni era sarcina pe care soţia sa o avusese în adolescenţă, dusă la bun sfârşit, după care copilul fusese dat spre adopţie.
Cei doi membri ai familiei Shapiro erau oameni buni şi Ben se ataşase de ei. Acum era momentul să termine cazul lui Lonnie Durkin. Era surprins să constate că-i păsa atât de mult, după ce, ani buni, nu-l atinsese nimic. După călătoria în Idaho, nu mai fusese în stare să-şi scoată din minte tristeţea nemărginită de pe chipurile lui Karen şi Ray Durkin.
Era convins că tehnicienii din laboratoarele Whitestone din toată ţara şi, probabil, din toată lumea, erau complici involuntari ai unei afaceri extrem de murdare şi voia să afle ce se întâmplă.
În timp ce Althea Satterfield bântuia prin apartamentul lui, Ben şi-a făcut bagajele, împachetând haine mai călduroase, şi a lăsat mâncare pentru pisoi pentru câteva săptămâni. Apoi, după ce a fost îmbrăţişat călduros de către vecina sa şi zgâriat de Pincus, a coborât scările şi a urcat în Range Roverul lui negru, vechi de cinci ani.
Maşina avea vreo şase zgârieturi şi urme de accidente mărunte, arătând destul de neîngrijit, dar în afară de asta era în stare bună şi motorul mergea bine. Chiar cu o zi înainte, mecanicul de la Quickee Oil Change declarase ca maşina era în stare bună, aptă să facă drumul de 1 600 de kilometri până la Fadiman, Texas.
În afară de valiză şi de halterele de 10 kilograme, Ben a pus în portbagaj geanta sa diplomat din piele marocană, în care erau împachetate câteva aparate pentru supraveghere audio, un aparat de vedere nocturnă cu infraroşu, vreo treizeci de metri de sfoară şi un cuţit nou Swiss Army.
La sfârşit, a scos pistolul său Smith & Wesson de calibru 38, proaspăt uns, din husa sa de catifea, şi l-a pus într-un toc, pe care l-a vârât în torpedou, sub un teanc de hârtii.
Iniţial, Gustafson, care nu-i mai spunea domnul Callahan, fusese foarte emoţionată de descoperirile din Cincinnati şi de laboratorul Whitestone din Soda Springs, dar în următoarele săptămâni devenise mult mai precaută.
- Ben, cred că trebuie să contactăm FBI-ul, i-a spus ea la ultima întâlnire.
- Şi ce să le spun? Nu avem niciun fel de dovezi. Sunt convins că cei de la Whitestone ne vor zădărnici strădaniile. Se vor reorganiza, vor schimba locul şi îşi vor relua activitatea.
- Am nişte prieteni care cercetează această companie, a spus Gustafson, si descoperirile lor mă neliniştesc profund. Whitestone are sediul central la Londra şi este finanţată de reţeaua de laboratoare şi companii farmaceutice, fiind considerată firma cu cea mai spectaculoasă creştere din lume.
- Companii farmaceutice?
- Majoritatea sunt preparate şi medicamente legale în Europa şi Africa, dar nu şi aici, cel puţin pentru moment. Ben, cred că ne-am vârât în ceva mult mai serios decât ne dăm seama.
- Şi?
- Şi nu vreau să ţi se întâmple ceva.
- Crede-mă, nu sunt genul eroic, dar mulţi oamenii păţesc lucruri grave. Si vor fi din ce în ce mai mulţi, dacă nu vor fi opriţi. Un doctor solicită analize pentru determinarea nivelului glicemiei din sânge, iar pacientul, care habar nu are de nimic, este supus fenotipării. E ca şi cum ar umbla prin lume cu bombe în buzunar. Câte dintre aceste fiole cu sânge, alea care cică sunt pentru controlul calităţii, sunt trimise la Fadiman, Texas, zilnic? Câte profiluri sunt procesate în acea bază de date?
Gustafson a dat din cap cu tristeţe.
- Pur şi simplu îmi fac griji, a zis ea. Toate laboratoarele alea de sânge, rulota imensă, armele, monstrul ăla care era să te omoare - ăştia nu sunt găinării.
- Hei, a răspuns Ben, astea sunt cuvinte care vin de la o femeie care a îmbrăcat o uniformă de soră medicală şi a reuşit să intre într-un spital clin Republica Moldova pentru a documenta un caz de trafic ilicit de rinichi pentru a primi un loc de muncă? Din câte îmi aduc aminte, din articolul scris de tine, era vorba de un loc de muncă prost plătit, pe care până la urmă nici măcar nu l-a obţinut. Parcă în acel caz s-au făcut câteva arestări.
- Ăsta este unul dintre primele cazuri când am reuşit să distrugem afacerea unui broker de organe şi a unui chirurg, a spus ea, cel puţin aşa a fost atunci.
- Doamnă profesor, pe Google şi pe Yahoo există peste o sută de mii de articole în care apare numele tău şi care relatează cum umblai deghizată, forţând brokerii de organe să piardă afaceri de sute de mii de dolari şi riscându-ţi viaţa. Se pare că atunci nu erai dispusă să dai înapoi în faţa nimănui.
- Acum mi se pare că eram prea tânără ca să înţeleg multe lucruri.
- Ei bine, eşti un exemplu de urmat şi, având în vedere onorariul pe care mi-l plăteşte Controlul Traficului de Organe, voi înfruna orice pericol.
- Eşti foarte spiritual. Bine, Ben, faci ceea ce crezi că e mai bine, dar, te rog, fii atent.
- Voi fi.
- Şi dacă tot ai vorbit de bani...
- Da?
- Îţi dau cardul meu de benzină Sunoco.
Încă o noapte pe drum, făcând pe detectivul, încă un motel ieftin - Starlight, în oraşul Hollis, Oklahoma.
La trei şi jumătate dimineaţa, Ben încă nu dormea, privind ţintă în întunericul din camera 118. La patru şi jumătate, deja îmbrăcat, cu bagajul făcut, a luat o cană de cafea de la recepţie şi a pornit la drum.
Întotdeauna îi plăcuse pustietatea şi admirase culorile deşertului, dar niciodată ca în acea dimineaţă.
A oprit muzica, a deschis geamurile şi s-a gândit la ce-l aştepta în Fadiman, Texas. În curând, s-a pomenit că se gândeşte la Fred şi Ed, nişte benzi animate pe care le citea regulat în ziarul facultăţii.
Într-una dintre cele mai amuzante secvenţe, Fred, personajul mai prostuţ şi mai bătăuş, cu o plasă mare şi o sfoară lungă în spate, îl anunţa pe Ed, care era mai mic şi mai deştept, că se duce să vâneze un aligator.
„Dacă-l prinzi, ce ai de gând să faci cu el?” întreba Ed.
”Nu m-am gândit atât de departe” răspundea Fred.
„Total prostesc, total profund.”
A ajuns la Fadiman pe la prânz. Oraşul adormit arăta de parcă fusese folosit ca platou de filmare pentru clasicul lui Bogdanovich The Last Picture Show. Era mai mare decât Curtisville, Florida, oraşul lui Schyler Gaines, patronul de benzinărie şi mini-market, dar nu erau foarte diferite. Panoul din lemn, de la marginea oraşului, cojit şi decolorat, avea câteva găuri de gloanţe, semn că în Fadiman locuiau oameni cu o mentalitate tradiţională.
După ce a străbătut centrul oraşului, a văzut că aici se vindeau foarte multe rulote şi tot felul de sisteme de depozitare.
Nevoia presantă de a merge la toaletă şi foamea l-au determinat pe Ben, care semăna destul de mult cu personajul din benzile desenate care se ducea să vâneze aligatori, să meargă încet de-a lungul străzii principale, care avea vreo patru sau cinci semafoare şi era lată ca toate străzile centrale din oraşele din vest.
A numărat cinci taverne, dintre care toate vindeau mâncare, dar niciuna nu dădea vreun semn că ar fi primit aprobarea de funcţionare din partea autorităţilor sanitar-veterinare. Nu era foarte pretenţios şi nu erau nici un mare gurmand, dar abia terminase tratamentul cu Zantac şi Maalox şi se străduia din răsputeri să se împace cu propriul său stomac.
La a doua raită pe stradă, a mai remarcat câteva localuri - Morther Mollys şi Hungry Coyote. Alegerea era simplă.
Molly’s, decorat în stil rustic, era mai mare şi mai frumos decât se aşteptase Ben. Separeurile erau tapiţate cu piele roşie şi aveau mobilier din lemn închis la culoare pe exterior, iar în mijloc mese cu suporturi pentru tacâmuri tot roşii.
Cam o treime din scaune erau ocupate. Începea să simtă oboseala din cauza trezirii matinale şi a drumului lung. S-a gândit să comande, la burgerul cu ciuperci şi cu cheddar, o bere, dar a preferat cafeina unei sticle de Coca-Cola. Berea mai putea să aştepte. Avea multe de făcut.
MapQuestul îl adusese în Fadiman destul de uşor, dar nu reuşise să găsească autostrada John Hamman. Era convins că în laboratorul Whitestone din Soda Spring citise şi reţinuse corect adresa. Acum nu mai era atât de convins. În timpul prânzului, se imagina cu o sfoară şi cu o plasă în mână, privind zeci de aligatori care îi treceau prin faţă.
„Ce mă fac acum ?“
„Începem cu începutul”, s-a gândit el într-un final şi i-a făcut semn chelneriţei să vină.
Era genul de femeie-bunică, cu părul scurt şi argintiu, calmă, cu un aer competent, care sugera că nimic nu o poate doborî. Pe ecuson scria CORA.
- Scuzaţi-mă, caut autostrada John Hamman. Mă puteţi ajuta?
Femeia s-a uitat la el mirată şi apoi a dat din cap. În acel moment, pe lângă ei trecea o altă chelneriţă.
- Hei, Micki, a strigat-o Cora, încet, ca să nu-i deranjeze pe ceilalţi clienţi. Autostrada John Hamman. Îţi spune ceva?
- Caut laboratorul Whitestone, a adăugat Ben.
- Nici de asta nu am auzit, i-a spus Cora.
- Stai aşa, nu cumva autostrada John Hamman e aceeaşi cu Lawtonville Road ? a întrebat Micki. I-au schimbat denumirea cu vreun an în urmă, ții minte?
- Şi au numit-o Lawtonville după băiatul ăla care a primit medalia pentru că a murit în Irak. Acum îmi amintesc.
- Exact. Mergeţi pe strada principală spre vest şi la prima intersecţie faceţi dreapta. Dar nu ştiu de niciun laborator Whitestone pe-acolo.
- Vă mulţumesc, a spus Ben, uşurat că măcar drumul exista. Mă descurc eu.
- În mod cert îl veţi găsi.
Afirmaţia venea de la un bărbat care stătea singur în separeul vecin. Avea în jur de 35 de ani, o faţă pătrată, ochii foarte depărtaţi şi un păr şaten des şi creţ.
- Ştiţi laboratorul Whitestone? l-a întrebat Ben, dându-şi seama după lipsa de interacţiune dintre el şi ospătăriţe că nu era localnic.
- Am de lucru acolo mâine.
- Sunteţi chimist?
- Eu? omul a râs la această întrerbare. Nici gând. Sunt însoţitor de bord. Un prieten de-al meu, cu care lucrez la Southwest, face bani în plus făcând curse aeriene private. Avea una pentru Whitestone, dar nu a mai putut veni şi mi-a pasat-o mie. Numele meu este Seth Stepanski.
Ben i-a strâns mâna şi a evaluat strângerea lui la şapte din zece.
- Ben, a spus el, dându-şi seama că, spre deosebire de eroii lui preferaţi, s-ar fi bâlbâit dacă ar fi trebuit să inventeze pe loc un nume. Ben Callahan.
Fără să aştepte vreo invitaţie, Stepanski a pus o bancnotă pe masa lui, s-a ridicat şi s-a mutat la masa lui Ben.
- Eşti aşteptat la Whitestone? l-a întrebat Seth.
- Nu, a răspuns Ben, încercând să se concentreze, gata să îndruge tot felul de prostii ca să-i menţină interesul lui Stepanski, chiar dacă era evident că acesta era dornic de companie. Vând echipamente pentru laboratoare de hematologie şi directorul laboratorului Whitestone ne-a contactat pentru o întrevedere.
- Ei, nu cred că au deschis astăzi, a continuat Stepanski. Eu sunt din Corsicana, un oraş mai la sud de Dallas. Am ajuns aici mai repede decât am crezut, ieri seara, aşa că m-am dus azi dimineaţa să văd dacă au nevoie de ajutor cu avionul.
- Şi?
- Nici nu am ajuns în curte. Gard înalt de jur împrejur, cu sârmă ghimpată sus. Arată ca un penitenciar de maximă securitate, cu gardieni sus în turnuri. Se află departe, în deşert. Nimic, absolut nimic nu e în jur. Am văzut în depărtare nişte construcţii, dar când am sunat la poartă şi le-am spus cine sunt, femeia de acolo mi-a răspuns că sunt aşteptat abia mâine după-amiază şi nimeni nu se putea ocupa de mine astăzi.
Ben era total intrigat.
- Deci vei zbura mâine seară târziu?
- Nu, nu, joi dimineaţa. Se pare că au un loc pentru mine unde să stau până mâine seară.
- Dar nu şi în seara asta.
- Nu şi în seara asta, a confirmat Stepanski.
- Se pare că şi eu voi fi nevoit să aştept până mâine.
- Ai de mers vreo şase kilometri, într-o singură direcţie. Poate ar trebui să dai un telefon. Eu am făcut o prostie că n-am sunat.
- Da, voi da un telefon.
- Dacă ai nevoie de motel, îţi recomand Quality Inn, unde stau şi eu. E destul de bun.
- Mulţumesc, a răspuns Ben, căutând subiecte pentru a continua conversaţia. Auzi, mă duc să sun chiar acum, să văd dacă persoana mea de contact este acolo. Dacă nu este, poate mergem împreună la un bar de cowboy, bem câteva beri, poate jucăm darts.
„Vai de mine, nu cumva am început să vorbesc pe nas?“, se gândea Ben, care a scos o bancnotă de 20 de dolari şi a lăsat-o pe masă, s-a dus la maşină ca să ia, chipurile, mobilul şi numărul de la Whitestone.
Şi-a amintit că probabil eroii lui ar fi ştiut exact cum să facă faţă unei asemenea situaţii, dar el era puţin depăşit de evenimente.
Seth Stepanski era foarte banal.
Se părea că ocupaţiile lui preferate erau televizorul şi holbatul la sânii goi în cluburile de noapte, iar singurul ţel în viaţă era găsirea unei femei care să o înlocuiască pe Sherry, femeia care îl părăsise pentru că el întârziase prea mult cu cererea în căsătorie.
Beau bere în separeul unui bar slab iluminat numit Charlie’s. Stătuseră acolo de vreo două ore şi trei halbe de bere.
- Femeilor le plac însoţitorii de bord pentru că pot zbura ieftin prin toată ţara, a spus Seth, al cărui discurs începea să fie mai dezlânat.
- Cred că înţeleg un asemenea raţionament, a răspuns Ben, spunându-şi că nu trebuia să-şi facă griji în legătură cu discuţia, ci că trebuia doar să fie atent la ce spunea Stepanski.
După ce iniţial, la Mother Molly’s, Ben crezuse că ar putea obţine informaţii interesante de la Seth, aflase curând că nu avea nimic de oferit. Nu cunoştea destinaţia zborului şi habar nu avea cine va fi în avion. Tot ce ştia era că, oricare ar fi fost destinaţia, trebuia să aibă la el paşaportul si că oriunde ar fi mers, nu avea să stea mai mult de două trei zile.
Adăugase că Whitestone îi plătea echivalentul unei luni de muncă la Southwest.
Luând în considerare informaţiile lui Alice Gustafson despre Whitestone, Ben s-a gândit că poate nişte membri din conducere era transportaţi la sediul din Marea Britanie. Se gândea ce putea să-l mai întrebe pe interlocutorul lui, când Stepanski a făcut ochii marii şi a arătat spre geam.
- Sfinte Dumnezeule! Uite-te la monstrul ăsta!
Ben s-a întors şi, probabil, ochii lui s-au mărit la fel de mult. Pe stradă mergea, destul de încet, un Winnebago Adventurer gri metalic, acel Winnebago Adventurer.
Se chinuia să vadă faţa lui Vincent la volan.
- Dumnezeule, a murmurat Ben.
- Pun pariu că este în jur de două sute de mii, a exclamat Stepanski, fluierând cu admiraţie. Poate mai mult. O minune pe roţi.
Priveau impresionaţi cum rulota gigantică aluneca uşor pe strada principală, luând-o spre vest. Acum Ben ştia că aligatorul tocmai i-a sărit în plasă. Următoarea mişcare trebuia să vină din partea lui.
A petrecut toată după-amiaza următoare departe de Seth Stepanski, încercând să elaboreze un plan, de care să fie convins că este bun şi să pună cap la cap toate piesele. Era concentrat şi treaz, dar uşor speriat.
Şansele ca lucrurile să meargă prost, ca el să nu se descurce sau chiar să moară, erau destul de mari.
A sunat-o pe Alice Gustafson, care nu a răspuns la telefon. Apoi a încercat la Althea Satterfield.
- Doamna Satterfield, orice aş spune eu acum, dumneavoastră doar ascultaţi, i-a cerut el, mergând până la Range Rover sub pretextul de a lua harta. Nu spuneţi niciun cuvânt. Niciun cuvânt.
- Ascult, a repetat bătrâna. Sunt un foarte bun ascultător, dragule.
- Ştiu că sunteţi. Bine. În cinci minute mă sunaţi pe numărul meu de mobil.
- Numărul pe care-l am chiar aici.
- Exact. Ce face Pincus?
- E bine, dragule. Acum câteva ore el...
- Bine, doamna Satterfield, sunaţi-mă peste exact cinci minute...
Jocul lui actoricesc, cu Althea ascultând cuminte la telefon, iar Stepanski fiind martor la aşa-zisa discuţie, a fost demnă de un Oscar.
La sfârşitul conversaţiei, Stepanski înţelesese că şeful lui Ben sunase la laboratorul Whitestone şi că stabilise o întâlnire între Ben şi doamna de la laborator la ea acasă, în Pullman Hills, la şase kilometri spre est de Fadiman. Prin această minciună urmărea să-l împiedice pe Stepanski să se plimbe prin oraş.
- Mă voi caza la Quality Inn când mă întorc, i-a zis Ben când s-au despărţit în faţă la Charlie’s. Vezi, nu mânca nimic pentru că vom lua cina împreună, dacă vrei.
Ben a ajuns la motel abia pe la opt pentru a-şi lua noul prieten. Planul era gata, dar Ben şovăia. La zece fără un sfert, când oraşul începea să adoarmă, au terminat porţiile imense de fripturi texane într-un local numit Rodeo Grille şi s-au îndreptat spre Range Roverul lui Ben prin parcarea pustie.
- Înainte de a merge în cameră, a spus Ben, după ce a scos de la Seth o mulţime de informaţii personale, vreau să-ţi arăt ceva.
Au mers spre nord timp de vreo douăzeci de minute. Se părea că Fadiman tindea să se dezvolte în acea direcţie, dar trebuia să mai treacă încă mulţi ani, probabil zeci, până când civilizaţia avea să ajungă şi aici.
Chiar dacă Stepanski era curios unde mergeau, cele cinci beri şi cina copioasă îl împedicau să vorbească.
Într-un final, Ben a parcat în faţă la Budget Self-Storage, prima prăvălie de acest gen care o văzuse venind din Oklahoma. Reclama luminoasă era stinsă, micul birou era închis.
- Ce e aici? a întrebat Stepanski, având încredere totală în persoana cu care petrecuse o mare parte a zilei.
Au trecut de primul rând de depozite şi se îndreptau spre al doilea. Atunci Ben l-a tras pe deoparte.
- Seth, a început el. Avem ceva de discutat.
- Ce naiba avem de discutat...?
Însoţitorul de bord a tăcut în momentul în care şi-a dat seama că Ben avea un pistol aţintit spre locul dintre ochii lui.
CAPITOLUL 23
Însă, dacă am dreptate, atunci anumiţi profesori trebuie că se înşeală când susţin că pot pune cunoaştere într-un suflet care era înainte neştiutor, de parcă ar putea pune vedere în ochii orbilor.
PLATON, Republica, Cartea a VIl-a
Chiar dacă avea bilet la clasa întâi, zborul lui Natalie înapoi în Brazilia nu a fost tocmai plăcut.
De trei, poate chiar de patru ori, imaginile cursei cu taxiul de la aeroport spre cartierele sărace – favelas, aşa îi spusese mama ei că se numesc - şi împuşcăturile i-au invadat gândurile. Nu conta dacă dormea sau era trează. Amintirile erau clare şi terfiante într-un moment, vagi şi confuze într-altul.
La un moment dat, s-a trezit speriată, gâfâind şi lac de transpiraţie.
- Sunteţi bine? a înterbat-o un brazilian în vârstă care stătea lângă ea.
Era un văduv jovial care se întorcea acasă după ce îşi vizitase copiii şi nepoţii stabiliţi în Statele Unite. Fost învăţător, vorbea o engleză destul de fluentă.
- Sunt bine, sunt bine, i-a răspuns ea. Îmi revin după un virus.
- Luaţi asta, i-a spus brazilianul, întinzându-i o foaie de hârtie pe care era imprimat un e-mail. Fiul meu din Worcester mi-a dat-o. Probabil ştiţi că noi, cei din Rio de Janeiro, suntem numiţi cariocas. Ei, acest pamflet satiric, Locuri de vizitat în Rio, a fost scris de un reporter cariocas pentru o publicaţie minunată numită Ghidul unui gringo în Brazilia.
.......................................................
Faţa lui Millwood se schimonosise de supărare.
- Şi care sunt atunci opţiunile ei ?
- Se află, a spus doctoriţa French trist, între ciocan şi nicovală.
CAPITOLUL 18
Vrem ca paznicii noştri să fie salvatorii noştri.
PLATON, Republica, Cartea a IV-a
Ar fi fost un neadevăr să spui că jungla din jurul Centrului Whitestone pentru Sănătate în Africa era liniştită, dar de-a lungul anilor, Joe Anson remarcase că zgomotul înceta complet între ora trei şi trei jumătate dimineaţa.
În acea perioadă de timp, care dura în jur de o jumătate de oră, toţi scarabeii, cărăbuşii, licuricii, greierii, cimpanzeii şi alte specii de maimuţe se potoleau deodată. Niciun localnic nu confirmase vreodată acest fenomen, dar Anson ştia că nu se înşela.
În acea dimineaţă, stătea rezemat de balustrada din bambus din faţa laboratorului principal şi asculta cum zgomotele şi gălăgia se liniştesc treptat. Aerul era îmbălsămat cu mirosuri de plante cu flori, curry, lemn-dulce, mentă şi multe alte parfumuri naturale.
Anson a tras aer în piept, bucurându-se din plin de acest regal de miresme.
Viaţa de după operaţia de transplant decurgea aşa cum îi promisese, cu entuziasm, Elizabeth. Operaţia fusese foarte complicată, dar timp de câteva zile fusese sedat în permanenţă, aşa că nu-şi aducea aminte prea multe. Singura problemă reala se ivise în perioada imediat următoare.
O epidemie infecţioasă din cadrul spitalului cauzată de o bacterie mortală determinase transferul lui imediat din Amritsar şi din India.
Fusese transportat, sub anestezie şi conectat la aparatul de respiraţie artificială, la un spital renumit din Capetown, oraşul său de baştină, unde îşi revenise complet.
Datorită compatibilităţii perfecte cu plămânul donatorului, cantitatea de medicamente antirespingere care îi erau administrate era minimă, reducând considerabil posibilitatea unei infecţii.
Acum Anson spunea tuturor celor care voiau să-l asculte că dacă ar fi ştiut dinainte cât de eficientă este această procedură, ar fi recurs la această intervenţie cu ani în urmă.
- Ăsta e momentul tău preferat, nu?
Elizabeth apăruse lângă el şi stătea cu mâinile pe balustrada de bambus, în timp ce coatele lor se atingeau uşor.
După operaţie, relaţia lor revenise la starea ei obişnuită - o prietenie strânsă, bazată pe respect reciproc, mereu pe punctul de a se transforma într-o relaţie romantică. Era un loc confortabil, plăcut şi, având în vedere faptul că cercetările lui erau pe cale de a fi acceptate pentru testele clinice, niciunul dintre ei nu voia să treacă linia.
Anson i-a povestit din nou despre momentul de linişte din junglă şi apoi a făcut un semn către ceas. Pentru un timp au stat alături, fără a vorbi.
- Ascultă, a atenţionat-o el într-un final. Acum reîncep toate sunetele şi zgomotele junglei. Acum, chiar acum. Auzi? Maimuţe. Nu au scos nici un sunet timp de jumătate de oră, iar acum încep să ţipe. De parcă s-au trezit dintr-o scurtă siestă.
- Te cred, Joseph. Ar trebui să-ţi documentezi observaţiile şi să le trimiţi la o revistă zoologică. Desigur, înainte de asta, ai alte cercetări pe care trebuie să le duci la bun sfârşit.
Au râs.
- Înţeleg.
- Firme farmaceutice din Marea Britanie şi Franţa abia aşteaptă să aprobe începerea testelor clinice pentru Sarah-9.
- Da, este minunat.
- Iar Administraţia pentru Alimente şi Medicamente din Statele Unite nu este departe. Eşti pe cale să schimbi lumea, Joseph.
- Nu-mi permit prea des să mă gândesc aşa la munca noastră, a spus el, dar sunt mulţumit de ce se întâmplă aici şi la unitatea Whitestone din Europa. De asta poţi fi sigură.
- Ai dormit?
- Nu am nevoie de somn. Am foarte multă energie. Tu, chirurgii şi, bineînţeles, donatorul meu extraordinar, mi-aţi dat o viaţă nouă. Fiecare gură de aer devenise pentru mine un efort teribil. Acum am impresia că alerg fără greutăţi la glezne.
- Bine, dar trebuie să fii atent, Joseph. Faptul că ai un plămân nou nu înseamnă că eşti imun în faţa tuturor efectelor negative ale epuizării.
- Gândeşte-te puţin. Avem medicamente care pot vindeca forme de cancer pe care le consideram până acum incurabile.
- Mă gândesc la asta tot timpul, a răspuns St. Pierre.
- Şi să nu uităm bolile cardiace.
Frenezia lui era, oarecum, copilăroasă.
- După cum am spus, prietene, munca ta este pe cale să schimbe lumea. Scuză-mă că te întreb, dar când crezi că poţi să predai documentele cu cercetările tale celor de la Whitestone?
Anson privea în întuneric, zâmbind în sinea lui. În ultimele două sau trei săptămâni lupta cu demonii săi - posesivitate, perfecţionism şi lipsă de încredere.
„Acum e momentul, se gândea el, să le mulţumesc celor de la Whitestone şi lui Elizabeth pentru că mi-au pus la dispoziţie tot ce era necesar pentru efectuarea muncii mele; e timpul să le mulţumesc pentru spital şi pentru că am putut salva vieţile atâtor oameni; trebuie să stau de vorbă cu savanţii lor şi să le încredinţez ultimele secrete legate de Sarah-9. A venit momentul ca viaţa mea să se îndrepte spre o nouă direcţie”.
- Tu şi organizaţia pe care o reprezinţi aţi fost foarte răbdători cu mine, a spus el zâmbind trist.
- Atunci când putem programa întâlnirea cu cercetătorii noştri?
Anson nu a răspuns imediat. Se uitat în sus, pe bolta cerului, care, în doar câteva momente, s-a transformat din negru într-un gri-roz. Răsăritul soarelui în junglă era deosebit de frumos.
„E timpul să încep să colaborez cu Whitestone”, se gândea el.
Dar mai avea nişte lucruri de rezolvat până atunci - ceva care avea legătură cu faptul că el putea acum să admire răsăritul în junglă.
- De fapt, a început el, am nevoie de ceva, mai întâi.
- Ceva ce nu ai avut până acum?
- Ştiu că-ţi vine greu să crezi asta, dar există un lucru pe care nu mi l-aţi dat. Vreau să cunosc familia bărbatului care mi-a redat viaţa şi să-i ajut financiar atât cât pot.
St. Pierre a tăcut un moment. După aceea, a spus pe un ton ferm:
- Joseph, eu sper că tu ştii şi că apreciezi faptul că noi, cei de la Whitestone, am fost foarte toleranţi şi răbdători cu tine.
- Da, sunt conştient de acest lucru.
- Suntem deţinătorii drepturilor mondiale asupra preparatului Sarah-9 şi asupra tuturor produselor care ies din acest laborator, dar, în acelaşi timp, te-am lăsat să păstrezi secretul metodelor şi a liniei de celule pe care le foloseşti. Ştim că nu toate culturile de drojdie din laboratorul tău sunt folosite pentru producerea medicamentului.
- Şi pentru asta vă sunt recunoscător...
- Joseph, te rog. Ascultă-mă. Răbdarea celor de la Whitestone, mai ales a membrilor consiliului de administraţie, se apropie de sfârşit. Toată producţia de Sarah-9 pentru cercetările noastre de aici şi din Europa e furnizată de tine şi asta îngreunează progresul. Tu spui că ne livrezi cantităţile necesare suficient de repede, dar nu este aşa. Fiecare zi de întârziere pentru scoaterea acestui medicament minunat pe piaţa mondială înseamnă pierderi de milioane de dolari. Ştiu că ţie nu-ţi pasă de bani, dar gândeşte-te câte vieţi sunt pierdute. Trebuie să închidem cercul, Joseph. Avem nevoie de microbii şi de sursele ADN-ului recombinat şi ne mai trebuie şi notiţele tale ca să putem termina testele clinice şi începe producţia în masă. Îţi promitem că vei fi amintit ca singurul creator al preparatului Sarah-9.
- Ştii că asta nu mă interesează.
- Joseph, nu mai ştiu ce te interesează în ultimul timp. Dacă tu vrei să vezi preparatul pe piaţă, ca să-i poată ajuta pe oamenii care au nevoie de el, atunci trebuie să faci ceva. La asta se reduce totul. Tu vrei încă ceva de la Whitestone, iar noi mai vrem ceva de la tine.
- Fii mai exactă.
- Bine. Dacă văduva donatorului tău va fi de acord, noi putem aranja să zbori până la Amritsar să te întâlneşti cu ea şi, poate, cu cei doi copii ai lor.
- Iar eu ce trebuie să fac în schimb?
- La întoarcerea din India, vom aduce aici o echipă de cercetători din Marea Britanie şi tot echipamentul necesar pentru a transporta linia ta de celule acolo. Cât timp ei sunt aici, va trebui să parcurgi cu ei conţinutul caietelor tale cu note - nu cele false, pe care le-ai alcătuit atât de minuţios, cele adevărate. Am plătit foarte mult pentru aceste cercetări şi acum a venit momentul să luăm în primire ceea ce ne aparţine.
- Poate nu eşti de acord, Elizabeth, dar eu consider că secretul pe care l-am păstrat este în interesul ambelor părţi. Am fost singurul responsabil de cercetări şi lucrurile au mers aşa cum am crezut eu de cuviinţă, fără confuzii şi fără pericolul de spionaj industrial din partea altor companii farmaceutice. Dar acum sunt de acord că a venit momentul să terminăm cu secretele.
- Atunci batem palma?
- De acord.
- Îţi mulţumesc, dragă Joseph. Din partea lumii întregi, îţi mulţumesc.
St. Pierre l-a îmbrăţişat, apoi l-a sărutat, scurt, dar tandru.
- Am trecut prin multe împreună, a spus el.
- Munca noastră se apropie de sfârşit. Ar trebui să fii foarte mândru de ce ai realizat. Eu, una, sunt. Şi acum am nevoie de odihnă. Astăzi sunt de gardă la clinică. De fapt, şi tu eşti.
- Voi fi gata imediat, a răspuns, trăgând în piept o gură de aer.
St. Pierre s-a întors în apartamentul ei, o cameră şi o cabină de duş, la celălalt capăt al holului unde era şi apartamentul lui Anson.
Se săturase de acest spaţiu mic şi de mucegaiul care apărea continuu pe gresia din baie, motiv pentru care petrecea acolo cât mai puţin timp, preferând casa elegantă situată pe culmea unui deal verde cu vedere peste Yaounde.
Nu ştia dacă avea să rămână în Camerun după ce Gardienii nu mai aveau nevoie de serviciile lui Anson. Orice ar fi fost, urma să primească un bonus gras şi acţiuni la o nouă companie farmaceutică Whitestone. Nu era rău pentru câţiva ani de babysitting pe lângă un geniu excentric şi neîncrezător.
Folosind linia privată, a apelat un număr din Londra.
- Înţelegerea a fost făcută, a înregistrat robotul telefonic.
Îl ducem în India să viziteze familia, iar la întoarcere o să stea de vorbă cu cercetătorii noştri pentru transferul final de caiete şi de culturi de celule. Am încredere în el. Întotdeauna şi-a respectat cuvântul, iar aspectul financiar nu-l interesează. Nu-i pasă de bani, dar acţiunile la Whitestone Pharmaceuticals pe care le va primi vor fi suficiente pentru a finanţa acest spital la infinit. A fost o cursă lungă, dar se apropie de sfârşit. Greşeala mea majoră a constat în faptul că nu mi-am dat seama cât de paranoic poate fi un om şi cât de departe poate să meargă pentru a păstra secretul muncii sale faţă de cei care l-au finanţat. Mă bucur că am reuşit să găsesc metode să lupt cu nebunia lui şi să-i încurajez geniul. Dacă încerci cumva să-l forţezi pe dragul de Joseph, va da înapoi, definitiv.
CAPITOLUL 19
Mintea e epuizată mai degrabă de asprimea studiului, decât de cea a gimnasticii.
PLATON, Republica, Cartea a VII-a
Natalie nu făcea faţă şedinţei şi îşi dădea şi singură seama de asta. Fusese o prostie să încuviinţeze să înceapă recuperarea fizică şi terapia pulmonară atât de curând după incendiu.
S-a uitat la timpul rămas afişat de ceasul de pe bandă şi apoi la ceasul de pe perete, pentru a se asigura că maşinăria electronică funcţiona bine. Şaptesprezece minute la o înclinaţie de zero.
„Ce rahat”, s-a gândit ea.
Nu avea niciun sens să lungească această şaradă. Plămânul ei nu mai funcţiona. Scurt şi clar. Rachel French putea vorbi cât voia despre recuperarea funcţiilor, dar asta nu avea să se întâmple.
„Da, sigur, Stângaciule, tu vei începe să dai tot ce poţi, mai devreme decât crezi, imediat ce braţul ăla al tău lipsă se regenerează“.
- Haide, Nat, i-a spus terapeutul. Încă cinci minute. Merge bine.
- Merge prost şi tu ştii asta foarte bine.
- Nu ai dreptate. Colegii de la pulmonologie mi-au spus că analizele funcţiilor s-au stabilizat în mare parte şi că de acum înainte lucrurile vor începe să meargă spre bine.
- În medicină nimeni nu prevede îmbunătăţiri, a răspuns iritată Natalie şi a făcut o pauză pentru a-şi trage respiraţia. De fapt, doctorii, de obicei, fac orice pentru a prevedea... o lipsă totală de îmbunătăţiri. Aşa nu riscă nimic... iar dacă lucrurile merg bine, vor poza în eroi.
- Ştii, modul ăsta de gândire, permanent negativ, nu te va ajuta să te faci bine.
- O mică corecţie, a replicat Natalie, închizând aparatul. Eu nu mă voi face bine... Vă mulţumesc pentru timpul acordat... O să vă sun când voi fi gata să reiau tratamentul.
A înhăţat prosopul şi a ieşit val-vârtej din sala de recuperare, temându-se că femeia ar fi putut veni după ea.
Realiza că se purta fără niciun fel de tact, dar nu-i mai păsa câtuşi de puţin. Acceptase pierderea plămânului cu tărie şi demnitate, adoptând o filozofie pozitivă.
Dar în acest moment, chiar dacă mama şi nepoata ei erau în viaţă şi nu păţiseră nimic datorită ei, felicitările continuau să curgă, iar jurnaliştii îi solicitau zilnic interviuri, se părea că nu mai avea suficientă tărie şi demnitate pentru a trece peste ceea ce se întâmplase.
S-a dus în grabă acasă, sperând, într-o oarecare măsură, că vreun poliţist va avea proasta inspiraţie şi curajul de a o opri pentru a-i da amendă. Poate cu timpul disperarea şi autocompătimirea aveau să lase loc speranţei.
Până atunci, undeva, vreun matematician care nu a putut preda la şcoală, avea să scoată calculatorul pentru a stabili punctajul ei de alocare pulmonară.
„Să vedem, plus 22 şi ea va merge abia-abia, făcând o pauză la fiecare doi metri pentru a-ţi trage respiraţia. Plus 28 şi ea va trebui să stea ca pe ghimpi în aşteptarea unor medicamente care îi vor distruge sistemul imunitar şi vor transforma mersul cu liftul într-o activitate letală...“
Hermina, cu două pungi de plastic pline cu produse domestice de curăţat la picioare, îi scria un bilet la masa din sufragerie.
- Bună, draga mea, a întâmpinat-o ea. Nu te aşteptam aşa devreme.
- Jenny e acasă ?
- Aşteaptă în maşină. Tocmai mă pregăteam să o duc să vadă digurile. Cred că vom dormi în noul nostru apartament în noaptea asta.
- Asta e bine, mamă.
- Scumpo, îmi pare rău pentru toate. Ştiu că eşti supărată pe mine şi ai tot dreptul să fii.
- Se mai întâmplă. Sunt fericită că tu şi Jenny sunteţi bine. Dacă îţi pare rău pentru ce mi s-a întâmplat, ştii cum poţi să îndrepţi lucrurile.
- Ştiu şi asta încerc să fac.
- Sper.
- Vrei să vii la noi ?
- Poate mâine.
- Terapia a mers bine ?
- Minunat.
- Scuză-mă că spun asta, dar nu-mi pare că a mers prea bine.
- Sunt bine.
- Crede-mă, dacă aş putea da timpul înapoi, m-aş fi lăsat de fumat acum un an sau m-aş fi băgat într-un dulap în acel incendiu şi aş fi preferat să ard.
- Vorbeşti prostii. Te-ai lăsat de fumat. Asta este important. Acum vreau să nu mai spui că îţi doreşti să fi ars în acel incendiu. Asta nu mă ajută cu nimic.
- Nat, te rog frumos, vino cu mine şi ajută-mă să aranjăm apartamentul nou.
- Mamă, sunt bine, crede-mă.
- Doctorii au spus că eşti mai bine?
- Da. O ameliorare constantă, asta mi-au spus.
Simţind că fiica ei nu spune adevărul, Hermina a luat-o în braţe şi Natalie a făcut o încercare stângace de a răspunde la acest gest de afecţiune.
- Copila mea, îmi pare rău. Îmi pare atât de rău.
- Ştiu, mamă, ştiu că-ţi pare rău.
- Eşti sigură că nu pot să fac nimic?
- Sunt sigură. Trebuie să mă odihnesc asta e tot.
- Ei bine... nu vreau să o las pe Jenny să aştepte în maşină prea mult timp. Crezi că ai putea să treci pe la noi la cină?
- Nu. După ce dorm puţin, mă apuc de învăţat.
- Îţi mulţumesc pentru banii pe care mi i-ai împrumutat ca să aranjez noul apartament. O să ţi-i dau înapoi imediat ce compania de asigurări ne dă banii.
- Stai liniştită.
- Nu, vreau să-ţi dau banii înapoi.
- Bine, mamă. Ai să-mi dai banii când o să poţi.
Natalie a rămas în picioare în mijlocul sufrageriei chiar şi după ce uşa de la intrare s-a închis. Trebuia să facă un duş, chiar dacă la ora de recuparare fizică nu transpirase deloc.
Într-un final, şi-a scos tricoul, l-a aruncat pe jos, s-a gândit să pună muzică, dar s-a cufundat în fotoliul moale din salon.
În faţa ei, deasupra ramei micului ei şemineu cu gaz, era înrămată o fotografie, remarcabilă prin compoziţie, claritate şi detaliu. Fusese făcută de un fotograf profesionist la Jocurile Panamericane din Mexic, în urmă cu şapte ani, exact în momentul în care Natalie rupea fâşia de finiş la finala de 1500 de metri.
Braţele ei, cu pumnii încleştaţi, erau întinse în sus, spre cer, iar expresia feţei, o exaltare sublimă, imposibil de redat prin cuvinte.
„Niciodată. Niciodată nu voi mai putea intra pe o pistă. Nici în sala de operaţie. Probabil nici în dormitor, Doamne Sfinte... Niciodată”.
A atins cu mâna stângă cicatricea, încă sensibilă, de pe partea stângă a pieptului şi a masat-o uşor. Cum erau versurile acelui cântec din M*A*S*H*? Sinuciderea este simplă? Sinuciderea nu este dureroasă? Probabil asta era.
Simplă... fără durere. Cu siguranţă, nu erau cuvintele care să descrie reabilitarea pulmonară după ce singurul tău plămân a ars.
Dacă ar fi avut suficient curaj, cum ar fi procedat?
Nu era prima oară când se gândea la posibilitatea de a-şi lua viaţa. Se mai întâmplase cu mult timp în urmă. Nu putea trăi cu acest handicap, dar nici nu putea îndura efectele distrugătoare ale terapiei cu medicamente imunosupresive care ar fi urmat după transplantul pulmonar. În cel mai rău caz, putea să aştepte şi să vadă cum punctajul de alocare a plămânului avea să determine o creştere sau o descreştere a şanselor ei la o viaţă normală.
Nu-i venea să creadă că, de acum înainte, totul se reducea la asta.
Simţea că se sufocă şi se părea că nu exista nicio posibilitate să scape de această senzaţie.
„Probabil sunt pastilele”, a decis ea.
Nu era altă explicaţie.
Şi-a adus aminte că citese undeva că Societatea Hemlock, care încerca să instituţionalizeze sinuciderea, recomanda administrarea unei cantităţi mari de sedative şi de anestezice pentru a intra în comă, iar apoi aplicarea unei pungi de plastic pe cap până când îţi pierdeai cunoştinţa definitiv şi ireversibil. Nu suna încurajator. Poate ar fi fost mai bine să intre pe internet.
Dacă acolo putea învăţa să construiască dispozitive termonucleare, atunci în mod cert putea găsi şi metode de sinucidere, efciente şi nedureroase.
Uitându-se fix la fotografia de la Jocurile Panamericane, Natalie se gândea cum putea să facă rost de OxyContin şi Valium, în cantităţi suficiente pentru a induce coma.
Telefonul de pe măsuţa de alături a sunat de câteva ori până când Natalie l-a auzit. Pe micul ecran era scris cuvântul „New Jersey’“ şi un număr.
„Probabil telemarketing“, şi-a spus ea, gândindu-se cum ceva foarte prozaic întrerupsese gânduri atât de profunde.
Amuzată, a răspuns la telefon.
- Alo?
- Sunt June Harvey de la compania Northeast Colonial Health şi o caut pe domnişoara Natalie Reyes.
- La telefon.
- Domnişoara Reyes, am fost desemnată să mă ocup de cheltuielile legate de operaţia suferită de dumneavoastră în Rio de Janeiro, Brazilia, şi de zborul cu avionul medical în Statele Unite.
- Da, vă ascult.
- În primul rând, sper că vă simţiţi bine.
- Vă mulţumesc pentru interes. Nu cred că vreodată, cineva de la compania mea de asigurări, m-a întrebat cum mă simt. Sinceră să fiu, am avut nişte probleme recent.
- Îmi pare rău să aud asta. Vă sun cu veşti bune. Sunt bucuroasă să vă anunţ că Northeast Colonial a revizuit cazul dumneavoastră şi a decis să achite toate cheltuielile legate de zborul până la Boston.
Să achite cheltuielile. Până în acel moment, Natalie nu se gândise că cineva plătise pentru zborul ei acasă. Acum îşi dădea seama că Doug Berenger se ocupase de tot. Probabil că nu fusese o cheltuială extraordinară pentru el, dar, totuşi, un asemenea zbor nu fusese tocmai ieftin. Era tipic pentru el să nu menţioneze că achitase costurile din buzunarul lui.
- Vă mulţumesc mult, a spus ea. Vă mulţumesc foarte mult.
- Ar mai fi doar un lucru.
- Vă ascult.
- În actele noastre apare că aţi fost supusă unei pulmonectomii la spitalul Santa Teresa din Rio de Janeiro.
- Aşa este.
- Problema este că noi nu am primit de la acel spital niciun act care să valideze intervenţia şi, chiar dacă aveţi o asigurare totală pentru cheltuielile de spitalizare, spitalul nu a emis nici o solicitare pentru achitarea cheltuielilor pentru intervenţia medicală şi spitalizare.
- Am fost inconştientă, o perioadă destul de îndelungată, dar când mi-am revenit, am sunat acasă şi le-am dat numărul meu de asigurare persoanelor responsabile de la spital. Nu ţin minte prea multe lucruri legate de spitalizare, dar ştiu că am făcut asta.
- Ei bine, a continuat June Harvey, poate le-aţi putea scrie celor de la spitalul Santa Teresa sau să-i sunaţi. Avem nevoie de certificatele medicale şi de solicitarea pentru efectuarea plăţii. Dacă doriţi, vă pot trimite formularele necesare.
- Da, chiar vă rog să mi le trimiteţi.
June Harvey i-a urat să se facă bine, a confirmat adresa pentru trimiterea formularelor şi a încheiat conversaţia.
Natalie a rămas în fotoliu preţ de câteva minute, conştientă că acel apel telefonic îi stopase impulsurile autodistructive.
„Mai am timp, s-a gândit ea, suficient timp“.
S-a ridicat din fotoliu, a fiert nişte apă şi şi-a făcut un ceai. A luat cu ea cana în micul birou de lângă dormitor. În loc să acceseze adresa web a Societăţii Hemlock, a căutat site-ul spitalului Santa Teresa.
A obţinut 10 504 rezultate, majoritatea în limba portugheză. Motorul de căutare a găsit toate aceste intrări în 0,07 secunde.
„Cine vrea să părăsească o lume în care asemenea lucruri sunt posibile?”, s-a întrebat ea.
Poate nu mai e mult şi un plămân mecanic, de dimensiunea unui rucsac, avea să fie disponibil celor în suferinţă.
După aproximativ o jumătate de oră, Natalie a găsit, în sfârşit, numărul de telefon şi adresa spitalului aflat în cartierul Botafogo din Rio.
După ce s-a tot gândit să ceară ajutorul mamei sale, Natalie a respins ideea, a căutat prefixul telefonic pentru Brazilia şi pentru Rio şi a format numărul de telefon. Iniţial, conversaţiile telefonice erau limitate de conexiunile proaste, de transferuri şi de portugheza ei de Capul Verde.
Încetul cu încetul, a început să se descurce, reuşind să ajungă la Departamentul de facturare, apoi la Arhivă şi chiar la Departamentul de securitate. După o oră şi un sfert de la apelul lui June Harvey, terminase o conversaţie animată cu directorul Arhivei de la spitalul Santa Teresa, o doamnă numită DaSoto, care vorbea engleză, în aceeaşi măsură în care Natalie stăpânea portugheza.
- Îmi pare rău, domnişoară Reyes, a spus ea, dar spitalul Santa Teresa este unul dintre cele bune spitale din Brazilia. Sistemul nostru electronic de evidenţă este unul foarte performant. Nu ai fost admisă la noi în spital pe 18 iunie. Nu ai fost operată la noi. Şi nu ai fost pacienta noastră nici măcar o zi, darămite optsprezece. Mă întrebi dacă sunt sigură. Bag mâna în foc. Nu! Bag capu-n foc.
- Vă mulţumesc, Seniora DaSoto, a spus Natalie, conştientă că inima începuse să-i bată foarte repede, nevenindu-i să creadă că această femeie nu făcuse o confuzie, în ciuda faptului că părea foarte convinsă. Aţi dat dovadă de mare încredere, acceptând să vorbiţi cu mine fără a avea vreo dovadă a identităţii mele.
- Cu plăcere.
- Mai am o singură rugăminte.
- Vă ascult.
- Îmi puteţi da numărul de telefon de la secţia de poliţie care credeţi că a fost implicată în cercetarea cazului meu?
CAPITOLUL 20
Viaţa lui este variată şi pestriţă, un rezumat al vieţilor celorlalţi.
PLATON, Republica, Cartea a VIII-a
Big Bend Diner.
Sandy Macfarlane a stins reclama luminoasă cu beculeţe roşii şi verzi chiar dacă localul mai era deschis încă zece minute. Familia Corliss nu avea să se supere. În cei şase ani de când lucra pentru ei, nu lipsise de la lucru nici măcar o zi.
Era o femeie frumoasă, cu părul roşcat de culoarea portocalei şi forme senzuale, voluptoase, deşi ea susţinea că trebuia să scape de câteva kilograme.
- Închizi devreme, Sandy? a întrebat-o Kenny Hooper.
Hooper, un văduv de şaizeci şi ceva de ani, lucra la firma Tennessee Stone and Gravel. Nu avea la cine să se ducă acasă, cu excepţia copoiului său bătrân, aşa că în fiecare seară, după ce-şi termina tura, venea la Big Bend pentru o cină târzie.
- Am nişte treburi, Kenny, a răspuns Sandy. Nu prea cred că va mai veni cineva până la închidere. Am un al şaselea simţ pentru genul ăsta de lucruri.
Lui Sandy nu-i plăcea să mintă, chiar şi atunci când era vorba de lucruri mărunte precum planurile ei din acea seară, dar orăşelul Twin Rivers din statul Tennessee excela la capitolul bârfe şi Kenny Hoper era la fel de bun la asta ca şi ceilalţi localnici.
Dacă el afla că ea iese cu unul dintre clienţii de la restaurant, tot oraşul avea să ştie asta într-un timp foarte scurt şi fiecare amărât din zonă, căsătorit sau nu, avea să se dea la ea.
O femeie necăsătorită, cu un copil de opt ani şi cu un corp atrăgător, era o provocare în sine, fără ca oamenii să o mai considere disperată.
Dar Rudy Brooks părea să merite orice risc.
- Crezi că mai am vreo şansă să primesc o ultima cană de cafea înainte să goleşti ibricul? a întrebat-o Kenny.
Sandy era cât pe ce să spună că golise ibricul şi că făcuse curăţenie în bar când a văzut că bărbatul se uita la ibricul de cafea de pe tejghea.
- Bine, bine, a spus ea umplându-i ceaşca, turnându-i două porţii de frişcă şi două cuburi de zahăr fără să-l întrebe. Dar te rog să te grăbeşti.
Hooper se uita cum ea îşi aranjează părul şi îşi dădea cu ruj în faţa oglinzii din spatele barului.
- Şi zici că ai nişte treburi de rezolvat în seara asta? a întrebat-o el cu un zâmbet.
- Hai, bea-ţi cafeaua, Kenny Hooper. Uite. Îţi dau şi ultima felie de tartă cu afine. Oricum mergea la gunoi.
Rudy era din Texas şi avea nişte trăsături aspre, arătând foarte masculin, îmbrăcat în jeanşi şi o cămaşă sport frumoasă. Avea şoldurile înguste şi umerii foarte laţi - exact genul ei de bărbat. Dar cea mai frumoasă calitate a lui era zâmbetul. Un zâmbet şiret şi sexi, ca al unui pistolar care ştia că, oricât de rapid ar fi fost rivalul lui, el era şi mai rapid.
În Twin Rivers, la capitolul bărbaţi, lucrurile nu stăteau tocmai bine; nu aveai prea multe alegeri şi, cu siguranţă, niciunul dintre localnici nu arăta aşa.
Sandy a terminat de şters pe jos şi a verificat pentru ultima oară bucătăria. „Poate e căsătorit”, se gândea ea.
Bărbaţii întotdeauna mint în privinţa asta. Dar astăzi mergeau la un local, Green Lantern, pentru a bea un pahar.
Nimic deosebit. Dacă, după cum îi spusese el, compania lui avea să deschidă un mall în Twin Rivers şi reuşea să vină aici mai des, ar fi avut suficient timp să facă şi ceva mai romantic.
Poate mai multe.
- Ei, dar unde e micul Teddy astăzi? E la Nick?
- Teddy stă la Nick în fiecare miercuri.
- Am auzit că fostul tău s-a dat în spectacol ieri la Miller’s. A fost nevoie de patru bărbaţi ca să-l dea afară. Omul are o problemă, nu crezi?
- Eu zic să-ţi vezi de treaba ta. Nu-mi pasă de nimic, atâta timp cât nu este vorba de Teddy.
Sandy s-a întristat la gândul că Nick se apucase din nou de băutură.
Chiar dacă nu se atinsese niciodată de Teddy, o lovise pe ea, de multe ori în cei cinci ani de căsătorie, şi de fiecare dată fusese beat. Ea îi spuse judecătorului despre temperamentul lui Nick şi despre problemele lui cu băutura, adusese chiar şi martori care să confirme acest lucru, cerând ca fiul lor să nu stea peste noapte la taică-său până când Nick nu aducea o dovadă care să ateste faptul că frecventa şedinţele AA (Alcoolici Anonimi) sau o altă terapie.
Dar judecătorul era ferm convins că un copil are nevoie de implicarea ambilor părinţi şi îi refuzase cererea. Şi aşa, în fiecare miercuri şi o dată la două sâmbete, ea se ruga ca Nick şi prietena lui, Brenda, să nu fie beţi. A doua zi, îl întreba pe Teddy, pe ocolite, dacă apăruseră probleme.
Deşi copilul nu fusese implicat în vreun scandal în casa tatălui său, cel puţin până acum, Sandy suferea când nu-l avea lângă ea, chiar şi atunci când dormea acasă la unul dintre prietenii lui. Era genul de copil care merita orice efort, chiar şi lungile ore de debarasat mese la restaurant. Oamenii îl cunoşteau şi după câteva minute începeau să-l iubească.
Avea un farmec aparte. Poate din cauza zâmbetului sau a pistruilor, sau poate pentru că el niciodată nu făcuse sau spusese ceva rău. Oricare ar fi fost motivul, Sidney ştia şi, de fapt ştia tot oraşul, că Teddy Macfarlane era un copil cu totul special.
În sfârşit, după un timp, care lui Sandy i s-a părut o eternitate, Kenny Hooper s-a ridicat de la masă, a lăsat banii pentru consumaţie şi bacşişul obişnuit de cinci dolari, şi s-a îndreptat spre uşă.
Uitându-se cu nerăbdare la ceas, Sandy a şters masa la care stătuse Hooper şi a stins luminile.
Apoi s-a grăbit să intre în Mustangul ei roşu decapotabil, a hotărât ca, spre binele coafurii, să nu coboare capota, şi a plecat, cu scrâşnet de roţi din parcarea restaurantului spre autostrada Brazelton Highway.
Orăşelul Brazelton, de aceeaşi mărime ca Twin Rivers, era mult mai interesant, cu multe baruri şi cluburi. Parcursese vreo trei kilometri de autostradă când a luat mobilul şi l-a sunat pe Nick.
Nu obişnuia să-l sune când era cu Teddy, iar Nick, la rândul lui, dezaproba asemenea intervenţii, dar cu toate emoţiile legate de întâlnirea cu Rudy
Brooks, simţea un impuls puternic de a-l auzi pe fiul ei şi, recunoştea în sinea ei, de a verifica ce face tatăl lui.
- Da?
- Bună, eu sunt.
- Da, şi?
- Am sunat să văd ce faceţi.
- Facem bine. Foarte bine.
Aceste câteva cuvinte au fost suficiente ca ea să înţeleagă că Nick băuse ceva, dar că era doar ameţit. Întotdeauna se trăda când vorbea. Dacă l-ar fi întrebat direct dacă băuse, cu siguranţă, avea să-i închidă telefonul în nas.
- Pot să-i spun lui Teddy noapte bună?
- Se uită la desene animate cu Bren. Nu vreau să-l deranjez dacă nu ai de gând să-i spui ceva important.
- Nu, nu e nimic important... am vrut doar să-i urez noapte bună.
- O să-i spun că ai sunat.
- Te rog, Nick, aşa să faci.
- Ne vedem mâine.
- Da... mulţumesc.
Neajutorată, Sandy a pus receptorul. Aproape imediat telefonul a început să sune.
- Sandy, bună, sunt Rudy.
„Ei drăcie, s-a gândit ea, mai întâi Nick nu mă lasă să vorbesc cu Teddy, iar acum Rudy va anula întâlnirea”.
- Bună şi ţie, a spus ea. Abia am scăpat de la muncă. Ne mai vedem?
- Toată ziua am aşteptat să te văd.
Măcar ceva mergea bine în ziua aia.
- Frumos din partea ta să spui asta. Şi eu am aşteptat să te văd, Rudy Brooks.
- Doar o mică schimbare. Sunt încă aici, pe terenul unde vom construi mallul, cu unul dintre partenerii noştri - Greg Lumpert. Cred că îl cunoşti.
- Ştiu cine este, dar nu ne cunoaştem.
- Ei bine, eu şi Lumpert mai avem nişte treburi de discutat. Crezi că poţi să treci pe aici şi să mă aştepţi? Poate ne ajuţi şi tu cu o părere. Terenul se află chiar în drum spre Green Lantern, la câteva sute de metri de Brazelton Highway.
- Ăă...da, cred că pot să trec pe acolo, a răspuns Sandy, gândindu-se că Greg Lumpert nu avea niciun motiv să o bârfească şi fericită că Rudy nu contramanda întâlnirea.
Rudy i-a descris foarte amănunţit cum să ajungă, deşi nu trebuia. Sandy ştia exact locul.
- Ajung acolo în mai puţin de zece minute, a spus ea.
- Minunat. Abia aştept să te văd la lumina lunii.
Ieşirea de pe autostradă spre locul unde urma să se construiască mallul se afla la un kilometru şi jumătate de marginea oraşului Brazelton, într-o zonă împădurită, care devenise extrem de interesantă pentru investitori în ultimii câţiva ani.
Lui Sandy i se părea palpitant, chiar emoţionant, să se afle pe locul în care urma să apară un mall care avea să schimbe oraşul liniştit în care trăia.
A ieşit de pe autostradă şi a intrat pe un drum forestier, mergând încet ca să nu-şi lovească baia de ulei. Farurile maşinii luminau pădurea deasă şi, la un moment dat, s-a gândit că nu ieşise bine.
Dar după vreo sută de metri, pădurea s-a deschis şi atunci a văzut o poiană imensă, de fapt un teren, în mijlocul pădurii, care arăta de parcă acolo avuseseră loc lucrări masive de excavare. Acolo era şi maşina lui Rudy, un Ford Bronco, iar bărbatul o aştepta rezemat de capotă.
Nu departe de maşina lui era parcată o rulotă imensă, prin geamurile căreia se vedea lumina aprinsă.
Rudy i-a făcut semn cu mâna. Purta o pereche de jeanşi strâmţi, cizme de cowboy frumos lucrate şi o cămaşă sport colorată.
„Ce bărbat frumos”, s-a gândit Sandy.
- Bună, a spus ea, coborând din maşină.
- Arăţi minunat.
- Mulţumesc. Unde e Greg Lumpert?
- L-a sunat soţia. Ceva probleme acasă. Dar aproape terminaserăm, aşa că i-am spus să plece.
- Eşti sigur că era soţia? Auzisem că a murit acum câţiva ani în urmă.
- Cred că aşa a zis, a răspuns Rudy, dar poate că am înţeles greşit. Mă gândeam la altceva.
A luat-o de mână, a strâns-o cu căldură şi i-a zâmbit ca un băiat rău.
După ultimele lui vizite la Big Bend, ştia că este foarte bine făcut, dar acum părea mai mare, mai puternic decât crezuse ea.
- Ce-i cu autocarul ăla?
- Aoleu, ai spus autocar? E ca şi cum ai zice că Jessica Simpson e doar o simplă fată.
Sandy a hotărât să nu comenteze, chiar dacă nu putea să o suporte pe Jessica Simpson.
- E al companiei voastre? a întrebat ea curioasă.
- E casa mea departe de casă. Stau în ea când lucrez pe şantier. Vrei să vezi interiorul?
Dintr-odată, Sandy a devenit nervoasă.
- Poate data viitoare. Parcă ar fi, nu ştiu, camera ta de hotel.
- Eu nu o consider aşa, a răspuns Rudy, dar nu e nicio problemă dacă nu vrei.
Sandy a privit în jur, tulburată de întunericul pădurii. De aici, traficul de pe autostradă de-abia se auzea.
- Poate că ar trebui să mergem la club, a spus ea neliniştită. Am auzit că formaţia lor este grozavă.
- De ce atâta grabă? a spus Rudy fără să se clintească.
- Rudy, hai să mergem. Întunericul ăsta mă sperie.
- Draga mea, fii liniştită, nu trebuie să-ţi fie frică de nimic.
Ea stătea la doar doi metri de el, privind stupefiată cum el scoate o batistă de buzunar, o pune pe capotă şi începe să o plieze atent, apoi scoate din buzunar o ploscă şi toarnă un lichid peste batistă.
Sandy s-a uitat cât de departe era Mustangul. Nu avea prea multe şanse să ajungă la el repede. Apoi a simţit în nări mirosul dulceag dc cloroform, în acel moment, uşa rulotei s-a deschis şi de acolo a coborât o femeie tânără, blondă, bine făcută.
- Hei, Sandy, a strigat ea veselă, vino aici să-ţi arăt rulota.
Din reflex, Sandy s-a întors în direcţia de unde venea vocea.
În acel moment, nu mai avea nicio scăpare, căci Rudy a parcurs rapid distanţa dintre ei, şi i-a lipit de gură şi de nas batista îmbibată cu cloroform, strângând-o atât de tare încât nu a mai putut opune nici o rezistenţă.
În câteva secunde, totul în jurul ei a început să se învârtă şi să se înceţoşeze. A fost invadată de o senzaţie de teroare profundă, care a fost rapid înlocuită de o singură imagine, un singur cuvânt.
Teddy. Băiatului ei a fost ultimul lucru la care s-a gândit Sandy înainte de a se cufunda într-un întuneric absolut.
Peste un sfert de oră, splendidul Winnebago Adventurer făcea stânga ca să intre pe autostrada Brazelton Highway.
Era urmat, la o oarecare distanţă, de Mustangul decapotabil de culoare roşie. După vreo 25 de kilometri, rulota a tras pe dreapta într-o parcare, iar Mustangul a intrat pe un drum forestier care ducea la Redstone Quarry, un lac mic despre care localnicii spuneau că nu are fund. Malul era înalt de
aproximativ cinci metri.
Mustangul gol a fost înghiţit de apă imediat, fără prea mult zgomot.
Nimeni, cu excepţia bărbatului care se numea Rudy Brooks, nu a auzit sunetul provocat de căderea maşinii.
CAPITOLUL 11
Oare nu cel potrivit a fi apărătorul cetăţii ar trebui să aibă, în afara de natura sa impetuoasă, si calităţile unui filosof?
PLATON, Republica, Cartea a II-a
- Natalie, trebuie să reiei rezidenţiatul la secţia de chirurgie săptămâna viitoare.
Decanul Goldenberg i-a arătat teancul de acte care fuseseră întocmite pentru ca Natalie să fie readmisă.
- Ştiu.
- Iar tu susţii că, din punct de vedere fizic, poţi să începi programul?
- Din momentul în care am terminat de dat telefoane în Brazilia, zilnic am petrecut câte trei ore în sala de recuperare. Analizele funcţiilor pulmonare arată o îmbunătăţire de 25 de procente comparativ cu cele efectuate imediat după incendiu. Pot face şi jogging.
- Iar acum ai nevoie de puţin timp liber?
- Simt că am nevoie.
Biroul decanului arăta exact la fel ca în ziua în care fusese supendată, deşi în viaţa lui Natalie avuseseră loc schimbări radicale. Lângă ea se aflau Doug Berenger şi Terry Millwood.
Veronica se oferise să vină şi ea, pentru a o susţine moral, dar Natalie îi spusese că nu trebuia să se deranjeze să vină, pentru a nu-şi întrerupe lucrul în cadrul programului de rezidenţiat la obstetrică.
După numeroasele apeluri telefonice la diverse departamente din cadrul spitalului Santa Teresa, Natalie contactase câteva secţii de poliţie din Rio de Janeiro.
Astfel aflase că legea obliga toate spitalele să informeze poliţia în legătură cu toate rănile prin împuşcare, dar că niciun raport de acest fel nu fusese întocmit pentru ea şi că nicio secţie de poliţie nu
răspunsese la apelul legat de cazul ei.
A doua zi, de dimineaţă, o chemase pe mama ei pentru a începe o nouă rundă de apeluri şi de întrebări. Rezultatele fuseseră aceleaşi, plus un alt eşec - imposibilitatea de a-l găsi pe doctorul Xavier Santoro pe lista doctorilor de la Santa Teresa.
La o oră după ultimul apel dat de mama ei, la Consiliul Medical de Stat din Rio de Janeiro, unde nu figura niciun doctor pe nume Xavier Santoro, Natalie era deja în sala de sport, făcând o serie de exerciţii aerobice şi anaerobice.
A doua zi, tot de dimineaţă, îl sunase pe terapeutul pulmonar care se ocupa de ea, şi îşi ceruse scuze pentru comportamentul de la ultima şedinţă, spunându-i că are nevoie de timp - mult mai mult timp.
- Terry, ai vreo veste de la pulmonologul care se ocupă de Natalie, a întrebat decanul Goldenberg.
- Da. Rachel French mi-a lăsat o notă pentru că nu a putut să vină astăzi aici.
Millwood i-a înmânat decanului foaia. Goldenberg a citit-o rapid şi a dat din cap în semn că toate concluziile erau clare.
- Natalie, eşti în urma colegilor tăi şi dacă vrei să termini odată cu ei... a spus decanul. Mai mult decât atât, chiar tu ai spus că toată chestiunea asta legată de Brazilia este, cel mai probabil, o încurcătură care ţine de barierele lingvistice şi de faptul că încerci să afli ceva legat de un spital care se află la celălalt capăt al pământului.
- Dacă ajung acolo şi descopăr că spitalul şi poliţia au ceva legat de cazul meu, mă întorc acasă cu primul zbor. Nici măcar nu voi încerca să-l găsesc pe doctorul Xavier Santoro.
- Doug, ai vorbit cu acest doctor Santoro?
- O singură dată, a răspuns Berenger. Din ce mi-a spus Natalie, el ştia cine sunt, deşi eu nu am auzit niciodată de el. Dar mai mult am vorbit cu o asistentă medicală al cărei nume nu-l mai ţin minte.
Goldenberg părea încurcat.
- Natalie, a început el. După cum ştii, cu permisiunea ta, am vorbit cu doctorul Fierstein, psihoterapeutul tău. Ea nu consideră că e bine să pleci. Se pare că ai nişte flashbackuri legate de acel eveniment nefericit.
- Am început să le am încă de când eram internată în spitalul din Rio. Doctorul Fierstein consideră că sunt în strânsă legătură cu şocul posttraumatic.
- Ştiu. Este îngrijorată de faptul că întoarcerea în locul unde ai suferit această traumă ar putea avea consecinţe dezastruoase asupra psihicului tău.
- Doctore Goldenberg, a spus Natalie, Terry ştie ce o vă spun acum, dar, în afară de el, nu mai ştie nimeni, nici măcar psihoterapeutul meu. Înainte de a primi telefonul de la compania mea de asigurări, aveam de gând să mă sinucid. Am simţit că situaţia mea este una fără ieşire şi nu voiam să trăiesc cu un asemenea handicap sau să fiu afectată de efectele debilitante ale medicamentelor de antirespingere. Şi acum mă mai sperie aceste opţiuni, dar, din momentul în care am terminat de telefonat în Brazilia, prima dată, am început să caut nişte răspunsuri legate de faptul că acel accident, care mi-a schimbat viaţa pentru totdeauna, nu este consemnat în actele poliţiei. Dacă trebuie să renunţ la bursă şi la un an de studii, asta voi face.
Cei trei doctori au avut un schimb de priviri.
- Bine, atunci, a spus decanul într-un final, o să-ţi spun ce pot face eu. Îţi dau două săptămâni şi îţi iau una din materiile facultative. Jumătate din studenţi oricum nu fac nimic la aceste materii. Obstetrică la San Francisco, dermatologie la Londra. Poate voi nu ştiţi, dar şi noi am fost studenţi, cândva, şi făceam la fel.
Toţi trei au zâmbit.
- Deci, Nat, a întrebat Millwood, când pleci?
- Cât de repede pot găsi un bilet.
- Sam, îţi mulţumesc, a spus Berenger, ridicându-se în picioare şi strângându-i mâna decanului. După părerea mea, procedezi corect.
A condus-o pe Natalie afară din birou, spre zona de aşteptare, şi a aşteptat să plece Millwood, după care a scos din buzunar un plic.
- Nat, în momentul în care mi-ai povestit de Brazilia, mi-am dat seama că o să vrei să te întorci acolo. Am ştiut asta deoarece te cunosc bine. Pentru că eu te-am trimis acolo prima dată, m-am gândit că ar fi corect să te ajut să te duci acolo şi a doua oară. Ăsta este singurul lucru care îl pot face pentru tine.
- Bilete! a exclamat Natalie după ce a deschis plicul.
- Bilete la clasa întâi, a corectat-o Berenger.
Natalie l-a îmbrăţişat, fără nicio jenă, în timp ce secretara lui Goldenberg îi privea amuzată.
- Pentru ce dată sunt? a întrebat Natalie scotocind în plic.
- Tu ce crezi? Să ştii că eu nu am mai multă răbdare decât tine. Sper că îţi aminteşti că soţia mea are o agenţie turistică.
Natalie s-a uitat atent pe bilete căutând data plecării.
- Mâine!
- Acum e rândul tău, a spus Berenger. Sper ca acest cerc să se închidă cât mai repede cu putinţă.
- Şi eu.
- Şi mai sper ceva.
- Ce?
- Sper că vei pleca de la aeroport spre oraş cu un autobuz.
Doctorul cunoscut printre Gardieni drept Laertes se învârtea prin biroul din casa sa de vacanţă de pe malul Tamisei.
Era profesor de medicină la Universitatea St. George din Londra şi un lector renumit în toată lumea pe probleme de transplant cardiac. De asemenea, era unul dintre membrii fondatori ai Gardienilor.
În ultimul timp, îndeplinea mandatul de şase luni, care trecea de la un membru la altul prin rotaţie, de Rege-filosof-şeful organizaţiei care asigura conducerea şi avea ultimul cuvânt în toate cazurile controversate.
- Glaucon, repetă te rog, a spus el spre telefonul dat pe speaker de pe biroul Ludovic al XIV-lea.
- Pacientul nostru este W, numărul 81 de pe listă, a răspuns Glaucon, un tânăr chirurg specializat în transplant renal din Sydney. După cum vedeţi, este un industrialist, unul dintre cei mai potenţi oameni, financiar şi politic, din Australia. Are 58 de ani şi are o avere estimată la cel puţin patru miliarde de dolari, din care, o sumă considerabilă, va fi transferată în conturile noastre în schimbul serviciilor pe care le oferim. Starea sănătăţii lui a devenit critică şi, fără transplant, va muri în câteva săptămâni.
- Aici scrie că este un fumător înrăit.
- Da, dar a promis că se va lăsa.
- Avem o problemă.
- Da. Tipul lui de anticorpi este unul foarte rar.
- Şi ce reiese din baza noastră de date ?
- Am avea un potenţial donator, cu o compatibilitate de 8 din 12, fapt care va necesita un tratament intensiv cu medicamente imunosupresive, crescând riscul respingerii de grefă.
- Totuşi, a insistat Laertes, am localizat un donator perfect de 12 din statul Mississippi.
- Atunci care e problema? a întrebat Temistocle.
- Donatorul are 11 ani.
- Înţeleg. Ce greutate are?
- Asta e partea bună. Copilul e destul de mare. Estimăm că are vreo 54 de kilograme.
- Şi beneficiarul?
- În jur de 77 de kilograme.
- O diferenţă de 30%. Care sunt şansele de reuşită?
- Ideal ar fi o diferenţă de maxim 20% sau mai puţin, dar W are un cardiolog foarte bun. Cu multă odihnă şi tratament adecvat, transplantul ar putea rezista măcar pentru un timp, până am găsi un donator potrivit.
- Cât ar putea rezista cu acest transplant?
- Poate o lună, mai mult sau mai puţin.
- Profilul donatorului?
- Nimic deosebit. Unul din patru copii. Tatăl bea mult, mama lucrează la o curăţătorie.
- Unitatea noastră din Noua Guinee este pregătită şi eu sunt gata să mă deplasez imediat cum donatorul a fost ridicat şi transferat acolo.
- Atunci, te mai întreb încă o dată, care e problema?
CAPITOLUL 22
Înţeleptul vorbeşte cu autoritate când aprobă cu experienţa propriei sale vieţi.
PLATON, Republica, Cartea a IX-a
De la: Benjamin M. Callahan
Către: Congresmenul Martin Shapiro
R: Cazul doamnei Valeria Shapiro
În plic veţi găsi DVD-uri şi fotografii făcute în timpul investigaţiei de trei săptămâni privind-o pe soţia dumneavoastră. Concluzia mea, destul de fermă, este că doamna Shapiro nu este implicată într-o relaţia adulterină.
Pe parcursul investigaţiei mele, de patru ori doamna Shapiro a vizitat casa (vezi foto) lui Alejandro Garcia, mecanic la magazinul Goodyear Automotive, adresă Veteran’s Parkway 13 384, Cicero, şi a soţiei acestuia, Jessica (vezi foto). De două ori, doamna Shapiro a stat mai mult de o oră şi de două ori a ieşit din casă însoţită de o fetiţă în vârstă de 12 ani (vezi fotografii). De fiecare dată, au mers la cumpărături, în mare parte, de haine.
Au o relaţie apropiată şi călduroasă şi de două ori am auzit-o pe fetiţă numind-o pe doamna Shapiro, „Tanti Val“.
În plic mai găsiţi documente care atestă că numele de fată al doamnei Garcia este Nussbaum, identic cu al soţiei dumneavoastră. Familia Garcia nu mai are alţi copii.
Investigaţia ar putea fi continuată, dar am convingerea că Julie Garcia este, de fapt, fiica soţiei dumneavoastră, născută când doamna Shapiro avea 16 ani, şi dată spre adopţie surorii sale mai mari (cu 13 ani). Am fost informat că avocatul Clement Goring (vezi date de contact) a intermediat procesul de adopţie sau ştie cine s-a ocupat de el.
În mod evident veţi fi decepţionat de faptele soţiei dumneavoastră, dar într-un alt mod decât aţi fi crezut.
După cum v-am spus la momentul preluării acestui caz, vă puteam acorda o lună, dar nu mai mult, din timpul meu. Aş putea realua cercetările, dacă va fi necesar, după ce voi rezolva unele chestiuni urgente.
Vă urez mult succes în rezolvarea acestei situaţii. Sper că veţi fi de acord cu concluziile mele şi că sunteţi mulţumit de serviciile mele.
Ben a pus scrisoarea în plic, împreună cu teancul de fotografii, documente, DVD-uri şi factura finală, a cărei achitare urma să rezolve problemele lui financiare pentru o perioadă bună de timp. Dintre toate cazurile lui recente acesta fusese, de departe, cel mai interesant dintre toate.
Congresmenul Martin Shapiro era căsătorit cu o femeie care avea jumătate din vârsta lui, deşteaptă, frumoasă, educată, o achiziţie politică extraordinară, dacă reuşeau să-şi rezolve chestiunile personale. Una dintre aceste chestiuni era sarcina pe care soţia sa o avusese în adolescenţă, dusă la bun sfârşit, după care copilul fusese dat spre adopţie.
Cei doi membri ai familiei Shapiro erau oameni buni şi Ben se ataşase de ei. Acum era momentul să termine cazul lui Lonnie Durkin. Era surprins să constate că-i păsa atât de mult, după ce, ani buni, nu-l atinsese nimic. După călătoria în Idaho, nu mai fusese în stare să-şi scoată din minte tristeţea nemărginită de pe chipurile lui Karen şi Ray Durkin.
Era convins că tehnicienii din laboratoarele Whitestone din toată ţara şi, probabil, din toată lumea, erau complici involuntari ai unei afaceri extrem de murdare şi voia să afle ce se întâmplă.
În timp ce Althea Satterfield bântuia prin apartamentul lui, Ben şi-a făcut bagajele, împachetând haine mai călduroase, şi a lăsat mâncare pentru pisoi pentru câteva săptămâni. Apoi, după ce a fost îmbrăţişat călduros de către vecina sa şi zgâriat de Pincus, a coborât scările şi a urcat în Range Roverul lui negru, vechi de cinci ani.
Maşina avea vreo şase zgârieturi şi urme de accidente mărunte, arătând destul de neîngrijit, dar în afară de asta era în stare bună şi motorul mergea bine. Chiar cu o zi înainte, mecanicul de la Quickee Oil Change declarase ca maşina era în stare bună, aptă să facă drumul de 1 600 de kilometri până la Fadiman, Texas.
În afară de valiză şi de halterele de 10 kilograme, Ben a pus în portbagaj geanta sa diplomat din piele marocană, în care erau împachetate câteva aparate pentru supraveghere audio, un aparat de vedere nocturnă cu infraroşu, vreo treizeci de metri de sfoară şi un cuţit nou Swiss Army.
La sfârşit, a scos pistolul său Smith & Wesson de calibru 38, proaspăt uns, din husa sa de catifea, şi l-a pus într-un toc, pe care l-a vârât în torpedou, sub un teanc de hârtii.
Iniţial, Gustafson, care nu-i mai spunea domnul Callahan, fusese foarte emoţionată de descoperirile din Cincinnati şi de laboratorul Whitestone din Soda Springs, dar în următoarele săptămâni devenise mult mai precaută.
- Ben, cred că trebuie să contactăm FBI-ul, i-a spus ea la ultima întâlnire.
- Şi ce să le spun? Nu avem niciun fel de dovezi. Sunt convins că cei de la Whitestone ne vor zădărnici strădaniile. Se vor reorganiza, vor schimba locul şi îşi vor relua activitatea.
- Am nişte prieteni care cercetează această companie, a spus Gustafson, si descoperirile lor mă neliniştesc profund. Whitestone are sediul central la Londra şi este finanţată de reţeaua de laboratoare şi companii farmaceutice, fiind considerată firma cu cea mai spectaculoasă creştere din lume.
- Companii farmaceutice?
- Majoritatea sunt preparate şi medicamente legale în Europa şi Africa, dar nu şi aici, cel puţin pentru moment. Ben, cred că ne-am vârât în ceva mult mai serios decât ne dăm seama.
- Şi?
- Şi nu vreau să ţi se întâmple ceva.
- Crede-mă, nu sunt genul eroic, dar mulţi oamenii păţesc lucruri grave. Si vor fi din ce în ce mai mulţi, dacă nu vor fi opriţi. Un doctor solicită analize pentru determinarea nivelului glicemiei din sânge, iar pacientul, care habar nu are de nimic, este supus fenotipării. E ca şi cum ar umbla prin lume cu bombe în buzunar. Câte dintre aceste fiole cu sânge, alea care cică sunt pentru controlul calităţii, sunt trimise la Fadiman, Texas, zilnic? Câte profiluri sunt procesate în acea bază de date?
Gustafson a dat din cap cu tristeţe.
- Pur şi simplu îmi fac griji, a zis ea. Toate laboratoarele alea de sânge, rulota imensă, armele, monstrul ăla care era să te omoare - ăştia nu sunt găinării.
- Hei, a răspuns Ben, astea sunt cuvinte care vin de la o femeie care a îmbrăcat o uniformă de soră medicală şi a reuşit să intre într-un spital clin Republica Moldova pentru a documenta un caz de trafic ilicit de rinichi pentru a primi un loc de muncă? Din câte îmi aduc aminte, din articolul scris de tine, era vorba de un loc de muncă prost plătit, pe care până la urmă nici măcar nu l-a obţinut. Parcă în acel caz s-au făcut câteva arestări.
- Ăsta este unul dintre primele cazuri când am reuşit să distrugem afacerea unui broker de organe şi a unui chirurg, a spus ea, cel puţin aşa a fost atunci.
- Doamnă profesor, pe Google şi pe Yahoo există peste o sută de mii de articole în care apare numele tău şi care relatează cum umblai deghizată, forţând brokerii de organe să piardă afaceri de sute de mii de dolari şi riscându-ţi viaţa. Se pare că atunci nu erai dispusă să dai înapoi în faţa nimănui.
- Acum mi se pare că eram prea tânără ca să înţeleg multe lucruri.
- Ei bine, eşti un exemplu de urmat şi, având în vedere onorariul pe care mi-l plăteşte Controlul Traficului de Organe, voi înfruna orice pericol.
- Eşti foarte spiritual. Bine, Ben, faci ceea ce crezi că e mai bine, dar, te rog, fii atent.
- Voi fi.
- Şi dacă tot ai vorbit de bani...
- Da?
- Îţi dau cardul meu de benzină Sunoco.
Încă o noapte pe drum, făcând pe detectivul, încă un motel ieftin - Starlight, în oraşul Hollis, Oklahoma.
La trei şi jumătate dimineaţa, Ben încă nu dormea, privind ţintă în întunericul din camera 118. La patru şi jumătate, deja îmbrăcat, cu bagajul făcut, a luat o cană de cafea de la recepţie şi a pornit la drum.
Întotdeauna îi plăcuse pustietatea şi admirase culorile deşertului, dar niciodată ca în acea dimineaţă.
A oprit muzica, a deschis geamurile şi s-a gândit la ce-l aştepta în Fadiman, Texas. În curând, s-a pomenit că se gândeşte la Fred şi Ed, nişte benzi animate pe care le citea regulat în ziarul facultăţii.
Într-una dintre cele mai amuzante secvenţe, Fred, personajul mai prostuţ şi mai bătăuş, cu o plasă mare şi o sfoară lungă în spate, îl anunţa pe Ed, care era mai mic şi mai deştept, că se duce să vâneze un aligator.
„Dacă-l prinzi, ce ai de gând să faci cu el?” întreba Ed.
”Nu m-am gândit atât de departe” răspundea Fred.
„Total prostesc, total profund.”
A ajuns la Fadiman pe la prânz. Oraşul adormit arăta de parcă fusese folosit ca platou de filmare pentru clasicul lui Bogdanovich The Last Picture Show. Era mai mare decât Curtisville, Florida, oraşul lui Schyler Gaines, patronul de benzinărie şi mini-market, dar nu erau foarte diferite. Panoul din lemn, de la marginea oraşului, cojit şi decolorat, avea câteva găuri de gloanţe, semn că în Fadiman locuiau oameni cu o mentalitate tradiţională.
După ce a străbătut centrul oraşului, a văzut că aici se vindeau foarte multe rulote şi tot felul de sisteme de depozitare.
Nevoia presantă de a merge la toaletă şi foamea l-au determinat pe Ben, care semăna destul de mult cu personajul din benzile desenate care se ducea să vâneze aligatori, să meargă încet de-a lungul străzii principale, care avea vreo patru sau cinci semafoare şi era lată ca toate străzile centrale din oraşele din vest.
A numărat cinci taverne, dintre care toate vindeau mâncare, dar niciuna nu dădea vreun semn că ar fi primit aprobarea de funcţionare din partea autorităţilor sanitar-veterinare. Nu era foarte pretenţios şi nu erau nici un mare gurmand, dar abia terminase tratamentul cu Zantac şi Maalox şi se străduia din răsputeri să se împace cu propriul său stomac.
La a doua raită pe stradă, a mai remarcat câteva localuri - Morther Mollys şi Hungry Coyote. Alegerea era simplă.
Molly’s, decorat în stil rustic, era mai mare şi mai frumos decât se aşteptase Ben. Separeurile erau tapiţate cu piele roşie şi aveau mobilier din lemn închis la culoare pe exterior, iar în mijloc mese cu suporturi pentru tacâmuri tot roşii.
Cam o treime din scaune erau ocupate. Începea să simtă oboseala din cauza trezirii matinale şi a drumului lung. S-a gândit să comande, la burgerul cu ciuperci şi cu cheddar, o bere, dar a preferat cafeina unei sticle de Coca-Cola. Berea mai putea să aştepte. Avea multe de făcut.
MapQuestul îl adusese în Fadiman destul de uşor, dar nu reuşise să găsească autostrada John Hamman. Era convins că în laboratorul Whitestone din Soda Spring citise şi reţinuse corect adresa. Acum nu mai era atât de convins. În timpul prânzului, se imagina cu o sfoară şi cu o plasă în mână, privind zeci de aligatori care îi treceau prin faţă.
„Ce mă fac acum ?“
„Începem cu începutul”, s-a gândit el într-un final şi i-a făcut semn chelneriţei să vină.
Era genul de femeie-bunică, cu părul scurt şi argintiu, calmă, cu un aer competent, care sugera că nimic nu o poate doborî. Pe ecuson scria CORA.
- Scuzaţi-mă, caut autostrada John Hamman. Mă puteţi ajuta?
Femeia s-a uitat la el mirată şi apoi a dat din cap. În acel moment, pe lângă ei trecea o altă chelneriţă.
- Hei, Micki, a strigat-o Cora, încet, ca să nu-i deranjeze pe ceilalţi clienţi. Autostrada John Hamman. Îţi spune ceva?
- Caut laboratorul Whitestone, a adăugat Ben.
- Nici de asta nu am auzit, i-a spus Cora.
- Stai aşa, nu cumva autostrada John Hamman e aceeaşi cu Lawtonville Road ? a întrebat Micki. I-au schimbat denumirea cu vreun an în urmă, ții minte?
- Şi au numit-o Lawtonville după băiatul ăla care a primit medalia pentru că a murit în Irak. Acum îmi amintesc.
- Exact. Mergeţi pe strada principală spre vest şi la prima intersecţie faceţi dreapta. Dar nu ştiu de niciun laborator Whitestone pe-acolo.
- Vă mulţumesc, a spus Ben, uşurat că măcar drumul exista. Mă descurc eu.
- În mod cert îl veţi găsi.
Afirmaţia venea de la un bărbat care stătea singur în separeul vecin. Avea în jur de 35 de ani, o faţă pătrată, ochii foarte depărtaţi şi un păr şaten des şi creţ.
- Ştiţi laboratorul Whitestone? l-a întrebat Ben, dându-şi seama după lipsa de interacţiune dintre el şi ospătăriţe că nu era localnic.
- Am de lucru acolo mâine.
- Sunteţi chimist?
- Eu? omul a râs la această întrerbare. Nici gând. Sunt însoţitor de bord. Un prieten de-al meu, cu care lucrez la Southwest, face bani în plus făcând curse aeriene private. Avea una pentru Whitestone, dar nu a mai putut veni şi mi-a pasat-o mie. Numele meu este Seth Stepanski.
Ben i-a strâns mâna şi a evaluat strângerea lui la şapte din zece.
- Ben, a spus el, dându-şi seama că, spre deosebire de eroii lui preferaţi, s-ar fi bâlbâit dacă ar fi trebuit să inventeze pe loc un nume. Ben Callahan.
Fără să aştepte vreo invitaţie, Stepanski a pus o bancnotă pe masa lui, s-a ridicat şi s-a mutat la masa lui Ben.
- Eşti aşteptat la Whitestone? l-a întrebat Seth.
- Nu, a răspuns Ben, încercând să se concentreze, gata să îndruge tot felul de prostii ca să-i menţină interesul lui Stepanski, chiar dacă era evident că acesta era dornic de companie. Vând echipamente pentru laboratoare de hematologie şi directorul laboratorului Whitestone ne-a contactat pentru o întrevedere.
- Ei, nu cred că au deschis astăzi, a continuat Stepanski. Eu sunt din Corsicana, un oraş mai la sud de Dallas. Am ajuns aici mai repede decât am crezut, ieri seara, aşa că m-am dus azi dimineaţa să văd dacă au nevoie de ajutor cu avionul.
- Şi?
- Nici nu am ajuns în curte. Gard înalt de jur împrejur, cu sârmă ghimpată sus. Arată ca un penitenciar de maximă securitate, cu gardieni sus în turnuri. Se află departe, în deşert. Nimic, absolut nimic nu e în jur. Am văzut în depărtare nişte construcţii, dar când am sunat la poartă şi le-am spus cine sunt, femeia de acolo mi-a răspuns că sunt aşteptat abia mâine după-amiază şi nimeni nu se putea ocupa de mine astăzi.
Ben era total intrigat.
- Deci vei zbura mâine seară târziu?
- Nu, nu, joi dimineaţa. Se pare că au un loc pentru mine unde să stau până mâine seară.
- Dar nu şi în seara asta.
- Nu şi în seara asta, a confirmat Stepanski.
- Se pare că şi eu voi fi nevoit să aştept până mâine.
- Ai de mers vreo şase kilometri, într-o singură direcţie. Poate ar trebui să dai un telefon. Eu am făcut o prostie că n-am sunat.
- Da, voi da un telefon.
- Dacă ai nevoie de motel, îţi recomand Quality Inn, unde stau şi eu. E destul de bun.
- Mulţumesc, a răspuns Ben, căutând subiecte pentru a continua conversaţia. Auzi, mă duc să sun chiar acum, să văd dacă persoana mea de contact este acolo. Dacă nu este, poate mergem împreună la un bar de cowboy, bem câteva beri, poate jucăm darts.
„Vai de mine, nu cumva am început să vorbesc pe nas?“, se gândea Ben, care a scos o bancnotă de 20 de dolari şi a lăsat-o pe masă, s-a dus la maşină ca să ia, chipurile, mobilul şi numărul de la Whitestone.
Şi-a amintit că probabil eroii lui ar fi ştiut exact cum să facă faţă unei asemenea situaţii, dar el era puţin depăşit de evenimente.
Seth Stepanski era foarte banal.
Se părea că ocupaţiile lui preferate erau televizorul şi holbatul la sânii goi în cluburile de noapte, iar singurul ţel în viaţă era găsirea unei femei care să o înlocuiască pe Sherry, femeia care îl părăsise pentru că el întârziase prea mult cu cererea în căsătorie.
Beau bere în separeul unui bar slab iluminat numit Charlie’s. Stătuseră acolo de vreo două ore şi trei halbe de bere.
- Femeilor le plac însoţitorii de bord pentru că pot zbura ieftin prin toată ţara, a spus Seth, al cărui discurs începea să fie mai dezlânat.
- Cred că înţeleg un asemenea raţionament, a răspuns Ben, spunându-şi că nu trebuia să-şi facă griji în legătură cu discuţia, ci că trebuia doar să fie atent la ce spunea Stepanski.
După ce iniţial, la Mother Molly’s, Ben crezuse că ar putea obţine informaţii interesante de la Seth, aflase curând că nu avea nimic de oferit. Nu cunoştea destinaţia zborului şi habar nu avea cine va fi în avion. Tot ce ştia era că, oricare ar fi fost destinaţia, trebuia să aibă la el paşaportul si că oriunde ar fi mers, nu avea să stea mai mult de două trei zile.
Adăugase că Whitestone îi plătea echivalentul unei luni de muncă la Southwest.
Luând în considerare informaţiile lui Alice Gustafson despre Whitestone, Ben s-a gândit că poate nişte membri din conducere era transportaţi la sediul din Marea Britanie. Se gândea ce putea să-l mai întrebe pe interlocutorul lui, când Stepanski a făcut ochii marii şi a arătat spre geam.
- Sfinte Dumnezeule! Uite-te la monstrul ăsta!
Ben s-a întors şi, probabil, ochii lui s-au mărit la fel de mult. Pe stradă mergea, destul de încet, un Winnebago Adventurer gri metalic, acel Winnebago Adventurer.
Se chinuia să vadă faţa lui Vincent la volan.
- Dumnezeule, a murmurat Ben.
- Pun pariu că este în jur de două sute de mii, a exclamat Stepanski, fluierând cu admiraţie. Poate mai mult. O minune pe roţi.
Priveau impresionaţi cum rulota gigantică aluneca uşor pe strada principală, luând-o spre vest. Acum Ben ştia că aligatorul tocmai i-a sărit în plasă. Următoarea mişcare trebuia să vină din partea lui.
A petrecut toată după-amiaza următoare departe de Seth Stepanski, încercând să elaboreze un plan, de care să fie convins că este bun şi să pună cap la cap toate piesele. Era concentrat şi treaz, dar uşor speriat.
Şansele ca lucrurile să meargă prost, ca el să nu se descurce sau chiar să moară, erau destul de mari.
A sunat-o pe Alice Gustafson, care nu a răspuns la telefon. Apoi a încercat la Althea Satterfield.
- Doamna Satterfield, orice aş spune eu acum, dumneavoastră doar ascultaţi, i-a cerut el, mergând până la Range Rover sub pretextul de a lua harta. Nu spuneţi niciun cuvânt. Niciun cuvânt.
- Ascult, a repetat bătrâna. Sunt un foarte bun ascultător, dragule.
- Ştiu că sunteţi. Bine. În cinci minute mă sunaţi pe numărul meu de mobil.
- Numărul pe care-l am chiar aici.
- Exact. Ce face Pincus?
- E bine, dragule. Acum câteva ore el...
- Bine, doamna Satterfield, sunaţi-mă peste exact cinci minute...
Jocul lui actoricesc, cu Althea ascultând cuminte la telefon, iar Stepanski fiind martor la aşa-zisa discuţie, a fost demnă de un Oscar.
La sfârşitul conversaţiei, Stepanski înţelesese că şeful lui Ben sunase la laboratorul Whitestone şi că stabilise o întâlnire între Ben şi doamna de la laborator la ea acasă, în Pullman Hills, la şase kilometri spre est de Fadiman. Prin această minciună urmărea să-l împiedice pe Stepanski să se plimbe prin oraş.
- Mă voi caza la Quality Inn când mă întorc, i-a zis Ben când s-au despărţit în faţă la Charlie’s. Vezi, nu mânca nimic pentru că vom lua cina împreună, dacă vrei.
Ben a ajuns la motel abia pe la opt pentru a-şi lua noul prieten. Planul era gata, dar Ben şovăia. La zece fără un sfert, când oraşul începea să adoarmă, au terminat porţiile imense de fripturi texane într-un local numit Rodeo Grille şi s-au îndreptat spre Range Roverul lui Ben prin parcarea pustie.
- Înainte de a merge în cameră, a spus Ben, după ce a scos de la Seth o mulţime de informaţii personale, vreau să-ţi arăt ceva.
Au mers spre nord timp de vreo douăzeci de minute. Se părea că Fadiman tindea să se dezvolte în acea direcţie, dar trebuia să mai treacă încă mulţi ani, probabil zeci, până când civilizaţia avea să ajungă şi aici.
Chiar dacă Stepanski era curios unde mergeau, cele cinci beri şi cina copioasă îl împedicau să vorbească.
Într-un final, Ben a parcat în faţă la Budget Self-Storage, prima prăvălie de acest gen care o văzuse venind din Oklahoma. Reclama luminoasă era stinsă, micul birou era închis.
- Ce e aici? a întrebat Stepanski, având încredere totală în persoana cu care petrecuse o mare parte a zilei.
Au trecut de primul rând de depozite şi se îndreptau spre al doilea. Atunci Ben l-a tras pe deoparte.
- Seth, a început el. Avem ceva de discutat.
- Ce naiba avem de discutat...?
Însoţitorul de bord a tăcut în momentul în care şi-a dat seama că Ben avea un pistol aţintit spre locul dintre ochii lui.
CAPITOLUL 23
Însă, dacă am dreptate, atunci anumiţi profesori trebuie că se înşeală când susţin că pot pune cunoaştere într-un suflet care era înainte neştiutor, de parcă ar putea pune vedere în ochii orbilor.
PLATON, Republica, Cartea a VIl-a
Chiar dacă avea bilet la clasa întâi, zborul lui Natalie înapoi în Brazilia nu a fost tocmai plăcut.
De trei, poate chiar de patru ori, imaginile cursei cu taxiul de la aeroport spre cartierele sărace – favelas, aşa îi spusese mama ei că se numesc - şi împuşcăturile i-au invadat gândurile. Nu conta dacă dormea sau era trează. Amintirile erau clare şi terfiante într-un moment, vagi şi confuze într-altul.
La un moment dat, s-a trezit speriată, gâfâind şi lac de transpiraţie.
- Sunteţi bine? a înterbat-o un brazilian în vârstă care stătea lângă ea.
Era un văduv jovial care se întorcea acasă după ce îşi vizitase copiii şi nepoţii stabiliţi în Statele Unite. Fost învăţător, vorbea o engleză destul de fluentă.
- Sunt bine, sunt bine, i-a răspuns ea. Îmi revin după un virus.
- Luaţi asta, i-a spus brazilianul, întinzându-i o foaie de hârtie pe care era imprimat un e-mail. Fiul meu din Worcester mi-a dat-o. Probabil ştiţi că noi, cei din Rio de Janeiro, suntem numiţi cariocas. Ei, acest pamflet satiric, Locuri de vizitat în Rio, a fost scris de un reporter cariocas pentru o publicaţie minunată numită Ghidul unui gringo în Brazilia.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu