A cincea fiolă, Michael Palmer

.................................................................
                             3-9

           Motivul pentru care era încă pe drumuri, suferind de manifestările sindromului sus-menţionat, era cercul pe care-l desenase pe hartă, pe o distanţă de 15 kilometri de locul în care fusese omorât Glenn.
   Înarmat cu cataloage de la producătorii de rulote şi cu imaginile lui Glenn, începuse lupta, vizitând fiecare benzinărie care se afla în acel cerc.
   Având în vedere dimensiunea rezervorului unei rulote, cea pe care o căuta trebuia să fi oprit mai mult timp într-o benzinărie. Şi încăpăţânarea trebuia adăugată la simptomele Sindromului Callahan.
   Benzinăria unde oprise acum, la cinci kilometri distanţă de autostrada din Curtisville, părea dintr-o altă lume.
   Clădirea veche, dărăpănată, din plăci prefabricate, avea acoperişul ascuţit şi o terasă pe care tronau două balansoare. Firma de deasupra uşii era pictată de mână, dar se decolorase şi se scorojise. În faţă era o singură pompă, antică.
   Ben s-a gândit că era bine că pompa se afla la o oarecare distanţă de terasa pe care stătea un bărbat, probabil, Schyler Gaines, tolănit în balansoar şi fumând pipă. Cu salopetă largă şi demodată, cămaşă în carouri, şapcă Caterpillar murdară şi o barbă sură, omul părea teleportat din Li’l Abner.
   Ben a parcat maşina nu departe de terasă şi s-a îndreptat spre patron care, deşi se uita cu interes la el, nu spunea nimic. Fumul din la pipa lui mirosea a cireşe.
   - Bună ziua, l-a salutat Ben în timp ce urca treptele terasei, spijinindu-se de bara de lemn care părea destul de şubredă.
   Gaines a scos din buzunar ceasul de aur cu lanţ şi a studiat ecranul.
   - Cred că poţi să spui şi aşa, a răspuns bărbatul, exact pe tonul pe care se aşteptase Ben să vorbească.
   - Mă numesc Callahan, Ben Callahan. Sunt detectiv particular în Chicago şi caut un bărbat care a fost lovit mortal pe autostrada 70, mai la sud.
   - A fost lovit mortal şi încă-l mai căutaţi?
   - Mda, trebuie să o iau de la capăt. De fapt, încerc să adun informaţii despre el. Nu ştie nimeni cum îl chema, cu atât mai puţin ce făcea pe autostrada 70 la ora trei dimineaţa.
   - Un camion Peterbilt 387 l-a lovit rău de tot - frontal. Camion mare, cu cabină de dormit şi acoperişul bombat.
   - Ştiţi camionul?
   - Se opreşte aici să se alimenteze din când în când. În spate am o pompă de motorină. Costă cu zece cenţi mai puţin decât la benzinăriile din intersecţie. Când faci plinul de sute de litri se adună. Pe şofer îl cheamă Eddie.
   - Eddie Coombs. Am vorbit cu el. Încă nu şi-a revenit după cele întâmplate.
   - Păi da. O nenorocire. Camionul are un motor de 600 de cai-putere. Pustiu’ lovit nici măcar n-a apucat să-şi dea seama ce se întâmplă.
   Ben începuse să creadă că a venit aici degeaba. Ce putea afla de la acest personaj laconic? De ce acceptase cazul lui Alice Gustafson?
   Gaines continua să se legene în balansoar şi să pufăie. S-a uitat în grabă peste imaginile pe care i le-a arătat Ben şi apoi i le-a dat înapoi.
   - Nu l-am văzut în viaţa mea.
   - Nici nu credeam altceva, a zis Ben. Aveţi Cola rece?
   - Mda. Dar nu avem gheaţă la ea.
   - Înţeleg.
   Ben şi-a şters transpiraţia de pe frunte cu podul palmei.
   - Cutiile de Cola sunt în frigider. Lasă un dolar pe tejghea. Mi-e prea bine aici ca să mă ridic.
   Cola, rece cum promisese bărbatul din balansoar, i-a mai alungat disperarea. A lăsat o bancnotă de cinci dolari lângă casa de marcat, a luat imaginile lui Madam Sonja şi s-a dus spre maşină. Oare Alice Gustafson avea să accepte o justificare de genul: „Păi ştiţi, am încercat?” Puţine şanse.
   Probabil avea să-i ceară banii înapoi.
   „Începe cu ce ştii”.
   Ben a deschis portiera, a luat cataloagele şi listele cu producători de rulote şi s-a întors la Gaines.
   - Domnule Gaines, eu mai caut şi o rulotă, l-a informat el.
   - O ce ?
   - O casă mobilă. Probabil că a trecut prin această zonă în perioada când a fost omorât băiatul. Poate că venea de undeva din nord. Una foarte mare, gri sau argintie, cu nişte desene maro. Am aici nişte broşuri cu modele asemănătoare.
   - Un Winnebago Adventurer de 12 metri, a răspuns Gaines simplu, fără să se complice cu cataloagele lui Ben. Numere de Ohio. A oprit aici să se alimenteze. A băgat peste 300 de litri.
   Ben a simţit cum inima începe să-i bată mai tare.
   - Mai ţineţi minte şi altceva?
   - Nimic mai mult. Cuplul cu rulota nu păreau genul... vreau să zic genul de oameni care merg cu din astea.
   - Cum aşa?
   - Erau prea tineri, nu arătau ca nişte provinciali şi se mişcau mai rapid decât cei care merg cu rulota. Au cumpărat trei sandviciuri şi trei pungi de chipsuri, deşi eu nu am văzut şi alt pasager.
   - Îi puteţi descrie?
   - Eu ţin minte maşinile şi camioanele, nu oamenii. Ea era destul de arătoasă. Asta ţin minte. Fund frumos. Scuze pentru asta. Oi fi eu bătrân, dar nu sunt mort.
   - Este absolut normal, domnule Gaines. Vă mai amintiţi ceva legat de rulotă sau de acel cuplu?
   - Am observat asta când au plecat; rulota nu avea geamuri în spate, aşa cum vedeţi şi în cataloage.
   - Nu avea geamuri. Sunteţi sigur ?
   - Dacă am zis aşa, înseamnă că aşa este. De ce mă întrebi ? Ai de-a face cu oameni care mint ?
   - Mda, am de-a face şi cu din ăştia.

            Ben simţea cum îi zvâcnea pulsul până în vârful degetelor.
   Poate toată povestea cu Adventurer era o pistă falsă, dar el simţea din toată fiinţa că asta era maşina pe care o descrisese Juanita Ramirez. Se gândea deja cum să folosească cele câteva informaţii pe care le obţinuse.
   Câţi oameni din Ohio ar fi cumpărat o rulotă Winnebago de 12 metri? Cât de departe putea ajunge acest monstru cu 300 de litri de combustibil?
   Aceste întrebări nu erau mare lucru, dar după o săptămână de frustrare abjectă, în Sahara apăruseră primii palmieri.
   - Domnule Gaines, a spus Ben. Mi-aţi fost de mare ajutor. Vă mai aduceţi aminte şi altceva ? Orice.
   - Nu. Poate...
   - Da ?
   - Poate aţi avea nevoie de numărul de înmatriculare ?
   - Poftim ?
   - Au plătit pentru combustibil şi pentru mâncare cu o carte de credit, Visa, dacă nu mă înşel. M-am ars odată cu un camionagiu care a plătit cu o carte de credit furată şi de atunci îmi notez numărul de înmatriculare pe chitanţa de plată.
   - Şi mai aveţi chitanţa ?
   - Bineînţeles, a răspuns Gaines. N-aş fi un om de afaceri prea grozav dacă nu aş păstra-o.

                                          CAPITOLUL 7

            Oare cel mai curajos şi cel mai înţelept suflet nu va fi ultimul pe care să-l perturbe sau să-l deranjeze influenţele exterioare?
    PLATON, Republica, Cartea a II-a

             Timpul este un concept flexibil în Rio. Cu excepţia întâlnirilor de afaceri, a celor de o importanţă majoră, o întârziere de jumătate de oră înseamnă să fii la timp.
   - Ce frumos, a şoptit Natalie zâmbind după ce a citit această descriere în revista Varig.
   Dacă exista cineva care avea nevoie să petreacă opt zile într-un oraş în care o întârziere de o jumătate de oră înseamnă să fii la timp, acel cineva era Natalie. Imagini cu ea dansând cu un străin într-un club de salsa sau plimbându-se pe faleza de la Copacabana au asaltat-o încă de când Doug Berenger a rugat-o să-i ţină locul şi să-i prezinte lucrarea la Congresul Internaţional pe Probleme de Transplant. Acum toate aceste fantezii se puteau materializa.
   Un timp a răsfoit revista Air Shopper şi îşi făcuse o listă de cadouri pentru Hermina, Jenny şi câţiva prieteni apropiaţi.
   Pentru mama ei şi pentru prietene, ar fi vrut să cumpere bijuterii din legendarele pietre preţioase şi semipreţioase din Brazilia; pentru Jenny şi Terry, semne de carte din piatră de agată şlefuită; pentru Doug poate o copie miniaturală a statuii lui Iisus Mântuitorul.
   A închis ghidul turistic şi s-a uitat pe hubloul avionului, încercând să vadă oraşul printre norii deşi. Era deja noapte şi chiar după cincisprezece ore de zbor, nu era foarte obosită.
   Diferenţa de fus orar era de două ore şi, datorită confortului de la clasa business, se odihnise bine. Agentul de vânzări de echipamente grele de lângă ea, căsătorit, un veteran al zborurilor, încercase de mai multe ori să lege o conversaţie, dar de fiecare dată fusese refuzat politicos. În final, se retrăsese şi se concentrase asupra lecturii unui roman de Grisham, pe care se părea că avea să-l termine până la aterizare.
   Din cauza traficului aviatic intens, avionul lor a făcut ture deasupra Aeroportului Antonio Carlos Jobim aproape o oră.
   Dintre toţi pasagerii, Natalie părea să fie singura pe care nu o deranja întârzierea. După câteva pahare de Merlot, a început să mediteze la denumirea aeroportului... Ce alt oraş din lume putea să-şi numească aeroportul în cinstea unui compozitor - mai ales a unui compozitor de jazz ?
   „...the girl from Ipanema goes walking...“
   Natalie s-a asigurat că documentele ei de călătorie erau în ordine şi încerca să decidă ce să facă: să deschidă laptopul sau să închidă ochii, când avionul s-a lăsat pe partea dreaptă şi a luat-o brusc în jos. A simţit că urmează aterizarea.
   Peste câteva clipe, personalul îi anunţa pe pasageri, în engleză şi portugheză, că avionul va ateriza. S-a concentrat pe portugheză, după nouă zile de studii, casete audio şi conversaţii mult prea lungi cu Hermina. Existau destule deosebiri între portugheza vorbită în Brazilia şi cea din Capul Verde, dar Natalie avea ureche muzicală şi reuşise să facă progrese mari într-un timp scurt.
   Opt zile în Rio. Întotdeauna susţinuse că o viaţă frumoasă este cea mai bună răzbunare. Poate că trebuia să le trimită scrisori de mulţumire lui Cliff Renfro şi decanului Goldenberg.
   Au aterizat fără probleme, iar controlul vamal a fost mult mai bine organizat decât se aştepta după experienţa din Sao Paulo. Citise în ghidul turistic că iarna temperaturile erau cuprinse între 12° şi 15°C şi că era mai bine să cumpere un voucher de taxi din aeroport. A îmbrăcat o jachetă subţire de piele şi a intrat în terminalul principal. În momentul în care lua restul şi punea voucherul în geantă, a simţit că ameţeşte.
   Senzaţia era neplăcută, dar s-a gândit că de vină era zborul lung şi vinul.
   La ieşirea din aeroport, aerul era răcoros şi parfumat, în ciuda traficului îngrozitor. Aeroportul Jobim se afla la 30 de kilometri la nord de Rio. Deşi era nerăbdătoare să cunoască acest oraş miraculos, de-abia aştepta să urce într-un taxi şi să ajungă la hotel. Susţinerea lucrării era programată peste două zile, aşa că avea suficient timp să se odihnească. De altfel, ghidul preciza că viaţa de noapte în Rio începea spre dimineaţă. După câteva ore de somn, era gata să iasă şi să guste din plăcerile oferite de acest oraş.
   Alesese deja rochia pe care avea să o poarte în acea seară, una roşie, din cele trei pe care le adusese cu ea. Nu intenţiona să se comporte prosteşte într-un oraş care pedepsea un comportament neadecvat, dar era o fire aventuroasă şi adora dansul, mai ales pe acordurile muzicii latino. Recepţionerul hotelului putea să-i recomande un local sigur şi bun.
   La ghişeul pentru taxiuri, funcţionarul i-a luat geanta, i-a verificat voucherul şi a direcţionat-o spre un taxi galben marcat cu o dungă albastră.
   Când Natalie s-a urcat în maşină, ameţeala s-a intensificat.
   - Hotelul Inter-Continental Rio, i-a cerut ea şoferului cu o voce stinsă.
   Şoferul, un tânăr cu pielea de culoare închisă, de vreo treizeci de ani, s-a întors spre ea şi i-a zâmbit, fără să zică nimic.
   Natalie încerca să se concentreze pentru a-i vedea mai bine faţa, dar nu a remarcat nimic deosebit. Călătoria spre oraş a fost învăluită într-o ceaţă totală. De câteva ori a fost pe punctul de a vomita. Mai devreme decât se aştepta, şoferul a ieşit de pe autostradă.
   În câteva clipe, se aflau într-o zonă foarte săracă, murdară şi prost iluminată.

               Din cauza adrenalinei, Natalie a simţit că ceaţa începe să se risipească.
   - Unde mă duceţi ? a întrebat ea în portugheză.
   - Aţi spus la Inter-Continental, a răspuns şoferul. Asta e o scurtătură.
   - Nu vreau niciun fel de scurtătură. Vreau să intrăm din nou pe autostradă, i-a cerut ea pe un ton autoritar, realizând că a stâlcit câteva cuvinte.
   - Eşti o femeie tare frumoasă, a mârâit şoferul peste umăr într-o engleză decentă.
   - Du-mă chiar acum înapoi pe autostradă, a strigat Natalie.
   - Foarte frumoasă.
   Bărbatul a accelerat. Peisajul devenea din ce în ce mai dezolant. Felinarele erau sparte, iar casele erau dărăpănate.
   Pe stradă era pustiu şi din când în când zărea câte o umbră prelingându-se pe lângă ziduri.
   Natalie s-a uitat la licenţa şoferului de taxi. Era întuneric şi nu reuşea să citească nimic. Şi dacă ar fi reuşit? Lucrurile erau destul de grave. A făcut un inventar al poşetei sale. Ce putea fi folosit ca armă? Din cauza măsurilor de securitate din aeroport, nimic.
   - Lua-te-ar naiba! a ţipat Natalie, lovind cu putere în plexiglasul care izola cabina şoferului de bancheta din spate. Du-mă înapoi pe autostradă!
   - Clienţii de la Casa Dragostei te vor adora. Vei fi foarte fericită acolo... Foarte fericită...
   Cuvintele îi răsunau în cap cu putere şi apoi se dizolvau.
   Începuse să intre în panică. Mai mult decât atât, ceaţa, care nu dispăruse de tot, începuse să o învăluie din nou. S-a uitat pe geam la străzile urâte şi a estimat că maşina se deplasa cu o viteză de vreo 50-60 de kilometri pe oră. Să sară din maşină, să se rostogolească şi apoi să se ridice şi să fugă?
   Dacă reuşea să se ridice, dacă picioarele aveau să mai fie întregi, ar fi putut alerga fără ca cineva să o ajungă din urmă.
   Perspectiva de a ajunge o prostituată dependentă de droguri într-un bordel murdar a convins-o că merita să încerce să scape. A scos din geantă portofelul şi paşaportul şi le-a băgat în buzunarul de la geacă.
   - Bani, i-a strigat ea şoferului. Îţi dau bani dacă mă laşi să ies din maşină. Trei mii de reali. Am la mine trei mii de reali! Doar lasă-mă să plec!
   S-a mutat spre uşa din dreapta, punând mâna pe mâner şi vizualizând cum trebuia să-şi ţină corpul în cădere. Când vedea bine, când vederea i se înceţoşa. A scuturat din cap încercând să-şi limpezească mintea.
   Trebuia să sară în acel moment.
   Dar chiar atunci, maşina a frânat brusc şi s-a oprit, iar portiera din spate a fost deschisă cu putere de doi bărbaţi care purtau cagule negre pe faţă. Înainte ca ea să poată reacţiona în vreun fel, a fost trasă afară din maşină şi trântită la pământ cu faţa în jos. Taxiul a demarat în trombă şi a dispărut.

           A simţit înţepătura unui ac la baza gâtului şi în scurt timp conţinutul seringii a început să se răspândească în toţi muşchi.
   „Un drog, se gândea ea, un drog paralizant, probabil heroină”.
   Deşi se găsea într-o situaţie extremă, era neobişnuit de lucidă - hotărâse că nu avea să se lase învinsă fără o luptă aprigă. Cei doi au prins-o de braţe şi au târât-o pe o alee întunecată şi urât mirositoare.
   A strigat după ajutor, dar şi-a dat seama că într-un asemenea cartier ţipetele erau la ordinea zilei şi nimeni nu voia să intervină. S-a încordat şi a început să se zbată, încercând să se elibereze din strânsoare.
   Unul dintre bărbaţi i-a dat drumul şi atunci, cu toată puterea, l-a lovit cu pumnul, drept între picioare. Înainte ca vreunul dintre bărbaţi să poată reacţiona, s-a ridicat în picioare, l-a lovit pe celălalt în faţă şi a luat-o la fugă.
   Alerga pe aleea întunecată, iar în faţă vedea două rânduri de case, cu două sau trei etaje. În partea dreaptă, la câteva sute de metri a văzut o lumină.
   În spatele ei, l-a auzit pe unul dintre atacatori strigând în portugheză:
   - Am un pistol. Opreşte-te sau trag!
   În acel moment, Natalie s-a împiedicat de un morman de gunoi, cutii şi butoaie de metal, aşezate lângă un gard.
— Opreşte-te! a avertizat-o încă o dată atacatorul.
   Natalie a escaladat mormanul de gunoi şi se pregătea să se urce pe gard când a auzit un foc de armă. S-a prins cu mâinile de bara de lemn de sus şi şi-a petrecut un picior peste gard.
   S-au mai auzit încă două focuri, la un interval de câteva secunde.
   A simţit o durere înfiorătoare în umărul drept, după care a căzut de pe gard.
   Înnebunită de durere şi încercând să tragă cât mai mult aer în piept, Natalie şi-a dat seama că fusese împuşcată de două ori.
   A făcut un ultim efort, dar s-a prăbuşit pe spate, peste mormanul de gunoi.

                                         CAPITOLUL 8

          Şi cine e cel mai capabil să facă bine pentru prieteni si rău pentru duşmani pe timp de boală?
   Doctorul.
   PLATON, Republica, Cartea I

   Yaounde era cu câteva grade la nord de ecuator.
   Joe Anson nu suportase niciodată căldura şi umiditatea din Camerun, dar în această zi, înainte cu doar câteva săptămâni de începerea sezonului ploios, căldura era insuportabilă.
   Unităţile de aer condiţionat din spital duceau o luptă pierdută; în clădire se simţea mirosul puternic al bolii; erau muşte peste tot; dar cel mai cumplit era aerul pe care Anson nu îl mai putea respira.
   Singura sursă de bucurie din această zi era Marielle, care reacţiona surpinzător de bine la tratamentul clandestin cu Sarah-9. Se ridicase din pat, se aşezase pe un scăunel de lângă pat şi putea să bea şi să mănânce. Medicamentul era de-a dreptul miraculos, după cum sperase de la bun început.
   Probabil a doua zi microbuzul Centrului Whitestone avea să le transporte pe Marielle şi pe mama ei înapoi în sat, cu nişte orez şi suficiente provizii ca satul să supravieţuiască până la începutul sezonului de ploi. După ploi, malnutriţia şi boala aveau să atace din nou.
   - Bine, scumpa mea, a spus Anson, punând stetoscopul pe spatele fetiţei, inspiră, expiră... Eşti foarte bine. S-ar putea ca mâine să pleci acasă.
   Copila s-a întors şi l-a luat de gât.
  - Te iubesc, doctor Joe, a zis micuţa. Te iubesc, te iubesc, te iubesc.
   - Şi eu te iubesc, scumpo.
   Aceste cuvinte l-au emoţionat profund pe Anson. I-a dat Mariellei o carte de copii cu ilustraţii şi a plecat de lângă patul ei îndreptându-se spre micul birou pe care îl împărţea cu doctorii de gardă.
   Ce avea să se întâmple cu el? Ce trebuia să facă? După treizeci de secunde, a simţit că nu mai are aer şi a folosit radioul cu două frecvenţe pentru a chema ajutor.
   - Sunt Claudine, doctore, a spus asistenta. Unde sunteţi?
   - În biroul doctorilor... În spital.
   - Aveţi nevoie de oxigen ?
   - Da.
   - Într-un minut sunt acolo.
   Claudine a ajuns într-o jumătate de minut, alergând şi trăgând după ea recipientul de 650 de litri de gaz preţios. Era o femeie înaltă, aproape de cincizeci de ani, cu o ţinută imperială, ochi calzi şi o piele frumoasă, netedă, de culoare închisă. Lucra la spital chiar de la începuturi.
   - Nu lucrai noaptea? a întrebat Anson după ce reuşise să-şi pună masca pe faţă.
   - Respiraţi, a zis ea. Eu... una dintre asistente s-a îmbolnăvit şi îi ţin locul.
   Anson nu a remarcat privirea ei îngrijorată. A scos dintr-un sertar un inhalator cu cortizon, a tras aer adânc în piept de două ori şi apoi a luat un medicament cu efect bronhodilator.
   - Mă bucur să te văd, a spus el.
   - Vă simţiţi mai bine ?
   - Umiditatea îmi îngreunează respiraţia.
  - Până când încep ploile umiditatea va fi în creştere continuă.
   - Atunci îmi va fi din ce în ce mai rău. Umiditate de 100%. Nu ştiu cum voi face faţă.
   Faţa asistentei trăda o îngrijorare crescândă.
   - Vă veţi face bine, a spus ea în încercarea disperată de a fi optimistă.
   - Bineînţeles, Claudine.
  - Astăzi luaţi prânzul cu doctorul St. Pierre. Vreţi să anulez ?
   - Nu, nu. Doar ştii că nu am obiceiul de a contramanda întâlnirile.

            Anson, cândva un iresponsabil, devenise un om al disciplinei şi al tabieturilor. În fiecare  miercuri la prânz, dar în fiecare miercuri, lua masa cu doctorul St. Pierre în cantina spitalului.
   El mânca o cremă de scoici şi o salată verde, bea o sticlă de bere Guinesss Cameroun, făcută în Yaounde, şi încheia masa cu o porţie de îngheţată de ciocolată.
   La masă discutau amical despre afacerile spitalului, despre clinică, mersul experienţelor în laborator, cercetările legate de Sarah-9 şi, în ultimii ani, despre starea sănătăţii lui.
   - Îmi cer scuze, doctore, a spus Claudine, dar aveţi probleme cu respiraţia de mai mult timp.
   - Simptomele mele... nu pot fi prevăzute.
   - Şi nu vă mai pot ajuta cu nimic ?
  - Iau atâtea .. sunt buimăcit cam tot timpul.
  - Vă rog să vă relaxaţi şi să respiraţi. Cred că ar fi bine să o chem pe doctorul St. Pierre sau să vă aduc un respirator.
   Anson i-a făcut semn cu mâna să aştepte. Asistenta s-a îndepărtat câţiva paşi, dar îl urmărea în continuare. Fără să o vadă Anson, a băgat mâna în buzunarul uniformei şi a pipăit nervoasă seringa cu lichid transparent.
   „Exact 1,4 mililitri, nici mai mult, nici mai puţin“.
   Astea erau instrucţiunile.
   „Exact 1,4...“

           Prânzul era fixat pentru ora 12, dar când Anson îşi revenise şi nu mai avea nevoie de masca de oxigen, era deja 12 şi un sfert.
   În cantină se afla doar St. Pierre, care stătea la una dintre mesele mici. Mânca un sandvici cu ton, bea ceai rece dintr-un pahar înalt şi se uita prin registrul de contabilitate. Era îmbrăcată într-o pereche de pantaloni scurţi de culoare kaki şi un tricou alb, multat pe sânii plini.
   Pentru câteva momente, Anson a respirat mai uşor. În toţi aceşti ani, simţise de multe ori că relaţia lor era pe punctul de a se transforma în ceva mai mult decât o simplă prietenie, dar deocamdată nu se întâmplase nimic.
   S-a aşezat la masă şi, peste câteva clipe, bucătarul i-a adus mâncarea, un semn că ajutase foarte mulţi oameni din spital.
   - Niciodată nu voi înţelege, a început el, cum reuşeşti să arăţi atât de proaspătă pe o umiditate ca aceasta.
   - Presupun că şi tu ai arăta mai proaspăt dacă ai inspira şi altceva decât oxigen de 80%.
   - Am reuşit să lucrez o tură întreagă.
   - Mi-e teamă că asta nu va dura prea mult.
   - Cine ştie? Plămânii se adaptează la diverse condiţii.
   - Nu şi atunci când ai fibroză pulmonară, Joseph, şi tu ştii asta la fel de bine ca şi mine.
   Anson a început să mănânce salată şi, după cum îi era obiceiul, a băut câteva înghiţituri mari de bere direct din sticlă.
   „Elizabeth are dreptate, se gândea el. Întotdeauna are dreptate în privinţa asta. Dar...“
   - Nu este momentul potrivit pentru un transplant. Se apropie musonii. Munca în laborator merge foarte bine. Am atâta lucru...
   - Rişti să faci, în orice clipă, un stop cardiac sau un atac cerebral.
   Femeia s-a întins peste masă şi a pus mâna peste a lui. Nu rămânea nici o îndoială că era îngrijorată atât în calitate de medic, dar şi la nivel personal.
   - Joseph, ai făcut atâtea, pentru foarte mulţi oameni. Nu vreau să păţeşti ceva. Respiri din ce în ce mai greu şi lucrurile par a se înrăutăţi. Dacă mai aştepţi, s-ar putea ca orice fel de operaţie să fie mai riscantă.
   - Probabil ai dreptate.
   - Recuperarea după operaţie va fi mult mai scurtă decât crezi tu. Doctorii cu care lucrez sunt unii dintre cei mai buni chirurgi de transplant din lume. Vor face totul ca tu să ai parte de cea mai bună îngrjire.
   Anson a băut toată berea, sperând să găsească suficiente argumente pentru a o convinge pe Elizabeth că nu avea nevoie de un transplant şi că momentul nu era cel mai potrivit.
   - Am avut câteva zile foarte bune, una după alta, a spus el.
   - Te implor să fii sincer cu tine însuţi. Chiar dacă ai lucrat o zi întreagă fără să ai nevoie de un respirator, nu înseamnă că eşti bine. Uită-te la tine. Eşti un intelectual, un om cu studii de specialitate, dar nu reuşeşti să mai vorbeşti pentru că nu ai suficient aer în plămâni. I-a atins din nou mâinile. Joseph, ascultă-mă. Doctorii de la Whitestone au găsit un donator, care se potriveşte cu tine sută la sută.  Joseph, e o potrivire de ţesuturi perfectă. Am căutat în toată lumea. Cred că nici nu va fi nevoie de un tratament antirespingere. Asta înseamnă că nu vor exista efecte secundare. Vei putea reveni aici în foarte scurt timp.
   Anson o urmărea cu atenţie.
   Era prima dată când auzea că a fost identificat un donator, mai mult decât atât, un donator perfect. Elizabeth şi cei cu care se consultase ridicaseră miza în acest joc cu riscuri mult prea mari.
   - De când ai început să cauţi un donator?
   - De când ţi-am făcut analizele şi am descoperit că ai un profil neobişnuit şi foarte rar.
   Anson s-a lăsat pe spate, dând din cap.
   - Şi unde se află donatorul?
   - Amritsar, India. Este un stat Punjab, la nord-vest de Delhi. Un bărbat dintr-un spital de acolo e ţinut în viaţă numai de maşini. Moarte cerebrală cauzată de o hemoragie cerebrală masivă. Spitalul voia să înceapă recoltarea organelor, dar noi i-am convins să mai aştepte puţin.
   Anson s-a ridicat în picioare şi a început să se plimbe prin cameră. Spaţiul îngust îi îngreuna respiraţia, dar el dădea vina pe umiditatea sporită.
   - Nu pot să fac asta, a spus el pe un ton ferm. Pur şi simplu nu pot. Am mult de lucru aici şi trebuie să o anunţ pe Sarah... şi... şi...
   - Te rog, Joseph, a spus St. Pierre răspicat. Te rog, opreşte-te! Dacă nu eşti gata să faci pasul, atunci asta este. Du-te sus şi odihneşte-te vreo oră sau două. O să-ţi ţin eu locul în spital.
   - Bine, a spus Anson, cu o voce de copil. Mă bucur că nu eşti supărată pe mine.
   - Sunt îngrijorată, Joseph, pentru tine şi pentru proiectul nostru, dar nu sunt supărată. Lasă-mă să-l chem pe gardian ca să te însoţească până în camera ta. Vrei să aduc un scaun cu rotile?
   - Nu! a ţipat Anson, dar când s-a întors, a simţit un val de slăbiciune; era complet epuizat. De fapt, s-ar putea să ai dreptate. Scaunul cu rotile nu e o idee atât de rea, a capitulat el.

           Până când a venit gardianul în sala de mese şi l-a ajutat să se aşeze în scaunul cu rotile, Anson era extenuat şi nu mai putea respira aproape deloc, încerca din răsputeri să tragă aer în piept, dar plămânii lui refuzau să mai facă vreun efort.
   A încercat să vorbească, să ceară ajutor, dar nu mai putea articula niciun cuvânt.
   Camera se rotea cu el în timp ce gardianul împingea scaunul cu rotile afară din cantină spre apartamentele personalului. După câteva minute, nu mai putea respira.
   Totul în jurul său a fost învăluit în ceaţă, iar apoi s-a lăsat întunericul. Şi-a pierdut cunoştinţa şi a alunecat din scaunul cu rotile, lovindu-se cu faţa de pavaj.
   Gardianul, un om înalt cu braţe vânjoase, l-a ridicat pe Anson ca pe o păpuşă din cârpe şi a luat-o la fugă spre spital, strigând după ajutor.
   În câteva secunde, era întins pe masa din camera de urgenţe. Claudine a adus toate dispozitivele pentru resuscitarea de urgenţă, iar St. Pierre, care nu-şi pierdea stăpânirea de sine niciodată, a cerut o monitorizare cardiacă permanentă, un cateter urinar şi perfuzii intravenoase.
   I-a ridicat bărbia lui Anson şi a început să-i ventileze plămânii cu ajutorul unui balon şi a unei măşti.
   Unul dintre rezidenţii din Yaounde s-a oferit să-i ia locul, dar St. Pierre a refuzat.
   - Oricât de bine te-ai pricepe, Daniel, a spus Elizabeth, întotdeauna voi avea mai multă încredere în tehnicile mele. Fără omul ăsta, suntem cu toţii pierduţi. Verifică pulsul la artera femurală. Claudine, pregăteşte-te să-l intubăm. Vreau un tub de 7,5. Verifică-l înainte să nu fie perforat.
   Între cele două femei a avut loc un schimb de priviri, neobservat de cei prezenţi.
   - Are încă puls a spus rezidentul. E slab, de 120.
   - Ajută la setarea monitorului şi vezi dacă obţii presiunea sângelui.
   St. Pierre s-a concentrat din nou asupra lui Anson căruia îi revenise culoarea în obraji, deşi avea pulsul foarte slab.
   Claudine a umflat balonul folosit pentru fixarea tubului în trahee şi a constatat că era intact. St. Pierre, calmă, ca şi cum ar fi ales fructe la taraba din piaţă, s-a dus la căpătâiul bolnavului, i-a cerut rezidentului să-i ţină capul nemişcat, i-a pus lui Anson lamela iluminată a laringoscopului pe limbă şi, în doar câteva secunde, i-a introdus tubul printre corzile vocale. Aerul din seringă a umflat balonul şi a fixat tubul pe loc.
   St. Pierre a detaşat masca de punga inspiratorie şi a înlocuit-o cu un adaptor, până când tubul avea să fi bine fixat şi conectat la aparatul special. Şase oameni lucrau cot la cot, în linişte, iar aerul devenise insuportabil de cald şi de umed.
   Numai St. Pierre nu dădea niciun semn că ar fi deranjată de căldură, deşi îşi scosese ochelarii şi îi ştersese de halat.
   Semnele vitale ale lui Anson erau mai bune, dar toată lumea continua să lucreze fără sa scoată un zgomot. După câteva minute, cu un efort vizibil, Anson a deschis ochii.
   St. Pierre le-a mulţumit tuturor, asistentelor şi surorilor medicale, şi i-a rugat pe toţi să iasă din salon. Apoi s-a aplecat peste masă şi s-a apropiat de faţa lui Anson.
   - Ia-o uşor, Joseph, a şoptit Elizabeth. Căldura şi umiditatea te-au doborât. Tocmai ai suferit un stop respirator. Mă înţelegi ? Nu da din cap dacă înţelegi. Doar strânge-mi mâna. Bine. Ştiu că tubul te deranjează. O să-ţi dau imediat nişte sedative. Cât timp eşti intubat, riscul unui accident e redus considerabil.
   - Te rog, Joseph, te rog să mă asculţi. Dacă asta se întâmpla în apartamentul tău, nu aveam cum să ajungem la timp. Avem nevoie de tine. Eu am nevoie de tine. Sarah-9 de asemenea. Lumea întreagă are nevoie de tine. Nu mai poţi trece printr-o nouă criză. Te rog din suflet să accepţi transplantul.
   Încet, apoi puţin mai tare, Anson i-a strâns mâna.
  - Bine, Joseph, a spus ea, sărutându-l pe frunte, apoi pe obraz, îţi mulţumesc mult. Ne vom mişca foarte repede. Înţelegi ce spun ? Whitestone are un avion privat cu care te va transporta de urgenţă în India. Acum e în Capetown. O să vin cu tine. Vei fi sedat şi ventilat pe toată durata călătoriei. E absolut necesar. Toate problemele tale se vor termina şi în scurt timp vei reveni aici pentru a lucra şi pentru a uşura soarta omenirii. Te întreb încă o dată dacă înţelegi tot ce spun eu. Bine, Joseph, mă duc să dau un telefon. În curând va trebui să mergem la Yaounde, la aeroport, pentru a lua avionul.
   St. Pierre i-a cerut echipei să aibă grijă de Anson până când ea făcea aranjamentele de rigoare pentru transportul spre aeroportul din Yaounde şi pentru zborul spre Amritsar International.
   Când Claudine a vrut să preia comanda, St. Pierre i-a făcut semn cu capul să iasă din salon.
   - Era cât pe ce să-l omori! a ţipat ea înainte ca asistenta să poată spune ceva.
 
           Claudine s-a făcut roşie de furie. Elizabeth St. Pierre, născută în Yaounde, era o persoană pe care o respecta foarte mult. Se cunoşteau de mulţi ani.
   Acestea erau singurele motive pentru care a acceptat să pună un amestec de tranchilizante şi depresante respiratorii în berea doctorului Anson.
   - Nu am ce să-mi reproşez, s-a apărat Claudine. Mi-aţispus să pun 1,4 mililitri în sticlă şi exact asta am făcut.
   St. Pierre era furibundă.
   - Minţi! a răspuns ea. Am vrut să-i provoc un mic atac respirator, ca să-l fac să înţeleagă necesitatea operaţiei până când nu este prea târziu, atât timp cât avem un donator perfect. Am calculat în funcţie de greutatea şi de nivelul de oxigen din sângele lui. Dacă i-ai fi administrat doza corectă, aşa ceva nu s-ar fi întâmplat!
   - Dar astăzi este foarte cald şi umed şi...
   - Imaginează-ţi că ar fi făcut criza cinci minute mai târziu, după ce intra în cameră. Dacă el nu era în stare să cheme ajutor, acum ar fost deja mort şi noi am fi pierdut unul dintre cei mai mari oameni din lumea asta. Este clar că ai greşit doza! Recunoaşte!
   - Doamna doctor, nu pot să recunosc ce nu am făcut...
   - În cazul ăsta, fă-ţi bagajele şi pleacă de aici până la ora două. Voi ruga un gardian să te ducă cu maşina până la Yaounde. Dacă vrei să-ţi scriu o recomandare bună, fă tot posibilul ca nimeni să nu afle ce s-a petrecut astăzi aici.
   Fără să aştepte un răspuns, St. Pierre s-a întors şi s-a îndreptat spre biroul ei pentru a da un telefon. Din nou, a răspuns un bărbat pe nume Laertes.
   - Este momentul să acţionăm, a zis ea în engleză. Pune echipa în mişcare. Dacă e vorba de o compatibilitate perfectă. Ar trebui să fie pe picioare şi să lucreze pentru noi cât timp va fi nevoie. Am ajuns atât de departe.
   - În ordine.
   - Donatorul a fost declarat în moarte cerebrală?
   - Îţi pasă, Aspasia?
   - Nu, a răspuns St. Pierre fără ezitare. Nu-mi pasă.

                                         CAPITOLUL 9

          Şi, din păstrător al legii, s-a transformat în cel care o încalcă.
   PLATON, Republica, Cartea a VII-a

           -  Hai să clarificăm lucrurile, domnule Callahan. Sursa dumitale de informaţii este un bătrân care are o benzinărie şi pe care l-ai găsit cu ajutorul unei ghicitoare care te-a încurajat să nu te dai bătut?
   - Hm... cam aşa stau lucrurile, da.
   - Şi dumneata crezi tot ce a spus acest bătrân?
   - Da. Sunt convins că rulota pe care a descris-o este cea pe care o căutăm.
   - Şi ghicitoarea cu semnele zodiacale tatuate pe frunte?
   - Ştia că pisoiul meu a dispărut şi nu cred că am amintit ceva despre el.
   - Dar nu ţi-a spus unde să-l cauţi.
   - Nu, nu mi-a spus.
   - Dar l-ai găsit ?
   - Se ascundea în tufişurile din faţa casei. Cred că a mâncat atâţia şoareci şi şobolani încât nu se mai putea mişca de acolo.
   Gustafson a încercat să-şi reprime zâmbetul, nu înainte însă ca Ben să o vadă.
   - Deci, a continuat ea, după o săptămână de căutări aproape inutile în Florida, deşi nu ştim încă cine este bărbatul pe care îl căutăm sau de ce a fost supus unei operaţii de recoltare a măduvei osoase, dumneata vrei să te plătesc ca să te duci la Cincinnati?
   - Sunt doar vreo cinci sute de kilometri.
   - Într-o singură direcţie. Da, ştiu.
   Ben s-a aplecat peste masă.
   - Să nu mă spui nimănui, doctore, dar eu mă duc la Cincinnati chiar dacă nu mă plătiţi.
   Alice Gustafson s-a întins şi ea peste masă.
   - Bine, a spus ea, atunci trebuie să o iei din loc.

            Ben a parcurs drumul de la Chicago la Cincinnati destul de repede. Aproape tot drumul a ascultat un CD cu John Prine, ale cărui versuri vorbeau, de cele mai multe ori, despre viaţa privată de libertate - după gratii sau între pereţii unei vieţi. Ben iubea refrenul unui cântec de pe album, care, hotărâse el, avea să fie cântecul acelui caz, până când ceva mai bun apărea la orizont.
   Tatăl nostru, iartă-ne pentru ceea ce trebuie să facem,
   Ne iartă şi noi te vom ierta pe tine.
   Ne vom ierta unii pe alţii până ne vom învineţi,
   Apoi vom fluiera şi vom merge la pescuit în ceruri.
   Folosindu-se de informaţiile pe care i le dăduse Schyler Gaines, de un software cumpărat de pe un site pentru detectivi particulari (pe care îl putuse accesa numai după ce îşi achitase datoria la furnizorul de internet) şi de ajutorul unui amic poliţist care îi întorsese o favoare, Ben găsise destul de repede rulota Winnebago Adventurer şi pe proprietarul acesteia - Faulkner Associates, str. Laurel Way numărul 4A, Cincinnati.
   Această firmă nu apărea în cartea de telefoane a oraşului Cincinnati şi nu era de găsit nici pe internet.
   Acum conducea pe autostrada I-74, nu departe de oraşul care se întindea în faţă, încercând să-şi dea seama cum putea cineva care călătorea într-o rulotă să răpească victimele direct din stradă, să le recolteze măduvă osoasă şi după aceea să le elibereze. Nu-i trecea nimic prin minte.
   Ştia că Alice Gustafson îl plăcea şi că avea să-l plătească, dar mai ales era mulţumit că ea nu adusese în discuţie cei 500 de dolari plătiţi lui Madam Sonja pentru imaginile cu Glenn. În loc să-i arate cele două seturi diferite de imagini, Ben îi pusese în faţă doar setul cu imagini „reale“.
   Dar dacă ar fi adunat cei 500 de dolari, datoria pentru serviciile de internet, bacşişul plătit câtorva surse de informaţii din Florida, plus cazurile pe care le pierduse în ultimele două săptămâni în Chicago, reieşea că banii lui Gustafson nu acopereau toate cheltuielile.
   Dacă drumul de o mie de kilometri spre Cincinnati şi înapoi avea să fie un eşec, hotărâse să abandoneze misiunea.
   Avea să dea uitării fotografiile hidoase cu Glenn, declaraţiile Juanitei Ramirez şi pe misterioasa Madam Sonja. Controlul Traficului de Organe trebuia să-şi vadă mai departe de treabă, în timp ce el avea să urmărească din nou soţii şi soţi infideli.
   Tatăl nostru, iartă-ne pentru ceea ce trebuie să facem,
   Ne iartă şi noi te vom ierta pe tine.
   Datorită numeroaselor spaţii verzi, impresionantei săli de concerte, galeriilor de artă, universităţilor, cartierelor boeme, terenurilor de sport şi grădinii zoologice, Cincinnati i se păruse întotdeauna o bijuterie. După ce a consultat harta de pe MapQuest pe care o scosese la imprimantă, a ieşit de pe autostradă şi s-a îndreptat spre râul Ohio. Conducea de vreo opt ore şi începuse să-l doară spatele. Orice s-ar fi întâmplat pe strada Laurel Way numărul 4A, singurul lucru pe care şi-l dorea în momentul de faţă era să ajungă într-o cameră de motel şi să facă un duş.
   Pentru că ploua des şi mărunt, iar oraşul era poziţionat în sectorul estic al fusului orar, seara era foarte întunecată.
   Ghidându-se după MapQuest, a ocolit zona centrală, îndreptându-se spre malul râului Ohio, o zonă cu străzi înguste, înghesuite, cu case şi depozite dărăpănate care ar fi trebuit renovate din temelie.
   Spre deosebire de alte străzi din acest cartier, Laurel Way avea indicator. Ben a parcat în colţul străzii şi s-a uitat lung la torpedoul încuiat, gândindu-se dacă avea rost să ia cu el pistolul Smith & Wesson calibrul 38. Luase ore de tragere o singură dată şi de atunci nu mai pusese mâna pe pistol.
   Având în vedere că nu era un ţintaş grozav, spera să nu fie nevoit vreodată să-l folosească. Cu geanta din piele moale era o altă poveste. O cumpărase la preţ redus de la Marshall Field şi era burduşită cu diverse obiecte, printre care o lanternă, o rangă, o trusă de chei, o cameră de luat vederi digitală, echipament de interceptare, sfoară şi bandă izolatoare.
   Zona nu era prea circulată. Inima îi bătea tot mai tare. A pus imaginile cu Glenn în buzunarul exterior al genţii şi şi-a lăsat şapca pe ochi. A stins plafoniera din interiorul vechiului său Range Rover şi a deschis încet portiera. Era una dintre puţinele şi rarele sale investigaţii adevărate din întreaga sa carieră de detectiv particular.
   Ici şi colo, în faţa unor ateliere, depozite, garaje, din lemn, beton sau fier, era parcată câte o maşină. Clădirile erau legate de şosea prin poteci prost asfaltate, iar între ele de alei înguste. Pavajul era plin de gropi şi, de fapt, mergea mai mult prin băltoace decât pe asfalt.
   S-a furişat pe Laurel Way. Înainte de a veni aici, mersese la un dealer auto pentru a vedea un Adventurer de 13 metri.
   Era bucuros să constate că strada era mai lată decât celelalte.
   Se tot întreba cum putea o rulotă de dimensiunea unui autobuz să încapă în vreun garaj din zonă, când, deodată, a observat o construcţie din lemn mare, de vreo două etaje, foarte veche, care semăna mai mult cu un hambar. Din stradă se vedea intrarea într-un garaj cu o uşă imensă, prin care, mai mult ca sigur, ar fi încăput o rulotă. Dacă pe acea stradă exista numărul 4A, care în principiu trebuia să adăpostească o rulotă lungă de 13 metri, atunci nimerise bine. Pe undeva, pe lateral, trebuia să fie şi o uşă pentru locatari.
   Fără să ia în seamă ploaia persistentă, s-a îndreptat spre casa de la 4A. Pe lateral, se vedea un singur geam, cam la nivelul ochilor, acoperit cu un soi de draperie. Faţada casei nu avea geam sau uşă, era doar un perete din lemn, mărginit în partea de sus de un acoperiş ascuţit.
   A studiat atent strada şi s-a îndreptat spre cealaltă parte a clădirii, folosind lanterna. Pe la mijlocul peretelui a dat de o uşă din lemn, foarte rezistentă, cu un lacăt şi o clanţă care, se vedea clar, fuseseră puse recent.
   La scurt timp după ce luase decizia de a deveni detectiv particular, frecventase un curs pentru detectivi despre identificarea şi deschiderea diverselor tipuri de sisteme de închidere. Tot în preţul cursului, primise un set de lamele de plastic de diverse forme şi un set de vreo douăzeci de verigi din metal, îndoite la tot felul de unghiuri, numite Taggert Wires, după numele celui care le inventase. După terminarea cursului, făcuse practică pe toate yalele din locuinţa lui şi din casele vecinilor şi prietenilor şi, după un timp, devenise foarte bun la manipularea acestor dispozitive.
   Dar asta se întâmpla cu ani de zile în urmă.

            Furişându-se pe lângă zid, a îngenunchiat în faţa uşii şi a asculat cu stetoscopul câteva minute. Niciun sunet.
   A scos trusa Taggert Wires şi a încercat trei chei până când a auzit mecanismul cedând. A răsucit cheia la dreapta şi uşa s-a deschis. Înainte ca ochii săi să se obişnuiască cu întunericul, ştia deja.
   Adventurerul de 13 metri era acolo, întinzându-se de la un capăt la celălalt al hambarului. A intrat în garaj, a închis uşa şi s-a rugat ca inima să nu-i mai bată atât de tare. După câteva secunde, a aprins lanterna şi a plimbat fasciculul de lumină în jurul său.
   Rulota strălucitoare, cu uşa încuiată, draperiile întunecate trase, contrasta puternic cu mizeria şi harababura de acolo.
   Şi-a adus aminte de remarca lui Schyler Gaines care îi spusese că rulota nu avea geamuri în spate. Avusese dreptate.
   Deasupra rulotei se vedea tavanul, câteva bârne de susţinere, instalaţiile de aer condiţionat şi ceva ce semăna cu o antenă de satelit. În stânga lui erau mai multe rafturi pline cu perii, cârpe şi numeroase cutii cu vopsea. În partea dreapta erau aranjate soluţii de curăţenie şi accesorii auto.
   Partea dreaptă prezenta mai mult interes - zărise o scară nu prea înaltă care ducea spre ceva care arăta ca un mic birou, închis, cu două geamuri mari cu vedere spre interior.
   S-a îndreptat spre birou, încercând să alunge din minte gândul că eroii mai inteligenţi din romanele poliţiste nu ar fi venit de unii singuri într-un loc ca ăsta. Ţinând geanta de piele într-o mână, a urcat scara, uimitor de rezistentă. Prin geam vedea un birou şi un scaun, un dulap cu două compartimente, un fax, un copiator şi un calculator. Pereţii erau goi, iar biroul era încuiat.
   A stins lanterna şi a îngenunchiat din nou pe ultima treaptă, aşteptând să se liniştească şi să-i se dezmorţească braţele. Se considerase dintotdeauna o persoană aventuroasă, dar îşi dăduse seama, pe parcursul anilor, că majoritatea prietenilor săi erau mult mai curajoşi şi îşi asumau mai multe riscuri.
   Atunci, ce Dumnezeului căuta el aici?
   Yala biroului nu a rezistat în faţa asaltului trusei Taggert Wires şi, în mai puţin de un minut, se afla în interior, cu lanterna pusă pe lumină intermitentă, încercând să se convingă că această precauţie nu era, de fapt, necesară. Într-un final, a lăsat lanterna aprinsă, dar o ţinea la nivelul abdomenului. Pe birou erau câteva hârtii, însă nimic ieşit din comun sau incriminator: câteva rezultate de baseball şi note de plată pentru întreţinerea rulotei.
   Dulapul cu sertare din birou era încuiat. Ca să nu piardă timpul cu şperaclul, a luat o şurubelniţă, a vârât-o între peretele dulapului şi cele două uşi ale sale şi a deschis sertarele.
   În primul sertar nu a găsit decât decupaje cu pagini de sport vechi din Cincinnati Enquirer şi un Hustler foarte uzat. Sertarul de jos, însă, oferea un adevărat spectacol - era plin cu pistoale, revolvere, o puşcă mitralieră, plus douăsprezece cutii cu muniţie şi trei grenade de mână.
   Vreme de un minut, nu a putut să-şi desprindă privirea de la conţinutul sertarului, în timp ce începea să devină conştient de faptul că se băgase într-o chestie urâtă şi că trebuia să plece cât mai repede de acolo.
   Putea da un apel telefonic anonim la poliţie, denunţând o reţea de terorişti înarmaţi, ceea ce, în mod cert, ar fi atras atenţia. Sau putea să-l întrebe pe un prieten poliţist din Chicago ce să facă. Dar nimic din ce descoperise nu putea răspunde la întrebarea dacă această rulotă era implicată în colectarea ilicită de măduvă osoasă sau în orice altă acţiune care ar fi interesat-o pe Alice Gustafson.
   A stins lanterna şi s-a uitat pe fereastră la silueta masivă a rulotei. Se întreba dacă merita să încerce să intre în maşină.
   Probabil că era prevăzută cu un sistem de alarmă. Poate era mai bine să plece şi să revină însoţit de cineva care putea lua atitudine. Instantaneu, s-a gândit la două persoane la care putea apela în acest caz.

            Luând această decizie, s-a întors ca să părăsească biroul, dar şi-a amintit că dulapul mai avea un sertar. L-a deschis şi a aprins lanterna. Acolo erau multe facturi şi câteva pagini de pe internet scoase la imprimantă.
   Răsfoia chitaţele şi facturile când, dintr-odată, a remarcat o fotografie capsată pe o fişă de carton - o fotografie mică, de 8x8 centimetri, color, uşor neclară.
   A simţit că îi stă inima în loc.
   Era bărbatul din primul set de imagini desenate de Madam Sonja. Dintr-un maldăr de poze cu oase sfărâmate şi carne ruptă, ghicitoarea reuşise să recreeze perfect faţa tânărului.
   Pe fişa de care era capsată fotografia, cineva, un bărbat probabil, scrisese: Lonnie Durkin, Little Farm, Pugsley Hill Road, Conda, Idaho.
   A zâmbit cu amărăciune. După atâtea zile şi atâtea sute de kilometri, bărbatul pe care îl poreclise Glenn, avea un nume real şi o adresă. Iar familia lui avea să primească o veste tristă.
   A pus fotografia şi fişa de carton în buzunar şi a ieşit tiptil din birou. A coborât scara şi, la ultima treaptă, a avut un moment de ezitare, apoi s-a apropiat de rulotă şi s-a oprit în faţa portierei. Găsise deja ceea ce căuta. De ce să forţeze lucrurile?
   Impulsionat însă de descoperirea făcută, se gândea că poate reuşea să evite cumva declanşarea sistemului de alarmă, dacă exista, după care avea să fugă la maşină şi să dispară până nu venea cineva.
   A deschis uşa dinspre alee şi a pus geanta jos. S-a întors la rulotă şi a încercat, foarte atent, clanţa. Uşa s-a deschis, dar nu aşa cum sperase el. Cineva din interior a împins-o cu forţă, lovindu-l în faţă şi aruncându-l la pământ, unde a aterizat drept în fund.
   Ameţit şi orbit de lumina din interior, a văzut doar silueta luminată din spate a unui bărbat voinic, cu talia îngustă, ai cărui umeri abia încăpeau pe uşă.
   - Aveai dreptate! a strigat bărbatul cuiva din rulotă. Cineva a intrat aici!
   Izbucnind în râs, bărbatul a sărit de pe scară şi, dintr-o mişcare, l-a lovit în piept şi în maxilar. Ben, care de-abia se ridicase în genunchi, a căzut pe spate peste rafturile cu vopsea şi perii, răsturnându-le cu mult zgomot pe podeaua de beton.
   Buimac, s-a rostogolit pe-o parte, reuşind să-l vadă mai bine pe bărbatul îmbrăcat în pantaloni scurţi şi tricou negru, cu păr blond, lung până la umeri. Înainte de a avea timp să reacţioneze, a fost din nou lovit în piept. Durerea i-a cuprins coşul pieptului în momentul în care a auzit o trosnitură de os rupt.

            Durerea din piept era înfiorătoare, sângele îi curgea din nas, în gură şi pe gât. Năucit, căuta cu disperare un obiect pe care să-l folosească ca armă împotriva atacatorului sau o justificare a prezenţei lui, care ar fi putut, eventual, opri acest atac agresiv.
   În acel moment, a dat cu mâna de un spray cu vopsea, fără capac.
   - Connie, ieşi odată afară şi aprinde lumina aia! a urlat blondul, aplecându-se, înşfăcându-l pe Ben de gulerul gecii şi ridicându-l în aer ca pe o păpuşă.
   Rugându-se să mai fie vopsea în el, Ben a apucat tubul şi, în timp ce era târât, l-a lovit pe blond în faţă şi i-a pulverizat vopsea în ochi.
   Rezultatul nu s-a lăsat aşteptat.
   Vopseaua a acoperit imediat orbitele monstrului, înjurând de mama focului, agresorul s-a retras, frecându-se la ochii.
   Ben ajunsese deja la uşă când gigantul orbit s-a împiedicat şi a căzut peste treptele rulotei.
   - Dumnezeule! Vincent! s-a auzit vocea unei femei, dar Ben îşi luase geanta şi fugea, şchiopătând, pe alee, în direcţia maşinii sale parcate în capătul străzii.

                                                CAPITOLUL 10

           Nimic din ce e omenesc nu e cu adevărat important.
   PLATON, Republica, Cartea a X-a

            Primul lucru pe care Joe Anson l-a conştientizat a fost zgomotul uşor scos de aparatul de respirat, care pompa aer în plămânii lui vlăguiţi de boală. Al doilea a fost freamătul motorului de avion. Erau la mai mult de 7 000 de kilometri de Camerun şi se îndreptau spre est, la Amristar, India, unde erau aşteptaţi de o echipă de chirurgi. Chinul lui de ani de zile se apropia de sfârşit.
    Deşi tubul endotraheal era adânc băgat pe gât, nu-l deranja prea tare.
   „Probabil din cauza medicamentelor”, se gândea el, un narcotic, amestecat cu un sedativ şi cu o picătură dintr-o substanţă care provoca amnezie parţială.
   Psihofarmacologia se dezvolta într-un ritm ameţitor, fiind un fel de bombă „inteligentă” pentru armată - medicamentele puteau afecta anumite porţiuni din creier, cu o precizie din ce în ce mai mare. Oricare ar fi fost combinaţia de medicamente, funcţiona. Nu simţea că se sufocă, nu se îneca, precum pacienţii care se plângeau de efectele intubării.
   Îl încercau două sentimente contradictorii, uşurare şi tristeţe - uşurare, pentru că fibroza pulmonară nu avea să-l mai chinuie, şi tristeţe, pentru că un om a trebuit să moară ca el să aibă această şansă.
   Abia acum realiza că Elizabeth St. Pierre stătea liniştită lângă el, strângându-i mâinile într-ale ei. A întors capul spre ea, făcându-i semn că ştie unde se află. Expresia de pe faţa ei era mai liniştită ca niciodată, aproape extatică.
   - Bună, Joseph, a murmurat ea în franceză. Apoi a continuat în engleză, pentru că lui îi era mai uşor. Am diminuat doza de sedative, pentru un timp, ca să te poţi trezi şi să vezi că totul e bine. De fapt, totul merge perfect. Am făcut mai mult de jumătate de drum. Înainte să ajungem noi, totul va fi pregătit pentru operaţie. Doctorii care au fost convocaţi pentru operaţia ta sunt cei mai buni chirurgi din lume. Înţelegi?
   Anson a dat din cap şi i-a făcut semn să-i dea un pix.
   - Sigur, a răspuns St. Pierre, nu m-am gândit la asta. Ai aici şi hârtie.
   I-a dat un carneţel şi un pix.
   Mai ştii ceva de bărbatul care îmi va salva viaţa?
   - Nu mai mult decât ştiu până acum. Bărbatul are - a avut - 39 de ani. În urmă cu o săptămână a suferit o ruptură a unui anevrism cerebral. Hemoragia a fost masivă şi nu se mai putea face nimic pentru a-l salva. A fost declarat mort din punct de vedere cerebral de doctorii de la Spitalul Central din Amritsar şi este menţinut în viaţă pentru a-i fi recoltate inima, plămânii, ochii, ficatul, rinichii, pancreasul şi oasele. Mulţi vor trăi datorită acestui om bun, inclusiv tu.
   Are familie?
   - Ştiu că are o soţie. De fapt, ea a fost cea care a cerut ca organele soţului ei să fie colectate.
   Copii?
   - Nu ştiu. Dar voi afla.
   Bine. Vreau să fac ceva pentru familia lui.
   - Toate la timpul lor, Joseph. Dacă ei vor accepta, voi face tot posibilul pentru a-i recompensa.
   Vreau să o cunosc pe văduva bărbatului care îmi va salva viaţa.
   - Îţi promit că o să mă ocup de asta. Acum, prietene, trebuie să te odihneşti.
   Aşteaptă.
   - Ce este?
   Sarah a fost anunţată?
   - Încă nu.
   Contactează-o înainte de operaţie. Spune-i că o iubesc.
   - Voi face tot ce pot ca să o găsesc şi să-i spun.
   Mi-e frică să mor înainte de a-mi termina munca.
   - Spui prostii. Era să mori. De fapt, dacă îţi aduci aminte, nu mai respirai. Dar vei trăi şi te vei face bine. Avem un donator pentru tine, Joseph, e o compatibilitate perfectă între ţesuturile voastre. Şansele să găseşti o asemenea potrivire sunt de unu la un milion. Ba nu, având în vedere structura proteică din sângele tău şi grupa sanguină, de unu la zece milioane. Nu o să mori.
   Nu o să mor.
   - Acum, odihneşte-te. Dormi şi visează o viaţă în care vei respira uşor, un aer parfumat şi plăcut, bine oxigenat, cum este aerul din junglă, din care vei trage în plămâni atât cât vrei.

             Elizabeth i-a luat din mână carneţelul şi l-a sărutat tandru pe frunte.
   Apoi a urmărit-o cum îi injectează o substanţă în tubul de cauciuc pentru tratamente intravenoase. În câteva secunde, s-a simţit cuprins de căldură şi de calm.

               Când a deschis ochii din nou, a văzut becurile plafonierei imense de pe tavanul din sala de operaţii. Aerul mirosea puternic a dezinfectant. În sală era destul de răcoare şi, fără să vrea, a tremurat uşor.
   - Doctore Anson, s-a auzit vocea plăcută a unui indian, care vorbea o engleză fluentă, cu un accent puternic, eu sunt doctorul Sanjay Khanduri. Sunteţi foarte bine. Plămânul nou este aici şi suntem gata să-l transplantăm. E vorba de unul singur. Celălalt va merge la o persoane care are nevoie disperată de el. În scurt timp volumul noului plămân se va mări şi va funcţiona cât doi. Vă asigur, doctore Anson, că sunt foarte bun la această procedură şi, dacă m-aş afla în situaţia dumneavoastră, aş fi fost supărat că nu sunt operat de mine.
   Khanduri a râs vesel şi dezinvolt.
   - Bine, atunci, doctore Anson, închideţi ochii şi număraţi în ordine descrescătoare de la 10. Când vă veţi trezi, veţi fi un om nou. Sunteţi gata ? Zece... nouă...

                                        CAPITOLUL 11

           Unii dintre voi aveţi puterea de a conduce iar zeul care v-a plămădit a amestecat aur în facerea voastră(...) alţii sunt făcuţi din argint, pentru a le fi ajutoare primilor (...) pe alţii, sortiți să fie ţărani şi meşteşugari, zeul i-a creat din bronz şi fier.
   PLATON, Republica, Cartea III

   - Unde mă duceţi ?
   - Aţi spus la Inter-Continental. Asta este o scurtătură.
   - Nu vreau nici un fel de scurtătură. Vreau să intrăm din nou pe autostradă.
   - Eşti o femeie tare frumoasă.
   - Du-mă chiar acum înapoi pe autostradă !
   - Foarte frumoasă.
   Maşina accelerează. Zona prin care trecem devine din ce în ce mai urâtă. Felinarele sunt sparte. Majoritatea caselelor sunt dărăpănate. În stradă nu se vedea nimeni.
   Sunt din ce în ce mai speriată. Încerc să văd licenţa şoferului de taxi, dar este prea întuneric. Ce se întâmplă e de-a dreptul teribil. Ce pot să folosesc ca armă? Ce pot să fac?
   - Luate-ar naiba! Du-mă înapoi pe autostradă!
   - Clienţii de la Casa Dragostei te vor adora. Vei fi foarte fericită acolo... Foarte fericită... Foarte fericită...
    Niciodată în viaţa mea nu am fost atât de speriată. Am auzit de femei care au fost răpite şi apoi transformate în narcomane şi folosite ca prostituate în bordeluri. Am auzit de femei care au dispărut şi nu au mai fost găsite.
   Totul în jurul meu este vag şi diluat, apoi imaginea devine mai clară. Totul este atât de real pentru o clipă, apoi se topeşte. Trebuie să ies.
   Oricât de repede ar merge maşina, trebuie să ies de aici. Pot să o iau la fugă. Dacă pot să ies fără să-mi lovesc picioarele, pot să alerg mai repede decât dobitocul ăsta... mai repede decât oricine. Nu voi ajunge o curvă drogată. Niciodată. Mai bine mă sinucid. Paşaportul meu. Am nevoie de paşaport şi de portofel. Le scot din geantă şi le pun în buzunarul de la geacă.
   - Bani. Îţi dau bani dacă mă laşi chiar aici. Trei mii de reali. Am trei mii de reali. Lasă-mă să plec!
   Pun mâna pe mânerul portierei şi mă pregătesc să sar din maşina care mergea cu vreo 60 de kilometri la oră. Dar înainte să fac ceva, taxiul se opreşte, iar eu sunt aruncată cu putere înapoi în scaun. Ce se întâmplă? Iarăşi, totul devine înceţoşat.
   Dintr-odată, portiera este deschisă cu putere. Un bărbat masiv intră în maşină şi mă trage afară. Mă zbat, dar el este foarte puternic. Pe cap are o cagulă neagră din nailon. Încerc să i-o smulg de pe faţă, dar simt cum cineva trage de mine. Un alt bărbat cu faţa acoperită. Respiraţia lui pute a usturoi.
   Înainte să reacţionez, văd în mâna lui o seringă. Primul bărbat mă strânge cu mai multă putere. Nu! Vă rog, nu!
   Îmi înfige seringa în muşchiul de la baza gâtului. Ţip, dar nu aud niciun sunet. Heroină, cred că este heroină. De ce mi se întâmplă tocmai mie?
   Taxiul demarează în trombă.
   Mă simt foarte slăbită. Mintea mea încearcă, cu disperare, să pună lucrurile în ordine. Dar acest efort este mult prea mare pentru mine. Devin şi mai confuză. Este prea devreme ca drogul să-şi facă efectul. Trebuie să continui să lupţi. Loveşte şi muşcă. Nu renunţa.
   M-au apucat de braţe şi mă târăsc prin noroiul şi mizeria de pe o alee. Simt mirosul gunoiului. Mă răsucesc şi mă zbat din răsputeri şi, dintr-odată, simt că braţul drept este liber.
   Îl lovesc pe unul dintre bărbaţi cu pumnul între picioare. Îl lovesc cu toată puterea. Ţipă de durere şi se prăbuşeşte la pământ.
   Mă ridic în picioare şi încerc să inspir cât mai mult aer. Sunt speriată şi furioasă. Animalele dracului!
   Fugi! Fugi de ei înainte ca drogul să-şi facă efectul!
   Bărbatul mai mare vine spre mine. Îl lovesc în faţă. Cade pe spate.
   Fugi! Fugi!
   Pot să o iau numai pe aleea din faţă.
   În jurul meu sunt două rânduri de case, cu două sau trei etaje. Vederea mi se înceţoşează, dar văd o lumină aprinsă la una din case. Totul în jurul meu devine neclar. Mă simt ciudat... detaşată... ca într-un vis... Probabil că drogul începe să-şi facă efectul.
   - Am un pistol. Opreşte-te sau trag !
   De frică, alerg. Mai bine mor decât să trăiesc aşa cum vor ei.
   Ignoră pistolul. Fugi! Fugi!
   Corpul începe să răspundă. Alerg... alerg cât pot de repede.
   O, Dumnezeule, aleea este blocată. Un morman de gunoi, cutii şi butoaie de metal... şi un gard. Un gard! O să reuşesc. O să trec de gunoi şi de gard. Trebuie!
   În spatele meu se aude un foc de armă. Nu simt nicio durere. Nu am fost împuşcată. Trebuie să reuşesc. Mă agăţ de bara de sus şi trec un picior peste gard. Aproape că am reuşit.
   Încă un foc. Simt o durere înfiorătoare în spate, în umărul drept.
   Dumnezeule! Am fost împuşcată. Nu! Nu mi se întâmplă asta...

              - Domnule doctor Santoro, cred că s-a trezit.
   Încă un foc. Mă doare şi mai tare.
   Nu! Nu vreau să mor...
   - Se trezeşte!
   Cuvintele femeii, rostite în portugheză, şi-au făcut loc în mintea lui Natalie, alungând imaginile terifiante din alee.
   Probabil că asta e realitatea ... Sunt încă în viaţă...
   - Domnişoară, treziţi-vă. Daţi din cap dacă mă auziţi. Bine, bine. Nu încercaţi să deschideţi ochii. E încă prea devreme. V-am pus un pansament.
   Natalie nu a înţeles toate cuvintele, dar a intuit ce i s-a spus. Nu era în stare să vorbească.
   - Domnule doctor Santoro, ne aude.
   - Bine, bine. Porumbelul nostru îşi desface aripile.
   Era vocea unui bărbat - groasă şi liniştitoare.
   - Poate acum vom dezlega misterul. Stingeţi luminile şi scoateţi-i pansamentul de la ochi. Domnişoară, mă auziţi? Vă rog să mă strângeţi de mână dacă mă auziţi.
   - Sunt... sunt cetăţean al Statelor Unite, a spus ea pe un ton stins în portugheză. Nu... nu vorbesc... portugheza... prea bine.
   Se simţea foarte slăbită, mahmură, dar începea să îşi revină. Tâmplele îi zvâcneau şi simţea o pulsaţie în spatele globului ocular, neplăcută, dar suportabilă. Judecând după mirosul de alcool izopropilic şi dezinfectant, se afla într-un spital.
   Apoi şi-a dat seama că are două tuburi de oxigen în nări. Realitatea şi amintirile din timpul atacului se amestecaseră.
   - Mie mi se pare că vorbiţi destul de bine portugheza, a spus bărbatul într-o engleză cu accent, dar voi vorbi eu în engleză ca să vă fie mai uşor. Sunt doctorul Xavier Santoro. Aţi fost internată în Spitalul Santa Teresa din Rio de Janeiro acum câteva zile. Gata, am stins luminile. O să vă scot pansamentul de la ochi, dar va trebui să îl pun la loc în scurt timp. Aveţi corneele zgâriate, cea dreaptă ceva mai mult. Au răspuns bine la tratament, dar recuperarea va mai dura. După ce vă scot pansamentul încercaţi să deschideţi ochii încet, ca să aveţi timp să vă obişnuiţi cu lumina. Dacă simţiţi un disconfort, punem imediat pansamentul la loc.
   Plasturii care fixau pansamentele au fost scoşi cu atenţie.
   A ţinut pleoapele închise un minut, timp în care îşi mişca mâinile şi picioarele pentru a evalua starea în care se afla.
   Încheieturile îi erau amorţite, dar mobile. Nu este paralizată.
   A pipăit cu mâna un cateter urinar, ceea ce sugera că a fusese internată la Santa Teresa de ceva timp. A deschis ochii cu grijă. Camera era slab luminată de la becurile fluorescente de pe coridor. Simţea un disconfort uşor, dar obiectele începeau să prindă contur.
   În braţul stâng avea introdusă o perfuzie intravenoasă. Deasupra uşii se vedea un crucifix frumos. Nu se vedea nicio fereastră.
   Doctorul Xavier Santoro, îmbrăcat în halat, se uita la ea cu blândeţe. Avea o faţă inteligentă, lungă şi îngustă, un nas proeminent şi ochelari cu ramă subţire. Părea foarte înalt.
   - Am fost împuşcată, a zis Natalie. Sunt bine ?
   - Haide să vă ajut să vă ridicaţi puţin.
   Santoro a ajutat-o să se ridice în şezut, apoi a fixat speteaza la 45 de grade.
   - Sunt studentă la medicină... sunt rezidentă la un spital din Boston... mă numesc Natalie Reyes... Un şofer de taxi m-a luat de la aeroport şi m-a dus pe o alee şi... Sunt bine?
   Santoro a tras aer în piept şi a răsuflat greu.
    - Aţi fost găsită pe o alee, dezbrăcată, doar în slip, domnişoara Reyes. Fără sutien. După cum vă amintiţi, aţi fost împuşcată de două ori în spate, pe partea dreaptă. Presupunem că aţi zăcut acolo, pe un morman de gunoi, vreo două zile. Aţi pierdut foarte mult sânge. Acum în Brazilia este mijlocul iernii, iar noaptea temperatura coboară mai jos de 10 grade Celsius - nu este ger, dar este frig.
   - Pe ce dată am fost adusă aici ?
   Santoro s-a uitat pe fişa ei.
   - Pe optsprezece.
   - Am sosit aici pe cincisprezece... am fost atacată când veneam de la aeroport cu taxiul, deci sunt trei zile... În ce zi suntem azi?
   - Este miercuri, douăzecişişapte. Eraţi în comă de când aţi fost internată - probabil din cauza expunerii îndelungate, a şocului şi a infecţiei. Nu ştiam cine sunteţi.
   - Nu a sunat nimeni la poliţie să mă caute?
   - Nu, din câte ştim noi. Poliţia a fost aici. Vor reveni să stea de vorbă cu dumneata, pentru o declaraţie.
   - Respir greu.
   Santoro a luat-o de mână.
   - Este de înţeles, în situaţia dumitale, a spus el, dar în timp lucrurile se vor shimba în bine.
   - În timp?
   Santoro a ezitat.
    - Aţi fost adusă aici în stare gravă, a spus el într-un final, foarte deshidratată, în stare de şoc. Plămânul drept cedase complet din cauza împuşcăturii, iar hemoragia în cavitatea toracică a fost masivă. Aveaţi o infecţie care vă punea în pericol viaţa... Îmi pare rău să vă spun asta, dar din cauza rănilor şi a infecţiei, nu am mai putut salva plămânul. Am luat decizia să-l scoatem.
   - Să-l scoateţi ?
   Pe Natalie a luat-o ameţeala. Aproape că a intrat în hiperventilaţie. Simţea că nu mai are aer. „Plămânul meu“.
   - Nu am avut altă soluţie, a spus Santoro.
   - Nu poate fi adevărat!
   - Dar, privind partea bună a lucrurilor, să ştiţi că v-aţi revenit remarcabil de repede.
   - Am fost sportivă, a reuşit ea să spună. Sunt... atletă.
   „Vă rog vă rog, spuneţi-mi că totul este un vis“.
   Dintr-odată, s-a văzut mergând ajutată de un suport special.
   „Plămânul meu! O să rămân cu acest handicap toată viaţa, nu o să mai pot alerga, întotdeauna o să respir greu“.
   Încerca să se concentreze pe ideea că aceşti oameni îi salvaseră viaţa, dar nu se putea gândi decât la faptul că viaţa ei nu va mai fi niciodată la fel.
   - Atletă, a repetat Santoro. Asta explică reacţia organismului la operaţie. Sunt sigur că este un şoc teribil, dar, doamna Reyes, ascultaţi ce vă spune un chirurg, această operaţie nu presupune să nu mai puteţi alerga. Cu timpul, plămânul stâng va începe să compenseze lipsa, iar capacitatea de respiraţie se va îmbunătăţi, până va ajunge aproape la fel cu cea a doi plămâni.
   - Dumnezeule ! Nu pot să cred !
   - Vreţi să sunăm pe cineva de-acasă ?
   - Da, da. Familia mea probabil că şi-a făcut o mie de griji. Doctore Santoro, îmi pare rău că am părut ingrată faţă de eforturile dumneavoastră şi ale echipei care mi-a salvat viaţa. Dar, pur şi simplu, nu pot să cred ce mi s-a întâmplat.
   - Este normal în situaţii de acest fel. Credeţi-mă. Dar viaţa dumitale nu va fi atât de afectată pe cât credeţi.
   - Sper. Vă mulţumesc.
   - Când vă veţi simţi în stare, avem de completat nişte formulare. Aţi fost la terapie intensivă câteva zile, dar spitalul este arhiplin şi tocmai aţi fost mutată din corpul central într-o altă aripă care nu e legată de corpul central. Estella va veni aici pentru câteva informaţii privind plata.
   - Am o asigurare care va acoperi toate costurile ... vă pot da numărul poliţei mele după ce sun acasă.
   - Facem foarte multă muncă de caritate aici, în Spitalul Santa Teresa, dar suntem foarte recunoscători când suntem plătiţi. Aici în anexă avem o sală de reabilitare şi am dori să urcaţi pe bandă şi pe bicicletă imediat ce vă simţiţi mai bine.
   Natalie şi-a amintit orele petrecute la terapie fizică pentru a-şi recupera tendonul rupt. Oare această recuperare avea să fie la fel de grea? Probabil după o traumă de genul acesta era normal să se simtă aşa, dar nu putea să gândească pozitiv şi să spere la o recuperare uşoară.
   Mai întâi suspendarea la şcoală, acum asta.
   „Cum a fost posibil să mi se întâmple asemenea lucruri? “
   - Pot să dau un telefon? a întrebat ea.
   - Desigur. Voi vorbi cu Estella să se ocupe de asta.
   - Mă întrebam dacă aţi mai putea rămâne... puţin... vreau să-l sun pe profesorul meu, doctorul Douglas Berenger... Poate aţi putea să vorbiţi cu el.
   - Cardiochirurgul din Boston ?
   - Da, îl cunoaşteţi ?
   - Am auzit de el. Este unul dintre cei mai buni din acest domeniu.
   - Lucrez la laboratorul lui.
   Natalie nu voia să discute motivul venirii ei nefericite în Brazilia. Tot ce îşi dorea era să ajungă cât mai repede acasă.
   - Probabil că sunteţi o studentă excepţională, a spus Santoro. Aşteptaţi un moment să vă aduc telefonul. Încă ceva, poliţia a cerut să fie înştiinţată când... când vă treziţi. Ar dori să daţi o declaraţie, cât mai curând. Trebuie să vă pun din nou pansamentul pe ochi.
   - Nu simt niciun fel de durere.
   - V-am pus picături anestezice.
   - Le voi spune poliţiştilor ce ştiu... dar nu ştiu prea multe.
   - Contrar opiniei generale, Poliţia Militară din Brazilia lucrează foarte bine.
   - Chiar şi în condiţiile astea, a spus Natalie, mă îndoiesc că vor rezolva cazul meu.

             „...Apuc mânerul şi mă pregătesc să sar din maşina care merge cu vreo 60 de kilometi la oră. Dar înainte să fac ceva, taxiul se opreşte, iar eu sunt aruncată cu putere înapoi în scaun. Ce se întâmplă? Iarăşi, totul devine înceţoşat. Dintr-odată, portiera este deschisă cu putere. Un bărbat masiv intră în maşină şi mă trage afară. Mă zbat, dar este foarte puternic.
   Faţa lui este acoperită de o cagulă neagră de nailon. Încerc să i-o smulg, dar apare un al doilea bărbat care începe să tragă.
   Şi el are faţa acoperită. Respiraţia lui miroase urât a peşte şi usturoi. Înainte să pot reacţiona, văd în mâna lui o seringă.
   Bărbatul mai mare mă strânge şi mai tare. Nu! Vă rog nu!“

        Natalie devenea încă o dată participant şi observator la evenimentele care îi schimbaseră radical viaţa. Era prizoniera acelor amintiri, vedea şi simţea, teribil de implicată şi detaşată şi, în acelaşi timp, incapabilă să schimbe scenariul sau să schimbe cursul lucrurilor. Auzea foarte clar vocea şoferului de taxi, dar imaginea lui era neclară.
   Putea să se afle în aceeaşi încăpere şi n-ar fi ştiut cine e, dar dacă ar fi pronunţat un singur cuvânt, l-ar fi recunoscut dintr-o mie.
   „...Aleea este blocată. Un morman de gunoi, cutii şi butoaie de metal.... şi un gard.”
   Captivă în propriul coşmar, Natalie alerga să scape de atacatorii mascaţi, escaladând mormanul de gunoi, cutii şi mizerie. A auzit împuşcături, a simţit o durere în spate şi a căzut. Apoi, cum se mai întâmplase, a auzit o voce din afară.
   De data asta, o recunoştea.
   - Nat, sunt eu, Doug. Mă auzi?
   - O, ce bine! Ai venit!
   - Suntem la aeroport. Nat, suntem gata de plecare. Ţi-au administrat nişte medicamente ca să te deconecteze şi să te poată transfera în ambulanţă. Efectul va dispărea în câteva minute.
   - Cât... cât a trecut de când te-am sunat?
   - Sunt mai puţin de douăzecişipatru de ore de când am vorbit. Am venit aici cu un zbor special pentru medici. Facultatea a acceptat să achite toate costurile care nu sunt acoperite de asigurarea ta medicală.
   - Îţi mulţumesc... Îţi mulţumesc din suflet. E teribil.
   - Ştiu, Nat. Ştiu că este. Dar eşti vie şi creierul îţi funcţionează perfect şi, crede-mă pe cuvânt, corpul tău se va face bine mai repede decât îţi imaginezi. Emily Trotter, anestezista, a venit cu mine pentru orice eventualitate. Ne aşteaptă în avion. Şi Terry este aici.
   - Natalie, nimic nu m-ar fi oprit să vin aici, s-a auzit vocea caldă a lui Millwood. Trebuie să te ducem acasă ca să putem merge să alergăm din nou. Le-am povestit tuturor ce lecţie le-ai dat copiilor ăia de la şcoală şi acum am nevoie de material nou.
   A mângâiat-o pe frunte şi apoi a luat-o de mână.
   - Nat, ne pare foarte rău pentru ce ţi s-a întâmplat, a spus Berenger. Am fost foarte îngrijoraţi.
   - Poliţiştii care au venit să-mi ia declaraţia mi-au spus... mi-au spus că nimeni nu a sunat să mă caute.
   - Ce prostie. Eu l-am pus pe un poliţist din Boston, brazilian de origine, să sune aici ca să te caute.
   - Cel care mi-a luat declaraţia... abia aştepta să scape mai repede... Nu-i păsa câtuşi de puţin.
   - Am sunat, să ştii, am sunat de foarte multe ori.
   - Vă mulţumesc.
   - Doctorul Santoro spune că eşti puternică şi recuperarea a mers până acum foarte bine - de fapt, spune el, este un miracol. Plămânul tău stâng funcţionează foarte bine şi corpul compensează foarte bine pierderea celuilalt plămân.
   - Ochii mei...
   - Am vorbit cu oftalmologul. Ochii sunt acoperiţi pentru că ai suferit o traumă, la ambii ochi, din cauza expunerii îndelungate la lumină pe aleea unde ai fost găsită. A spus că dacă nu simţi niciun disconfort, pansamentul poate fi scos când eşti în avion. Când ajungi acasă, vom aranja o consultaţie la spital.
   Natalie a simţit cum a fost ridicată cu targa şi a fost dusă în avion. După câteva minute, pansamentul de pe ochi i-a fost scos.
   Berenger, cu stetoscopul la gât, îi asculta plămânii.
   - Eşti bine, a spus el.
   Natalie a ridicat mâna şi i-a atins faţa.
   - Nu am apucat să prezint lucrarea.
   - Este în regulă. O s-o prezinţi la anul.
   - Depinde. Unde va avea loc conferinţa anul viitor?
   Berenger a zâmbit.
   - La Paris, a spus el. Acum odihneşte-te. Totul va fi bine.

                 Ca de obicei, conferinţa telefonică a consiliului Gardienilor avea loc marţi, la ora 12:00.
   - Laertes la telefon.
   - Aici Simonides.
   - Temistocles. Salutări din Australia.
   - Glaucon.
   - Polemarchus.
   - Consiliul s-a adunat, a spus Laertes. Am veşti de la Aspasia. Operaţia lui A a fost un mare succes. Donatorul a fost compatibil, aşa că tratamentul cu imunosupresive a fost minim. Aspasia presupune că A va fi gata să înceapă lucrul în două săptămâni. Doctorii promit o recuperare excelentă şi o viaţă lungă.
   - Minunat!
   - Foarte bine.
   - Alte cazuri?
   - Aici Polemarchus. Încep eu. Săptămâna viitoare avem doi rinichi, un ficat şi o inimă în program. Recipienţii au fost evaluaţi, s-a constatat că merită ajutorul nostru şi toate aranjamentele, financiare şi de logistică, au fost făcute. În cazul rinichilor, ambii vor fi transferaţi într-unul dintre recipienţii noştri. Ficatul va fi secţionat şi va fi efectuat transplantul celui mai mare segment anatomic. Să începem cu rinichii. Muncitor din Mississippi, Statele Unite, 27 de ani.
   - Se aprobă, au spus cei cinci la unison.
   - Proprietară de restaurant, Toronto, Canada, 40 de ani.
   - Ce fel de restaurant ?
   - Chinezesc.
   - Se aprobă, au spus cei cinci şi au început să râdă.
   - Ficatul, învăţător din Ţara Galilor, 35 de ani.
   - Aici Glaucon. Credeam că am stabilit fără învăţători. Avem o altă opţiune?
   - Nu, din câte ştiu eu, a spus Polemarchus, dar aş putea să verific. Este un donator perfect pentru L, numărul 31 de pe lista noastră. După cum probabil ştiţi, este unul dintre cei mai bogaţi oameni din Marea Britanie. Nu ştiu cât plăteşte el pentru această procedură, dar cunoscând tehnicile de negociere ale lui Xerxes, cred că este vorba despre o sumă considerabilă.
   - În acest caz, sunt de acord, a spus Glaucon, dar haideţi să nu facem din acest caz un precedent.
   - Se aprobă, au răspuns cei cinci.

                                            CAPITOLUL 12

           Un Stat se naşte din trebuințele oamenilor.
   PLATON, Republica, Cartea a II-a

          Althea Satterfield trebăluia în bucătăria lui Ben, atât cât o ţineau puterile.
   - Vreţi lămâie în ceai, domnule Callahan? Nu aveţi în frigider, dar mă duc la mine să iau.

..................................................................