„Continuă să citești cărți, dar ține minte că o carte e doar o carte, iar tu trebuie să înveți să gândești!”

                Maxim Gorki

A cincea fiolă, Michael Palmer

.............................................................
                         6-9

           Această listă ironică ar fi fost, probabil, hazlie în alte circumstanțe dar nu era un tratament bun pentru „virusul” lui Natalie. Lista avea 14 puncte, printre care următoarele:
   În centru, dezlănţuirile vânzătorilor ambulanţi sunt spectaculoase, putând fi comparate cu migraţia somonului în Yukon.
   Colina Mangueria, noaptea, este potrivită pentru cei curajoşi care iubesc focurile de artificii. Dar nu petarde colorate, ci focuri de calibru 38.
   Vă plac filmele violente şi şocante ? Nimic nu se poate compara cu o staţie de poliţie din Rio. Poliţiştilor le place să spună: „Aici plâng copiii şi nici mamele nu-i aud”.
   V-aţi plictisit de nemernicii de-acasă? Veniţi să-i vedeţi pe ai noştri. Ei sunt în Adunarea Naţională şi fac legile.
   Toaletele din Gara Centrală. După ora 22.00 se transformă în ţara nimănui - în cel mai mare bordel din lume. Trebuie doar să alegi sexul.
   Natalie a zâmbit şi i-a întors brazilianului foaia cu glume.
   - Deja mă simt mai bine, a spus ea.
   Înainte de a pleca din apartamentul său din cartierul Logan al Bostonului, Natalie s-a gândit mult dacă să ia un taxi de la aeroport la hotel sau să meargă cu autobuzul. Până la urmă, a intrat pe internet şi a închiriat un Jeep.
   Acum, când plecase de la aeroportul Jobim şi intrase pe autostrada sudică spre oraş, încerca să-şi regleze respiraţia şi bătăile inimii.
   Din cauza frecvenţei şi intensităţii flashbackurilor legate de nefericitul eveniment, cele două luni care se scurseseră din momenutul primei sosiri în Brazilia păreau acum şase ore.
   Clienţii de la Casa Dragostei te vor adora. Vei fi foarte fericită acolo...
   Era o dimineaţă caldă şi senină.

             În timp ce mergea, Natalie arunca priviri în partea dreaptă, direcţie în care a fost dusă de taximetrist în acea noapte. La baza colinelor se vedeau mahalale cu cocioabe urâte. Cu mult mai sus de ele începeau aleile îngrijite şi palmierii, care ascundeau vile cu privelişti frumoase spre ocean. Ea a fost dusă undeva prin acele favelas murdare şi sărăcăcioase şi apoi împuşcată.
   Hotelul ales de Natalie, Rui Mirador, primise de la agenţia de turism on-line două stele şi era catalogat drept curat, situat într-o zonă sigură şi pitorească, o descriere care i s-a părut foarte rezonabilă. Hotelul se afla în cartierul Botafogo, descris în acelaşi site, drept tradiţional şi interesant. Dar cel mai important pentru Natalie era faptul că şi spitalul Santa Teresa se afla tot în acest cartier.
   Pe autostradă traficul era intens şi, foarte des, şoferii nu erau tocmai politicoşi. Dar, după ani de condus prin aglomeraţia din Boston, Natalie şi-a dat seama că este bine pregătită. În ciuda stării de nervozitate permanentă, se simţea atrasă de colinele înalte, de vegetaţia luxuriantă şi de arhitectura spectaculoasă. Botafogo era un coridor destul de îngust între Centro, centrul oraşului, şi plajele Copacabana şi Ipanema.
   Cu ajutorul unei hărţi excelente, s-a descurcat de minune pe străduţele înguste care au dus-o spre Platoul Pasmado, unul dintre locurile pe care şi le-a propus să le viziteze cu orice preţ, în afară de plajele magnifice cu nisip alb. După oprirea la Pasmado urma rezolvarea problemelor pentru care venise.
   Nu avea nicio dorinţă de a sta prea mult în Rio şi planifica să zboare acasă imediat cum afla misterul legat de cine a avut grijă de ea şi la ce spital. Restul oraşului, oricât de spectaculos şi interesant, va trebui să rămână pentru totdeauna necunoscut ei.

         Dintr-odată, obosită de zborul lung, Natalie s-a aşezat pe o băncuţă cu vedere spre golful Guanabara şi statuia lui Cristos Mântuitorul. Splendid, s-a gândit ea, realizând că nu simte niciun fior de interes.
   - Şi ce părere aveţi de mica noastră statuie?
   Speriată, Natalie s-a întors în partea de unde venise vocea cu un accent puternic.
   Un poliţist îmbrăcat în uniformă stătea lângă ea, cu mâna pe bastonul de cauciuc. Era oacheş, bine făcut şi frumos, cu trăsături înguste si ochii negri de vultur. Pe ecusonul prins la buzunarul de la piept scria VARGAS.
   - Este foarte frumoasă, copleşitoare, a răspuns ea. De unde ştiţi că sunt americană?
   - Arătaţi ca o braziliancă, dar lângă dumneata se află un atribut absolut turistic.
   Ofiţerul a arătat cu un gest spre harta deschisă de pe băncuţă.
   - Şi prin părţile astea majoritatea turiştilor sunt americani.
   Natalie reuşise să schiţeze un zâmbet.
   - Familia mea este din Capul Verde. Sunteţi din poliţia locală?
   - Armată, de fapt.
   - Unde aţi învăţat engleza atât de bine?
   - Mă simt flatat să aud asta. În anii de şcoală am petrecut un an în Missouri. Sunteţi demult în Rio?
   Natalie a dat din cap.
   - Nici nu m-am cazat încă.
   - Aha. Şi despre ce hotel este vorba ?
   Poate de vină fusese coşmarul cu şoferul de taxi, poate nerăbdarea - reală sau imaginară - care se simţea în glasul bărbatului, dar deodată Natalie a devenit nervoasă.
   Ultimul lucru de care avea nevoie erau avansurile amoroase din partea unui poliţist.
   - Inter-Continental, a minţit ea, ridicându-se brusc în picioare. Ei bine, cred că e timpul să mă duc să mă cazez. O zi bună.
   - Cunoaşteţi drumul? Aş putea să vă...
   - Nu, nu. Dar vă mulţumesc. Se pare că această hartă mi-a devenit cel mai bun prieten.
   A încercat să nu se uite în ochii bărbatului de frică să nu vadă jignire sau, mai rău, furie.
   - Foarte bine, a răspuns el. Vă urez să petreceţi un timp minunat în Rio.

            Hotelul Rui Mirador, construcţie din piatră cu patru etaje, era aşa cum scria pe site, adică curat şi îngrijit, iar în privinţa siguranţei, la recepţie i s-a spus că au o persoana 24 din 24 de ore.
   - Noi ştim să mânuim acesta, a spus recepţionerul în portugheză, scoţând din sertarul de sub masă un pistol urât, cu ţeava lungă.
   Natalie nu a fost prea convinsă de siguranţa hotelului, dar s-a cazat şi şi-a dus bagajul la etajul trei, într-o cameră mică, în care nu era mare lucru în afară de două paturi tip platformă. Două stele sunt două stele, s-a gândit ea, dar şi-a amintit că somnul, oricum, avea să fie o problemă.
    Nedorind să mai guste din surprizele acestei mari metropole, Natalie nu avea de gând să stea în oraş până târziu şi a hotărât că cea mai bună opţiune ar fi să-şi cumpere o sticlă de whiskey autohton pe care să o bea în cameră şi să viziteze o farmacie.
   Până când făcuse un duş şi se pregătise să iasă era deja mijlocul zilei.
   Natalie îmbrăcase un costum de in bej şi o bluză cu mânecă scurtă de culoarea turcoazei. În cameră, la unul dintre geamuri, exista o unitate minusculă de aer condiţionat, dar la această oră nici căldura, nici umiditatea nu erau prea apăsătoare. Jeepul era parcat într-o parcare situată aproape de hotel, dar punctele ei de interes pentru ziua de azi, o secţie de poliţie şi spitalul, erau situate la distanţe bune de mers pe jos.
   Traficul intens era o problemă, dar la fel devenise şi mersul pe jos, căci după incendiu Natalie nu mai putea respira uşor.
   Gurile de aer adânci, atunci când se nimereau, erau o bucurie, dar ele erau rare.
   Ar fi putut să mai facă vreo două-trei săptămâni de reabilitare pulmonară, dar doctorul şi terapeutul i-au explicat că şi după mai mult timp de exerciţii nimic nu putea fi garantat, poate, în afară de o scădere a punctajului de alocare pulmonară.
   Domnul de la recepţie era foarte curios de ce vroia ea să viziteze două sau trei secţii de poliţie, mai ales că Natalie nici nu ştia că în Rio existau trei tipuri de forţe de ordine - poliţia municipală, turistică şi militară.
   Cu ajutorul cărţii de telefoane, el i-a marcat pe hartă câte o secţie de de poliţie de fiecare tip şi i-a explicat cum să ajungă la ele.
   De fapt, concluziile băiatului de la recepţie nu erau corecte.
   După întoarcerea acasă, Natalie a învăţat foarte multe despre forţele de ordine din Brazilia. Din tot ce a citit, a dedus că nu are încredere în niciunul dintre cele trei tipuri.
   Se îndoia că atacul asupra ei în favelas să fi fost investigat.
   Dornică să nu se întâlnească cu ofiţerul cu care a vorbit pe platoul Pasamdo şi gândindu-se că, probabil, tura lui nu se terminase şi mai căuta turiste americance cărora să le ureze bun venit, a hotărât să înceapă cu secţia Poliţiei Militare.

           Clădirea, structură modernă din cărămidă şi sticlă, cu un singur etaj, se afla pe strada Rua Săo Clemente, şi era cât jumătate dintr-un McDonald’s din Boston, dar la fel de aglomerată.
   Ofiţerul de la recepţie, pe care l-a rugat să vorbească mai rar, a trimis-o la detectivul Perreira, un bărbat scund, cu un exces de greutate de vreo 20 de kilograme.
   El avea o mustaţă subţire, parcă desenată cu creionul, şi un zâmbet rece.
   În pofida accentului puternic, engleza lui era destul de bună şi Natalie a hotărât să nu recunoască faptul că portugheza ei era mult mai bună.
   - Mda, se pare că oraşul nostru v-a întâmpinat destul de urât, a spus detectivul după ce Natalie i-a prezentat faptele şi i-a înmânat o foaie imprimată cu fotografia ei, datele accidentului, scrise de Hermina în baza amintirilor sau a frânturilor de amintiri ale lui Natalie.
   - Eu nu pot să vă descriu în totalitate şocul teribilei mele experienţe, a spus ea. Şoferul de taxi a zis că mă va duce într-un loc numit Casa Dragostei.
   Perreira nu a reacţionat în niciun fel, dar a început să citească ceva la calculator, timp în care Natalie încerca să nu se uite prea insistent la imensa bărbie dublă care i se revărsa peste guler.
   - Dumneavostră spuneţi că această crimă a fost raportată la poliţie? a întrebat el.
   - Când am fost găsită eram într-o comă profundă, dar mi s-a spus să poliţia a chemat ambulanţa care m-a transportat la spital.
   - Spitalul Santa Teresa.
   - Da.
   - Dar dumneavoastră i-aţi sunat şi ei v-au spus că nu au niciun act care să dovedească că aţi fost internată acolo.
  - Când plec de aici mă duc la Santa Teresa, în speranţă că voi putea clarifica această nelămurire.
   - Sunteţi sigură că datele pe care mi le-aţi indicat aici sunt corecte?
   - Categoric.
   Perreira a răsuflat cu zgomot şi a început să lovească uşor masa cu degetele groase.
   - Senhorita Reyes, a spus el, noi, Poliţia Militară, suntem foarte atenţi cu oamenii care sunt împuşcaţi în oraşele noastre - în special turişti. Noi avem o reputaţie pe care dorim să o păstrăm intactă.
   În zilele sale mai cinice, probabil, Natalie ar fi întrebat despre ce fel de reputaţie vorbeşte Perreira. Din căutările sale reieşea că Poliţia Militară era responsabilă de asasinarea a sute, poate chiar mii de copii ai străzii, inclusiv în renumitul masacru din 1993, când 50 de copii au fost împuşcaţi şi opt au fost omorâţi în faţa bisericii Candelaria.
   - Deci, ce aţi aflat despre cazul meu? a întrebat ea arătând spre computer.
   - Eu am căutat în baza de date a Poliţiei Militare şi, de asemenea, în bazele de date ale poliţiei, cum i-aţi spus dumneavoastră, municipală şi pentru turişti.
   - Şi?
   - În niciuna dintre aceste baze de date nu figurează numele dumneavoastră, pentru datele pe care mi le-aţi dat.
   - Dar poate...
  - Eu am căutat şi victime necunoscute împuşcate în acele zile. Nimic.
   - Dar nu are niciun sens.
   - Poate nu are, dar poate are. Senhorita Reyes, dumneavoastră mi-aţi spus că sunteţi studentă.
   - Da. Studentă la medicină.
   - În ţara noastră studenţii sunt, de obicei, foarte săraci. Dumneavoastră aveţi bani?
   Natalie a înţeles unde bate detectivul şi a început să se înfurie.
   - Sunt mai în vârstă decât majoritatea studenţilor, a spus ea rece. Şi am suficienţi bani ca să duc o viaţă liniştită. Domnule detectiv Perreira, treceţi la obiect.
   - Hm, eu cred... haideţi să vedem... Eu sunt convins că fiind studentă la medicină ştiţi că, în ţări ca asta, lumea a treia, cum o numiţi voi, americanii, unii oameni disperaţi care au nevoie de bani îşi vând pe piaţa neagră un rinichi, o bucată de ficat sau un plămân. Preţurile pentru acest gen de marfă, am auzit, sunt foarte mari.
   - Şi dacă eu, după cum spuneţi, mi-am vândut plămânul, de ce aş fi venit aici?
   Perreira i-a zâmbit triumfător.
   - Vină, a răspuns el. Vină pentru fapta comisă, poate şi negare. Îmi pare rău că v-o spun, senhorita, dar după o viaţă lucrată în acest domeniu eu am văzut multe lucruri, lucruri mult mai grave, mult mai ciudate.

                    Natalie hotărâse că a auzit suficient. Înţelegea că nu va avea nimic de câştigat dacă se va certa cu un poliţist, probabil, din contra, va avea de pierdut.
   Poliţia din Brazilia nu răspundea în faţa nimănui, iar Poliţia Militară, dintre toţi, erau autoritatea cea mai periculos de autonomă.
   - Domnule detectiv, credeţi-mă, a spus ea în timp ce-şi aduna lucrurile să plece, eu aş căuta, mai degrabă, o hibă în baza voastră de date, decât în mine. Dacă aflaţi ceva, eu stau la Hotel Rui Mirador.
   A ieşit rapid din birou, a traversat holurile aglomerate şi a ieşit din mica secţie de poliţie. Abia ajunsă afară, a realizat că accesul de furie a făcut-o să respire foarte greu.

              Următoarele patru ore au fost un calvar.
   Pe hârtie, mai exact, pe harta ei, Santa Teresa părea să se afle la şase sau şapte străzi de secţia Poliţiei Militare. Dacă harta ar fi fost topografică, Natalie ar fi luat un taxi. Aproape toate străzile erau în pantă şi plimbarea prin Botafogo, oricât de pitorească, era lungă şi se desfăşura într-o căldură destul de mare. În momentul în care intra pe uşa principală a spitalului, Natalie simţea că a transpirat foarte tare.
   Corpul principal al spitalului, construcţie din blocuri monolit de patru etaje, de la care porneau alte corpuri, în toate direcţiile, arăta de parcă a fost construit de Pedro Cabral, descoperitorul brazilian de la începutul secolului al XVI-lea. Clădirea principală, modernizată în interior, avea un şir de aripi şi turnuri adăugate pe parcurs, toate în stiluri arhitecturale diferite.
   Natalie a ales să viziteze, mai întâi, birourile administrative şi a dat de belea imediat - cel puţin din punct de vedere lingvistic.
   Vicepreşedintele, doamna Gloria Duarte, o femeie deosebit de inteligentă, a părut foarte interesată şi compătimitoare în legătură cu situaţia lui Natalie. Au vorbit în portugheză, deşi, când Natalia a aruncat o privire peste biblioteca impresionantă, a înţeles că Duarte, deşteaptă, înţeleaptă, modernă şi perspicace, putea vorbi în multe limbi, inclusiv engleza.
   - Ce mă intrigă cel mai mult, legat de povestea dumitale, a spus Duarte, este siguranţa ta şi sprijinul mentorului dumitale, doctorul...
   - Berenger. Douglas Berenger.
   - Siguranţa voastră că aţi fost operată de un doctor numit Xavier Santoro. Acest doctor nu figurează în spitalul nostru şi, din câte ştiu eu, nu există un asemenea doctor în oraş, deşi, poate ar fi mai bine să contactaţi asociaţia medicilor.
   - Eu i-am contactat. În listele lor nu figurează niciun doctor cu acest nume.
   - Înţeleg....Ei bine, haideţi să luăm lucrurile pas cu pas.
   - Pas cu pas, a repetat Natalie, dezamăgită de dispariţia entuziasmului din partea doamnei Duarte.
   - Aş vrea să vă spun că pacienţii noştri nu dispar, pur şi simplu, a continuat Duarte, şi cazul dumitale nu este unul obişnuit. Noi avem peste două mii de paturi, care sunt ocupate, aproape în permanenţă. O simplă greşeală umană şi toate fişele şi certificatele dumitale ar putea figura sub un alt nume, nume diferit cu o singură literă. Aşa că aveţi răbdare. Eu presupun că veţi rezolva acest mister foarte repede, iar soluţia va fi una comună şi banală.
   Acestea fiind spuse, a trimis-o pe Natalie la oficiul de securitate pentru a primi un permis de vizitator, care îi oferea acces în orice departament al spitalului, inclusiv la arhivă.
   De asemenea, a făcut copii de pe prezentarea întocmită de Natalie şi a cerut să fie distribuite în toate secţiile spitalului, cerând să fie anunţată imediat dacă cineva îşi aducea aminte de acest pacient sau dacă dispunea de informaţii legate de el.

         După un espresso rapid la terasa de lângă blocul administrativ, Natalie s-a îndreptat spre arhivă.
   Reyes, Reyez, Rayes.
   Aşezată la calculator, alături de un angajat al arhivei, Natalie a încercat orice mutare de litere posibilă, fără niciun succes şi chiar a căutat toate dosarele pacienţilor de gen feminin internate cu nume necunoscut. Apoi ea s-a îndreptat spre secţiile de urgenţă şi terapie intensivă. Ţinea minte faţa a două surori medicale şi a lui Santoro şi spera că poate, dintr-o pură întâmplare, va da nas în nas cu ei pe holurile spitalului.
   Chiar şi într-un spital din oraşe precum New York sau Rio, o femeie necunoscută, găsită împuşcată şi total dezbrăcată pe o alee şi care a pierdut, ulterior, un plămân, ar fi constituit un caz deosebit. Mai devreme sau mai târziu cineva tot ar fi vorbit de el.
   Dar aici niciuna dintre asistentele medicale nu auzise de un asemenea caz.
   La ora cinci, şocată şi descurajată, fizic incapabilă să continue căutările, Natalie a plecat de la spital. Şase săptămâni în urmă, venise în Brazilia, unde a fost atacată şi împuşcată pe o alee întunecată şi şi-a pierdut plămânul.
   Acestea erau faptele situaţiei. Cumva şi undeva exista o explicaţie care ar fi legat toate aceste fapte. A consultat harta şi a ales să se întoarcă la hotel pe cele mai mari străzi şi, spera ea, cele mai plate. Soarele nu mai încălzea oraşul cu putere şi temperatura era suportabilă.
   A venit în Brazilia. A fost atacată. A pierdut plămânul.
   Aceste gânduri, care-i roiau prin creier, o împiedicau să admire frumuseţea oraşului sau să vadă pietonii, mulţi şi grăbiţi, care, probabil, la această oră mergeau acasă.
   În ciuda tuturor descrierilor potrivit cărora Cariocas erau relaxaţi şi dezinvolţi, intersecţiile se asemănau foarte mult cu cele din New York - şuvoaie de oameni, umăr la umăr, care încearcă să se strecoare printre maşini şi taxiuri şi storc fiecare secundă din lumina verde a semaforului.
   Natalie se afla la o intersecţie deosebit de aglomerată, ca o sardea, înghesuită printre sute de oameni, când a auzit o femeie vorbind în portugheză, nu departe de ea.
   - Vă rog, doctor Reyes, nu vă întoarceţi. Nu vă uitaţi la mine. Ascultaţi-mă. Dom Angelo are răspunsurile pe care le căutaţi. Dom Angelo.
   În secunda următoare s-a făcut verde şi un şuvoi de oameni s-au grăbit să traverseze strada, forţând-o pe Natalie să meargă înainte. Imediat cum a ajuns pe cealaltă parte, Natalie s-a întors, privind, scrutând feţele. Nimeni nu părea interesat de persoana ei.
   Era gata să renunţe când a zărit o femeie masivă îmbrăcată într-o rochie viu colorată, care încerca să se depărteze cât mai repede posibil, şchiopătând de-un picior. O voce de bărbat a atenţionat-o să se dea la o parte.
   Când Natalie s-a întors, femeia dispăruse.
   Natalie era, din nou, încadrată de o masă de oameni care aşteptau verdele semaforului şi nu avea nicio şansă să se ducă după femeia în rochie colorată până când semaforul arăta verde. Într-un final, a putut să traverseze, a alergat repede până la colţul primului bloc, dar nu a mai văzut femeia cunoscută.
   Obosită de efort, Natalie s-a rezemat de faţada unui magazin cu haine.
   Nu exista nicio îndoială că vocea pe care o auzise îi aparţinea femeii şchioape - nu exista nicio îndoială pentru că Natalie era convinsă că ele două s-au văzut mai devreme, doar în trecere, în secţia de terapie intensivă a spitalului Santa Teresa.

                                    CAPITOLUL 24

             Necesitatea (...) este mama invenţiei.
   PLATON, Republica, Cartea a II-a

            - Sunt Stepanski. Seth Stepanski, însoţitorul de bord.
    - Bine aţi venit la Whitestone, domnule Stepanski. După ce poarta se va deschide, vă rog să intraţi şi să mergeţi cu maşina până la Corpul 6 din Oază şi să intraţi pentru a vă înregistra. Aveţi uniforma?
   - Da. Da, o am la mine.
   - Excelent. Ne vedem acolo în câteva minute.
   Poarta, o structură de metal de aproximativ doi metri înălţime, cu sârmă ghimpată sus, s-a deschis fără zgomot spre dreapta şi Ben a văzut în faţă un drum de vreo 400 de metri.
   Aşezat la volanul maşinii lui Stepanski, un Sebring decapotabil, a mers până la clădirea menţionată. În portbagaj se afla valiza lui de detectiv, iar sub ea, ascuns, era pistolul de calibrul 38.
   Conglomeratul de opt sau nouă structuri din cărămidă de culoare roz pal, strălucea în lumina soarelui. Vreo treizeci de copaci înalţi, singura pată de verdeaţă şi de umbră pe o distanţă de câţiva kilometri, mai reduceau din severitatea locului şi constituiau, probabil, Oaza la care se referise vocea de la interfon.
   Ben presupunea că laboratorul se află în cea mai mare dintre clădiri. Tehnicienii care lucrau acolo, probabil că nu ştiau că sunt complici la o afacere malefică care consta în fenotiparea şi catalogarea electronică a milioane de fiole cu dop verde, care proveneau de la oameni care nu bănuiau nimic, milioane de oameni din Statele Unite şi, posibil, din toată lumea.
   Acest gând îi provocase o senzaţie puternică de greaţă.
   În afară de zgomotul motorului de la maşină şi de suflul puternic al aerului condiţionat, nu se mai auzea nimic altceva în aerul texan fierbinte. Pe măsură ce se apropia de şirul de copaci, care vegheau aleea de acces ca nişte santinele, Ben a văzut rulota Adventurer parcată în capătul din dreapta al Oazei. Bănuia că în maşină se afla un alt Lonnie Durkin, femeie sau bărbat, încuiat, speriat şi aşteptând să afle de ce era acolo.
   Ben îşi vopsise părul într-o culoare mai închisă şi purta o pereche de ochelari cu rama groasă. Fotografia din paşaportul lui Stepanski era uzată şi avea o vechime de şapte ani. Era mai mic ca Ben cu cinci ani, dar forma feţei şi culoarea tenului erau asemănătoare.
   Mai mult decât atât, însoţitorul de bord, actual rezident al depozitului nr. 89 din cadrul facilităţii de depozitare Budget Self-Storage, îi spusese că nimeni de la Whitestone nu ştia cum arăta de fapt.
   Din păcate, Ben nu putea face o asemenea afirmaţie. Pe măsură ce se apropia de Corpul 6, revedea în minte scene din confruntarea violentă din garajul de pe Laurel Way din Cincinnati. Lupta cu uriaşul Vincent nu durase mai mult de jumătate de minut. Lumina era foarte slabă şi doar o singură dată, cu câteva secunde înainte ca jetul de vopsea neagră să-l orbească, asasinul putuse vedea clar faţa lui Ben. Oare Vincent orbise?
   „Slabe şanse”.
   Fusese oare la volanul giganticului Adventurer cu o zi în urmă pe strada centrală din Fadiman?
   În acel moment, înterbările depăşeau cu mult numărul răspunsurilor.

           Corpul 6 era un birou destul de mic, decorat cu fotografii înrămate reprezentând monumente din întreaga lume.
   În momentul în care a intrat în încăpere, din spatele biroului îl urmărea o brunetă suplă, de vârstă mijlocie, cu ţinuta unui soldat de marină. Pe sacou, la piept, era brodat cuvântul WHITESTONE.
   Ben încerca să vorbească şi să se comporte nonşalant, dar de fapt era agitat, iar inima îi bătea să-i spargă pieptul.
   Ar fi vrut să iasă şi să intre din nou, abordând o altă ţinută.
   În schimb, s-a prezentat.
   - Bine aţi venit domnule Stepanski, a spus femeia privindu-l cu atenţie. Eu sunt Janet, office managerul. Aveţi paşaportul şi scrisoarea pe care v-am trimis-o?
   Ben a pus pe birou documentele solicitate, pe care le recuperase din camera de motel a lui Stepanski. Janet s-a uitat la ele atent, zăbovind o clipă când a examinat fotografia din paşaport. Apoi le-a dat la o parte.
   Ben şi-a apăsat cu putere mâinile pe birou ca să nu tremure.
   „Tu ştii, Janet? Ştii ce se întâmplă aici?”
   - Am trecut pe aici ca să văd dacă pot să ajut la pregătirea avionului pentru cursă, a spus el, fără vreun motiv, încercând să pară cât se poate de relaxat şi să intre în pielea personajului.
   - Ştiu, a răspuns ea. Cu mine aţi vorbit. Politica noastră presupune respectarea cu stricteţe a planurilor.
   - Înţeleg.
   Nicio explicaţie, niciun cuvânt de părere de rău. Nimic.
   Janet, office managerul, era total absorbită de importanţa postului ei. Ben trebuia să păstreze un contact vizual permanent. Era pe teritoriul inamicului. Dacă ar fi fost prins, existau puţine şanse să scape cu viaţă.
   - Bine, domnule Stepanski, dacă vremea ne va permite, veţi pleca mâine la nouă dimineaţa. La şapte va trebui să fiţi aici, în uniformă, cu un bagaj pentru o călătorie de patru zile. Este posibil, după cum v-am şi scris, ca deplasarea să fie prelungită cu câteva zile. Veţi avea în grijă şase pasageri şi un echipaj de trei persoane. Trebuie să transportăm un pacient în Africa de Sud pentru o intervenţie chirurgicală care nu poate fi efectuată în ţară. Pacientul va fi însoţit de doctori şi va sta în compartimentul din spate. Dumneavoastră nu aveţi voie să intraţi acolo, cu excepţia cazului în care vi se va cere în mod expres acest lucru. Sunteţi obligaţi să respectaţi intimitatea pasagerilor. Veţi intra în contact cu ei numai dacă ei voi iniţia conversaţia. Aveţi întrebări?
   - Nu.
   - Bine. Aici aveţi cheia de la camera 7. Se află în Corpul 2, pe alee şi în dreapta. Nu aveţi voie să vă plimbaţi prin Oază. Aveţi acces numai pe terasa camerei şi la cantina din Corpul 3, care se află chiar în spatele Corpului 2.
   - Înţeleg.
   Ben a luat cheia şi a vrut să plece.
   - Domnule Stepanski?
   Ben înţepenise, apoi s-a întors încet spre ea, cu pulsul accelerând.
   - Da?
   Femeia i-a întins paşaportul.
   - Cred că e vremea să vă schimbaţi fotografia.

              Ben hotărâse să-şi lase pistolul în maşină.
   Nu avea nicio şansă să scape de aici apelând la el, având în vedere că nu-l folosise niciodată în afara sălii de tir, şi acolo fără prea multă îndemânare. Dacă Janet îl deconspirase, avea să ştie cât de curând şi, probabil, nu mai avea nicio şansă de scăpare.
   Camera 7 era mică, dar curată şi aranjată, spre deosebire de motelurile ieftine în care stătuse Ben până atunci. Şi-a desfăcut bagajele şi şi-a pus ceasul să sune la ora şase, gândindu-se cum s-ar fi comportat Seth Stepanski într-o asemenea situaţie, fără acces la bar şi la bere.
   Ben se simţea vinovat că abuzase de încrederea însoţitorului de bord şi făcuse ceea ce făcuse, dar Seth era viu, deşi imobilizat. Ben nu credea că ar fi îndrăznit să atenteze la viaţa lui Stepanski, dar în momentul în care îndreptase pistolul asupra lui Stepanski, ştiuse că depăşise nişte limite.
   Acum era în stare să facă orice pentru a nu da înapoi. Şi era mândru de imaginaţia de care dăduse dovadă când îl imobilizase pe Seth.
   Soluţia a fost oferită de tijele dure din metal care îmbrăcau tavanul şi pereţii boxei de depozitare, una dintre boxele mari de la Budget Self-Storage, patru pe şase metri.
   Stepanski, dezbrăcat de la brâu în jos, era fixat cu lanţuri în centrul camerei, de tavan şi de pereţi în aşa fel, încât să aibă suficientă mobilitate pentru a se deplasa între un scaun şi o comodă, special cumpărate de Ben în acest scop. Mâinile lui Seth erau prinse cu cătuşe la spate, iar peste gură îi lipise bandă izolatoare, pe care o găurise pentru a-i permite să respire mai uşor şi pentru a putea bea cu paiul din sticlele de suc, apă şi băuturi cu proteine, aranjate pe masa din faţa lui.
   Căldura putea fi o problemă, dar Ben alesese bocul 89 pentru că se afla departe de biroul administrativ şi pentru că era la umbră.
   În acea noapte, la ora unsprezece, Stepanski fusese legat şi verificat. Mai târziu, Ben se întorsese la boxă de două ori pentru a vedea dacă totul este bine şi pentru a suplimenta provizia de băuturi. La doisprezece ziua, cu puţin înainte de a pleca spre Whitestone, se aşezase pe podea, cu braţele în jurul genunchilor, cu faţa spre Seth, şi îi explicase în detaliu ce se întâmpla în acel laborator şi ce avea el de gând să facă pentru a opri răul.
   Stepanski îl implorase să-l lase să plece, promiţându-i că nu va spune nimănui nimic despre cele întâmplate, dar Ben ajunsese prea departe pentru a ceda.
   - I-am trimis unei prietene, continuase Ben, profesoară la Universitatea din Chicago, o cutie. În cutie se află cheile de la boxă, de la lacătele cu care sunt prinse lanţurile şi o scrisoare cu explicaţiile de rigoare. Peste trei zile ea va trimite cutia la poliţia din Fadiman sau va veni aici şi te va lăsa să pleci. Până atunci, sper să aflu cine reprezintă Whitestone şi ce face această companie şi să adun suficiente informaţii pentru a-i trimite pe cei responsabili la puşcărie şi a închide afacerea. Îmi pare rău că te-am făcut să treci prin toate astea, Seth, dar răul care-l fac ei este inimaginabil.
   Îi pusese lui Seth pe cap o pereche de căşti conectate la radio.
   - Am încercat şi eu asta, îl asigurase el. Cu puţin efort vei reuşi să schimbi posturile şi să reglezi volumul. Poţi să prinzi vreo patru posturi, dar sper că-ţi place genul country-western.
   La sfârşit, pusese pe masa din faţa lui Seth trei pahare cu Jack Daniel’s şi trei cu tequila Jose Cuervo Gold, cu paie în fiecare.
   - Pasagerii de la clasa business primesc băuturile alcoolice gratis.
   ÎI fixase lui Seth căştile pe urechi, îl bătuse pe umăr şi plecase.
   Din momentul în care deschisese uşa camerei numărul 7, Ben se gândea dacă poate riscă să facă o plimbare prin Oază şi să ajungă, într-un final, la Winnebago. Dacă se ducea acolo, trebuia să aibă un microfon. Echipamentul lui era ieftin, dar era suficient pentru a asculta prin perete. Dacă era prins cu el, nici o scuză nu avea să-i fie de ajutor.
   A încercat să o sune pe Alice Gustafson pe mobil pentru a discuta situaţia. În cameră nu era semnal.
   Timp de câteva ore, până se lăsase întunericul, se odihnise şi încercase să citească una dintre revistele aranjate pe noptieră, un număr recent din People. Citirea acestei reviste era pentru el similară cu savurarea unui frappe de ciocolată - activitate fără niciun efort. În seara asta, articolele pline cu ştiri, bârfe şi materialele despre celebrităţi intrau ca sticla pisată.
   Undeva, în întuneric, se pregătea un avion care urma să transporte un pacient în Africa de Sud.

         După terminarea zborului, Ben era convins, un om cu bani, poate chiar unul dintre cei menţionaţi în People, avea să-şi prelungească viaţa pe seama unui nefericit ca Lonnie Durkin sau ca Juanita Ramirez.
   Îmbrăcat în haine negre, a ieşit din cameră pe mica terasă.
   Aerul era încă destul de fierbinte şi umed, dar cerul era întunecat şi lipsit de stele. Un vânt uşor bătea dinspre vest. Camera 7 se afla la capătul Corpului 2, la vreo 10 metri de gardul cu sârmă ghimpată. Ben s-a apropiat de gard, traversând culoarul de iarbă verde. După gard, întunericul deşertului se contopea cu cerul şi doar în depărtare erau vizibile săgeţile luminoase ale unui fulger tăind cerul.
   Oaza nu era prea bine iluminată, iar clădirile era situate destul de aproape una de cealaltă din motive de securitate. A studiat clădirile apropiate pentru a detecta existenţa camerelor de supraveghere, sperând să nu existe un asemenea dispozitiv.
   Apoi s-a furişat la Sebring pentru a lua echipamentul de interceptare audio şi, a decis el în ultima clipă, pistolul. La acea oră, o problemă reală erau gardienii.
   Poate, cu ajutorul pistolului, putea ajunge la maşină, iar de acolo spera să poată străbate poarta masivă de la capătul aleii. Simpla idee de a fi nevoit să facă faţă unei confruntări directe îi provoca spasme. Eroii din cărţile poliţiste nu aveau probleme cu izbitul în porţi, dar bănuia că poarta vizată de el putea fi o porvocare mult mai serioasă.
   Continuând să se uite după camerele de supraveghere, a traversat drumul spre cantina din Corpul 3 şi şi-a luat o cutie de Diet Coke. Apoi, încercând să treacă nevăzut, a trecut pe lângă corpurile vecine lipit de ziduri. A zărit luminile unui fulger şi i s-a părut că aude şi tunetul.
   Cea mai mare clădire, Corpul 5, era slab iluminată. Prin ferestre, a văzut mai multe piese de echipament modern ultrasofisticat.
   Nu era nici greu, nici plăcut să-ţi imaginezi fiole cu sânge, deschise şi procesate de un tehnician care folosea un asemenea echipament.
   Străzile din Oază păreau a fi părăsite, deşi, în unele locuri, se vedea lumină. Foarte stresat, strângând nervos mânerul valizei şi ascultând cu atenţie fiecare sunet, Ben s-a îndreptat spre Winnebago. Pe sub tricoul negru, cu mânecă lungă, simţea cum curg şiroaie de transpiraţie.
   Cele cinci minute cât a durat drumul spre rulotă i-au părut a fi o oră.
   Prin parbrizul acoperit de o draperie răzbătea lumina.

           Respirând foarte greu, mai mult de emoţii decât de oboseală, a îngenuncheat lângă roata din stânga spate şi a desfăcut cu grijă cutia echipamentului de interceptare audio, care conţinea un set de căşti, un amplificator şi un receptor cilindric, destul de gros.
   Şi-a pus căştile şi a lipit receptorul de peretele rulotei.
   Calitatea sunetului recepţionat nu era grozavă, dar putea auzi vocile si desluşi ce se vorbea.
   - Vă rog, lăsaţi-mă să plec! Nu v-am făcut nimic rău.
   Vocea femeii, care venea, probabil, din spatele rulotei, era foarte clară.
   - Uită-te la el, vrea să ajungă pe lună. Pentru Dumnezeu, Connie, tu ştii să joci jocul ăsta sau nu?
   „Vincent!“.
   Ben era aproape sigur că era vocea lui.
   - Ascultă-mă, Rudy, eu am un fiu, Teddy. Ţi-am mai povestit despre el. Te rog, are nevoie de mine. Te rog, lasă-mă să plec. Găseşte pe altcineva - cineva care nu are un copil.
   - Doamne, Connie, esti un prost! Trebuia să iei câteva cărţi de cupă când ai avut ocazia! Acum el le va lua pe toate. Chiar nu ţi-ai dat seama că nu are decât pică? Ascultă, Sandy, sau te opreşti din scheunat sau vin acolo şi-ţi astup gura cu un ciorap. Şi nu-mi mai spune Rudy. Urăsc numele ăsta idiot. Îmi pare rău că l-am inventat.
   Avea dureri la urechea stângă din cauza căştii.
   A scos-o şi tocmai încerca să o aranjeze mai bine când a auzit nişte paşi venind din dreapta. Scoţând pistolul din talia pantalonilor, s-a întins la pământ şi s-a strecurat sub rulotă.
   Câteva secunde mai târziu, o pereche de cizme de cowboy au apărut la jumătate de metru de faţa lui şi erau la zece centimetri de microfonul pe care-l lăsase în urmă.

              Timp de zece secunde interminabile nu s-a mişcat nimic cu excepţia degetului lui Ben de pe siguranţa pistolului.
   Când perechea de cizme s-a îndepărtat şi s-a dus spre portiera rulotei, era cât pe ce să calce pe microfon.
   Ben, încremenit de emoţie, privea cum cizmele se apropiau de uşă şi apoi a auzit două bătăi scurte.
   - Vincent, Connie, sunt eu, Billy! s-a auzit o voce veselă.
   Uşa rulotei s-a deschis larg, iar din interior s-au auzit ţipetele lui Sandy.
   - Ajutor! Vă rog, ajutaţi-mă! Ajutor, vor să mă omoare! Sunt într-o cuşcă! Numele meu este Sandy. Vă rog, ajutaţi-mă ! Sunt mamă. Am un băieţel. Are doar opt ani!
   - Gata! M-am săturat!
   Deasupra capului lui Ben s-au auzit câţiva paşi apăsaţi şi după aceea ţipetele lui Sandy s-au oprit. Lui Ben i se făcuse rău. Trebuia să facă ceva, dar ce? Dacă ar fi tras pur şi simplu câteva focuri în rulotă? Era nevoit să-i omoare pe Billy, Connie, Vincent şi încă o persoană. Să ucidă patru oameni. Avea vreo şansă să reuşească? Nu era mai bine să aştepte?
   Strângând pistolul în mână, calm şi detaşat, a reuşit să iasă de sub rulotă. Se gândea la ce-i trecuse prin minte lui John Hamman şi ce simţise acesta când îşi descărcase pistolul automat în inamic sau cine ştie ce mai făcuse ca să merite o medalie de aur postmortem şi o stradă denumită în cinstea lui.
   S-a ridicat în picioare. Dacă avea de gând să facă ceva, trebuia să acţioneze acum, cât uşa rulotei era larg deschisă.
   Exista oare vreo şansă să se oprească - să nu facă nimic şi să se ducă înapoi în cameră, pentru moment - şi să-i lase să continue ceea ce aveau de gând să facă cu Sandy? Ar fi putut să-i lase în pace, ca să rămână în viaţă şi să poată demasca activitatea malefică a celor de la Whitestone. A simţit pistolul în mână şi s-a îndreptat spre spatele rulotei.

        - Ei, Billy, ce faci? s-a auzit o altă voce din rulotă, de parcă ţipetele femei nici nu existaseră.
   - Paulie, bună, ce se întâmplă?
   - Nimic, Billy. Jucăm cărţi cu Vincent şi Connie, ca să treacă timpul mai repede.
   Ben s-a dus încet spre colţul rulotei. Nu trăsese niciodată în afara unei săli de tir, sau poate o singură dată în nişte sticle goale. Acum trebuia să doboare persoana care stătea la uşă, să treacă peste cadavrul ei, să intre în rulotă şi să mai împuşte încă trei oameni, înainte ca ei să-şi scoată armele.
   Avea vreo şansă? Realiza că nu, dar era incapabil să se oprească.
   - Zbori mâine? a întrebat unul din gardieni.
   - Toţi patru zburăm.
   - Hei, Smitty, nu ştiam că eşti aici.
   - Bună, Billy. E linişte?
   Cinci.
   Ben a coborât pistolul.
   - Cred că e o treabă importantă, a spus Billy. Pune o vorbă pentru mine, Vincent, te rog. E greu să fii gardian aici. Poate n-ai remarcat, dar nu se întâmplă prea multe.
   - Am priceput. Fac ce pot. Hai, înapoi la jocul nostru.
   -  Aveţi grijă, băieţi.
   - Pa, Billy.
   Uşa s-a închis şi cineva a încuiat-o pe interior.
   După zece minute, încă şocat de cât de aproape fusese, Ben a ajuns cu bine în camera sa.

          La mijlocul nopţii o furtună se dezlănţuise asupra Oazei şi dispăruse la fel de repede cum apăruse.
   La trei, prea obosit şi emoţionat ca să poată să doarmă, Ben stătea la fereastră când deodată deşertul a fost iluminat de lumina albastră a becurilor de pe pista de aterizare.
    În câteva minute, s-a auzit zgomotul înfiorător al unui motor de avion, probabil un 727, care a aterizat cu bine, a traversat toată pista şi s-a oprit.
   Uniforma lui Stepanski fusese ajustată de un croitor din Fadiman. Ben a scos-o din dulap şi a curăţat-o de câteva scame.
   Aligatorul era la el în plasă.

                                            CAPITOLUL 25

            Femeilor trebuie să li se predea (...) arta războiului, pe care trebuie să o practice la fel ca bărbaţii.
   PLATON, Republica, Cartea a IV-a

           Dom Angelo.
   Cu aceste două cuvinte în minte, Natalie a început să caute cu disperare în toate cărţile de telefon pe care le-a putut găsi. Nimic. A vorbit cu băiatul de la recepţia hotelului, care a întrebat-o dacă nu cumva înţelesese greşit.
   - Care ar fi diferenţa? l-a întrebat ea mirată.
   - Niciuna, a răspuns el.
   Dicţionarul lui portughez-englez spunea că dom poate să însemne cadou sau un om cu har şi se folosea ca titlu nobiliar, un fel de lord.
   Acum, nemaifiind sigură de ce spusese asistenta medicală în rochie colorată, Natalie s-a dus în camera ei, epuizată de plimbarea pe dealurile din Rio, de căldură şi într-o mică măsură de diferenţa de fus orar. Se simţea extrem de singură, mai singură ca niciodată. Fusese o atletă, avea un singur plămân, şi acela distrus, cu foarte puţine şanse de a fi înlocuit. Don sau Dom Angelo, chiar dacă l-ar fi găsit vreodată, nu putea schimba această realitate.
   Nu a mai avut nevoie de whisky brazilian ca să poată adormi, de fapt, nu avea nevoie de nimic în afară de zumzetul aerului condiţionat. A doua zi avea să se ducă la Santa Teresa, mai întâi la Gloria Duarte şi apoi la secţia de terapie intensivă. Dacă nu descoperea nimic, avea să meargă din nou la poliţie.

             „Don Angelo... Dom Angelo...“
   Natalie era pe punctul de a adormi, iar cele două nume i se învârteau la nesfârşit prin minte.
   Ce era Dom Angelo? Un nume? Un titlu? De ce femeia nu-i dăduse nicio explicaţie?
   Singura concluzie era că atacul de pe aleea întunecată şi pierderea plămânului nu fuseseră accidentale.
   Zumzetul aerului condiţionat a ajutat-o să adoarmă, dar de două ori în timpul nopţii a visat atacul, scenele fiind foarte clare si terifiante. Ca de multe ori până atunci, senzaţia de teroare era mai puternică decât amintirile propriu-zise, mai reală şi mai detaliată ca un coşmar. După al doilea episod, era prea speriată ca să mai poată adormi.
   Fusese păcălită de taximetrist, împuşcată, operată, i se scosese plămânul, fusese îngrijită şi expediată acasă imediat după stabilirea identităţii.
   Toate acestea erau adevărate... şi neadevărate, în acelaşi timp.
   La un moment dat, Natalie a adormit din nou.
   S-a trezit pe la unsprezece. A făcut un duş, s-a îmbrăcat şi a ajuns la spital după ora doisprezece. Duarte era într-o şedinţă şi secretara i-a spus lui Natalie că va fi disponibilă numai a doua zi de dimineaţă. A întrebat-o pe secretară dacă ştia de un Don sau Dom Angelo. Femeia a zâmbit politicos şi a răspuns că la asemenea întrebări putea răspunde numai şefa ei.
   Convinsă că nu va o va găsi pe asistenta cu rochie colorată, Natalie a urcat la etajul doi unde se afla secţia de chirurgie şi terapia intensivă. După efectuarea operaţiei de pulmonectomie, într-una din cele 21 de săli de operaţie de la spitalul Santa Teresa, ar fi trebuit să fie adusă pentru îngrijiri postoperatorii.
   „Te rog să fii aici...”, spunea în gând în momentul în care a intrat pe uşa de sticlă. „Te rog să fii aici...“.
   S-a uitat în jur pentru a evalua situaţia. Cubicule din sticlă, dotate cu cele mai sofisticate echipamente, erau aranjate în jurul centrului de monitorizare destinat asistentelor medicale. Natalie mergea încet, zâmbind dezinvolt şi amabil tuturor celor pe care îi întâlnea.
   „Nu trebuia să vin la ora prânzului, se gândea ea. Nu trebuia...“.

          Îmbrăcată în uniformă medicală, pantaloni largi şi halat de culoare albastră, femeia pe care o căuta Natalie tocmai ieşea dintr-un cubicul şi venea spre centrul de monitorizare, adică spre ea. Mersul şchiopătat excludea orice dubiu; era absolut convinsă că asta era femeia pe care o văzuse în intersecţie.
   Simţind cum inima îi bătea nebuneşte a făcut un pas înainte. Femeia părea blândă şi avea trăsături frumoase.
   La gât purta un lanţ subţire de aur şi nicio altă bijuterie, nici măcar o verighetă. Pe ecuson scria DORA CABRAL.
   - Scuzaţi-mă, domnişoara Cabral, a spus Natalie în portugheză.
   Femeia a zâmbit şi s-a uitat la ea. Dintrodată, expresia feţei i s-a schimbat total. S-a uitat speriată în jur. Natalie a înţeles că nu se înşelase.
   - Da? a întrebat-o Dora.
   - Îmi pare rău că am venit aici, senhorita, dar sunt disperată, a spus Natalie, speriată că portugheza ei nu era suficient de bună. Cred că dumneavoastră sunteţi persoana care m-a abordat ieri pe stradă. Dacă am dreptate, vă rog să mă ajutaţi şi să-mi spuneţi ce înseamnă Dom Angelo. Am încercat să-l găsesc, dar nu am reuşit.
   - Nu este o persoană, a spus Dora în şoaptă. Este un loc. Un sat. Este...
  Sora medicală s-a oprit brusc, a mâzgălit ceva pe o bucată de hârtie de pe un birou, pe care i-a întins-o spre  Natalie şi a ieşit rapid pe hol, îndreptându-se spre cubicului de unde venise.
   Şocată şi emoţionată, Natalie s-a uitat la bucata de hârtie când ceva a făcut-o să se întoarcă spre intrare. Un poliţist în uniformă venea spre ea. Era clar că Dora plecase din cauza lui.
   Natalie nu a îndrăznit să ia hârtia, dar a citit rapid:
   20.0 16 R.D. FELIX #13
   Până să se întoarcă, ofiţerul se apropiase deja de ea, zâmbindu-i.

        Cuprinsă de o senzaţie de greaţă, Natalie l-a recunoscut imediat. Era Vargas, bărbatul care o abordase pe platforma Pasmado.
   Chiar dacă se întâlniseră prima data în Botafogo, cartierul în care se afla spitalul, probabil zona în care patrula el, Natalie era convinsă că întâlnirea lor de acum nu era o coincidenţă. S-a gândit că ar fi trebuit să nu-l lase pe ofiţer să se apropie de biroul pe care Dora lăsase biletul cu adresa.
   - Sunteţi ofiţerul Vargas, nu? a spus ea cu un entuziasm forţat. Ofiţerul de poliţie care vorbeşte foarte bine engleza. V-am recunoscut imediat.
   - Din parcul Pasmado, nu?
   - Exact. Mă bucur că v-aţi amintit.
   A întrebat-o cum o cheamă şi ea s-a prezentat, deşi nu avea nicio îndoială că el îi ştia numele. Oare văzuse că Dora scrisese un bilet? Biroul se afla la un metru în spatele lor.
   Trebuia să-l scoată de acolo.
   - Senhorita Natalie, a spus el cu o voce fermecătoare, îmi cer scuze că spun asta, dar Santa Teresa nu este o atracţie turistică obişnuită.
   Mintea lui Natalie lucra nebuneşte. Ce caută poliţistul în spital? Dacă o urmărise din Pasmodo, atunci ştia că ea îl minţise în privinţa hotelului. Dacă fusese pe urmele ei chiar de la aterizarea pe aeroportul Jobim, atunci situaţia era teribil de gravă.
   Natalie nu fusese niciodată prea bună la flirtat, dar acum era momentul să se depăşească.
   - Ultima dată când am vizitat acest oraş, am avut nenorocul să dau peste un taximetrist lipsit de scrupule.
   - Din păcate, mai avem şi din ăştia, a răspuns Vargas, deşi noi, Poliţia Militară, luptăm din greu pentru eradicarea acestui fenomen.
   - Ei, tipul ăsta m-a dus pe o alee şi... mi-e destul de greu să vorbesc despre asta. Am venit la spital ca să rezolv unele probleme legate de asigurarea mea medicală şi să mulţumesc personalului medical pentru îngrijirea acordată în perioada în care am fost internată aici.
   - Aha. Înţeleg.
   Natalie a făcut un pas mic înainte, încercând să pară neajutorată şi vulnerabilă.
   - Domnule ofiţer Vargas, cred că dacă am ieşi de aici, aş putea să vă povestesc ce mi s-a întâmplat.
   - Da?
   - Aveţi câteva minute libere? Poate aveţi timp pentru o cafea?
   - Pentru dumneata îmi fac timp.
   - Vă mulţumesc. I-a atins mâna şi a oftat. Mi s-a întâmplat ceva teribil şi sunt în stare de orice pentru a afla totul. Orice. Probabil, dumneata eşti ajutorul pe care mi l-a trimis Dumnezeu, şi nu o dată, ci de două ori.
   - Probabil, a răspuns poliţistul în timp ce o urma afară, la cafeneaua din apropiere. Dar poate că dumneata eşti darul meu.

          Dom Angelo, municipiul Rio de Janeiro, populaţie 231.
   Asta găsise Natalie la biblioteca din Botafogo. Existau şi hărţi în care satul apărea situat în direcţia nord şi vest de oraş, într-o zonă considerată a fi partea de est a pădurii tropicale din regiunea Rio de Janeiro. În alte hărţi, satul nu apărea deloc.
   După o oră şi jumătate de căutări, Natalie şi-a schiţat o hartă cu ajutorul căreia putea să ajungă la destinaţie. Spera că la opt seara Dora Cabral avea să îi ofere mai multe informaţii despre acest loc şi despre ce putea găsi acolo.
   A stat cu Rodrigo Vargas aproape o oră, timp în care el i-a povestit că lucrează în forţele poliţiei militare de cincisprezece ani, că fusese decorat şi că era separat de ani buni de soţie, dar avea o relaţie bună cu cei doi copii.
   Îl cunoştea destul de bine pe detectivul Perreira, despre care spusese că era un poliţist care petrecuse prea mult timp la birou. În conversaţia lor, Natalie nu pomenise nimic de Dora Cabral sau de Dom Angelo, iar poliţistul nu spusese nimic care să sugereze că întâlnirea lor de la spital nu fusese o simplă coincidenţă.
   La sfârşit, Rodrigo menţionase că, având în vedere experienţa ei neplăcută în Rio, înţelegea perfect de ce nu îi spusese la ce hotel era cazată, chiar dacă purta uniformă şi pretindea că este poliţist. Apoi îi promisese că va vorbi cu cineva din departamentul lui Perreira şi i-a dat numele unui bistro unde puteau să ia prânzul a doua zi.
   - Sper că acesta este începutul unei frumoase prietenii, Senhorita Natalie, rostise el cu sinceritate la despărţire.
   - Şi eu sper asta, Rodrigo, răspunsese ea, încercând să schiţeze un zâmbet seducător şi să pară relaxată când şi-au strâns mâinile. Asta sper şi eu.
   Se despărţiseră pe holul spitalului, iar Natalie fusese îndrumată spre bibliotecă de către angajatul de la biroul de informaţii. Plecase rugându-se ca Dora să fi avut ocazia să distrugă bileţelul. Ajunsă în stradă, se deplasa încercând să fie atentă dacă este sau nu urmărită, aplicând toate metodele văzute în filme, dar şi câteva inventate de ea.
   Mai avea patru ore până la întâlnirea cu Dora - patru ore şi o listă lungă de obiecte pe care trebuia să le cumpere înainte de a pleca în pădurea tropicală.
   La şase şi jumătate, fusese deja la bibliotecă, la magazinele de echipament şi de haine, de unde cumpărase câteva lucruri. Mai avea de luat câte ceva, dar trebuia să aştepte până când lua maşina. Dacă cineva era pe urmele ei, nu putea să plece cu Jeepul din parcare fără să fie văzută şi, probabil, urmărită, dar nu avea altă opţiune.
   Frica ei cea mai mare era ca maşina să nu fi fost furată sau să nu se fi umblat la mecanismele ei. Găsise Jeepul acolo unde-l lăsase, într-un mic garaj aflat la două străzi de hotel.
   16 R.D. FELIX #13
   Cu ajutorul bibliotecarului, a localizat Rua de Felix din cartierul Gávea, situată la trei kilometri spre vest de Botafogo.
   A încărcat Jeepul, acoperind totul cu o bucată de pânză. Apoi, rugându-se să se facă întuneric, a mers în serpentină spre dealuri şi înapoi, trecând pe roşu, intrând pe alei înguste şi schimbând sensul de mers de câte ori a putut, întotdeauna cu ochii în oglinda retrovizoare.
   Când a fost sigură că nu este urmărită, a încuiat Jeepul într-un loc bine luminat şi, cu inima strânsă, a oprit un taxi.
   Din fericire, taxiul era condus de o femeie în vârstă, care mesteca zgomots guma de mestecat şi care nu-i aducea aminte de taximetristul care o luase de la aeroport. Cu ajutorul unei hărţi, i-a explicat femeii unde dorea să ajungă.
   I-a cerut să o lase la o stradă de Rua de Felix. Natalie s-a simţit uşurată când femeia s-a conformat.
   Cartierul era mai sărac şi mai neîngrijit decât se aşteptase, ţinând cont de meseria Dorei Cabral. Blocurile, majoritatea de trei etaje şi nu prea bine întreţinute, erau înghesuite pe străzi înguste, slab iluminate, printre blocuri cu apartamente mai mari. Ultimele raze ale soarelui fuseseră rapid înlocuite de întuneric, dar în stradă era destul de multă lume şi Natalie nu era speriată.
   Exact la ora opt, a ajuns la un bloc de patru etaje flancat de două alei înguste, pline de gunoaie, ziare, cutii de metal şi resturi de cutii din carton. Numărul 16 era scris direct pe faţada din cărămidă roşie.
   La intrare erau două rânduri de cutii poştale relativ noi şi un rând vertical de sonerii. D.CABRAL era printre primele de sus. Natalie a sunat o dată, apoi încă o dată. S-a uitat prin geam în holul interior şi a văzut o scară care ducea la etajul unu. A mai sunat şi a treia oară. Apoi, a hotărât să-şi încerce norocul şi a împins uşa, care s-a deschis uşor.
   „Ce mai securitate”.
   Numărul 13, identificat după cifrele aurii lipite pe mijlocul uşii, se afla pe partea dreaptă în capătul coridorului. Natalie a ascultat la uşă şi apoi a bătut - mai întâi încet, apoi mai tare. Linişte.
   20.00 16 R.D. FELIX #13
   Era sigură că memorase corect mesajul. Acum era 20.10.
   În aer plutea tensiunea. Rugămintea Dorei, atunci, în stradă, de a nu privi înapoi, reacţia femeii la sosirea poliţistului, erau toate semne de frică, dar faptul că pomenise numele Dom Angelo şi că scrisese biletul sugera că avea nevoie de ajutor.
   „Haide... haide...”
   Natalie a mai bătut la uşă, iar apoi a ieşit din nou la uşa din faţă şi a mai sunat şi de acolo. Mintea ei căuta cu disperare nişte răspunsuri. Un singur lucru era clar - nu pleca până nu se asigura că Dora Cabral era bine.
   „Opt şi un sfert“.
   Natalie s-a gândit să sune la vecini să întrebe dacă nu aveau cumva o cheie de la apartamentul 13. Dar a renunţat la acest gând. A ieşit afară, a mers până la capătul blocului, apoi s-a întors brusc şi s-a dus înapoi. Dacă pornea de la premiza că toate apartamentele erau la fel, a cincea şi a şasea fereastră din stânga trebuiau să fie cele de la apartamentul Dorei, dar pentru că la etajul unu urcai doar patru trepte, aceste ferestre se aflau la o jumătate de metru sau doi deasupra capului lui Natalie.
   Pe cele două ferestre venea o lumină slabă.
   „Opt şi douăzeci“.
   Natalie s-a gândit că lumina nu era un semn bun. Un apartament întunecat ar fi sugerat că Dora întârzia. Luminile sugerau altceva. Alarmată, a alergat pe alee ca să ia un tomberon metalic, singurul pe care-l văzuse, gol şi răsturnat.
   L-a târât până la zid, l-a întors cu fundul în sus şi s-a urcat pe el.
   S-a uitat pe geam şi a văzut un dormitor îngrijit cu două paturi. Lumina venea de undeva din spate, probabil, din bucătărie. A clipit de câteva ori pentru a se obişnui cu lumina slabă. A văzut chiuveta din bucătărie, speteaza unui scaun şi o porţiune din masa de bucătărie.
   I-a luat câteva secunde să realizeze că peste marginea mesei se vedea un braţ.
   - Dumnezeule, nu! a strigat ea.
   Fără ezitare, a lovit cu cotul în geamul care s-a spart, cioburile revărsându-se în dormitor. În rama tâmplăriei mai rămăseseră câteva cioburi mari. Fără să încerce să le scoată, Natalie a deschis geamul, l-a ridicat şi s-a strecurat rapid în interior.
    Făcând abstracţie de sângele care îi curgea din cot, a alergat în bucătărie.

         Dora Cabral era întinsă pe masă, moartă. Capul i se odihnea pe o parte. Avea gura deschisă, buzele răsfrânte într-o grimasă urâtă, cu dinţii expuşi.
   Natalie a verificat artera carotidă pentru a-i simţi pulsul, deşi nu credea că mai trăia.
   Apoi a văzut pe masă o seringă, aruncată lângă o fiolă mare care, era convinsă, conţinuse un narcotic injectabil puternic.
   Natalie era convinsă că Dora nu consumase droguri.
   Simţea că moartea Dorei fusese una violentă şi avea legătură cu ea, cu satul Dom Angelo din pădurea tropicală şi cu ofiţerul Poliţiei Militare Rodrigo Vargas.
   Ameţită şi nefiind în stare să gândească limpede, Natalie s-a uitat în jos şi a văzut că sângele din rana de la cot picura pe podeaua de linoleum. Tăietura avea o lungime de aproximativ cinci centimetri şi era destul de adâncă, dar ştia că dacă avea să preseze zona sângerearea avea să se oprească și, dacă nu făcea vreo infecţie serioasă, la plecarea din Rio ar fi rămas cu o simplă cicatrice.
   A luat o cârpă de bucătărie şi a legat-o strâns în jurul rănii. Exact în acel moment ea a auzit sunetul sirenelor.
   Era oare o înscenare?

            Fluxul puternic de adrenalină a ajutat-o să judece mai clar. Trebuia să fugă.
   Deschizând uşa apartamentului cu mâna înfăşurată în tricou, a ieşit pe hol şi s-a îndreptat direct spre subsolul blocului. Într-un întuneric total căuta disperată un întrerupător.
   Era gata să renunţe când a dat de unul şi a aprins lumina. La doi metri mai în faţă, a văzut câteva trepte care duceau spre o uşă.
   Deschizând-o cu atenţie, Natalie a ajuns într-o alee îngustă dintre blocuri, unde miroasea puternic a urină.
   Sirenele se auzeau tot mai aproape şi era sigură că auzise paşi grei undeva în dreapta ei. Era o înscenare. Nu exista nicio îndoială. Era mâna lui Vargas.
   Într-un viitor foarte apropiat, putea fi omorâtă, în timp ce încerca să scape de poliţie. Aşa, toate lucrurile legate de Dom Angelo aveau să fie date uitării.
   Respirând foarte greu, Natalie a luat-o la fugă pe aleea îngustă, dar a fost nevoită brusc să se lipească de zid la vederea unui poliţist care alerga foarte aproape de ea spre blocul Dorei. A reuşit să treacă strada şi a luat-o pe o altă alee. După câteva străzi era la capătul puterilor.
   Ajunsese într-un cartier mai frumos acum, cu căsuţe cochete şi cu grădini verzi. Respirând greu, s-a aruncat la pământ, într-o grădină deasă cu palmieri, ferigi şi yucca şi a început să plângă - nu de frică şi nici din cauza morţii Dorei Cabral - pur şi simplu căzuse pradă unei consternări profunde.
   Cumva, trebuia să găsească nişte răspunsuri sau măcar să încerce.
   Căutările ei trebuiau să înceapă, şi spera să se termine cu bine, în Dom Angelo.

                                            CAPITOLUL 26

          Nu ai observat niciodată cât de vajnic şi de necucerit este spiritul şi cum prezenţa lui face ca sufletul oricărei creaturi să fie fără frică si absolut de neîmblânzit?
   PLATON, Republica, Cartea a II-a

   Natalie şi-a petrecut noaptea pe bancheta din spate a Jeepului, parcat într-un garaj dintr-un cartier din nordul oraşului, cu o geantă de material textil pe post de pernă şi învelită cu o prelată găsită în portbagajul maşinii.
   Timp de şase ore, starea de tensiune şi de confuzie, precum şi epuizarea fizică şi emoţională şi-au disputat dreptul asupra somnului ei. Până la urmă, a reuşit să doarmă, destul de bine, vreo două sau trei ore.
   La ora cinci şi treizeci de minute, înţepenită şi confuză, a ieşit din Jeep şi s-a plimbat la etajul superior al garajului.
   Din câte îşi dădea seama, se afla la vreo 25-30 de kilometri de Rio, 18 kilometri de Autostrada 44, o arteră care mergea în direcţia nord-vest, depărtându-se de coastă. Drumul urma, la un moment dat, să se bifurce şi devenea drum secundar care intra şerpuind în inima pădurii, mergea printre munţii din pădurea tropicală aproximativ 30 de kilometri şi, într-un final, trebuia să se intersecteze cu drumul spre Dom Angelo.
   Această călătorie avea să fie una dificilă, dar, până la urmă, toată viaţa ei de când venise în Rio de prima dată fusese așa.
   Natalie suferea cumplit din cauza morţii Dorei Cabral care sfârşise probabil în chinuri groaznice. Pe corpul ei nu se vedeau urme evidente de tortură, dar era convinsă că Rodrigo Vargas era maestru în a obţine răspunsuri fără a lăsa urme.
   Natalie se simţea singură - poate mai mult decât în orice alt moment al vieţii ei. S-a gândit să-l sune pe Terry sau poate pe Veronica, să-i întrebe dacă puteau să vină aici şi să o ajute să caute răspunsuri, dar singura persoana care încercase să o ajute murise. Nu, ăsta era jocul ei, doar al ei; putea să câştige sau să piardă.
   S-a gândit că, de fapt, oricare ar fi fost răspunsurile, deja pierduse. Cicatricea de pe partea dreapta a pieptului atesta înfrângerea. Ei, acum regulile se schimbau. Acum jocul nu se mai rezuma la câştig sau la pierdere, ci la răspunsuri şi, dacă era posibil, la răzbunare.
   Răspunsuri şi răzbunare.

            Al doilea nivel al garajului era încă liber deoarece cartierul se trezea mai greu.
   Natalie a coborât din maşină, a tras cu aviditate aer în piept şi a început să facă exerciţii de întindere. Operaţia şi incendiului îi afectaseră vitalitatea, dar era încă rezistentă, suplă şi incredibil de puternică.
   Gimnastică ritmică într-un garaj întunecos.
   Era patetic să vezi o viaţă, atât de promiţătoare, redusă la asta, dar ce era să facă? O mare parte dintre visele şi planurile ei de a deveni un doctor si un campion îi fuseseră scoase din piept şi arse de foc. Acum, singurul ei scop era să afle ce se întâmplase, de ce, şi, cel mai important, cine era persoana responsabilă care trebuia pedepsită.
   Răspunsuri şi răzbunare.
   În cafeneaua micuţă de vizavi s-a spălat şi a luat micul dejun, însoţit de ediţia ziarului O Globo. Din câte a putut înţelege, în ziar nu se menţiona nimic despre moartea Dorei Cabral. În viitorul apropiat ziarul avea să publice un articol minuţios, însoţit de un raport asupra celor întâmplate şi numele principalului suspect.
   Femeia din bar arăta de parcă în ultimele câteva decade nu se odihnise nici măcar o zi. Natalie a lăsat sub ceaşcă un bacşiş enorm şi s-a îndreptat înapoi spre garaj. Cel puţin, dacă ea nu avea să se mai întoarcă din pădurea tropicală, cineva era în câştig.
   A trecut în revistă echipamentul şi s-a gândit să o sune pe Hermina sau pe Doug Berenger. Oricare ar fi fost povestea inventată de ea, ambii erau suficient de intuitivi ca să-şi dea seama că avea probleme. Mai trecuseră o dată printr-un şoc, când dispăruse prima dată. Dacă i-ar fi sunat acum, şi-ar fi făcut multe griji. Ba mai mult decât atât, în Rio era aproape şapte, cu două ore mai mult decât în Boston.
   Natalie a hotărât să scrie o scrisoare pentru Hermina, cu instrucţiuni pentru Doug. A făcut o scurtă descriere a tuturor evenimentelor de la venirea în Rio, inclusiv toate numele pe care le ţinea minte. Chelneriţa de la cafenea a venit să-i restituie bacşişul, crezând că era vorba de o eroare.
   Când Natalie i-a spus că suma reprezenta bacşişul, chelneriţa i-a făcut, cu mare bucurie, rost de plic pentru scrisoare şi a promis să o expedieze.
   Era timpul să plece.
   Rezervorul maşinii era aproape plin, iar portbagajul conţinea rezerve de apă şi motorină. În toată cariera ei de atlet-vedetă, călătorise în condiţii bune şi doar de câteva ori dormise în cort. Trecuse deja cu bine de prima noapte dormită în maşină. Orice ar fi aşteptat-o în viitor, era pregătită.

           Dimineaţa era caldă şi frumoasă, promiţând încă o zi superbă. Natalie a ieşit pe autostrada spre nord, încercând să adopte stilul carioca, care nu presupunea folosirea semnalizatorului stânga-dreapta sau uitatul în oglinda retrovizoare la schimbarea benzii şi nici folosirea pedalei de frână prea des.
   Pe scaunul pasagerului era o hartă desenată de ea care trebuia să o ducă la Dom Angelo. Întrebările legate de acest loc zburau prin mintea ei cu viteza maşinilor care treceau pe lângă ea. Cele mai supărătoare întrebări admiteau posibilitatea ca Dora Cabral să fi interpretat legătura dintre operaţia de pulmonectomie cu acel sat din mijlocul pădurii.
   Era prea crud să creadă că sărmana femeie fusese omorâtă din greşeală. Dar dacă ea într-adevăr ştia ceva, care putea fi legătura dintre o simplă studentă la medicină din Boston, o asistentă medicală din Rio şi un mic sat din pădurea tropicală braziliană ?
   Autostrada 44 era exact acolo unde crezuse ea că va fi, o surpriză extrem de plăcută, două benzi, cu marcaj proaspăt şi trafic redus. Dacă estimările ei erau corecte, peste vreo 20 de kilometri, pe stânga, trebuia să fie un drum forestier care intra în munţii din pădurea tropicală şi ducea spre Belo Horizonte, capitala statului Minas Gerais. La un moment dat, drumul spre Belo Horizonte trebuia să se transforme într-un drum cu o singură bandă şi să o ia la stânga. Undeva pe această rută se afla Dom Angelo.
   Nu spera ca drumul să fie uşor, dar era convinsă că va găsi locul pe care îl căuta.

        Cu vreo şapte kilometri înainte de locul în care presupunea că începea drumul spre Dom Angelo, a încetinit şi a început să analizeze atent fiecare drumeag. Se afla la baza munţilor în partea estică a zonei împădurite. Drumul cu două benzi nu mai era atât de grozav şi avea multe gropi şi crăpături, urca brusc şi cotea la fel de neaşteptat. Traficul era lejer din ambele direcţii.
   Natalie a încetinit şi mai mult şi a lăsat geamurile jos.
   Poate era doar o impresie, dar aerul bogat în oxigen o ajuta să respire mai bine. Pulsul i se reglase. Pădurea era foarte aproape de drum şi o apăra de soare. Un râuleţ de munte rapid tot apărea şi dispărea pe lângă drum, până când a dispărut definitiv în inima pădurii.
   Drumul devenise drept când Natalie a văzut ieşirea, un drum forestier parţial acoperit cu pietriş, ceva mai lat decât o bandă. Pe un copac de pe marginea drumului era prins un indicator pe care scria CAMPO BELO.
   După estimările ei, Campo Belo era cel mai apropiat oraş, ca distanţă şi dimensiune, de Dom Angelo, dar nu ştia cu precizie cât mai avea de mers.
   Era aproape sigură că era drumul corect, dar a mai verificat o dată afişajul de kilometri parcurşi şi harta. Fără să mai ezite, a făcut stânga şi a început să urce prin pădurea tot mai deasă.
   În sfârşit, şi-a permis să spere că va ajunge la Dom Angelo fără probleme. Drumul era greu, iar şase cilindri ar fi fost mai buni decât cei patru pe care îi avea Jeepul, dar avea să ajungă oricum.
   Când s-a oprit pe marginea drumului pentru a se întinde şi a mânca un sandvici cu o felie de carne, cu suc rece şi o jumătate de baton de ciocolată, şi-a dat seama că avea o problemă. Mergea pe acest drum de vreo douăzeci sau douzeci şi cinci de minute şi văzuse o singură maşină care venea în direcţia opusă, iar când stinsese motorul, auzise, în liniştea grea a pădurii, ceva. Sunetul semăna cu zgomotul de cauciucuri pe pietriş şi cu un huruit de motor. Apoi nimic. Să fi fost un ecou? Probabil că da.
   A mâncat repede, atentă la orice zgomot, în afară de cele provenind de la miile de păsări şi insecte de pădure. A strâns cuţitul Swiss Army şi a mutat cuţitul de vânătoare din geantă pe scaunul din faţă. Doar un ecou.
   Pe următorii doi kilometri, drumul s-a îngustat considerabil şi urca tot mai abrupt, tot mai sus. În stânga, în marginea drumului, se ridica un munte împădurit; în dreapta se vedea un hău. Dacă din faţă ar fi venit o maşină, nu ar fi putut trece una pe lângă cealaltă şi cineva trebuia să dea cu spatele. Natalie conducea, fiind atentă atât la drumul accidentat, cât şi la pustietatea din spate. Strângea din dinţi şi ţinea mâinile strânse cu putere pe volan.
   Deodată, a simţit o lovitură puternică în spate.
   Probabil că nu se uitase câteva secunde în oglinda retrovizoare, pentru că impactul, unul puternic, fusese o surpriză totală. Din reflex, a frânat, iar Jeepul a fost împins spre gura hăului, într-un unghi de 45 de grade. S-ar fi prăbuşit dacă nu accelera cu putere, învârtind volanul mult în stânga.
   Jeepul s-a frecat cu putere de panta muntelui, scoţând din rădăcină câţiva arbuşti, şi de tulpina aspră a unui copac.
   Natalie ştia, chiar fără să se uite peste umăr la şoferul maşinii din spate, că la volan era Rodrigo Vargas. În momentul în care privirile lor s-au întâlnit, el i-a zâmbit cu răutate şi i-a făcut cu mâna.
   Maşina lui, un Mercedes negru şi mare, a rămas uşor în urmă, apoi a lovit-o cu putere încă o dată. De data asta, nu mai avea nicio scăpare.
   Jeepul a fost aruncat în aer înainte ca ea să poată reacţiona, maşina izbindu-se de copaci şi de vegetaţia deasă pentru câteva secunde care i-au părut o eternitate. Jeepul s-a lovit de pământ, a aterizat pe cele patru roţi, zguduind-o zdravăn. Parbrizul s-a făcut ţăndări, portierele s-au deschis, cea de lângă ea fiind smulsă din ţâţâni.
   Maşina zburase atât de departe încât Natalie era mirată că nu se înfipsese în vreun copac. Prinsă în centură şi ţinând volanul din răsputeri, nu mai putea face nimic.
   În sfârşit, maşina s-a izbit cu putere de un obstacol cu aripa din faţă stânga, a sărit şi s-a dus rostogolindu-se la vale.

              Primul lucru pe care l-a conştientizat a fost că trăieşte.
   Era prinsă cu centura în scaun, atârnând într-un unghi cât se poate de incomod şi sângera de undeva de deasupra ochiului stâng. În maşină plutea o ceaţă chimică, probabil pulberea din airbaguri care se deschiseseră şi se spărseseră.
   Şoldul ei drept zvâcnea şi avea dureri cumplite, dar mâinile şi picioarele răspundeau la comenzile de verificare. Natalie simţea un miros puternic de motorină, dar nu ştia dacă venea din rezervor sau din cutiile de rezervă.
   Şi-a desprins centura de siguranţă, s-a încordat şi a reuşit să iasă pe unde cândva fusese portiera, înăbuşindu-şi cu greu un ţipăt de fiecare dată când îşi mişca şoldul drept.
   „Probabil o întindere sau o ruptură musculară, a decis ea, dar nu fractură”.   
   Asta avea să o încetinească, dar în niciun caz să o oprească. A văzut cuţitul de vânătoare prins în mânerul portierei de lângă scaunul pasagerului. S-a întins peste banchetă, l-a luat şi l-a băgat în elasticul de la talia pantalonilor. Jeepul căzuse atât de mult, încât nu vedea drumul, dar bănuia că ceva se întâmpla acolo. Probabil Vargas se pregătea să coboare şi să verifice dacă îşi dusese misiunea până la capăt sau dacă mai avea de lucru.
   S-a depărtat de Jeep şchiopătând, s-a lăsat în genunchi, cu capul în jos, şi asculta. De undeva de jos, auzea susurul unei apei curgătoare; de sus - nimic. Atunci au început să o atace ţânţarii - luptători singuratici sau trupe întregi, atraşi de sudoarea, de respiraţia şi de sângele ei, bâzâindu-i la urechi, intrându-i în nas.
   „Nicio mişcare! “ şi-a spus ea, stând ghemuită când a început primul val de pişcături. „Nicio mişcare, niciun sunet!“
   - Natalie! s-a auzit vocea lui Vargas. Natalie, esti bine? A fost o prostie din partea mea să fac aşa ceva. Dacă eşti rănită eu vreau să te ajut.
   Natalie s-a uitat în sus, peste zidul dâmbul de pământ cu copaci, dar nu a detectat nicio mişcare. Înaintând cu 10-20 de centimetri, în patru labe, ignorând durerea înfiorătoare din şold, se deplasa paralel cu marginea prăpastiei, tot mai departe de locul accidentului. Era sigură că Vargas avea o armă. Ea avea un cuţit, dar îi lipseau mobilitatea şi viteza.
   Cu fiecare mişcare pe pământul umed strivea ferigi şi rupea ramuri. În curând, Vargas avea să observe urmele lăsate de ea. Singura ei şansă, una minimă, era să-l atace de sus.
   Desigur, în acel moment, trebuia să dispună şi de voinţa de a folosi lama lată a cuţitului.
   - Natalie! Sunt sigur că eşti rănită şi că ai nevoie de ajutor! Te pot ajuta. Îţi pot explica totul. O să-ţi povestesc şi despre Dom Angelo.
   Rodrigo respira greu, ceea ce sugera că încerca să coboare unde se afla maşina ei. Natalie alungase insectele şi înaintase puţin, căutând cu disperare locul potrivit. De jos, zgomotul apei se auzea foarte tare. Dintr-odată, pe partea dreaptă, pădurea s-a deschis. Coborâşul spre râu, înalt de vreo sase-opt metri nu era vertical, dar era destul de abrupt.
   - Natalie! Văd unde te duci. Dacă ai nevoie de ajutor, rămâi acolo unde eşti. Am văzut sângele din maşina ta. Ştiu că eşti rănită.
   Nu mai avea mult timp la dispoziţie. În patru labe, Natalie a înaintat vreo opt metri, a urcat vreo cinci metri şi apoi s-a dus spre Jeep. Dacă Vargas mergea pe urmele ei, după cum spunea, avea să treacă chiar pe sub ea. Atunci, lui Natalie nu-i mai rămânea decât o singură soluţie .
   S-a lipit de scoarţa groasă a unui palmier. Durerea de la şold devenise insuportabilă, dar ea alesese să ignore orice durere care nu o dobora la pământ. Natalie citise undeva că în pădurea tropicală trăiesc peste 2,5 milioane de specii de insecte. În acel moment, era sigură de corectitudinea acelor statistici.
   În dreapta, a văzut cum se mişcă arbuştii. A scos cuţitul de vânătoare din pantaloni şi din teacă. Lama, folosită doar pentru a tăia o foaie de hârtie, la magazin, arăta înfricoşător.
   A cântărit cuţitul în mână şi a hotărât că trebuie să-l înfigă de sus, ţintind spre gâtul sau pieptul lui Vargas. Natalie avea în minte scena atacului din Psycho cea în care detectivul era atacat de mama lui Norman Bates.
   Pe măsură ce foşnetul paşilor lui Vargas se auzea tot mai aproape, s-a gândit la Dora Cabral întinsă pe masa din bucătărie. Rodrigo Vargas, în ciuda şarmului şi a frumuseţii fizice, era un asasin lipsit de remuşcări.
   „Trebuie să fiu puternică şi hotărâtă, îşi spunea ea. Puternică şi hotărâtă”.

           În câteva secunde, a văzut creştetul lui Vargas ieşind din copaci.
   Bărbatul se mişca încet, ascultând atent. Nu mai era timp de ezitări. Natalie s-a ghemuit printre ferigi, şi-a fixat bine picioarele pe pământ, strângând din dinţi de durere, şi a strâns cuţitul în mână cu putere. Vargas se apropia tot mai mult. Din trei sau patru paşi avea să fie în dreptul ei, pe marginea coborâşului spre râu. Sunetul apei curgătoare era aliatul ei, mascând sunetul ultimei ei mişcări. El ţinea un pistol în faţă. Încă doi paşi.
   „Nu te uita în sus. Nu te...“
   Natalie şi-a făcut vânt şi s-a aruncat peste el, lovind cu cuţitul mai mult în gol decât în el. A reuşit să-l rănească la umărul drept, înfigând lama până la os. Bărbatul a scos un ţipăt puternic. A tras cu pistolul în gol. Din cauza vitezei corpului ei, amândoi s-au prăbuşit peste marginea prăpastiei, rostogolindu-se spre râu ca două păpuşi de paie, lovindu-se de copaci şi de tufişuri.
   La vreo trei metri de mal, Natalie s-a agăţat de un ciot de copac şi s-a oprit, braţele fiindu-i zgâriate până la sânge.
   Vargas şi-a continuat căderea, ajungând pe malul ud cu faţa în jos şi nemişcat, cu picioarele în apă. Din cămaşa kaki curgea sânge, probabil din rana de la umăr. Natalie nu vedea nici cuţitul şi nici pistolul.
   Zăcea acolo unde se oprise, încercând să respire, speriată şi simţind durere în tot corpul. Vargas era nemişcat, cu picioarele dansând în apa curgătoare a râului.
   Îşi rupsese gâtul în cădere? Sau se împuşcase accidental? Sau poate rana de cuţit îi fusese fatală? Dintre toate posibilităţile, ultima părea improbabilă. Nu simţise cuţitul intrând prea adânc, dar forţa cu care lovise fusese destul de mare, aşa că, cine ştie.
   Gemând de durere, s-a întors şi s-a aşezat, simţindu-şi braţele de parcă fuseseră lovite de multe ori cu o bâtă. Jos, picioarele lui Vargas continuau să danseze macabrul dans al morţii.
   „A fost un un om rău, îşi spunea ea, şi şi-a meritat soarta”.
   Dar i se făcuse rău la gândul că omorâse un om.
   S-a prins cu mâinile de un copac pentru a se ridica în picioare apoi s-a uitat la poliţist, încercând să-şi dea seama ce trebuie să facă. Probabil că Rodrigo Vargas şi Jeepul aveau să rămână acolo încă mult timp. Ea trebuia să ajungă la Dom Angelo şi singura modalitate era să ia Mercedesul negru.
   Dar unde puteau fi cheile?

            Ca să ajungă sus la drum nu era deloc uşor şi avea să se ostenească degeaba dacă cheile de la maşină rămăseseră, cel mai probabil, în buzunarul lui Vargas.
   Gândul că trebuia să le scoată din buzunarul lui îi provoca o puternică senzaţie de greaţă. Dar urcarea pantei pentru a le găsi şi apoi coborârea, dacă nu le găsea în maşină, suna şi mai prost.
   Coborând prudent spre corpul întins pe mal, Natalie se uita după o piatră pe care ar fi putut-o folosi ca armă dacă Vargas nu era mort.
   Dar a găsit ceva mult mai bun - pistolul, aruncat printre tulpinele ferigilor, plin de noroi, la vreo zece metri de mal. Arma era grea, cu ţeava lungă şi mânerul dintr-un lemn închis la culoare, similar cu ceva ce, probabil, folosea Jesse James. Nu se mira deloc.
   A şters ţeava armei de pantaloni şi s-a apropiat cu prudenţă de Vargas. Obrajii lui erau mânjiţi cu noroi, faţa îi era întoarsă în direcţia opusă şi avea braţele depărtate de corp. A îngenuncheat lângă el şi, în loc să bage mâna în buzunar, i-a verificat pulsul. Avea puls!
   Înainte ca Natalie să poată reacţiona în vreun fel, Vargas a scos un ţipăt gutural. Rânjind, s-a întors spre ea ca o viperă, prinzând-o cu forţă de încheietura mâinii. Poliţistul arătos părea ieşit dintr-un film de groază.
   Buza de sus era sfârtecată şi din ea cugea mult sânge care se amesteca cu noroiul întins pe faţă. Avea o privire furioasă, iar dinţii, murdari de sânge şi de noroi erau complet dezgoliţi.
   Natalie l-a lovit cu putere peste faţă cu mâna liberă şi cu picioarele, sperând să nimerească între picioare. Era cu cel puţin douăzeci de kilograme mai greu decât ea şi, în ciuda tuturor eforturilor ei, a reuşit să o doboare şi să vină peste ea.
   Cu mâna liberă a strâns-o de gât, ca într-o menghină.
   La un moment dat, ea a simţit că aproape îşi pierde cunoştinţa, dar s-a zbătut şi mai tare şi a început să-l lovească până când el i-a dat drumul.

.............................................................

A cincea fiolă, Michael Palmer

.........................................................
                       5-9

             - Am niște prieteni la laboratorul de fenotipare și am hotărât să-i sun ca să-i rog să se

grăbească cu analizele ei.

   - Și?

   - Are grupa O pozitiv, ceea ce o plasează în categoria de beneficiari cu şanse reduse. Mai mult decât atât, am primit şi analizele ei de histocompatibilitate. Are antigeni extrem de rari. Şansele de a găsi un donator compatibil sunt destul de reduse şi, chiar dacă reuşim, va petrece tot restul vieţii luând medicamente antirespingere. Natalie consideră toxicitatea acestor medicamente ca fiind extraordinar de mare şi nu fără motiv.
   Faţa lui Millwood se schimonosise de supărare.
   - Şi care sunt atunci opţiunile ei ?
   - Se află, a spus doctoriţa French trist, între ciocan şi nicovală.

                   CAPITOLUL 18

        Vrem ca paznicii noştri să fie salvatorii noştri.
   PLATON, Republica, Cartea a IV-a

           Ar fi fost un neadevăr să spui că jungla din jurul Centrului Whitestone pentru Sănătate în Africa era liniştită, dar de-a lungul anilor, Joe Anson remarcase că zgomotul înceta complet între ora trei şi trei jumătate dimineaţa.
    În acea perioadă de timp, care dura în jur de o jumătate de oră, toţi scarabeii, cărăbuşii, licuricii, greierii, cimpanzeii şi alte specii de maimuţe se potoleau deodată. Niciun localnic nu confirmase vreodată acest fenomen, dar Anson ştia că nu se înşela.
   În acea dimineaţă, stătea rezemat de balustrada din bambus din faţa laboratorului principal şi asculta cum zgomotele şi gălăgia se liniştesc treptat. Aerul era îmbălsămat cu mirosuri de plante cu flori, curry, lemn-dulce, mentă şi multe alte parfumuri naturale.
   Anson a tras aer în piept, bucurându-se din plin de acest regal de miresme.
   Viaţa de după operaţia de transplant decurgea aşa cum îi promisese, cu entuziasm, Elizabeth. Operaţia fusese foarte complicată, dar timp de câteva zile fusese sedat în permanenţă, aşa că nu-şi aducea aminte prea multe. Singura problemă reala se ivise în perioada imediat următoare.
   O epidemie infecţioasă din cadrul spitalului cauzată de o bacterie mortală determinase transferul lui imediat din Amritsar şi din India.
   Fusese transportat, sub anestezie şi conectat la aparatul de respiraţie artificială, la un spital renumit din Capetown, oraşul său de baştină, unde îşi revenise complet.
   Datorită compatibilităţii perfecte cu plămânul donatorului, cantitatea de medicamente antirespingere care îi erau administrate era minimă, reducând considerabil posibilitatea unei infecţii.
   Acum Anson spunea tuturor celor care voiau să-l asculte că dacă ar fi ştiut dinainte cât de eficientă este această procedură, ar fi recurs la această intervenţie cu ani în urmă.

              - Ăsta e momentul tău preferat, nu?
   Elizabeth apăruse lângă el şi stătea cu mâinile pe balustrada de bambus, în timp ce coatele lor se atingeau uşor.
   După operaţie, relaţia lor revenise la starea ei obişnuită - o prietenie strânsă, bazată pe respect reciproc, mereu pe punctul de a se transforma într-o relaţie romantică. Era un loc confortabil, plăcut şi, având în vedere faptul că cercetările lui erau pe cale de a fi acceptate pentru testele clinice, niciunul dintre ei nu voia să treacă linia.
   Anson i-a povestit din nou despre momentul de linişte din junglă şi apoi a făcut un semn către ceas. Pentru un timp au stat alături, fără a vorbi.
   - Ascultă, a atenţionat-o el într-un final. Acum reîncep toate sunetele şi zgomotele junglei. Acum, chiar acum. Auzi? Maimuţe. Nu au scos nici un sunet timp de jumătate de oră, iar acum încep să ţipe. De parcă s-au trezit dintr-o scurtă siestă.
   - Te cred, Joseph. Ar trebui să-ţi documentezi observaţiile şi să le trimiţi la o revistă zoologică. Desigur, înainte de asta, ai alte cercetări pe care trebuie să le duci la bun sfârşit.
   Au râs.
   - Înţeleg.
   - Firme farmaceutice din Marea Britanie şi Franţa abia aşteaptă să aprobe începerea testelor clinice pentru Sarah-9.
   - Da, este minunat.
   - Iar Administraţia pentru Alimente şi Medicamente din Statele Unite nu este departe. Eşti pe cale să schimbi lumea, Joseph.
   - Nu-mi permit prea des să mă gândesc aşa la munca noastră, a spus el, dar sunt mulţumit de ce se întâmplă aici şi la unitatea Whitestone din Europa. De asta poţi fi sigură.
   - Ai dormit?
   - Nu am nevoie de somn. Am foarte multă energie. Tu, chirurgii şi, bineînţeles, donatorul meu extraordinar, mi-aţi dat o viaţă nouă. Fiecare gură de aer devenise pentru mine un efort teribil. Acum am impresia că alerg fără greutăţi la glezne.
   - Bine, dar trebuie să fii atent, Joseph. Faptul că ai un plămân nou nu înseamnă că eşti imun în faţa tuturor efectelor negative ale epuizării.
   - Gândeşte-te puţin. Avem medicamente care pot vindeca forme de cancer pe care le consideram până acum incurabile.
   - Mă gândesc la asta tot timpul, a răspuns St. Pierre.
   - Şi să nu uităm bolile cardiace.
   Frenezia lui era, oarecum, copilăroasă.
   - După cum am spus, prietene, munca ta este pe cale să schimbe lumea. Scuză-mă că te întreb, dar când crezi că poţi să predai documentele cu cercetările tale celor de la Whitestone?
   Anson privea în întuneric, zâmbind în sinea lui. În ultimele două sau trei săptămâni lupta cu demonii săi - posesivitate, perfecţionism şi lipsă de încredere.
   „Acum e momentul, se gândea el, să le mulţumesc celor de la Whitestone şi lui Elizabeth pentru că mi-au pus la dispoziţie tot ce era necesar pentru efectuarea muncii mele; e timpul să le mulţumesc pentru spital şi pentru că am putut salva vieţile atâtor oameni; trebuie să stau de vorbă cu savanţii lor şi să le încredinţez ultimele secrete legate de Sarah-9. A venit momentul ca viaţa mea să se îndrepte spre o nouă direcţie”.
   - Tu şi organizaţia pe care o reprezinţi aţi fost foarte răbdători cu mine, a spus el zâmbind trist.
   - Atunci când putem programa întâlnirea cu cercetătorii noştri?
   Anson nu a răspuns imediat. Se uitat în sus, pe bolta cerului, care, în doar câteva momente, s-a transformat din negru într-un gri-roz. Răsăritul soarelui în junglă era deosebit de frumos.
   „E timpul să încep să colaborez cu Whitestone”, se gândea el.
   Dar mai avea nişte lucruri de rezolvat până atunci - ceva care avea legătură cu faptul că el putea acum să admire răsăritul în junglă.
   - De fapt, a început el, am nevoie de ceva, mai întâi.
   - Ceva ce nu ai avut până acum?
   - Ştiu că-ţi vine greu să crezi asta, dar există un lucru pe care nu mi l-aţi dat. Vreau să cunosc familia bărbatului care mi-a redat viaţa şi să-i ajut financiar atât cât pot.

                 St. Pierre a tăcut un moment. După aceea, a spus pe un ton ferm:
   - Joseph, eu sper că tu ştii şi că apreciezi faptul că noi, cei de la Whitestone, am fost foarte toleranţi şi răbdători cu tine.
   - Da, sunt conştient de acest lucru.
   - Suntem deţinătorii drepturilor mondiale asupra preparatului Sarah-9 şi asupra tuturor produselor care ies din acest laborator, dar, în acelaşi timp, te-am lăsat să păstrezi secretul metodelor şi a liniei de celule pe care le foloseşti. Ştim că nu toate culturile de drojdie din laboratorul tău sunt folosite pentru producerea medicamentului.
   - Şi pentru asta vă sunt recunoscător...
   - Joseph, te rog. Ascultă-mă. Răbdarea celor de la Whitestone, mai ales a membrilor consiliului de administraţie, se apropie de sfârşit. Toată producţia de Sarah-9 pentru cercetările noastre de aici şi din Europa e furnizată de tine şi asta îngreunează progresul. Tu spui că ne livrezi cantităţile necesare suficient de repede, dar nu este aşa. Fiecare zi de întârziere pentru scoaterea acestui medicament minunat pe piaţa mondială înseamnă pierderi de milioane de dolari. Ştiu că ţie nu-ţi pasă de bani, dar gândeşte-te câte vieţi sunt pierdute. Trebuie să închidem cercul, Joseph. Avem nevoie de microbii şi de sursele ADN-ului recombinat şi ne mai trebuie şi notiţele tale ca să putem termina testele clinice şi începe producţia în masă. Îţi promitem că vei fi amintit ca singurul creator al preparatului Sarah-9.
   - Ştii că asta nu mă interesează.
   - Joseph, nu mai ştiu ce te interesează în ultimul timp. Dacă tu vrei să vezi preparatul pe piaţă, ca să-i poată ajuta pe oamenii care au nevoie de el, atunci trebuie să faci ceva. La asta se reduce totul. Tu vrei încă ceva de la Whitestone, iar noi mai vrem ceva de la tine.
   - Fii mai exactă.
   - Bine. Dacă văduva donatorului tău va fi de acord, noi putem aranja să zbori până la Amritsar să te întâlneşti cu ea şi, poate, cu cei doi copii ai lor.
   - Iar eu ce trebuie să fac în schimb?
   - La întoarcerea din India, vom aduce aici o echipă de cercetători din Marea Britanie şi tot echipamentul necesar pentru a transporta linia ta de celule acolo. Cât timp ei sunt aici, va trebui să parcurgi cu ei conţinutul caietelor tale cu note - nu cele false, pe care le-ai alcătuit atât de minuţios, cele adevărate. Am plătit foarte mult pentru aceste cercetări şi acum a venit momentul să luăm în primire ceea ce ne aparţine.
   - Poate nu eşti de acord, Elizabeth, dar eu consider că secretul pe care l-am păstrat este în interesul ambelor părţi. Am fost singurul responsabil de cercetări şi lucrurile au mers aşa cum am crezut eu de cuviinţă, fără confuzii şi fără pericolul de spionaj industrial din partea altor companii farmaceutice. Dar acum sunt de acord că a venit momentul să terminăm cu secretele.
   - Atunci batem palma?
   - De acord.
   - Îţi mulţumesc, dragă Joseph. Din partea lumii întregi, îţi mulţumesc.
   St. Pierre l-a îmbrăţişat, apoi l-a sărutat, scurt, dar tandru.
   - Am trecut prin multe împreună, a spus el.
   - Munca noastră se apropie de sfârşit. Ar trebui să fii foarte mândru de ce ai realizat. Eu, una, sunt. Şi acum am nevoie de odihnă. Astăzi sunt de gardă la clinică. De fapt, şi tu eşti.
   - Voi fi gata imediat, a răspuns, trăgând în piept o gură de aer.

                   St. Pierre s-a întors în apartamentul ei, o cameră şi o cabină de duş, la celălalt capăt al holului unde era şi apartamentul lui Anson.
   Se săturase de acest spaţiu mic şi de mucegaiul care apărea continuu pe gresia din baie, motiv pentru care petrecea acolo cât mai puţin timp, preferând casa elegantă situată pe culmea unui deal verde cu vedere peste Yaounde.
   Nu ştia dacă avea să rămână în Camerun după ce Gardienii nu mai aveau nevoie de serviciile lui Anson. Orice ar fi fost, urma să primească un bonus gras şi acţiuni la o nouă companie farmaceutică Whitestone. Nu era rău pentru câţiva ani de babysitting pe lângă un geniu excentric şi neîncrezător.
   Folosind linia privată, a apelat un număr din Londra.
   - Înţelegerea a fost făcută, a înregistrat robotul telefonic.
   Îl ducem în India să viziteze familia, iar la întoarcere o să stea de vorbă cu cercetătorii noştri pentru transferul final de caiete şi de culturi de celule. Am încredere în el. Întotdeauna şi-a respectat cuvântul, iar aspectul financiar nu-l interesează. Nu-i pasă de bani, dar acţiunile la Whitestone Pharmaceuticals pe care le va primi vor fi suficiente pentru a finanţa acest spital la infinit. A fost o cursă lungă, dar se apropie de sfârşit. Greşeala mea majoră a constat în faptul că nu mi-am dat seama cât de paranoic poate fi un om şi cât de departe poate să meargă pentru a păstra secretul muncii sale faţă de cei care l-au finanţat. Mă bucur că am reuşit să găsesc metode să lupt cu nebunia lui şi să-i încurajez geniul. Dacă încerci cumva să-l forţezi pe dragul de Joseph, va da înapoi, definitiv.

                                           CAPITOLUL 19

            Mintea e epuizată mai degrabă de asprimea studiului, decât de cea a gimnasticii.
   PLATON, Republica, Cartea a VII-a

           Natalie nu făcea faţă şedinţei şi îşi dădea şi singură seama de asta. Fusese o prostie să încuviinţeze să înceapă recuperarea fizică şi terapia pulmonară atât de curând după incendiu.
   S-a uitat la timpul rămas afişat de ceasul de pe bandă şi apoi la ceasul de pe perete, pentru a se asigura că maşinăria electronică funcţiona bine. Şaptesprezece minute la o înclinaţie de zero.
   „Ce rahat”, s-a gândit ea.
   Nu avea niciun sens să lungească această şaradă. Plămânul ei nu mai funcţiona. Scurt şi clar. Rachel French putea vorbi cât voia despre recuperarea funcţiilor, dar asta nu avea să se întâmple.
   „Da, sigur, Stângaciule, tu vei începe să dai tot ce poţi, mai devreme decât crezi, imediat ce braţul ăla al tău lipsă se regenerează“.
   - Haide, Nat, i-a spus terapeutul. Încă cinci minute. Merge bine.
   - Merge prost şi tu ştii asta foarte bine.
   - Nu ai dreptate. Colegii de la pulmonologie mi-au spus că analizele funcţiilor s-au stabilizat în mare parte şi că de acum înainte lucrurile vor începe să meargă spre bine.
   - În medicină nimeni nu prevede îmbunătăţiri, a răspuns iritată Natalie şi a făcut o pauză pentru a-şi trage respiraţia. De fapt, doctorii, de obicei, fac orice pentru a prevedea... o lipsă totală de îmbunătăţiri. Aşa nu riscă nimic... iar dacă lucrurile merg bine, vor poza în eroi.
   - Ştii, modul ăsta de gândire, permanent negativ, nu te va ajuta să te faci bine.
   - O mică corecţie, a replicat Natalie, închizând aparatul. Eu nu mă voi face bine... Vă mulţumesc pentru timpul acordat... O să vă sun când voi fi gata să reiau tratamentul.
   A înhăţat prosopul şi a ieşit val-vârtej din sala de recuperare, temându-se că femeia ar fi putut veni după ea.

            Realiza că se purta fără niciun fel de tact, dar nu-i mai păsa câtuşi de puţin. Acceptase pierderea plămânului cu tărie şi demnitate, adoptând o filozofie pozitivă.
   Dar în acest moment, chiar dacă mama şi nepoata ei erau în viaţă şi nu păţiseră nimic datorită ei, felicitările continuau să curgă, iar jurnaliştii îi solicitau zilnic interviuri, se părea că nu mai avea suficientă tărie şi demnitate pentru a trece peste ceea ce se întâmplase.
   S-a dus în grabă acasă, sperând, într-o oarecare măsură, că vreun poliţist va avea proasta inspiraţie şi curajul de a o opri pentru a-i da amendă. Poate cu timpul disperarea şi autocompătimirea aveau să lase loc speranţei.
   Până atunci, undeva, vreun matematician care nu a putut preda la şcoală, avea să scoată calculatorul pentru a stabili punctajul ei de alocare pulmonară.
   „Să vedem, plus 22 şi ea va merge abia-abia, făcând o pauză la fiecare doi metri pentru a-ţi trage respiraţia. Plus 28 şi ea va trebui să stea ca pe ghimpi în aşteptarea unor medicamente care îi vor distruge sistemul imunitar şi vor transforma mersul cu liftul într-o activitate letală...“
   Hermina, cu două pungi de plastic pline cu produse domestice de curăţat la picioare, îi scria un bilet la masa din sufragerie.
   - Bună, draga mea, a întâmpinat-o ea. Nu te aşteptam aşa devreme.
   - Jenny e acasă ?
   - Aşteaptă în maşină. Tocmai mă pregăteam să o duc să vadă digurile. Cred că vom dormi în noul nostru apartament în noaptea asta.
   - Asta e bine, mamă.
  - Scumpo, îmi pare rău pentru toate. Ştiu că eşti supărată pe mine şi ai tot dreptul să fii.
   - Se mai întâmplă. Sunt fericită că tu şi Jenny sunteţi bine. Dacă îţi pare rău pentru ce mi s-a întâmplat, ştii cum poţi să îndrepţi lucrurile.
   - Ştiu şi asta încerc să fac.
   - Sper.
   - Vrei să vii la noi ?
   - Poate mâine.
   - Terapia a mers bine ?
   - Minunat.
   - Scuză-mă că spun asta, dar nu-mi pare că a mers prea bine.
   - Sunt bine.
   - Crede-mă, dacă aş putea da timpul înapoi, m-aş fi lăsat de fumat acum un an sau m-aş fi băgat într-un dulap în acel incendiu şi aş fi preferat să ard.
   - Vorbeşti prostii. Te-ai lăsat de fumat. Asta este important. Acum vreau să nu mai spui că îţi doreşti să fi ars în acel incendiu. Asta nu mă ajută cu nimic.
   - Nat, te rog frumos, vino cu mine şi ajută-mă să aranjăm apartamentul nou.
   - Mamă, sunt bine, crede-mă.
   - Doctorii au spus că eşti mai bine?
   - Da. O ameliorare constantă, asta mi-au spus.
   Simţind că fiica ei nu spune adevărul, Hermina a luat-o în braţe şi Natalie a făcut o încercare stângace de a răspunde la acest gest de afecţiune.
   - Copila mea, îmi pare rău. Îmi pare atât de rău.
   - Ştiu, mamă, ştiu că-ţi pare rău.
  - Eşti sigură că nu pot să fac nimic?
   - Sunt sigură. Trebuie să mă odihnesc asta e tot.
   - Ei bine... nu vreau să o las pe Jenny să aştepte în maşină prea mult timp. Crezi că ai putea să treci pe la noi la cină?
   - Nu. După ce dorm puţin, mă apuc de învăţat.
   - Îţi mulţumesc pentru banii pe care mi i-ai împrumutat ca să aranjez noul apartament. O să ţi-i dau înapoi imediat ce compania de asigurări ne dă banii.
   - Stai liniştită.
   - Nu, vreau să-ţi dau banii înapoi.
   - Bine, mamă. Ai să-mi dai banii când o să poţi.
   Natalie a rămas în picioare în mijlocul sufrageriei chiar şi după ce uşa de la intrare s-a închis. Trebuia să facă un duş, chiar dacă la ora de recuparare fizică nu transpirase deloc.
 
              Într-un final, şi-a scos tricoul, l-a aruncat pe jos, s-a gândit să pună muzică, dar s-a cufundat în fotoliul moale din salon.
   În faţa ei, deasupra ramei micului ei şemineu cu gaz, era înrămată o fotografie, remarcabilă prin compoziţie, claritate şi detaliu. Fusese făcută de un fotograf profesionist la Jocurile Panamericane din Mexic, în urmă cu şapte ani, exact în momentul în care Natalie rupea fâşia de finiş la finala de 1500 de metri.
   Braţele ei, cu pumnii încleştaţi, erau întinse în sus, spre cer, iar expresia feţei, o exaltare sublimă, imposibil de redat prin cuvinte.
   „Niciodată. Niciodată nu voi mai putea intra pe o pistă. Nici în sala de operaţie. Probabil nici în dormitor, Doamne Sfinte... Niciodată”.
   A atins cu mâna stângă cicatricea, încă sensibilă, de pe partea stângă a pieptului şi a masat-o uşor. Cum erau versurile acelui cântec din M*A*S*H*? Sinuciderea este simplă? Sinuciderea nu este dureroasă? Probabil asta era.
   Simplă... fără durere. Cu siguranţă, nu erau cuvintele care să descrie reabilitarea pulmonară după ce singurul tău plămân a ars.
   Dacă ar fi avut suficient curaj, cum ar fi procedat?
   Nu era prima oară când se gândea la posibilitatea de a-şi lua viaţa. Se mai întâmplase cu mult timp în urmă. Nu putea trăi cu acest handicap, dar nici nu putea îndura efectele distrugătoare ale terapiei cu medicamente imunosupresive care ar fi urmat după transplantul pulmonar. În cel mai rău caz, putea să aştepte şi să vadă cum punctajul de alocare a plămânului avea să determine o creştere sau o descreştere a şanselor ei la o viaţă normală.
   Nu-i venea să creadă că, de acum înainte, totul se reducea la asta.
   Simţea că se sufocă şi se părea că nu exista nicio posibilitate să scape de această senzaţie.
   „Probabil sunt pastilele”, a decis ea.
   Nu era altă explicaţie.
   Şi-a adus aminte că citese undeva că Societatea Hemlock, care încerca să instituţionalizeze sinuciderea, recomanda administrarea unei cantităţi mari de sedative şi de anestezice pentru a intra în comă, iar apoi aplicarea unei pungi de plastic pe cap până când îţi pierdeai cunoştinţa definitiv şi ireversibil. Nu suna încurajator. Poate ar fi fost mai bine să intre pe internet.
   Dacă acolo putea învăţa să construiască dispozitive termonucleare, atunci în mod cert putea găsi şi metode de sinucidere, efciente şi nedureroase.

            Uitându-se fix la fotografia de la Jocurile Panamericane, Natalie se gândea cum putea să facă rost de OxyContin şi Valium, în cantităţi suficiente pentru a induce coma.
   Telefonul de pe măsuţa de alături a sunat de câteva ori până când Natalie l-a auzit. Pe micul ecran era scris cuvântul „New Jersey’“ şi un număr.
   „Probabil telemarketing“, şi-a spus ea, gândindu-se cum ceva foarte prozaic întrerupsese gânduri atât de profunde.
   Amuzată, a răspuns la telefon.

                - Alo?
   - Sunt June Harvey de la compania Northeast Colonial Health şi o caut pe domnişoara Natalie Reyes.
   - La telefon.
   - Domnişoara Reyes, am fost desemnată să mă ocup de cheltuielile legate de operaţia suferită de dumneavoastră în Rio de Janeiro, Brazilia, şi de zborul cu avionul medical în Statele Unite.
   - Da, vă ascult.
   - În primul rând, sper că vă simţiţi bine.
   - Vă mulţumesc pentru interes. Nu cred că vreodată, cineva de la compania mea de asigurări, m-a întrebat cum mă simt. Sinceră să fiu, am avut nişte probleme recent.
   - Îmi pare rău să aud asta. Vă sun cu veşti bune. Sunt bucuroasă să vă anunţ că Northeast Colonial a revizuit cazul dumneavoastră şi a decis să achite toate cheltuielile legate de zborul până la Boston.
   Să achite cheltuielile. Până în acel moment, Natalie nu se gândise că cineva plătise pentru zborul ei acasă. Acum îşi dădea seama că Doug Berenger se ocupase de tot. Probabil că nu fusese o cheltuială extraordinară pentru el, dar, totuşi, un asemenea zbor nu fusese tocmai ieftin. Era tipic pentru el să nu menţioneze că achitase costurile din buzunarul lui.
   - Vă mulţumesc mult, a spus ea. Vă mulţumesc foarte mult.
   - Ar mai fi doar un lucru.
   - Vă ascult.
   - În actele noastre apare că aţi fost supusă unei pulmonectomii la spitalul Santa Teresa din Rio de Janeiro.
   - Aşa este.
   - Problema este că noi nu am primit de la acel spital niciun act care să valideze intervenţia şi, chiar dacă aveţi o asigurare totală pentru cheltuielile de spitalizare, spitalul nu a emis nici o solicitare pentru achitarea cheltuielilor pentru intervenţia medicală şi spitalizare.
   - Am fost inconştientă, o perioadă destul de îndelungată, dar când mi-am revenit, am sunat acasă şi le-am dat numărul meu de asigurare persoanelor responsabile de la spital. Nu ţin minte prea multe lucruri legate de spitalizare, dar ştiu că am făcut asta.
   - Ei bine, a continuat June Harvey, poate le-aţi putea scrie celor de la spitalul Santa Teresa sau să-i sunaţi. Avem nevoie de certificatele medicale şi de solicitarea pentru efectuarea plăţii. Dacă doriţi, vă pot trimite formularele necesare.
   - Da, chiar vă rog să mi le trimiteţi.
   June Harvey i-a urat să se facă bine, a confirmat adresa pentru trimiterea formularelor şi a încheiat conversaţia.

            Natalie a rămas în fotoliu preţ de câteva minute, conştientă că acel apel telefonic îi stopase impulsurile autodistructive.
   „Mai am timp, s-a gândit ea, suficient timp“.
   S-a ridicat din fotoliu, a fiert nişte apă şi şi-a făcut un ceai. A luat cu ea cana în micul birou de lângă dormitor. În loc să acceseze adresa web a Societăţii Hemlock, a căutat site-ul spitalului Santa Teresa.
   A obţinut 10 504 rezultate, majoritatea în limba portugheză. Motorul de căutare a găsit toate aceste intrări în 0,07 secunde.
   „Cine vrea să părăsească o lume în care asemenea lucruri sunt posibile?”, s-a întrebat ea.
   Poate nu mai e mult şi un plămân mecanic, de dimensiunea unui rucsac, avea să fie disponibil celor în suferinţă.
   După aproximativ o jumătate de oră, Natalie a găsit, în sfârşit, numărul de telefon şi adresa spitalului aflat în cartierul Botafogo din Rio.
   După ce s-a tot gândit să ceară ajutorul mamei sale, Natalie a respins ideea, a căutat prefixul telefonic pentru Brazilia şi pentru Rio şi a format numărul de telefon. Iniţial, conversaţiile telefonice erau limitate de conexiunile proaste, de transferuri şi de portugheza ei de Capul Verde.
   Încetul cu încetul, a început să se descurce, reuşind să ajungă la Departamentul de facturare, apoi la Arhivă şi chiar la Departamentul de securitate. După o oră şi un sfert de la apelul lui June Harvey, terminase o conversaţie animată cu directorul Arhivei de la spitalul Santa Teresa, o doamnă numită DaSoto, care vorbea engleză, în aceeaşi măsură în care Natalie stăpânea portugheza.
   - Îmi pare rău, domnişoară Reyes, a spus ea, dar spitalul Santa Teresa este unul dintre cele bune spitale din Brazilia. Sistemul nostru electronic de evidenţă este unul foarte performant. Nu ai fost admisă la noi în spital pe 18 iunie. Nu ai fost operată la noi. Şi nu ai fost pacienta noastră nici măcar o zi, darămite optsprezece. Mă întrebi dacă sunt sigură. Bag mâna în foc. Nu! Bag capu-n foc.
   - Vă mulţumesc, Seniora DaSoto, a spus Natalie, conştientă că inima începuse să-i bată foarte repede, nevenindu-i să creadă că această femeie nu făcuse o confuzie, în ciuda faptului că părea foarte convinsă. Aţi dat dovadă de mare încredere, acceptând să vorbiţi cu mine fără a avea vreo dovadă a identităţii mele.
   - Cu plăcere.
   - Mai am o singură rugăminte.
   - Vă ascult.
   - Îmi puteţi da numărul de telefon de la secţia de poliţie care credeţi că a fost implicată în cercetarea cazului meu?

                                           CAPITOLUL 20

             Viaţa lui este variată şi pestriţă, un rezumat al vieţilor celorlalţi.
   PLATON, Republica, Cartea a VIII-a

         Big Bend Diner.
   Sandy Macfarlane a stins reclama luminoasă cu beculeţe roşii şi verzi chiar dacă localul mai era deschis încă zece minute. Familia Corliss nu avea să se supere. În cei şase ani de când lucra pentru ei, nu lipsise de la lucru nici măcar o zi.
   Era o femeie frumoasă, cu părul roşcat de culoarea portocalei şi forme senzuale, voluptoase, deşi ea susţinea că trebuia să scape de câteva kilograme.
   - Închizi devreme, Sandy? a întrebat-o Kenny Hooper.
   Hooper, un văduv de şaizeci şi ceva de ani, lucra la firma Tennessee Stone and Gravel. Nu avea la cine să se ducă acasă, cu excepţia copoiului său bătrân, aşa că în fiecare seară, după ce-şi termina tura, venea la Big Bend pentru o cină târzie.
   - Am nişte treburi, Kenny, a răspuns Sandy. Nu prea cred că va mai veni cineva până la închidere. Am un al şaselea simţ pentru genul ăsta de lucruri.
   Lui Sandy nu-i plăcea să mintă, chiar şi atunci când era vorba de lucruri mărunte precum planurile ei din acea seară, dar orăşelul Twin Rivers din statul Tennessee excela la capitolul bârfe şi Kenny Hoper era la fel de bun la asta ca şi ceilalţi localnici.
   Dacă el afla că ea iese cu unul dintre clienţii de la restaurant, tot oraşul avea să ştie asta într-un timp foarte scurt şi fiecare amărât din zonă, căsătorit sau nu, avea să se dea la ea.
   O femeie necăsătorită, cu un copil de opt ani şi cu un corp atrăgător, era o provocare în sine, fără ca oamenii să o mai considere disperată.
   Dar Rudy Brooks părea să merite orice risc.
   - Crezi că mai am vreo şansă să primesc o ultima cană de cafea înainte să goleşti ibricul? a întrebat-o Kenny.
   Sandy era cât pe ce să spună că golise ibricul şi că făcuse curăţenie în bar când a văzut că bărbatul se uita la ibricul de cafea de pe tejghea.
   - Bine, bine, a spus ea umplându-i ceaşca, turnându-i două porţii de frişcă şi două cuburi de zahăr fără să-l întrebe. Dar te rog să te grăbeşti.
   Hooper se uita cum ea îşi aranjează părul şi îşi dădea cu ruj în faţa oglinzii din spatele barului.
   - Şi zici că ai nişte treburi de rezolvat în seara asta? a întrebat-o el cu un zâmbet.
   - Hai, bea-ţi cafeaua, Kenny Hooper. Uite. Îţi dau şi ultima felie de tartă cu afine. Oricum mergea la gunoi.
   Rudy era din Texas şi avea nişte trăsături aspre, arătând foarte masculin, îmbrăcat în jeanşi şi o cămaşă sport frumoasă. Avea şoldurile înguste şi umerii foarte laţi - exact genul ei de bărbat. Dar cea mai frumoasă calitate a lui era zâmbetul. Un zâmbet şiret şi sexi, ca al unui pistolar care ştia că, oricât de rapid ar fi fost rivalul lui, el era şi mai rapid.
   În Twin Rivers, la capitolul bărbaţi, lucrurile nu stăteau tocmai bine; nu aveai prea multe alegeri şi, cu siguranţă, niciunul dintre localnici nu arăta aşa.
   Sandy a terminat de şters pe jos şi a verificat pentru ultima oară bucătăria. „Poate e căsătorit”, se gândea ea.
   Bărbaţii întotdeauna mint în privinţa asta. Dar astăzi mergeau la un local, Green Lantern, pentru a bea un pahar.
   Nimic deosebit. Dacă, după cum îi spusese el, compania lui avea să deschidă un mall în Twin Rivers şi reuşea să vină aici mai des, ar fi avut suficient timp să facă şi ceva mai romantic.
   Poate mai multe.
   - Ei, dar unde e micul Teddy astăzi? E la Nick?
   - Teddy stă la Nick în fiecare miercuri.
   - Am auzit că fostul tău s-a dat în spectacol ieri la Miller’s. A fost nevoie de patru bărbaţi ca să-l dea afară. Omul are o problemă, nu crezi?
   - Eu zic să-ţi vezi de treaba ta. Nu-mi pasă de nimic, atâta timp cât nu este vorba de Teddy.
   Sandy s-a întristat la gândul că Nick se apucase din nou de băutură.
   Chiar dacă nu se atinsese niciodată de Teddy, o lovise pe ea, de multe ori în cei cinci ani de căsătorie, şi de fiecare dată fusese beat. Ea îi spuse judecătorului despre temperamentul lui Nick şi despre problemele lui cu băutura, adusese chiar şi martori care să confirme acest lucru, cerând ca fiul lor să nu stea peste noapte la taică-său până când Nick nu aducea o dovadă care să ateste faptul că frecventa şedinţele AA (Alcoolici Anonimi) sau o altă terapie.
   Dar judecătorul era ferm convins că un copil are nevoie de implicarea ambilor părinţi şi îi refuzase cererea. Şi aşa, în fiecare miercuri şi o dată la două sâmbete, ea se ruga ca Nick şi prietena lui, Brenda, să nu fie beţi. A doua zi, îl întreba pe Teddy, pe ocolite, dacă apăruseră probleme.
   Deşi copilul nu fusese implicat în vreun scandal în casa tatălui său, cel puţin până acum, Sandy suferea când nu-l avea lângă ea, chiar şi atunci când dormea acasă la unul dintre prietenii lui. Era genul de copil care merita orice efort, chiar şi lungile ore de debarasat mese la restaurant. Oamenii îl cunoşteau şi după câteva minute începeau să-l iubească.
   Avea un farmec aparte. Poate din cauza zâmbetului sau a pistruilor, sau poate pentru că el niciodată nu făcuse sau spusese ceva rău. Oricare ar fi fost motivul, Sidney ştia şi, de fapt ştia tot oraşul, că Teddy Macfarlane era un copil cu totul special.
   În sfârşit, după un timp, care lui Sandy i s-a părut o eternitate, Kenny Hooper s-a ridicat de la masă, a lăsat banii pentru consumaţie şi bacşişul obişnuit de cinci dolari, şi s-a îndreptat spre uşă.

           Uitându-se cu nerăbdare la ceas, Sandy a  şters masa la care stătuse Hooper şi a stins luminile.
   Apoi s-a grăbit să intre în Mustangul ei roşu decapotabil, a hotărât ca, spre binele coafurii, să nu coboare capota, şi a plecat, cu scrâşnet de roţi din parcarea restaurantului spre autostrada Brazelton Highway.
   Orăşelul Brazelton, de aceeaşi mărime ca Twin Rivers, era mult mai interesant, cu multe baruri şi cluburi. Parcursese vreo trei kilometri de autostradă când a luat mobilul şi l-a sunat pe Nick.
   Nu obişnuia să-l sune când era cu Teddy, iar Nick, la rândul lui, dezaproba asemenea intervenţii, dar cu toate emoţiile legate de întâlnirea cu Rudy
   Brooks, simţea un impuls puternic de a-l auzi pe fiul ei şi, recunoştea în sinea ei, de a verifica ce face tatăl lui.
   - Da?
   - Bună, eu sunt.
   - Da, şi?
   - Am sunat să văd ce faceţi.
   - Facem bine. Foarte bine.
   Aceste câteva cuvinte au fost suficiente ca ea să înţeleagă că Nick băuse ceva, dar că era doar ameţit. Întotdeauna se trăda când vorbea. Dacă l-ar fi întrebat direct dacă băuse, cu siguranţă, avea să-i închidă telefonul în nas.
   - Pot să-i spun lui Teddy noapte bună?
   - Se uită la desene animate cu Bren. Nu vreau să-l deranjez dacă nu ai de gând să-i spui ceva important.
   - Nu, nu e nimic important... am vrut doar să-i urez noapte bună.
   - O să-i spun că ai sunat.
   - Te rog, Nick, aşa să faci.
   - Ne vedem mâine.
   - Da... mulţumesc.
   Neajutorată, Sandy a pus receptorul. Aproape imediat telefonul a început să sune.
   - Sandy, bună, sunt Rudy.
   „Ei drăcie, s-a gândit ea, mai întâi Nick nu mă lasă să vorbesc cu Teddy, iar acum Rudy va anula întâlnirea”.
   - Bună şi ţie, a spus ea. Abia am scăpat de la muncă. Ne mai vedem?
   - Toată ziua am aşteptat să te văd.
   Măcar ceva mergea bine în ziua aia.
   - Frumos din partea ta să spui asta. Şi eu am aşteptat să te văd, Rudy Brooks.
   - Doar o mică schimbare. Sunt încă aici, pe terenul unde vom construi mallul, cu unul dintre partenerii noştri - Greg Lumpert. Cred că îl cunoşti.
   - Ştiu cine este, dar nu ne cunoaştem.
   - Ei bine, eu şi Lumpert mai avem nişte treburi de discutat. Crezi că poţi să treci pe aici şi să mă aştepţi? Poate ne ajuţi şi tu cu o părere. Terenul se află chiar în drum spre Green Lantern, la câteva sute de metri de Brazelton Highway.
   - Ăă...da, cred că pot să trec pe acolo, a răspuns Sandy, gândindu-se că Greg Lumpert nu avea niciun motiv să o bârfească şi fericită că Rudy nu contramanda întâlnirea.
   Rudy i-a descris foarte amănunţit cum să ajungă, deşi nu trebuia. Sandy ştia exact locul.
   - Ajung acolo în mai puţin de zece minute, a spus ea.
   - Minunat. Abia aştept să te văd la lumina lunii.

              Ieşirea de pe autostradă spre locul unde urma să se construiască mallul se afla la un kilometru şi jumătate de marginea oraşului Brazelton, într-o zonă împădurită, care devenise extrem de interesantă pentru investitori în ultimii câţiva ani.
   Lui Sandy i se părea palpitant, chiar emoţionant, să se afle pe locul în care urma să apară un mall care avea să schimbe oraşul liniştit în care trăia.
   A ieşit de pe autostradă şi a intrat pe un drum forestier, mergând încet ca să nu-şi lovească baia de ulei. Farurile maşinii luminau pădurea deasă şi, la un moment dat, s-a gândit că nu ieşise bine.
   Dar după vreo sută de metri, pădurea s-a deschis şi atunci a văzut o poiană imensă, de fapt un teren, în mijlocul pădurii, care arăta de parcă acolo avuseseră loc lucrări masive de excavare. Acolo era şi maşina lui Rudy, un Ford Bronco, iar bărbatul o aştepta rezemat de capotă.
   Nu departe de maşina lui era parcată o rulotă imensă, prin geamurile căreia se vedea lumina aprinsă.
   Rudy i-a făcut semn cu mâna. Purta o pereche de jeanşi strâmţi, cizme de cowboy frumos lucrate şi o cămaşă sport colorată.
   „Ce bărbat frumos”, s-a gândit Sandy.
   - Bună, a spus ea, coborând din maşină.
   - Arăţi minunat.
   - Mulţumesc. Unde e Greg Lumpert?
   - L-a sunat soţia. Ceva probleme acasă. Dar aproape terminaserăm, aşa că i-am spus să plece.
   - Eşti sigur că era soţia? Auzisem că a murit acum câţiva ani în urmă.
   - Cred că aşa a zis, a răspuns Rudy, dar poate că am înţeles greşit. Mă gândeam la altceva.
   A luat-o de mână, a strâns-o cu căldură şi i-a zâmbit ca un băiat rău.
   După ultimele lui vizite la Big Bend, ştia că este foarte bine făcut, dar acum părea mai mare, mai puternic decât crezuse ea.
   - Ce-i cu autocarul ăla?
   - Aoleu, ai spus autocar? E ca şi cum ai zice că Jessica Simpson e doar o simplă fată.
   Sandy a hotărât să nu comenteze, chiar dacă nu putea să o suporte pe Jessica Simpson.
   - E al companiei voastre? a întrebat ea curioasă.
   - E casa mea departe de casă. Stau în ea când lucrez pe şantier. Vrei să vezi interiorul?
   Dintr-odată, Sandy a devenit nervoasă.
   - Poate data viitoare. Parcă ar fi, nu ştiu, camera ta de hotel.
   - Eu nu o consider aşa, a răspuns Rudy, dar nu e nicio problemă dacă nu vrei.
   Sandy a privit în jur, tulburată de întunericul pădurii. De aici, traficul de pe autostradă de-abia se auzea.
   - Poate că ar trebui să mergem la club, a spus ea neliniştită. Am auzit că formaţia lor este grozavă.
   - De ce atâta grabă? a spus Rudy fără să se clintească.
   - Rudy, hai să mergem. Întunericul ăsta mă sperie.
   - Draga mea, fii liniştită, nu trebuie să-ţi fie frică de nimic.
   Ea stătea la doar doi metri de el, privind stupefiată cum el scoate o batistă de buzunar, o pune pe capotă şi începe să o plieze atent, apoi scoate din buzunar o ploscă şi toarnă un lichid peste batistă.
   Sandy s-a uitat cât de departe era Mustangul. Nu avea prea multe şanse să ajungă la el repede. Apoi a simţit în nări mirosul dulceag dc cloroform, în acel moment, uşa rulotei s-a deschis şi de acolo a coborât o femeie tânără, blondă, bine făcută.
   - Hei, Sandy, a strigat ea veselă, vino aici să-ţi arăt rulota.
   Din reflex, Sandy s-a întors în direcţia de unde venea vocea.

           În acel moment, nu mai avea nicio scăpare, căci Rudy a parcurs rapid distanţa dintre ei, şi i-a lipit de gură şi de nas batista îmbibată cu cloroform, strângând-o atât de tare încât nu a mai putut opune nici o rezistenţă.
   În câteva secunde, totul în jurul ei a început să se învârtă şi să se înceţoşeze. A fost invadată de o senzaţie de teroare profundă, care a fost rapid înlocuită de o singură imagine, un singur cuvânt.
   Teddy. Băiatului ei a fost ultimul lucru la care s-a gândit Sandy înainte de a se cufunda într-un întuneric absolut.
   Peste un sfert de oră, splendidul Winnebago Adventurer făcea stânga ca să intre pe autostrada Brazelton Highway.
   Era urmat, la o oarecare distanţă, de Mustangul decapotabil de culoare roşie. După vreo 25 de kilometri, rulota a tras pe dreapta într-o parcare, iar Mustangul a intrat pe un drum forestier care ducea la Redstone Quarry, un lac mic despre care localnicii spuneau că nu are fund. Malul era înalt de
aproximativ cinci metri.
   Mustangul gol a fost înghiţit de apă imediat, fără prea mult zgomot.
   Nimeni, cu excepţia bărbatului care se numea Rudy Brooks, nu a auzit sunetul provocat de căderea maşinii.

                                                          CAPITOLUL 11

             Oare nu cel potrivit a fi apărătorul cetăţii ar trebui să aibă, în afara de natura sa impetuoasă, si calităţile unui filosof?
   PLATON, Republica, Cartea a II-a

              - Natalie, trebuie să reiei rezidenţiatul la secţia de chirurgie săptămâna viitoare.
   Decanul Goldenberg i-a arătat teancul de acte care fuseseră întocmite pentru ca Natalie să fie readmisă.
   - Ştiu.
   - Iar tu susţii că, din punct de vedere fizic, poţi să începi programul?
   - Din momentul în care am terminat de dat telefoane în Brazilia, zilnic am petrecut câte trei ore în sala de recuperare. Analizele funcţiilor pulmonare arată o îmbunătăţire de 25 de procente comparativ cu cele efectuate imediat după incendiu. Pot face şi jogging.
   - Iar acum ai nevoie de puţin timp liber?
   - Simt că am nevoie.
   Biroul decanului arăta exact la fel ca în ziua în care fusese supendată, deşi în viaţa lui Natalie avuseseră loc schimbări radicale. Lângă ea se aflau Doug Berenger şi Terry Millwood.
   Veronica se oferise să vină şi ea, pentru a o susţine moral, dar Natalie îi spusese că nu trebuia să se deranjeze să vină, pentru a nu-şi întrerupe lucrul în cadrul programului de rezidenţiat la obstetrică.
   După numeroasele apeluri telefonice la diverse departamente din cadrul spitalului Santa Teresa, Natalie contactase câteva secţii de poliţie din Rio de Janeiro.
   Astfel aflase că legea obliga toate spitalele să informeze poliţia în legătură cu toate rănile prin împuşcare, dar că niciun raport de acest fel nu fusese întocmit pentru ea şi că nicio secţie de poliţie nu
răspunsese la apelul legat de cazul ei.
   A doua zi, de dimineaţă, o chemase pe mama ei pentru a începe o nouă rundă de apeluri şi de întrebări. Rezultatele fuseseră aceleaşi, plus un alt eşec - imposibilitatea de a-l găsi pe doctorul Xavier Santoro pe lista doctorilor de la Santa Teresa.
   La o oră după ultimul apel dat de mama ei, la Consiliul Medical de Stat din Rio de Janeiro, unde nu figura niciun doctor pe nume Xavier Santoro, Natalie era deja în sala de sport, făcând o serie de exerciţii aerobice şi anaerobice.
   A doua zi, tot de dimineaţă, îl sunase pe terapeutul pulmonar care se ocupa de ea, şi îşi ceruse scuze pentru comportamentul de la ultima şedinţă, spunându-i că are nevoie de timp - mult mai mult timp.
   - Terry, ai vreo veste de la pulmonologul care se ocupă de Natalie, a întrebat decanul Goldenberg.
   - Da. Rachel French mi-a lăsat o notă pentru că nu a putut să vină astăzi aici.
   Millwood i-a înmânat decanului foaia. Goldenberg a citit-o rapid şi a dat din cap în semn că toate concluziile erau clare.
   - Natalie, eşti în urma colegilor tăi şi dacă vrei să termini odată cu ei... a spus decanul. Mai mult decât atât, chiar tu ai spus că toată chestiunea asta legată de Brazilia este, cel mai probabil, o încurcătură care ţine de barierele lingvistice şi de faptul că încerci să afli ceva legat de un spital care se află la celălalt capăt al pământului.
   - Dacă ajung acolo şi descopăr că spitalul şi poliţia au ceva legat de cazul meu, mă întorc acasă cu primul zbor. Nici măcar nu voi încerca să-l găsesc pe doctorul Xavier Santoro.
   - Doug, ai vorbit cu acest doctor Santoro?
   - O singură dată, a răspuns Berenger. Din ce mi-a spus Natalie, el ştia cine sunt, deşi eu nu am auzit niciodată de el. Dar mai mult am vorbit cu o asistentă medicală al cărei nume nu-l mai ţin minte.
   Goldenberg părea încurcat.
   - Natalie, a început el. După cum ştii, cu permisiunea ta, am vorbit cu doctorul Fierstein, psihoterapeutul tău. Ea nu consideră că e bine să pleci. Se pare că ai nişte flashbackuri legate de acel eveniment nefericit.
   - Am început să le am încă de când eram internată în spitalul din Rio. Doctorul Fierstein consideră că sunt în strânsă legătură cu şocul posttraumatic.
   - Ştiu. Este îngrijorată de faptul că întoarcerea în locul unde ai suferit această traumă ar putea avea consecinţe dezastruoase asupra psihicului tău.
   - Doctore Goldenberg, a spus Natalie, Terry ştie ce o vă spun acum, dar, în afară de el, nu mai ştie nimeni, nici măcar psihoterapeutul meu. Înainte de a primi telefonul de la compania mea de asigurări, aveam de gând să mă sinucid. Am simţit că situaţia mea este una fără ieşire şi nu voiam să trăiesc cu un asemenea handicap sau să fiu afectată de efectele debilitante ale medicamentelor de antirespingere. Şi acum mă mai sperie aceste opţiuni, dar, din momentul în care am terminat de telefonat în Brazilia, prima dată, am început să caut nişte răspunsuri legate de faptul că acel accident, care mi-a schimbat viaţa pentru totdeauna, nu este consemnat în actele poliţiei. Dacă trebuie să renunţ la bursă şi la un an de studii, asta voi face.
   Cei trei doctori au avut un schimb de priviri.
   - Bine, atunci, a spus decanul într-un final, o să-ţi spun ce pot face eu. Îţi dau două săptămâni şi îţi iau una din materiile facultative. Jumătate din studenţi oricum nu fac nimic la aceste materii. Obstetrică la San Francisco, dermatologie la Londra. Poate voi nu ştiţi, dar şi noi am fost studenţi, cândva, şi făceam la fel.
   Toţi trei au zâmbit.
  - Deci, Nat, a întrebat Millwood, când pleci?
   - Cât de repede pot găsi un bilet.
   - Sam, îţi mulţumesc, a spus Berenger, ridicându-se în picioare şi strângându-i mâna decanului. După părerea mea, procedezi corect.
   A condus-o pe Natalie afară din birou, spre zona de aşteptare, şi a aşteptat să plece Millwood, după care a scos din buzunar un plic.
   - Nat, în momentul în care mi-ai povestit de Brazilia, mi-am dat seama că o să vrei să te întorci acolo. Am ştiut asta deoarece te cunosc bine. Pentru că eu te-am trimis acolo prima dată, m-am gândit că ar fi corect să te ajut să te duci acolo şi a doua oară. Ăsta este singurul lucru care îl pot face pentru tine.
   - Bilete! a exclamat Natalie după ce a deschis plicul.
   - Bilete la clasa întâi, a corectat-o Berenger.
   Natalie l-a îmbrăţişat, fără nicio jenă, în timp ce secretara lui Goldenberg îi privea amuzată.
   - Pentru ce dată sunt? a întrebat Natalie scotocind în plic.
   - Tu ce crezi? Să ştii că eu nu am mai multă răbdare decât tine. Sper că îţi aminteşti că soţia mea are o agenţie turistică.
   Natalie s-a uitat atent pe bilete căutând data plecării.
   - Mâine!
   - Acum e rândul tău, a spus Berenger. Sper ca acest cerc să se închidă cât mai repede cu putinţă.
   - Şi eu.
   - Şi mai sper ceva.
   - Ce?
   - Sper că vei pleca de la aeroport spre oraş cu un autobuz.

                  Doctorul cunoscut printre Gardieni drept Laertes se învârtea prin biroul din casa sa de vacanţă de pe malul Tamisei.
   Era profesor de medicină la Universitatea St. George din Londra şi un lector renumit în toată lumea pe probleme de transplant cardiac. De asemenea, era unul dintre membrii fondatori ai Gardienilor.
   În ultimul timp, îndeplinea mandatul de şase luni, care trecea de la un membru la altul prin rotaţie, de Rege-filosof-şeful organizaţiei care asigura conducerea şi avea ultimul cuvânt în toate cazurile controversate.
   - Glaucon, repetă te rog, a spus el spre telefonul dat pe speaker de pe biroul Ludovic al XIV-lea.
   - Pacientul nostru este W, numărul 81 de pe listă, a răspuns Glaucon, un tânăr chirurg specializat în transplant renal din Sydney. După cum vedeţi, este un industrialist, unul dintre cei mai potenţi oameni, financiar şi politic, din Australia. Are 58 de ani şi are o avere estimată la cel puţin patru miliarde de dolari, din care, o sumă considerabilă, va fi transferată în conturile noastre în schimbul serviciilor pe care le oferim. Starea sănătăţii lui a devenit critică şi, fără transplant, va muri în câteva săptămâni.
   - Aici scrie că este un fumător înrăit.
   - Da, dar a promis că se va lăsa.
   - Avem o problemă.
   - Da. Tipul lui de anticorpi este unul foarte rar.
   - Şi ce reiese din baza noastră de date ?
   - Am avea un potenţial donator, cu o compatibilitate de 8 din 12, fapt care va necesita un tratament intensiv cu medicamente imunosupresive, crescând riscul respingerii de grefă.
   - Totuşi, a insistat Laertes, am localizat un donator perfect de 12 din statul Mississippi.
   - Atunci care e problema? a întrebat Temistocle.
   - Donatorul are 11 ani.
   - Înţeleg. Ce greutate are?
   - Asta e partea bună. Copilul e destul de mare. Estimăm că are vreo 54 de kilograme.
   - Şi beneficiarul?
   - În jur de 77 de kilograme.
   - O diferenţă de 30%. Care sunt şansele de reuşită?
   - Ideal ar fi o diferenţă de maxim 20% sau mai puţin, dar W are un cardiolog foarte bun. Cu multă odihnă şi tratament adecvat, transplantul ar putea rezista măcar pentru un timp, până am găsi un donator potrivit.
   - Cât ar putea rezista cu acest transplant?
   - Poate o lună, mai mult sau mai puţin.
   - Profilul donatorului?
   - Nimic deosebit. Unul din patru copii. Tatăl bea mult, mama lucrează la o curăţătorie.
   - Unitatea noastră din Noua Guinee este pregătită şi eu sunt gata să mă deplasez imediat cum donatorul a fost ridicat şi transferat acolo.
   - Atunci, te mai întreb încă o dată, care e problema?

                                                  CAPITOLUL 22

                Înţeleptul vorbeşte cu autoritate când aprobă cu experienţa propriei sale vieţi.
   PLATON, Republica, Cartea a IX-a

      De la: Benjamin M. Callahan
   Către: Congresmenul Martin Shapiro
   R: Cazul doamnei Valeria Shapiro
   În plic veţi găsi DVD-uri şi fotografii făcute în timpul investigaţiei de trei săptămâni privind-o pe soţia dumneavoastră. Concluzia mea, destul de fermă, este că doamna Shapiro nu este implicată într-o relaţia adulterină.
   Pe parcursul investigaţiei mele, de patru ori doamna Shapiro a vizitat casa (vezi foto) lui Alejandro Garcia, mecanic la magazinul Goodyear Automotive, adresă Veteran’s Parkway 13 384, Cicero, şi a soţiei acestuia, Jessica (vezi foto). De două ori, doamna Shapiro a stat mai mult de o oră şi de două ori a ieşit din casă însoţită de o fetiţă în vârstă de 12 ani (vezi fotografii). De fiecare dată, au mers la cumpărături, în mare parte, de haine.
   Au o relaţie apropiată şi călduroasă şi de două ori am auzit-o pe fetiţă numind-o pe doamna Shapiro, „Tanti Val“.
   În plic mai găsiţi documente care atestă că numele de fată al doamnei Garcia este Nussbaum, identic cu al soţiei dumneavoastră. Familia Garcia nu mai are alţi copii.
   Investigaţia ar putea fi continuată, dar am convingerea că Julie Garcia este, de fapt, fiica soţiei dumneavoastră, născută când doamna Shapiro avea 16 ani, şi dată spre adopţie surorii sale mai mari (cu 13 ani). Am fost informat că avocatul Clement Goring (vezi date de contact) a intermediat procesul de adopţie sau ştie cine s-a ocupat de el.
   În mod evident veţi fi decepţionat de faptele soţiei dumneavoastră, dar într-un alt mod decât aţi fi crezut.
   După cum v-am spus la momentul preluării acestui caz, vă puteam acorda o lună, dar nu mai mult, din timpul meu. Aş putea realua cercetările, dacă va fi necesar, după ce voi rezolva unele chestiuni urgente.
   Vă urez mult succes în rezolvarea acestei situaţii. Sper că veţi fi de acord cu concluziile mele şi că sunteţi mulţumit de serviciile mele.

         Ben a pus scrisoarea în plic, împreună cu teancul de fotografii, documente, DVD-uri şi factura finală, a cărei achitare urma să rezolve problemele lui financiare pentru o perioadă bună de timp. Dintre toate cazurile lui recente acesta fusese, de departe, cel mai interesant dintre toate.
   Congresmenul Martin Shapiro era căsătorit cu o femeie care avea jumătate din vârsta lui, deşteaptă, frumoasă, educată, o achiziţie politică extraordinară, dacă reuşeau să-şi rezolve chestiunile personale. Una dintre aceste chestiuni era sarcina pe care soţia sa o avusese în adolescenţă, dusă la bun sfârşit, după care copilul fusese dat spre adopţie.
   Cei doi membri ai familiei Shapiro erau oameni buni şi Ben se ataşase de ei. Acum era momentul să termine cazul lui Lonnie Durkin. Era surprins să constate că-i păsa atât de mult, după ce, ani buni, nu-l atinsese nimic. După călătoria în Idaho, nu mai fusese în stare să-şi scoată din minte tristeţea nemărginită de pe chipurile lui Karen şi Ray Durkin.
   Era convins că tehnicienii din laboratoarele Whitestone din toată ţara şi, probabil, din toată lumea, erau complici involuntari ai unei afaceri extrem de murdare şi voia să afle ce se întâmplă.
   În timp ce Althea Satterfield bântuia prin apartamentul lui, Ben şi-a făcut bagajele, împachetând haine mai călduroase, şi a lăsat mâncare pentru pisoi pentru câteva săptămâni. Apoi, după ce a fost îmbrăţişat călduros de către vecina sa şi zgâriat de Pincus, a coborât scările şi a urcat în Range Roverul lui negru, vechi de cinci ani.
   Maşina avea vreo şase zgârieturi şi urme de accidente mărunte, arătând destul de neîngrijit, dar în afară de asta era în stare bună şi motorul mergea bine. Chiar cu o zi înainte, mecanicul de la Quickee Oil Change declarase ca maşina era în stare bună, aptă să facă drumul de 1 600 de kilometri până la Fadiman, Texas.
   În afară de valiză şi de halterele de 10 kilograme, Ben a pus în portbagaj geanta sa diplomat din piele marocană, în care erau împachetate câteva aparate pentru supraveghere audio, un aparat de vedere nocturnă cu infraroşu, vreo treizeci de metri de sfoară şi un cuţit nou Swiss Army.
   La sfârşit, a scos pistolul său Smith & Wesson de calibru 38, proaspăt uns, din husa sa de catifea, şi l-a pus într-un toc, pe care l-a vârât în torpedou, sub un teanc de hârtii.

         Iniţial, Gustafson, care nu-i mai spunea domnul Callahan, fusese foarte emoţionată de descoperirile din Cincinnati şi de laboratorul Whitestone din Soda Springs, dar în următoarele săptămâni devenise mult mai precaută.
   - Ben, cred că trebuie să contactăm FBI-ul, i-a spus ea la ultima întâlnire.
   - Şi ce să le spun? Nu avem niciun fel de dovezi. Sunt convins că cei de la Whitestone ne vor zădărnici strădaniile. Se vor reorganiza, vor schimba locul şi îşi vor relua activitatea.
   - Am nişte prieteni care cercetează această companie, a spus Gustafson, si descoperirile lor mă neliniştesc profund. Whitestone are sediul central la Londra şi este finanţată de reţeaua de laboratoare şi companii farmaceutice, fiind considerată firma cu cea mai spectaculoasă creştere din lume.
   - Companii farmaceutice?
   - Majoritatea sunt preparate şi medicamente legale în Europa şi Africa, dar nu şi aici, cel puţin pentru moment. Ben, cred că ne-am vârât în ceva mult mai serios decât ne dăm seama.
   - Şi?
   - Şi nu vreau să ţi se întâmple ceva.
   - Crede-mă, nu sunt genul eroic, dar mulţi oamenii păţesc lucruri grave. Si vor fi din ce în ce mai mulţi, dacă nu vor fi opriţi. Un doctor solicită analize pentru determinarea nivelului glicemiei din sânge, iar pacientul, care habar nu are de nimic, este supus fenotipării. E ca şi cum ar umbla prin lume cu bombe în buzunar. Câte dintre aceste fiole cu sânge, alea care cică sunt pentru controlul calităţii, sunt trimise la Fadiman, Texas, zilnic? Câte profiluri sunt procesate în acea bază de date?
   Gustafson a dat din cap cu tristeţe.
   - Pur şi simplu îmi fac griji, a zis ea. Toate laboratoarele alea de sânge, rulota imensă, armele, monstrul ăla care era să te omoare - ăştia nu sunt găinării.
   - Hei, a răspuns Ben, astea sunt cuvinte care vin de la o femeie care a îmbrăcat o uniformă de soră medicală şi a reuşit să intre într-un spital clin Republica Moldova pentru a documenta un caz de trafic ilicit de rinichi pentru a primi un loc de muncă? Din câte îmi aduc aminte, din articolul scris de tine, era vorba de un loc de muncă prost plătit, pe care până la urmă nici măcar nu l-a obţinut. Parcă în acel caz s-au făcut câteva arestări.
   - Ăsta este unul dintre primele cazuri când am reuşit să distrugem afacerea unui broker de organe şi a unui chirurg, a spus ea, cel puţin aşa a fost atunci.
   - Doamnă profesor, pe Google şi pe Yahoo există peste o sută de mii de articole în care apare numele tău şi care relatează cum umblai deghizată, forţând brokerii de organe să piardă afaceri de sute de mii de dolari şi riscându-ţi viaţa. Se pare că atunci nu erai dispusă să dai înapoi în faţa nimănui.
   - Acum mi se pare că eram prea tânără ca să înţeleg multe lucruri.
   - Ei bine, eşti un exemplu de urmat şi, având în vedere onorariul pe care mi-l plăteşte Controlul Traficului de Organe, voi înfruna orice pericol.
   - Eşti foarte spiritual. Bine, Ben, faci ceea ce crezi că e mai bine, dar, te rog, fii atent.
   - Voi fi.
   - Şi dacă tot ai vorbit de bani...
   - Da?
   - Îţi dau cardul meu de benzină Sunoco.

                Încă o noapte pe drum, făcând pe detectivul, încă un motel ieftin - Starlight, în oraşul Hollis, Oklahoma.
  La trei şi jumătate dimineaţa, Ben încă nu dormea, privind ţintă în întunericul din camera 118. La patru şi jumătate, deja îmbrăcat, cu bagajul făcut, a luat o cană de cafea de la recepţie şi a pornit la drum.
   Întotdeauna îi plăcuse pustietatea şi admirase culorile deşertului, dar niciodată ca în acea dimineaţă.
   A oprit muzica, a deschis geamurile şi s-a gândit la ce-l aştepta în Fadiman, Texas. În curând, s-a pomenit că se gândeşte la Fred şi Ed, nişte benzi animate pe care le citea regulat în ziarul facultăţii.
   Într-una dintre cele mai amuzante secvenţe, Fred, personajul mai prostuţ şi mai bătăuş, cu o plasă mare şi o sfoară lungă în spate, îl anunţa pe Ed, care era mai mic şi mai deştept, că se duce să vâneze un aligator.
   „Dacă-l prinzi, ce ai de gând să faci cu el?” întreba Ed.
   ”Nu m-am gândit atât de departe” răspundea Fred.
   „Total prostesc, total profund.”

       A ajuns la Fadiman pe la prânz. Oraşul adormit arăta de parcă fusese folosit ca platou de filmare pentru clasicul lui Bogdanovich The Last Picture Show. Era mai mare decât Curtisville, Florida, oraşul lui Schyler Gaines, patronul de benzinărie şi mini-market, dar nu erau foarte diferite. Panoul din lemn, de la marginea oraşului, cojit şi decolorat, avea câteva găuri de gloanţe, semn că în Fadiman locuiau oameni cu o mentalitate tradiţională.
   După ce a străbătut centrul oraşului, a văzut că aici se vindeau foarte multe rulote şi tot felul de sisteme de depozitare.
   Nevoia presantă de a merge la toaletă şi foamea l-au determinat pe Ben, care semăna destul de mult cu personajul din benzile desenate care se ducea să vâneze aligatori, să meargă încet de-a lungul străzii principale, care avea vreo patru sau cinci semafoare şi era lată ca toate străzile centrale din oraşele din vest.
   A numărat cinci taverne, dintre care toate vindeau mâncare, dar niciuna nu dădea vreun semn că ar fi primit aprobarea de funcţionare din partea autorităţilor sanitar-veterinare. Nu era foarte pretenţios şi nu erau nici un mare gurmand, dar abia terminase tratamentul cu Zantac şi Maalox şi se străduia din răsputeri să se împace cu propriul său stomac.
   La a doua raită pe stradă, a mai remarcat câteva localuri - Morther Mollys şi Hungry Coyote. Alegerea era simplă.
   Molly’s, decorat în stil rustic, era mai mare şi mai frumos decât se aşteptase Ben. Separeurile erau tapiţate cu piele roşie şi aveau mobilier din lemn închis la culoare pe exterior, iar în mijloc mese cu suporturi pentru tacâmuri tot roşii.
  Cam o treime din scaune erau ocupate. Începea să simtă oboseala din cauza trezirii matinale şi a drumului lung. S-a gândit să comande, la burgerul cu ciuperci şi cu cheddar, o bere, dar a preferat cafeina unei sticle de Coca-Cola. Berea mai putea să aştepte. Avea multe de făcut.
   MapQuestul îl adusese în Fadiman destul de uşor, dar nu reuşise să găsească autostrada John Hamman. Era convins că în laboratorul Whitestone din Soda Spring citise şi reţinuse corect adresa. Acum nu mai era atât de convins. În timpul prânzului, se imagina cu o sfoară şi cu o plasă în mână, privind zeci de aligatori care îi treceau prin faţă.
   „Ce mă fac acum ?“
   „Începem cu începutul”, s-a gândit el într-un final şi i-a făcut semn chelneriţei să vină.
   Era genul de femeie-bunică, cu părul scurt şi argintiu, calmă, cu un aer competent, care sugera că nimic nu o poate doborî. Pe ecuson scria CORA.
   - Scuzaţi-mă, caut autostrada John Hamman. Mă puteţi ajuta?
   Femeia s-a uitat la el mirată şi apoi a dat din cap. În acel moment, pe lângă ei trecea o altă chelneriţă.
   - Hei, Micki, a strigat-o Cora, încet, ca să nu-i deranjeze pe ceilalţi clienţi. Autostrada John Hamman. Îţi spune ceva?
   - Caut laboratorul Whitestone, a adăugat Ben.
  - Nici de asta nu am auzit, i-a spus Cora.
   - Stai aşa, nu cumva autostrada John Hamman e aceeaşi cu Lawtonville Road ? a întrebat Micki. I-au schimbat denumirea cu vreun an în urmă, ții minte?
   - Şi au numit-o Lawtonville după băiatul ăla care a primit medalia pentru că a murit în Irak. Acum îmi amintesc.
   - Exact. Mergeţi pe strada principală spre vest şi la prima intersecţie faceţi dreapta. Dar nu ştiu de niciun laborator Whitestone pe-acolo.
   - Vă mulţumesc, a spus Ben, uşurat că măcar drumul exista. Mă descurc eu.
   - În mod cert îl veţi găsi.
   Afirmaţia venea de la un bărbat care stătea singur în separeul vecin. Avea în jur de 35 de ani, o faţă pătrată, ochii foarte depărtaţi şi un păr şaten des şi creţ.
   - Ştiţi laboratorul Whitestone? l-a întrebat Ben, dându-şi seama după lipsa de interacţiune dintre el şi ospătăriţe că nu era localnic.
   - Am de lucru acolo mâine.
   - Sunteţi chimist?
   - Eu? omul a râs la această întrerbare. Nici gând. Sunt însoţitor de bord. Un prieten de-al meu, cu care lucrez la Southwest, face bani în plus făcând curse aeriene private. Avea una pentru Whitestone, dar nu a mai putut veni şi mi-a pasat-o mie. Numele meu este Seth Stepanski.

           Ben i-a strâns mâna şi a evaluat strângerea lui la şapte din zece.
   - Ben, a spus el, dându-şi seama că, spre deosebire de eroii lui preferaţi, s-ar fi bâlbâit dacă ar fi trebuit să inventeze pe loc un nume. Ben Callahan.
   Fără să aştepte vreo invitaţie, Stepanski a pus o bancnotă pe masa lui, s-a ridicat şi s-a mutat la masa lui Ben.
   - Eşti aşteptat la Whitestone? l-a întrebat Seth.
   - Nu, a răspuns Ben, încercând să se concentreze, gata să îndruge tot felul de prostii ca să-i menţină interesul lui Stepanski, chiar dacă era evident că acesta era dornic de companie. Vând echipamente pentru laboratoare de hematologie şi directorul laboratorului Whitestone ne-a contactat pentru o întrevedere.
   - Ei, nu cred că au deschis astăzi, a continuat Stepanski. Eu sunt din Corsicana, un oraş mai la sud de Dallas. Am ajuns aici mai repede decât am crezut, ieri seara, aşa că m-am dus azi dimineaţa să văd dacă au nevoie de ajutor cu avionul.
   - Şi?
   - Nici nu am ajuns în curte. Gard înalt de jur împrejur, cu sârmă ghimpată sus. Arată ca un penitenciar de maximă securitate, cu gardieni sus în turnuri. Se află departe, în deşert. Nimic, absolut nimic nu e în jur. Am văzut în depărtare nişte construcţii, dar când am sunat la poartă şi le-am spus cine sunt, femeia de acolo mi-a răspuns că sunt aşteptat abia mâine după-amiază şi nimeni nu se putea ocupa de mine astăzi.
   Ben era total intrigat.
   - Deci vei zbura mâine seară târziu?
   - Nu, nu, joi dimineaţa. Se pare că au un loc pentru mine unde să stau până mâine seară.
   - Dar nu şi în seara asta.
   - Nu şi în seara asta, a confirmat Stepanski.
   - Se pare că şi eu voi fi nevoit să aştept până mâine.
   - Ai de mers vreo şase kilometri, într-o singură direcţie. Poate ar trebui să dai un telefon. Eu am făcut o prostie că n-am sunat.
   - Da, voi da un telefon.
   - Dacă ai nevoie de motel, îţi recomand Quality Inn, unde stau şi eu. E destul de bun.
   - Mulţumesc, a răspuns Ben, căutând subiecte pentru a continua conversaţia. Auzi, mă duc să sun chiar acum, să văd dacă persoana mea de contact este acolo. Dacă nu este, poate mergem împreună la un bar de cowboy, bem câteva beri, poate jucăm darts.
    „Vai de mine, nu cumva am început să vorbesc pe nas?“, se gândea Ben, care a scos o bancnotă de 20 de dolari şi a lăsat-o pe masă, s-a dus la maşină ca să ia, chipurile, mobilul şi numărul de la Whitestone.
   Şi-a amintit că probabil eroii lui ar fi ştiut exact cum să facă faţă unei asemenea situaţii, dar el era puţin depăşit de evenimente.

              Seth Stepanski era foarte banal.
   Se părea că ocupaţiile lui preferate erau televizorul şi holbatul la sânii goi în cluburile de noapte, iar singurul ţel în viaţă era găsirea unei femei care să o înlocuiască pe Sherry, femeia care îl părăsise pentru că el întârziase prea mult cu cererea în căsătorie.
    Beau bere în separeul unui bar slab iluminat numit Charlie’s. Stătuseră acolo de vreo două ore şi trei halbe de bere.
   - Femeilor le plac însoţitorii de bord pentru că pot zbura ieftin prin toată ţara, a spus Seth, al cărui discurs începea să fie mai dezlânat.
   - Cred că înţeleg un asemenea raţionament, a răspuns Ben, spunându-şi că nu trebuia să-şi facă griji în legătură cu discuţia, ci că trebuia doar să fie atent la ce spunea Stepanski.
   După ce iniţial, la Mother Molly’s, Ben crezuse că ar putea obţine informaţii interesante de la Seth, aflase curând că nu avea nimic de oferit. Nu cunoştea destinaţia zborului şi habar nu avea cine va fi în avion. Tot ce ştia era că, oricare ar fi fost destinaţia, trebuia să aibă la el paşaportul si că oriunde ar fi mers, nu avea să stea mai mult de două trei zile.
   Adăugase că Whitestone îi plătea echivalentul unei luni de muncă la Southwest.
   Luând în considerare informaţiile lui Alice Gustafson despre Whitestone, Ben s-a gândit că poate nişte membri din conducere era transportaţi la sediul din Marea Britanie. Se gândea ce putea să-l mai întrebe pe interlocutorul lui, când Stepanski a făcut ochii marii şi a arătat spre geam.
   - Sfinte Dumnezeule! Uite-te la monstrul ăsta!
   Ben s-a întors şi, probabil, ochii lui s-au mărit la fel de mult. Pe stradă mergea, destul de încet, un Winnebago Adventurer gri metalic, acel Winnebago Adventurer.
   Se chinuia să vadă faţa lui Vincent la volan.
   - Dumnezeule, a murmurat Ben.
   - Pun pariu că este în jur de două sute de mii, a exclamat Stepanski, fluierând cu admiraţie. Poate mai mult. O minune pe roţi.
   Priveau impresionaţi cum rulota gigantică aluneca uşor pe strada principală, luând-o spre vest. Acum Ben ştia că aligatorul tocmai i-a sărit în plasă. Următoarea mişcare trebuia să vină din partea lui.

             A petrecut toată după-amiaza următoare departe de Seth Stepanski, încercând să elaboreze un plan, de care să fie convins că este bun şi să pună cap la cap toate piesele. Era concentrat şi treaz, dar uşor speriat.
   Şansele ca lucrurile să meargă prost, ca el să nu se descurce sau chiar să moară, erau destul de mari.
   A sunat-o pe Alice Gustafson, care nu a răspuns la telefon. Apoi a încercat la Althea Satterfield.
   - Doamna Satterfield, orice aş spune eu acum, dumneavoastră doar ascultaţi, i-a cerut el, mergând până la Range Rover sub pretextul de a lua harta. Nu spuneţi niciun cuvânt. Niciun cuvânt.
   - Ascult, a repetat bătrâna. Sunt un foarte bun ascultător, dragule.
   - Ştiu că sunteţi. Bine. În cinci minute mă sunaţi pe numărul meu de mobil.
   - Numărul pe care-l am chiar aici.
   - Exact. Ce face Pincus?
   - E bine, dragule. Acum câteva ore el...
   - Bine, doamna Satterfield, sunaţi-mă peste exact cinci minute...
   Jocul lui actoricesc, cu Althea ascultând cuminte la telefon, iar Stepanski fiind martor la aşa-zisa discuţie, a fost demnă de un Oscar.
   La sfârşitul conversaţiei, Stepanski înţelesese că şeful lui Ben sunase la laboratorul Whitestone şi că stabilise o întâlnire între Ben şi doamna de la laborator la ea acasă, în Pullman Hills, la şase kilometri spre est de Fadiman. Prin această minciună urmărea să-l împiedice pe Stepanski să se plimbe prin oraş.
   - Mă voi caza la Quality Inn când mă întorc, i-a zis Ben când s-au despărţit în faţă la Charlie’s. Vezi, nu mânca nimic pentru că vom lua cina împreună, dacă vrei.
   Ben a ajuns la motel abia pe la opt pentru a-şi lua noul prieten. Planul era gata, dar Ben şovăia. La zece fără un sfert, când oraşul începea să adoarmă, au terminat porţiile imense de fripturi texane într-un local numit Rodeo Grille şi s-au îndreptat spre Range Roverul lui Ben prin parcarea pustie.
   - Înainte de a merge în cameră, a spus Ben, după ce a scos de la Seth o mulţime de informaţii personale, vreau să-ţi arăt ceva.
   Au mers spre nord timp de vreo douăzeci de minute. Se părea că Fadiman tindea să se dezvolte în acea direcţie, dar trebuia să mai treacă încă mulţi ani, probabil zeci, până când civilizaţia avea să ajungă şi aici.
   Chiar dacă Stepanski era curios unde mergeau, cele cinci beri şi cina copioasă îl împedicau să vorbească.
   Într-un final, Ben a parcat în faţă la Budget Self-Storage, prima prăvălie de acest gen care o văzuse venind din Oklahoma. Reclama luminoasă era stinsă, micul birou era închis.
   - Ce e aici? a întrebat Stepanski, având încredere totală în persoana cu care petrecuse o mare parte a zilei.
   Au trecut de primul rând de depozite şi se îndreptau spre al doilea. Atunci Ben l-a tras pe deoparte.
   - Seth, a început el. Avem ceva de discutat.
    - Ce naiba avem de discutat...?
   Însoţitorul de bord a tăcut în momentul în care şi-a dat seama că Ben avea un pistol aţintit spre locul dintre ochii lui.

                                                CAPITOLUL 23

                   Însă, dacă am dreptate, atunci anumiţi profesori trebuie că se înşeală când susţin că pot pune cunoaştere într-un suflet care era înainte neştiutor, de parcă ar putea pune vedere în ochii orbilor.
   PLATON, Republica, Cartea a VIl-a

             Chiar dacă avea bilet la clasa întâi, zborul lui Natalie înapoi în Brazilia nu a fost tocmai plăcut.
   De trei, poate chiar de patru ori, imaginile cursei cu taxiul de la aeroport spre cartierele sărace – favelas, aşa îi spusese mama ei că se numesc - şi împuşcăturile i-au invadat gândurile. Nu conta dacă dormea sau era trează. Amintirile erau clare şi terfiante într-un moment, vagi şi confuze într-altul.
   La un moment dat, s-a trezit speriată, gâfâind şi lac de transpiraţie.
   - Sunteţi bine? a înterbat-o un brazilian în vârstă care stătea lângă ea.
   Era un văduv jovial care se întorcea acasă după ce îşi vizitase copiii şi nepoţii stabiliţi în Statele Unite. Fost învăţător, vorbea o engleză destul de fluentă.
   - Sunt bine, sunt bine, i-a răspuns ea. Îmi revin după un virus.
   - Luaţi asta, i-a spus brazilianul, întinzându-i o foaie de hârtie pe care era imprimat un e-mail. Fiul meu din Worcester mi-a dat-o. Probabil ştiţi că noi, cei din Rio de Janeiro, suntem numiţi cariocas. Ei, acest pamflet satiric, Locuri de vizitat în Rio, a fost scris de un reporter cariocas pentru o publicaţie minunată numită Ghidul unui gringo în Brazilia.

.......................................................