Mila 2.0, Debra Driza

......................................................................
                               7-8

              - Haide, Doi, a insistat Holland, cu o intuiție extraordinară, care mi-a făcut greață.

    Deodată, focul de mai înainte a prins viață, m-a mistuit și  a coborât prin braț, până spre mână. Pulsul meu galopa nebunește.

    Patent.

    Lucas.

    Mama.

    Cu patentul încă strâns în mână m-am răsucit spre Holland. Şocul ise întindea pe faţa ridată, când l-am izbit cu patentul peste coaste.

                        CAPITOLUL 29

            Strigătul lui a răsunat şi, pentru o fracţiune de secundă, toţi au rămas nemişcaţi, chiar şi Trei, apoi s-a dezlănţuit haosul. Am făcut un pas înapoi, când mi-am dat seama ce am făcut, un pic prea târziu.
    O dădusem în bară. Rău de tot. Trei a ţâşnit spre Holland, în timp ce soldaţii s-au grăbit spre mine şi s-au oprit prudenţi la câţiva paşi distanţă, de parcă aş fi fost un animal sălbatic. De fapt, cam aşa era.
    Patentul mi-a alunecat dintre degete şi a căzut pe podea. Am ridicat mâinile, palmele mai întâi, în timp ce Holland se chinuia să îşi revină.
    - Domnule?
    Soldatul cu mustaţă s-a uitat spre el, peste umăr.
    - Vreţi să o reţinem?
    Holland a respirat greu încă o dată şi şi-a trecut o mână peste ochii umezi. Am aşteptat să aud orice pedeapsă avea de gând să ordone, în schimb, el a început să râdă, un râs zgomotos, dar care vădea durere şi care m-a făcut să simt fiori pe şira spinării.
    - Acum, aşadar... asta e Doi, cea pe care mi-o amintesc.
    - Domnule?
    - Ce? Nu, nu, nu, a zis el şi a fluturat mâna spre ei, să se dea la o parte, un gest care l-a făcut să se chircească. Lăsaţi-o. E afurisita mea de vină. Ştiam că va lovi, trebuia să stau mai departe.
    - O veţi pedepsi, nu-i aşa, domnule?
    Asta a fost Trei, care părea mai mult curioasă decât nervoasă.
    Privirea lui Holland s-a îngustat spre mine. Deşi n-a spus nimic, ştiam exact la ce se gândea. Nu putea să îmi dea o pedeapsă mai rea decât cea pe care mi-o dădusem singură.
    Testul numărul doi fusese un eşec mizerabil. Ceea ce însemna că mai aveam o singură şansă de a o salva pe mama. Iar în clipa aceea şansele mele păreau destul de mici. Ca în ceaţă, am văzut cum Holland le-a spus ceva soldaţilor, apoi Lucas a fost eliberat şi s-a dus, clătinându-se, împreună cu Trei şi cu Holland, spre infirmerie. Apoi, cei doi soldaţi m-au condus spre o celulă mică, nu mai mare decât un dulap. Pe pat era o uniformă de camuflaj.
    - Îmbracă-te cu asta, a zis cel mai scund şi mai îndesat, pe un ton nu tocmai dur. Cineva o să vină să te ia în mai puţin de o oră.
    A ieşit din celulă, iar uşa s-a încuiat în urma lui. M-am lăsat să alunec pe lângă perete şi mi-am îngropat faţa în mâini. Dar n-am putut să alung gândurile negre care m-au cuprins. Respiraţia mea a devenit tot mai rapidă, până când, practic, am intrat în hiperventilaţie, iar apoi m-am luptat să ascund asta de cameră.
    Când Holland spusese că aceea era Doi cea pe care şi-o amintea, ce vrusese să spună? Că în trecut torturasem oameni? Acela era viitorul pe care trebuia să îl aştept cu nerăbdare, chiar dacă aş fi reuşit, cumva, să trec testele? Dacă era aşa, poate că ar fi trebuit să renunţ. Poate că eliminarea mea era cea mai bună idee.
    Mi-am strâns pumnii, până am simţit un licăr de lumină. De speranţă. Nu puteam să îmi permit să gândesc aşa. Dacă m-ar fi eliminat, viaţa mamei s-ar fi sfârşit. Şi la ce bun? Ei ar fi creat o altă MILA, o alta ca Trei, care n-ar fi simţit absolut nimic atunci când ar fi luat patentul şi ar fi torturat pe cineva până acel cineva ar fi implorat milă. Da, îl lăsasem pe Holland să mă sperie şi să mă facă să îl rănesc pe Lucas, dar măcar mă oprisem.
    Mă oprisem înainte să nu mai existe cale de întoarcere, îmi revenisem înainte să fac vreun rău iremediabil. Nu era mult, dar era mai bun decât nimic.
    Mult prea curând, Lucas mă conducea pe un alt coridor. Nu vorbisem de când ajunsese la uşa mea, când doar mă întrebase dacă eram pregătită. Obrazul îi era o combinaţie de mov şi negru. Mersul lui părea mai greoi, mai ciudat ca de obicei şi fiecare pas era o dureroasă amintire a ceea ce făcusem. În cele din urmă, n-am mai răbdat şi am izbucnit:
    - Lucas, îmi pare r...
    M-a întrerupt.
    - Nu trebuie. Tu doar ai încercat să o salvezi pe dr. Laur... pe mama ta, am înţeles. Crede-mă, am făcut lucruri cel puţin la fel de rele pentru a-mi ajuta familia. Mai rele. Acum, hai să mergem unde trebuie şi atât, da?
    În ciuda vorbelor lui, mersul nostru tăcut pe coridorul acela însemna că era nervos pe mine. Abia mai târziu aveam să îmi dau seama că greşeam.
    M-a dus printr-un labirint de coridoare slab luminate, am trecut prin uşi boltite. Am trecut pe lângă trei soldaţi pe care nu îi mai văzusem, toţi l-au salutat din cap pe Lucas şi s-au dat la o parte din calea mea. Am evitat să-i privesc. Mă luptam suficient cu mine şi fără să văd dezaprobarea a ceea ce făcusem reflectată în ochii lor. Ne-am oprit în faţa unui lift.
    După ce şi-a dat mostra de ADN – Scanare ADN verificată: Lucas Webb. Vă rugăm să tastaţi codul de acces –, şi codul, uşile s-au deschis. A apăsat B şi am înaintat în donjonul din beton. De data asta, Lucas n-a încercat să facem conversaţie. Se uita drept în faţă. Tăcerea s-a întins între noi şi jur că simţeam presiunea ei izbindu-ne.
    Uşile acelea aveau să se deschidă, apoi urma o ultimă şansă. Pentru mine, pentru mama. Liftul s-a oprit. O respiraţie de care nu aveam nevoie a îngheţat în pieptul meu, când uşile s-au deschis şi au lăsat să se vadă o neaşteptată strălucire de lumini. La fel de neaşteptată au fost imensitatea spaţiului şi tavanele înalte.
    Înălţime: 9 m.
    Dar surpriza a continuat, iar arhitectura subsolului nu mi s-a mai părut cine ştie ce, comparativ cu ce era acolo. În faţa noastră se întindea o replică a unei idilice pieţe din centrul unui oraş. Marchize verzi şi roşii ale unor clădiri care se înşirau de-a lungul trotuarelor.
    Lângă ele, felinare de un albastru-metalic, spaţii verzi, copaci în ghivece şi chiar cupola frumoasă a unei cutii poştale albastre. Semne vesele arătau scopul fiecărei clădiri: Han! Cafenea! Bancă! Un micuţ oraş fals, probabil, la treizeci de picioare sub pământ. Bizar, dar nu foarte înspăimântător. Imagini de la ultimul test mi-au revenit în minte – faţa lui Lucas când fusese sigur că îl voi tortura, Holland, patentul –, ca un fel de avertisment. Aparenţele puteau fi înşelătoare.
    Chiar în stânga noastră era un stâlp uriaş din beton, care avea deasupra o fereastră mare. Dincolo de el era o încăpere ovală, una care se întindea până în zidul cel mai îndepărtat. Era complet înconjurată de un argintiu metalic. Nu era nimic de văzut acolo, aşa că m-am întors spre oraş.
    - Ce e asta?
    Lângă mine, Lucas îşi târşâia picioarele.
    - Este o versiune modificată a Hogan’s Alley, zona de pregătire din Quantico, pe care agenţii FBI şi, uneori, forţele militare o folosesc pentru antrenamentul de luptă urbană, pentru a simula diverse manevre în zone populate. Cumva, am împrumutat conceptul. Evident, cei cu acces special la proiectul MILA au voie să îl folosească.
    - Acces special. Ar trebui să mă simt specială? am glumit, chiar şi numai pentru a domoli pulsul neliniştit pe care îl simţeam pe sub piele.
    Umbra unui zâmbet i-a luminat faţa, dar s-a evaporat mult prea repede, de parcă un nor ar fi acoperit soarele şi ar fi înlocuit aerul cald cu unul rece. Şi-a băgat mâinile în buzunare şi a refuzat să se uite la mine.
    - Sunt autorizat să discut doar despre acest ultim test, a zis el, rostind sacadat fiecare cuvânt.
    Am aprobat din cap, ignorând brusca senzaţie de sufocare din gât.
    - Dincolo de oraş este ceea ce oamenii de pe aici numesc circuitul.
    Am urmat traiectoria degetului său arătător, spre zona unde oraşul se schimba, unde clădirile deveneau din pitoreşti şi elegante doar grămezi de ruine şi mizerie, o zonă pe care parcă scria „zonă de război”. L-am urmat până unde trotuarele se terminau în zidul impozant din beton care forma limita încăperii, până unde strada întâlnea o deschizătură întunecată, în formă de potcoavă de cal. Un tunel.
    - Circuitul?
    Lucas se juca cu gulerul cămăşii.
    - O cursă cu obstacole, pe care generalul Holland o foloseşte pentru a se asigura că soldaţii de aici sunt... pregătiţi pentru orice eventualitate.
    Mă holbam la intrare, încercând să ignor teama care mă cuprindea ca un tentacul negru, rece.
    - În acest test, singura ta sarcină este să treci circuitul cu cel mai mare scor posibil. Vei concura cu Trei. Cum ea a mai făcut acest traseu, am fost autorizat să îţi spun pe scurt la ce să te aştepţi.
    Trei? Teama m-a cuprins cu mai multă putere.
    - Va trebui să treci de o serie de obstacole, întâi pe strada Hogan, apoi în... Obstacolele includ sârmă ghimpată, căţărări verticale, frânghii, tuneluri şi terenuri minate – simulate, desigur, a adăugat, când a văzut surprinderea mea. De-a lungul traseului, vei întâlni soldaţi care simulează forţele inamice. Trebuie trataţi ca nişte ameninţări reale. S-ar putea să aibă arme simulate, iar dacă te nimeresc, pierzi puncte din total.
    Putea fi mai rău, m-am îmbărbătat, încercând să scap de nodul din stomac. Mult mai rău, având în vedere ororile pe care era în stare să le inventeze Holland.
    - De câte ori dai de un obstacol care ar putea produce vătămări serioase, ţi se scad puncte. De asemenea, vor fi simulaţi civili, a mai zis. Dacă răneşti un civil...
    - Dă-mi voie să ghicesc... mi se scad puncte.
    Lucas s-a răsucit să mă vadă, cu pumnii încleştaţi.
    - Nu e o glumă, Mila! Trebuie să te concentrezi.
    Niciun zâmbet, iar vorbele lui dure parcă au fost un duş rece. În timp ce Lucas se uita drept la mine, pentru prima dată de când părăsisem celula, sprâncenele lui au coborât şi i-au dat o expresie nefiresc de dură şi mi-am dat seama că ceva nu era în regulă deloc.
    Nodul din stomacul meu s-a răsucit.
    - Acum, te rog, întoarce capul spre dreapta, trebuie să introduc mecanismul de blocare.
    S-a poziţionat într-un unghi ciudat, de parcă n-ar fi vrut să-mi vadă capul. Degetele lui erau blânde, când mi-a apucat lobul urechii. Metalul rece a alunecat prin pielea mea, urmat de un sunet rapid, ca de electricitate.
    Chipul de securi...
    Vocea mea internă s-a întrerupt, apoi... nimic. Când Lucas s-a dat înapoi, mâna mea a zburat imediat spre linia subţire care marca prezenţa unui chip.
    - Unele dintre funcţiile tale de android vor funcţiona doar în primul minut, pentru a simula un scurt.
    Stai aşa, care funcţii? Dar, înainte să pot cere detalii, o lumină a pâlpâit în stânga noastră. Sus pe stâlp, fereastra s-a luminat, lăsând să se vadă o încăpere ca un teatru. Trei rânduri de scaune aliniate de-a lungul ei, iar în faţa lor un ecran mare de televizor. Am văzut apărând patru mâini, dar niciuna dintre ele nu avea părul grizonant al lui Holland. Nici Trei nu era.
    Ca un semn, uşa liftului a ţiuit şi s-a deschis. Când Lucas s-a uitat peste umăr, încordarea maxilarului lui s-a mai redus.
    - Unde e generalul Holland? S-a răzgândit?
    M-am întors şi am văzut-o pe Trei plutind pe podeaua din ciment spre noi, îmbrăcată într-o uniformă de armată identică cu a mea.
    Fără să îmi dau seama, mâinile mele s-au ridicat şi mi-au trecut prin păr, peste marginile tăiate inegal, ca o dovadă că nu eram una şi aceeaşi.
    - Nu, doar că îi pregăteşte lui Doi – familiarii ochi verzi ai lui Trei, ochii mei, s-au îndreptat spre mine – o provocare specială.
    A zâmbit, un zâmbet ce se voia senin, dar felul în care mă studia, cu o curiozitate mai mare decât de obicei, nu prevestea nimic bun.
    - Ce provocare specială?
    Mi-am încrucişat braţele şi m-am întors spre Lucas, la timp să văd că îşi trece mâinile prin păr. A închis ochii şi a tras aer în piept. Trei se întorsese şi ea spre el.
    - Specială, a fost tot ce a zis ea.
    Specială? Ciudat, cuvântul pe care voiam să li-l arunc în faţă era mult mai puţin politicos. Conştientă de camerele video, m-am forţat să mă relaxez, ştergându-mi de pantaloni palmele brusc umede, o dată, de două, de trei ori.
    - Poate să-mi explice cineva, vă rog, ce se întâmplă? De ce stăm aici? Când începem?
    Un zumzet puternic a răspuns în locul lui. Toţi trei ne-am întors spre stânga, unde peretele oval din metal, pe care îl văzusem mai devreme, se ridica, lăsând să se vadă luciul sticlei de sub el. La început, când metalul a scârţâit uşor, în timp ce se ridica, am crezut că încăperea era goală. Până când privirea mea a alunecat spre peretele din spate. S-a ivit o pereche de tenişi de femeie. Tenişi albi, cu şireturi albastre.
    Un amestec greţos de speranţă şi teamă mi-a urcat în gât şi a rămas acolo. Pentru o clipă, am uitat totul... Trei, Lucas, camera aceea, aşteptând să apară picioarele ei, corpul, gâtul, bărbia. Inima mea bătea nebuneşte. Apoi, în sfârşit, faţa ei; prima dată când o vedeam, de când fusesem despărţite, la aeroport. Nerăbdarea mi-a cuprins membrele şi am făcut un pas rapid în faţă.
    -  Mamă?
    - Nu!
    Comanda dură a lui Lucas m-a făcut să mă clatin.
    - Trebuie să ştii că până şi comportamentul tău dinaintea testului va fi punctat, a continuat el.
    Pentru o clipă scurtă, disperată, m-am gândit să-l ignor, dar realitatea m-a făcut să rămân pe loc. Dacă scorul meu final scădea prea mult...
    Captivă, m-am concentrat pe figura nemişcată a mamei, analizând pupilele dilatate, care aproape că ştergeau orice urmă de albastru din ochii ei, mişcările ei lente, felul în care braţele ei erau legate de scaunul din spate. Capul întors, buzele strânse. „Mila”, a mimat ea, fără să scoată vreun sunet. Una dintre mâinile ei s-a zbătut, înainte să se încovoaie în scaun, iar capul să îi cadă în faţă, ca al unei păpuşi. Şi iată-mă – la fel de neputincioasă ca păpuşa cu care semăna.
    O siluetă cunoscută a apărut din capătul celălalt al camerei în care era mama: Holland. Mâna lui stângă era strânsă în jurul a ceva ce nu vedeam şi mergea cu paşi mai siguri ca de obicei, iar umerii îi erau adunaţi, nu drepţi, cum obişnuia să îi ţină. Am observat că se chircea un pic, la fiecare respiraţie. Privirea mea s-a dus spre stânga lui. Locul unde îl lovisem cu patentul.
    Forţa impactului, 720 psi. Fractură la coasta 5 şi foarte probabil la 6.
    Nu simţeam niciun pic de părere de rău.
    - El ce caută aici?
    - Face parte din test, a zis Lucas pe un ton ciudat, monoton.
    Cu acele cuvinte răsunându-mi în cap ca un tren care se apropia, Holland s-a întors cu faţa spre noi şi ne-a privit prin sticlă. Accentul lui s-a auzit cu ecou prin difuzoarele ascunse.
    - Aşadar, ştiu că Lucas ţi-a spus esenţialul, dar m-am gândit să adăugăm ceva, să facem totul mai incitant. Nu ai satisfacţie când un joc e prea uşor de câştigat, nu?
    Nu, am vrut să strig, iar privirea lui Holland s-a îngustat şi s-a oprit pe mine. Colţurile gurii lui s-au strâns, de parcă ştia ce plănuiam şi mă provoca. Mi-am încleştat falca, să rezist tentaţiei.
    - M-am gândit că tu şi Trei aveţi nevoie de ceva mai multă competiţie. În timp ce tu faci traseul, sarcina ta e să localizezi şi să scoţi un dispozitiv de explozie simulat. Acum, o să vrei să te asiguri că îl găseşti, pentru că e doar unul şi cine îl aduce la linia de sosire va primi un bonus gras. Sunt generos, aşa că îţi voi spune chiar şi unde să cauţi – va fi îngropat sub o grămadă de vechituri, imediat ce treci de tunele. Ce zici, te ajută?
    S-a oprit să se uite la obiectul misterios din mâna lui înainte să continue.
    - Acum, în viaţa reală, o bombă explodează şi gata. Lucas a vrut ca, în cazul în care nu treci simulatorul, să primeşti penalizare un punct, dar eu? La naiba, eu m-am gândit că aceasta va fi penalizarea.
    O urmă de zâmbet a apărut pe faţa ridată a lui Holland.
    - Lucas, de ce nu faci onorurile şi să explici restul?
    Lucas refuza să se uite la mine.
    - Dacă pici simulatorul, pierzi automat.
    Totul în mine s-a prăbuşit. Categoric, cu siguranţă, nu voi pica simulatorul.
    - Ce legătură are asta cu mama?
    - Vei avea exact cincisprezece minute să intri în circuit, să găseşti simulatorul şi să termini cursa, iar o parte din punctaj va fi hotărâtă pe baza inexactităţilor din performanţa ta.
    Asta ştiam deja, dar încă nu-mi răspunsese la întrebare. M-am uitat spre Holland şi am văzut că ochii lui ca de oţel mă fixau. Îndată ce a văzut că mă uit la el, şi-a desfăcut pumnul şi a lăsat să se vadă un obiect dreptunghiular galben. O brichetă. M-am uitat la mâna lui, apoi în cealaltă parte a camerei, unde mama era sedată şi legată. Un gând oribil a prins contur. Nu, era imposibil.
    - Acest test are rolul de a-ţi pune la încercare concentrarea pe ceea ce ai de făcut, sub presiunea unor emoţii extreme, a continuat Lucas. Nu poţi, pentru niciun motiv, să schimbi cursul lucrurilor. Niciun motiv.
    Acum, Holland îşi plimba degetul gros peste marginea brichetei.
    Flacăra ei s-a aprins. Am simţit furnicături de teamă pe pielea capului.
    - Pentru a-ţi evalua rezistenţa la o astfel de presiune, generalul Holland a adăugat ceva acestui test, a zis Lucas şi fiecare cuvânt al lui a sunat de parcă se forţa să îl rostească.
    A scotocit după ceva prin buzunar şi, pentru o clipă, atenţia mea a fost distrasă, când cifrele roşii digitale au prins viaţă pe ecranul de deasupra falsului oficiu poştal.
    - Cronometru setat pentru cincisprezece minute, a anunţat deasupra o voce de bărbat monotonă, computerizată.
    Lucas şi-a scos mâna din buzunar. Mi s-a părut că tremura. Apoi, a strâns pumnul, cu atâta forţă, încât încheieturile degetelor păreau gata să-i iasă prin pielea palidă.
    - Cincisprezece minute, maximul care îţi este permis. Dacă nu...
    - Dacă nu, ce?
    În camera din sticlă, Holland şi-a aplecat capul, căutând ceva pe jos.
    Bricheta a sclipit. Nu. Nu era posibil. Se juca cu mine, făcea parte din test. Asta trebuia să fie.
    - Generalul Holland testează un nou... dispozitiv de adunare a informaţiilor. Acesta foloseşte un set computerizat de... pentru a controla sincronizarea focului. Acum, este setat la cincisprezece minute. După asta...
    Vocea lui Lucas s-a stins. Pentru că nu putea sau nu voia să termine.
    Holland s-a ghemuit şi a atins bricheta de podea. O scânteie mică s-a aprins. În timp ce Holland ieşea din încăpere, printr-o uşă din spate, pe care nu puteam să o văd, scânteia a izbucnit într-un perete de foc, unul care a urcat repede până la nivelul pieptului, apoi şi mai sus. Flăcările pâlpâiau ca nişte dansatori roşii-portocalii. Flăcări, exact ca acelea despre care mi se spusese că îl omorâseră pe tatăl meu fals. În timp ce întreaga mea lume se clătina, am completat în minte propoziţia lui Lucas.
    După asta, mama o să moară arsă.
    - Douăzeci de secunde până la start, s-a auzit vocea impasibilă a computerului.
    Am simţit cum totul împietreşte în mine. Nu puteam să mă mişc, nu puteam să respir. Alegerile clipeau în mintea mea în bucăţi mici, de parcă ar fi imitat dansul flăcărilor.
    Sparge peretele din sticlă, ia-o pe mama de pe scaun. Pici testul trei, pierzi totul. Concentrează-te. Fă testul. Încadrează-te în timp.
    Totul în mine striga să sar, să sparg geamul. Să aleg prima opţiune şi să o iau pe mama de acolo. Dar asta putea însemna că totul se termina.
    Holland ar fi învins, iar eu şi mama am fi pierdut. Doar a doua opţiune ne oferea şansa de a lupta. Trebuia să termin cursa şi trebuia să câştig.
    - Du-te spre linia de start, te rog, a zis Lucas.
    Încă zdruncinată, am urmat-o confuză pe Trei, spre linia galbenă care împărţea în două podeaua. Am simţit greutatea privirii lui Lucas pe mine, dar nu m-am uitat la el. Nu m-am uitat nici la Holland, nici la mama. Controlul meu asupra emoţiilor scădea cu fiecare respiraţie.
    Inacceptabil.
    - Zece secunde până la start.
    Lângă mine, Trei şi-a întins braţele deasupra capului, nu mai îngrijorată decât un alergător la o probă de atletism.
    - Sper că eşti pregătită, a zis ea.
    Am ignorat-o. În faţa noastră se întindea imaginea oraşului şi, dincolo de ea, tunelul care ducea la circuit. Acolo se afla şansa mea de supravieţuire – şansa mamei. Corpul meu s-a încordat şi m-am aplecat în faţă, pregătită.
    - Testul începe în trei, doi, unu, start!
    Am pornit încă înainte ca „start” să răsune în aer.

                                         CAPITOLUL 30

                Am fugit spre intersecție, iar privirea mea a alunecat peste vitrine, ferestre, oriunde aş fi putut zări vreo mişcare. La început, nu am văzut ţipenie de om şi m-a cuprins teama. În afară de Trei, care era în linie cu mine, în stânga, nimic nu mişca. Era ca un oraş fantomă, cum erau cele despre care învăţasem la cursul de istorie.
    Picioarele mele tocmai atinseseră trotuarul, când am văzut cuvintele şi am auzit vocea digitală.
   Mişcare detectată.
    Un bărbat în hanorac roşu ieşea din falsul oficiu poştal, cu mâinile înfundate în buzunare. Fără să mă opresc, i-am studiat ţinuta. Pistol, avea pistol sau vreun alt fel de armă?
    Nu au fost detectate arme.
    Am trecut pe lângă el.
    Mişcare detectată.
    Un alt bărbat ieşea de pe aleea dintre două clădiri din cărămidă, din dreapta mea. Am făcut la stânga, înainte ca laserul armei lui să mă nimerească în cap, apoi am alergat spre el. A îndreptat din nou arma spre mine, piciorul meu a ţâşnit şi, cu toate că m-am controlat, i-am lovit urechea cu suficientă putere încât să-l arunce în spate, clătinându-se. A aterizat cu un strigăt şi şi-a pus mâna pe ureche.
    Impact, 60 bari. Ţiuit în ureche, greaţă, ameţeală şi probabil dezechilibru temporar.
    La geamătul lui, am simţit un spasm, dar l-am alungat. Tipul acela se înrolase pentru asta. Mama nu.
    I-am smuls arma, am aruncat-o cât colo şi m-am zorit. În faţă era o marchiză pe care scria cu litere mari FARMACIE, dar în spatele ochilor mei vedeam doar flăcări. Toate acele momente când mă luptasem să-mi amintesc împrejurările morţii tatălui meu fuseseră atât de frustrante, o încercare disperată de a umple un mare gol. În clipa aceea, aş fi dat orice să fie din nou gol. Să scap de teama aceea arzătoare, paralizantă că focul avea să o devoreze pe singura persoană de pe planetă care ştia ce eram şi totuşi continua să ţină la mine.
    Am trecut pe lângă un coş de gunoi metalic albastru, sudat pe un felinar, un hidrant roşu şi un petic de iarbă artificială. Drept în faţă mi-a apărut o alee îngustă, între brutărie şi bancă. Un loc perfect pentru o cursă, mi-am zis. În orice clipă, funcţia mea de detectare a mişcării mă va alerta, mă gândeam. Nimic.
    A fost nevoie ca un soldat să coboare deasupra capului meu cu o frânghie, ca să îmi dau seama: perioada mea de graţie expirase. Nu mai aveam funcţii speciale. A venit repede, cu o mână pe frânghie şi în cealaltă ţinând arma. M-am lăsat în jos în ultima clipă, prea târziu. Raza mi-a atins vârful degetului mare.
    - Laserul a lovit piciorul. Minus zece puncte, s-a auzit difuzorul.
    Între timp, în dreapta mea, picioarele lui Trei au lovit cimentul, în timp ce a trecut mai departe. Asta m-a făcut să simt prin mine un val de hotărâre. Trebuia să o ajung. Când soldatul a ajuns jos, eram gata să sar în picioare. M-am repezit înainte, cu capul plecat, şi l-am prins direct în piept. Impactul ne-a trimis pe amândoi la pământ, cu mine deasupra. I-am răsucit mâna cu arma, până când strânsoarea i-a slăbit, apoi l-am lovit scurt în cap, să nu poată veni după mine.
    Abia mă ridicasem, când ceva a sclipit în spatele unei uşi deschise, peste drum. S-a auzit un pistol, m-am lăsat în jos şi m-am rostogolit spre dreapta. M-am ridicat în picioare şi m-am aruncat în faţă, cu o mişcare lină, aruncând o privire peste umărul stâng, în timp ce înaintam în zigzag. Strada era goală. O clipă mai târziu, alergam pe lângă molozul unor clădiri abandonate şi plonjam în gura căscată a tunelului.
    Vocea computerizată s-a auzit din nou:
    - Au mai rămas doisprezece minute.
    Apoi, caverna întunecoasă m-a înghiţit cu totul. Cineva fusese foarte zgârcit cu becurile. Cum vederea mea de noapte nu mai funcţiona, nu puteam să văd la mai mult de cinci picioare în faţă, dar auzeam pantofii lui Trei prin noroi. Apoi, paşii s-au oprit brusc, înlocuiţi de un zgomot ciudat, înfundat. Probabil că ajunsese la un obstacol.
    Am sprintat prin întuneric, disperată să o ajung. Cu o vizibilitate atât de redusă, mi s-a părut că peretele din sârmă a apărut de nicăieri.
    Am patinat şi m-am oprit cu nasul la câţiva centimetri de un vârf ascuţit. Sârmă ghimpată, până sus, cât de sus puteam să văd. Prea deasă să mă pot strecura, prea sus să mă pot căţăra. Dar acolo, între locul unde începea peretele şi pământ era o deschizătură mică. O altă grămadă de sârmă răsucită se întindea orizontal şi forma un fel de tavan care acoperea un pic deschizătura, sub nivelul genunchilor. Încă o dată am auzit cum ceva era târât ritmic pe jos. Dar unde? Cu imaginea armelor cu laser şi a altor capcane în minte, am verificat terenul din faţă. Mâinile mele s-au strâns de frustrare. Nimic, nimic, ni...
    Gata!
    În sfârşit, am detectat sursa zgomotului, un pic mai în faţă, spre dreapta. Prin găurile mici din plasa de sârmă ghimpată vedeam slab silueta picioarelor lui Trei, în timp ce se târa prin noroi. Doar târâşse putea înainta. M-am lăsat în patru labe, apoi pe burtă şi m-am târât pe sub sârme. Poate că, dacă aş abandona subtilitatea în favoarea vitezei, mă gândeam, aş putea să o ajung. Doar nu aveau să mă omoare câteva zgârieturi. M-am împins în sus pe coate şi m-am năpustit în faţă.
    Înaintasem doar câteva picioare, când ceva ascuţit mi-a tăiat scalpul.
    Nu e mare lu...
    Un şoc puternic a trecut prin mine; plus un zumzet tare. Pentru o clipă lungă şi înspăimântătoare, grota s-a cufundat într-un întuneric total, iar membrele mele au îngheţat. Vocea mea internă a rostit o avertizare:
    Impact: 75 de volţi.
    Perfect. Holland mă lăsase să păstrez funcţiile inutile. Imediat după acea conştientizare îngrijorătoare a venit anunţul computerizat al lui Holland.
    - Sârma ghimpată declanşată. Minus zece puncte.
    În urmă şi cu douăzeci de puncte mai puţin.
    M-am lăsat pe burtă şi, ca un şarpe, m-am târât pe sub sârmă. Să trec de vârfurile ascuţite îmi lua timp, iar eu nu mai aveam timp de pierdut. Am simţit în nări un miros de pământ rece şi umed, plus pietricele care îmi intrau în braţe. Mi-am aplecat capul şi m-am împins înainte. De neimaginat, totul era de neimaginat. Cu câteva zile în urmă, eram la şcoală, mă certam cu Kaylee. Aproape că îl sărutam pe Hunter.
    Iar în clipa aceea mă târâm să-mi salvez viaţa, într-un fel de joc macabru.
    După ce m-am şerpuit un timp care mi s-a părut o veşnicie, deşi trebuie să fi fost doar câteva secunde, cuşca mea din sârmă s-a terminat. M-am ridicat în picioare. Ce urma? Am alergat înainte şi am tresărit când un ecran TV pe care nici nu îl observasem până atunci s-a aprins, undeva deasupra. Nu, nu ecran – ecrane. Pentru că în depărtare s-au mai aprins două, trei, patru.
    Mai multă lumină, super, în sfârşit, puteam să văd la mai mult de doi paşi în faţă. Până când mi-am dat seama că Holland nu ne pusese desene animate. Flăcări. Vedeam flăcări. Şi, de parcă sclipirea lor roşu-portocalie nu era suficient de neliniştitoare, am văzut-o pe mama, încă legată de scaun, dar cu capul ridicat. Era trează, cu ochii deschişi şi ţintuită de zidul de foc, care se afla la mai puţin de patru picioare de ea.
    M-am clătinat, când mi-am dat seama. Patru picioare – câte un picior pentru fiecare minut care trecea.
    Forţa bătăilor inimii mele fantomă mi-a umplut pieptul, urechile; o pompă alimentată de aceeaşi panică ce ameninţa să distrugă toată speranţa rămasă. Un sunet, ceva între un plâns reprimat şi un geamăt, mi s-a blocat în gât. Emoţiile acelea nu făceau decât să înrăutăţească lucrurile. Înnebunită, am căutat prin cele mai ascunse colţuri ale minţii mele după orice fărâmă de control, de calm. O urmă cât de mică din androidul care eram. Şi, cumva, într-un fel, l-am găsit.
    Nu te uita.
    Acolo, în faţă. Concentrează-te pe următorul obstacol – doar aşa o să o poţi revedea.
    Tot a fost nevoie de un efort imens să ignor monitoarele, dar am reuşit. M-am agăţat de acea urmă de logică şi am alergat repede, în timp ce mă concentram pe bariera imensă din faţă – un perete masiv, zgrunţuros. O ceaţă subţire cădea de deasupra, dintr-un sistem de aspersoare, iar picăturile se vedeau ca praful în lumina slabă.
    Suprafaţa neregulată m-a izbit prin mirosul greu şi umed. Mi-am dat seama că mă uitam la noroi. Peretele era complet acoperit de noroi.
    Deasupra, în stânga, Trei trecuse deja cam de o treime din urcuşul abrupt.
    Sprintând pe ultimii câţiva metri, am aşteptat ca monitorul meu intern să măsoare înălţimea. Tăcere. O altă funcţie blocată. Mişcarea degetelor mele exprima frustrare. Nu era sincronizarea ideală pentru pierderea abilităţilor de android. M-am uitat din nou în sus şi am estimat cam cinci, nu, şapte metri. Cel puţin. Apoi, n-am mai stat pe gânduri şi m-am lansat. Săritura m-a dus câţiva metri în sus, pe zid.
    Degetele mele s-au cufundat în noroiul alunecos şi rece şi s-au chinuit să se agaţe, iar tenişii mei au făcut la fel. N-am reuşit să opresc alunecarea înapoi la pământ. Roşul a clipit pe un monitor din stânga mea. M-am prins exact la timp.
    Concentrează-te.
    La doi metri deasupra, Trei sfida gravitaţia şi continua să se caţere, cu picioarele desfăcute. Arăta de parcă se agăţa de perete doar prin forţa voinţei. Apoi, am observat felul în care îşi muta câte o mână, cu grijă, căutând sub noroi, înainte de a încerca să-şi mişte o altă parte a corpului.
    Caută.
    Asta era! Sub tot acel noroi erau fisuri, locuri de unde să te prinzi cu mâinile.
    Ceva.
    Mi-am băgat ambele mâini în noroi, sus, şi am scormonit în nămol, până când degetele mele au îndepărtat suprafaţa. Moale, era prea moale. M-am uitat în sus şi am văzut cum Trei găseşte o altă gaură, în timp ce degetele mele căutau pe suprafaţa care părea alunecoasă ca metalul. Disperarea îmi cuprinsese pieptul, odată cu trecerea timpului.
    Moale. Moale. Moale.
    Aşteaptă.
    Degetul meu stâng a dat la o parte o protuberanţă mică, rotundă.
    Micuţă, dar suficientă. Trebuia să fie suficientă. M-am prins de ea cât de bine am putut, cu mâna plină de noroi, şi mi-am ridicat partea de sus a corpului, urmată de piciorul drept, apoi de cel stâng. Imitând poziţia lui Trei, mi-am ţinut picioarele depărtate şi am fost recunoscătoare pentru asta. Cu cât îmi erau mai depărtate, cu atât mă ţineam mai bine. Următoarea gaură am găsit-o mai rapid. Şi pe următoarea la fel. Puteam să o fac. Puteam...
    O fâlfâire, în stânga mea. Dintr-o uşă ascunsă pe la jumătatea zidului, a apărut o siluetă acoperită din cap până-n picioare cu un combinezon negru, doar ochii i se vedeau în spatele unui plastic dreptunghiular transparent. În clipa următoare, s-a lansat spre Trei.
    Două mâini înmănuşate s-au înfăşurat în jurul piciorului ei drept. Am continuat să mă caţăr, în timp ce Trei se întindea disperată spre partea de sus a peretelui, de care o mai despărţeau doar câţiva centimetri. Dar greutatea soldatului s-a dovedit prea mult. Acesta şi-a proptit pantoful de perete şi a mai tras o dată. O clipă mai târziu, amândoi s-au rostogolit la pământ.
    Poc! Am înţepenit, la auzul sunetului, apoi m-am întins după o altă gaură, refuzând să mă uit în jos, când am auzit o încăierare. În sfârşit, eram în faţă, dar nu eram atât de proastă să cred că soldatul o va ţine pe Trei deoparte pentru mult timp. Mâna mea dreaptă scotocea prin noroi, când degetele înmănuşate s-au încleştat în jurul gleznei mele.
    Înainte să pot găsi o gaură, soldatul trăgea de mine, în jos, jos, jos. Când corpul meu a alunecat, tot ce mi-a venit în minte a fost focul care cuprindea pielea mamei.
    Nu! Tocmai când degetele înmănuşate m-au strâns mai tare de gleznă, mi-am îndoit genunchiul stâng şi mi-am lipit piciorul de perete.
    Apoi, am lovit cu dreptul, cât de tare am putut. Pantoful meu a atins faţa soldatului atât de tare, încât mi-a dat drumul pe loc. Unde era Trei? Am aruncat o privire rapidă în jos şi am văzut-o, îl lăsase pe atacatorul ei nemişcat în noroi şi îşi reluase urcuşul. Ochii noştri s-au întâlnit scurt, în lumina slabă, verde cu verde. Apoi, m-am întors şi m-am împins mai în sus. I-am ignorat pe Trei, pe soldaţi, totul, şi m-am concentrat pe găsirea găurilor şi pe strădania de a nu aluneca, astfel că am găsit un calm ciudat în monotonia acelor mişcări.
    Găseşte gaură.
    Trage în sus. Picioarele. Repetă.
    M-am uitat în sus, iar inima mea a început să bată cu putere. Mai aveam doar şase găuri. Nu cinci. Nu patru. Când am ajuns la doar trei găuri, cu un zgomot ca de tunet, peretele a început să se cutremure. Mişcarea neaşteptată şi violentă a făcut să-mi alunece mâna. Picioarele mele au pedalat în noroi, fără vreo şansă să se ţină. Mişcarea a crescut în magnitudine şi, Doamne, mâna mea stângă aluneca. Mi-am îndoit degetele şi m-am prins de capătul peretelui. Mă mai ţineam doar cu vârfurile degetelor.
    Peretele s-a scuturat, iar strânsoarea mea a slăbit. M-a cuprins teroarea. Nu puteam să cad, nu în clipa aceea. Căderea însemna timp pierdut şi, de la acea înălţime, probabil, rănire. Dacă mă răneam, mama era ca moartă. Degetele de la mâna dreaptă au căutat prin noroi, să se prindă de ceva.
    Haide. Haide.
    Am mai găsit o gaură, tocmai când mâna mea stângă pierduse de tot contactul. Am tras aer în piept şi mi-am ridicat corpul. Acel ultim metru era aproape imposibil de urcat, având în vedere cât era de alunecos peretele şi cât de tare se mişca, iar gravitaţia mă trăgea în jos. Dar, cumva, am reuşit. În clipa în care braţul meu drept a ajuns sus, cutremurul s-a oprit şi s-a auzit difuzorul.
     - Nouă minute.
    Prea mult, prea mult. Cumva, trebuia să măresc viteza.
    Mi-am ridicat piciorul drept peste perete. În clipa în care am privit în jos, mi-a scăpat un sunet de surprindere. Nu mai era noroi. Peretele era din metal curat – argintiu şi lucios –, la fel şi cel opus. Trei frânghii groase se întindeau de-a lungul a ceea ce trebuia să fie o deschizătură de cel puţin douăzeci de metri între ei. Iar în jos, dedesubt, era un hău adânc, plin cu apă murdară. Categoric, să cazi nu era o opţiune. M-am lăsat să alunec câţiva metri, cu dreptul, până când am ajuns la cea mai apropiată frânghie.
    O clipă mai târziu, mă bălăngăneam deasupra hăului.

                                       CAPITOLUL 31

                    Cu grijă, mi-am mutat mâinile pe frânghie şi m-am întors, astfel încât să fiu cu faţa spre partea de unde venisem. Mi-am mutat mâinile în spate, una câte una. În loc să fie aspră şi uşor de ţinut, frânghia era alunecoasă. Iar când mi-am ridicat picioarele, să le înfăşor în jurul ei, să mă ţin mai bine, toată chestia s-a clătinat. Am înghiţit greu.
    Alunecoasă şi nu foarte întinsă. Perfect. Apoi, mi-am lăsat capul pe spate, mi-am fixat privirea pe mâini şi am început să-mi croiesc drum spre peretele îndepărtat. Abia parcursesem câteva picioare, când o sclipire de portocaliu mi-a atras atenţia. Înainte să mă pot opri, capul meu s-a întors spre dreapta. Timp de trei secunde lungi şi agonizante, am văzut-o pe mama cum se luptă să se dezlege, în timp ce focul pâlpâia în faţa ei, mult mai aproape deja. Apoi, am închis ochii strâns şi am continuat, concentrându-mă doar pe ritmul constant al mâinilor.
    Trage. Trage. Trage.
    Când eram pe la jumătatea drumului, am auzit primul pocnet. Capul meu s-a întors spre stânga, prea repede, astfel că întreaga frânghie s-a legănat. O fereastră din perete s-a deschis şi a lăsat să iasă o ţeavă neagră. Una care ţintea spre pantofii mei. Mi-am desfăcut picioarele, exact la timp.
    Laserul nu m-a nimerit, dar, chiar şi aşa, am simţit arsura pe care a lăsat-o în urmă, iar stomacul meu s-a chircit. Încă una dintre modificările speciale ale lui Holland, fără îndoială, armele cu laser, care chiar te răneau.
    Nu-mi permiteam să fiu nimerită. Fără să mai pierd timp preţios pentru a-mi ridica din nou picioarele, mi-am croit drum spre partea cealaltă, cu muşchii încordaţi, în timp ce ascultam atentă, să aud un alt sunet elocvent. Frânghia s-a clătinat prea mult. Aşa procedau şi soldaţii obişnuiţi? De ce tolerau aşa ceva? De ce Lucas tolera aşa ceva?
    Toate întrebările şi speculaţiile mele s-au risipit, când cu coada ochiului am văzut frânghia din stânga mea bălăngănindu-se.
    Trei. În spatele meu. Şi venea repede. Peretele lucios din metal se profila în faţă ca ivit dintr-un coşmar industrial. Era la mai puţin de zece metri. M-am împins în faţă cu mâna dreaptă, apoi cu stânga, micşorând distanţa, cu fiecare mişcare.
    Clic. Clic.
    Ferestre care s-au deschis pe ambele părţi. Ameninţarea mea venea din dreapta. Am avut doar o clipă să văd ţeava care ţintea mâinile mele şi chiar mai puţin să reacţionez. Mi-am arcuit spatele ca o gimnastă, mi-am ridicat picioarele, le-am împins puternic în sus şi, în acelaşi timp, mi-am dat drumul. Pentru o clipă îngrozitoare, am zburat prin aer şi nimic nu m-ar fi oprit, dacă aş fi căzut în apa murdară de sub mine. Mi-am lăsat capul în jos, iar laserul a trecut pe lângă el. Chiar prin locul unde fuseseră mâinile mele, cu câteva clipe mai devreme.
    Din poziţia mea cu capul în jos şi cu spatele, am văzut-o pe Trei teafără. Venea spre mine, într-un ritm imposibil de rapid. M-am legănat înainte şi înapoi şi mi-am luat elan, până când, în sfârşit, mâinile mele s-au prins din nou de frânghie.
    Clic. Clic.
    Mâinile mele au continuat să se mişte, în timp ce privirea mi s-a îndreptat spre dreapta, apoi spre stânga. Nicio fereastră. Frânghia s-a smucit puternic. Apoi, am alunecat în jos, cu tot cu ea şi m-am trezit atârnând. În timp ce mă prăbuşeam cu spatele spre peretele îndepărtat, am văzut-o pe cealaltă jumătate legănându-se pe partea opusă.
    Bine ţintit.
    Acela a fost ultimul meu gând, înainte să mă lovesc întâi cu capul de peretele de metal. Impactul a reverberat pe coloana mea vertebrală şi mi-a zdruncinat frânghia în mâini. Am alunecat două picioare în aer, apoi am prins-o şi pac! am lovit peretele din nou. Am alunecat, până când mâna mea stângă a rămas în aer, iar eu mă bălăngăneam ca un fel de ofrandă pentru răbdătoarea apă de dedesubt. Trebuia să mai aştepte.
    M-am întins şi am apucat frânghia cu mâna liberă, m-am întors încet cu faţa la perete şi mi-am proptit pantofii de el. Când am ajuns sus, mi-am permis o scurtă privire înapoi şi am simţit exaltare. Trei se căţăra pe frânghia ei, dar bucata aceea era legată de peretele îndepărtat şi mi-am dat seama că o puteam învinge. Trebuia doar să termin la timp.
    De unde eram cocoţată am văzut că mai era un perete care îmi bloca drumul, la o distanţă de doi, trei metri. Nu din metal, ci din piatră. Dar pietrele se întindeau până sus, la tavan. Singurul mod de a trece era prin două tunele rotunde din metal, care se iţeau cam la şapte metri deasupra pământului. Şi nu erau foarte largi.
     În timp ce îmi începeam coborârea, soluţia mi-a clipit în minte, rapidă ca un fulger.
    Coboară acest perete, traversează, urcă sau... coboară la nivelul tunelului şi scufundă-te. Am alunecat pe suprafaţa pietroasă şi am simţit cum gura întunecată a tunelului îmi atrăgea privirea de parcă eram un fluture atras de bec.
    Siguranţă sau timp, siguranţă sau timp?
    - Şase minute.
    Decizie luată.
    Nu am mai stat pe gânduri. M-am clătinat pe o piatră care ieşea un pic deasupra nivelului la care era tunelul şi mi-am dorit încă o dată ca funcţiile mele de android să nu fi fost blocate. Apoi, mi-am ridicat braţele deasupra capului, m-am aplecat în faţă şi, cu o rugăciune tăcută, adresată oricui o fi ascultat, m-am scufundat.
    Nimic nu se compară cu a-ţi da seama, cu o fracţiune de secundă prea târziu, că ai calculat greşit. Vântul îmi fluiera în urechi, în timp ce panica mă cuprindea şi alunecam prea mult. Am văzut pietrele care se iţeau şi care aproape că mi-au atins faţa. M-am răsucit, mi-am aruncat în sus mâna stângă şi am reuşit să apuc o mână de metal, cu vârful degetelor. După o balansare periculoasă, în timpul căreia aproape că am căzut, mi-am ridicat corpul pe suprafaţa rece din metal a tunelului.
   Şi am ajuns înăuntru. Pe lângă întuneric, primul lucru pe care l-am observat, când am început să mă târăsc, a fost mirosul infect, rânced.
    Cu cât înaintam mai mult în tunel, cu atât devenea mai puternic. Şi am reuşit să-l asociez cu ceva din memorie.
    Carne. Carne alterată.
    Am scuturat din cap, de parcă asta ar fi putut alunga gândurile îngrozitoare despre ceea ce putea fi acolo.
    Nu te gândi. Doar mergi.
    Am virat după un colţ, unde, din cauza luminii slabe, gaura îngustă a dispărut. Înăuntru aerul era răcoros, iar metalul uşor umed sub mâinile mele. Mă simţeam de parcă aş fi fost izolată de restul lumii.
    Doar întunericul, respiraţia mea şi sunetul ritmic scos de mâinile şi de genunchii mei. Dar ştiam că de undeva, cumva, Holland se uita şi aştepta să ezit.
    Am mai întors pe un hol şi am avut impresia că podeaua fuge de sub mine. Alunecam, alunecam, mâinile mele bâjbâiau după ceva care să mă încetinească, dar pereţii erau prea alunecoşi. Am aterizat cu o bufnitură. Ca acţionată de presiune, s-a aprins o lumină mică în mijlocul tubului. În faţă, spaţiul se îngusta atât de mult, încât nu mai puteam să mă târăsc în patru labe. Fără să mă opresc, m-am sprijinit pe antebraţe, am strâns din dinţi şi m-am mişcat cât de repede am putut.
    Duhoarea devenea şi mai puternică.
    În faţă, tunelul cotea scurt spre stânga. Am înconjurat cotitura, sperând că se va vedea capătul. În schimb, am văzut picioare. Picioare goale ataşate de un corp, un corp care duhnea a moarte. Am pierdut secunde preţioase holbându-mă la tălpile acelea, de aceeaşi mărime ca ale mele, şi respirând pe gură, să inhalez mai puţină duhoare.
    Holland pusese un mort acolo ca parte din competiţie?
    Nu te gândi la asta. Doar mergi.
    Îmi simţeam capul învârtindu-se, dar m-am forţat să înaintez. Am ajuns la picioarele corpului şi mi-am dat seama, uşor îngrozită, că tunelul era atât de îngust acolo, încât nu aveam cum să trec fără să îl ating. Mi-am târât pieptul pe lângă picioarele inerte, pe lângă torsul în tricou. Era o fată cu o claie de păr şaten lung. Apoi, am ajuns în dreptul feţei şi tot corpul meu a înţepenit. Fata era de vârsta mea, de înălţimea mea, avea înfăţişarea mea. Iar ochii ei, care erau larg deschişi, erau verzi.
    Trei. Ajunsese cumva înaintea mea, să îmi întindă o capcană? Dar stai... era imposibil. Apoi, privirea mea a căzut pe o parte a capului ei, unde o incizie urâtă se întindea pe toată lungimea scalpului. Plus o gaură de glonţ. Of, Doamne! Nu era Trei. Unu. Doar că nu versiunea din memoria mea zdrenţuită. Fata aceea fusese energică, vie, în timp ce asta... era o scoică goală. Pustiită. Şi atât de evident deloc umană.
    Un ţiuit mi-a umplut urechile, atât de tare, încât, la început, am crezut că venea de la un difuzor. Dar nu, venea din interiorul capului meu, o reacţie emoţională fantomă. Mi-am înghiţit ţipătul, care îmi urcase în gât. Părere de rău, tristeţe şi furie: s-au transformat într-o amară simfonie în pieptul meu, în timp ce mi-am lăsat în urmă predecesoarea, ca pe o jucărie aruncată. Am trecut repede pe lângă un şobolan măcelărit, câteva picioare mai în faţă, care era şi sursa duhorii.
    Încă un truc al lui Holland.
   Tunelul a făcut din nou o curbă şi, în sfârşit, a apărut un cerc de lumină. Când m-am apropiat de ieşire, lumina a dispărut, dar nu puteam lăsa asta să mă încetinească. M-am grăbit să înaintez şi am plonjat în spaţiul gol, dar nu am aterizat pe podeaua murdară. Nu, am aterizat pe o grămadă de chestii tari şi ciudate, dar nu foarte tari, totuşi. Iar când luminile au revenit, mi-am dat seama. Bucăţi de corpuri, peste tot unde mă uitam, dar androizi, nu oameni. Grămada de vechituri a lui Holland. Pentru o clipă, uimirea m-a ţintuit locului şi mi-a întors stomacul pe dos. Apoi, m-am ridicat şi am sărit, clătinându-mă pe suprafaţa neregulată. Abia m-am ferit de o grămadă de braţe.
    Măcar dacă aş fi putut vomita. Poate că atunci greaţa continuă care îmi răscolea stomacul şi care îmi umplea gura cu salivă ar fi dispărut.
    Dar nu puteam să vomit. Nu puteam să fug. Simulatorul era acolo undeva, îngropat într-o mare de membre aruncate. Membre exact ca ale mele.
    - Mai sunt trei minute.
    Vocea computerizată m-a pus în mişcare. M-am aplecat şi am luat un braţ. M-am forţat să mă uit înăuntru. Gol, cu excepţia câtorva sârme rămase. M-am înfiorat şi l-am aruncat cât colo, apoi am luat o parte de jos a unui picior. Pielea părea artificială, deshidratată, de parcă atunci când piciorul fusese separat de restul corpului dispăruse din el orice urmă umană. L-am lăsat şi am apucat un tors. O incizie îngustă îl despărţea în două jumătăţi.
    Cu o determinare macabră le-am separat şi am scanat interioarele, cât de repede am putut. Sârme, plăci din metal, plastic. Dar obiectul care mi-a captat atenţia a fost unul mic, de mărimea unui pumn. Nu simulatorul, ci o pompă. Neagră, moale.
    Mecanică. O inimă falsă, pentru o persoană falsă. Înăuntru, nimic care să semene cu un suflet. Am respirat greu. Poate că eu nu aveam suflet, dar, dacă ele existau, atunci, cu siguranţă, mama avea unul.
    Mânată de o înnoită determinare, am devenit o maşinărie de scanat membre. Dincolo de grămada aceea, am auzit un fel de şoaptă, apoi o izbitură. Celălalt tunel. Trei. Trebuia să găsesc simulatorul. Repede.
    Marea de corpuri devenea tot mai mică, mai mică, pe măsură ce dădeam la o parte mâini, picioare, braţe. Iar zgomotul creştea.
    Disperarea m-a cuprins ca într-o menghină. Nu aveam să îl găsesc la timp. Trei avea să ajungă la el, apoi...
    Am mai dat la o parte un picior inutil şi l-am văzut – un dispozitiv mic, rotund şi roşu, cam de circumferinţa cănii de cafea pe care o folosea mama în fiecare dimineaţă. Pe el era desenată imaginea unei dinamite. Deasupra mea am auzit-o pe Trei, ajunsese la capătul tunelului. Degetele mele s-au curbat în jurul sferei, în aceeaşi clipă în care Trei a lovit pământul, împrăştiind în jur membre. Am strâns simulatorul, protector, cu avertismentul lui Holland clar în minte. Dacă îl scăpăm, pierdeam totul.
    M-am răsucit şi m-am împins în faţă pe piciorul drept, gata să sprintez spre linia de final. Am simţit pe braţ o strânsoare puternică, ce m-a tras înapoi.

                                       CAPITOLUL 32

                  M-am clătinat spre spate, în timp ce gândurile îmi alergau nebuneşte prin cap. Nu aveam timp de o încăierare cu Trei. Poate că reuşeam să mă înţeleg cu ea.
     - Te rog... trebuie să o salvez pe mama.
    M-am întors, să o văd, cu pulsul galopând. Nu. Mai. Aveam. Timp. A aplecat capul spre stânga, în felul acela al ei, cam cum făceau căţeluşii.
    - Tu nu ai mamă.
    Ceva îndurerat trebuie să-mi fi trecut peste faţă, pentru că i s-a văzut o mică încruntare între sprâncene.
    - Nu e vorba că nu te înţeleg, m-au programat pentru asta. Dar mi s-a cerut să mă supun ordinelor.
    - Ordine? Nu vrei să faci mai mult de atât? Să fii mai mult decât un android?
    În timp ce am rostit cuvintele, mi-am smucit neaşteptat braţul.
    Nimic. Nu îmi dădea drumul. Cât îmi mai rămăsese? Două minute? Unul?
    - Asta e diferenţa dintre noi. Eu sunt mulţumită aşa cum sunt, iar tu... nu eşti. E păcat. Nu e nimic rău în a fi android.
    Mi-am strâns mâna pe dispozitiv, în timp ce în minte îmi încolţea un plan disperat, nebunesc.
     - Doar dacă nu cumva, la un moment dat, ai crezut şi tu că eşti om.
    În timp ce rumega asta, mi-am relaxat braţul.
    - Vrei simulatorul? Uite, prinde-l.
    În clipa următoare, am aruncat micul dispozitiv în sus deasupra noastră, cât de sus am putut. Am citit surprinderea în ochii holbaţi ai lui Trei, şocul că am făcut un lucru atât de iraţional, înainte să îşi ridice privirea. Nu a văzut pumnul meu venind spre faţa ei, până când a fost prea târziu. Am pus tot ce aveam în acea lovitură. Pumnul meu s-a lovit de nasul ei familiar, apoi am văzut-o zburând în spate, spre perete.
    Explozibilul!
    Am plonjat şi l-am prins la numai câţiva centimetri de pământ. Iar apoi m-am ridicat şi m-am pus pe fugă. Ştiam că aveam doar un avans mic faţă de Trei, dar trebuia să îmi fie suficient. La capătul tunelului, am văzut un cerc de lumină, iar dincolo de el, imaginea glorioasă a unei dungi roşii – linia de sosire.
   - Un minut.
   Paşii lui Trei răsunau undeva în spatele meu, dar aproape că ajunsesem. Aveam să câştig, apoi aveau să o elibereze pe mama şi...
    Stai un pic. De ce nu era nimic acolo? Ideea m-a izbit o milisecundă prea târziu. Piciorul meu a atins pământul, iar explozia mi-a asurzit urechile. În acelaşi timp, un cerc perfect s-a format sub mine şi am căzut. Am lovit pământul cu o izbitură, la timp să aud:
    - Teren minat declanşat. Minus zece puncte.
    Cel puţin nu scăpasem simulatorul. M-am prins cu mâinile şi picioarele de lateralele opuse ale găurii înguste şi m-am căţărat. Din spate, Trei cobora iute spre mine. Am privit în direcţia opusă, spre linia de sosire. Aveam o singură şansă. Dacă ratam din nou... Am strâns dispozitivul la piept, ca pe o minge de fotbal, am sprintat cât de repede am putut. Trebuia să prind viteză mai mare, astfel încât...
    O altă explozie s-a auzit. Pământul s-a cutremurat. Disperată, am continuat să alerg, simţind cum piciorul drept încearcă să forţeze noroiul care nu mai era acolo. Am aterizat pe un teren solid şi am continuat. Am alergat direct spre potcoava de lumină care marca finalul tunelului.
    - Teren minat declanşat. Minus zece puncte.
    La câteva picioare de deschizătură, am mai atins un teren minat.
    Simulatorul a alunecat. Pentru o clipă îngrozitoare, am jonglat cu el şi m-am aruncat în faţă.
    Nu-l lăsa să scape.
    Degetele mele s-au întins şi s-au strâns în jurul suprafeţei alunecoase, înainte să cadă. Mi-am înălţat capul şi am privit peste umăr. Am văzut-o pe Trei sărind peste găurile pe care le lăsasem în urmă. Trişoarea. Dar nu avea să mă prindă. Aveam să câştig.
    - Zece secunde.
    Am continuat să alerg. Mai erau câţiva paşi. Am trecut prin tunel şi am ieşit la lumină.
    - Şase secunde.
    Apoi, am privit spre stânga, iar speranţa rămasă s-a prăbuşit într-o mare prăpastie. Cumva, traseul avea o formă de potcoavă şi ne scosese în cealaltă parte a camerei din sticlă. Am văzut-o pe mama. O flacără flămândă, mai înaltă ca mine, era la numai un pas, îndreptându-se spre ea.
    Nu! Am privit spre linia de sosire, care era la vreo treizeci de metri în faţă.
    - Trei secunde.
    Nu aveam să reuşesc.
    Îmi venea să mă prăbuşesc, chiar atunci şi chiar acolo. Tot testul acela pentru nimic.
    Mama.
    Cu un urlet pe care abia l-am recunoscut ca fiind al meu, m-am lăsat spre stânga, apoi am sărit. Când mâinile mele întinse au lovit sticla, peretele s-a cutremurat, apoi s-a făcut bucăţi şi fragmente mici şi ascuţite mi-au intrat în piele. Am lovit podeaua, m-am rostogolit şi am sărit în picioare, totul într-o singură mişcare. Flăcările erau la doar câţiva centimetri de picioarele mamei când am ajuns la ea. Cu două smuciri puternice, am eliberat-o.
    - Mila, nu! a tuşit mama, pe jumătate inconştientă, în timp ce căldura flăcării ne ardea din spate.
    Am ridicat-o, m-am dat înapoi din calea flăcărilor şi am aruncat o privire disperată peste umăr. Era vreo uşă acolo? Eu mă descurcam cu sticla spartă, dar mama... A gemut din nou şi, spre surprinderea mea, lacrimi au început să-i curgă de sub pleoape.
   - E OK, mamă. Te-am luat.
    Mama a deschis ochii, iar albastrul irişilor părea lucios.
    - Întotdeauna ai fost foarte curajoasă, Sarah. Foarte curajoasă, a murmurat ea.
    Sarah?
    - Uite, a zis arătând în spatele meu chiar înainte să leşine.
    Am simţit cum căldura dispare, până să mă întorc şi să mă uit.
    Flăcările nu mai erau. Nu se mai vedeau deloc, dispăruseră fără urmă, deşi mirosul slab de fum încă se mai simţea. Chiar în spatele zonei de unde venise focul, aşteptau cinci soldaţi – Mitchell, blondul, doi care fuseseră pe hol mai devreme şi unul pe care nu îl mai văzusem – împreună cu Lucas. Holland nu era cu ei şi am fost recunoscătoare pentru asta. Încrezătoare în promisiunea şoptită a lui Lucas că o vor duce la infirmerie, am lăsat-o pe mâna soldaţilor. Nu ştiam de ce leşinase, dar, dacă era din cauza fumului inhalat, putea fi grav. Muşchii mei s-au încordat, pregătiţi. În clipa aceea, nu aveam nimic de pierdut.
    - Dr. Laurent o să fie bine. Îţi promit, a zis Lucas.
    Poate că avea să-şi revină, dar pentru cât timp? Ultima mea şansă, ultimul test... îl căzusem. Dacă mama murea – dacă eu muream – era doar vina mea. Pornirea de a fugi după ea, de a face bucăţi pe oricine mi-ar sta în cale era aproape irezistibilă. Poate că n-ar trebui să îi rezist, m-am gândit.
    - Dacă te lupţi, va fi rău pentru ea. Pentru amândouă. În clipa în care vei ataca, bărbaţii care sunt cu ea vor fi alertaţi. Au ordine să o elimine, dacă te opui.
    Duritatea din vocea lui Lucas m-a făcut să înţeleg că vorbea serios.
    Un nou val de furie a erupt prin mine. Eliminată? Cum putea vorbi atât de nemilos despre viaţa mamei? În clipa aceea, toate gesturile de bunătate pe care mi le arătase în trecut au fost spulberate. Îmi doream să atac, să îl rănesc. Dar nu puteam să mă mişc. Eram prea îngrozită că, dacă făceam un singur pas în direcţia greşită, mama avea să moară. O idee inevitabilă mi-a apărut în minte. Putea să moară oricum.
    Deasupra, luminile sclipeau şi aruncau totul într-o strălucire rece. Acea strălucire artificială făcea ca pielea lui Lucas să aibă o paloare ciudată.
   - Uite, vino cu mine! Înainte ca generalul Holland să se întoarcă personal după tine.
    Ceilalţi soldaţi au rămas pe loc. Armele lor erau pregătite. Mi-am ridicat braţele, cu palmele în sus.
    - Ai face bine să spui adevărul în privinţa mamei.
    Când soldaţii au înaintat, Lucas m-a surprins scuturând din cap către ei.
    - Nu, nu e nevoie să fie închisă. Puteţi pleca.
   Cei doi s-au uitat unul la altul. Cel mai scund a ridicat din umeri. S-au întors şi ne-au dus în stradă, iar uşa s-a închis în urma lor. Lucas mi-a făcut semn să îl urmez. În timp ce îi priveam spatele, un singur cuvânt continua să-mi umble prin cap.
   Eliminată. Eliminată.
   Eliminată.

                                               PARTEA A PATRA
                                                  CAPITOLUL 33

                     Lucas șchiopăta şi mai vizibil decât de obicei, pe holul gol; piciorul lui stâng lovea mai tare decât înainte, cu un uşor hârşâit al pantofului pe ciment. M-am concentrat pe acel detaliu, în efortul de a-mi recâştiga controlul. Liftul era silenţios, la fel ca ieşirea noastră. Brusc, o idee s-a furişat în mintea mea, în timp ce îi priveam încordarea umerilor, părul răvăşit cu mâna, care se încăpăţâna să nu stea aranjat. Dar dacă nu vorbea pentru că voia să se detaşeze? Adică, nu era ca şi cum avea nevoie să facă un efort pentru a realiza că picasem. Aşa că, poate, doar se pregătea pentru când nu voi mai fi.
    Nu voi mai fi. Un râs isteric mi-a urcat în gât. Cred că mă foloseam de eufemisme pentru a-mi face situaţia mai uşor de suportat. Prin „nu voi mai fi” înţelegeam „reprogramată” sau, şi mai rău, „eliminată”.
    Indiferent care dintre ele ar fi fost, prin doar câteva modificări, eu cea pe care o ştiam ar fi dispărut pentru totdeauna. Dacă m-ar fi reprogramat, mi-aş mai fi amintit-o pe mama? Nu, n-ar mai fi însemnat nimic. Doar o altă faţă în marea de feţe. Mi-am înfăşurat braţele în jurul taliei şi m-am înfiorat. Şi mai rău... ea ar fi pedepsită pentru eşecul meu, o spusese Holland. Să furi de la armata SUA... ar fi fost închisă pe viaţă. Dacă aş fi trecut toate acele teste... fusesem atât de aproape, atât de aproape să o salvez...
    M-am oprit, am privit în jos, am încercat să mă liniştesc, cu toate că mă întrebam de ce. Se terminase. În clipa aceea, dacă îmi ascundeam emoţiile, nu ajuta cu nimic. Cu o panică tot mai mare, m-am împleticit mai aproape de Lucas şi l-am apucat de partea din faţă a cămăşii. Inima lui bătea puternic sub material, o mărturie a faptului că era om, că în sinea lui era un om de treabă. Dar ştiam prea bine că acel ritm regulat putea minţi.
    - Ştiu că ultimul test a fost ca şi cum mi-aş fi semnat condamnarea la moarte... deşi, presupun că nu poţi omorî cu adevărat ceva ce n-a fost vreodată viu, nu?
    Un sunet suspect de asemănător cu un suspin mi-a scăpat. Apoi, gâtul meu s-a strâns, în timp ce teroarea tăia în mine. Indiferent ce spuneau, eram vie. Trebuia să fiu. Cel puţin parţial. Pentru că singurul gând care mă chinuia în clipa aceea era: nu vreau să mor.
    Nu voiam să mor. Nu când abia apucasem să trăiesc.
    Mi-am încleştat pumnii, am aşteptat ca senzaţia care îmi strângea pieptul să se potolească un pic, până când am reuşit să vorbesc fără să mă pierd.
    - Uite, ştiu că nu poţi să faci nimic pentru mine, am zis, în cele din urmă, dar poţi, te rog, să încerci să ai grijă de mama? Dacă eu nu o să mai fiu, nu o să-ţi mai provoace suferinţe. Nu vor mai exista motive.
    Lucas s-a uitat în ochii mei atât de direct, atât de intens, de parcă vedea dincolo de ei, căutând ceva în mine, undeva adânc în mine. De parcă mă putea scruta cu privirea. Îmi venea să îi spun că, dacă găsea ceva neaşteptat, să mă anunţe. Pentru că, în ciuda faptului de netăgăduit că nu eram om – în cea mai mare parte, oricum –, în ciuda dovezii pe care ecranul computerului din sala de reparaţii o arătase, eu tot îmi închipuiam interiorul meu exact la fel ca al unei fete oarecare de şaisprezece ani. Sânge şi maţe şi oase. Un creier şi o inimă funcţională. Speranţe şi vise, temeri şi păreri de rău. N-aveau decât să- mi spună adevărul, dar nu puteau să mă forţeze să îl accept.
    Lucas a ridicat mâna, şi-a lăsat degetele să plutească o vreme în aer, spre mine, înainte să bage mâna în buzunar.
    - Trebuie să te duc în celulă, să pot merge la computerul meu, a zis privind în gol la un punct aflat deasupra capului meu. Generalul Holland va aştepta un raport în curând.
    Am aprobat din cap, indiferentă.
    - Va trebui să... să-mi dai drumul la cămaşă, mai întâi.
    A fost un moment ciudat, mi-am dat seama că încă îl ţineam de cămaşă, de parcă era un colac de salvare. Am mormăit un „scuze”, am lăsat repede cămaşa, m-am dat înapoi şi am văzut dungile maronii urâte pe care le lăsasem pe ea. Uitasem. Cumva, în tot acel haos, uitasem că eram plină de noroi.
    - Cămaşa ta, am zis.
    S-a uitat în jos, la ea, de parcă nici el n-ar fi observat.
    - Se spală, a murmurat.
    M-a condus pe două coridoare, iar al doilea era plin de uşi.
    Picioarele mele au încetinit, iar atenţia mi-a fost atrasă de primul dreptunghi din oţel. Oare mama era dincolo de acea uşă? Sau dincolo de următoarea? Sau dincolo de cea de după ea?
    - Nu e aici, a zis Lucas încet, păşind în acelaşi ritm cu mine. O ţin într-o altă zonă a clădirii.
    Privirea mea s-a retras de la uşă, în defensivă. Poate că minţea, dar, cumva, nu mă îndoiam de el. Puteau să o ascundă pe mama oriunde.
    Am trecut de încă două uşi identice, aflate pe dreapta, înainte să se oprească şi să deschidă una îngustă.
    - Duş, a zis el. Nu te grăbi.
    Am ieşit după vreo cincisprezece minute de frecat zdravăn, în sfârşit, curată şi îmbrăcată din nou cu vechile mele haine, care fuseseră ordonat puse pe un scăunel dintr-un colţ. Am mai trecut de două uşi, până să parcurgă ritualul codului de acces. După ce s-a auzit bâzâitul, iar uşa s-a deschis, am intrat, fără entuziasm, şi am luat notă de ceea ce era în jur. O încăpere mică; chiar mai mică decât camera mea de la Greenwood Ranch.
    Dimensiuni: 2 metri pe 2 metri.
    De data aceea, n-am reuşit să adun suficiente sentimente ca vocea să mă enerveze. Chiar dacă, încă o dată, aş fi putut trăi şi fără să ştiu dimensiunile exacte ale camerei. Nu erau multe de văzut acolo. Un pătuţ îngust, lângă peretele din spate, o cuvertură verde-oliv împăturită deasupra. Un dulăpior metalic ataşat de peretele din dreapta. Podeaua din ciment era goală. Iar mirosul puternic de dezinfectant alungase orice urmă a ocupanţilor anteriori. Era o cameră fără pretenţii, o încăpere care nu încerca să pară altceva decât era: o celulă. Poate chiar locul unde aveam să dorm pe veci.
    Am simţit cum mă cuprinde oboseala, o amintire a faptului că oamenii – chiar şi cei falşi – aveau nevoie de odihnă. Am făcut doi paşi spre pat şi m-am aşezat. M-am întrebat dacă era oboseală adevărată sau dacă, în vreun fel, creierul meu ştia când să declanşeze un semnal fals. Poate că era în funcţie de activitatea pe care o efectua corpul meu – ca o ecuaţie –, pentru că, în mod sigur, varia prea mult să fie bazată doar pe timp. Nu mă mai interesa suficient de mult încât să întreb. Ignorând felul în care Lucas apăruse în uşă, pe jumătate înăuntru, pe jumătate afară, m-am lăsat să cad pe o parte. Pleoapele mi s-au închis. Sub ele s-a adunat umezeala, dar nu m-am sinchisit să o şterg, de data asta.
    O respiraţie grea, un oftat interior. Paşi ezitanţi. Sunetul unei articulaţii trosnite.
    - Mila?
    Vocea lui Lucas, blândă, de parcă se temea să nu mă sperie. Se auzea foarte de aproape.
    - Te simţi bine?
    Am deschis ochii, deloc surprinsă să îl văd ghemuit lângă pătuţ. De data aceea, când a întins mâna, nu s-a mai oprit, nu până când degetele lui au atins urmele lacrimilor de pe obrajii mei. Am îngheţat, fără să mă mişc, simţind blândeţea, căldura pielii lui pe a mea.
    - Plângeai, a zis în şoaptă.
    M-am uitat la el. Asta însemna că îi pasă? Că cineva din lumea aceea, în afară de mama, în afară de un băiat pe care, probabil, nu aveam să-l mai văd vreodată, vedea în mine ceva mai mult decât o maşinărie scumpă? Pentru că începusem să-mi pierd credinţa în mine.
    Mi-a şters mai întâi un obraz, apoi pe celălalt. Acel gest simplu, acea mică dovadă de compasiune mi s-a părut un miracol. Apoi, a spulberat iluzia, s-a uitat peste umăr şi, brusc, s-a îndreptat, înainte să ridice mâna la nivelul ochilor, să se uite la lichid şi să se frece cu el pe degete.
    De parcă evalua proprietăţile fizice ale lichidului. Şi exact asta făcea.
    Lucas era uimit de rezultatul extraordinar al cercetărilor, care eram eu, nici mai mult, nici mai puţin. M-am rostogolit pe partea cealaltă, cu faţa la perete. Speram să îşi ia indiciul şi să alerge să-şi analizeze informaţiile. Când uşa s-a închis în urma lui, mi-am ridicat genunchii la bărbie şi i-am strâns tare. Poziţia fetală; ceva ce nici măcar nu cunoscusem. Pântecele din care veneam nu fusese al unei fiinţe vii, ci un laborator, probabil că unul la fel de rece şi steril ca încăperea aceea.
    Ar fi trebuit să mă simt acasă.
    Am închis ochii, sperând ca realitatea să dispară, măcar pentru o vreme. Mi-am închipuit că eram protejată. În siguranţă. Mi-am imaginat că simţeam mirosul loţiunii cu rozmarin a mamei, că simţeam alunecarea moale a mâinii ei prin părul meu, că îi auzeam bătăile inimii deasupra mea, ca o dovadă blândă că nu eram singură. Nu voiam să fiu singură.
    Pe coridor s-au auzit paşi apropiindu-se, mult mai curând decât anticipasem. Mersul şchiopătat al lui Lucas, împreună cu alte două perechi de paşi. Am sărit în sus. Era bine? Era rău? Nu conta? Cu siguranţă, Lucas nu avea cum să fi terminat atât de repede analiza datelor ultimului test. Iar dacă terminase... ce însemna asta?
    Uşa a bâzâit şi s-a deschis, iar în prag a apărut silueta înaltă a lui Lucas. Pe lângă petele pe care i le făcusem eu pe cămaşă, acum, vârfurile gulerului erau întoarse în sus, de parcă fuseseră molestate de nişte degete stresate. Dar, în ciuda acestui aspect, expresia lui era una studiat absentă. Nici urmă de încruntare, nici urmă de emoţie în ochii aceia de culoarea alunei.
     - Generalul Holland aşteaptă, a zis el sacadat.
    Nici urmă de Lucas cel de mai devreme, cel care se scuzase pentru cardul de memorie, cel care mă tratase ca pe o fată reală. Acel Lucas se evaporase când mă prăbuşisem.
    Holland. Holland aştepta. Nu eram pregătită să îl înfrunt. Niciodată nu aveam să fiu.
    - Ai terminat raportul?
    A ridicat din umeri şi şi-a fixat privirea pe peretele metalic din spatele patului. M-am ridicat greoi şi mi-am poruncit să merg. Fiecare pas îmi părea imposibil, de parcă picioarele mele se transformaseră în granit. Lucas părea ciudat de rece, de distant. Nu că ar fi contat. Aveam griji mult mai presante.
    Mai exact, supravieţuirea mea.

                                             CAPITOLUL 34

                    Marșul nostru pe hol a fost atât enervant de lung, cât şi insuportabil de scurt. Ideea că acel hol pustiu şi rece putea fi unul dintre ultimele lucruri pe care le vedeam mă umplea de un vid copleşitor, era o minune că picioarele mele mai funcţionau. În timp ce îl urmam pe Lucas, mi-am amintit de un documentar pe care îl văzusem la cursul de educaţie civică despre condamnaţii la moarte. Mă întrebam dacă aşa se simţeau şi ei pe drumul lor spre execuţie. Ştiind că la capătul drumului aştepta moartea. Totuşi, într-un colţişor al minţii, se agăţau de speranţa că o graţiere de ultimă clipă le va oferi şansa la viaţă. Din păcate, Holland nu părea genul care să ofere graţieri. Uşa metalică foarte mare la care ne-a condus Lucas mi s-a părut cunoscută.
    Prea cunoscută. Am privit, înţepenită, cum a executat ritualul de securitate şi şi-a tastat codul, ezitând două secunde, înainte să apese ultima cifră. Am rămas nemişcată, când uşa s-a deschis. M-am împleticit, privind în gol, când soldatul blond m-a înghiontit în picior.
    Apoi, m-am trezit în camera de reparaţii.
    Dacă speranţa ar fi fost un obiect, ar fi fost făcut din plasă, am decis, în timp ce am mai făcut un pas mic înăuntru. Ca un năvod, unul zdravăn. Unul care te-ai aştepta să te prindă când eşti în cădere liberă.
    Dar, exact când corpul tău ar mai avea câţiva centimetri până la aterizare şi s-ar clătina vesel în aer, cineva ar veni şi ar rupe materialul de sub tine. Tot ce ai auzi în căderea prin gaura rămasă ar fi sunetul sfâşierii. Pentru mine? Sunetul acela era un bâzâit. Cel emis de maşinăria din faţă, cea pe care Lucas o programase să mă repare. Cea despre care el îmi spusese că o foloseau şi pentru a ne elimina.
    Lucas s-a întors spre dreapta, unde erau Holland şi Trei, cu faţa spre un monitor mare, aflat pe un birou. Holland, cu părul lui argintiu şi cu mâinile la spate... şi duplicatul meu. Următoarea versiune a mea, ciudat de asemănătoare, care era şi mai bună, şi mai rea decât predecesoarele, în funcţie de cel pe care îl întrebai. Trei a luat cunoştinţă de prezenţa noastră cu acel zâmbet mult prea familiar, care mă făcea să vreau să mi-l smulg pe al meu. Nu şi Holland. El trebuie să ne fi auzit intrând, dar nu s-a întors. O mică demonstraţie de putere şi o deloc necesară reamintire a locului pe care îl ocupa în ierarhie.
    Lucas şi-a dres glasul.
    - Domnule general Holland? Am adus-o pe Mi... Doi, s-a corectat el, cu acea voce deprimant de monotonă.

..................................................................