Mila 2.0, Debra Driza

.................................................................
                             2-8

             Mama a făcut câțiva pași înăuntru, cu prudenţă, pe jumătate ghemuită, ca un fel de pisică sălbatică. Ştiam că nu trebuia să fiu surprinsă, mama era mai mult decât pricepută, în orice împrejurare.

    Totuşi, transformarea dintr-un veterinar blând într-un tigru la pândă era un pic înfricoşătoare. De ce ar fi făcut-o câteva sunete ciudate să reacţioneze aşa?

    Totul părea normal. Mirosul dulce-acrişor de fân şi de trupuri de cai se amestecase cu mirosul ei de mosc. Şirurile de boxe din lemn de pin de pe fiecare parte a coridorului gol erau la fel de îngrijite ca de obicei, iar uşile erau închise, aşa cum trebuia. Cum obişnuiam să lăsăm deschise ferestrele verzi, câteva capete curioase de cai au apărut pe deasupra lor. Şi asta era normal. Şi totuşi... nu prea era posibil ca mama să fi uitat să închidă uşa. Nu după prelegerea cu care mă alesesem imediat după ce ne mutasem aici. În plus, ea era atât de vigilentă şi când venea vorba despre încuierea casei de oaspeţi, că ai fi zis că ţinem acolo diamante.

    S-a uitat peste umăr, spre mine. Am văzut frica în ochii mari albaştri din spatele ochelarilor ei stropiţi de ploaie, în felul în care a îndreptat un deget spre uşă.

    - Afară! a mormăit.

    Mi-am încleştat maxilarul şi am scuturat din cap, deşi să trag aer în pieptul deja încordat devenise dificil. Nu aveam de gând să o las acolo, să dea piept singură cu... orice ar fi fost. Probabil că aveam o mină foarte hotărâtă, pentru că nu s-a mai sinchisit cu o a doua încercare de a mă trimite la plimbare. În schimb, mi-a făcut semn să merg spre boxele de pe dreapta, în timp ce ea s-a furişat spre stânga. Şi-a aplecat partea de sus a corpului peste fereastra deschisă a primei boxe, căutând habar n-aveam ce. Dar paranoia ei era contagioasă. Cu nervii întinşi la maximum, astfel că puteam exploda în orice clipă, m-am uitat şi eu în prima boxă de pe partea mea. Acolo era Gentle Jim. Când murgul m-a văzut, s-a aplecat şi m-a atins cu botul pe frunte, în speranţa că o să-i strecor un morcov. În boxă era doar el. M-am aplecat şi i-am luat în linişte găleata şi un frâu cu capete metalice. În caz de ceva. Nu că ar fi fost prima mea alegere ca armă, dar era mai bine decât nimic. Am verificat următoarele două boxe. Nimic, în afară de cai adormiţi.

    Cling.

    Tare. Exact cum se auzise mai devreme. Venea dinspre şirul de boxe de după colţ. Mama a făcut cu capul într-acolo. Am mers pe vârfuri pe podeaua din ciment, evitând fânul nemăturat şi ignorând pietrişul tot mai mult şi alte substanţe urât mirositoare care se adunau sub picioarele mele goale. Îndată ce am fost suficient de aproape, mama mi-a apucat capul cu o mână fermă. Inima mea galopa, în timp ce ea şi-a apropiat gura de urechea mea.

    - Mă duc să verific, mi-a şoptit. Stai aici. Dacă auzi ceva, fugi.

    Am încercat să scutur din cap, dar strânsoarea ei a devenit mai puternică şi m-a apăsat mai aproape. Respiraţia i-a ieşit printre dinţi şi mi-a atins lobul urechii, care, jur, deja sălta din cauza pulsului meu, care bubuia.

    - Mila. Te rog.

    Îndată ce mi-a dat drumul şi a plecat, m-am furişat după ea, ţinând strâns armele mele improvizate, de parcă erau săbii şi nu doar nişte scule din hambar. Când am ajuns la colţ, am observat că primele trei boxe de pe următorul coridor aveau ferestrele închise de tot. Goale.

    Erau multe aşa, spaţii eliberate de chiriaşii care veneau când familia Greenwood încă locuia acolo. Mama a trecut pe lângă ele. Se mişca atât de în tăcere, încât părul ei blond prins în coadă de cal abia se legăna.

    Ajunsese la doar trei boxe de capătul şirului, când am auzit din nou.

    Cling. 

    Capetele noastre s-au răsucit deodată spre ultima boxă de pe dreapta. Respiraţia mi s-a oprit în gât. Dacă era vreun urmăritor nebun sau vreun hoţ de cai, el sau ea probabil că îmi putea auzi inima bătându-mi nebuneşte în piept. Dar sub ritmul galopant al inimii mele mai era ceva. O încordare anticipativă a muşchilor mei, o hotărâre de neclintit de a o ajuta pe mama. Cu orice preţ.

    Am urmat paşii ei atenţi, alesese un drum mai ferit, care ducea spre acea ultimă boxă. Am privit cum degetele subţiri şi îndemânatice au cuprins mânerul şi au întredeschis uşa. Maisey a lăsat să-i scape un nechezat surprins, când mama a sărit peste prag, cu lanterna pregătită de acţiune.

    Lumina ei s-a lăsat în jos o clipă mai târziu.

    - Ce dra... am auzit-o pe mama, când m-am aplecat în boxă.

    Maisey era singură acolo. Ritmul inimii mele a încetinit, în timp ce am scărpinat botul moale al iepei. Între timp, mama a făcut o inspecţie amănunţită în boxă şi şi-a trecut mâinile inclusiv peste pereţi. S-a oprit la găleata cu mâncare. Ajunsă mai înăuntru, s-a întins şi a tras găleata dinspre perete, apoi a împins-o la loc.

    Bling.

    - Prostuţo. Tu te jucai cu găleata? Doamna Greenwood m-a prevenit în privinţa asta, a zis mama, iar râsul ei a curs ca apa.

    Cel mai pur râs pe care îl auzisem de la ea în ultima vreme. Sunetul lui a eliberat tensiunea din membrele mele, de parcă se deschisese o valvă şi toată încordarea ieşise prin ea. O parte din mine voia să i se alăture. O altă parte era îngrijorată. Acel gen de reacţie nu era caracteristic mamei. Oare moartea tatei o făcuse să-şi piardă controlul?

    Dar când şi-a pus braţele în jurul umerilor mei şi mi-a zâmbit, am cedat, am izbucnit în râs şi am alungat vocile acelea enervante. Ca o veveriţă, mă simţeam obligată să înmagazinez fiecare urmă de afecţiune de care aveam parte. Nu se ştia niciodată când avea să vină iarna din nou şi să mă lase fără ea.

    Zâmbetul mamei n-a dispărut până când am ajuns la uşa hambarului. I-am urmărit privirea şi mi-am dat seama la ce se gândea.

    - Îmi pare rău că am uitat uşa deschisă, m-am grăbit şi am uitat.

    Sprâncenele ei s-au lăsat în jos.

    - De fapt, sunt uşurată că ai fost tu. De data asta, a adăugat repede. Trebuie să fii mai atentă de acum înainte.

    Ideea era că aş fi putut jura că închisesem uşa. Dar, în timp ce alergam dinspre hambar spre casă, am simţit că acea mică minciună a meritat. Nu avea rost să o fac pe mama să se îngrijoreze. Adică, în ciuda neliniştii ei evidente, eram în Clearwater. Ce putea să se întâmple rău?

    Întrebarea pe care ar fi trebuit să mi-o pun era cum fusese posibil să o aud pe Maisey jucându-se cu găleata de la o distanţă atât de mare?

    Dar atunci nici nu mi-a trecut prin cap asta. Nu până când a fost mult prea târziu.

                                            CAPITOLUL 6

                   În dimineața următoare, m-am simţit fericită cum nu mai fusesem de săptămâni în şir. Noua mea camaraderie cu mama m-a făcut să zâmbesc mai uşor, iar holurile şcolii nu mi s-au mai părut atât de copleşitoare. Kaylee a pocnit din degete îndată ce am ajuns la dulapul ei.

    - Nuuu, mi-am uitat cartea de economie în maşină... şi voiam să încerc să învăţ pentru testul ăla, în timpul orei.

    Atmosfera ciudată din ziua anterioară părea să se fi risipit. N-am pomenit de reacţia ei, iar ea nu a mai adus vorba de a mea.

    - Vrei să vin cu tine? am întrebat-o, tocmai când a sunat primul clopoţel.

    A luat-o la goană spre uşa principală, cât de repede îi permiteau tocurile de cinci centimetri.

    - Nu, du-te înainte, mi-a strigat peste umăr. Durează doar o clipă.

    M-am aşezat la locul meu obişnuit. Deşi am încercat în mod intenţionat să-i ignor pe colegii care erau deja în clasă, se pare că a fost o provocare prea mare pentru mintea mea analitică. Cinci băieţi, trei fete. Niciunul dintre ei nu era Hunter. Oricum, le-am zâmbit tuturor.

    Mi-am făcut de lucru şi am răscolit în rucsac, după caiet. Totuşi, am simţit prezenţa lui Hunter, cu câteva clipe înainte ca el să se arunce pe locul lui Kaylee, lângă mine.

    - Hei, mi-a zis cu vocea lui blândă şi fixându-mă cu ochii lui albaştri, pe sub o şuviţă rebelă.

    - Bună.

    Am simţit fluturi în stomac. O prostie. Era doar un băiat. OK, nu chiar. Era un băiat de care, întâmplător, îi plăcea lui Kaylee. Kaylee, care avea să se întoarcă în orice clipă şi care se aştepta să-şi găsească locul liber. Fluturi sau nu, băiatul trebuia să stea în altă parte. Tocmai atunci, Hunter a pus rucsacul pe bancă şi şi-a lăsat capul pe el. A închis ochii. Inima mea s-a înmuiat şi s-a transformat în ceva ce părea o grămadă mare de gelatină. Părea atât de obosit, cu genele negre fluturând pe pomeţi. Gura lui s-a relaxat şi ea. Am simţit o bruscă pornire de a-i urmări cu degetul buza de sus.

    Hm!

    Am fost atât de prinsă în acel gând nebunesc, că n-am auzit de la început paşii de pe hol. Acelaşi sunet pe care îl făceau pantofii cu toc.

    Of nu.

    M-am îndreptat.

    - Hunter, trebuie să...

    Clopoţelul m-a întrerupt, la fel şi mica exclamaţie de surprindere pe care am auzit-o dinspre uşa din spatele meu. Acolo era Kaylee, cu buzele proaspăt date cu luciu deschise a uimire. A făcut doi paşi spre banca ei ocupată, înainte să se oprească, să-şi netezească rochia mov şi să privească de la Hunter la mine.

    - Hei, Kaylee! Hunter doar s-a oprit aici o clipă... am început eu, numai pentru a fi întreruptă din nou, de data aceea de către doamna Stegmeyer.

    - Domnişoară Daniles, te rog, găseşte un loc liber, dacă nu vrei să te pun întârziată, i-a zis profesoara pe deasupra catalogului.

    Privirea lui Kaylee s-a oprit o clipă mai mult asupra locului ei obişnuit şi m-a făcut să acţionez.

    - Hunter, am şoptit.

    Genele lui s-au ridicat. Sarcina de a-l trimite într-o altă lumină a devenit de o sută de ori mai grea, sub privirea aceea albastră somnoroasă.

    - Ăăă, te superi dacă te muţi? Ăsta e locul lui Kaylee.

    S-a ridicat, s-a uitat la Kaylee de parcă o vedea pentru prima dată, apoi şi-a luat rucsacul şi s-a ridicat.

   - Mda, scuze.

    Zâmbetul lui timid era cel mai bun cadou de plecare pe care îl putea oferi, pentru că aş putea spune că, practic, a făcut-o să se topească pe loc. Hunter s-a dus spre banca goală în care stătuse şi ultima dată. Ea s-a lăsat pe locul eliberat, cu un oftat uriaş, în timp ce doamna Stegmeyer bătea nerăbdătoare cu unghiile în masă.

    - L-a încălzit pentru mine, a şoptit prefăcându-se că îşi face vânt cu un caiet. Chiar în clipa asta, sunt încălzită de căldura trupului lui Hunter Lowe.

    Un val de uşurare m-a lovit şi a declanşat un chicotit mai tare decât intenţionasem.

    - Fetelor, vă rog. E timpul pentru prezenţă, ne-a atenţionat doamna Stegmeyer.

    S-a auzit interfonul, urmat de vocea exagerat de puternică a preşedintelui consiliului elevilor. Am ascultat absentă noutăţile despre o strângere de fonduri, în timp ce îi şopteam lui Kaylee:

    - Doar... s-a aşezat aici. Neinvitat.

    Deşi, sinceră să fiu, nu prea îl gonisem. A dat din mână.

    - Te rog. E în regulă.

    În regulă, totul era în regulă.

    - Fetelor... şşşttt!

    Doamna Stegmeyer şi-a dus degetul la buze şi s-a uitat la noi. Dar, îndată ce şi-a mutat privirea, Kaylee s-a aplecat şi mi-a şoptit la ureche:

    - Sincer, nu-ţi face griji. Nu e nimic rău într-un pic de competiţie sănătoasă.

    Ce?

    - Kaylee, am început, doar ca să fiu întreruptă de bufnitura puternică a catalogului trântit de masă.

    - Ultima avertizare, înainte să vă despart, a zis doamna Stegmeyer, cu un accent şi mai puternic, cum se întâmpla de obicei când era nervoasă.

    M-am cufundat în scaun şi am tăcut tot restul orei. Dar comentariul lui Kaylee mi s-a învârtit prin minte, din nou şi din nou. Competiţie sănătoasă? Pentru Hunter? Nu-mi plăcea cum suna absolut deloc.

                                       CAPITOLUL 7

        Camioneta veche a lui Kaylee ne zdruncina pe drumul prăfuit, departe de Clearwater High. Din cauza scrâşnetelor de cauciuc pe terenul accidentat şi a sunetului scos de motorul vechi, nivelul de zgomot era destul de mare. În cabină, totuşi, liniştea era asurzitoare. Kaylee ţinea strâns volanul acoperit cu material cu model zebră şi refuza să mă bage în seamă, privirea ei fixând drumul.

    - Kaylee, jur... n-am nicio legătură cu transferul lui Hunter la cursul meu de engleză.

    Pledam pentru inocenţa mea de zece minute, dar nimic nu avea efect asupra expresiei împietrite a lui Kaylee. Cam atât ţinuse competiţia „sănătoasă”. Am oftat şi m-am uitat pe geam. Departe, pe dealuri, am văzut pâlpâind o coamă neagră, pe un gât lucios, ca de mahon. Minunatul armăsar a mai dat o dată din cap, înainte să se ridice în două picioare şi să îşi lanseze trupul masiv într-un galop exploziv.

    Caii. Caii erau unul dintre cele două lucruri care mă împiedicaseră să-mi pierd minţile, încă de când ne mutaserăm acolo. Celălalt era Kaylee. Am privit-o cu coada ochiului, dar gura care de obicei zâmbea era tot neclintită. Nu-mi aminteam nici măcar un singur drum cu acea camionetă, fără muzică sau fără necontenita pălăvrăgeală a lui Kaylee, care mă făcea să râd. Până atunci. În mintea mea a prins contur imaginea feţei lui Hunter, cu buclele lui şatene încadrându-i ochii de un albastru-intens. Proasto. În clipa aceea, imaginea lui nu făcea decât să îngreuneze lucrurile. Dar, chiar dacă Hunter Lowe era cel mai interesant lucru care se întâmpla în clipa aceea în Clearwater sau, mă rog, nu doar în clipa aceea – cel puţin de când stăteam eu acolo –, o pasiune prostească nu putea avea întâietate în faţa unei prietenii. Nu aşa mă crescuse mama. Trebuia să pun capăt acelei poveşti. O voiam înapoi pe guraliva Kaylee. La urma urmei, ea era singura care mă ajutase să nu fiu o paria la şcoală. Categoric, îi eram datoare pentru asta.

    - Uite, e ridicol. N-ar trebui să ne certăm din cauza unui tip... doar pentru că nu poartă Carhartt şi nu e un petrecăreţ, am adăugat, pentru a destinde atmosfera.

    Chiar dacă Hunter însemna mai mult de atât. Era ceva în felul tăcut în care mă studia cu ochii aceia albaştri, când vorbeam, ca şi cum chiar l-ar fi interesat ce spuneam. Iar asta făcea ca tot ce era în jur să dispară. Şi aveam nevoie de aşa ceva. Dar fără ca asta să afecteze pe altcineva. Mi s-a părut că văd cum strânsoarea lui Kaylee se relaxează pe volan, chiar un pic. Parcă s-a mai luminat, când s-a îndreptat. Dar n-a zâmbit.

    - Nu sunt sigură, Mila, a zis Kaylee, privind, în sfârşit, spre mine. De unde ştiu că pot avea încredere în tine?

    - Uite ce e, jur... nu eu i-am spus să schimbe şi să vină la cursul meu de engleză. Poţi să îl întrebi, dacă nu mă crezi.

    Deşi mi-ar fi plăcut să cred că se transferase pentru mine, el îmi spusese că transferul avea legătură doar cu faptul că îşi dorea o listă de lecturi mai interesantă. Kaylee a luat o mână de pe volan, să-şi aranjeze puloverul cu decolteu, una dintre creaţiile ei uimitoare.

    - Te rog. Ar crede că sunt o tâmpită.

    Dar vocea ei nu mai era la fel de iritată ca mai devreme. S-a uitat spre mine, muşcându-şi buza de jos. Apoi, umerii ei s-au relaxat.

    - Deşi reuşesc asta foarte bine, în ultima vreme, nu-i aşa?

    - Nu eşti singura, am zis.

    Şi nu m-am mai gândit la Hunter atât de mult cum o făcusem când o apucasem de braţ. Zâmbetul ei era timid, nu zâmbetul nepăsător cu care eram obişnuită. În fine, m-am mulţumit şi cu atâta.

    - Aşa că... hai să aşteptăm! Oh, Doamne, uite-l! a strigat Kaylee.

    Pentru o clipă, logica m-a părăsit. Nu... nu era posibil...

    Ochii mei s-au făcut mari, în timp ce frânele au scrâşnit. Am întors capul şi m-am uitat după obiectul spre care era îndreptat degetul lui Kaylee. Mai întâi, m-a lovit confuzia, urmată de un val de dezamăgire.

    Hunter. Chiar era Hunter.

    Sigur că era.

    Am încercat să-mi recapăt sângele rece, în timp ce maşina hurducăia spre marginea drumului.

    - Lasă geamul în jos, repede! a zis Kaylee, iar degetele ei au aranjat câteva şuviţe care îi zburaseră.

    Hunter tocmai se întorcea să vadă cine se apropia, cu mâinile înfundate în buzunarele pantalonilor negri. N-am reuşit să-mi reprim un fior de încântare văzându-l. Chiar dacă îmi ordonasem ferm să mă potolesc. Am lăsat în jos geamul vechi, cel care mereu se bloca la fratele mai mic al lui Kaylee şi la mama ei şi care mie nu-mi făcea figuri niciodată. Fără geamul barieră, mirosul de bălegar de afară a devenit şi mai puternic.

    - Bună, Mila, a zis Hunter.

    Ca de obicei, am observat felul în care zâmbetul lui, doar dintr-un colţ al gurii, îi ridica buzele, partea stângă un pic mai mult decât pe cea dreaptă. Când şi-a înălţat capul, gluga hanoracului negru cu mâneci lungi a alunecat şi a eliberat de-acum cunoscuta claie de bucle şatene.

    Bucle care arătau incredibil de moi şi care, practic, implorau ca degetele mele să treacă prin ele. OK, chiar trebuia să mă opresc. Eu şi Kaylee aveam o înţelegere. M-am străduit ca vocea mea să pară nonşalantă.

    - Bună, Hunter...

    - Hunter! a ţipat Kaylee. Hei, de ce nu vii cu noi? Mergem spre Dairy Queen şi sigur nu vrei să ratezi unul dintre cele mai bune lucruri pe care le are de oferit oraşul ăsta!

    Kaylee s-a aplecat peste mine, să vadă mai bine, astfel că m-a obligat să-mi lipesc capul de spătarul vechi, dacă nu voiam să iau o gură de parfum de grepfrut din părul ei. Şi... stai aşa, de când eram noi în drum spre Dairy Queen? Am reuşit să-mi eliberez capul. Privirea albastră a lui Hunter a prins-o imediat pe a mea, cercetător. Am simţit din nou senzaţia aceea că lumea dispărea. În ciuda celor mai bune intenţii ale mele, am simţit cum pe buze mi se iţeşte un zâmbet prostesc.

    - Sună bine, a zis el, în cele din urmă, tot cu ochii aţintiţi asupra mea.

    Între timp, zâmbetul lui Kaylee pălise. Îl vedea cum se uita la mine, iar privirea ei se îngusta. De data aceea, entuziasmul ei a părut forţat, când s-a bâţâit pe scaun, apoi a ţâşnit exclamând:

    - Yupi! Mila, tu treci în spate, să stea Hunter în faţă, OK? Nu vrem să-l speriem pe tipul cel nou obligându-l să meargă în spate! 

    Ha, ha, ce amuzant!

    - Ce glumă bună, Kaylee, dar ce-ar fi să mă înghesui lângă tine?

    Colţurile gurii lui Kaylee au căzut. A coborât tonul.

    - Cum, să fii înghesuită lângă el, ca şaua pe cal? mi-a şoptit. Pe bune?

    - Acum mai puţin de două minute mi-ai spus că te purtai prosteşte. Ei bine, ghici! O faci din nou, i-am şoptit şi eu.

    Kaylee s-a uitat la mine, înainte să-i facă semn lui Hunter.

    - Aşteaptă o clipă... Mila tocmai cobora. Oricum, voia să ia o gură de aer proaspăt.

    Am rămas cu gura căscată şi am încercat să mă conving că se purta nebuneşte doar pentru că Hunter o luase prin surprindere. Mai târziu, probabil că aveam să râdem de nebunia ei. Până când a coborât vocea şi mi-a spus:

    - Camioneta mea, regulile mele. Treci în spate sau mergi pe jos.

    OK, râsul nu era o opţiune.

    - Nu se poate să vorbeşti serios.

    - Jos.

    Mai mult ca orice altceva, încordarea bruscă din mâinile mele a fost cea care m-a făcut să deschid uşa şi să sar afară. Nu eram sigură că nu aveam să le folosesc s-o apuc pe Kaylee din nou. Probabil de gât, de data asta. Când am sărit pe iarbă, înainte ca el să poată urca, zâmbetul lui Hunter a dispărut.

    - Pleci?

    - Nu, doar urc în spate, am zis, simţindu-mă ca o imbecilă, când am văzut sprâncenele lui ridicate a mirare. Ăăă, e drăguţ să vezi peisajul din altă perspectivă, uneori.

    Lăsând să treacă puţin senzaţia aceea de ridicol, mi-am închis gura mare, am înconjurat camioneta şi am sărit în spate, unde m-am trântit pe banchetă cu un pic mai multă forţă decât era necesar. Stupidul Chevy a scârţâit.

    - E o nebunie, a zis Hunter. De ce...

    - Nu, sunt în regulă. Îmi place aici în spate. E drăguţ.

    Era mult mai uşor să mă prefac atunci când nu-l vedeam.

    - Eşti sigură? m-a întrebat cu neîncredere.

    - Da. Absolut.

    După alte câteva clipe, uşa din faţă a scârţâit închizându-se.

    Camioneta a pornit. M-am tolănit pe banchetă, astfel încât să mă pot rezema de cabină. În Philly, nici într-un milion de ani nu m-ar fi obligat cineva să merg în spate într-o camionetă. Era aproape barbar. Să nu mai spun ilegal. Am tras un picior în banchetă, cu putere. Atât de tare, că a şi sărit nişte vopsea. Aşa-i trebuia. Kaylee avea de dat socoteală la o grămadă de chestii. Nu era de mirare că ea şi Parker erau atât de bune prietene.

    Camioneta a prins viteză. A trebuit să-mi ridic mâinile în aer, să-mi ţin părul. Zgomotul era destul de puternic, dar tot mai prindeam câte ceva din conversaţia din cabină. Probabil că fereastra din spate era întredeschisă.

    - Eşti sigură că Mila e OK acolo în spate? a întrebat Hunter.

    Mi l-am imaginat cum îşi înalţă capul, să se uite la mine, dar mi-am ţinut ochii aţintiţi asupra copacilor care rămâneau în urma noastră. Nu era nevoie să mă vadă roşie la faţă, din cauza vântului, nici cu părul zburând, de parcă era viu.

    Încă un lucru pe care îl învăţasem în Clearwater: nimănui nu-i stă bine părul într-o camionetă.

    - Of, e în regulă. Cum spuneam, adoră să stea acolo. Trebuie să fie o chestie tipică din Philly.

    - Aşa e, ea e din Philly. Când s-a mutat aici?

    - Acum vreo lună.

    - Am auzit că în Philly este o viaţă culturală super. I-a plăcut acolo?

    - Mda, cred.

    Chiar şi de acolo din spate am sesizat enervarea care învăluia vorbele lui Kaylee, la fel ca praful de pe canapeaua din spatele camionetei, care, în clipa aceea, graţie noului aranjament făcut de ea, era şi pe blugii mei.

    - Hei, există ceva amuzant ce nu poţi face într-un oraş mare ca Philly... să-ţi exersezi abilităţile la liniuţe. Haide, să vedem ce poate vechitura asta!

    Iar restul cuvintelor s-au evaporat. Liniuţe? Liniuţe? Chiar uitase că eu eram acolo în spate?

    - Hei, Kaylee!

    M-am răsucit şi am bătut cu degetele în geam, să-i atrag atenţia, când camioneta a prins viteză. Corpul meu s-a clătinat, iar palmele mi s-au lipit de bancheta metalică. Strigătul de entuziasm al lui Kaylee a fost urmat de o altă accelerare. M-am prins cu mâna stângă de marginea camionetei.

    Părul mi s-a răsfirat peste faţă, în timp ce maşina mergea tot mai repede, hurducăindu-se periculos pe drumul plin de gropi. Îl auzeam pe Hunter cum o îndemna pe Kaylee să încetinească, auzeam huruitul motorului, în timp ce ea îl forţa şi mai tare. Dar, dincolo de toate, începeam să simt ceva nou, ceva neaşteptat: un fior de euforie.

    Entuziasmul faţă de ceva periculos a început să eclipseze teama, cum mi se întâmplase şi atunci când Bliss sărise gardul cu mine. Era chiar oarecum amuzant. Vântul mi-a prins râsul şi l-a luat cu el, iar eu mi-am desprins mâna de pe marginea camionetei. Poate că asta se întâmplă când te muţi din oraşele mari în vreo fundătură rurală... poate că te transformi într-un dependent de adrenalină. Parcă trupul meu se pregătea pentru ceva ce îi era menit. Iar asta era cu adevărat amuzant.

    Chiar super. Nu mă mai distrasem aşa de când...

    Următoarea alunecare spre stânga a fost cam bruscă. La fel şi smucitura spre dreapta care a urmat. Mi-am julit braţul de metal... chiar înainte să simt un imens vid, după care corpul meu a început să plutească. Într-o clipă zburam, iar în următoarea ţipătul care a ieşit din gâtul meu a fost acoperit de o bufnitură. Mai întâi, am pus jos braţul, pe ceva ascuţit, şi am simţit o senzaţie ciudată de sfâşiere. Apoi, m-am rostogolit. Lumea s-a înclinat şi s-a rotit nebuneşte, în timp ce eu m-am lovit din nou de pământ şi am continuat să mă rostogolesc. Mici detalii vizuale se repetau – frunze, iarbă, cerul albastru –, iar eu mă rostogoleam şi mă rostogoleam.

    Am aterizat pe spate, la baza dealului, holbându-mă la un petic de nori albi. Nori de genul stratocumulus, dacă nu mă înşelam. Buzele mi s-au mişcat, dar n-a ieşit niciun sunet, vocea mea era strangulată de acelaşi şoc care mă lipise de pământ. Şocul, asta trebuia să fie. Ce altceva putea explica faptul că zăceam întinsă acolo şi cercetam tipurile de nori, în loc să fiu speriată?

    Alte gânduri au dat năvală în mintea mea. De exemplu, ce naiba se întâmplase? De ce nu rămăsesem fără aer? Sau... of, Doamne... de ce abia simţeam durere? Mă rănisem la coloană? Dacă nu puteam să merg? Am simţit un val de uşurare, când mi-am confirmat că încă mai puteam să-mi mişc degetele de la picioare. Deocamdată, era bine. M-am ridicat în picioare, uimită să constat că demnitatea mea era mai rănită decât orice altceva. Fusesem incredibil de norocoasă.

    - Mila!

    Mersul sigur al lui Hunter îi grăbea coborârea de pe deal, Kaylee venind după el, pe cât de repede îi permiteau cizmele cu talpă platformă. În clipa aceea, am început să mă înfurii.

    - Kaylee Daniels, ce e cu tine? Când o să afle mama ta, o să fii pedepsită pe viaţă! Puteai să mă omori!

    Am început să-mi curăţ iarba de pe hanorac. Pete de iarbă, o să am pete de iarbă, m-am gândit, cumva, detaşat.

    - Of, Doamne, Mila! Eşti în regulă? Îmi pare atât de rău! suspina Kaylee, încă la câţiva metri distanţă. Întinde-te la loc! S-ar putea să fii lovită la spate sau aşa ceva!

    Hunter a ajuns primul lângă mine.

    - Are dreptate, trebuie să te aşezi. Te-ai lovit undeva?

    - Nu... nu cred, am zis, deşi nu avea logică, dar nu aveam de gând să mă plâng. Dar îmi simt braţul stâng cam ciudat. În partea exterioară, deasupra cotului.

    - Lasă-mă să văd.

    Hunter mi-a luat încheietura şi a ridicat materialul sfâşiat care fusese mâneca mea. Cum eram cu faţa la el, am văzut când expresia lui s-a schimbat din îngrijorare în şoc, am văzut cum a făcut ochii mari.

    - Ce nai... Mila?

    Asta nu avea cum să fie a bună.

    - Chiar e aşa rău? Sau eşti genul care face mofturi cum vede un strop de sânge?

    M-am întors, să văd mai bine ce anume îl transformase pe Hunter într-o statuie de gheaţă, cu gura căscată, tocmai când a ajuns şi Kaylee lângă noi.

    - Am fost atât de speriată... am fost sigură că ai aterizat pe bucata aia mare de metal ruginit şi ai murit! a zis ea şi a arătat spre rămăşiţele diforme ale unei maşini. Mulţumesc...

    Strigătul ei a acompaniat şuieratul respiraţiei mele.

    - Mila? Of, Doamne, Mila! Ce... ce e aia? Pentru că nu e...

    - ... nu e sânge, am respirat în acelaşi timp cu ea.

    Toţi trei ne holbam la braţul meu. Şi ne holbam. Şi ne holbam. De parcă niciunuia nu ne venea să credem ce vedeam. Braţul meu nu sângera deloc. Pe pielea mea era o rană mare, deschisă, dar nu era sânge. Nu era sânge. Nu era sânge, pentru că, în loc de sânge, o peliculă subţire roşie se rupsese şi lăsa să se scurgă din rană un soi de lichid scârbos alb-lăptos. Şi nu era doar atât. În interiorul rănii, în interiorul meu, era un tub transparent, cu o gaură zimţată, în formă de clemă. Şi înăuntrul lui? Ceva ce semăna cu nişte fire. Fire mici argintii, răsucite ca spiralele duble despre care învăţam la biologie.

    Nu. Nu. Nu. Aveam halucinaţii. Mă lovisem la cap, la urma urmei, şi aveam halucinaţii. Era singura explicaţie logică. Mi-am smucit braţul şi m-am uitat de la faţa oripilată a lui Kaylee la cea şocată a lui Hunter. 

    Sigur că aveam halucinaţii, la fel şi ei. Părul meu a biciuit aerul, când mi-am scuturat capul dintr-o parte în alta. Nu înţelegeam nimic.

    - Nu pot... nu... asta e... Kaylee?

    Mi-am ridicat spre ea mâna cea sănătoasă. Doar ca să o văd cum se dă în spate.

    - Şşşş, Mila, e în regulă. Haide să te ducem înapoi în camionetă, a zis Hunter şi şi-a pus grijuliu un braţ în jurul taliei mele. Poţi să mergi dacă te sprijini un pic pe mine?

    - La spital, a izbucnit Kaylee. Trebuie să meargă la spital.

    Am dat din cap în sens de „mai repede”.

    - Nu, nu la spital! Cum să merg la spital, când...

    Cu toţii ne-am uitat din nou la braţul meu şi am ştiut care era continuarea. Cum puteam să mă duc la spital, când eram o ciudăţenie?

    Aveau să-mi pună întrebări, iar eu nu aveam răspunsuri.

    - Fără spital, am repetat cu îndârjire. Nu, nu, NU!

    - E OK, calmează-te. Kaylee? Kaylee! Poţi să ne ajuţi un pic? Vino să vezi dacă poate să stea pe picioare o clipă.

    Pentru un moment, am crezut că o să refuze. Părea gata să o ia la fugă.

    - Bine.

    A venit lângă mine, dar reticenţa i-a fost evidentă în felul în care şi-a pus braţul în jurul taliei mele, fără ca, de fapt, să mă atingă. Îndată ce a văzut că ea mă ţine, Hunter şi-a dat jos hanoracul negru şi a rămas într-o cămaşă gri subţire. A înfăşurat cu grijă hanoracul în jurul rănii mele. Spre deosebire de Kaylee, mâinile lui erau ferme şi sigure. Nu era atât de speriat.

    - Gata, asta ar trebui să fie suficient, deocamdată.

    M-a tras cu blândeţe de lângă Kaylee, şi-a pus un braţ hotărât în jurul taliei mele şi a început să mă conducă în sus pe deal.

    Drumul spre casă a fost la fel de tăcut ca drumul de plecare de acasă. Tot drumul, Hunter mi-a ţinut mâna într-a lui şi m-a privit cu ochi greu-de-citit. Ochi care, probabil, încercau să-şi ascundă oroarea totală care îl cuprinsese când aflase că eram un fel de ciudăţenie a naturii, oroare care o însoţea pe a mea.

    Kaylee refuza să scoată o vorbă. De fapt, nici măcar nu se uita la noi.

    Şi tot ce îmi trecea prin minte era: nu aveam sânge.

    Când am ajuns înapoi la drum, eram disperată să fug, deşi, în acelaşi timp, groaza se furişa prin pieptul meu cu picioare de păianjen. Pentru că, dacă cineva avea răspunsuri, aceea era mama. Şi, în timp ce o parte din mine urla după răspunsuri, o altă parte, una mică şi bine ascunsă, şoptea că poate era mai bine să nu ştiu.

    M-am năpustit pe uşă, înainte ca vreunul dintre ei să apuce să spună ceva, şi am mormăit „ne vedem mai încolo”, apoi am năvălit în aerul după-amiezii şi am simţit un fior care până atunci nu fusese prezent.

    Chiar dacă partea aceea mică din mine avea dreptate, nu conta.

    Trebuia să ştiu adevărul. În timp ce alergam spre uşa din faţă a casei de oaspeţi, îmi spuneam: faci din ţânţar armăsar, Mila. Mama îţi va explica totul şi va fi în regulă.

    N-aş fi putut fi mai departe de adevăr nici dacă m-aş fi străduit.

                                          CAPITOLUL 8

              Am închis uşa încet după mine şi am rămas acolo pe hol, holbându-mă la canapeaua acoperită cu pătura verde cu arămiu, fără să o văd cu adevărat. Ameţită şi dorindu-mi să existe o modalitate de a rederula ultima oră din viaţa mea. De a o rederula şi de a o şterge. Mâna mea liberă era pe cămaşa lui Hunter. Dacă aş fi putut şterge ce era dedesubt. Din stânga s-a auzit un foşnet, care mi-a amintit că persoana care avea răspunsurile era la doar câţiva paşi distanţă. Am inspirat adânc, am deschis uşile albe care despărţeau bucătăria de restul casei şi am văzut-o pe mama scotocind prin cămara fără uşă. Vederea siluetei subţiri, în blugi, scotocind printre cutiile cu cereale, de parcă era o zi ca oricare alta, m-a făcut să-mi doresc, brusc, să o scutur.

    Braţul meu arăta de parcă era desprins dintr-un coşmar, iar ea căuta ceva de ronţăit. Când s-a întors, cu o pungă de ananas uscat în mână, a zâmbit.

    - Bună, scumpo. Cum a fost azi la şcoală?

    Mă proteja de ceva ce credea că nu aş înţelege? Nu că ar fi contat.

    Simţeam cum fragilele legături care se formaseră între noi seara trecută se rupeau sub greutatea minciunilor ei. Până să deschid gura şi să întreb ceva, privirea ei isteaţă a căzut pe cămaşa înfăşurată în jurul braţului meu. Cămaşa lui Hunter.

    - Oh, nu, a oftat şi a închis ochii, parcă refuzând să vadă.

    Exclamaţia ei a străpuns camera, semn că urmau lucruri rele. Dar când a deschis ochii mama cea eficientă revenise. Mama, cea care vâna zgomotele în noapte. Mama, cea care nu lăsa nimic la întâmplare.

    - Arată-mi.

    Arată-mi? Nu îşi dădea seama că greşea? Ar fi trebuit să îmi spună că totul avea să fie bine. De ce nu o făcea?

    - Arată-mi, a mai zis o dată, mai tare, când a văzut că nu mă mişc.

    Încet, am desfăcut cămaşa lui Hunter, cu mâna cealaltă, şi am lăsat-o să cadă pe gresia albastru cu alb. În ciuda dorinţei mele disperate, părţile extraterestre care ieşeau din braţul meu nu dispăruseră.

    Lichidul alb nu se mai scurgea, dar firele răsucite, plasticul, erau tot acolo, ca maţele unei jucării mecanice.

    Mama a tras aer în piept.

    - Ce s-a întâmplat? Ca să ai o asemenea rană, trebuie să te fi lovit de ceva ascuţit, cu o viteză incredibilă!

    Când mama a spus „ceva ascuţit”, cuvintele lui Kaylee mi-au licărit în minte. Am fost sigură că ai aterizat pe bucata aia mare de metal ruginit.

    - Am fost aruncată din spatele camionetei lui Kaylee, am murmurat, dar mama nu asculta.

    Era prea ocupată să-mi inspecteze braţul. I-am urmărit expresia, în căutarea unei urme din şocul pe care îl simţisem eu când îmi văzusem prima dată rana. Şocul pe care încă îl simţeam. Dar ştiam că nu aveam să îl găsesc la ea. Eram destul de sigură. Nicio exclamaţie de surprindere, niciun suspin, niciun strigăt de oroare. Absolut nimic care să arate că interiorul braţului meu era ceva nou pentru ea. Speranţa că, poate, cumva, mama nu ştia despre asta, nu ştia că braţul meu era o ciudăţenie de care uitase să îmi spună s-a stins în mine în clipa aceea.

    Pieptul mamei se ridica şi cobora sub tricoul albastru moale. S-a întins spre mâinile mele.

    - Mila, ştiu că e greu, dar trebuie să mă asculţi.

    Am lăsat-o să-mi ia mâinile. Şi am aşteptat. Am aşteptat o explicaţie care să aibă logică. La urma urmei, trebuia să existe o explicaţie simplă, logică. Trebuia. Obrajii mamei aveau o paloare neobişnuită.

    - Câţi oameni au văzut asta?

    În timp ce o priveam, uluită de reacţia ei, m-a apucat de umăr şi chiar m-a scuturat.

    - Câţi?

    - Doar... doar doi. Kaylee şi încă un prieten.

    - Eşti sigură?

    - Da! Începi să mă sperii, te rog, spune-mi ce se întâmplă!

    Strânsoarea ei a slăbit. Resemnarea i s-a aşternut pe faţă.

    - Urmează-mă.

    Replica aceea simplă, în timp ce s-a întors să mă conducă afară din bucătărie, a făcut ca digul format în mine să se surpe şi să elibereze val după val de nebunie şi anxietate. Era o minune că nu tremuram, când am ajuns în dormitor. Îmi doream să mă întorc şi să fug. Să-i spun să uite că tocmai îi cerusem o explicaţie, să uite totul. Puteam pune un fel de bandaj permanent pe braţul meu şi să ne prefacem că acea chestie nici nu exista.

    Voiam să fug. Dar n-am făcut-o. Odată ajunse înăuntru, s-a dus spre dulăpiorul ei vechi din mahon şi s-a ghemuit în faţa lui. Sertarul de sus, mereu înţepenit, s-a deschis, în cele din urmă. Mă uitam absentă la tricourile de diverse culori şi mă întrebam ce naiba legătură aveau ele cu braţul meu de alien. Apoi, mama a scos sertarul cu totul, l-a pus deoparte şi s-a uitat în interiorul dulapului. M-am ghemuit lângă ea şi îndată am văzut ce căuta. În colţul din spate, o chestie argintie sclipea sub o bucată de bandă adezivă.

    O cheie.

    Odată ce a avut cheia în mână, mama a pus sertarul la loc, înainte să mă conducă spre spălătorie şi apoi să se oprească în faţa uşii de la garaj. În sfârşit, s-a întors, mi-a netezit părul, înainte să-şi lase braţul înapoi pe lângă corp.

    - Mila, înainte să mergem mai departe, trebuie să ştii că ţin la tine. De fapt, cred, acum mai mult ca oricând, că tu ai meritat toate riscurile.

    Cuvintele acelea m-au făcut să îngheţ. După ce am ajuns în garaj, m-a condus spre o grămadă de cutii goale, aranjate ordonat lângă peretele din spate. Cel puţin eu am presupus că erau goale. După ce a dat jos trei dintre cele de sus, a umblat în una dintre ele şi a scos o casetă metalică argintie. Parcă era o cutie pentru scule, dar ceva mai mare. Când s-a întors să ducă cutia înăuntru, m-am dat la o parte, să nu o ating. Reacţia corpului meu la convingerea că orice era încuiat acolo putea să-mi schimbe viaţa pentru totdeauna. Când am ajuns în sufragerie, mama a pus caseta pe măsuţa de cafea şi a arătat spre canapeaua verde.

    - Ia loc, Mila. O să dureze ceva timp.

    M-am aşezat. Cheia argintie a intrat în încuietoare. Trei secunde până când viaţa mea avea să explodeze.

    Cheia s-a răsucit. Două secunde.

    Capacul s-a ridicat. Două secunde.

    Şi...

    Orice idei nebuneşti oi fi avut despre conţinutul casetei, pot să spun, categoric, că niciuna nu avea legătură cu un iPod argintiu şi nici cu căştile asortate. Iar mama exact asta a scos de acolo.

    -Uite. Ascultă asta, cât mă ocup eu de braţul tău. O să înţelegi totul.

    Mama şi-a luat privirea de la mine, iar degetele ei puternice şi abile au frecat zona de sub ochii ei. Apoi, mi-a întins căştile. Două chestii rotunde, de numai trei centimetri în diametru fiecare. Cuibărite ca nişte bombe mici în palmele ei.

    Am ezitat. Chiar voiam să ştiu? Voiam cu adevărat? Pentru că orice era acolo era suficient de rău să o facă pe Nicole Daily să plângă.

    Nu, adevărul era că nu voiam să ştiu. Dar trebuia.

    Degetele mele au cuprins căştile. Mi le-am băgat în urechi înainte să mă pot răzgândi. Mama a scos mai multe lucruri din cutie – ustensile care păreau perfecte pentru a repara un laptop. M-a văzut cum mă holbam şi a reuşit să schiţeze un zâmbet.

    - Să-ţi repar braţul, a spus, de parcă era cel mai normal lucru din lume.

    Ofof mi-am zis, în timp ce mi-am fixat privirea pe o şurubelniţă.

    Complet normal.

    - Nu-ţi face griji, nu o să doară.

    Apoi, a apăsat play pe iPod, iar auzul meu a fost umplut de o rostire tărăgănată, masculină şi totul s-a prăbuşit. Ei bine, totul, cu excepţia gândului persistent că mama minţise. Pentru că, dacă braţul nu mă durea, nu la fel se putea spune despre cuvintele rostite de vocea străinului din căşti.

    Ele dureau. Dureau al naibii.

                                        CAPITOLUL 9

                  Primele cuvinte pe care le-a rostit bărbatul cu un veritabil accent sudist au făcut să se clatine întreaga mea lume. „MILA sau Mobile Intel Lifelike Android este un experiment militar legat de inteligenţa artificială. Proiectul MILA este cofinanţat de un segment special de top al CIA şi de armată, pentru a produce un spion robot foarte bine camuflat, care să se poată infiltra într-o celulă inactivă, iar apoi să înregistreze toate mişcările şi acţiunile ei.”

    Am bâjbâit după butonul de pauză şi l-am apăsat. M-am holbat în gol, în timp ce cuvintele îmi pătrundeau în creier. Mobile Intel Lifelike Android. Android. Numele meu nu era o prescurtare a combinaţiei dintre Mia şi Lana, era un acronim. Şi însemna... Imposibil. Era imposibil. Era ridicol, incredibil. Cel mai stupid lucru pe care îl auzisem vreodată.

    Am vrut să-mi smulg căştile din urechi, mânată de pornirea de a izbi iPod-ul de perete, de a-l face bucăţi-bucăţele... apoi privirea mi-a căzut pe mama. Mama mea, care folosea un laser pentru a lipi tubul din braţul meu. Şi, pur şi simplu, am înţeles. Dacă distrugeam mesagerul, nu-mi folosea la nimic. Nu atunci, când nu aveam cum să evadez din realitatea care mi se întindea în faţă.

    Am apăsat pe play, iar vocea şi-a continuat relaxat monologul. „Deşi MILA 2.0...” De parcă eram un obiect, o chestie! Şi 2.0? Ce naiba însemna aia? „... nu se deosebeşte fizic de o fată obişnuită de şaisprezece ani, creierul ei este, de fapt, un nanocomputer obţinut printr-un procedeu de inginerie inversă, un amestec complex de tranzistori şi tehnologii de celule vii, care îi conferă capacităţi unice. Acestea includ reflexe excepţionale şi putere, abilităţi superumane de multitasking şi o memorie de excepţie, plus capacitate de a sparge sistemele computerelor, printre multe altele. De asemenea, poate reda emoţii, bazându-se pe stimuli de mediu şi fizici.”

   Eu... ce însemna asta? Un nanocomputer? Să redau emoţii? Să redau? Imposibil, omul ăsta chiar încerca să-mi spună... pur şi simplu, era imposibil. Emoţiile mele erau reale. Simţeam diverse mereu. Am simţit cum mi se strânge gâtul, parcă în semn de confirmare.

    „Restul structurii este, de asemenea, un amestec de uman şi creaţie, dar în mare parte sintetică. Corpul este format din cyberderma, un ţesut sintetic infuzat cu un strat de hidrogel polimer, aflat chiar sub pielea creată prin bioinginerie şi care este foarte rezistentă la răni; în plus, are receptori care transmit senzaţiile către nanocreier – deşi, receptorii de durere sunt foarte puţini, doar 0,001 din câţi are un om.”

    Mi-am amintit căzătura din maşină, grija mea că mi-aş fi vătămat coloana. Brusc, insistenţa mamei în a călări cu grijă a căpătat sens. Nu fusese îngrijorată că m-aş putea răni – din contră. Fusese îngrijorată că aş putea cădea, iar faptul că n-aş fi simţit durere ar fi dus la întrebări.

    Era uimitor că nu se întâmplase până atunci. Stai un pic. Cum de nu se întâmplase? Cum de, în şaisprezece ani de viaţă, nu observasem că nu simt durerea? Atunci m-a izbit un val brutal de realitate. Vocea spusese că MILA 2.0 nu se deosebea fizic de o fată obişnuită de şaisprezece ani. Ceea ce însemna... că nici nu avusesem vreodată altă vârstă decât şaisprezece ani. Adică... toate acele amintiri de când eram mai mică?

    Voia să spună că erau o minciună. Potrivit vocii, fusesem „născută” exact cum eram în clipa aceea.

    M-a cuprins greaţa. Lucru care, având în vedere ce auzisem, nu era logic. Nimic nu avea logică. Eram om. Chiar eram.

    „Scheletul intern combină un ţesut dens de fibră optică îmbrăcată în tuburi din ceramică transparentă hibridă, care este foarte greu de spart şi uşor de reparat; corpul ei foloseşte o tehnologie unică, care îmbină umanul cu mecanica, prin încorporarea nanotranzistorilor în membranele celulelor vii. În loc de inimă, MILA are o pompă sofisticată, care alimentează cu energie celulele parţial organice, care pot genera propriul oxigen. Pentru respiraţie există un program computerizat, care simulează funcţionarea umană.”

    Fără inimă? Nu aveam inimă? Nu, asta era absurd. Ridicol. O simţeam acolo, în piept, bătea.

    Doar dacă... doar dacă aceea nu era pompa sofisticată despre care vorbea vocea. Mâna mea a zburat spre piept, degetele mi s-au răsfirat peste cămaşă şi am apăsat. După o secundă, am simţit o mişcare slabă.

    Bătea. Ceva acolo dedesubt bătea, categoric. Am sperat că asta mă va linişti, dar, în loc de organul în formă de pumn, cu vene şi artere, pe care îl văzusem la ora de biologie, tot ce îmi imaginam era o pompă de piscină. O maşinărie vârâtă sub coastele mele, imitând viaţa. Asta, presupunând că aveam coaste.

    Am apăsat din nou pe pauză, privirea mi-a fugit spre mama, dar ea avea capul aplecat peste braţul meu, iar atenţia îi era îndreptată spre linia roşie a laserului. N-am simţit mai mult de o gâdilătură. Am apăsat play.

    „Graţie unei realizări extraordinare, MILA 2.0 merge un pas mai departe şi aproximează sentimentele. Folosind informaţii experimentale despre fetele reale, am reuşit să înmagazinăm senzaţii viscerale şi fizice, pe care le produc emoţiile, şi să le recreăm. Astfel, MILA 2.0 chiar simte aceleaşi lucruri pe care le simt oamenii, ceea ce va facilita interacţiunea cu subiecţii şi va conferi autenticitate acoperirii sale.”

    Acoperire. Of, Doamne. Voia să spună... acoperirea mea ca om?

    „MILA conţine suficiente celule umane pentru a simula funcţiile biologice, dar, în realitate, este un robot. Data de lansare a acestui incitant proiect este 22 august.”

    Caseta s-a oprit, dar ramificaţiile ultimei propoziţii au continuat. 22 august. Exact cu cinci zile înainte de sosirea mea şi a mamei în Clearwater.

    Nu puteam nici măcar să mă mişc. Nici să respir. Presupun că povestea aceea cu nu-are-nevoie-de-aer era foarte utilă. Gândul m-a făcut să râd, un gângurit sugrumat, isteric, care a determinat-o pe mama să lase sculele şi să mă strângă de braţ.

    Mama. Doar o altă minciună dintr-un lung şir.

    Durerea din pieptul meu, din non-inima mea era îngrozitoare.

    Oricine lucrase la „redă răspunsuri emoţionale” făcuse o treabă super.

    Poate că visam. Poate că aveam să mă trezesc şi să realizez că era doar un coşmar. Poate chiar mă trezisem din nou în Philly, iar tata era încă în viaţă. Un bărbat care, dacă era să dau crezare vocii, niciodată nu făcuse parte din viaţa mea. În ceea ce o priveşte pe „mama”, ei bine... potrivit vocii, genetic, eram mai legată de prăjitorul nostru de pâine decât de ea. Un alt gângurit a erupt din gâtul meu.

    - E adevărat? Nu poate fi, nu? Te rog, spune-mi că e un fel de glumă bolnavă. Te rog!

    Dar, când mama şi-a ridicat privirea de la trusa cu scule, tot ce am văzut a fost tristeţea din ochii ei. Indiferent ce ar fi zis, ştiam că pentru ea era ceva real.

    - Mila, îmi pare rău... Aş vrea...

    - Nu-mi pasă ce ai vrea tu, am zis şi am sărit în picioare. Doar spune-mi ce se întâmplă. De unde am apărut? De ce sunt aici? Şi cum... cum se poate să nu fiu reală?

    M-am răsucit şi am văzut un desen reprezentând un cal. Mi-am înfăşurat braţele în jurul taliei. Îndată, m-am întrebat dacă şi acela era un gest programat.

    - Eşti reală, a zis mama cu vocea ei, calmează-te şi ascultă-mă.

    Pariez că habar n-avea că în clipa aceea avea exact efectul opus. Mă făcea să-mi doresc să sar în sus şi în jos, să strig la ea şi să o fac criminală, să o scot din calmul acela al ei.

    - De aceea te-am furat din laboratoarele armatei. Am lucrat zi de zi cu tine, Mila. De fapt, eu sunt bioinginerul care a ajutat la crearea ta. Eu ştiu că nu eşti doar o armă... eşti prea umană pentru asta. Aşa că, da, te-am furat... să te protejez. Meriţi mai mult decât îţi poate oferi armata.

    Furată. Eram un obiect furat.

    Mâna mamei mi-a mângâiat părul, înainte să mă prindă blând de ceafă. Toată fiinţa mea îşi dorea să o creadă, tânjeam să ştiu că mă iubea cu sinceritate, că eram, într-adevăr, parţial umană. Întotdeauna fusese acolo pentru mine, când fusesem mică, atunci când tata murise...

    ...doar că... nimic din toate astea nu era real. Dar cum era posibil?

    Vedeam amintirile întipărite în mintea mea, atât de clar, derulându-se în spatele pleoapelor ca nişte filme detaliate.

    Ca filmele.

    Atingerea degetelor ei pe gâtul meu a devenit apăsătoare într-o clipă. M-am smuls, înainte de-a o privi în ochi.

    - Cum ai făcut? Toate amintirile pe care le am?

    Mama, adică nu, Nicole a oftat, iar degetele ei tremurânde s-au ridicat să ia ochelarii, să-şi poată freca nasul.

    - Le-am programat. Motivul pentru care unele dintre ele par în mod special reale este că le-am creat folosind un program de realitate virtuală, care îmi permite să te inserez pe tine în ele.

    Programate. Întregul meu trecut, tot ce crezusem că era adevărat despre viaţa mea, despre familia mea, tot ceea ce mă formase ca individ. Înlăturate cu un singur cuvânt. Programate.

    - Şi incendiul? am şoptit. Ce fel de om inventează aşa ceva? Şi... numele tău chiar e Nicole?

    - Da, e Nicole, dar Laurent, nu Daily.

    Mama... Nicole... a oftat şi şi-a frecat capul.

    - Am încercat să câştig nişte timp, să-mi dau seama cum să-ţi spun. Prioritatea mea era să te ţin în siguranţă. Singurul mod în care puteam să mă asigur că te protejez era să te fac să crezi că eşti o fată reală. Fără îndoială că guvernul ne caută, cu toate resursele pe care le are. De ce crezi că am ales Clearwater? Ţi-am dezactivat dispozitivul de urmărire, dar asta nu înseamnă că nu ne pot găsi.

    Din ce în ce mai rău. Dispozitiv de urmărire, de parcă eram un fel de câine fugar. Cel puţin câinii erau cu adevărat vii. În timp ce eu eram un fel de monstru. Parţial din celule vii, în mare parte hardware. A mai făcut o încercare să mă atingă, dar i-am dat mâna la o parte.

    - Nu! Nici măcar nu înţeleg cum... cum pot fi adevărate toate astea? Emoţii fabricate?

    Am simţit o durere acută în gât... programată? Reală? De unde era să ştiu? Mi-am coborât vocea şi am şoptit.

    - Dacă nu sunt om, de ce doare atât de tare?

    - Eu explicam asta prin sindromul piciorului lipsă... doar că unul pentru sentimente. Poate că nu ai aceeaşi structură ca un om obişnuit, dar tot poţi să simţi când eşti într-o stare emoţională – presiune, căldură, răcoare, instinct. Senzaţii fantomă, dacă vrei, copiate după senzaţiile unei adolescente reale. Printr-o neuromatrice elaborată, ţi-am proiectat creierul în aşa fel încât să creadă că ai un corp uman şi să accepte toate acele emoţii ca fiind reale.

    Proiectat. Neuromatrice. Era prea mult.

    - Şi cămaşa tatei? am rânjit şi am mimat ghilimelele la cuvântul tată. Şi asta a fost ca să câştigi timp? Iar lănţişorul ăla stupid?

    Înainte să se prindă de intenţiile mele, mă aplecasem şi apucasem smaraldul de la gâtul ei. Am tras de el. Lănţişorul fragil s-a rupt şi în clipa aceea l-am azvârlit cât colo.

    - Mila! a exclamat, înainte să se ducă după el.

    Am luat-o la fugă pe hol, am intrat în camera mea şi am încuiat uşa, disperată să scap înainte să izbucnesc în lacrimi. M-am aruncat pe pat cu faţa în jos şi am început să suspin, am simţit lacrimile calde pe obraji. Lacrimi de care nici măcar nu eram sigură că erau reale. Erau făcute din vreo soluţie ciudată, generate de nişte stimuli de mediu „potriviţi”? Eram cu adevărat tristă sau vreun program îmi spunea să simt tristeţe?

    Într-o clipă fusesem o fată normală, iar în următoarea... un monstru.

    Gândul acela m-a făcut să mă ridic şi să merg la oglinda ovală de pe dulapul meu alb. De acolo nu mă privea Frankenstein. Doar faţa mea.

    Ochii mei aveau o umbră un-pic-prea-ireală de verde? Mi-am trecut degetele prin păr. Iar părul meu... cum creştea? Sau nu creştea? Acele amintiri cu părul tuns, pe care le aveam... Potrivit mamei, toate erau false. Nu potrivit mamei... potrivit lui Nicole, m-am corectat încă o dată. Dar, chiar ştiind toate astea, nu mi se părea corect să-i spun pe nume.

    Apoi, mi-am atins obrajii umezi. Păreau lacrimi reale, dar de unde să ştiu eu cum erau, de fapt, lacrimile reale? Cum puteam să mai cred ceva, când tot ce ştiam despre mine era complet fals? Chiar şi faţa mea, faţa mea cu forma ei de inimă, cu buza de jos foarte groasă şi cu pistruii cei mai mici risipiţi pe nas. Nu era reală. Nu era reală.

    Nu era. Reală.

    Înainte să realizez, pumnul meu a zburat, pornirea mea de a distruge acea reflexie falsă a eclipsat orice altceva. Sticla s-a sfărâmat şi o avalanşă de cioburi s-a împrăştiat pe jos, ca o cascadă de minciuni.

    Minciuni sclipitoare împrăştiate în faţa mea, ca o amintire a tot ceea ce pierdusem. A ceea ce niciodată nu avusesem.

    Odată impulsul emoţiei risipit, am privit în jur. O prostie. Nu doar că acum era mizerie, dar gestul meu nu făcuse decât să confirme situaţia.

    Din tăieturi nu curgea sânge şi aveam doar urme slabe de zgârieturi.

    Cel mai rău – nu simţeam nicio durere în mână.

   Nu, singura durere care îmi era permisă era înăbuşirea nonexistentei vieţi din inima mea falsă.

    Am dat la o parte cioburile de pe jos şi m-am năpustit spre pat, unde m-am băgat sub cearceafuri. Mi-am pus perna pe cap, într-un efort de a ţine la distanţă întreaga lume. Dar nu puteam să ţin la distanţă amintirile, false sau nu. Nu puteam ţine la distanţă durerea interioară pe care n-ar fi trebuit să o simt. Nu puteam să ţin la o parte enervantele lacrimi false, care păreau foarte, foarte reale şi care continuau să curgă.

                                                CAPITOLUL 10

                       Mai târziu, în acea seară, eram prăbuşită în boxa lui Bliss, cu genunchii îndoiţi, cu obrazul stâng pe pantalonii de pijama. Mă uitam la piciorul ei negru, de parcă aş fi putut găsi răspunsurile acolo. 

    Mirosul familiar de cal mă învăluia, împreună cu cel uşor dulce de fân.

    Era linişte înăuntru, din când în când, se auzea doar respiraţia cailor sau foşnetul copitelor. Linişte, dar nu siguranţă.

    Cu nici douăzeci şi patru de ore înainte, hambarul acela fusese refugiul meu. Un loc unde puteam merge să mă refac după moartea tatei, în linişte, sub ochii nepărtinitori ai cailor. În mâhnirea mea, nu mă gândisem că se putea întâmpla ceva şi mai rău. Nici măcar o dată nu-mi imaginasem că, dacă aş descoperi că tata nu murise cu adevărat, aş suferi mai mult decât mă făcuse să sufăr aşa-zisa moarte a lui.

    Nicăieri nu mă mai simţeam în siguranţă.

    - De ce nu pot fi cal? am întrebat, iar sunetul vocii mele a făcut-o pe Bliss să-şi legene corpul masiv spre mine, astfel încât uriaşele ei nări ovale mi-au suflat prin păr.

    Gestul acela simplu m-a făcut să simt un nod în gât. Cel puţin ei nu-i păsa că eram o ciudată. M-am întins să îi mângâi botul moale. Am ignorat lacrimile stupide care continuau să-mi ţâşnească. „Nici măcar n-ai fi înţeles, dacă n-ai fi fost... normală. Nu că ar fi ceva adevărat, nu? Adică, uită-te la mine... vorbesc cu un cal. Poate fi ceva mai uman de atât?”

    Afară, doar câteva stele scăpaseră de norii groşi, care acopereau cerul şi îl făceau deprimant. În afară de fornăitul cailor, se auzea doar câte un greier, din când în când. Dintr-un copac din apropiere, s-a auzit şi o bufniţă. Dar refuzam să mă întorc în camera mea până când nu eram sigură că mama... Nicole... dormea. Odată ce băgase capul pe uşă şi văzuse dezastrul pe care îl făcusem cu oglinda, îmi tot dăduse târcoale.

    Da, îmi dăduse târcoale. De parcă, dacă se purta ca o mamă de adolescentă tipică, situaţia se îmbunătăţea. În clipa aceea, imaginea ei, a mamei pricepute şi îngrijorate, mă umplea de furie: nevoi simultane şi disparate de a sparge mai multe oglinzi şi de a mă prăbuşi în braţele ei.

    Să mă prăbuşesc în braţele unei persoane care mă trădase... asta nu avea să se întâmple niciodată. Totuşi, cum amândouă stăteam în casa de oaspeţi, mi-a fost imposibil să stau cuminte, cu atât mai puţin să dorm.

    Să dorm. Eu chiar dormeam? Sau pentru mine somnul era doar un alt „program care simula umanul”, pe care cineva mi-l instalase? Ca o nouă versiune de Windows?

    Aşa s-ar fi explicat de ce mă trezeam la cel mai mic zgomot perfect lucidă şi prudentă.

    Mi-am îngropat capul în genunchi şi am inspirat adânc, să lupt cu ameţeala indusă de panică. Nimic din ce spune mama nu are logică, mi-am zis. Dacă eram un android, de ce mă simţeam ameţită, în primul rând? Şi cum putea să mă ajute inspiratul adânc, dacă, potrivit bărbatului de pe iPod, nici nu aveam plămâni? Când îmi treceam degetele prin fân, cum puteam să-i simt cu adevărat textura, dacă pielea mea era falsă? Brusc, totul îmi părea un truc elaborat. Un test de sănătate mintală. Dacă nu ar fi fost braţul meu stupid...

    Dar mintea mea s-a îndepărtat repede de acest subiect. Şi reflexele mele rapide, puterea mea. Şi, mai ales, explicaţiile mamei. Nu voiam să mă gândesc prea mult la niciuna dintre acestea, de teamă că, dacă aş fi făcut-o, aş fi început să cred. Voiam doar să mă prefac că ziua aceea nu fusese. Să mă întorc şi să fiu Mila cea obişnuită. O fată care îşi croia drum printr-un oraş nou. Tonurile stridente scoase de soneria telefonului m-au făcut să ridic capul.

    Mi-am recuperat telefonul din fân şi m-am uitat la ecran. Şi m-am tot uitat, ochii mei scanând numărul iar şi iar, în caz că mi se părea ce vedeam. Hunter. De fapt, luasem telefonul cu mine să îi scriu un SMS, dar îmi pierise curajul şi îi scrisesem lui Kaylee. Nu primisem niciun răspuns de la ea.

    - Alo?

    - Hei, Mila.

    Doar sunetul vocii lui, vocea aceea liniştită, răguşită a făcut ca tot dezastrul cu mama să pară mai puţin real. Hunter Lowe... – Un. Băiat. Real – ... mă suna. Armata, CIA? Proiect android secret? Pe bune?

    - Salut.

    - Ai dispărut repede. Am fost... îngrijorat. Eşti bine? Braţul tău?

    Îngrijorarea din vocea lui a trecut prin telefon şi m-a umplut de o neaşteptată căldură. M-am agăţat de senzaţia aceea, de parcă era salvatorul meu.

    - E în regulă.

    Era aproape adevărat. Restul vieţii mele era un dezastru.

    - S-ar putea să sune ciudat, dar sunt în maşină şi mă întrebam dacă... pot să trec pe la tine, să te văd? 

    Să treci pe la mine, acum? Să mă vezi?

    Am închis ochii şi i-am strâns, ezitând. Mai devreme, aş fi fost mai mult decât încântată ca Hunter să mă sune şi să vrea să mă vadă. Dar, cu un singur click pe butonul unui iPod, totul se schimbase. Trecutul meu, părinţii mei, natura întregii mele existenţe, totul fusese pus sub semnul întrebării de un bărbat nevăzut, cu accent sudist.

    - Nu ştiu... e târziu şi sunt destul de sigură că mama n-ar fi prea încântată.

    Nu că mi-ar fi păsat ce credea mama în clipa aceea. Totuşi, ultimul lucru de care avea nevoie în seara aceea era şi mai multă dramă.

    - Poţi să te strecori afară?

    M-am dus spre uşă şi am împins-o, să las o dâră de lumină să îmblânzească întunericul. Doar câteva stele spărgeau întunericul.

    Ferestrele neluminate arătau că mama se culcase, în sfârşit. Bliss a nechezat încet. Mi-a amintit că, deşi caii erau drăguţi, mi-ar fi prins bine un prieten care vorbea.

    - Vino în hambar.

    - OK. Ne vedem în câteva minute.

    Îndată ce am închis, am realizat ce făcusem.

    M-am ridicat, mi-am curăţat paiele care îmi atârnau de fund şi mi-am tras în jos tricoul cu mâneci scurte, care mi se ridicase peste abdomen. Raţe. Venea Hunter, iar eu purtam o bluză de pijama cu raţe.

    Apoi, mi-am dat seama cât de ridicolă eram. De parcă singura mea problemă era întâmpinarea în pijamale ridicole a unui tip care îmi plăcea. După o încercare zadarnică de a-mi netezi părul, mi-am lăsat mâinile în jos şi am aşteptat. Speram ca fâşia de lumină să joace rolul de far.

    În mai puţin de trei minute, sunetul unui motor s-a auzit în noapte. După alte treizeci de secunde, am văzut umbra întunecată a unui Jeep.

    Fără faruri. Trebuie să fie Hunter, mi-am zis, care încerca să se furişeze. Jeepul a întors pe aleea noastră, iar cauciucurile au scrâşnit pe pietriş. A oprit motorul la cel puţin douăzeci de metri de casa noastră. Îmi dădeam seama că se străduia să nu facă zgomot, dar chiar şi aşa am auzit zgomotul slab făcut de uşa maşinii, când a deschis-o şi când a închis-o. Câteva clipe mai apoi, stătea în faţa mea, cu mâinile vârâte adânc în buzunare şi cu un zâmbet nesigur pe faţă.

    - Bună, a zis încet.

    - Bună.

    Şi eu am răspuns încet, pentru că vocea mea era cât pe ce să îngheţe la vederea lui. Lumina slabă din hambar îi scotea în evidenţă şuviţele de păr umed care îi cădeau pe gulerul hanoracului gri şi pe obrajii bărbieriţi, pe care avea doar un punct roşu, pe partea stângă. Chiar deasupra maxilarului. Mirosea a săpun şi a lemn de santal. Abia ieşit de la duş, categoric. Ceea ce însemna că folosise drept scuză să mă vadă faptul că oricum ieşise cu treburi. Ideea aceea m-a făcut să simt... o senzaţie ciudată. Ceva cald, viu şi foarte... uman. Mi-am pus un deget pe buze şi l-am îndemnat să intre, apoi am închis uşa încet. Printre foşnetele cailor, care pufneau la mirosul noului-venit, l-am condus pe Hunter în hambar. Şi am rămas în picioare. Amândoi. Fără o vorbă.

    - Ăăă, vrei să stai? l-am întrebat, în cele din urmă, pentru a rupe tăcerea, şi am privit în jur, deşi ştiam că un scaun sau o canapea nu avea de unde să apară.

    - Sigur.

    Hunter s-a lăsat în jos, lângă peretele de lângă cea mai apropiată boxă, până când coapsele i-au atins podeaua. Apoi, a zâmbit şi mi-a făcut semn să stau lângă el. M-am aşezat, având grijă să las nişte spaţiu între noi. Chiar şi aşa, apropierea de el mă distrăgea. Felul în care genunchiul lui gol ieşea prin materialul blugilor. Până şi vederea degetelor lui, care băteau darabana pe genunchi, lungi şi subţiri şi blânde. M-am întrebat cum aş fi simţit acele degete dacă s-ar fi împletit cu ale mele. De teamă că expresia aceea ar fi putut spune ce gândesc, m-am uitat la o raţă galbenă de pe piciorul meu, să evit să mă uit la el.

    - Deci...

    - Deci...

    Când am văzut că n-a continuat, am simţit o presiune în pieptul meu, care creştea cu fiecare secundă de tăcere. De ce nu spunea nimic? Deja regreta că venise? Era din cauza braţului meu? Poate că voia să mă întrebe despre el, dar nu ştia cum. Ar fi trebuit să-i spun. Ei bine, să-i spun versiunea la care mă gândisem de când vorbiserăm la telefon până când sosesc. Să pun capăt chinului.

    Cu o bravadă pe care nu o simţeam, m-am forţat să-mi întorc capul şi să-l privesc. El a făcut acelaşi lucru în exact aceeaşi clipă.

    - Deci...

    - Deci...

    Cuvintele noastre s-au suprapus din nou şi amândoi am cedat.

    Colţurile gurii lui s-au încreţit. Am simţit cum ale mele fac la fel. O clipă mai târziu, râsetele noastre s-au amestecat, iar ecoul lor s-a auzit între plafonul înalt şi podeaua din ciment.

    - Deci, ai vrut să mă vezi? am zis oferindu-i începutul perfect.

    Apoi, mi-am dorit să nu o fi făcut, când el s-a oprit din râs. Genele lui s-au lăsat în jos, când s-a uitat spre braţul meu.

    - Mda, am vrut. Păreai foarte supărată când ai plecat.

    În timp ce Hunter continua să se uite fix, senzaţia aceea de sufocare, cea pe care o simţisem şi la şcoală, m-a cuprins din nou. Poate că fusese o greşeală că îl invitasem. Dacă aş fi fost deşteaptă, m-aş fi ridicat, i-aş fi spus că sunt obosită şi că vreau să plece. A doua zi, la şcoală, lucrurile ar fi fost altfel, odată ce amintirea accidentului s-ar fi estompat şi ar fi existat o grămadă de alţi colegi care să-i distragă atenţia. Dar picioarele mele refuzau să coopereze. Capul meu, inima mea, totul se împotrivea. Inteligenţa era bună, dar în clipa aceea aveam nevoie de Hunter. Chiar în clipa aceea, el mă ţinea ancorată în lumea celor reali.

    - Deci, braţul tău... e în regulă?

    Ţine-te bine!

    - Da. Vezi? Nicio rană permanentă sau ceva de genul ăsta.

    Mi-am rotit încheietura, să poată vedea din diverse unghiuri.

    Uimitor cum reparase mama totul, doar cu câteva scule. Tot ce rămăsese era o linie roz subţire, ca o zgârietură lungă, dar mama spusese că şi aceea avea să dispară în câteva zile. Ce n-aş fi dat pentru o cicatrice.

    S-a întins să-mi atingă interiorul cotului, degetele lui calde pe pielea mea. Fiecare părticică din mine a înţepenit. Panică amestecată cu fluturi în stomac... mulţi, mulţi fluturi.

    Înţelegeţi? Reacţie adolescentină normală. OK, poate că panica atât de mare nu, dar fluturii, da, categoric.

    - Pot?

    - Ăăă, sigur.

    Foarte blând, mi-a prins încheietura şi mi-a întors braţul pe o parte şi pe alta. Când a pus cealaltă mână pe zgârietură, jur că ceva în interiorul meu s-a dat peste cap. Un salt periculos. Un întreg spectacol de circ, în mai puţin de cinci secunde. Nici vorbă ca un nanocomputer android să poată simţi aşa ceva.

    - Uimitor. Nu prea ştiu cum e posibil, dar, categoric, e uimitor.

    Cum?

    Felul protector în care mi-a ţinut braţul a trimis o minge de căldură în stomacul meu. Ochii lui albaştri aţintiţi asupra ochilor mei îmi ispiteau buzele să înghită minciuna şi să elibereze adevărul. M-aş fi descotorosit de născocire. Aş fi obţinut şi o altă părere – părerea lui – despre toată povestea aceea incredibilă. Pentru că încă îmi părea incredibilă. Împreună, ne-am fi dat seama. Împreună.

    Desigur, mai era de luat în considerare şi celălalt scenariu. Cel în care i-aş fi spus adevărul, iar el ar fi râs. Şi ar fi fugit înapoi la Jeep şi ar fi anunţat întreaga şcoală că eram o nebună de proporţii epice.

    Vocea tărăgănată a bărbatului de pe iPod mi-a trecut prin minte, invocând imagini ale unor celule de închisoare şi ale unor laboratoare, plus alte locuri unde nici cu mintea nu m-aş fi dus. M-am înfiorat. Nu putea să afle nimeni. Niciodată.

    În plus, nu aveam de gând să pun pe fugă singura persoană care mă făcuse să mă simt cel mai uman. Să păstrez secretul era cel mai bine.

    - Am proteză, am zis, iar dezamăgirea a făcut ca vocea mea să sune ştearsă. Am avut un accident de maşină, acum un an. E atât de bine făcută că, uneori, aproape uit că nu e braţul adevărat, am adăugat, să fiu sigură că pare suficient de adevărat.

    - Îmi pare rău.

    Mda. Şi mie, am vrut să spun. Pentru că mint, pentru simpatia ta complet gratuită.

    Aveam nevoie de o diversiune. De ceva care să-i distragă atenţia de la braţul meu, de la trecutul meu, de la întrebările la care nu aş fi putut răspunde. M-am împins dinspre perete şi mi-am înălţat capul.

    - Ai auzit?

    Hunter a sărit în picioare, de parcă tenişii lui ar fi fost cu arcuri.

    - Nu, ce? a zis, cu ochii spre uşa hambarului.

    Am dus mâna la gură, să-mi acopăr zâmbetul care ameninţa să mi se întindă pe faţă. Hunter Lowe, care părea atât de relaxat şi de sigur pe el, speriat de un mic zgomot în noapte. Am aşteptat amândoi, el să vadă dacă se mai aude vreun sunet, după primul, care fusese unul imaginar, iar eu prefăcându-mă că ascult. Un cal a fornăit, urmat de un greier singuratic.

    - Probabil că n-a fost nimic, am zis, după câteva clipe.

    - Eşti sigură?

    - Mda, probabil că o fi fost vreunul dintre cai.
    Privirea i-a zburat din nou spre uşă.
    - Dacă s-a trezit mama ta...
    De data aceea, n-am reuşit să-mi înăbuş un mic chicotit. Deci asta era. Hunter se temea să nu fie prins de mama. Umerii lui s-au relaxat.
    - Oricum, probabil că ar fi mai bine să plec. Pentru siguranţă.
    L-am condus spre uşă, cu paşi lenţi, savurând fiecare clipă rămasă.
    Odată ce va dispărea în noapte, hambarul îmi va părea din nou gol, fără prezenţa lui liniştitoare. Va fi tăcut şi pustiu.
    - Deci, chiar îţi era frică să nu te găsească mama? Dezamăgitor, l-am tachinat.
    S-a oprit chiar când degetele lui subţiri prinseseră mânerul uşii.
    Brusc, s-a întors şi mi-a luat mâinile. Am tresărit şi am dat la o parte o şuviţă de păr care îmi alunecase peste ochi. Deodată, eram conştientă că spaţiul dintre noi se îngustase la câţiva centimetri.
    - Da, eram îngrozit... să nu fiu prins şi să pierd şansa de a face o impresie bună.
    Apoi, a venit mai aproape şi întreaga lume a încremenit. Am simţit o adiere uşoară pe frunte, iar mâna lui mi-a atins faţa. Căldura pielii lui.
    Degetele lui mi-au dat la o parte o şuviţă de păr. Senzaţia că inima mi s-a oprit, când s-a aplecat spre mine... doar ca să îmi ia nişte paie din păr.
    Zâmbetul lăţit pe buze se poate să fi avut un ton arogant, când a aruncat paiele pe jos. Dar tot n-a făcut vreo mişcare spre uşă. În schimb, mâna lui era încă sub bărbia mea şi mi-a înălţat capul.
    Stomacul mi s-a chircit, ochii mi s-au închis. Asta, exact de asta aveam nevoie.
    Un sărut, să transform coşmarul într-un basm.
    Un sărut, să dovedesc că eram normală, odată pentru totdeauna.
    Un sărut, să am o poveste reală.
    Dar înainte ca buzele lui să poată ajunge la ale mele, o uşă care se deschidea a stricat un moment perfect. Uşa noastră de la intrare.
    Mama.
    Hunter mi-a dat drumul şi a sărit în spate. Eu am îngheţat. Cu toate tachinările mele de mai devreme, adevărul era că ideea ca mama să descopere că lăsasem pe cineva pe proprietate, noaptea, mă panica un pic. Nu puteam să fac faţă vreunei predici de-ale ei. Nu în seara aceea.
    - Ies pe uşa din spate. Ne vedem mâine, a zis Hunter.
   Apoi, a luat-o la fugă spre celălalt capăt al coridorului, unde a tras zăvorul şi a dispărut în noapte. M-am grăbit şi eu spre uşa aceea, am încuiat-o la loc şi m-am întors exact la timp să văd în cadrul celeilalte uşi o siluetă familiară.
    - Mila? E târziu. Ar trebui să vii înăuntru.
    Mama se uita la mine cu o privire somnoroasă. Ochii ei înroşiţi mi-au atras atenţia, dar am refuzat să mă las înduioşată. Mai ales când am văzut pandantivul din smarald ieşindu-i peste bluza de pijama. Mi-am înfăşurat braţele în jurul taliei şi m-am îndreptat spre ea tăcută. Am făcut un efort deliberat, ostentativ, pentru a evita mâna care s-a întins spre umărul meu, astfel încât să evit contactul. Avusese o grămadă de ocazii pentru genul acela de apropiere, înainte de marea dezvăluire.
    Atunci, alesese să le irosească. Acum, era rândul meu să-i întorc favoarea. Mai ales când fiecare atingere părea o minciună. În întunericul care ne înconjura, drumul tăcut spre casă părea o parodie crudă a întoarcerii noastre din hambar, de seara trecută. Cu mama zâmbindu-mi, ţinându-ne de braţ, simţisem atunci că eram o adevărată echipă mamă-fiică, pentru prima dată după multe luni. Aşa crezusem.
    Despre puţine ştiusem că erau pentru prima dată. Punct.
    Mama a rămas cu câţiva paşi în urmă, când m-am întors şi i-am trântit în nas uşa de la dormitorul meu. M-am aruncat pe pat şi am lăsat mânia să se dezlănţuie. Iar după ce furia a dispărut, m-am întins şi am realizat că povestea pe care o inventasem mai devreme era, probabil, una iluzorie. Cumva, mă gândisem că Hunter putea să mă salveze. Un fel de versiune distorsionată a Frumoasei adormite. Dar, în loc să mă salveze de o vrajă rea, sărutul lui m-ar fi salvat de iPod. Mă convinsesem, în acel scurt interval de timp, că sărutul lui Hunter m-ar fi făcut om.

                                               CAPITOLUL 11

                  Când m-am trezit, în dimineaţa următoare, am simţit un moment de calm perfect. De binecuvântată ignoranţă. Un moment seren, de libertate nebunească, până când întâmplările din ziua precedentă m-au izbit cu forţa unei avalanşe: bărbatul de pe iPod, neuromatrice, amintiri programate, părinţi falşi.
    Tot ce era legat de mine era fals, fals, fals. De parcă aş fi fost îngropată de vie, într-o avalanşă, disperată şi fără speranţă. Doar că nu eram vie. Asta era problema. Mi-am înfundat degetele în saltea, am strâns din ochii închişi, am inspirat frenetic, lucru de care, potrivit unui străin, nu aveam nevoie, deşi eu simţeam respiratul la fel de natural ca răsăritul soarelui. Dacă lăsam sentimentele acelea să mă mistuie, ce mai rămânea din mine?
    Nimic.
    Trebuia să mă concentrez pe ceva pozitiv. Trebuia să mă îmbrac, să merg la şcoală şi să încerc să-mi văd de viaţă... orice ar fi însemnat asta. Să vorbesc cu Kaylee, să vorbesc cu Hunter.
    Hunter.
    Amintirea acelui moment în care aproape că ne sărutaserăm a năvălit peste mine, în ciuda ororii care însemnase ziua precedentă, iar întrebările mi-au invadat mintea şi am simţit zbaterea fluturilor în stomac. Dacă eram în stare să am acea senzaţie care îmi tăia respiraţia şi acea nelinişte pentru un băiat despre care vorbeau Kaylee şi Ella, ba chiar şi Parker, atunci, cu siguranţă, eram mai adolescentă decât credea mama, nu? Cineva, undeva, greşise?
    În esenţă, cam acelea au fost gândurile care m-au făcut să cobor din pat şi să cotrobăi prin dulap, după haine curate.
   După ce m-am îmbrăcat, am urmat mirosul de pâine prăjită, care venea din bucătărie. Senzaţia de foame. Atât de normal, încât nu se putea să existe o explicaţie rezonabilă pentru ca o fiinţă nonumană să simtă aşa ceva.
    MILA conţine suficiente celule umane care să îi stimuleze funcţiile biologice.
    Vocea nu se putea referi la mâncare şi... la alte chestii. Nici vorbă.
    Când m-am trântit pe scaunul din bucătărie, mama s-a întors dinspre frigider, cu un borcan cu gem de căpşuni în mână.
    - Bună dimineaţa, mi-a zis, pe un ton circumspect.
    De parcă mă testa, să vadă dacă eram într-o dispoziţie calmă. Deşi era îmbrăcată cu blugi curaţi şi un tricou albastru cu mâneci lungi, iar părul îi era prins în obişnuita coadă de cal, umbrele de sub ochii ei păreau mai pronunţate ca de obicei. Când s-a îndreptat spre dulapul din spate, să ia o farfurie, am văzut că mersul ei nu era la fel de sprinten ca de obicei.
    - ’Neaţa, am răspuns pe un ton neutru întinzându-mi gem pe pâine.
    Mama s-a aşezat pe scaunul de lângă mine. A căscat, înainte să-şi pună bărbia în palme şi să se uite cum îmi devoram micul dejun.
    - Cum te simţi?
    Hunter. Mă gândesc la Hunter şi la faptul că o să-l văd la şcoală. Atât.
    - Super, am zis şi am mai luat o îmbucătură.
    Privirea ei perplexă îmi urmărea mişcările, în timp ce mestecam, mai puneam gem pe pâinea prăjită şi, apoi, terminam. Evident, „super” nu era răspunsul la care se aşteptase. Buzele ei s-au deschis, dar n-a ieşit niciun sunet. În schimb, a mişcat scurt din cap, şi-a lovit palmele de blugii decoloraţi şi s-a ridicat.
    - Bun. Dar dacă te răzgândeşti şi vrei să vorbim...
    Mi-am îndesat în gură ultima îmbucătură, am mestecat, am înghiţit.
    - Nu o să mă răzgândesc, am zis şi m-am şters la gură cu un şerveţel.
    Am pus farfuria goală în mâna ei întinsă şi am privit-o cum o duce la chiuvetă.
    - Înţeleg că nu eşti pregătită încă. Dar când o să fii...
    - Niciodată.
    Vocea mea era impasibilă, deşi pe dinăuntru tremuram.
    - Nu vreau să mai vorbesc vreodată despre ziua de ieri.
    Printre zăngănit de vase spălate şi miros de detergent cu măr verde, m-am uitat la ceasul în formă de porc, pe care mama îl numea kitsch, iar eu îl numeam banal. Apoi, m-am întrebat dacă cea care se gândise la asta era persoana mea reală sau cea programată. Sau era una şi aceeaşi persoană? Am închis ochii şi am reuşit să alung imaginea ceasului, dar nu şi trenul năvalnic al gândurilor mele.
    - Poţi să speli alea după ce mă duci la şcoală? Nu vreau să întârzii.
    Zăngănitul s-a oprit pentru o clipă, înainte să-mi spună:
    - Nu mergi la şcoală.
    Cuvintele ei m-au luat prin surprindere. Am rămas pe loc, fără să pot vorbi, în stare de şoc, până când mi-a trecut prin minte o întrebare esenţială.
    - Azi? am zis, luptându-mă cu senzaţia de panică pe care o resimţeam în stomac. Sau niciodată?
    - Încă nu sunt sigură.
    - Cum? De ce?
    Ultimul ţipăt probabil că ajunsese până la urechile cailor din hambar. În minte mi-a apărut faţa lui Hunter şi m-am agăţat de imaginea aceea, cu toate puterile. Să nu merg la şcoală însemna să nu-l văd pe Hunter şi nu puteam să renunţ la el. Nu aveam de gând.

................................................................