5-8
Vocea ei nu era lipsită de înțelegere, dar era de neclintit. Mama și-a pus mâna pe umărul meu și mi-a aruncat o privire piezișă.
- Ești pregătită, Stephanie?
Când a rostit „pregătită”, s-a frecat la nas. A fost subtilă – n-aş fi observat dacă nu m-aş fi aşteptat la asta –, dar degetul ei arătător s-a îndreptat scurt spre zona de securitate şi spre coridorul îngust care ducea spre porţi. Şi a mimat un cuvânt.
Hartă.
Am zâmbit, am aprobat din cap şi am murmurat încet „OK”. Am privit-o pe femeie cum se întoarce să ne conducă înapoi pe unde venisem, dincolo de şirurile de la securitate, spre zona de check-in, şi m-am concentrat: GPS. Am aşteptat ca mama să se prefacă şi să se împiedice, să dea peste ea, folosindu-şi cu dexteritate piciorul pentru a o lovi peste gleznă, în timp ce un plan verde al aeroportului mi-a apărut în câmpul vizual. Apoi, am luat-o pe mama de mână şi am fugit.
Harta se ajusta singură pe măsură ce alergam pe coridor, ne arăta că ne apropiam de zona îngustă care adăpostea porţile din perimetrul C, de la douăzeci şi şapte la patruzeci şi unu. Am pătruns în mulţime, înainte ca cei de la securitate să îşi dea seama ce se întâmpla. În timp ce treceam pe lângă un magazin cu îngheţată, pe dreapta, am smuls două cupe din mâinile unui trecător surprins şi le-am aruncat pe jos în urma noastră, în speranţa că urmăritorii noştri vor aluneca şi vor încetini. Strigătele gărzilor ne-au urmărit pe lângă Starbucks şi Beaches Boardwalk, în timp ce noi alergam printre grupurile de călători, lovindu-ne de cafele şi poşete.
Fiecare pas sporea teroarea din picioarele mele şi mă determina să alerg mai repede. Doar o imensă voinţă mă făcea să ţin pasul cu mama. În faţă era un grup de oameni de afaceri care s-au uitat în spate peste umăr. S-au dat la o parte din calea noastră, cu un scrâşnet de roţi de geamantane, în timp ce harta ne arăta un adevăr simplu: în curând, zona publică se termina, ceea ce ne lăsa doar o singură ieşire. Porţile automate.
În spatele nostru, şi mai mulţi paşi, şi mai multe strigăte.
- Pe aici, am ţipat şi am virat chiar pe lângă poarta 29, apoi am arătat spre uşa de la poarta 30.
Prin panoul din geamuri uriaşe vedeam că poarta 30 avea un pod de îmbarcare, dar niciun avion. Am sprintat spre uşă, cu o grămadă de gărzi în spate şi cu necunoscutul în faţă. Am ignorat ţipetele surprinse ale pasagerilor care aşteptau. O tipă în fustă albastră, de la liniile aeriene, a apărut de după tejghea şi m-a apucat de mânecă.
- Hei, nu poţi...
M-am smuls şi am deschis uşa. Protestul ei ne-a urmat, în timp ce pantofii noştri făceau un zgomot înfundat pe coridorul îngust. Am ajuns la colţul care o lua brusc spre stânga. Trei metri mai în faţă, un pătrat mare se deschidea direct afară şi ne oferea o vedere clară spre asfalt, spre aripa avionului de la următoarea poartă şi spre pista de dincolo de el. Un spaţiu gol care aştepta. Asta, plus o cădere pe un sol tare, tare.
Am privit peste margine, iar luminile roşii au clipit.
Distanţa: 3 metri.
Impact acceptabil.
Eu puteam, dar corpul uman al mamei poate că n-ar fi reuşit.
- Fugi, a gâfâit mama şi s-a oprit chiar pe margine. Nu e aşa sus, o cădere dreaptă, nu e mai abruptă decât cea din camioneta lui Kaylee. O să fii bine.
Într-o fracţiune de secundă, mi-am dat seama că nu glumea. Se aştepta să sar pe asfaltul cu gropi, murdar şi deloc atrăgător şi să o las în urmă. M-a apucat strâns de umeri.
- Fugi! Fugi!
Podul de îmbarcare a vibrat. Nu mai aveam timp... gărzile se apropiau. Când mama s-a întors, la timp să-i vadă faţa primului individ, am tras-o spre mine, mi-am înfăşurat braţele în jurul taliei ei şi am strâns-o tare la piept. Apoi, m-am lăsat în spaţiul gol şi am căzut amândouă, în jos, în jos, în jos.
- Nu! Staţi! a strigat primul gardian şi şi-a aruncat mâinile în faţă, de parcă ar fi vrut să ne prindă.
Dar era prea departe.
Aerul vâjâia, în timp ce cădeam.
Spatele meu a lovit pământul cu o bufnitură seacă, urmat de craniul meu. Şocul impactului, presiunea creată de căderea mamei peste mine m-au făcut să rămân nemişcată o clipă, cu vederea plină de păr blond şi de cer albastru. Un avion zumzăia în depărtare, în timp ce mama era întinsă nemişcată deasupra mea.
Eram în regulă?
Scanare internă: nicio vătămare.
Am simţit o uşurare, până am realizat: mama nu se mişca.
Tumultul crescând de deasupra noastră amplificase rigiditatea tot mai mare din membrele mele, presiunea pe care o simţeam în gât. Am rostogolit-o încet pe spate şi m-am pus în genunchi lângă ea.
- Eşti OK? am întrebat-o căutând vreun semn de vătămare, în timp ce imploram te rog să fii OK, te rog, te rog, te rog.
O clipă mai târziu, ochii ei albaştri s-au deschis şi m-a ţintuit cu privirea.
- Mi-ai promis.
Rigiditatea s-a risipit şi am sărit în picioare.
- Poţi să mă pedepseşti mai târziu.
Am tras-o în sus, luptându-mă cu pornirea de a o îmbrăţişa strâns, în ideea că poate avea dureri. În timp ce eu mă asiguram că poate sta pe picioare, gărzile de deasupra se adunaseră mai aproape de marginea de pe care sărisem. Unul dintre ei şi-a prins colegul de umăr.
- Iisuse Christoase, ai văzut? Trebuie să fie drogate sau aşa ceva...
Un altul a strigat în walkie-talkie:
-Suspectele sunt pe asfalt, afară, la poarta C 30, terminal 3. Trimiteţi să le aresteze.
Trebuia să plecăm de acolo. În timp ce o îndemnam pe mama să se mişte, privirea mi-a căzut pe emblema roşie cu albastru a British Airways, de pe avionul care aştepta la poarta următoare şi la căruciorul de bagaje pe jumătate plin, de lângă el.
- Vino!
Am apucat-o pe mama de braţ şi am făcut-o să alerge.
Zgomotul puternic produs de motorul avionului trebuie să fi acoperit toată agitaţia, pe care cei doi muncitori de la bagaje nu o sesizaseră, dar fuga noastră i-a alertat. Când unul dintre ei s-a întors, după ce îndesase o geantă în deschizătura pentru bagaje, ne-a văzut. I-a atras atenţia colegului său, care s-a întors şi el. Stăteau acolo, ne priveau cum alergam spre ei, uimiţi. Se întrebau, poate, dacă nu cumva făcuseră vreo mare încurcătură cu bagajele. Undeva în spatele nostru, am auzit strigătele gărzilor. Strigăte de la nivelul solului.
Ameninţare umană detectată.
Mama s-a împleticit de câteva ori, în timp ce goneam spre cabina deschisă a căruciorului. Am continuat să o ajut să înainteze. Când eram la numai patru metri, lucrătorul a arătat spre ceva din spatele nostru.
Doi gardieni.
O privire peste umăr mi-a confirmat asta. Pe jos, dar înaintau.
Distanţă până la ameninţare: 15 metri.
- Tu prima, i-am strigat mamei, când, în sfârşit, am ajuns.
Am urcat-o în cabină şi am sărit pe locul şoferului. Tocmai atunci, lucrătorul a sărit şi el. Înainte să pot să trag într-o parte, avea un picior pe partea pasagerului şi o mână pe braţul mamei, încercând să o tragă afară. Cu mâna dreaptă prinsă de celălalt braţ al mamei, am pornit, apoi am virat brusc la stânga. În acelaşi timp, am văzut cum mama a ridicat piciorul dinspre exterior şi l-a lovit puternic în piept. Tipul a căzut pe asfalt. Exaltarea mea a fost de scurtă durată.
Pe la jumătatea curbei, am văzut grupul de gardieni pe jos, dar încă nu erau suficient de aproape să ne prindă. Nu, ceea ce am văzut când am întors pe lângă coada avionului British Airways a făcut să-mi dispară sentimentul de uşurare. Două maşini de la serviciul de securitate. Îmi blocau accesul spre stradă. Mai rău, se îndreptau direct spre noi.
Distanţă până la ameninţare: 11 metri.
Acţionez?
- Nu! am şuierat şi am scrâşnit din dinţi, încercând să alung ridicola întrebare roşie din capul meu.
Păi da. O garanţie că cineva avea să fie rănit. Am răsucit volanul spre dreapta, căutând altă cale de scăpare. Asfaltul ne înconjura, cu podurile de îmbarcare şi cu cărucioarele cu bagaje aşteptând avioanele, împărţite între scările mobile lungi de la terminalele 1 şi 3.
Dincolo de ele erau pistele lungi şi petice de iarbă. Sirenele ascuţite răsunau peste zgomotul făcut de avioane. Se apropiau tot mai mult, cu fiecare secundă.
Am dat cu spatele, spre terminalul 1. Căruciorul nostru gonea pe asfalt, în timp ce un avion Air Canada se îndrepta încet spre ieşire, în stânga noastră. Dacă avionul îşi continua traiectoria la viteza aceea, până la pistă, puteam să reuşim?
Calculul a zumzăit în capul meu, incredibil de repede.
Viteza curentă: 45 de mile pe oră.
Viteza aproximativă a vehiculului din faţă: 30 de mile pe oră.
Înlăturare posibilă.
Am tras adânc aer în piept. Niciodată nu depăşisem maşini într-un astfel de spaţiu înghesuit, ceea ce însemna că trebuia să facem tot posibilul să ne descurcăm. Mâna mamei s-a întins şi m-a prins de genunchi, cu o putere surprinzătoare. Când m-am uitat spre ea, avea o expresie încordată, sprâncenele coborâte, pentru a-i da acea faţă aprigă. Probabil că se simţea mai bine.
- Poţi să conduci?
S-a uitat înapoi spre avionul care continua să ruleze.
- Chiar în faţa acelui avion?
- Ăsta e planul.
- Te-ai prins. La trei? Unu...
Mâna stângă a mamei s-a încleştat pe volan.
- Doi...
M-am lăsat spre ea, către dreapta, iar ea s-a ridicat pe jumătate.
- Trei!
Am dat drumul volanului şi am trecut pe locul pasagerului, iar mama a sărit peste mine. Căruciorul a săltat spre stânga şi a încetinit, până când mama a preluat controlul volanului şi a apăsat acceleraţia.
- Nu te opri! am strigat şi m-am ridicat, să mă uit în spate.
M-am prins bine de scaun şi am păşit peste pervazul mic.
- Mila! Ce...
Am sărit peste golul de jumătate de metru şi am ajuns în remorca mică pentru bagaje, înainte ca mama să-şi termine propoziţia.
- Nu te opri! am repetat privind în spatele meu.
Distanţa până la ameninţare: 6 metri.
Erau atât de aproape. În timp ce îi priveam cum se apropiau, frica îmi paraliza picioarele.
Mişcă, Mila. Acum!
M-am împleticit peste geamantanele rămase în remorcă, împingând la o parte câteva. Au căzut, s-au izbit de asfalt şi s-au rostogolit. Apoi, mi-am croit drum spre capătul remorcii şi am sărit în a doua. Maşina din stânga a virat brusc, să evite un geamantan. Cea din dreapta a lovit unul mare. A încetinit, când s-a hurducat peste geamantan, întâi cu o roată din faţă, apoi cu cea din spate.
În timp ce mă îndreptam spre capătul remorcii, am apucat cel mai greu geamantan. M-am pregătit. Din direcţie opusă se auzea apropiindu-se huruitul avionului.
- Mila, avionul!
M-am uitat peste umăr, iar inima mi s-a oprit. Of, Doamne, avionul era prea aproape. Calculele mele nu funcţionaseră bine. Urma să ne ciocnim de el. În stânga mea, botul uriaş al avionului venea drept spre noi, iar zgomotul motorului părea că ne va devora. Pariez că pilotul n-a visat vreodată că cineva o să fie suficient de prost să încerce să-i taie calea.
Speram că nu eram proaste.
Cu toată forţa pe care am reuşit să o adun, m-am întors spre maşinile celor de la securitate şi mi-am întins braţul. Geamantanul a zburat. S-a lovit de parbrizul maşinii din stânga. Aceasta s-a înclinat spre stânga, iar partea ei din spate s-a dus spre direcţia opusă. Când am trecut de avion, iar cea de-a doua maşină a ajuns exact în calea lui, am aruncat al doilea geamantan. Şi al treilea. Unul a lovit parbrizul pe partea şoferului, iar celălalt a alunecat pe capotă. Maşina s-a clătinat şi s-a lăsat pe o parte. A ajuns exact sub roata din faţă dreapta a avionului. Un scrâşnet îngrozitor a umplut aerul, când avionul a împins maşina cu forţă.
M-am întors repede la mama, sărind peste ambele goluri, până am ajuns pe locul pasagerului. Speram să fi reuşit să câştigăm ceva timp, fără să fi rănit grav pe nimeni.
Abia trecusem de capătul terminalului 2, când şi mai multe sirene au început să urle, iar sunetul m-a paralizat.
Ameninţare detectată.
Am văzut alte trei maşini care veneau spre noi din faţă, dinspre o extensie a terminalului 1. Abia respirând şi cu o minge de plumb în stomac, mi-am întors capul spre dreapta.
Ameninţare detectată.
Alte două, din partea aceea.
M-am uitat peste umăr.
Ameninţare detectată.
Alte trei. În clipa aceea, n-am avut puterea să mă lupt cu cuvintele roşii, cu vocea. Nu conta. Pierdusem. Mama s-a uitat spre piste, dar eu am scuturat din cap.
- Imposibil. Nu cu atât de multe maşini. Nu o să reuşim... sunt prea rapide.
În plus, mai era o problemă. Prin parbrizul uneia dintre maşinile din spatele meu văzusem sclipiri metalice. Ambii gardieni aveau arme.
- Trebuie să oprim camioneta şi să ne predăm.
La început, am crezut că mama era de acord. Deşi umerii i-au rămas rigizi, iar maxilarul încordat, a slăbit acceleraţia şi a încetinit. Maşinile din faţa noastră au încetinit şi ele. Apoi, a tras brusc de volan spre stânga. Spre pistă.
- Ce faci? am strigat privind cu o groază ameţitoare cum maşinile ne urmau.
- Tu o să sari aici, iar eu o să merg mai departe. Cei mai mulţi mă vor urma, din moment ce mă voi îndrepta spre avioane. Tu trebuie doar să dobori un gardian şi să iei o maşină.
- Şi să te las în urmă? Nu!
- Mila, te rog!
Am scuturat din cap. Nici vorbă.
Mama a lovit volanul, în timp ce maşinile se apropiau în spatele nostru.
- La naiba, Mila, ai promis!
Vina m-a cuprins din nou, dar tot ce îmi trecea prin minte era că ar fi fost mult mai rău dacă aş fi abandonat-o.
- Am minţit. Te rog, opreşte, înainte să te răneşti.
Piciorul ei a apăsat şi mai tare pe acceleraţie.
- Atunci trebuie să îmi promiţi altceva. Dacă suntem duse înapoi, orice ar fi, nu-ţi arăta emoţiile, nu-ţi pierde controlul. Sentimentele tale sunt un minus acolo. Ai înţeles?
- Da! Acum, te rog, opreşte!
A frânat, iar camioneta s-a hurducat. Mama s-a ridicat şi şi-a pus mâinile deasupra capului, iar eu am făcut la fel. Apoi, tot ce am putut face a fost să aşteptăm ca maşinile să se apropie. Gardienii s-au adunat, cu armele îndreptate spre noi, strigând să ieşim încet, cu mâinile sus şi la vedere. În timp ce ne spuneau să îngenunchem pe asfalt, s-au tot apropiat, cu armele îndreptate spre capetele noastre.
Ne-au pus cătuşe, ne-au urcat în maşini diferite şi ne-am întors la situaţia dinaintea evadării.
CAPITOLUL 20
Zece minute mai târziu, cinci gardieni ne conduceau pe un coridor puternic luminat, care mirosea uşor a ţigări de contrabandă. Şeful lor s-a oprit în faţa unei camere pe care scria CUSTODIE şi a descuiat-o cu un card pe care l-a scos din buzunar.
- Înăuntru, a zis morocănos şi a deschis uşa.
Cel care mă ţinea de cot m-a împins, nu tocmai blând, iar mama ne-a urmat. Încăperea era un pătrat mic de deznădăjduire. O clipire roşie.
Apoi:
Dimensiuni: 4 pe 3 metri.
Mi-am reţinut un chicotit de groază. Perfect. Ştiam dimensiunile exacte ale deznădejdii. Masa metalică fragilă din mijloc avea urme de scrijeliri cu un cuţit sau cu vreo cheie sau cu vreun alt instrument ascuţit. Era înconjurată de patru scaune din plastic, mai potrivite pentru o terasă, câte două pe fiecare parte. O cameră video se vedea în colţul din stânga, iar clipirile roşii ale becului confirmau faptul că era pornită.
Niciun birou, nicio decoraţiune, nimic care să fie suficient de greu pentru a putea fi folosit ca armă.
- Luaţi loc, a lătrat gardianul-şef.
Paznicii noştri ne-au escortat pe partea opusă a mesei şi au tras cele două scaune, iar scrâşnetul lor l-a făcut pe gardianul meu să tresară. M-am aşezat pe scaun, privind-o pe mama făcând acelaşi lucru. Nici măcar nu ne-au scos cătuşele pentru a ne lua amprentele. Un gardian a venit la spatele nostru şi ne-a trecut degetele peste un scaner portabil.
Cu un aer absent, am apăsat metalul rece care îmi ţinea încheieturile şi am pipăit lanţul întins între ele.
Tracţiune: 230 kg.
În loc să mă liniştească, informaţia n-a făcut decât să intensifice nervozitatea care îmi zgândărea stomacul. Orice încercare de evadare ar fi pus-o în pericol pe mama. Nu puteam să risc. Unul dintre gardieni a ieşit, alţi doi au rămas înăuntru, iar patru afară. Cu cât stăteam mai mult fără să fim luate la întrebări, cu atât eram mai neliniştită. Faptul că nici măcar nu se sinchiseau să vorbească cu noi trebuia să fie un semn foarte, foarte rău. Cu cei doi gardieni acolo, riscam doar o conversaţie minimă, fadă, în următoarele douăzeci şi unu de minute, ascultând zumzetul motoarelor de avion de deasupra. Am aşteptat. Şi am aşteptat.
În cele din urmă, uşa s-a deschis.
O singură privire la bărbatul în costum negru, care a dat o tură prin încăpere atent, scanând metodic poziţiile noastre, şi mi-am dat seama că aveam probleme. Tipul acela se purta ca un profesionist, diferit de cei de la securitatea aeroportului. Dar cine era?
Ţinta: localizată.
Mi-am încleştat mâinile în spatele scaunului. Încetează. Încetează, încetează, încetează. Tot corpul mamei s-a încordat, când bărbatul a scos din buzunarul costumului un ecuson. Apoi, capul ei s-a lăsat în faţă. M-am întors s-o liniştesc, dar, în acelaşi timp, bărbatul a zis:
- Bună, Nicole. Ne-a fost dor de tine.
Ne-a fost dor de tine.
Capul meu s-a întors brusc spre el, în timp ce pumnii mei au început să tremure. Mama... mama îl cunoştea. Iar asta putea însemna un singur lucru. Guvernul ne găsise. Ochii căprui ai bărbatului au trecut de la mama la mine, iar slabele noastre şanse de scăpare au devenit aproape nule.
- Nicole Laurent, eşti arestată pentru spionaj şi furt al proprietăţii armatei. Tu şi MILA o să fiţi îmbarcate imediat într-un avion care vă va duce pe pământ american.
Mama şi-a ridicat privirea încet. Buzele i s-au strâns, dar n-a spus nimic. Doar se uita drept înainte. Bărbatul şi-a trecut degetele peste cravata bleumarin.
- Chiar credeai că o să scapi? Eşti om de ştiinţă, Nicole, nu agent. Prea mult timp petrecut în laborator, presupun.
Apoi s-a uitat la mine şi a scuturat din cap.
- Dacă ai întâmpinat probleme cu proiectul, trebuia să ceri să fii mutată.
Râsul mamei a răsunat în gol.
- Sigur, Frank. De parcă generalul Holland ar fi permis asta. În plus, n-ar fi ajutat la nimic. Ceea ce facem noi – ceea ce faci tu – e greşit. Uită-te la ea! Uită-te! Spune-mi ce vezi. Un robot sau o adolescentă speriată?
Disconfortul creat de privirea analitică a lui Frank m-a făcut să mă foiesc. Am vrut să-mi încrucişez braţele peste piept, dar cătuşele m-au împiedicat.
- Nu contează ce văd, ştii doar. Nu e deloc decizia mea. La fel cum nu e a ta.
A scuturat din cap şi s-a retras spre uşă. Chiar înainte să o deschidă, s-a întors spre mama.
- Îmi pare rău că s-a ajuns aici, Nicole.
Când uşa s-a închis, mama s-a uitat spre mine.
- Nu uita ce ţi-am spus, mi-a şoptit. Când o să ajungem la sediu, fără emoţii.
Mi-am mutat privirea spre peretele alb din stânga mea. Altfel, lacrimile din ochi ar fi arătat adevărul: nici nu ajunsesem încă acolo şi, iată, deja eşuam.
CAPITOLUL 21
Agentul CIA era plecat de vreo oră. Mama a vrut să vorbim, dar eu am dat din cap şi am arătat spre camera de supraveghere. Oricum, statistic vorbind, şansele noastre de scăpare continuau să scadă cu fiecare minut care trecea, aşa că până şi cea mai mică şansă merita trecută sub tăcere. Nu avusesem pauze de mers la baie, nu ni se oferise mâncare sau apă.
Setea artificială îmi usca gâtul. Eram bine, dar îmi închipuiam că mama nu se simţea bine. Fără îndoială, o făceau intenţionat.
Gândurile mele s-au îndreptat spre Hunter şi spre emoţia din vocea lui, când vorbisem la telefon. El simţise la fel ca mine, dar, în cele din urmă, nu contase.
Promite-mi că o să mă suni când o să ajungi acolo unde mergi.
Am simţit un nod în gât. Să-l sun... de parcă asta ar fi fost o opţiune.
Unde mergeam, eram destul de sigură că voi avea nevoie de toate amintirile legate de partea mea umană. Ecoul unor paşi pe hol, paşi care se îndreptau spre noi, m-au făcut să privesc spre uşă. Precizia, uniformitatea.
- Vin.
Paşii răsunau într-un ritm şi mai apropiat. La o distanţă de cinci picioare. Apoi unul. Uşa s-a deschis şi au apărut şase bărbaţi care se mişcau repede, în salopete militare şi cu armele scoase. Frank nu era cu ei. În locul lui era un tip înalt, cu o faţă îngustă şi cu multe cicatrici de acnee. Avea o voce groasă şi vorbea sacadat. O voce obişnuită să dea ordine care să fie respectate.
- Împotrivirea nu va fi tolerată, a zis el şi m-a sfredelit cu privirea de neclintit. Davis, Rogers!
Comandantul a făcut semn din cap spre doi tipi impasibili din faţă.
În acelaşi timp, cei doi s-au năpustit înainte, unul m-a apucat pe mine de braţ, celălalt pe mama. Aveau mâinile reci şi uscate. Şeful lor a făcut semn din cap spre uşă şi, oricât de mult mă obosise aşteptarea, în ciuda faptului că uram încăperea mică şi goală, brusc, voiam să rămân acolo. Cel puţin încăperea aceea era o entitate cunoscută.
În timp ce acolo unde ne duceau, oriunde ar fi fost... la sediu... având în vedere aversiunea mamei, îmi imaginam doar ce era mai rău. Un loc unde se întâmplau lucruri oribile. Un loc unde torturau „fete” ca mine. M-am înfiorat, exact când soldatul ne-a împins. Apoi am plecat.
Cătuşele, bărbaţii înarmaţi, holul îngust... totul îmi amintea de senzaţia de captivitate de la Clearwater High, doar că de sute de ori mai rău. Doar prezenţa mamei mă făcea să îmi mişc picioarele. Atâta timp cât eram împreună, mă descurcam. Atâta timp cât nu o luau de lângă mine. Din nou şi din nou, mi-am tot înălţat capul, să verific dacă ea mai era în spate.
Ne mişcam repede şi ne îndreptam spre capătul opus celui din care venisem, printr-un labirint de coridoare pustii, înguste, pe care paşii noştri răsunau cu ecou.
GPS.
Harta verde din capul meu îmi arăta de fiecare dată în ce direcţie o luam – est, sud, vest, nord –, dar era o informaţie relativ inutilă, dată fiind situaţia. În cele din urmă, am ajuns la o uşă grea, metalică şi albă, prin care am ieşit în aerul răcoros, iar deasupra capetelor noastre am auzit zumzetul unui avion care tocmai decolase. Mirosul greu de benzină arsă plutea în jur.
Alţi patru soldaţi stăteau drepţi şi formau două rânduri de câte doi, de fiecare parte a uşii. Imediat după ei aşteptau trei camionete albe, cu motoarele pornite.
M-am întrebat în treacăt ce fel de minciuni spuseseră militarii pentru a explica prezenţa lor şi pe a noastră acolo. Probabil că nu aveam să ştiu niciodată. Cu zgomotul făcut de un puternic V-8, camioneta a demarat în clipa în care am urcat şi s-a îndreptat spre un drum îngust şi gol, care pornea dinspre terminalul principal.
Cinci minute mai târziu, eram în dreptul porţii păzite, care s-a deschis şi ne-a permis să ieşim spre o pistă separată, unde, pe stânga, se întindeau câteva clădiri lungi şi joase. Un terminal privat, înconjurat de porţiuni deschise de asfalt şi iarbă.
Nu aveam unde să fugim, chiar dacă am fi avut cum să evadăm, fără să o pun în pericol pe mama. M-am uitat pe geam, să arunc o ultimă privire spre Canada. Dorinţa mea lipsită de entuziasm, de la trecerea graniţei, a reînceput să mă bântuie şi, chiar dacă ştiam că era ilogic, nu am reuşit să-mi înăbuş senzaţia că eu atrăsesem asta asupra noastră.
Cumva, reţinerea mea de a părăsi Statele Unite şi pe Hunter avusese acel efect nedorit şi ne condusese în acea situaţie oribilă.
CAPITOLUL 22
Peste mai puţin de trei ore, eu şi mama stăteam una lângă alta într-un avion. Dar nu în drum spre Germania. Soldaţii nu scăpaseră niciun detaliu, dar eram destul de sigură că mama, care îşi pusese o palmă tremurândă pe fereastră şi se uita la nori, avea o bănuială cu privire la destinaţia noastră finală. S-a întors dinspre geam, să se aplece spre urechea mea.
- Mila, nu renunţa, mi-a şoptit. O să găsesc eu ceva...
Paznicii din spatele nostru ne-au îmbrâncit în scaune:
- Fără vorbă!
M-am concentrat pe carlingă. Nu puteam să mă uit la ea. Nu în clipa aceea. Nu chinuită de vină. Pentru că nici măcar teroarea fetei şi a burghiului nu reuşea să reprime cealaltă senzaţie care mi se furişa prin corp cu o viteză ameninţătoare: curiozitatea legată de locul meu de naştere, ca să zic aşa. Undeva, dincolo de cerul albastru şi de peticele de alb, era locul unde fusesem creată. Un loc care încă ar fi existat în memoria mea, dacă mama nu ar fi curăţat porţiunea aceea.
Corect sau greşit, o parte din mine îşi dorea cu disperare să recupereze acea informaţie pierdută din trecutul meu. Informaţia reală, nu minciuni implantate. Poate că odată ajunsă acolo aveam să găsesc ceva care să mă ajute să contopesc cele două laturi ale mele într-un întreg. Pentru că aveam impresia că niciodată nu reuşeam să fac asta.
Avionul s-a înclinat pentru coborâre. Soldatul din faţa noastră s-a îndreptat mai mult, cu mâinile încleştate în faţă, iar ceilalţi s-au foit pe locurile lor. Pregătiţi de aterizare. M-am îndreptat şi eu. Unde eram?
GPS.
De data asta, când harta verde a apărut în faţa mea, aproape că m-am bucurat. O replică a Statelor Unite nedesfăşurate, cu avionul nostru sub forma unui punct mic, clipind, undeva la est. O foarte mică urmă de dorinţă de a avea o imagine apropiată mi-a trecut prin minte şi, într-o clipă, harta s-a întins în faţa ochilor mei. Statele s-au alungit când am făcut un zoom pe locul unde ne aflam. West Virginia. Zburam deasupra Martinsburg, West Virginia. Punctul nostru se îndrepta direct spre D.C.
Am rămas cu gura căscată, apoi l-am văzut pe soldatul din faţă cum îl înghionteşte pe colegul lui şi arată spre mine, aşa că am închis gura.
Aterizam la Dulles? Zona mărită a D.C. mi-a arătat un aeroport privat la Langley şi un altul numit Davidson Army Airfield.
Traiectoria actuală: Manassas. Whitman Strip.
Un mic aeroport privat. Logica alegerii m-a izbit imediat.
Privat.
Sigur că da. La urma urmei, era un grup secret. O pistă de aterizare privată, posibilitatea de a nega totul, în cazul în care lucrurile nu ieşeau bine. Gândul acela a alungat toată curiozitatea mea într-o clipă şi mi-a dat un fior incontrolabil. Mama şi-a apăsat umărul de al meu pentru a mă încuraja.
- E OK, a mimat ea.
Chiar îmi doream să o cred. În jurul nostru, soldaţii îşi puseseră centurile, pregătindu-se, în sfârşit, pentru aterizare. Avionul s-a hurducat pe pista de aterizare îngustă, lovind pământul de trei ori, înainte ca, în sfârşit, să ruleze normal. În jur, doar iarbă şi câţiva pomi.
În depărtare, am văzut străzi, într-o zonă ce părea deschisă, iar mai departe nişte clădiri. Aeroportul părea şi el pustiu.
În timp ce încă eram în mişcare, soldaţii din faţa noastră au sărit de la locurile lor. Au format un şir, pe culoarul spre cabina pilotului. Cel care ne spusese să tăcem – un tip scund, îndesat şi musculos – şi Davis, cel din camera de detenţie, s-au oprit chiar în faţa noastră şi ne-au blocat cu coapsele groase, îmbrăcate în pantaloni kaki. După un zbor cu atâţia bărbaţi, avionul începuse să miroasă, un amestec nefericit de transpiraţie, ciorapi murdari şi deodorant înţepător. Aveam sau nu plămâni, eram mai mult decât pregătită să iau nişte aer proaspăt.
Şeful lor, bărbatul cu faţa îngustă, care vorbise cu noi în Toronto, stătea în faţă. S-a întors să se uite la noi exact când avionul s-a zdruncinat, cu picioarele depărtate şi corpul încordat. Categoric, nu era în largul lui.
- O să deschidem uşa, în câteva clipe. Urmaţi instrucţiunile şi o să ne înţelegem bine.
În mai puţin de un minut, uşa era deschisă. Doi tipi m-au apucat de braţe şi m-au condus în jos pe scări, alţi trei soldaţi au venit în urma noastră, la mică distanţă. Ne-au escortat, într-un ritm alert, spre întinderile de iarbă şi spre o parcare mică. Aerul era greu din cauza umidităţii şi făcea ca gâtul şefului lor să lucească de transpiraţie, iar mâinile celui care mă ţinea erau umede, ceea ce mă făcea să mă simt murdară şi să tânjesc după un duş.
O grămadă de arbori, dar nici urmă de oameni. Mă întrebam pentru cine lucrau. Gardianul-şef s-a oprit la vreo 4 metri de maşina din mijloc, un Chevrolet Suburban, iar noi ne-am oprit brusc în spatele lui. A executat un stânga-mprejur ordonat şi a arătat spre primul şi ultimul Suburban.
- În camioane!
Tensiunea mi s-a adunat în membre. În spatele meu, am auzit cum mama era trasă într-o direcţie, în timp ce pe mine m-au împins în partea opusă. Nu. Nu, nu, nu. Nu puteau să ne despartă. Când escorta mea m-a tras, mi-am înălţat capul peste umăr, căutând cu disperare silueta înaltă şi subţire a mamei. Ceea ce am văzut a făcut ca tot corpul să mi se încordeze. Două gărzi o îndrumau deja spre primul Suburban.
- Mamă!
Dacă ne despărţeau, aveam să o revăd vreodată? Dacă o duceau într-un cu totul alt loc? Dacă o omorau? O smucire rapidă mi-a eliberat braţele. Cotul meu stâng a lovit în spate şi l-am pocnit puternic în gât pe soldat. Am lăsat elanul să mă rotească, iar când celălalt soldat a sărit, l-am izbit tare în burtă cu piciorul stâng. Înainte chiar să se prăbuşească pe asfalt, eram în picioare şi fugeam. Pregătită să îl dobor pe următorul soldat. Şi pe următorul. Şi pe următorul.
- Mila, opreşte-te! Nu faci decât să înrăutăţeşti lucrurile!
Nici măcar nu am ezitat la strigătul disperat al mamei, nu cu acea putere care simţeam că îmi urca prin fiecare membru, prin fiecare celulă. Nu-mi păsa cu câţi bărbaţi trebuia să mă lupt. Aveam de gând să umplu asfaltul cu trupuri, dacă trebuia – aş fi făcut orice să ajung la ea.
- Retrage-te cu Laurent! Retrage-te!
Gardianul-şef striga nişte comenzi, de undeva din spatele meu, tocmai când pumnul meu se întindea şi îl lovea în nas pe cel mai apropiat soldat, cu un scrâşnet de cartilaj îndoit.
Sângele a ţâşnit, în timp ce el zbura în spate, iar alţi doi mă prindeau din lateral. I-am trimis pe amândoi la pământ, cu un efort mic. Privirea mea a trecut peste cei rămaşi şi s-a oprit asupra mamei, al cărei păr recent vopsit flutura în toate părţile.
- Mila, nu!
Am ezitat. Apoi, am înaintat încă un pas.
- Nici măcar nu te gândi, m-a avertizat soldatul care o ţinea pe mama, dar vocea lui a ezitat când şi-a văzut colegii căzând.
Trupurile în uniforme se risipeau în jurul meu, unele gemând, altele fără suflare. Parcă aruncase cineva o bombă. Un singur bărbat mă mai despărţea de mama. După ce aveam să-l dobor, aveam să ajung la ea.
Trebuia să furăm un Suburban şi...
Tocmai când voiam să-l apuc, am auzit clinchetul metalic care a făcut să-mi îngheţe inima. Gardianul-şef era în spatele meu. Iar arma lui era îndreptată spre capul mamei.
- O singură mişcare şi e moartă!
Vocea lui era rece, poziţia hotărâtă. Nu m-am îndoit de el nicio clipă. Nu m-am mai opus. Nu când mama s-a întins peste umăr şi a strigat:
- Să nu ai încredere în nimeni!
Şi nici când au urcat-o în primul Suburban, chiar dacă am simţit că toată viaţa mea lua sfârşit pe loc, în clipa în care ea pleca fără mine. Nu când mi-au pus o pungă pe cap şi m-au orbit. Nici măcar când m-au băgat în ultimul Suburban, iar tipul cu faţa ciupită de acnee a râs şi a zis:
- Uită de GPS, nu funcţionează aici.
Nu, când am realizat că atacul meu impulsiv putea să o coste viaţa pe mama, a dispărut şi ultima urmă de rezistenţă din partea mea. Să nu mai spun de a doua realizare, care îmi sfâşia inima falsă cu gheare de fier: nu îi spusesem mamei că o iertasem.
După felul în care îşi dregeau din când în când vocile, după cum se foiau sau tuşeau, ştiam că eram însoţită în SUV de trei soldaţi – doi în faţă, unul pe locul al treilea din spatele meu. Au rămas tăcuţi. Fără muzică, fără vorbit. Nimic, cu excepţia huruitului roţilor pe drum.
Tăcerea lor îmi părea mai rău prevestitoare ca orice altceva. Unde mă duceau? Mama mergea tot acolo? După un drum pe autostrăzi şi prin trafic aglomerat, am întors şi am dat peste o denivelare, înainte să mergem drept. Roţile noastre aveau acum ecou, ceea ce m-a făcut să cred că intrasem într-un soi de interior.
- Poţi să îi eliberezi ochii acum. Oricum nu o să ştie unde suntem.
În spatele meu, o mână dură mi-a scos punga de pe cap. Tocmai la timp să văd un semn pe care scria INTERZIS: DOAR PENTRU MUNCITORII CARE LUCREAZĂ LA SUBSOLUL COMPLEXULUI MALLORCA. Şoferul a lăsat în jos geamul şi a scos un ecuson. Tipul de la securitate l-a scanat, apoi i-a făcut semn să treacă, iar de sub cămaşă i s-a văzut ieşind o armă. Deasupra, două camere video înregistrau totul.
În timp ce treceam, soldatul de pe locul pasagerului a zis:
- De ce îi tot spui ea? Doar ştii că nu e o fată adevărată, nu-i aşa, Jennings? Ştiu că ai cam dus lipsă de femei în ultima vreme, dar asta e strict interzisă.
Tipul din spatele meu a hohotit, apoi s-a aplecat în faţă, atât de aproape, că i-am simţit răsuflarea în ureche. Mirosea ca vasul de cafea, după ce mama îl lăsa nespălat peste noapte.
- Mie îmi pare că arată ca o fată, a zis el, înainte să se întindă şi să-şi treacă degetele peste obrazul meu. La naiba, se şi simte ca o fată. Moale şi toate alea.
Degetele lui groase mi-au strâns pielea. Am rămas complet nemişcată şi am continuat să mă concentrez pe spătarul scaunului din faţă, să pot lupta cu repulsia. Înlemnisem, cu excepţia degetelor mele, care mi se încrucişaseră în poală. Acolo erau în siguranţă, ferite de tentaţie. Nu puteam să le ofer nicio scuză să spună că eu cauzasem vreo problemă, nu atâta timp cât o aveau pe mama. Dacă lucrurile ar fi stat altfel, m-aş fi întors şi ar fi văzut el.
- Jennings! Stai locului şi ţine-ţi mâinile acasă. Maşinăria aceea valorează mult mai mult decât salariul tău pe toată viaţa.
N-aş fi crezut că vreodată voi fi atât de fericită să aud vocea tăioasă a gardianului-şef. Sau să mi se spună maşinărie.
Ne-am continuat drumul, apoi am făcut la stânga, după care am urmat luminile slabe dintr-o grotă din beton. O altă întoarcere la stânga ne-a dus în spatele unui zid, la o parcare cu alte şase maşini.
Şoferul a oprit, a sărit afară şi îndată a deschis uşa mea. Am coborât, privind în spate, după SUV-ul care o ducea pe mama. Nici urmă.
Escorta mea m-a apucat strâns ca într-o menghină şi m-a condus spre o uşă metalică. Ajunşi la ea, am mai aruncat o privire prin garaj, chiar dacă ştiam ce o să văd. Nimic. Ea tot nu era acolo. Soldatul a introdus codul şi, o clipă mai târziu, uşa s-a deschis şi a apărut încă o uşă protejată de un cod de trecere. Evident, cineva era serios preocupat de securitate.
- Holland nu va da ordin să o aducă aici până nu te vede pe tine. Aşa că, vezi-ţi de drum, a zis însoţitorul meu.
M-a condus pe un coridor îngust, cu podea din ciment, pe lângă o încăpere mică deschisă, cu doar opt birouri. Patru bărbaţi şi două femei tastau la computere. Am întors după un colţ, unde coridorul se termina într-o uşă mare. O altă uşă din metal, a cărei vedere a făcut ca întreg corpul meu să se împotrivească. Cunoşteam uşa aceea. O cunoşteam.
Bărbatul m-a smucit de braţ şi m-a forţat să intru, într-o încăpere complet albă, unde podeaua reflecta strălucirea de la cele patruzeci şi două de lumini puternice care traversau în zigzag tavanul.
Totuşi, în ciuda iluminării, camera părea sterilă şi rece. Ecranele încorporate ale computerelor luceau de pe peretele din spate, iar sus, deasupra lor, era un geam uriaş, care încadra un grup de şase bărbaţi.
Spectatori, am realizat. Privirile lor fixe m-au făcut să mă înfior. Mai fusesem acolo. Exact în camera aceea. Am scanat din nou interiorul, iar de data asta m-am concentrat pe peretele din stânga, unde un scaun cu spătar jos era băgat sub o masă mare din metal. Doisprezece cutii cu scule erau pe ea, în două şiruri identice de câte şase. Cutiile îmi spuneau ceva oribil, dar ceea ce am văzut în spatele lor m-a făcut să înlemnesc. O grămadă de lanţuri metalice pe jos, care sclipeau în lumina artificială.
Lanţuri...
Amintirile au năvălit asupra mea. Înlănţuită în camera aceea. Părul meu zburând în lateral, în timp ce bărbatul în halat de laborator mă lovea peste faţă cu arma. Zgomotul dur făcut de burghiul ridicat deasupra capului meu. Strigătul meu răsunând în încăpere. Ca şi cum s-ar fi agăţat de pereţi, să scape. Capul meu... care se întorcea brusc, de parcă dansa, după împuşcătura asurzitoare.
M-am dat înapoi şi am tras aer în piept, lucru care nu avea cum să mă facă să mă simt mai bine, deoarece corpul meu nu de oxigen avea nevoie, în primul rând. Un singur gând îşi croia drum prin capul meu.
Fugi. Fugi acum.
M-am întors spre uşă, disperată să scap, gata să dobor pe oricine mi-ar fi stat în cale, indiferent de urmări. În camera aceea se întâmplaseră lucruri oribile, iar eu nu aveam de gând să rămân prin preajmă şi să aştept ca ele să se întâmple din nou. Doar că... uşa tocmai se închisese. Închisă, zăvorâtă de un bărbat înalt, cu ochi sfredelitori, cu fire argintii prin părul negru. Un bărbat a cărui faţă lată ar fi putut fi plăcută dacă nu ar fi avut mina aceea nemiloasă sau sclipirea posesivă din ochii gri, în clipa în care au căzut asupra mea.
- Bine ai revenit, Mila!
N-am reuşit să mă mişc, nici să mă mai gândesc să fug, în clipa aceea, pentru că am recunoscut îndată accentul sudist de pe MP3 player. În sfârşit, eram faţă în faţă cu celălalt creator al meu. Generalul Holland.
CAPITOLUL 23
Am așteptat, nemișcată ca o piatră, în timp ce Holland se apropia, analizând fiecare trăsătură a lui şi încercând să găsesc o potrivire în memoria mea. Nimic. Mersul lui cu picioare lungi era lin, leneş, iar cizmele lui erau silenţioase când atingeau podeaua. Era mersul unui om care conducea; un lider căruia nu-i păsa că îi făcea pe alţii să aştepte.
Buzele lui s-au curbat în sus, într-un zâmbet care nu i-a încreţit pielea de pe lângă ochi. S-a oprit în faţa mea şi a început să mă studieze. Mă inspecta la fel cum îşi inspecta Kaylee cizmele preferate – aşa cum inspectezi ceva ce îţi aparţine. Apoi, mi-a dat ocol, de parcă aş fi fost un cal de vânzare, iar el un potenţial cumpărător.
Abţine-te. Nu te mişca.
I-am simţit respiraţia caldă, umedă lângă gâtul meu, apoi, of, Doamne, m-a atins cu degetele lui groase şi ferme. Mi-au apăsat scalpul, au trecut peste ceafă, mi-au ridicat cămaşa, iar când a ajuns la braţul drept, mi-au examinat încheietura, pipăind linia subţire a portului pentru card. Nu credeam că o să suport, totuşi, am reuşit, chiar dacă atingerea lui parcă a ucis ceva în mine. Nu era ceva pervers, ci clinic, totuşi, era aproape mai rău. Pentru el, evident, nu eram mai mult decât un obiect fără viaţă. O maşină într-un salon de prezentare.
Fără viaţă.
Cu fiecare pas lent pe care îl făcea, pereţii păreau şi mai impenetrabili şi, în ciuda lipsei dorinţei din mâinile lui, îmi venea să şterg un imaginar strat de mizerie de pe pielea mea.
- Mi-ai dat o bătaie de cap a naibii, ştii? a zis cu acel accent puternic, când, în sfârşit, a terminat examinarea.
Era înalt, lat în umeri şi în formă, dar, pe măsură ce se apropia, dispărea impresia iniţială de tinereţe pe care o emanase. Părul des îi era aproape gri pe la tâmple, iar pielea flască de sub bărbie ducea o bătălie pierdută cu gravitaţia. Cămaşa neagră nu avea urme de scame, iar dunga perfectă a pantalonilor m-a făcut conştientă de cât de şifonată eram eu în hainele mele vechi.
A adus cu el un neaşteptat miros înţepător. Spirt medicinal amestecat cu mentol, ambele astringente şi dulci, o combinaţie care mi-a dat o ciudată senzaţie de deja-vu. Mirosul acela a scos la suprafaţă o nelinişte profundă, care m-a făcut să-mi doresc cu disperare să mă ascund, dar instinctul mi-a spus că aceea ar fi fost mişcarea greşită. Că nu trebuia să-i arăt acelui bărbat niciun semn de intimidare.
- Domnule general Holland, am zis cu prefăcută relaxare.
După ce a ridicat din sprâncenele stufoase, zâmbetul fals s-a lărgit.
- Ei bine, aproape cred că ar trebui să mă simt insultat. Din moment ce lui Nicole îi spui mamă, categoric, asta mă face pe mine tată.
Dorinţa mea de a lăsa totul baltă s-a intensificat. Tată. Ieşind din gura lui, cuvântul suna oricum, numai cum trebuia nu. Falca lui continua să se mişte între cuvinte şi am zărit o urmă de verde între dinţii lui. Gumă. Aşa se explica aroma mentolată.
- La naiba, te-am căutat mai abitir decât îşi caută cei mai mulţi părinţi odraslele răsfăţate care fug de acasă.
În minte mi-a revenit imaginea perfectă a bărbatului care credeam că era tatăl meu, bărbatul din Philly. O amintire de Crăciun.
Deschiderea cadourilor şi pregătirea bezelelor, omul de zăpadă făcut în curtea din faţă şi mustrarea pentru că îl decorasem cu eşarfa preferată a mamei. Râsul gălăgios al tatei, în timp ce aruncam în el cu bulgări de zăpadă, fursecurile lăsate afară pentru Moş Crăciun.
Minciuni, toate erau minciuni, ştiam. Îmi plăcea sau nu, Holland avea dreptate. Avea mai multe drepturi la titlul de tată decât versiunea programată care nu exista.
Şi-a continuat inspecţia, în timp ce eu îmi doream să pot sări la el.
Să-i şterg expresia aceea de pe faţă. Dar avertismentul mamei fusese clar. În schimb, mi-am ales cuvintele.
- Asta nu te face tatăl meu, te face supraveghetorul meu, am zis atentă să-mi păstrez un ton uniform. Pentru tine sunt doar o îndatorire, nu pretinde că aş fi altceva.
Holland s-a încruntat.
- Mila, tu eşti rezultatul a ani şi ani de cercetare, a sute de milioane de dolari. Desigur că nu eşti doar o îndatorire. Eşti o parte importantă a sistemului militar american de apărare. O capodoperă, de fapt.
Rapide ca un şarpe, degetele lui lungi şi groase s-au întins să-mi atingă braţul gol. Pielea lui abia a atins-o pe a mea, dar m-a prins nepregătită de data asta. Am tresărit de repulsie, ceea ce a făcut ca falca să-i cadă şi mai mult.
- Nu e nevoie să faci asta.
Din buzunarul drept al pantalonilor a scos un pătrat de hârtie umedă. Un miros înţepător a plutit spre mine, în timp ce şi-a şters fiecare deget de la ambele mâini, înainte să-l înlocuiască. Cred că aşa se explica mirosul de spirt pe care îl simţisem.
- Aşa. Acum, să te privim mai bine.
Şi-a încrucişat braţele şi a ridicat un deget spre bărbia proaspăt rasă.
- Vezi tu, nu e vorba că aş fi impasibil faţă de... situaţie. Dar Nicole şi-a asumat nişte riscuri inadmisibile. Poţi să-ţi închipui pagubele pe care le-ai fi putut cauza dacă vreunul dintre duşmanii noştri te-ar fi găsit?
Privirea lui s-a îngustat.
- Noi avem o datorie, Mila – una pe care Nicole ar trebui să o înţeleagă. Şi, foarte sincer, indiferent ce ţi-a spus ea, nu eşti om. Niciodată nu vei fi.
Vocea lui nu era dură, sau crudă, nici măcar furioasă. Doar calmă, de parcă vorbea despre componentele luminilor de deasupra noastră.
Ceea ce făcea ca spusele lui să fie şi mai rele.
Nu eşti om. Nu eşti om. Nu eşti om.
Parcă vorbele lui încercau să scormonească pe sub pielea mea fabricată, încercau să se răsucească în jurul inimii mele şi să ucidă orice rămăşiţă de speranţă pe care o mai aveam. Întunericul mă înghiţea, aşa că am scos la suprafaţă singura imagine care putea să mă ajute. Ochii de un albastru deschis ai lui Hunter, zâmbetul lui din colţul gurii au prins viaţă în mintea mea, imaginea perfectă şi atât de reală, că aproape simţeam că era cu noi în acea încăpere. Căldura mi s-a risipit prin piept, senzaţia de plutire pe care o simţisem când el îmi atinsese mâna sau când se aplecase spre mine. Am lăsat-o să mă cuprindă, să mă înconjoare, să reînvie speranţa pe care Holland încercase să o alunge. Nu avea să câştige. Nu atât de uşor.
Mi-am ridicat bărbia şi m-am uitat urât.
- Nu ştii nimic despre mine. Nu mai ştii.
Buzele groase ale lui Holland s-au strâns scurt, apoi s-au relaxat, lăsând să-i scape un chicotit înfundat. Şi-a împreunat palmele la spate şi s-a apropiat mai mult.
- Tot arţăgoasă, din câte văd. Dar crezi că Nicole te putea face umană doar cu nişte false amintiri şi prin faptul că te-a trimis la şcoală?
A scuturat din cap, înainte să continue.
- Ţi-a făcut un deserviciu. E crud, sincer... să-ţi dea false speranţe, să te facă să crezi lucruri care nu sunt adevărate.
S-a ghemuit şi şi-a pus mâinile pe genunchi, astfel încât să fie la nivelul ochilor mei.
- Nu-ţi faci niciun bine dacă te agăţi de aceste iluzii. Spre deosebire de Nicole, eu nu te-aş minţi niciodată. Ai cuvântul meu.
La vederea expresiei mele de răzvrătire, a oftat şi s-a ridicat scuturând din cap.
- Cum vrei, oricum, nu contează. Acum, că te avem din nou, vom scoate tot ce se poate din tine – sau din părţi ale tale.
Părţi ale mele? O imagine cu mine ţipând, în timp ce Holland mă tăia pe la mijloc cu un ferăstrău uriaş, apoi scotea piese din interior şi le punea în mâinile întinse ale soldaţilor care aşteptau mi-a umplut mintea.
Am alungat un fior, în timp ce studiam ochii îngustaţi, gri şi reci, care în clipa aceea erau complet lipsiţi de umor. Cum ajunsese mama să lucreze cu omul acela? Sigur, ea mă minţise, dar din bunătate şi îngrijorare. În timp ce Andrew Holland... ei bine, la figurat vorbind, el avea mai puţină inimă decât mine.
Mama. Dacă aş fi putut măcar să vorbesc cu ea, să o văd, doar o clipă. Să mă asigur că era bine.
- Pot să o văd pe mama? Te rog, am zis printre dinţii strânşi, în timp ce dorinţa de a mă dezlănţui devenea tot mai puternică.
În încercarea de a o tempera, degetele mele s-au încleştat, iar pumnii mi s-au strâns tot mai tare.
Forţă maximă: 120 kg pe centimetru pătrat.
Cuvintele roşii din capul meu clipeau, iar eu mi-am relaxat mâinile instant şi le-am scuturat, de parcă aş fi putut să mă scutur de realitatea cuvintelor, de voce. Presiunea putea fi mortală. Holland a scuturat din cap, iar zâmbetul lui palid i-a dat târcoale.
- Mă tem că nu e posibil, momentan.
- De ce nu? Ce i-ai făcut?
Gânduri oribile au năvălit asupra mea, imagini cu mama inconştientă în vreo celulă întunecoasă, în subsolul acelui loc, sânge picurând pe podea din zonele unde o torturaseră pentru a scoate de la ea informaţii.
- Nimic. Te asigur că Nicole e bine. Chiar crezi că i-aş face vreun rău? Mai ales când ştiu că ea e cea mai bună modalitate de a-mi asigura cooperarea ta.
Cuvintele lui au părut destul de inofensive, dar am detectat semnificaţia lor ascunsă. Atâta timp cât făceam ce voia Holland, mama era în siguranţă. Altfel...
- Atunci, când? Când va fi posibil?
Lipsa mea totală de putere, absenţa mamei... ambele m-au copleşit deodată. Dacă vreodată aveam să o revăd sau nu pe mama depindea în totalitate de acel bărbat rece şi puternic şi, în ciuda eforturilor mele de a le alunga, acea conştientizare a făcut ca ochii mei să se umple de lacrimi neputincioase.
Holland a oftat adânc şi a scuturat din cap.
- La naiba! a zis el încet.
A scos din nou şerveţelul, cu mirosul pătrunzător de alcool, şi şi-a şters grijuliu mâinile.
- M-am rugat ca răspunsurile tale emoţionale să se fi neutralizat cât timp ai fost plecată, dar văd că nu s-a întâmplat. Totuşi, de asta ne-am asigurat că avem o versiune alternativă – şi încă una improvizată.
O versiune alternativă. Cuvinte pentru care până şi supercreierul meu a avut nevoie de o clipă în plus pentru a le procesa.
- Ce vrei să spui?
Dar mă temeam că ştiam exact ce voia să spună.
- Doar nu ne-am oprit cercetările din cauza câtorva erori. Am creat o altă MILA.
Holland a băgat şerveţelul înapoi în buzunar, înainte să zâmbească, primul zâmbet sincer pe care îl văzusem la el. Un zâmbet care părea să absoarbă toată căldura din corpul meu.
- Vrei să spui că există o altă versiune a... a mea?
Vocea mea s-a transformat în şoaptă.
Zâmbetul lui Holland s-a lărgit, umflându-i obrajii bucălaţi şi subliniind cele patru adâncituri care i se întindeau între ochi şi tâmple.
- Exact. Vrei să o cunoşti? O versiune fără gunoiul tău emoţional exagerat.
Şi-a ridicat privirea spre fereastra dreptunghiulară de deasupra şi a dat din cap. Apoi, şi-a întors privirea spre uşa pe care intrase.
Mă holbam la ea, încă încercând să înţeleg implicaţiile celor spuse de el. În câteva clipe, ceva avea să intre pe acea uşă. O altă MILA. O altă fată creată urmare a aceloraşi cercetări care mă creaseră şi pe mine. Mă rog, nu exact la fel. Acea MILA nu avea „gunoiul meu emoţional exagerat”, după cum spusese Holland, plin de tact.
Ritmul inimii mele false s-a accelerat şi a început să bată nebuneşte, de parcă încerca să scape din corpul meu. Am ridicat o mână la piept, încercând să găsesc linişte chiar în acel ritm omenesc şi să alung ideea că totul era doar o glumă.
Paşi înfundaţi s-au auzit de dincolo de uşă, urmaţi de sunetul care semnala că un cod de acces fusese introdus cu succes. Apoi, clicul metalic al mecanismului de acces. În sfârşit, uşa s-a deschis şi a intrat o fată. Hainele ei erau destul de obişnuite – pantaloni de trening gri- cărbune şi un tricou alb cu mâneci lungi. OK, poate că mersul ei era un pic prea fluid. Atât de graţios, că paşii ei abia se auzeau pe podeaua din ciment. Dar nu asta m-a umplut de o groază crescândă.
Gura ei, cu buza de jos foarte groasă. Trupul ei bine făcut – mai degrabă cal de curse decât pursânge. Forma perfect rotundă a ochilor mari, de acelaşi verde cum erau ai mei. Holland spusese „o versiune alternativă”, când, de fapt, vrusese să spună „geamănă identică”.
Am rămas nemişcată, incapabilă să fug, să mă întorc, deşi parte din mine implora să fac asta. Nici măcar nu am reuşit să înghit, în timp ce ea se îndrepta spre noi. Am căutat vreun semn distinctiv, o caracteristică, ceva care să ne deosebească. Nu se putea să fie exact ca mine. Nu se putea. Doar că era. În absolut tot ce vedeam, cu excepţia părului. Al meu era tăiat aiurea, o tentativă de punk, de la zadarnica încercare de deghizare. Degetele mele s-au dus încet spre gât. Brusc, mă simţeam ataşată cu mai multă înverşunare de noua mea înfăţişare.
Cel puţin mă ferea de la a fi o clonă perfectă. M-am forţat să-mi întorc atenţia la Cealaltă Mila. Trebuia să existe ceva diferit. Trebuia doar să mă uit suficient de atent. După o scurtă privire aruncată fetei, ochii vicleni ai lui Holland au rămas concentraţi pe faţa mea, savurând fiecare nuanţă a reacţiei mele.
- Mila, dă-mi voie să ţi-o prezint pe sora ta, dacă vrei. Ea e MILA 3.0.
Cealaltă Mila, geamăna mea, a prins viaţă cu un zâmbet politicos şi cu o mână întinsă.
- E drăguţ ca, în sfârşit, să te cunosc, a zis ea pe un ton amabil.
Doar că era ca şi cum aş fi spus-o eu. Pentru că vocea ei... vocea ei era şi a mea. Am tresărit şi m-am dat un pas înapoi de la chestia aceea îngrozitoare. Mă holbam la ea... îngreuna mult mai mult încercarea mea de a mă agăţa de speranţa că eram reală. Dacă aş fi fost reală, ea nu ar fi existat. În plus, dacă arătam exact la fel, cine ştie ce altceva mai împărtăşeam? Adică, fusesem create în acelaşi laborator. Asta însemna că aveam aceleaşi gânduri, acelaşi mod de a vedea lumea? Îmi citea gândurile în clipa aceea?
Chiar şi după ce descoperisem adevăratele mele origini, niciodată nu îmi pusesem la îndoială individualitatea. Întotdeauna ştiusem că eram unică, originală, propria mea creaţie, exact la fel ca orice om.
Holland încerca să distrugă acea aparenţă, cu ajutorul ultimei lui creaţii... să distrugă tot ce mă făcuse să cred că eram mai mult decât o maşinărie fabricată, cu nimic diferită de următoarea de pe linia de asamblare.
A alunecat un pas mai aproape, să recupereze retragerea mea, cu mâna ei excesiv de familiară, încă întinsă, aşteptând să o strâng. Ideea de a-i atinge pielea mi-a făcut greaţă. Ar fi fost ca şi cum m-aş fi atins pe mine. Conştientă de privirea lui Holland, am întins mâna cu ezitare şi i-am prins degetele.
Pielea ei era moale, călduţă, neutră. Toată îngrijorarea aceea şi am simţit... nimic. Nicio legătură, niciun dezgust.
A fost ca la atingerea oricui altcuiva.
Cealaltă Mila nu a părut deranjată deloc de înfăţişarea mea. De înfăţişarea noastră. Doar a păşit înapoi, să stea lângă Holland. O uşoară încruntare îi făcea sprâncenele să fie un pic aplecate. S-a uitat la creatorul ei:
- De ce nu se bucură că mă vede?
Holland a atins-o pe cap, la fel cum faci cu un câine.
- Nu-ţi face griji, tu te-ai purtat bine.
Buzele lui Trei – nu aveam de gând să o consider Cealaltă Mila, nu puteam – s-au întins într-un zâmbet larg. Buzele mele.
Mă uitam la ea cu o fascinaţie bolnavă. Niciodată nu observasem că ochii mei arătau atât de pieziş când zâmbeam astfel. Zâmbetul ei s-a evaporat o clipă mai târziu.
Trei a rămas acolo, cu faţa placidă, braţele atârnate pe lângă corp. De parcă îşi aştepta noua comandă. Am simţit că pe sub pielea mea se târau mici insecte, când Holland a atins-o din nou pe cap.
- Uimitoare, nu-i aşa? A fost nevoie de trei încercări, dar cred că, în sfârşit, ne-a ieşit.
Trei încercări...
- A mai fost o versiune? am întrebat deloc convinsă că voiam să aflu răspunsul.
Trei a zâmbit şi s-a ridicat pe vârfuri, nerăbdătoare să răspundă.
- Primul prototip MILA a avut cu o mie de receptori ai durerii mai mult pe centimetru pătrat comparativ cu versiunile următoare.
Versiunile următoare, adică ea şi eu. Cred că era şi aceea o modalitate de a ne depersonaliza.
- Deşi receptorii mai mulţi pe care îi avea versiunea 1.0 garantau că nu ar fi detectată, graţie lipsei de răspuns la durere, au dus la eşecul ei la testele de tortură.
- Teste de tortură?
Trei a clipit spre mine, o dată.
- Reproducerea unor scenarii de tortură în laborator, pentru a vedea cât de uşor ar putea oferi participanţii informaţii, dacă ar fi capturaţi.
Amintirile au clipit în mintea mea din nou, iar realitatea m-a copleşit. Greşit, totul era greşit. Teste, torturi. Burghiul, arma. Ţipetele.
Dar, la urma urmei, nu fusese strigătul meu; fata din încăperea aceea nu fusesem eu. În loc să mă liniştească, oarecum, acea conştientizare m-a făcut să mă simt de o mie de ori mai rău. Pentru că fata aceea putea suporta mult mai multă durere, durere puternică, iar ei o torturaseră pentru a-i testa limitele. Până la urmă, singurul lucru care o făcuse mai umană îi şi pecetluise „moartea”, o condusese la reciclare, ca pe o foaie de aluminiu.
Dacă aş fi putut vomita, aş fi făcut-o în clipa aceea. Stomacul meu ardea, iar greaţa puternică făcea să mi se învârtă capul. Norocul meu că aceea era o funcţie biologică ce părea să le fi scăpat. Ultimul lucru de care aveam nevoie era ca Holland să-mi ghicească reacţia.
- Eu... eu fusesem creată deja atunci, nu?
- Da. În cea mai mare parte, a zis Holland.
Aşadar, probabil că mă puseseră să mă uit, asta era clar. Dar de ce amintirile mele despre asta erau atât de neclare? De ce nu reuşeam să-mi amintesc singură toate astea? Răspunsul era simplu. Mama. Să mă apere.
- Din fericire, deja am făcut ajustările. Mai puţini receptori de durere, doar câţi trebuie pentru a te alerta când o persoană reală ar simţi durere.
M-am uitat spre Trei, să văd dacă avea vreo reacţie la ideea că nu era reală. Nimic. Nicio clipire, nicio mişcare a gurii. Doar stătea acolo şi îmi studia faţa în tăcere. Şi arăta ciudat de asemănător cu mine. Nu, nu mă studia, am decis. Asta ar fi implicat curiozitate adevărată. Şi, din moment ce ochii ei rămâneau fixaţi pe faţa mea, în spatele privirii ei era dezinteres. De parcă fără o misiune din partea lui Holland, ea nici nu exista.
Ei bine, cel puţin aveam un răspuns logic pentru ceea ce se întâmplase când fusesem aruncată din camioneta lui Kaylee. Ţipătul, dar fără niciun fel de durere. Niciodată nu reuşisem să înţeleg asta, până în clipa aceea.
- Ce ai de gând să faci cu mine?
- Iniţial? Plănuisem să te eliminăm. Cred că de asta te-a şi furat Nicole. Tu trebuia să mimezi emoţiile umane, nu să le şi simţi şi, categoric, nu atât de bine. Sistemul tău a refuzat orice încercare de a le anula, aşa că am decis să te eliminăm şi să încercăm din nou.
Să mă elimine. Elimine.
Simţeam cum totul în mine îngheţase şi parcă eram captivă într-o celulă, în timp ce priveam faţa impasibilă a lui Holland. Voia să scape de mine de tot. Să îmi şteargă existenţa, de parcă nu aş fi fost mai mult decât un program eronat. Din moment ce el chiar credea că nu eram mai mult sau mai puţin vie de atât, nu avea scrupule în privinţa aceea.
Eram sigură de asta.
Senzaţia de captivitate s-a risipit, înlocuită de o dorinţă nestăpânită de a fugi. Trebuia să scap de acolo. În clipa aceea. Privirea mea disperată a găsit uşa – singura potenţială sursă de libertate – şi deja mă pregăteam pentru inevitabila bătălie pentru a ajunge la ea, când realitatea m-a oprit. Nimic nu se schimbase. Holland încă o avea pe mama. Pe mama, care nu mă furase pentru că era îngrijorată că aş fi prea umană pentru un android.
Mă furase pentru că mă considera prea umană, astfel că, pentru ea, ideea pe care Holland o spunea cu nonşalanţă, aceea de a mă elimina, era echivalentă cu o crimă.
Omorârea mea.
Am simţit o lacrimă în ochiul drept, gata să iasă din canalul meu fabricat. Am ordonat să rămână acolo. Pentru Holland, emoţiile nu erau bune. O slăbiciune însemna distrugerea mea.
Holland era întors dinspre mine şi privea către spectatorii de dincolo de fereastră. A aprobat din cap, la un semnal care trebuie să-mi fi scăpat, apoi s-a întors, cu un alt trosnet al gumei de mestecat.
- Am nişte veşti bune pentru tine, Mila. Abilităţile tale, pe care superiorul meu vrea să le testez din nou, să vedem dacă ai vreo valoare care ne-a scăpat. Un fel de graţiere.
- Şi dacă refuz?
Ştiam răspunsul înainte ca el să îl rostească. Mama. O folosise pe mama drept asigurare.
- Treci aceste teste şi dovedeşte că Nicole nu a dat-o în bară de tot. Vom reconsidera rezultatele în privinţa voastră. Nu le treci, ea primeşte o sentinţă pe viaţă. Aşa că, în loc de la revedere, spun... baftă.
Şi-a ridicat mâneca, s-a uitat la ceasul mare ascuns prin părul şaten de pe braţ.
- Testul numărul doi va începe în curând. Oh, aproape că am uitat. Nu te mişca, de data asta, Mila.
Accentul lui tărăgănat avea ceva de avertisment în el. Faptul că ştiam care era poziţia precară a mamei a fost singurul lucru care m-a făcut să rămân nemişcată atunci când mâna lui s-a întins. Am zărit o sclipire argintie înainte să mă prindă de urechea dreaptă. A vârât înăuntru ceva rece şi străin împins de un obiect subţire, ca un băţ. Am auzit un click slab, apoi:
Chipul de securitate: activat.
Sonda s-a retras, dar degetul dolofan al lui Holland s-a întors la urechea mea. Senzaţia cărnii lui umede apăsate tare pe cartilajul meu mi-a readus în minte amintirea din laborator, dar nu, nu, nu, nu puteam – nu voiam – să tresar.
Receptor wireless: activat.
- Am fost nevoit să fac asta, a zis el şi mi-a dat drumul. Acum nu va trebui să ne facem griji că o să evadezi. Chipul acela va activa sistemul de protecţie al sediului, dacă te apropii la mai puţin de 4 metri de intrare.
Holland a bătut-o pe spate pe Trei şi a zis:
- Dă-o naibii, OK?
Apoi, a făcut o întoarcere bruscă şi s-a îndreptat repede spre uşă.
Aceasta a zumzăit încet când s-a închis în urma lui. M-a încuiat acolo pentru un soi de test. Privirea mea s-a îndreptat spre cea care îmi semăna, care stătea în acelaşi loc în care o lăsase Holland.
Rectificare – ne-a încuiat înăuntru.
PARTEA A TREIA
CAPITOLUL 24
Iată-mă în încăperea aceasta sterilă, cu lumini fluorescente deasupra şi cu podeaua rece din beton dedesubt, la multe mile depărtare de Clearwater, în toate sensurile cuvântului. Singură pentru prima dată, cu geamăna de a cărei existenţă nu ştiusem.
Privirile noastre identice s-au întâlnit. Ei bine, aproape identice.
Încă o dată, am observat o diferenţă evidentă între noi: lipsa de căldură din ochii verzi ai lui Trei. În loc de dezinteresul de mai devreme, acum, cealaltă creaţie a lui Holland mă privea de parcă efectua o disecţie vizuală.
Membru cu membru. Odată finalizată inspecţia, Cealaltă Mila a ridicat din umeri.
- Ce e? am întrebat, când am văzut că nu spune nimic.
- Doar privindu-te, nu se vede că eşti imperfectă, asta e tot, a zis ea cu vocea aceea care era atât de tulburător de asemănătoare cu a mea.
Nu, nu asemănătoare, era aceeaşi. Şi, dat fiind tonul ei uniform, se prea poate ca ea să fi folosit un nou program. Că tot a venit vorba, potrivirea era şi mai exactă decât aş fi vrut să recunosc.
- Nu că ar conta, a continuat ea, am ordinele mele.
A făcut o pauză, zâmbind.
- Fără supărare.
Fără supărare. De parcă nu despre viaţa mea era vorba.
Fără niciun indiciu vizibil, atenţia lui Trei s-a mutat la geamul de deasupra noastră. Privirea mea a urmat-o şi am simţit un şoc. Aproape de sticlă era un băiat de optsprezece, nouăsprezece ani... arăta mult prea tânăr pentru a fi acolo. Pentru a lua parte la... povestea aceea.
Părul lui negru era lins pe o parte şi zburlit pe cealaltă, de parcă dormise pe el şi nu apucase să îl pieptene. Zvelt şi stângaci, în cămaşa albă şi cravata legată lejer, umerii îi cădeau, de parcă încerca să scape de constrângerile gulerului strâns. Totuşi, privirea lui era oricum numai relaxată nu, concentrată ferm asupra mea.
Doi... mă auzi?
Vocea aspră a răsunat direct în capul meu.
Ce naiba? M-am împleticit în spate, mâinile mi-au zburat la urechi, în timp ce ochii mei s-au îndreptat spre Trei. Nicio reacţie. Ea stătea răbdătoare şi se uita în sus, la băiat, ca un câine supus.
Băiatul. El trebuie să fi vorbit.
Mi-am scuturat capul de câteva ori, de parcă mişcarea repetată putea să alunge pacostea. Desigur că asta nu s-a întâmplat.
După reacţia ta, deduc că mă auzi bine.
Am aprobat din cap cu precauţie.
Bun. Numele meu este Lucas Webb şi voi fi supraveghetorul tău pentru testele care urmează.
Din nou teste, exact cum spusese Holland. Dar ce fel de teste? Şi... tipul acela putea să îmi audă gândurile, la fel cum îi auzeam eu vocea?
L-am privit gândind mă auzi? în direcţia lui, dar nu s-a văzut nicio schimbare în expresia lui, nicio reacţie. Nu mai devreme de trei secunde, când am văzut la el un zâmbet vag.
Trebuie să vorbeşti tare, dacă vrei să te aud. Tu poţi să mă auzi doar pentru că generalul Holland ţi-a activat receptorul wireless.
OK, asta a făcut ca fluturarea respiraţiei mentolate a lui Holland în faţa mea şi degetul lui îndesat în ureche să pară mai puţin ciudate.
Doar un pic. La câţiva metri de mine, Trei tocmai încheia un ritual ciudat, folosind mâna stângă pentru a-şi roti complet articulaţiile de la braţul drept.
- Ce fel de teste? am întrebat privind-o cu sporită nelinişte cum a făcut la fel şi cu mâna stângă.
Fiecare deget era îndoit şi extins, urmat de încheietură. Dacă proceda la fel ca la partea cealaltă, urma cotul, apoi umărul. Cum făceau alergătorii de la şcoală, care se încălzeau înaintea competiţiilor.
Un pumn ca de gheaţă mi-a strâns inima. Doar un ecou, mi-am amintit, încercând să-l alung. O senzaţie fantomă. Nu ai inimă. Nu mi-a folosit.
Testele care vor decide... rezultatele tale finale.
Se simţea o uşoară ezitare în ochii lui Lucas, deşi expresia lui rămăsese neutră.
Testele sunt gândite în aşa fel încât să-ţi expună abilităţile, dar şi deficienţele. După ce le vei termina pe toate trei, acţiunile tale vor fi evaluate şi notate, iar asta îţi va decide viitorul cu noi.
Vocea s-a oprit, dar Lucas a continuat să ne privească impasibil prin geam.
Deficienţele mele, adică... emoţiile mele? Tipul acela ciudat şi
Amintirile au clipit în mintea mea din nou, iar realitatea m-a copleşit. Greşit, totul era greşit. Teste, torturi. Burghiul, arma. Ţipetele.
Dar, la urma urmei, nu fusese strigătul meu; fata din încăperea aceea nu fusesem eu. În loc să mă liniştească, oarecum, acea conştientizare m-a făcut să mă simt de o mie de ori mai rău. Pentru că fata aceea putea suporta mult mai multă durere, durere puternică, iar ei o torturaseră pentru a-i testa limitele. Până la urmă, singurul lucru care o făcuse mai umană îi şi pecetluise „moartea”, o condusese la reciclare, ca pe o foaie de aluminiu.
Dacă aş fi putut vomita, aş fi făcut-o în clipa aceea. Stomacul meu ardea, iar greaţa puternică făcea să mi se învârtă capul. Norocul meu că aceea era o funcţie biologică ce părea să le fi scăpat. Ultimul lucru de care aveam nevoie era ca Holland să-mi ghicească reacţia.
- Eu... eu fusesem creată deja atunci, nu?
- Da. În cea mai mare parte, a zis Holland.
Aşadar, probabil că mă puseseră să mă uit, asta era clar. Dar de ce amintirile mele despre asta erau atât de neclare? De ce nu reuşeam să-mi amintesc singură toate astea? Răspunsul era simplu. Mama. Să mă apere.
- Din fericire, deja am făcut ajustările. Mai puţini receptori de durere, doar câţi trebuie pentru a te alerta când o persoană reală ar simţi durere.
M-am uitat spre Trei, să văd dacă avea vreo reacţie la ideea că nu era reală. Nimic. Nicio clipire, nicio mişcare a gurii. Doar stătea acolo şi îmi studia faţa în tăcere. Şi arăta ciudat de asemănător cu mine. Nu, nu mă studia, am decis. Asta ar fi implicat curiozitate adevărată. Şi, din moment ce ochii ei rămâneau fixaţi pe faţa mea, în spatele privirii ei era dezinteres. De parcă fără o misiune din partea lui Holland, ea nici nu exista.
Ei bine, cel puţin aveam un răspuns logic pentru ceea ce se întâmplase când fusesem aruncată din camioneta lui Kaylee. Ţipătul, dar fără niciun fel de durere. Niciodată nu reuşisem să înţeleg asta, până în clipa aceea.
- Ce ai de gând să faci cu mine?
- Iniţial? Plănuisem să te eliminăm. Cred că de asta te-a şi furat Nicole. Tu trebuia să mimezi emoţiile umane, nu să le şi simţi şi, categoric, nu atât de bine. Sistemul tău a refuzat orice încercare de a le anula, aşa că am decis să te eliminăm şi să încercăm din nou.
Să mă elimine. Elimine.
Simţeam cum totul în mine îngheţase şi parcă eram captivă într-o celulă, în timp ce priveam faţa impasibilă a lui Holland. Voia să scape de mine de tot. Să îmi şteargă existenţa, de parcă nu aş fi fost mai mult decât un program eronat. Din moment ce el chiar credea că nu eram mai mult sau mai puţin vie de atât, nu avea scrupule în privinţa aceea.
Eram sigură de asta.
Senzaţia de captivitate s-a risipit, înlocuită de o dorinţă nestăpânită de a fugi. Trebuia să scap de acolo. În clipa aceea. Privirea mea disperată a găsit uşa – singura potenţială sursă de libertate – şi deja mă pregăteam pentru inevitabila bătălie pentru a ajunge la ea, când realitatea m-a oprit. Nimic nu se schimbase. Holland încă o avea pe mama. Pe mama, care nu mă furase pentru că era îngrijorată că aş fi prea umană pentru un android.
Mă furase pentru că mă considera prea umană, astfel că, pentru ea, ideea pe care Holland o spunea cu nonşalanţă, aceea de a mă elimina, era echivalentă cu o crimă.
Omorârea mea.
Am simţit o lacrimă în ochiul drept, gata să iasă din canalul meu fabricat. Am ordonat să rămână acolo. Pentru Holland, emoţiile nu erau bune. O slăbiciune însemna distrugerea mea.
Holland era întors dinspre mine şi privea către spectatorii de dincolo de fereastră. A aprobat din cap, la un semnal care trebuie să-mi fi scăpat, apoi s-a întors, cu un alt trosnet al gumei de mestecat.
- Am nişte veşti bune pentru tine, Mila. Abilităţile tale, pe care superiorul meu vrea să le testez din nou, să vedem dacă ai vreo valoare care ne-a scăpat. Un fel de graţiere.
- Şi dacă refuz?
Ştiam răspunsul înainte ca el să îl rostească. Mama. O folosise pe mama drept asigurare.
- Treci aceste teste şi dovedeşte că Nicole nu a dat-o în bară de tot. Vom reconsidera rezultatele în privinţa voastră. Nu le treci, ea primeşte o sentinţă pe viaţă. Aşa că, în loc de la revedere, spun... baftă.
Şi-a ridicat mâneca, s-a uitat la ceasul mare ascuns prin părul şaten de pe braţ.
- Testul numărul doi va începe în curând. Oh, aproape că am uitat. Nu te mişca, de data asta, Mila.
Accentul lui tărăgănat avea ceva de avertisment în el. Faptul că ştiam care era poziţia precară a mamei a fost singurul lucru care m-a făcut să rămân nemişcată atunci când mâna lui s-a întins. Am zărit o sclipire argintie înainte să mă prindă de urechea dreaptă. A vârât înăuntru ceva rece şi străin împins de un obiect subţire, ca un băţ. Am auzit un click slab, apoi:
Chipul de securitate: activat.
Sonda s-a retras, dar degetul dolofan al lui Holland s-a întors la urechea mea. Senzaţia cărnii lui umede apăsate tare pe cartilajul meu mi-a readus în minte amintirea din laborator, dar nu, nu, nu, nu puteam – nu voiam – să tresar.
Receptor wireless: activat.
- Am fost nevoit să fac asta, a zis el şi mi-a dat drumul. Acum nu va trebui să ne facem griji că o să evadezi. Chipul acela va activa sistemul de protecţie al sediului, dacă te apropii la mai puţin de 4 metri de intrare.
Holland a bătut-o pe spate pe Trei şi a zis:
- Dă-o naibii, OK?
Apoi, a făcut o întoarcere bruscă şi s-a îndreptat repede spre uşă.
Aceasta a zumzăit încet când s-a închis în urma lui. M-a încuiat acolo pentru un soi de test. Privirea mea s-a îndreptat spre cea care îmi semăna, care stătea în acelaşi loc în care o lăsase Holland.
Rectificare – ne-a încuiat înăuntru.
PARTEA A TREIA
CAPITOLUL 24
Iată-mă în încăperea aceasta sterilă, cu lumini fluorescente deasupra şi cu podeaua rece din beton dedesubt, la multe mile depărtare de Clearwater, în toate sensurile cuvântului. Singură pentru prima dată, cu geamăna de a cărei existenţă nu ştiusem.
Privirile noastre identice s-au întâlnit. Ei bine, aproape identice.
Încă o dată, am observat o diferenţă evidentă între noi: lipsa de căldură din ochii verzi ai lui Trei. În loc de dezinteresul de mai devreme, acum, cealaltă creaţie a lui Holland mă privea de parcă efectua o disecţie vizuală.
Membru cu membru. Odată finalizată inspecţia, Cealaltă Mila a ridicat din umeri.
- Ce e? am întrebat, când am văzut că nu spune nimic.
- Doar privindu-te, nu se vede că eşti imperfectă, asta e tot, a zis ea cu vocea aceea care era atât de tulburător de asemănătoare cu a mea.
Nu, nu asemănătoare, era aceeaşi. Şi, dat fiind tonul ei uniform, se prea poate ca ea să fi folosit un nou program. Că tot a venit vorba, potrivirea era şi mai exactă decât aş fi vrut să recunosc.
- Nu că ar conta, a continuat ea, am ordinele mele.
A făcut o pauză, zâmbind.
- Fără supărare.
Fără supărare. De parcă nu despre viaţa mea era vorba.
Fără niciun indiciu vizibil, atenţia lui Trei s-a mutat la geamul de deasupra noastră. Privirea mea a urmat-o şi am simţit un şoc. Aproape de sticlă era un băiat de optsprezece, nouăsprezece ani... arăta mult prea tânăr pentru a fi acolo. Pentru a lua parte la... povestea aceea.
Părul lui negru era lins pe o parte şi zburlit pe cealaltă, de parcă dormise pe el şi nu apucase să îl pieptene. Zvelt şi stângaci, în cămaşa albă şi cravata legată lejer, umerii îi cădeau, de parcă încerca să scape de constrângerile gulerului strâns. Totuşi, privirea lui era oricum numai relaxată nu, concentrată ferm asupra mea.
Doi... mă auzi?
Vocea aspră a răsunat direct în capul meu.
Ce naiba? M-am împleticit în spate, mâinile mi-au zburat la urechi, în timp ce ochii mei s-au îndreptat spre Trei. Nicio reacţie. Ea stătea răbdătoare şi se uita în sus, la băiat, ca un câine supus.
Băiatul. El trebuie să fi vorbit.
Mi-am scuturat capul de câteva ori, de parcă mişcarea repetată putea să alunge pacostea. Desigur că asta nu s-a întâmplat.
După reacţia ta, deduc că mă auzi bine.
Am aprobat din cap cu precauţie.
Bun. Numele meu este Lucas Webb şi voi fi supraveghetorul tău pentru testele care urmează.
Din nou teste, exact cum spusese Holland. Dar ce fel de teste? Şi... tipul acela putea să îmi audă gândurile, la fel cum îi auzeam eu vocea?
L-am privit gândind mă auzi? în direcţia lui, dar nu s-a văzut nicio schimbare în expresia lui, nicio reacţie. Nu mai devreme de trei secunde, când am văzut la el un zâmbet vag.
Trebuie să vorbeşti tare, dacă vrei să te aud. Tu poţi să mă auzi doar pentru că generalul Holland ţi-a activat receptorul wireless.
OK, asta a făcut ca fluturarea respiraţiei mentolate a lui Holland în faţa mea şi degetul lui îndesat în ureche să pară mai puţin ciudate.
Doar un pic. La câţiva metri de mine, Trei tocmai încheia un ritual ciudat, folosind mâna stângă pentru a-şi roti complet articulaţiile de la braţul drept.
- Ce fel de teste? am întrebat privind-o cu sporită nelinişte cum a făcut la fel şi cu mâna stângă.
Fiecare deget era îndoit şi extins, urmat de încheietură. Dacă proceda la fel ca la partea cealaltă, urma cotul, apoi umărul. Cum făceau alergătorii de la şcoală, care se încălzeau înaintea competiţiilor.
Un pumn ca de gheaţă mi-a strâns inima. Doar un ecou, mi-am amintit, încercând să-l alung. O senzaţie fantomă. Nu ai inimă. Nu mi-a folosit.
Testele care vor decide... rezultatele tale finale.
Se simţea o uşoară ezitare în ochii lui Lucas, deşi expresia lui rămăsese neutră.
Testele sunt gândite în aşa fel încât să-ţi expună abilităţile, dar şi deficienţele. După ce le vei termina pe toate trei, acţiunile tale vor fi evaluate şi notate, iar asta îţi va decide viitorul cu noi.
Vocea s-a oprit, dar Lucas a continuat să ne privească impasibil prin geam.
Deficienţele mele, adică... emoţiile mele? Tipul acela ciudat şi
ciufulit îmi spunea că orice manifestare a emoţiilor va fi folosită împotriva mea. Nu am avut mult timp să mă gândesc la asta, pentru că, trei secunde mai târziu, a rostit următoarele cuvinte:
- Primul test începe... în cinci minute.
CAPITOLUL 25
- Ești pregătită? mi-am auzit vocea.
Nu vocea mea. Vocea ei. Trei se uita la mine, cu capul ridicat.
- Pregătită?
A aprobat din cap.
- Să-ţi testezi abilităţile de luptă, pentru a te asigura că dr. Laurent nu le-a schimbat prea mult, când a făcut ajustările neautorizate. Tuturor ne sunt testate abilităţile fizice de luptă.
Abilităţi de luptă? Greaţa mi-a răsucit stomacul. Am privit în sus, spre fereastra spectatorilor, unde alte şase feţe se apropiaseră de sticlă, lângă cea a lui Lucas Webb, una dintre ele fiind a lui Holland. Nu aş fi fost surprinsă dacă ar fi început să pună pariuri. Am scuturat din cap şi am arătat spre ea.
- Nu vreau să mă bat. Nu vreau să mă transforme în...
L-am înghiţit pe „tine” în ultima clipă, când mi-am dat seama cât de îngrozitor ar fi sunat.
- ... în ceva ce nu sunt.
Ea şi-a înclinat capul, iar părul şaten i-a alunecat pe umărul drept.
Mă întrebam dacă aş fi simţit aceeaşi textură mătăsoasă ca la al meu, dacă l-aş fi atins.
- Ştiu ce ai vrut să spui, a zis repetând mişcarea mâinii mele, într-o fluturare ciudat de identică. Nu vrei să te transforme în mine. Nu-ţi face griji, nu mă jigneşti. E destul de ilogic, totuşi. Tu eşti eu, doar cu mai multe emoţii. Iar dorinţele noastre sunt irelevante aici.
Tu eşti eu...
Ideea a sfâşiat materialul subţire care mă ţinea laolaltă, încercând să elibereze fiecare picătură de teamă pe care o reprimasem. Asta îşi doreau... Holland, creatura aceea, toţi ochii curioşi de la fereastra de sus. Voiau să mă transforme într-o adevărată clonă a creaturii care stătea în faţa mea. Voiau să renunţ la sentimente şi să cedez.
Trei spusese că dorinţele noastre erau irelevante, dar eu nu credeam, nu puteam să cred asta. Indiferent ce ar fi trebuit să fac, nu aveam de gând să-i las să mă transforme în ea.
Fără avertizare, Trei a făcut un pas graţios spre mine, iar eu am făcut unul în spate. Un fel de vals.
- Ar trebui să te asiguri că urmezi instrucţiunile cât eşti aici.
- De ce? E imposibil să-ţi pese de ce se întâmplă cu mine.
Sau era posibil? La urma urmei, Holland pomenise că îmi reparase scăpările emoţionale, nu că reuşise să le elimine. Ea a clipit lent din nou, deja începeam să-mi dau seama că asta însemna că era nedumerită.
- Suntem făcute din acelaşi material, avem aceeaşi tehnologie. Dacă am fi oameni, am fi surori. Ne înţelegem una pe alta.
Surori.
Am vrut să-mi acopăr ochii, să mă întorc, să şterg complet acel scenariu. Acea... distorsiune a mea chiar simţea o legătură între noi.
Credea că suntem una şi aceeaşi. Ceea ce, dacă ar fi fost adevărat, ar fi însemnat fie că ea era mai umană decât credeau ei, fie... că eu eram mai puţin umană. Capul meu se mişca înainte şi înapoi, tot mai repede.
- Nu, nu ne înţelegem una pe alta. Eu am sentimente. În timp ce tu...
Acea clipire lentă, din nou.
- Am sentimente. Dar ale mele funcţionează normal, potrivit ghidului comportamental. Pe când generalul spune că tu, de fapt, simţi emoţii la fel ca un om.
S-a încruntat.
- Să sperăm că vor putea repara asta.
Să repare asta. De parcă ştergerea emoţiilor mele ar fi fost ceva la fel de uşor ca schimbarea unei baterii de maşină. M-a trecut un fior.
Speram să nu fie cazul. Până în clipa aceea, nu îmi dădusem seama ce serviciu îmi făcuse mama. Chiar dacă minţise, cel puţin prin faptul că mă determinase să cred că eram fiica ei, că aveam un tată, învăţasem cum să iubesc, cum să simt multe sentimente, suişuri şi coborâşuri şi toate celelalte. Să-mi fie luate toate acestea printr-o simplă procedură... chiar nu era posibil?
Înainte să mă pierd cu firea de tot, vocea lui Lucas mi-a răsunat în urechi.
- Scopul acestui prim exerciţiu este să îţi testăm abilităţile defensive. Este esenţial să nu fii doborâtă şi capturată în lupta corp la corp.
Vocea lui suna calm, detaşat. De parcă vorbea cu un robot, nu cu un om.
Am privit din nou spre fereastra de sus, revărsând fiecare picătură de furie şi de ură faţă de acel loc, faţă de Holland, faţă de creatura de lângă mine, care nu ceruse să fie creată, dar care mă dezgusta oricum, pentru că îmi amintea cât de departe eram, de fapt, de o fiinţă omenească, şi faţă de el. Faţă de tânărul care crease acele teste, care îmi ordona să lupt fără să se gândească cum m-ar putea afecta asta.
Prin geam, privirile noastre s-au întâlnit. Intensitatea privirii mele trebuie să îl fi surprins, pentru că buzele lui s-au întredeschis a surpriză. După câteva secunde, şi-a mutat privirea în jos, de parcă ochii mei făceau o gaură prin el. Ambele mâini i-au trecut prin păr, ciufulindu-l şi mai mult. Brusc, părea să se simtă foarte incomod acolo sus.
Am alungat durerea bruscă pe care am simţit-o. La urma urmei, el crease acel test. Dacă se simţea rău, era mai mult decât bine-venit să schimbe locul cu mine.
Când, în sfârşit, s-a îndreptat şi s-a uitat din nou la mine, am ridicat mâinile, cu palmele în sus, şi am înălţat din umeri.
- Şi? am mimat.
- ...şi chiar vrem să îţi comparăm abilităţile cu cele ale lui Trei.
Tonul lui a fost mai blând de data asta.
- Gata?
Toată căldura s-a scurs din corpul meu şi m-a lăsat rece, foarte rece. Mâna mea a zburat spre gură, pentru a masca un chicotit de panică.
Gata? Nici vorbă. Pumnii mei s-au strâns şi am auzit vocea mamei.
„Orice ai face, nu-ţi pierde controlul. Sentimentele tale sunt un minus acolo.” Am tras aer în piept şi mi-am relaxat mâinile.
- Am de ales? am întrebat cu voce calmă.
Sprâncenele lui groase s-au adunat pe frunte, iar buzele i-au zvâcnit.
Pumnii mei s-au strâns din nou. Eram foarte bucuroasă că îl amuzam.
- Nu.
- Atunci, nu întreba.
Cu asta, m-am întors dezgustată. O pauză scurtă, apoi vocea lui Lucas a răsunat în încăpere, de data asta, printr-un difuzor ascuns.
- Testul va începe în cinci... patru... trei... doi... unu.
Trei a sărit încă înainte ca „unu” să apuce să fie rostit de Lucas. M-am ferit exact la timp. S-a încruntat şi a clipit. Din nou, nedumerită.
- Nu te temi, nu-i aşa? Pentru că vor scădea puncte pentru asta.
Avea dreptate, ştiam. Deşi nu îmi doream deloc să mă bat, sora mea mai puţin emoţională ştia bine. În clipa aceea, dorinţele mele erau irelevante. Mai ales dacă voiam şansa de a o revedea pe mama. În viaţă.
Am aprobat din cap şi am deschis gura să spun „OK...”.
Piciorul lui Trei m-a lovit peste faţă, cu o plesnitură asurzitoare.
Contact realizat.
- Mulţumesc pentru nimic.
Acela a fost răspunsul meu mental buimac la vocea interioară, în timp ce am sărit în spate şi m-am lansat cu putere spre dreapta, iar coapsa mea a fost cea care a atins pământul mai întâi, urmată de obrazul meu. Suficient de tare ca forţa impactului să-mi amintească de căderea din camioneta lui Kaylee. Totuşi, nu am avut timp să văd dacă am vreo rană, pentru că Trei şi-a continuat lovitura cu un salt în faţă; atât de repede, că aproape n-am văzut-o.
M-am rostogolit spre stânga şi am scăpat de lovitura ei la distanţă de o milisecundă. Abia am avut timp să mă ridic, când... pac! Mâna ei m-a prins de umărul stâng, cu o forţă şi mai mare decât cea a loviturii. M-am clătinat, m-am lăsat în jos, încă o dată, şi abia am apucat să mă feresc de lovitura care a urmat. În felul acela, aveam să pierd în mai puţin de două minute. M-ar fi eliminat şi cine ştie ce s-ar fi întâmplat cu mama.
În timp ce mă feream, mă întrebam înnebunită cum puteam împiedica toate acelea. Poate că era din cauză că nu aveam antrenament, poate că Trei avea un program mai performant, poate că mama ştersese ceva esenţial când îmi ascunsese trecutul. Indiferent de motiv, geamăna mea mă bătea la fund şi nu numai. Structura care forma coapsa mea părea să aibă nevoie de o şedinţă prelungită cu kitul cu scule al mamei. Dacă aş fi ţinut-o tot aşa, n-ar mai fi rămas prea multe de dezmembrat din mine.
Tocmai atunci, un sunet mi-a explodat în ureche. Ca şi cum Lucas ar fi tuşit. Asta m-a făcut să-mi întorc atenţia spre Trei, dar nu suficient de repede. Piciorul ei a bătut pământul, apoi m-a lovit în ureche, cu atâta forţă cât să facă şi amărâţii mei receptori de durere să ţipe. Şi mi-ar fi nimerit faţa, dacă nu ar fi fost Lucas. Şi continua să înainteze.
M-am aruncat într-o altă rostogolire disperată, deoarece aveam nevoie să câştig chiar şi o fracţiune de secundă, pentru a mă ridica, înainte ca omologul meu mai bine echipat să mă zdrobească de parcă aş fi fost o conservă. Un omolog care era la distanţă de numai doi paşi. Şi care trebuie să fi anticipat deja o altă rostogolire.
- Salt înapoi.
De data asta, nu am pus la îndoială vocea. Nu m-am oprit să mă gândesc că nu făcusem niciodată un salt înapoi, cel puţin nu în amintirile mele reale peticite. Doar m-am agăţat de idee şi, cât ai clipi, corpul meu a acţionat, de parcă mai făcuse asta de sute de ori.
Mi-am pus palmele pe pământ, mi-am azvârlit picioarele peste cap şi am împins. Tare. Pentru o clipă, m-am rotit în aer, fără nimic care să mă ţină, cu faţa spre pământ, iar frica m-a pocnit în stomac. În clipa următoare, atingeam pământul cu degetele de la picioare.
În timp ce am aterizat, am simţit prin corp un iureş familiar, ca o izbucnire de adrenalină pe care, de fapt, nu o aveam. Totuşi, n-am avut timp să-mi sărbătoresc victoria. Am aterizat într-o poziţie defensivă, în clipa în care picioarele mele au atins betonul. M-am proptit bine. Nu puteam să tot fug, trebuia să rămân pe picioare. Cel puţin de data aceea am fost pe jumătate pregătită, când a venit lovitura.
Am făcut un salt lateral, suficient cât pumnul ei doar să-mi şteargă obrazul. Totuşi, forţa m-a făcut să mă clatin. Dar nu am căzut. Mi-am recăpătat echilibrul, am evitat următoarea lovitură... apoi am lovit cu piciorul. S-a lăsat în jos la timp, dar, în sfârşit, în sfârşit, făcusem ceva ofensiv. Dacă m-aş fi rostogolit pe podea, probabil că m-ar fi scăpat de lovituri, dar mă îndoiesc sincer că mi-ar fi adus puncte în plus din partea spectatorilor.
Chiar în clipa aceea, simţeam greutatea privirilor asupra mea. A lui Holland, a lui Lucas. Şi, în ciuda singurei mele mişcări nondefensive, simţeam gheaţă pe spate. Continuam să dau greş. Partea bună era că Trei recunoscuse faptul că ieşisem din incapacitatea mea iniţială.
Se retrăsese şi mă înconjura încet, cu ochii aceia straniu de familiari scrutându-mi fiecare mişcare, în timp ce mă roteam odată cu ea.
Aştepta doar să fac o greşeală.
....................................................................
- Primul test începe... în cinci minute.
CAPITOLUL 25
- Ești pregătită? mi-am auzit vocea.
Nu vocea mea. Vocea ei. Trei se uita la mine, cu capul ridicat.
- Pregătită?
A aprobat din cap.
- Să-ţi testezi abilităţile de luptă, pentru a te asigura că dr. Laurent nu le-a schimbat prea mult, când a făcut ajustările neautorizate. Tuturor ne sunt testate abilităţile fizice de luptă.
Abilităţi de luptă? Greaţa mi-a răsucit stomacul. Am privit în sus, spre fereastra spectatorilor, unde alte şase feţe se apropiaseră de sticlă, lângă cea a lui Lucas Webb, una dintre ele fiind a lui Holland. Nu aş fi fost surprinsă dacă ar fi început să pună pariuri. Am scuturat din cap şi am arătat spre ea.
- Nu vreau să mă bat. Nu vreau să mă transforme în...
L-am înghiţit pe „tine” în ultima clipă, când mi-am dat seama cât de îngrozitor ar fi sunat.
- ... în ceva ce nu sunt.
Ea şi-a înclinat capul, iar părul şaten i-a alunecat pe umărul drept.
Mă întrebam dacă aş fi simţit aceeaşi textură mătăsoasă ca la al meu, dacă l-aş fi atins.
- Ştiu ce ai vrut să spui, a zis repetând mişcarea mâinii mele, într-o fluturare ciudat de identică. Nu vrei să te transforme în mine. Nu-ţi face griji, nu mă jigneşti. E destul de ilogic, totuşi. Tu eşti eu, doar cu mai multe emoţii. Iar dorinţele noastre sunt irelevante aici.
Tu eşti eu...
Ideea a sfâşiat materialul subţire care mă ţinea laolaltă, încercând să elibereze fiecare picătură de teamă pe care o reprimasem. Asta îşi doreau... Holland, creatura aceea, toţi ochii curioşi de la fereastra de sus. Voiau să mă transforme într-o adevărată clonă a creaturii care stătea în faţa mea. Voiau să renunţ la sentimente şi să cedez.
Trei spusese că dorinţele noastre erau irelevante, dar eu nu credeam, nu puteam să cred asta. Indiferent ce ar fi trebuit să fac, nu aveam de gând să-i las să mă transforme în ea.
Fără avertizare, Trei a făcut un pas graţios spre mine, iar eu am făcut unul în spate. Un fel de vals.
- Ar trebui să te asiguri că urmezi instrucţiunile cât eşti aici.
- De ce? E imposibil să-ţi pese de ce se întâmplă cu mine.
Sau era posibil? La urma urmei, Holland pomenise că îmi reparase scăpările emoţionale, nu că reuşise să le elimine. Ea a clipit lent din nou, deja începeam să-mi dau seama că asta însemna că era nedumerită.
- Suntem făcute din acelaşi material, avem aceeaşi tehnologie. Dacă am fi oameni, am fi surori. Ne înţelegem una pe alta.
Surori.
Am vrut să-mi acopăr ochii, să mă întorc, să şterg complet acel scenariu. Acea... distorsiune a mea chiar simţea o legătură între noi.
Credea că suntem una şi aceeaşi. Ceea ce, dacă ar fi fost adevărat, ar fi însemnat fie că ea era mai umană decât credeau ei, fie... că eu eram mai puţin umană. Capul meu se mişca înainte şi înapoi, tot mai repede.
- Nu, nu ne înţelegem una pe alta. Eu am sentimente. În timp ce tu...
Acea clipire lentă, din nou.
- Am sentimente. Dar ale mele funcţionează normal, potrivit ghidului comportamental. Pe când generalul spune că tu, de fapt, simţi emoţii la fel ca un om.
S-a încruntat.
- Să sperăm că vor putea repara asta.
Să repare asta. De parcă ştergerea emoţiilor mele ar fi fost ceva la fel de uşor ca schimbarea unei baterii de maşină. M-a trecut un fior.
Speram să nu fie cazul. Până în clipa aceea, nu îmi dădusem seama ce serviciu îmi făcuse mama. Chiar dacă minţise, cel puţin prin faptul că mă determinase să cred că eram fiica ei, că aveam un tată, învăţasem cum să iubesc, cum să simt multe sentimente, suişuri şi coborâşuri şi toate celelalte. Să-mi fie luate toate acestea printr-o simplă procedură... chiar nu era posibil?
Înainte să mă pierd cu firea de tot, vocea lui Lucas mi-a răsunat în urechi.
- Scopul acestui prim exerciţiu este să îţi testăm abilităţile defensive. Este esenţial să nu fii doborâtă şi capturată în lupta corp la corp.
Vocea lui suna calm, detaşat. De parcă vorbea cu un robot, nu cu un om.
Am privit din nou spre fereastra de sus, revărsând fiecare picătură de furie şi de ură faţă de acel loc, faţă de Holland, faţă de creatura de lângă mine, care nu ceruse să fie creată, dar care mă dezgusta oricum, pentru că îmi amintea cât de departe eram, de fapt, de o fiinţă omenească, şi faţă de el. Faţă de tânărul care crease acele teste, care îmi ordona să lupt fără să se gândească cum m-ar putea afecta asta.
Prin geam, privirile noastre s-au întâlnit. Intensitatea privirii mele trebuie să îl fi surprins, pentru că buzele lui s-au întredeschis a surpriză. După câteva secunde, şi-a mutat privirea în jos, de parcă ochii mei făceau o gaură prin el. Ambele mâini i-au trecut prin păr, ciufulindu-l şi mai mult. Brusc, părea să se simtă foarte incomod acolo sus.
Am alungat durerea bruscă pe care am simţit-o. La urma urmei, el crease acel test. Dacă se simţea rău, era mai mult decât bine-venit să schimbe locul cu mine.
Când, în sfârşit, s-a îndreptat şi s-a uitat din nou la mine, am ridicat mâinile, cu palmele în sus, şi am înălţat din umeri.
- Şi? am mimat.
- ...şi chiar vrem să îţi comparăm abilităţile cu cele ale lui Trei.
Tonul lui a fost mai blând de data asta.
- Gata?
Toată căldura s-a scurs din corpul meu şi m-a lăsat rece, foarte rece. Mâna mea a zburat spre gură, pentru a masca un chicotit de panică.
Gata? Nici vorbă. Pumnii mei s-au strâns şi am auzit vocea mamei.
„Orice ai face, nu-ţi pierde controlul. Sentimentele tale sunt un minus acolo.” Am tras aer în piept şi mi-am relaxat mâinile.
- Am de ales? am întrebat cu voce calmă.
Sprâncenele lui groase s-au adunat pe frunte, iar buzele i-au zvâcnit.
Pumnii mei s-au strâns din nou. Eram foarte bucuroasă că îl amuzam.
- Nu.
- Atunci, nu întreba.
Cu asta, m-am întors dezgustată. O pauză scurtă, apoi vocea lui Lucas a răsunat în încăpere, de data asta, printr-un difuzor ascuns.
- Testul va începe în cinci... patru... trei... doi... unu.
Trei a sărit încă înainte ca „unu” să apuce să fie rostit de Lucas. M-am ferit exact la timp. S-a încruntat şi a clipit. Din nou, nedumerită.
- Nu te temi, nu-i aşa? Pentru că vor scădea puncte pentru asta.
Avea dreptate, ştiam. Deşi nu îmi doream deloc să mă bat, sora mea mai puţin emoţională ştia bine. În clipa aceea, dorinţele mele erau irelevante. Mai ales dacă voiam şansa de a o revedea pe mama. În viaţă.
Am aprobat din cap şi am deschis gura să spun „OK...”.
Piciorul lui Trei m-a lovit peste faţă, cu o plesnitură asurzitoare.
Contact realizat.
- Mulţumesc pentru nimic.
Acela a fost răspunsul meu mental buimac la vocea interioară, în timp ce am sărit în spate şi m-am lansat cu putere spre dreapta, iar coapsa mea a fost cea care a atins pământul mai întâi, urmată de obrazul meu. Suficient de tare ca forţa impactului să-mi amintească de căderea din camioneta lui Kaylee. Totuşi, nu am avut timp să văd dacă am vreo rană, pentru că Trei şi-a continuat lovitura cu un salt în faţă; atât de repede, că aproape n-am văzut-o.
M-am rostogolit spre stânga şi am scăpat de lovitura ei la distanţă de o milisecundă. Abia am avut timp să mă ridic, când... pac! Mâna ei m-a prins de umărul stâng, cu o forţă şi mai mare decât cea a loviturii. M-am clătinat, m-am lăsat în jos, încă o dată, şi abia am apucat să mă feresc de lovitura care a urmat. În felul acela, aveam să pierd în mai puţin de două minute. M-ar fi eliminat şi cine ştie ce s-ar fi întâmplat cu mama.
În timp ce mă feream, mă întrebam înnebunită cum puteam împiedica toate acelea. Poate că era din cauză că nu aveam antrenament, poate că Trei avea un program mai performant, poate că mama ştersese ceva esenţial când îmi ascunsese trecutul. Indiferent de motiv, geamăna mea mă bătea la fund şi nu numai. Structura care forma coapsa mea părea să aibă nevoie de o şedinţă prelungită cu kitul cu scule al mamei. Dacă aş fi ţinut-o tot aşa, n-ar mai fi rămas prea multe de dezmembrat din mine.
Tocmai atunci, un sunet mi-a explodat în ureche. Ca şi cum Lucas ar fi tuşit. Asta m-a făcut să-mi întorc atenţia spre Trei, dar nu suficient de repede. Piciorul ei a bătut pământul, apoi m-a lovit în ureche, cu atâta forţă cât să facă şi amărâţii mei receptori de durere să ţipe. Şi mi-ar fi nimerit faţa, dacă nu ar fi fost Lucas. Şi continua să înainteze.
M-am aruncat într-o altă rostogolire disperată, deoarece aveam nevoie să câştig chiar şi o fracţiune de secundă, pentru a mă ridica, înainte ca omologul meu mai bine echipat să mă zdrobească de parcă aş fi fost o conservă. Un omolog care era la distanţă de numai doi paşi. Şi care trebuie să fi anticipat deja o altă rostogolire.
- Salt înapoi.
De data asta, nu am pus la îndoială vocea. Nu m-am oprit să mă gândesc că nu făcusem niciodată un salt înapoi, cel puţin nu în amintirile mele reale peticite. Doar m-am agăţat de idee şi, cât ai clipi, corpul meu a acţionat, de parcă mai făcuse asta de sute de ori.
Mi-am pus palmele pe pământ, mi-am azvârlit picioarele peste cap şi am împins. Tare. Pentru o clipă, m-am rotit în aer, fără nimic care să mă ţină, cu faţa spre pământ, iar frica m-a pocnit în stomac. În clipa următoare, atingeam pământul cu degetele de la picioare.
În timp ce am aterizat, am simţit prin corp un iureş familiar, ca o izbucnire de adrenalină pe care, de fapt, nu o aveam. Totuşi, n-am avut timp să-mi sărbătoresc victoria. Am aterizat într-o poziţie defensivă, în clipa în care picioarele mele au atins betonul. M-am proptit bine. Nu puteam să tot fug, trebuia să rămân pe picioare. Cel puţin de data aceea am fost pe jumătate pregătită, când a venit lovitura.
Am făcut un salt lateral, suficient cât pumnul ei doar să-mi şteargă obrazul. Totuşi, forţa m-a făcut să mă clatin. Dar nu am căzut. Mi-am recăpătat echilibrul, am evitat următoarea lovitură... apoi am lovit cu piciorul. S-a lăsat în jos la timp, dar, în sfârşit, în sfârşit, făcusem ceva ofensiv. Dacă m-aş fi rostogolit pe podea, probabil că m-ar fi scăpat de lovituri, dar mă îndoiesc sincer că mi-ar fi adus puncte în plus din partea spectatorilor.
Chiar în clipa aceea, simţeam greutatea privirilor asupra mea. A lui Holland, a lui Lucas. Şi, în ciuda singurei mele mişcări nondefensive, simţeam gheaţă pe spate. Continuam să dau greş. Partea bună era că Trei recunoscuse faptul că ieşisem din incapacitatea mea iniţială.
Se retrăsese şi mă înconjura încet, cu ochii aceia straniu de familiari scrutându-mi fiecare mişcare, în timp ce mă roteam odată cu ea.
Aştepta doar să fac o greşeală.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu