Mila 2.0, Debra Driza

......................................................................
                                    4-8

                 Când mi-a dat drumul la mână, am rămas nemișcată. Am continuat să țin mâna în aceeaşi poziţie întinsă, cât de departe posibil de mine.

    Din păcate, ea a luat asta ca pe un semn de interes.

    - Există două modalităţi de a asimila informaţiile de pe card. Cea mai rapidă este cea internă – în capul tău. Dar am creat şi un dispozitiv prin care poţi proiecta informaţiile în mediul înconjurător. În principal, asta e pentru interesul nostru, să fie uşor de accesat. Cred că aşa va fi cel mai bine şi pentru tine.

    - De ce? nu m-am putut abţine.

    Nu voiam să ştiu şi, totuşi, într-un fel bolnav, voiam. La urma urmei, vorbeam despre încheietura mea. Asta, plus abilitatea mea de a proiecta informaţiile în mediul înconjurător.

    Orice o fi însemnând asta.

    - Pentru că te-ai obişnuit să procesezi chestiile mai mult ca un om, astfel că, dacă ai analiza acele informaţii intern, s-ar putea să fie copleşitor. Deocamdată, cel puţin.

    Mi-a întins pătratul albastru.

    - Vrei să încerci?

    Curios cum vederea unui obiect neanimat putea stârni o asemenea repulsie. Îmi venea să-l zdrobesc sub călcâi şi să arunc rămăşiţele la baie, apoi să trag apa, să plece departe de mine, cât mai departe, să nu-mi mai poată face nimic. Dar asta n-ar fi schimbat nimic. În plus, mama avea dreptate: trebuia să aflu mai multe despre acea operaţiune SMART, lucru pe care puteam să îl fac în două feluri. Şi chiar dacă ideea de a insera un card de memorie în braţul meu mă îngrozea, părea mai puţin riscant decât să o ascult pe mama şi să înfrunt vreo altă bombă.

    - Nu înainte să pleci.

    O sclipire de suferinţă i s-a văzut pe faţă, care a stârnit aceeaşi reacţie în pieptul meu, urmată de o pornire de furie.

    - Vrei să laşi la o parte rolul de mamă? Amândouă ştim că e fals.

    A expirat adânc.

    - Nu...

    A închis ochii şi s-a dat în spate. Când i-a deschis, expresia ei era cu grijă controlată.

    - Bine. Doar... comanda pentru a vedea informaţiile extern este „proiectează”.

    - Cum, doar spun cuvântul şi gata, informaţiile apar?

    Îmi era greu să-mi imaginez toate astea. Şi nici nu voiam. În clipa aceea, tot ce îmi doream era să mă bag sub pătura murdară, să mă ghemuiesc şi să mă ascund, până când toată realitatea nebună care era viaţa mea avea să dispară. Android ratat, ar fi spus Kaylee. Dacă nu ar fi fost la sute de mile distanţă şi dacă nu m-ar fi urât. Oh, şi dacă ar fi ştiut că eram android.

    Mama mi-a întins cardul, pe care l-am acceptat, cu o mână încordată, luptându-mă cu un fior pe care l-am simţit la atingerea plasticului, a materialului anorganic. Ultimul lucru de care aveam nevoie era ca mama să se răzgândească şi să insiste să rămână.

    Probabil că m-am prefăcut destul de bine, pentru că şi-a luat geanta pe umăr şi s-a îndreptat spre uşă.

    - Doar ţine minte, încearcă să nu te opui, iar dacă te supraîncarcă, cumva, scoate-l. Şi nu părăsi camera asta. Ai înţeles?

    A ezitat, cu mâna pe clanţă, ca şi cum mi-ar fi dat o şansă să mă răzgândesc şi să o invit să rămână. Dar n-am putut. Nici măcar nu puteam să o privesc, pentru că, furioasă sau nu, vederea feţei familiare în formă de inimă, a acelor ochi albaştri-deschis mă făcea să tânjesc după o viaţă de care niciodată nu aveam să mă bucur. Sunetul încet al uşii închise a semnalizat înfrângerea ei. Am aşteptat. M-am uitat la card, până când am auzit motorul Tahoe dispărând. Am prins cardul între degetul mare şi inelar, înăbuşindu-mi pornirea de a-l azvârli cât colo. Mi-am ţinut respiraţia şi am dus pătratul albastru tot mai aproape de încheietură, până când a fost cât pe ce să o atingă, apoi, aproape că m-am înecat, într-un atac de panică. Cum puteam să fac asta? Cum puteam să forţez acea bucăţică de plastic în carnea mea, când totul în mine striga a repulsie? Am închis ochii, m-am îmbărbătat.

    I-am deschis, am dezvelit micul slot şi am apăsat. Cardul a alunecat înăuntru uşor, fără nicio urmă de rezistenţă. De parcă propriul trup m-ar fi trădat.

    La început, tot ce am simţit a fost o apăsare uşoară, sub cuta încheieturii mele.

    Intrare: acceptată.

    Apoi, o apăsare ca un fulger, presiunea a devenit o zdruncinare, care mi-a trosnit în sus pe braţ. Când a ajuns la gât, m-am panicat. Nu era posibil. Energia mi-a invadat capul, ca un roi de albine strălucitor, iar eu m-am împotrivit, disperată să nu las roiul să intre. Efortul era ameţitor, epuizant şi, o clipă mai târziu, picioarele mele s-au înmuiat.

    Am căzut pe pat, iar acea mică distragere mi-a slăbit suficient apărarea. Cu o ultimă forţare, energia mi-a intrat în creier.

    Scanare de virus completă.

    Copiere date.

    Scanare metadate.

    Cuvintele au clipit în spatele pleoapelor mele, iar sclipirea lor roşie îngrozitoare a fost dublată de propria-mi voce imperturbabilă. Camera s-a clătinat, iar degetele mele s-au cufundat în pătura aspră, ca şi cum asta ar fi putut opri oroarea care se dezvăluia în capul meu. Bineînţeles că nu a oprit-o. Informaţiile au continuat să curgă, sub forma unor şiruri de litere şi simboluri fără sens. Toate acestea s-au întâmplat într-o clipă, dar eu am văzut toate detaliile. Unul câte unul, şirurile fără noimă s-au rearanjat în propoziţii. Imagini. Informaţie pe care, în sfârşit, o înţelegeam.

    În atenţia: General Holland

    Strict secret

    Re: Proiectul MILA

            Cererea ta de suplimentare de fonduri a fost aprobată. Ca de obicei, toate detaliile acestei tranzacţii şi ale proiectului MILA trebuie să rămână strict secrete. Amândoi suntem conştienţi că unii dintre superiorii noştri sunt mult prea obtuzi pentru a susţine această cercetare şi mă îndoiesc şi că publicul american e pregătit pentru asta.

    În viitor, mă aştept să lămurim împreună orice erori, înainte de a le înlătura. Sunt generos cu devierea fondurilor, dar asta nu va dura la infinit.

       Semnat,

     xxxxx

    Capul meu. Deschideam documente în cap. Eu cea pe care o ştiam, eu cea umană nu reuşea să înţeleagă pe deplin că aceste lucruri chiar se desfăşurau, dar, evident, asta nu conta. Mama poate că ştersese amintirile adevăratei mele firi, dar asta nu însemna că adevărata mea fire nu mai exista. Adevărata mea fire androidă. Oroarea mi s-a amestecat cu o fascinaţie bolnavă, în timp ce informaţia pulsa în capul meu la o viteză tot mai mare. Apoi, s-a dezlănţuit haosul. 

    Brusc, totul curgea de zece, douăzeci de ori mai rapid şi se înceţoşa într-o viteză de neînţeles. Infinite cantităţi de date, care cereau simultan să fie copiate, scanate, analizate, aranjate. Cu cât curgeau mai rapid şirurile, cu atât se zăpăceau mai mult – poze îmbinate cu simboluri, diagrame amestecate în şiruri de litere fără noimă, totul într-un haos uriaş. 

    Ca un imens ghem de aţă încâlcită, care tot creştea, tot creştea şi creştea şi îmi umplea capul, până când n-am mai putut să văd, să mă concentrez, până când totul s-a redus la un singur gând panicat:

    Scoate-l.

    Mi-am lăsat capul în mâini, încercând să opresc ritmul neregulat care pulsa, presiunea care îmi apăsa craniul.

    Supraîncărcat.

    Cuvântul strălucea ca o mare confirmare roşie. Părţile mele umane şi cele de android erau în concordanţă, în sfârşit. Trebuia să scap cumva de nebunia aceea, să forţez informaţia să meargă în altă parte, unde puteam s-o văd cum trebuie.

    Comanda pentru a putea vedea informaţiile extern este „proiectează”.

    Am rostit cuvântul în gând.

    Proiectează!

    De data asta, cuvântul n-a dispărut. Instinctiv, m-am întins să-l ţin, croindu-mi drum printre şiruri de date şi simţindu-mă incredibil de ciudat. Tocmai când credeam că o să-mi scape, mi-am înfăşurat mintea în jurul lui.

    Proiectează.

    Un bâzâit de electricitate. Am simţit un vâjâit, iar datele au luat-o în direcţie opusă. Într-o succesiune rapidă, patru pereţi verzi au clipit în jurul meu şi m-au înconjurat într-un pătrat luminos, care a trecut prin pat şi prin covorul de motel. Pictograme mici verzi, care pâlpâiau l-au umplut. Am scuturat din cap, dar nu s-a schimbat nimic. Cutia verde a rămas unde era, iar efervescenţa ei crea un contrast tulburător cu nuanţele de portocaliu şi maro sordide ale camerei de motel.

    Pictogramele au rămas şi ele la locul lor. Era prea mult. După tot ce se întâmplase în seara aceea, pur şi simplu, era prea mult. Am ţâşnit din pat şi m-am retras din lumina suprarealistă. Pictogramele verzi m-au urmat. Am încercat să alung imaginea. Am încercat să neg ceea ce ochii mei îmi arătau, un efort care m-a slăbit, mi-a făcut picioarele să tremure şi să ameninţe că mă vor lăsa, pentru a doua oară. Fără scăpare. Nu exista scăpare. Nu exista scăpare, cu excepţia...

    Scoate-l.

    În acelaşi timp am gândit cuvântul şi am apăsat tare pe slotul de sub încheietură. O singură clipire şi totul în jur a devenit clar: mintea mea, camera, totul. Totul, cu excepţia încheieturii mele. Jumătate din card a ieşit prin piele, ca o bucată de şrapnel albastru. M-am cutremurat la acea imagine, am tras de el şi l-am azvârlit spre dulap. 

    Mama va trebui să-mi spună mai multe despre operaţiunea SMART, dacă voia să ştiu mai multe, pentru că nu aveam de gând să-mi mai bag chestia aia în braţ vreodată.

    Am patrulat prin cameră, într-o încercare zadarnică de a mă linişti.

    Când mă uitam la braţele mele, la picioare, la mâini, nu mai vedeam membrele unei adolescente normale. Tot ce vedeam era o cutie în formă de om. O maşinărie făcută să păstreze şiruri de date neprelucrate.

    Mi-am dus pumnul la gură. Nu era bine să mă las prinsă de ideea aceea. Dacă o făceam, aş fi pierdut orice urmă de pretinsă umanitate care îmi mai rămăsese. O adolescentă; aveam nevoie să cred că parte din mine era încă o adolescentă normală. Dar cum? Dacă ar fi fost acolo Hunter, cu buclele lui rebele şi cu zâmbetul lui din colţul gurii şi cu atingerea lui care mă zăpăcea şi care spunea că în mine era mai mult decât creaseră ei în laborator. Dar el era în Clearwater. Totuşi, vocea lui. Dacă aş fi putut să-i aud măcar vocea.

    Privirea mea a căzut pe dreptunghiul alb pe care mama îl lăsase pe noptieră. O clipă mai târziu, aveam în mână cheia camerei şi ieşeam pe uşă.

                                                CAPITOLUL 16

                    M-am asigurat că uşa era încuiată, înainte să mă îndrept spre parcarea cu gropi. Peste drum, un semn nonstop clipea la magazinul All Nite. Parcarea şi străzile erau pustii, se auzea doar zgomotul autostrăzii, care era la distanţă de trei sferturi de milă. Totuşi, m-am întrebat dacă nu făceam o greşeală. Dacă bărbatul cu operaţiunea SMART ne găsise cumva din nou şi era acolo, cu ochii pe mine? Am ezitat, tocmai când cuvintele roşii au clipit în capul meu.

    Scanare vizuală: activată.

    Am îngheţat lângă o limuzină maro, încercând să alung imaginile care se măreau în mintea mea. Modelele, mărcile şi culorile tuturor maşinilor din parcare. Numerele lor de înregistrare. Imagini mărite cu tufişurile ude care înconjurau zona şi cu singurul stejar de acolo.

    Scurgerea de lichid vâscos de pe asfalt, din stânga camerei noastre.

   Nicio ameninţare umană detectată.

    Mâinile îmi tremurau, aşa că le-am vârât în buzunare şi am încercat să alung senzaţia ameţitoare de dezgust. Puteam să urăsc cât voiam funcţiile acelea, dar nu puteam spune că nu erau folositoare. Ar fi fost o pierdere să nu profit de ele. Dar, în timp ce traversam în grabă parcarea, mi-am dat seama că îmi era dor de întuneric. Deşi vederea nocturnă îmi era utilă şi mă scăpa de beznă, simţeam că o altă bucată de umanitate îmi fusese furată.

    Semnul nonstop de pe uşă clipea şi emitea un bâzâit intermitent.

    Am rămas cu capul plecat, în timp ce am intrat, dar am văzut totul. În ciuda exteriorului jalnic, interiorul magazinului era fără cusur. Cinci rafturi cu snacksuri şi diverse erau ordonat aranjate în mijlocul unei mici insule, un bancomat argintiu cu sucuri era în colţul din stânga şi un frigider în dreapta. Dar eu nu venisem pentru mâncare.

    O femeie de vârstă mijlocie – DANA, numele ei era scris cu roşu – mi-a arătat un zâmbet cu pete de ruj, înainte să se întoarcă la o revistă de bârfe, în spatele tejghelei. Nu părea interesată în mod special de mine. 

    Din nefericire, tânărul de la pază, care îşi umplea cana cu cafea în spate, era. A zâmbit şi el şi m-a salutat fluturând din mână, dar singurul meu gând era dacă arma pe care o avea la talie era încărcată sau nu. Înainte să-mi dau seama, ochii mi s-au fixat pe armă.

    În capul meu răsuna un ţiuit. Apoi, imaginea s-a mărit în spatele pleoapelor mele şi s-a rotit cu trei sute şaizeci de grade. În timp ce arma se rotea, au apărut cuvintele roşii:

    Sig Sauer P229, nouă mm.

    M-am întors brusc dinspre paznic şi m-am prefăcut că mă uit la raionul cu bomboane, în timp ce mă ţineam de raft, să-mi revin.

    Privirea mea panicată a căzut pe un pachet de Starburst. Vederea pachetului lung şi subţire mi-a amintit de Jeepul lui Hunter, de felul în care el mă făcuse să mă simt atât de reală şi de vulnerabilă. Simpla amintire a mâinii lui întinse peste bomboanele împrăştiate, pentru a o prinde pe a mea, fusese suficient. Indiferent cât de prostesc suna, acele sentimente pe care le trăisem împreună cu Hunter mă făcuseră să simt că orice era posibil, că nu trebuia să mă transform într-o maşinărie.

    Mi-am înfrânt inerţia, am luat pachetul şi l-am dus la tejghea.

    Simţeam privirea paznicului, dar nu m-am întors. Încă nu era nevoie să-mi fac griji. Mai mult ca sigur, aveau o rată mare a infracţionalităţii în zonă, iar acela era doar un exerciţiu de prevenire a furturilor din magazine. Dar nu ştiam destule despre operaţiunea SMART şi nici despre cum acţionau ei, pentru a fi sută la sută liniştită. În plus, orice atenţie în clipa aceea nu era bine-venită.

    Auzeam şi cel mai mic sunet pe care îl scotea, chiar şi peste cântecul pop mult prea vesel. Scârţâitul slab care venea de la genunchiul lui, când îşi schimba greutatea de pe un picior pe altul. Un zgomot aspru, de parcă îşi scărpina bărbia ţepoasă. 

    Trebuia să ies de acolo. Imediat.

    - Îmi daţi şi un telefon cu o cartelă preîncărcată, vă rog? am zis cu voce joasă şi am arătat spre raftul din spatele casierei cu păr şaten des.

     Femeia a plescăit.

    - Oh, nu, scumpo, ţi-a murit smartphone-ul? Toată lumea zice că sunt grozave, dar preferă ceva simplu, pe care să te poţi baza.

    Mi-am lăsat părul pe faţă, să mă protejeze, şi i-am zâmbit fără să spun nimic. Cu cât era mai puţin memorabilă interacţiunea noastră, cu atât mai bine. S-a auzit casa de marcat. După ce am plătit, i-am mulţumit şi am luat punga din plastic, să plec. Gardianul se uita ţintă la mine, de la o distanţă de trei metri. Am ştiut că privirea lui mă urma, în timp ce mă îndreptam spre uşă. M-am întors în noaptea pustie, unde singurele zgomote care se auzeau erau cele ale maşinilor din depărtare şi zumzăitul inscripţiei cu neon. 

    Cuvintele CAMERE LIBERE, de peste drum, sclipeau ca un far, dar le-am ignorat şi m-am întors spre dreapta. Spre strada goală care se întindea în faţă. Dacă tipul acela voia să mă urmărească, nu aveam de gând să-l conduc la mama. Unu, doi, trei paşi pe trotuarul crăpat. Venea. Poate că doar ieşise la o ţigară. 

    Poate... M-am întors exact când mâna lui se întindea să mă bată pe umăr.

    - Oh! a zis şi s-a dat înapoi. Scuze, n-am vrut să vă sperii. Eu doar... doar mă întrebam...

    Instinctiv, mâna mea s-a încordat pe punga din plastic.

    - ... dacă sunteţi de pe aici, poate că vreţi să bem o cafea, într-o zi?

    Am clipit. O cafea? Tipul ăsta mă întreba dacă voiam să ies cu el?

    Degetele mele s-au relaxat, în acelaşi moment în care am simţit cum căldura îmi invada obrajii. Căldură falsă, care părea atât de reală.

    - Hmm, mulţumesc, dar nu cred că mama ar fi de acord.

    În atât de multe privinţe.

    Zâmbetul lui slab s-a evaporat.

    - Mama? Câţi ani aveţi?

    - Şaisprezece.

    De data asta, obrajii lui s-au înroşit de jenă. A făcut câţiva paşi grăbiţi în spate şi a întins mâinile în faţă, ca şi cum ar fi putut să-l protejeze de propriile gânduri dezastruoase.

    - Oh... ah... nu ştiam. M-am gândit că, dacă umblaţi singură noaptea...

    Se tot uita peste umăr, spre magazin, ca şi cum casiera ar fi putut ieşi să-l salveze.

    - Doar voiam ceva de ronţăit şi mă întorc la hotel, am zis scuturând punga şi zâmbind. Noapte bună.

    Odată ce s-a întors pleoştit în magazin, am traversat în fugă şi m-am îndreptat spre camera 33. M-am aşezat pe pat şi am scos telefonul, să îl activez. Am format repede numărul.

    Securitate: activată.

    Comanda vocii m-a făcut să tresar atât de puternic, că aproape am scăpat telefonul. Securitate, ce însemna asta? Aveam să îi urmăresc telefonul, cumva, sau chiar să-i înregistrez convorbirile? Am apăsat grăbită tasta de deconectare. Mă holbam la felul în care degetele mele se strângeau în jurul telefonului. 

    Tot ce îmi dorisem era să aud vocea lui Hunter pentru câteva minute, dar până şi posibilitatea aceea îmi fusese luată. Nu puteam să-i risc siguranţa şi nici ca mama să afle.

    Am închis telefonul, să ţin bateria încărcată, şi l-am băgat în geantă, în timp ce ostilitatea pătrundea în vidul tot mai mare din mine. Apoi, m-am lăsat pe spate pe pat şi m-am uitat la gâzele negre mici care se târau pe tavanul îngălbenit, fără nicio grijă aparentă, şi m-am întrebat dacă emoţiile nu erau un pic supraestimate.

    Patruzeci de minute mai târziu, stăteam într-un scaun de birou incomod, în faţa oglinzii şubrede de hotel. Cu o mână, mama îmi trecea cu îndemânare un pieptene prin păr, oprindu-se undeva pe la jumătatea lungimii.

    - Mai scurt, am zis.

    Ochii ei albaştri i-au întâlnit în oglindă pe cei verzi ai mei.

    - Eşti sigură?

    Nu.

    - Da. În plus, în poza de paşaport e mai scurt.

    O pauză.

    - Îţi dai seama că nu va creşte la loc.

    Am îngheţat, ţintuită de buclele până la bărbie, din oglindă. De fapt, nu realizasem asta, dar era logic. Desigur că părul meu nu putea să crească. De ce ar fi crescut? Creşterea părului implica foliculi de păr uman. Unii vii. Un lucru atât de stupid şi, totuşi, în timp ce privirea mea trecea peste şuviţele împrăştiate pe covorul maro, ochii mei ardeau.

    - Mai scurt, am repetat cu încăpăţânare. Oricum, de ce îţi pasă atât de mult de părul meu? Doar nu contează.

    De fapt, mama nu fusese încântată de idee. Imediat refuzase, când eu năvălisem din baie cu părul negru, ca şi cum n-ar fi suportat să se uite la mine, iar prima tăietură fusese şi cea mai grea pentru ea, după cum îi tremurau degetele pe foarfecă.

    A pus pieptenele pe păr din nou, chiar sub urechile mele, de data asta. A ridicat foarfeca.

    Harşt, harşt.

    Bucăţi de păr negru s-au risipit pe prosopul alb înfăşurat în jurul gâtului meu şi pe jos, ceea ce m-a făcut să-mi amintesc o altă oglindă, o altă tunsoare. Aceeaşi fetiţă pe care mi-o amintisem înainte, care stătea în faţa mamei, înfăşurată într-un prosop, cu mâna întinsă după o acadea, în timp ce mama o tundea. M-am încruntat. Amintirea era tot neclară, vagă.

    Îmi era imposibil să văd faţa fetiţei. M-am forţat să recuperez imaginea, să o fac mai clară, dar amintirea s-a risipit şi a lăsat în urmă un rest de nostalgie pe care nu o înţelegeam. Iar acea nostalgie s-a evaporat, în timp ce a apărut o altă amintire. Pereţi albi, lumini albe.

    Mirosul de dezinfectant. Un bărbat în halat alb, care pornea un sfredel...

    Am scuturat din cap şi, ignorând protestul mamei, am sărit de pe scaun. Nu. Nu voiam să îmi amintesc asta, nu din nou. Mi-am dus mâinile la obraji şi m-am uitat în oglindă. Am văzut o fată cu păr negru tăiat scurt, o fată care arăta periculos şi provocator. Mult mai potrivit decât imaginea de şcolăriţă inocentă pe care o alesese armata. Mult mai puţin asemănătoare cu versiunea mea din acea amintire îngrozitoare.

    - Te simţi bine?

    Am prins din nou privirea mamei în oglindă, am văzut felul în care mâna ei mi se plimba precaut pe braţ, de parcă voia să mă liniştească, dar realiza că atingerea ei nu era binevenită. M-am tras, în caz că i-ar fi dispărut reţinerile. Să o întreb despre acea amintire? Să cer o explicaţie? Sau era încă unul dintre acele lucruri pe care aş fi fost mai fericită să nu le ştiu? Am ales ultima variantă şi am pus o altă întrebare, care tocmai îmi trecuse prin cap.

    - Cine a ales cum să arăt? am întrebat-o întorcându-mă spre ea, la timp pentru a vedea cum scapă foarfeca, într-un gest neobişnuit de stângaci.

    S-a aplecat şi a rămas aşa câteva clipe, mai mult decât era necesar.

    M-am întrebat dacă ceva din ce spusesem o supărase, dar până să se ridice, faţa ei avea din nou o mască liniştită. Totuşi, o încordare i se vedea în colţul gurii.

    - Nu eu, a fost tot ce a spus înainte să se întoarcă şi să dispară în baie.

    Mai târziu, când a ieşit, părul ei cădea la fel, până peste umeri, dar familiarul blond nu mai era, fusese înlocuit de un roşcat-închis, care se potrivea cu poza din paşaportul ei. Aceea nu era mama mea din Clearwater, cea din amintirile mele programate şi, cât ai clipi, am simţit cum un alt lanţ de pe trecutul meu a căzut.

    Părul meu era în continuare împrăştiat pe covorul pătat, ca nişte seminţe de păpădie, cum îl văzusem pe un copil din Cleawater suflând unele, când se plimba cu mama lui. M-am aplecat şi am luat câteva bucle mătăsoase, doar ca să le las să-mi alunece printre degete şi să le văd cum cad la loc pe jos. Păr, ierburi, viaţă – toate trecătoare. 

    M-am scuturat de melancolie şi am început să adun părul.

    - Lasă-mă să te ajut.

    Mama s-a aplecat să adune şi ea.

    - Nu, mulţumesc, mă descurc.

    A rămas ghemuită, cu mâinile pe coapse.

    - Mila, ştiu că eşti furioasă, dar trebuie să lucrăm împreună.

    Culoarea mai închisă a părului îi dădea pielii o lucire de porţelan şi îi îmbogăţea fizionomia cu o urmă de fragilitate. Dar ştiam că era doar o iluzie, la fel cum era înfăţişarea mea. Nimeni care s-ar fi uitat la picioarele ei lungi, la frumuseţea suplă nu i-ar fi bănuit puterea mentală şi fizică. Aşa cum nimeni care s-ar fi uitat la mine nu ar fi intuit că aş fi altceva decât o adolescentă normală. M-a făcut să mă întreb câţi alţi oameni se ascundeau în spatele aparenţelor exterioare.

    - Bine. Dar numai dacă renunţi de tot la comportamentul de mamă şi mă tratezi ca pe un egal. S-a făcut?

   S-a uitat la mine pentru câteva clipe lungi, iar privirea ei a rătăcit asupra chipului meu de parcă ar fi memorat contururile, în timp ce mâna ei s-a încleştat pe piatra de la lănţişor. Pentru o clipă, m-am gândit că o să protesteze. Că o să mă implore să cred că, în ciuda a tot, ea se simţea ca o mamă adevărată, că nu falsificase partea aceea. 

    Şi, înainte să mă pot abţine, acea speranţă nebunească mi-a trecut prin corp. Dar a murit o clipă mai târziu, când a fost de acord, cu o voce oh-atât-de-calmă.

    - S-a făcut.

    Îndată, m-am întors la adunatul părului de pe jos, în tot acest timp încercând să mă conving că exact asta îmi dorisem să spună.

                                         CAPITOLUL 17

     Camera era întunecată şi tăcută, cu excepţia sunetului ritmic al respiraţiei mamei, când m-am trezit sărind în sus. Scârţâitul patului s-a auzit tare în liniştea încăperii. 

    M-am uitat la ceasul digital de lângă noptieră. Trei douăzeci şi cinci dimineaţa. Un zgomot ciudat mă trezise din somn sau din starea mea de veghe sau din ce naiba făceam eu când eram întinsă în pat. Nu era un subiect de analizat atunci, nu când am auzit zgomotul din nou, ceva ca un pantof care zgâria betonul.

    Era cineva afară.

    M-am lăsat în jos şi m-am aplecat peste mama, apoi am sărit înapoi, când ea a deschis ochii şi s-a ridicat brusc. N-ar fi trebuit să mă surprindă. Nimic din ce făcea mama n-ar mai fi trebuit să mă surprindă.

    - E cineva aici? a mimat ea.

    Am aprobat din cap şi m-am întors spre uşă.

    Mama s-a dat jos din pat, complet îmbrăcată, ca mine. Şi-a luat ochelarii de pe noptieră şi şi-a fixat privirea spre uşă.

    O altă bătaie.

    - Administratorul, a strigat o voce masculină răguşită.

    Am făcut un pas în faţă, dar braţul întins al mamei m-a tras înapoi.

    - Aşteaptă aici, mi-a şoptit.

    S-a furişat spre uşă şi s-a uitat pe gaura cheii.

    - Ce vrei?

    - Scuze pentru deranj, doamnă, dar au fost nişte plângeri cu privire la întreruperi de curent în unele camere. Din păcate, cutia cu siguranţe e aici înăuntru. Trebuie doar să intrăm să verificăm.

    Vorbea cât să fie auzit prin uşă. Cutia cu siguranţe? În camera noastră? Privirea mamei a căutat-o pe a mea, prin întuneric, şi am văzut că ne gândeam la acelaşi lucru.

    Puţin probabil.

    - O clipă, să mă îmbrac cu ceva.

    S-a grăbit înapoi şi şi-a lipit gura de urechea mea.

    - Fă o scanare. Află locul exact al oricăror circuite electrice.

    - Dar nu ştiu cum.

    Degetele ei mi-au intrat în umeri.

    - Ştii cum. Doar că nu eşti conştientă de asta – exact cum a fost cu GPS-ul. Concentrează-te şi fă un tur încet. Curentul e detectat printr-un senzor din spatele ochilor tăi.

    Mâinile mi-au zburat spre lateralele feţei mele. De parcă aş fi putut simţi cumva senzorul de acolo.

    - Grăbeşte-te, Mila, mi-a şoptit. Trebuie să ştim dacă e ceva în apropiere de camera asta.

    Acel „grăbeşte-te” m-a convins. Deşi stomacul meu s-a chircit, iar pumnii mi s-au strâns, am făcut ce mi-a spus şi am dat comanda mentală.

    Circuite.

    Ca prin minune, o hartă digitală verde s-a deschis în faţa mea. O clipă mai târziu, s-a micşorat la câteva puncte mici fixe.

    Scanare a circuitelor: blocată.

    O senzaţie de rece ca gheaţa mi-a trecut pe spate.

    - E blocată.

    Mama s-a albit.

    Dacă au ştiut să aducă un dispozitiv de interferenţă, trebuie să fie oamenii lui Holland. Ne-au găsit. Ne găsiseră şi eram captive.

    Mama a început să se agite. S-a dus în baie şi a aprins lumina. A urmat sunetul apei de la duş. A închis uşa, înainte să vină înapoi.

    - Avem o singură şansă. Trebuie să-i aducem înăuntru, să închidem uşa şi să-i terminăm, înainte ca cineva să observe. Eşti gata?

    Ceva metalic s-a auzit lovindu-se de zăvorul de la uşă şi am îngheţat.

    Mama trebuie să-mi fi simţit frica, pentru că m-a strâns de umeri şi mi-a şoptit:

    - O echipă, ţii minte? Nu pot să fac asta fără tine.

    Am simţit fiori pe spate, apoi în restul corpului. Voia să o ajut să  scape de tipii aceia, cum făcusem la fermă. Voia să fiu android, deşi, în clipa aceea, tot ce îmi doream era ca ea să mă apere, ca şi cum aş fi fost cu adevărat fiica ei, iar ea ar fi fost cu adevărat mama mea.

    Dar eu vrusesem aşa. Eu fusesem cea care spusese „echipă”. Nu puteam să dau înapoi. Am scanat camera, în căutarea unor posibile arme. Privirea mea s-a întors la dulap. Am ezitat asupra foarfecii, înainte să o bag în buzunar, cu bărbatul din Clearwater încă prea clar în minte mea. 

    Echipă sau nu, android sau om, nu aveam de gând să las pe nimeni să mă transforme într-un ucigaş. În schimb, am apucat uscătorul şi peria de păr grea.

    - Gata.

    Am sărit peste pat şi am căzut în patru labe în spatele scaunului de lângă fereastră, de unde vedeam direct spre uşă. De aproape, scaunul mirosea a lapte stricat, iar de pe el s-a ridicat praf, când l-am atins cu fruntea. Când mama a tras zăvorul, toată atenţia mea s-a îndreptat spre ea. Aveam o singură şansă. Dacă aveau să îndrepte o armă spre capul mamei înainte să ajung la ei, totul se termina. Nu puteam să risc să îi facă ceva. Mama a deschis uşa şi s-a prefăcut că îi venea să caşte.

    - Sunteţi sigur că nu puteţi aştepta până dimineaţă?

    Un bărbat robust, brunet, pe care nu l-am recunoscut, a intrat, urmat de un tip mai scund, cu o şapcă bleumarin. Şi ţinea capul în jos, dar tot i-am văzut nasul umflat şi ochiul vânăt. Era unul dintre bărbaţii de la fermă.

    Mama s-a dat în spate şi a continuat să se prefacă.

    - OK... dar dacă siguranţele sunt în baie, va trebui să aşteptaţi câteva minute. Fiica mea era la duş când aţi bătut.

    Privirile ambilor bărbaţi au scanat paturile goale, înainte să se concentreze pe uşa de la baie. Mâinile mele s-au încleştat pe uscătorul de păr şi pe perie. Aşteaptă. Aşteaptă. Dacă mă mişcam prea devreme, puteam atrage atenţia în mod nedorit. Dacă mă mişcăm prea târziu, putea fi mult, mult mai rău. Când uşa s-a închis, totul s-a întâmplat brusc. 

    Piciorul mamei a ţâşnit şi l-a izbit pe al doilea bărbat în spatele genunchilor. Bărbatul brunet a umblat la cutia cu scule şi a scos o armă. Iar eu am sărit din spatele scaunului, am ţintit şi am aruncat.

    Peria l-a lovit pe brunet în încheietură şi arma i-a căzut pe jos. Mama a lovit-o şi a zburat spre baie, înainte să se întoarcă spre tipul din Clearwater care căzuse în patru labe. Şapca îi alunecase de pe cap.

    Brunetul şi-a revenit mai repede decât anticipasem. S-a întins după armă. Avea s-o ajungă înaintea mea. Opreşte mâna armată.

    Comanda m-a făcut să acţionez. M-am lansat după el, în timp ce, chiar în faţa mea, braţul lui s-a transformat într-o diagramă 3D a anatomiei interne. Lumini verzi care clipeau accentuau punctele cele mai vulnerabile.

    Ţinte accesibile.

    În aer, am prins ştecherul de la uscător. El deja luase arma cu mâna dreaptă, se rostogolise pe o parte şi rotise arma într-un arc, să o îndrepte spre mama.

    Acum.

    Am aterizat lângă el, mai întâi cu şoldul, apoi am ţintit, în timp ce am alunecat pe covor. I-am băgat ştecherul în masa nervoasă de la subsuoară, în plexusul brahial.

    Ţinta: imobilizată.

    Am conştientizat irealitatea situaţiei, în timp ce dinţii metalici au intrat adânc în carnea lui, dar trebuia să rămân concentrată. Până când aveam să fiu sigură că îl doborâsem. Braţul lui s-a înmuiat cu totul, iar ţipătul a străpuns camera, înainte să îl înăbuş punându-i mâna pe gură.

    O lovitură rapidă în zona traheei l-ar fi redus la tăcere, dar nu voiam să-l mai lovesc, nu dacă nu era absolut necesar.

    Geamantanul. În dulap.

    Cu mâna stângă pe gura lui, mi-am folosit-o pe cea dreaptă să scotocesc prin geamantanul care nu avea fermoarul tras. Am luat prima grămadă de bumbac de care am dat. Câteva clipe mai târziu, bărbatul purta unul dintre topurile favorite ale mamei, într-un fel la care cel care îl fabricase nu se gândise vreodată. Mai trebuia doar ceva să-i leg mâinile. Apoi, m-am oprit. Tocmai înfipsesem ştecherul unui uscător de păr într-un bărbat complet necunoscut. Şi o făcusem bine.

    Ireal.

    - Eşti în regulă? am întrebat privind spre mama.

    Celălalt bărbat era cu faţa în jos şi nu se mişca, iar după cum îi atârna falca era inconştient. Totuşi, mama avea un genunchi înfipt în spatele lui, pentru orice eventualitate.

    - Ai ceva cu care să îl leg?

    Şi-a dus mâna liberă la buzunar – în buzunarul ei! – şi a scos un pumn de cureluşe colorate. Le-am prins pe cele două pe care mi le-a aruncat.

    - Foloseşte-le pe acestea.

    Vocea ei părea la fel de sigură şi de calmă ca de obicei, chiar şi cu un punct mare roşu pe obrazul stâng. Evident, prizonierul ei o pocnise înainte ca ea să îl doboare. Am vrut să-l întorc pe spate pe tipul meu, dar am ezitat, cu mâna pe umărul lui. Ochii îi luceau de durere, iar mâna sănătoasă îi era înfăşurată în jurul braţului rănit. Am simţit un junghi ascuţit. Ştiusem exact unde să lovesc şi făcusem asta fără să gândesc. Fără măcar să mă sinchisesc, să mă gândesc că aş putea să-i provoc vreo rană nevindecabilă.

    ...o maşinărie de luptă.

    - Mila, e în regulă, a zis mama, rezumând situaţia dintr-o singură privire. Ştiu cum te simţi, dar nu uita – el n-ar fi avut nicio reţinere să mă împuşte. Iar ce plănuia pentru tine... e mult mai rău decât ce i-ai făcut tu lui.

    Poate că da, dar nu voiam să fiu acea Mila, cea pe care ei o creaseră în laborator, care rănea şi mutila şi, într-o bună zi, poate chiar avea să ucidă pe cineva. Dar, în clipa aceea, trebuia să uit toate acelea şi să îl leg pe tip. M-am mişcat rapid. Când l-am întors pe burtă, a gemut, dar nu a protestat şi nici nu a deschis ochii. Abia dacă mai era conştient.

    Speram că asta însemna că suferea mai puţin. Totuşi, mâinile mele au fost blânde când i-am legat încheieturile cu acele cureluşe de la mama.

    Pe cea verde am folosit-o pentru a-i lega gleznele.

    Tipul mamei era legat la fel şi avea nişte şosete îndesate în gură.

    Mama s-a ridicat şi a făcut doi paşi spre pat, înainte să se lase să cadă pe marginea lui. Singurul semn al stării ei încordate era felul în care îşi tot aranja ochelarii.

    - Acum? am întrebat privind spre cei doi bărbaţi întinşi pe burtă şi simţind cum încordarea creştea în pieptul meu.

    Am încercat să o alung, amintindu-mi că nu era nimic real şi că, potrivit mamei, încordarea era doar o recreare a reacţiilor emoţionale ale altcuiva. Ca un reziduu emoţional. Mama s-a uitat spre cei doi.

    - Adu lucrurile noastre din baie şi şterge amprentele. Până să termini, ei ar trebui să poată să răspundă la câteva întrebări.

    Am luat de pe podea rucsacul şi l-am dus în baie. Am băgat în el tot ce era pe dulap, apoi am şters prin cameră. În coşul de gunoi am văzut cutiile goale de la vopseaua de păr, le-am scos şi le-am aruncat într-un loc mai sigur. Amprentele degetelor. Am luat un prosop, l-am umezit şi am şters tot ce putea să fi atins mama. Când am ieşit, cei doi încă zăceau pe jos, dar cel care era mai aproape de mama începuse să se zbată să se dezlege. Mama s-a uitat spre mine, cu buzele subţiate şi hotărâte.

    - Gata?

    Înainte să pot răspunde, s-a lăsat lângă el şi l-a rostogolit. Apoi i-a pus arma la tâmplă.

     - Ştim că lucrezi pentru generalul Holland. Spune-ne cât ştie.

    Bărbatul n-a încercat să scoată vreun sunet prin căluşul improvizat, dar mama a continuat să-i ţină arma la cap, în timp ce ochii lui lucioşi rămăseseră priponiţi asupra mea. I-am văzut mâna tremurând uşor, înainte să lase arma în jos şi să-l lovească în genunchi. Şosetele vârâte în gură i-au înăbuşit strigătul. M-am dat înapoi un pas.

    - Ai zis că o să-i interoghezi, nu că o să-i baţi, am rostit printre dinţi, cu o privire acuzatoare.

    Mama şi-a trecut peste obraz o mână obosită.

    - E singura modalitate de a-i face să vorbească. Poţi aştepta în baie, dacă vrei. Mă descurc.

    Aproape că am făcut ce mi-a spus – să fug în baie, să pornesc duşul şi să mă bag sub el, să nu mai aud nimic. Dar n-ar fi fost cinstit faţă de ea. Îmi plăcea sau nu, eram o echipă. Iar supravieţuirea noastră depindea de asta.

    - Acum, spune-mi ce ştii, i-a zis mama chelului şi i-a smuls şosetele din gură.

    S-a smucit, a întors capul şi a scuipat pe jos.

    - Holland? Nu lucrăm pentru Holland.

    Privirea lui s-a întors spre mine, iar gura lui s-a destins. Aproape că simţeam pe unde i se plimbau ochii, în timp ce îmi parcurgeau fiecare centimetru din corp. Degetele mamei s-au încordat pe armă.

    - Lasă minciunile. Şi uită-te la mine, nu la ea.

    La comanda ei, bărbatul şi-a mutat atenţia la mama, dar, câteva clipe mai târziu, ochii lui s-au întors la mine.

    - Arăt eu a soldat? Tot ce vrem e să aruncăm o privire, a zis arătând spre mine. Dă-ne-o pe ea şi te plătim suficient să poţi dispărea oriunde.

    M-a analizat din nou, din cap până-n picioare şi a şoptit încet.

    - La naiba, acum înţeleg de ce îşi doresc atât de mult să pună mâna pe tine. Dacă n-aş şti, aş zice că eşti reală şi nu doar cea mai nouă jucărie a armatei.

    Jucărie. Tocmai îmi spusese jucărie. Mi-am încleştat dinţii până la durere, la gândul trădător că spusele lui nu erau chiar departe de adevăr. Mama a şuierat printre dinţi, înainte să-l apuce de bărbie.

     - Nu mă mai face să-mi pierd vremea. Spune-mi, ai raportat celor de la operaţiunea SMART? Holland ştie că ne-ai găsit?

    Buza lui s-a curbat într-un rânjet.

    - Îţi spun adevărul. Nu e problema mea dacă eşti prea proastă să nu mă crezi.

    Mama i-a lipit arma de coapsă.

     - Poate că nu o să te împuşc în cap. Dar piciorul...

    Un clic a semnalizat faptul că mama trăsese piedica armei. Sunetul m-a făcut să simt greaţă în gât. Nu credeam că mama ar împuşca un om care nu se putea apăra, dar chiar şi numai posibilitatea aceea îmi făcea greaţă. Tot ce reuşeam să-mi imaginez era cealaltă fată, burghiul, arma de la capul ei...

    Cumva, trebuia să îl conving să vorbească fără ca mama să-l împuşte. Chiar dacă trebuia să blufez. M-am trântit pe jos, de cealaltă parte a lui, şi l-am apucat de păr.

    - Lasă arma, ştiu sute de feluri în care te pot tortura, să scot totul de la tine. Întreabă-l pe prietenul tău de colo. El o să fie bine, dar nu pot spune la fel despre braţul lui.

    Zâmbetul i s-a şters de pe faţă. Ochii lui negri au clipit spre companionul lui, care gemea, în timp ce sub degete îi simţeam pulsul accelerat. Am rezistat pornirii de a-i da drumul şi mi-am forţat cealaltă mână să-i cuprindă obrazul. Dacă ameninţările mele îl speriau şi-l făceau să vorbească, fără să fie nevoie de violenţă, atunci merita.

    - Aş putea începe cu ceva simplu, cum ar fi să-mi vâr degetul în urechea ta, suficient de adânc să-ţi fac timpanul să explodeze. Ar trebui doar să fiu atentă să nu ajung la creierul tău. Oh şi... o să ştiu dacă minţi.

    Sincer, habar n-aveam dacă mi-aş fi dat seama sau nu, dar suna bine. Ochii lui negri se holbau la ai mei, iar mărul lui Adam îi ieşea în evidenţă, în timp ce înghiţea. Foarte în evidenţă. Degetele mele s-au umezit de la transpiraţia care îi curgea pe scalp. Apoi, a început să vorbească.

    -  Deocamdată, ştim doar noi, grupul de la casa ta. Ceilalţi verifică toate drumurile care ies din Clearwater. Am pornit târziu, dar v-am ajuns după semnalul maşinii – v-am pus un dispozitiv.

    - Un dispozitiv? Înseamnă că mai vin şi alţii? a intervenit mama, cu o urmă de panică în voce, panică pe care se străduise să o reprime până atunci.

    - Nu, încă nu. Nu erau siguri că nu era o capcană, în cazul în care aţi fi găsit dispozitivul şi l-aţi fi montat altcuiva.

    - Nu aţi raportat încă?

    A ezitat, aşa că mi-am forţat mâna să-i zgârie urechea, în timp ce mama a sărit în picioare. Bărbatul a tresărit.

    - Nu, nu am raportat încă. Trebuia să o facem odată ce v-am fi verificat identitatea şi s-ar fi confirmat, într-un fel sau altul.

    Mama a început să patruleze prin cameră şi să şteargă orice urmă de amprente, apoi să îndese în rucsac orice obiect de-al nostru. După care s-a întors în baie şi a ieşit cu două mănuşi din cauciuc. O clipă mai târziu, amândoi bărbaţii aveau câte un căluş, iar topul ei şi şosetele recuperate, deşi, un pic mai umede decât ar fi vrut.

    - Când vor veni prietenii voştri, spune-le asta: următorul care vine după noi va simţi acele tehnici de tortură despre care vorbea Mila. Ai înţeles?

    Ochii lui s-au mărit şi a aprobat din cap convulsiv.

    - Bun.

    Mama s-a lăsat în genunchi, să scormonească prin buzunarele tipului cu arma, şi a scos un dispozitiv negru, care semăna cu un walkie-talkie. Am văzut-o cum se încruntă când am urmat-o. Niciun act de identitate, dar am găsit un inel de chei de la o firmă de închirieri auto.

    - Ce e? am întrebat-o în timp ce se ridica, iar adâncitura dintre sprâncene i se mărea.

    - Aşa ceva foloseau ca să blocheze recepţia, dar nu îl recunosc. Holland nu ne-a arătat niciodată ceva de genul ăsta.

    S-a uitat la dispozitiv de parcă era toxic, înainte să apese pe butoane. Lumina verde s-a stins. În cele din urmă, şi-a ridicat capul încet şi asta m-a făcut să mă gândesc la ce era mai rău.

    - Cred că spun adevărul... nu lucrează pentru armată.

    Ne-am grăbit spre uşă şi am pătruns în noaptea răcoroasă, cu acele vorbe răsunându-mi în urechi. De parcă situaţia nu ar fi fost suficient de grea, în clipa aceea, aveam două grupuri care ne vânau. Afară, totul era încremenit. Nu se auzea niciun zgomot, doar sunetul continuu al maşinilor de pe autostradă. 

    O rapidă trecere în revistă a parcării a scos la iveală faptul că, pe lângă cele trei maşini pe care le văzusem încă de când ajunsesem acolo, o a patra era parcată în partea de nord, un Ford Explorer negru, cu geamuri fumurii.

    Roşul a pâlpâit în spatele pleoapelor mele.

    - Nu, am şoptit şi mi-am încleştat maxilarul, dorindu-mi să iasă din capul meu.

    Fără scanări. Ne descurcaserăm fără ajutorul nedorit al vocii mele de robot.

    Scanare vizuală: activată.

    Detectare a unei ameninţări umane.

    Am încetat să mă împotrivesc şi am îngheţat.

    - E cineva aici.

    Mama s-a oprit.

    - Unde?

    - Acolo.

    Spre stânga noastră, pe trotuar, în faţa motelului, câmpul meu vizual scotea în evidenţă silueta, într-o lumină verde. M-am concentrat pe faţa ei şi am gemut. Prostul de gardian de la magazin. Se îndrepta spre noi.

     - Ce facem?

    - Poartă-te de parcă ai căuta ceva în spatele maşinii.

    Mama a apăsat pe telecomandă, să deschidă uşile, aşa că am băgat geamantanul în portbagaj, apoi m-am aplecat pe jumătate înăuntru şi m-am prefăcut că scotocesc prin buzunarul scaunului din faţă. Mama s-a dus repede spre locul de lângă şofer şi s-a apucat să scotocească pe jos. Între timp, eu îmi ţineam respiraţia şi ascultam fluieratul paznicului, care ne anunţa că se apropia. Se apropia şi mai mult. Şi mai mult. Nu îndrăzneam să îmi ridic privirea, dar îi auzeam bocancii scrâşnind pe pietriş, auzeam cum se îndreaptă direct spre mama.

    - Totul e în regulă? Proprietarul motelului e prieten cu mine şi m-a rugat să verific nişte zgomote.

    Zgomote... despre noi trebuie să fi fost vorba. Am apucat strâns buzunarul din piele, iar mama s-a îndreptat. Când a vorbit, părea iritată.

    - De ce crezi că plecăm în toiul nopţii? E imposibil să dormi, din cauza tâmpiţilor de la treizeci şi cinci, care fac tărăboi. În sfârşit, au tăcut acum vreo cincisprezece minute, dar, dacă tot ne-am trezit şi avem drum lung în faţă, am decis să plecăm devreme. Treizeci şi cinci. La două uşi de camera noastră.

    - Tărăboi? Ce fel de tărăboi? Vi s-a părut că ar fi fost rănit cineva?

    Prin fereastră, l-am văzut cum căuta din priviri camera respectivă.

    La naiba. Dacă se ducea să-i ia la întrebări, urma să avem probleme serioase. Mama trebuie să fi realizat şi ea, pentru că a dat-o pe glumă.

    - Oh, nu genul acela de tărăboi. Ştiţi, celălalt fel, a zis ea, cu o sprânceană ridicată şi cu un semn din cap în direcţia mea.

    Chiar dacă acel cuplu şi gălăgioasele lor activităţi nocturne erau închipuite, obrajii mei ardeau. Mai ales că paznicul se dăduse la mine cu puţin timp în urmă. Aşa mi-a venit ideea grozavă şi umilitoare în acelaşi timp prin care îl puteam pune pe fugă. M-am îndreptat, sperând că obrajii mei arzând nu se vedeau foarte bine în lumina slabă.

    - Bună! i-am făcut eu cu mâna peste maşină.

    I-a luat câteva secunde să facă legătura, dar când a reuşit a fost aproape amuzant. A tras aer în piept, apoi s-a dat înapoi de lângă Tahoe, de parcă l-ar fi putut lovi, împiedicându-se în propriile picioare.

    - Bună, a zis şi el cu voce răguşită, care părea evident falsă, iar mâna i-a zburat să-şi aranjeze gulerul.

    N-a reuşit să se întoarcă spre mama suficient de repede.

    - Mulţumesc pentru lămuriri. O să-i spun motelierului. Noapte bună.

    Apoi şi-a plecat capul şi s-a îndreptat spre recepţie, atent să-şi ţină privirea îndreptată fix înainte. Aş fi râs, dar mama mi-a tăiat-o.

    - Trebuie să le dezactivăm maşina, înainte ca el să se întoarcă, a zis privindu-l cum se îndepărta.

    - O să mă ocup eu de asta, în timp ce tu cauţi dispozitivul de urmărire.

    M-am îndreptat fără zgomot spre SUV. Nu era nimeni înăuntru. Bun.

     Mi-am băgat mâinile în buzunar şi am dat de foarfeca pe care o luasem în speranţa că nu voi răni accidental pe cineva în mod excesiv. După ce m-am uitat peste umăr, să mă asigur că paznicul era încă la recepţie, am început cu partea şoferului. Am ţintit cauciucul şi am folosit o lovitură rapidă şi puternică, să-l străpung. Foarfeca a pătruns prin stratul exterior mai uşor decât am crezut, iar mâna mea a ajuns la cauciuc. Acţiunea mi-a amintit de una similară, pe care o făcusem doar cu câteva minute în urmă, doar că atunci vârâsem ceva metalic în carne umană. M-am luptat să alung gândul şi am continuat cu următorul cauciuc. 

    În mai puţin de două minute, toate cele patru cauciucuri aveau găuri noi-nouţe făcute cu foarfeca. Chiar dacă urmăritorii noştri reuşeau cumva să se elibereze, nu aveau cum să ajungă prea departe.

    Am fugit spre locul unde era parcat SUV-ul nostru. Trebuia să plecăm, cu cât mai repede, cu atât mai bine. Totuşi, asta se dovedea mai greu de făcut decât anticipasem. Am găsit-o pe mama pe jumătate sub maşină. Doar picioarele i se vedeau.

    - Nu l-ai găsit încă?

    După colţ, am auzit scârţâitul uşii de la recepţie. Paznicul.

    - Grăbeşte-te!

    - O clipă.

    Lumina slabă care a urmat-o după ce a umblat la roata de sub locul şoferului mi-a spus că luase lanterna noastră pentru urgenţe. Paznicul era cu spatele la noi şi cu uşa parţial deschisă, dar în clipa în care s-a întors a văzut şi el lumina şi, probabil, s-a întrebat ce naiba făceam.

    Mama s-a strecurat afară, cu degete unsuroase, dar triumfătoare.

    - Uite-l, a zis ţinând în aer o bucată de metal care clipea roşu, închisă în ceea ce părea o substanţă transparentă, ca siliconul.

    În clipa în care mama s-a ridicat, uşa s-a închis. După o privire grăbită în direcţia noastră şi un salut cu mâna, paznicul a luat-o iute spre stradă. Am răsuflat uşurată, în timp ce mama a început să şoptească grăbită:

    - Ăsta nu e un dispozitiv de urmărire obişnuit folosit de armată. Tu eşti programată să simţi semnalele pe care le emit acelea. Dar chestia asta sintetică este încapsulată şi trebuie să-ţi fi blocat cumva abilitatea, deşi semnalele sunt în continuare emise. Foarte ingenios.

    A întors dispozitivul cu grijă, de parcă era ceva preţios. Omul de ştiinţă din ea, chiar şi atunci, în acele circumstanţe periculoase. Am deschis uşa pasagerului.

    - Super, mamă, dar poţi să te entuziasmezi în legătură cu acel dispozitiv, care aproape că ne-a omorât, după ce urcăm în maşină?

    Un zâmbet timid i-a apărut pe faţa ei cândva fascinantă.

    - Ai dreptate, scuze!

    Zâmbetul i s-a lărgit, aşezându-se pe locul şoferului şi pornind motorul.

    - De ce faci asta? am întrebat-o în timp ce ieşeam cu spatele din parcare.

    - Ce anume?

    - Zâmbeşti de fiecare dată când spun ceva neplăcut.

   Nu era prima dată când se întâmpla, dar, categoric, atunci era cel mai ciudat. A frânat puternic, în clipa în care semaforul s-a făcut galben.

    - Pentru că e dovada că eşti mai umană decât crezi, decât cred toţi.

    - Asta ar trebui să fie logic?

    A zâmbit spre mine şi a ridicat mâna, să-mi netezească părul.

    - Oh, e perfect logic. Gândeşte-te, Mila. Guvernul nu te-a programat să ai un simţ al umorului subversiv. Nici eu nu te-am programat aşa, nici măcar atunci când ţi-am implantat amintirile şi ţi-am încărcat programele cu limbajul adolescenţilor. E vorba despre tine. Înseamnă că evoluezi, creşti... aşa cum face un om.

    M-am gândit la vorbele ei şi, pe măsură ce mă gândeam, o senzaţie de căldură – speranţă – m-a invadat pe dinăuntru. Per ansamblu, era ceva minor. Nu schimba faptul că eram plină de părţi fabricate, care mimau un om, astfel încât să mă pot infiltra ca spion. Dar era ceva. O scânteie de promisiune a ceea ce ar putea fi, a ceea ce m-ar putea schimba.

    Privirea mea a găsit oglinda retrovizoare, iar în ea imaginea motelului care se îndepărta şi devenea tot mai mic. Felul în care m-aş schimba dacă am trăi suficient ca acea schimbare să se producă şi dacă, cumva, într-un fel, aş putea găsi drumul înapoi spre Hunter. 

    Apoi, am ajuns din nou pe autostradă, din nou la drum, spre o viaţă complet nouă.

                                         CAPITOLUL 18

             Drept în fața noastră era un pod, iar picioarele lui se arcuiau deasupra unor străzi cu trei benzi. Odată ce vom fi trecut de apă, vom fi afară din Statele Unite, mă gândeam. Probabil, pentru totdeauna. 

    Posibilitatea unei noi vieţi, acea posibilitate care mă ţinuse în priză în ultimele câteva ore, cam dispăruse şi mă lăsase goală, doar cu o melancolie tăcută.

    Hunter.

    Odată trecute pe teritoriu străin, va fi şi mai greu de ajuns la el. Mi-am muşcat buza şi m-am uitat pe geam. Semnele digitale ne îndrumau pe banda potrivită. Ne-am dus în spatele unui şir lung de maşini. Am înaintat câte puţin, odată cu celelalte.

     - Aproape am ajuns, a zis mama, când o altă maşină a înaintat un pic.

    Mâinile ei ţineau strâns volanul.

    - Să sperăm doar că nu ne aşteaptă.

    M-am uitat peste umăr, la maşinile care veneau din spate, apoi în faţă, la cei şase inşi înarmaţi, în uniforme, de la chioşcuri, şi la şirul de maşini oficiale din faţa unei clădiri mici din stânga. Mi-am plimbat degetele pe centură, să mă calmez. Dacă ne aşteptau, mă temeam că nu aveam nicio şansă.

    În cele din urmă, ne-am apropiat de zonele îngrădite, cu acoperişuri albastre, care adăposteau patrula de graniţă canadiană. Eram la două maşini distanţă, pe banda şapte, nu departe de semnul roşu pe care scria STOP. 

    Pe banda şase, am văzut cum funcţionarul în uniformă a scuturat din cap la ce spusese un şofer, prin fereastra deschisă – nici măcar eu nu reuşeam să aud ce spunea, peste zgomotul atâtor maşini – şi a arătat spre un bărbat înalt, coleg de-al lui, aflat ceva mai încolo.

    După ce i-a spus ceva şoferului, s-a deschis portbagajul, iar cel de-al doilea vameş a început să se uite prin el, în timp ce primul a deschis uşa din spate şi s-a uitat înăuntru. Când au terminat, cei doi vameşi au discutat ceva, dând din cap. Unul ţinea în mână un laptop şi arăta spre el. Apoi, l-au îndrumat pe şofer spre stânga, unde era un semn pe care scria VERIFICARE/VAMĂ.

    După felul în care mama strângea tot mai tare volanul, cu încheieturile degetelor albite, ca nişte mici pietre curbate, observase şi ea agitaţia. În faţa noastră era un Camry verde, cu numere de Canada, care a trecut mai departe. Urmam noi.

    - O să fim în regulă? am întrebat şi mi-am încrucişat strâns mâinile în poală.

    - Sper, a zis ea încet. Dar trebuie să facem tot posibilul să nu fim trase deoparte şi duse la verificare.

    Trase deoparte. M-am uitat la Oldsmobile-ul vechi parcat în faţa clădirii unde se făceau verificările şi am văzut cum şoferul era escortat înăuntru. Trase deoparte, ca tipul acela. După încruntătura vameşului nostru, puteam ghici că rata lui de maşini trase deoparte era mai mare decât media.

    - Nu uita, mă laşi pe mine să vorbesc.

    Mi-am deschis paşaportul şi m-am uitat la poză. Stephanie Prescott, născută pe 18 noiembrie, şaisprezece ani. Arăta bine, dar oare era suficient de bine să facă faţă inspecţiei, împreună cu falsa înregistrare a SUV-ului, pe numele fals al mamei? Era suficient de bine pentru a scăpa de ochiul militar? Dar misteriosul grup de la motel, cu toată tehnologia aceea – monitorizau şi ei cumva punctul de trecere?

    Prea mulţi necunoscuţi pentru a scăpa de senzaţia de benzi de oţel care îmi strângeau pieptul. Prea multe feluri în care puteam fi prinse.

    Şi, sub teamă, gândul trădător care ieşea în evidenţă. Gândul că, dacă eram respinse, ne-am întoarce pe pământ american. Ceea ce m-ar fi ţinut mai aproape de Hunter.

    Camry-ul a trecut mai departe, iar tipul în uniformă ne-a făcut semn să înaintăm. Am lăsat geamul jos, în timp ce mama conducea, sperând că aerul proaspăt va alunga panica ce se agăţa de mine cu gheare ascuţite. Degetele mi s-au curbat în pantofi. Mama şi-a întors capul, oferind patrulei un zâmbet încordat, eu m-am pregătit pentru cel mai rău scenariu. Tipul scund, cu obrajii lăsaţi n-a zâmbit deloc, când mama i-a întins paşapoartele şi actele de înregistrare ale maşinii. S-a uitat la paşapoarte şi s-a încruntat. O încruntare tipică sau una care însemna ceva?

    - Care e destinaţia voastră finală în Canada?

    - London, Ontario.

    - Motivul?

    - O înmormântare, din păcate, a zis mama şi a făcut ca vocea să îi tremure un pic, la ultima silabă.

    Tipul n-a mai zis nimic, doar s-a uitat la poza din paşaportul mamei, apoi la mama. S-a uitat din nou în jos, din nou la ea. Încruntătura lui s-a adâncit. Panica mea a crescut, mi-a urcat prin braţe, apoi în gât. Ştia ceva. Avea să ne tragă deoparte.

    - Ei bine... a început el, scrutând faţa mamei.

    Eu m-am prins de mijlocul bordului, să mă calmez. Gata. Acela era momentul când avea să ne trimită spre clădirea vamală. Acolo, vor vedea că paşapoartele noastre erau false, vor suna în SUA şi gata.

    - ... nu aveţi ochiul acela negru în poza de paşaport.

    Ce?

   Mi-am muşcat obrazul şi m-am uitat în jos, încercând să-mi reprim un chicotit nervos. Locul şoferului a scârţâit când mama s-a mişcat, iar mâna i-a zburat spre obraz.

    - Nu. Nu, nu îl aveam. Îl pun doar la ocazii speciale.

    A mai pus paie pe foc şi s-a aplecat mai aproape, să-l privească pe sub gene.

    - Dacă vrei să ştii, am pierdut o bătălie cu nasul câinelui nostru.

    I-a zâmbit larg, genul de zâmbet pe care nu-l mai văzusem şi îndată mi-am dorit să mă bag sub scaun. Mama chiar flirta cu tipul acela?

    Dacă da, funcţiona, pentru că expresia lui acră s-a transformat într-un zâmbet.

    - Un câine mare?

    Ea a aprobat din cap.

    - Rhodesian ridgeback, un pui de 45 de kilograme.

    Nici măcar nu ştiam cum arăta un rhodesian ridgeback, dar nu conta. Farmecul ei făcea minuni. Tipul i-a înmânat paşapoartele.

    - Ei bine, când vă întoarceţi, duceţi câinele la un curs de dresaj. Vă doresc o vizită plăcută.

    A spus cuvintele magice şi ne-a făcut semn să trecem, apoi, pur şi simplu, ne-am trezit în Canada. Faptul că ajunsesem pe pământ străin trebuie s-o fi calmat pe mama, pentru că a adormit la douăzeci de minute după ce am trecut de vamă şi am schimbat rolurile, iar sforăitul ei uşor se auzea peste zumzetul persistent al roţilor. Îşi sprijinea obrazul în mână. Somnul îi atenuase ridurile de îngrijorare din jurul ochilor şi al gurii, astfel că părea mai tânără, mai relaxată ca de obicei.

    Când fusesem la fermă, mereu pusesem starea ei tensionată şi protecţia exagerată pe seama pierderii tatălui meu. Privind în urmă, îmi dădeam seama că, probabil, fusese la capătul nervilor în tot acel timp. Anticipase ziua în care urma să fim nevoite să ne aruncăm lucrurile în maşină şi să facem exact ce făceam: să fugim.

    De ce, totuşi? De ce îşi asumase un asemenea risc, de ce să îşi pună viaţa într-un astfel de pericol? În ciuda întrebărilor pe care le ridicase tipul de la motel, trebuia să cred că ce îmi spusese mama era adevărat.

    Că ea realizase că ei creaseră ceva dincolo de aşteptările lor şi că eu meritam o şansă la viaţa reală. Oamenii nu se supun unor riscuri de genul acela doar dintr-o toană. Neliniştea îmi răsucea stomacul. Cel puţin speram că oamenii nu făceau aşa ceva.

    Am ajuns la aeroportul din Ontario fără alte probleme. Am urmat indicatoarele şi m-am îndreptat spre parcare, am luat un bilet şi am pus SUV-ul într-un loc liber, printre multe alte maşini. L-am ascuns la vedere, ca să zic aşa.

    - Eşti pregătită, Stephanie Prescott?

    Mama a umblat în buzunarul interior al poşetei, a scos paşapoartele, înainte să se întoarcă şi să-mi mai arunce o privire. Timpul trecea, iar privirea ei mă scruta, mă scruta, până când am simţit fiori.

    - Ce e?

    Fără avertizare, mâinile ei s-au întins să-mi cuprindă obrajii, iar neaşteptata intimitate a atingerii ei m-a uimit.

    - Max Landers. Caută-l în Germania, dacă se întâmplă ceva.

    Am aprobat din cap, dar, în ciuda căldurii pielii ei, răceala s-a răspândit, de parcă cineva îmi freca pielea cu gheaţă. Am închis ochii şi am alungat neliniştea.

    - OK.

    O strângere rapidă, înainte să se aplece peste spătar.

    - Mulţumesc, Mila.

    La mulţumirea ei sinceră, am simţit cum vina mă izbeşte în piept.

    Fusesem de acord doar să o liniştesc. A luat geamantanele, a încuiat maşina şi am urmat semnele spre scări, apoi am coborât, până am ajuns la stradă. Exteriorul aeroportului părea un imens carusel, cu acoperişul lui elegant, boltit şi cu benzile albe metalice care traversau şirul nesfârşit de geamuri. Un carusel sau o uriaşă şi elegantă închisoare.

    Alţi şase călători ne-au înconjurat, în timp ce traversam: părinţii de vârstă mijlocie şi cele două fete ale lor şi doi oameni de afaceri la costum şi cravată, care trăgeau după ei nişte genţi din piele. M-am uitat la trotuarul din faţa noastră şi am văzut alţi trei trecători singuri, o femeie mai în vârstă şi un tip, în hanorac, rezemat de perete, fumând, cu faţa spre noi. Văzându-l mi-aş fi dorit să iuţesc ritmul, dar mi-am forţat picioarele să menţină ritmul lent. Totuşi, în mintea mea, m-am întrebat dacă putea să aibă legătură cu oamenii de la motel sau cu armata. Dacă avea un Taser sau, mai rău, vreo armă. Am simţit agitaţie în creier. 

    Pumnii mei s-au strâns, când au apărut cuvintele clipind.

    Când vocea mea mecanică, monotonă a vorbit.

    Nicio armă detectată.

    În timp ce ne îndreptam spre uşile din sticlă, care se deschideau spre Terminalul 3, m-am trezit că privirea mea îi studia pe ceilalţi călători. Mă întrebam cum am putea prinde de veste la timp dacă cineva ne urmărea. Geamantanele noastre au săltat peste pragul uşilor care dădeau înăuntrul aeroportului. Interiorul mare ne-a învăluit, iar tavanul foarte înalt şi boltit m-a făcut să mă simt prea expusă. Răceala locului – podelele albe şi metalul lucios –, deşi plăcut vederii, mi-a amintit o dată în plus de fata din cameră. 

    Am alungat amintirea, realizând că niciodată nu o întrebasem pe mama despre asta. În clipa aceea, categoric, nu era momentul potrivit. În schimb, m-am concentrat asupra lui Hunter. Pe râsul lui răguşit, pe mirosul lui curat, de lemn de santal. Pe sprijinul lui necondiţionat, după ce fusesem aruncată din camioneta lui Kaylee. Pe fluturii pe care îi simţisem când pielea lui o atinsese pe a mea. Şi, din nou, când genele lui se lăsaseră, înainte de aproape-sărutul nostru.

    Odată ajunse în avion, Hunter avea să dispară pentru totdeauna. Am urmat-o pe mama la etajul doi, spre scările care marcau intrarea spre ghişeul de bilete Finnair. Doar trei pasageri stăteau la coadă în faţa noastră – două femei şi un băieţel –, aşa că am aşteptat în linişte. Ei s-au îndreptat în grup spre un agent de bilete liber, aşa că am rămas noi în faţă. Ne rugam ca paşapoartele noastre să mai treacă o dată.

    - Următorul, vă rog.

    O femeie ce părea iritată, de vârstă mijlocie, cu bucle şatene, ne-a salutat. Mama a întrebat-o de următorul zbor spre Germania – nu am fi putut face rezervări în avans, fără să riscăm să alertăm armata –, iar degetele femeii s-au mişcat pe tastatură.

    - Aveţi noroc. Avem locuri libere la următorul zbor, care pleacă peste trei ore. Dar, din moment ce le cumpăraţi în ultima clipă, costă 3.339 de dolari fiecare.

    - Le luăm.

    - Paşapoartele şi cardul de credit, vă rog.

    Mama a scotocit prin geantă şi a scos paşapoartele false şi cardul de credit, care era tot pe numele fals. I le-a întins cu o mână sigură, deşi ştiam că era la fel de încordată ca mine. Dacă erau respinse, puteam să ne luăm rămas-bun de la planul nostru de scăpare. Femeia abia dacă s-a uitat la poze, doar ne-a tastat numele. Mama s-a relaxat. Atât de aproape. Apoi, femeia a băgat cardul. S-a auzit un ţiuit, unul care mi-a răsunat direct în piept şi am îngheţat. Femeia s-a încruntat spre monitor. Când a ridicat privirea, trăsăturile ei erau o mască politicoasă.

    - Îmi pare rău, cardul dumneavoastră a fost refuzat. Aveţi o altă formă de plată?

    Degetele mamei s-au încordat instinctiv pe geantă. Puteam să-i simt panica. Sau poate că doar mi se părea, îmi proiectam propria frică.

    Râsul mamei a sunat ascuţit şi fals.

    - Trebuie să fie o greşeală. Puteţi să mai încercaţi o dată?

    Cu un oftat obosit şi iritat, femeia a reuşit să-şi menţină zâmbetul fals, în timp ce a introdus cardul din nou. Mi-am agăţat degetele de braţul rigid al mamei. Încercam să-i transmit o încredere pe care nu o aveam. Cardul trebuia să funcţioneze. Dacă ar fi existat un mod de a forţa maşinăria să funcţioneze...

    De data aceea, roşul a clipit în spatele pleoapelor mele şi nu m-am împotrivit.

    Localizare semnal...

    Femeia de la bilete a scuturat din cap.

    - Ştiţi, dacă nu funcţionează de prima dată, aproape niciodată nu...

    S-a oprit, cu o sprânceană pensată arcuită.

    - Nu contează. A mers.

    Ţinând-o de mână, am simţit tremurul inconfundabil al mamei.

    - Nu mai avem locuri la geam, dar avem un loc liber spre coada avionului şi unul alături, dacă doriţi.

    - Perfect, mulţumesc.

    Sub tejghea, mâna mamei, umedă de transpiraţie, a găsit-o pe a mea.

    Aproape că reuşisem. Ne-am verificat geamantanele, ne-am pus genţile pe umăr şi ne-am îndreptat spre holul care ne fusese indicat, spre verificarea de securitate.

    Mai aveam un singur hop.

                                           CAPITOLUL 19

               Nu am ajuns foarte departe, înainte ca mama să se oprească în faţa unui stand cu ziare şi cărţi.

    - Ne aşteaptă un zbor lung, o să iau câteva cărţi. Vrei ceva? m-a întrebat şi s-a aplecat să-şi lege şiretul albastru.

    M-am uitat înăuntru, în timp ce alţi pasageri ne ocoleau şi-şi continuau drumul pe hol. În ciuda faptului că era imens, fiecare loc disponibil era plin cu reviste şi cărţi. O tipă înaltă, de douăzeci şi ceva de ani, răsfoia InStyle, cu geamantanul alături. Iubitul ei îi înconjurase gâtul cu braţele şi privea peste umărul ei.

    Voiam ceva. Dar nu era de cumpărat din acel magazin.

    - Sigur, ia-mi ceva. Am o poftă inexplicabilă pentru o poveste de spionaj.

    Mama s-a încruntat, iar eu am ridicat mâinile.

    - OK, OK, glumeam. Îţi aminteşti, să glumeşti e bine?

    Asta i-a smuls un zâmbet slab.

    - O să iau orice. Oh, poate şi nişte reviste pentru adolescenţi, am zis, continuând să mă uit la tânăra care îi întindea casierei revista InStyle. Ştii tu, doar să fie.

    Mama a pufnit încet şi s-a întins să mă ciufulească.

    - Corect. Doar să fie.

    - Aştept aici.

    Îndată ce am văzut-o aplecată peste o carte pe care mi-o cumpărase – The Help –, m-am lăsat în jos şi am căutat în geantă telefonul pe care îl cumpărasem. Mama abandonase vechile noastre telefoane înainte să plecăm din Clearwater, de teamă ca cei de la Operaţiunea SMART sau bărbaţii de la motel să nu ne ia urma. Oricum, ştiam că n-ar fi fost de acord să sun pe nimeni şi, logic, m-am gândit că aşa era cel mai sigur.

    Dacă voiam să-i aud vocea lui Hunter încă o dată, acela era momentul.

    Înainte să ajungem la adevărata noastră destinaţie. Cu degete care ar fi trebuit să tremure, dar care erau surprinzător de sigure, i-am format numărul. A răspuns la al doilea apel.

    - Alo?

    Vocea lui a declanşat un râu de căldură. M-am întins, să mă sprijin de perete.

    - Mila sunt.

    - Mila?

    A făcut o pauză şocat.

    - Eşti OK? Am încercat să te sun! Şi chiar am trecut pe la tine azi-dimineaţă...

    - Sunt bine.

    L-am întrerupt, deşi aş fi putut să mă îmbăt cu îngrijorarea care se scurgea din telefon. Doar auzindu-i vocea şi m-am calmat, m-a făcut să mă simt mai puţin ireală.

    - Mă bucur. După ce seara trecută s-a încheiat cam ciudat, am fost îngrijorat. Am fost şi la Dairy Queen, să văd dacă eşti acolo.

    Senzaţia de plăcere pe care am simţit-o când am auzit că el chiar se străduise să mă găsească a scăzut la fel de repede cum crescuse. Dairy Queen. Să învăţ cu Kaylee şi să ronţăi Blizzards. Poate că ea nu se dovedise a fi cea mai bună prietenă, dar acele amintiri erau reale. În acele câteva săptămâni, totul fusese mai simplu.

    - Şi ce faci acum? am întrebat, hotărâtă să nu îmi plâng de milă.

    Hunter era unul dintre cei doi oameni de pe întreaga planetă care mă făceau să mă simt normală. Nu voiam să risipesc acele ultime clipe cu el plângându-mă.

    - Nu mare lucru. Când pot să te văd? Mi-ai lipsit azi.

    Mi-ai lipsit.

    Mi-am lăsat capul să cadă pe perete şi am privit fix la călătorii care se grăbeau în jurul meu. Atât de mulţi dintre ei erau în drum spre familiile lor sau spre iubiţi... sau se întorceau acasă. Golul din mine s-a deschis larg, ameninţând să mă înghită cu totul. Exact în clipa aceea, am urât oamenii de ştiinţă – chiar şi pe mama –, pentru că mă supuneau la aşa ceva. Pentru că mă făceau să simt. N-ar fi trebuit să îl sun. Nu făceam decât să înrăutăţesc lucrurile.

    - Ascultă, am sunat doar să-ţi spun... la revedere. Eu şi mama trebuie să plecăm.

    - Stai, pleci din Clearwater? Adică, te muţi?

    - Da.

     - Uau, i-a scăpat, probabil, încercând să găsească o logică în ceea ce suna a nebunie. Undeva aproape?

    - Nu, nu aproape. Plecăm din ţară.

    Tăcerea grea s-a auzit timp de câteva secunde.

    - E... brusc. E totul în regulă?

    Aproape că am râs. Nu, nu era totul în regulă, nici pe departe.

    Desigur, orice discuţie despre situaţia noastră ar fi însemnat să îi mărturisesc lui Hunter despre adevărata mea provenienţă.

    Oh, apropo, eu nu sunt chiar om. Mai ştii noaptea aia când m-ai dus în oraş? Aproape că ai sărutat un android.

    - Mila?

    M-am ridicat, să văd ce făcea mama. Era la rând, să plătească, şi mai avea în faţă o singură persoană. Ţinea în mână două cărţi. Nu mai aveam mult timp.

    - Chiar o să-mi fie dor de tine.

    Mi-am înfipt degetele în telefon, când am realizat cât de nepotrivit suna. Era mai mult de atât, mult mai mult... dar cum să-i spui cuiva că doar el, el singur te făcuse să te simţi umană? Am încercat din nou, înainte să mă poată întrerupe.

    - Îţi mulţumesc... pentru tot, am zis cu voce şovăielnică. Nici nu ştii cât de mult îţi datorez.

    Mi-am apăsat palmele pe ochi. Doar pentru a calma tensiunea, pentru o clipă. Clientul din faţa mamei a plecat, iar ea i-a înmânat casierei cărţile.

    - Trebuie să plec.

    - Stai! Cel puţin... promite-mi că o să mă suni când o să ajungi unde mergi.

    Casiera i-a dat mamei restul. Nu mai aveam timp. Ce rău puteam face dacă minţeam şi eram de acord?

    - S-a făcut. Pa.

    Am închis şi am băgat telefonul, exact când mama s-a întors, cu o pungă din plastic în mână.

    - Gata?

    M-am prefăcut că umblu în geantă, să nu-mi vadă faţa.

    - Gata, am mormăit, dorindu-mi să nu plâng.

    Încă o persoană dispărută din viaţa mea. Îmi mai rămânea doar una.

    - Ţi-am luat InStyle, Seventeen şi People. Oh şi m-am uitat la nişte cărţi, dar mi-a fost greu să aleg. Nu ştiam care ar fi mai bună... unul dintre romanele alea fantasy despre care vorbeşte toată lumea sau ceva mai cu picioarele pe pământ. Aşa că am luat câteva.

    Printre pălăvrăgeli, atenţia mamei rămânea concentrată pe funcţionarul de la securitate, care era în faţă şi aşteptam să ne facă semn spre zona mai spaţioasă unde erau scanerele. Un şiretlic, mi-am zis. Pălăvrăgeala era un şiretlic, pentru a ne face să părem un duet mamă-fiică oarecare, deşi nimic nu putea fi mai departe de adevăr.

    - OK, mulţumesc.
    - Să sperăm că vremea va fi frumoasă în Germania. Temperaturile obişnuite în perioada asta a anului sunt mai scăzute decât la noi, dar am auzit că zilele astea e mai cald ca de obicei la ei.
    - Super. Pot să-mi port noile rochii scurte. Aceea care abia îmi acoperă fundul.
    Şi-a îndreptat privirea brusc spre mine, iar eu am ridicat din umeri.
    Era clar: putea să-i studieze pe cei de la securitate şi să mă asculte, în acelaşi timp. M-am uitat în jur şi am ştiut, cumva, am ştiut, pur şi simplu, că trăsăturile mele de android au ales acel moment special să se manifeste.
    Scanarea mediului înconjurător: 22 potenţiale ameninţări umane pe o rază de mai puţin de 20 de picioare.
    Arme detectate: 9 pe o rază de mai puţin de 20 de picioare.
    Logic.
    Un agent de securitate verifica toate actele de identitate, înainte ca şirul de oameni să se despartă în trei, lângă banda transportoare care ducea la aparatele de scanat. Trei agenţi lucrau la şirul din stânga – două femei, un bărbat –, doi la cel din mijloc, amândoi bărbaţi, iar alţi trei la şirul din dreapta. Şi erau şi mai mulţi agenţi dincolo de ei, pe lângă scanere. Dacă ceva nu mergea bine, mă rog, speram ca asta să nu se întâmple.
    Coada înainta câte puţin sub luminile strălucitoare. Mama mă asigurase că odată trecute de cel care verifica actele, totul avea să fie bine. Aparent, orice metal din interiorul meu nu era detectabil cu acele scanere, armata se asigurase de asta. De câte ori treceam printr-un scaner obişnuit, computerul din creierul meu falsifica informaţia şi rezulta un corp normal, fără metal în el, care era afişat pe ecran.
    Uitându-mă la mama cum privea în jur calmă, am realizat că nu era ceva nou pentru ea, cum era pentru mine. Ea fusese în gardă mult timp, ştia că doar ea putea să ne asigure protecţie. Genul acela de presiune ar fi doborât o femeie mai slabă, dar nu şi pe ea.
    Puteam doar să-mi închipui cât de singură se simţise în acea ultimă lună, ce chin mental şi emoţional trebuie să fi fost pentru ea. Deşi nu mă bucura faptul că fusesem minţită, furia mea din ultimele două zile se estompase şi lăsase în urmă doar o hotărâre puternică de a trece cu bine prin situaţia aceea, împreună. M-am uitat la părul ei şi la cunoscutele linii graţioase ale profilului ei şi atunci m-a izbit. Nu-mi venea în minte nimeni altcineva pe care mi l-aş fi dorit lângă mine.
    Ar fi trebuit să îi spun.
    - Mamă, am început, dar apoi am înaintat.
    Mai erau doar două familii între noi şi cei de la verificări.
    Apoi una. Înainte să-mi dau seama ce făceam, mâna mea era pe braţul ei şi îl strângea. După care ne-a venit rândul. Ne-am pus bagajele pe podium. Agentul plictisit şi-a aplecat capul, să se uite la acte.
    Privirea lui s-a întors spre feţele noastre. M-am încordat. M-am forţat să zâmbesc, în timp ce m-am întins spre mâna mamei, pregătită să fug.
    După care, el a ridicat din umeri şi ne-a făcut semn să trecem. Mama s-a dus spre şirul din mijloc – un agent mai puţin însemna mai puţină atenţie –, ne-am descălţat şi ne-am pus pantofii într-unul dintre sertarele din plastic. Genţile noastre s-au dus spre scanerul de alături.
    - Asiguraţi-vă că vă goliţi buzunarele, vă rog... fără mărunţiş, chei, nici măcar hârtie. Noile scanere vor găsi orice, a strigat tipul de la securitate, de la celălalt şir.
    M-am scotocit prin buzunare – goale –, în timp ce mă uitam la scaner. Cu tehnologia care se schimba mereu, cum putea mama să fie sigură că o să-i păcălim? Pe măsură ce înaintam, aşteptând ca tipul bine făcut din faţa noastră să îşi golească buzunarele de fise, scanerul acela îmi capta toată atenţia. Toată zona era îmbâcsită de un miros de antiseptic şi transpiraţie umană. Tocmai când bărbatul a înaintat, s-a auzit alarma. Am îngheţat.
    - Domnule, treceţi înapoi şi asiguraţi-vă că aveţi buzunarele goale.
    Bărbatul s-a dat înapoi, roşu la faţă. Ne-a blocat calea, în timp ce umbla prin buzunare, după care a scos o hârtie de gumă mototolită.
    - Ooops, de asta nu ştiam că e acolo.
    Când a trecut din nou, i-am văzut încordarea, în felul în care mergea, foarte rigid, de parcă era convins că va declanşa alarma din nou. Dar nu s-a mai întâmplat.
    Apoi, a fost rândul nostru. Am păşit în faţa mamei. În felul acela, dacă mi se întâmpla ceva, ea ar mai fi avut şansa să se întoarcă şi să fugă. În timp ce mă îndreptam spre dreptunghiul care semăna cu o ramă goală de uşă, m-am forţat să zâmbesc şi să-l privesc în ochi pe agentul de securitate tânăr, cu piept larg, care aştepta pe partea cealaltă.
    Asta era – un test, să vedem dacă armata chiar reuşise. Am tras adânc aer în piept, deşi nu era nevoie, şi m-am îndreptat spre scaner, încercând să nu anticipez sunetul alarmei şi un eşec lamentabil. Am trecut repede pe partea cealaltă şi... nimic. Doar o tăcere uimitoare, binecuvântată.
    Am închis ochii şi i-am strâns pentru o clipă. Eu şi mama aveam să reuşim. Am traversat spre banda transportoare, pentru a-mi lua rucsacul verde şi pantofii. Zâmbetul pe care i l-am aruncat mamei peste umăr a fost unul larg, în timp ce ea trecea prin scanerul din spatele meu. Liber.
    Am fost nevoită să mă răsucesc repede, când am auzit o neaşteptată explozie de zgomote frenetice. Nu era alarma. Lătrături. Un ciobănesc german sărea la capătul unei lese şi trăgea după el un gardian care nu părea să suspecteze ceva, în timp ce o femeie în uniformă înainta.
    Gura câinelui s-a deschis, iar caninii i-au sclipit, când a mârâit şi s-a dat la piciorul meu. Doar reflexele mele rapide m-au salvat. Am sărit înapoi tocmai când fălcile puternice ale câinelui au muşcat exact unde cu o clipă înainte fusese coapsa mea. Mă holbam îngrozită la animalul nebun. De ce, de ce lătra la mine? Simţea ceva ce nu descoperise scanerul? Dar dacă nu miroseam cum trebuia? Dacă era aşa, gărzile nu aveau de unde să ştie. Ei se gândeau că trebuia să existe o explicaţie logică.
    - Vă rog, luaţi-l de lângă mine, am zis tremurând. Nu vreau să fiu muşcată din nou.
    Tânărul gardian care ţinea lesa l-a smucit înapoi şi a rostit o comandă. Câinele l-a ignorat. Ochii aceia maronii lucioşi refuzau să se desprindă de mine, iar în clipa în care tipul l-a slăbit a sărit din nou, atacându-mă cu lătrături şi cu o doză de respiraţie mirosind a câine. De pe buzele negre îi curgea saliva, iar dinţii i-au clănţănit, când a sărit a doua oară. Tot ce îmi trecea prin cap era că ştie; cumva, câinele ăsta ştie că nu sunt reală.
    M-am dat şi mai mult înapoi, în timp ce ghearele lui zgâriau podeaua alunecoasă, în încercarea frenetică de a ajunge la mine.
    Lătrăturile puternice se auzeau cu ecou prin clădire. Şi am văzut când totul a început să se schimbe. Încordarea femeii în uniformă, în clipa în care privirea i s-a îngustat. Fâlfâirea degetelor ei spre walkie-talkie-ul de la şold. Şuierul respiraţiei mamei. Nouă gărzi pe o rază de 7 metri, două dintre ele şi un câine chiar în faţa mea. Frica îmi bubuia în piept.
    Poate că aş fi reuşit să fug spre ieşirea din faţă, având în vedere că era aglomeraţie. Şi, oricum, mă îndoiam că armele lor m-ar fi putut opri.
    Poate că eu aş fi reuşit, dar mama nu. Cuvintele ei mi se învârteau prin minte. Promite-mi, Mila. Promisesem. Dar era o promisiune pe care niciodată nu intenţionasem să o ţin.
    - Va trebui să veniţi cu mine amândouă. Lăsaţi genţile, dar păstraţi actele de identitate şi biletele.
    - Nu se poate să o scanaţi aici? O să pierdem avionul.
    Mama şi-a pus mâinile în şold şi a rostit totul pe un ton plângăreţ.
    Juca teatru, pentru că ea nu se plângea niciodată.
   - Câinii nu au plăcut-o niciodată... îi simt frica.
    Gardianul a tras câinele înapoi, în timp ce femeia scutura din cap.
    - Doamnă, acest câine este foarte bine dresat şi avem reguli de urmat. Să mergem.

....................................................................