Mila 2.0, Debra Driza

....................................................................

                                    1-8

                           PRIMA PARTE 

                           CAPITOLUL 1

            Dincolo de hotarul de răsărit al Greenwood Ranch, o lumină portocalie străbătea cerul şi făcea ca norii să pară mărginiţi de flăcări.

    Flăcări.

    Am prins în pumni coama deasă a lui Bliss şi am închis ochii strâns, căutând în spatele pleoapelor negura de fum, mirosul de lemn şi de plastic ars, de la bluzele şi de la pozele cu echipa de baseball, care ardeau mocnit, sirenele şi ţipetele. Orice mi-ar fi amintit de incendiu.

    Şi de tata.

    Sub mine, calul a fornăit. Am oftat, am slăbit strânsoarea şi i-am netezit coama. Nimic. Şi atunci, tot ce am reuşit să-mi amintesc a fost un mare nimic. Trecuseră mai bine de patru săptămâni de la accidentul care a adus sfârşitul tatălui meu, iar amintirile mele se opuneau oricărei încercări de a le descătuşa.

    Am deschis ochii, în clipa în care ceva a licărit în spatele pleoapelor.

    Pereţi albi, lumini albe. Un halat alb de laborator. Miros înţepător de dezinfectant.

    Am simţit furnicături pe sub piele. Imagini din spitalul unde fusesem dusă, poate? După incendiu? Era amintirea cea mai apropiată de acel moment.

    M-am agăţat de imaginile acelea, am încercat să le fac mai clare, dar au dispărut la fel de repede cum au apărut.

    Acum, că aveam ochii deschişi, ceea ce nu voia să dispară era gardul care ne bloca drumul, cu stâlpii lui albi, care se înălţau şi secţionau o nesfârşită întindere verde, verde, verde.

    Şi încă ceva ce nu voia să dispară, indiferent cât mi-aş fi dorit asta: atrăgătorul şi vechiul Clearwater, Minnesota - noua mea casă, de vreo lună. Un ţinut cu iarbă, copaci, sol afânat, case în vechiul stil ranch, risipite printre pământurile fermelor. Leagănul camionetelor şi al îngrăşământului puturos. Un oraş atât de micuţ, că nici măcar nu avea cinematograf. Sau McDonald’s. Un loc unde, potrivit lui Kaylee, singura chestie care apărea la secţiunea Arte şi Divertisment, din Yelp, era Mount’em Taxidermy.

    Nimic nu sună mai bine ca un mamifer împăiat.

    Bliss a fornăit din nou şi şi-a smuls capul într-o parte, spre grajduri.

    Nu puteam s-o învinovăţesc. Câmpurile şi lacurile şi liniştea pe care mama le acceptase atât de uşor nu însemnau nimic nici pentru mine. Nu aveau cum. Nu când toate amintirile bune rămăseseră în Philly.

    Măcar pe unele mi le aminteam.

    Mi-am frecat obrazul de flanela verde-kaki - gulerul cămăşii tatălui meu -, încercând să-mi găsesc liniştea în ţesătura moale. Tata purtase cămaşa aceea când mă condusese prin mulţimea de fani din Citizens Park, ţinându-mă blând de cot, în timp ce ne înconjurau mirosurile de popcorn, de hot-dog şi de trupuri încinse. 

    Golul din piept mi s-a făcut şi mai mare. Cum de unele amintiri se derulau atât de vii în spatele ochilor, ca un DVD, cu tot cu sunet şi mirosuri, iar altele deloc?

    Mama spunea că anxietatea care urmează unei traume e perfect normală, că are efecte ciudate asupra creierului. Un mod binevoitor de a spune că nu eram nebună, doar pentru că eram în stare să-mi amintesc exact planul vechii noastre case şi felul în care tata ridica un pumn în aer atunci când îşi încuraja echipa favorită, dar nu reuşeam să-mi amintesc ceva simplu, cum ar fi marca mea preferată de blugi.

    Sau dacă îmi plăcea să merg cu bicicleta. Sau dacă fusesem vreodată îndrăgostită.

    Mama m-a asigurat că o să-mi revină toate amintirile. La un moment dat.

    Dar tata nu va reveni. Niciodată.

    Mi-am înfipt unghiile în frâul din piele şi am tras aer în piept. Totul se transformase în scrum odată cu vechea noastră casă.

    Totul, cu excepţia unei cămăşi amărâte.

    Bliss a lovit cu copitele pământul, scoţând o bucată de iarbă. Era nerăbdătoare să evadeze. Ştiam exact cum se simţea.

    Am împins-o de lângă gard şi am înghiontit-o să meargă la trap. Corpul ei se mişca ritmic sub mine. O adiere răcoroasă mi-a mângâiat faţa. Mi-am lăsat capul pe spate, iar vântul dulce-ierbos mi-a fluturat părul, cămaşa, durerea care se cuibărise acolo unde trebuia să-mi fie inima. Dacă briza ar fi putut să mă ia şi să mă ducă înapoi în timp!

    Durerea din spatele plămânilor mei s-a făcut mai mare, de parcă ar fi încercat să se răspândească prin restul corpului.

    - Să mergem!

    Mi-am înfipt călcâiele în coastele lui Bliss.

    N-a trebuit să-i spun de două ori. Cele o mie cinci sute de livre de cal au luat-o la goană. Toată forţa aceea a urcat din picioarele ei şi a pătruns în mine, m-am aplecat mai mult, mi-am apăsat trupul cât mai aproape de al ei şi m-am desfătat simţindu-i coama pe faţă.

    Cu cât mergeam mai repede, cu atât durerea din pieptul meu părea să scadă, de parcă bătăile inimii mele şi fiecare copită a lui Bliss loveau durerea şi o transformau într-o minge din ce în ce mai mică.

    Am îndemnat-o să alerge şi mai repede.

    Gonind spre grajduri, în faţa noastră, au apărut nişte bolovani care făceau parte din zidul decorativ ce înconjura o mică porţiune din proprietatea de douăzeci şi cinci de acri. Deja o sfidam pe mama, aventurându-mă să gonesc cu o viteză mult peste cea plictisitoare pe care ea mi-o permitea. Să sar peste pietroaie nici nu se punea problema. Mai ales că nu o mai făcusem niciodată.

    Sau o făcusem?

    Bolovanii se apropiau tot mai mult. Fie viram brusc, fie săream într-o clipită, într-o încercare stupidă de a-mi recupera memoria.

    Am lăsat frâiele să-mi alunece printre degete. O prostie.

    Muşchii puternici ai iepei s-au adunat sub picioarele mele, iar saltul nostru prin aer a fost uimitor, de parcă aş fi fost una cu Bliss şi amândouă zburam.

    Până când scara mi-a fugit de sub piciorul drept. Până când şaua a alunecat.

    Mi-am pierdut echilibrul, am alunecat într-o parte, cu şaua desfăcută, şi am văzut cum pietroaiele se apropie de mine. Mi-am imaginat cum capul mi se împrăştie ca un ou spart, în timp ce în urechi îmi auzeam pulsul asurzitor.

    Eşti moartă, mi-a trecut prin minte.

    Apoi, mâinile mele s-au ridicat mai repede decât aș fi crezut că pot. M-am apucat strâns de coama lui Bliss, m-am tras în sus incredibil de ușor - exact când copitele ei din față au atins pământul.

    - Da!

    Am izbucnit într-un râs revigorant. Aşadar, nu reuşisem să-mi reamintesc trecutul, dar mă simţeam mai vie ca oricând în ultimele câteva săptămâni. Parcă întreaga lume îmi apărea, deodată, mai clară. În plus, aveam reflexe bune. Poate că într-o zi mama avea să-mi spună dacă sportul ocupase un loc important în acele bucăţi care lipseau din viaţa mea.

    - Mila!

    Apropo de mama...

    Prinsă.

    Am luat-o pe Bliss la trap. Stomacul mi s-a strâns, în timp ce m-am apropiat de silueta zveltă care stătea lângă aleea cu pietriş.

    Desigur, expresia de pe faţa în formă de inimă a mamei era la fel de calmă ca întotdeauna; nici măcar un fir din părul ei blond nu ieşea din obişnuita coadă de cal. Braţele slabe încrucişate pe piept erau semn că se enervase, dar asta a fost singura reacţie pe care am obţinut-o de la ea. Dezamăgitor, dar deloc surprinzător.

    Nimic nu o clintea pe Nicole Daily, nici măcar unul dintre caii serios răniţi pe care îi îngrijea, sau o mutare neaşteptată într-un alt stat, nici, cu siguranţă, o fiică uşor rebelă, cu inima frântă.

    Când am oprit calul, ochii albastru-închis ai mamei au rămas indiferenţi în spatele ochelarilor pătraţi.

    - Sunt sigură că ţi-am spus să nu călăreşti decât la pas. A avut vreun rost?

    Am descălecat şi l-am bătut pe gât pe frumosul cal. Mi-am tras umerii în spate.

    - Niciunul.

    Sprâncenele ei s-au arcuit deasupra lentilelor, accentuând surprinderea. Apoi, buzele nedate cu balsam au devenit o linie subţire.

    Senzaţia de satisfacţie pe care am simţit-o n-a fost o mândrie.

    - Înţeleg.

    A scuturat brusc din cap, apoi degetele ei subţiri au frecat punctul dintre sprâncene. Cu o tresărire, am observat că mâna îi tremura, când a întins-o spre mine, cu palma în sus. Un gest de implorare care nu o caracteriza.

    - Nu, nu înţelegi. Mila, te rog, nu poţi face aşa ceva! Dacă ai fi avut un accident şi...

    S-a oprit, dar nu conta. Cămaşa din flanelă pe care o purtam a devenit mai grea, încărcată de greutatea cuvintelor nespuse....şi poate că te-aş fi pierdut şi pe tine.

    Pentru prima dată de când ne mutasem, mi-am aruncat braţele în jurul mamei şi mi-am îngropat faţa în gâtul ei.

    - Îmi pare rău, am zis, iar cuvintele mi s-au auzit înăbuşit în pielea ei, care mirosea a rozmarin şi a unguent pentru cai.

   - De acum o să merg încet. Promit.

    Când mama s-a crispat, am strâns-o şi mai tare. Nu aveam de gând s-o las să se tragă. Nu de data asta. Şi-a pus mâna pe umărul meu stâng, atât de moale, atât de ezitant, încât am crezut că mi s-a părut. De parcă în ultima lună uitase cum să o facă. Şi poate că doar mi-am închipuit, pentru că s-a desprins din îmbrăţişarea mea, o clipă mai târziu, şi s-a dat înapoi. Am încercat să nu las durerea să mi se vadă pe chip, în timp ce ea îşi aranja ochelarii, care nu făceau decât să-i intensifice privirea inteligentă. 

    Oamenii spuneau că mama nu arăta ca un veterinar tipic, chiar deloc, nu cu claia aceea blondă, cu silueta zveltă şi cu trăsăturile acelea delicate. Considera machiajul o pierdere de vreme, iar faţa nemachiată nu făcea decât să-i accentueze frumuseţea naturală.

    Noi două arătam complet diferit. Eu eram mai scundă, mai robustă, la fel ca tata, de la care moştenisem şi părul şaten, şi ochii căprui. Dar îmi plăcea să-mi spun că aveam faţa ei în formă de inimă. Şi încăpăţânarea ei.

    - Trebuie să respecţi regulile, Mila. Să ai grijă de tine.

    A ezitat, înainte să-mi aranjeze după urechi părul ciufulit. Când degetele ei mi-au atins tâmplele, a închis ochii. Un oftat scurt i-a scăpat printre buze.

    Am rămas pe loc, surprinsă de blândeţea neaşteptată a gestului, de teama că orice mişcare bruscă ar fi putut s-o readucă în prezent. Îmi doream atât de mult ca acea versiune a mamei să se întoarcă, cea care împărţea îmbrăţişări şi săruturi. Până în clipa aceea, fusesem convinsă că acea versiune a ei nu venise în Clearwater. Crezusem că rămăsese undeva în Philly - împreună cu bucăţile lipsă din memoria mea. 

    Mama s-a tras mult prea repede, iar mâna dreaptă i-a fugit spre pandantivul din smarald care îi atârna la gât. Piatra mea norocoasă. Un lănţişor pe care tata i-l făcuse cadou pe vremea când eu eram doar un bebeluş.

    După moartea lui, mama şi-a îndreptat afecţiunea mai mult spre versiunea simbolică a fiicei ei decât spre frica reală.

    S-a răsucit brusc, iar praful s-a ridicat în aer. Am privit cum norul de praf se înălţa, ca o mică şi intangibilă amintire a respingerii ei, un nor care s-a subţiat şi s-a subţiat, până când, în cele din urmă, s-a risipit în albastrul cerului. Cum ar fi să dispari atât de uşor?

    - Du-o pe Bliss la ţesălat. Mă duc să văd ce face Maisey, mi-a strigat peste umăr.

    Mersul ei grăbit o făcuse să ajungă deja la jumătatea drumului spre şopron. Dacă aş fi fost şi eu măcar pe jumătate la fel de bună la lăsat lucrurile în urmă pe cât era ea!

   - Oh, a sunat Kaylee. Vrea să treacă să te ia la Dairy Queen peste o jumătate de oră. Poţi să mergi acolo, nu şi în altă parte, ai înţeles?

    - Da, am zis şi abia m-am abţinut să nu-mi dau ochii peste cap. Vino direct acasă de la şcoală. Nu merge nicăieri fără să ceri voie. Nu lăsa pe nimeni, în afară de Kaylee - care trecuse printr-o riguroasă evaluare -, să te aducă cu maşina. 

   Ai fi zis că locuiam în mahalalele din New York sau aşa ceva. Nu că ar fi contat. Nu aveam cu cine altcineva să ies - sau unde să merg în altă parte - oricum.

    Mi-am lăsat capul pe Bliss şi m-am bucurat de căldura trupului ei, de mirosul ei de cal, înainte să mă îndrept.

    - Haide, Bliss, să mergem de aici.

    A fornăit, de parcă m-ar fi aprobat.

    Am pornit la pas pe urmele mamei şi mi-am lăsat ochii să rătăcească peste pământurile care, practic, strigau rural. Totul acolo striga rural.

    La fel ca aleea din pietriş din dreapta mea, la fel ca dâra de mizerie care începea să se vadă şi care ducea spre casa de oaspeţi, aflată undeva în faţă. Noua noastră locuinţă era o copie mai mică şi mai modestă a clădirii principale, de două mii cinci sute de metri pătraţi, în formă de L, care se întindea în spate, pe o jumătate de milă. Aceeaşi zugrăveală albă, acelaşi gard viu, aceeaşi terasă acoperită. Fără scaune cu spătar din fier, în formă de capete de cai, dar cu un ciocănel de uşă din bronz, în formă de cap de cal.

    Drumul neasfaltat continua de la casa de oaspeţi spre clădirea înaltă, în formă de A, din dreapta. Grajdurile; unul dintre motivele pentru care eu şi mama eram acolo. Se pare că proprietarii aveau o rudă bolnavă în Anglia şi erau nevoiţi să stea acolo pe termen nelimitat, aşa că mama fusese angajată ca veterinar şi îngrijitor.

    Norocul meu.

    Presupun că unele gagici ar fi fost încântate să se mute la o fermă mare, departe de oraş, să ajute la îngrijirea cailor, să o ia de la capăt.

    Am mângâiat-o pe Bliss pe botul foarte moale. Deocamdată, caii erau singurii care îmi plăceau acolo.

                                              CAPITOLUL 2

                         - Culorile astea se asortează, Mila?

    Vocea ascuțită a lui Kaylee, atât de aproape de urechea mea, m-a smult dintr-o amintire plăcută - una cu tata.

    Se plimba prin Penn’s Landing, ţinându-se de mână cu mama, iar eu fugeam în faţă, printre turişti şi skateri, printre navele vechi şi prin aerul stătut ce venea dinspre râul Delaware. Era răcoare, în ciuda faptului că în mâini aveam nişte mănuşi roşii, dar râsul lui puternic mă încălzea.
    Când am deschis ochii, în interiorul pământiu al Clearwater Dairy Queen, durerea m-a sfâşiat. În acea amintire mă simţisem iubită, avusesem senzaţia că aparţineam. O senzaţie pe care era greu s-o găseşti într-un fast-food dintr-un oraş străin.
    Kaylee şi-a fluturat pe sub nasul meu unghiile în nuanţe de roz şi mov, astfel că întreaga cabină s-a mişcat de atâta entuziasm. Mi-am forţat pumnii să se descleşteze şi am rezistat tentaţiei de a da la o parte degetele acelea colorate.
    - Arată super, nu?
    În stilul ei, Kaylee s-a grăbit şi a răspuns singură la propria întrebare, înainte de-a apuca să zic ceva.
    - Arată minunat, a răspuns Ella, din partea cealaltă a mesei, iar entuziasmul sincer i-a luminat faţa îngustă, ca de şoarece.
    - Minunat! am zis şi eu.
    De fapt, nu mai puteam să manifest niciun strop de interes pentru culorile ojei sau ale jachetelor.
    - Cum ai reuşit să-ţi zgârii unghia aia roz?
    Kaylee a încetat să-şi fluture degetele. S-a încruntat şi şi-a inspectat degetele mici de la ambele mâini, holbându-se la linia albă pe care o observasem, aproape de prima încheietură.
    - Chestia asta micuţă? Habar n-am, a ridicat ea din umeri. Poate că am zgâriat-o cu un ac în somn - în speranţa că voi cădea într-o comă şi mă voi trezi undeva departe de Clearwater.
    Ella a oftat.
   - Nu uita de prinţ şi de sărutul magic.
    - De parcă aş putea.
    Râsul exagerat al lui Kaylee a făcut-o pe Elle să izbucnească în hohote, chiar şi eu am reuşit să zâmbesc. Încă din prima zi în care o întâlnisem, cu patru săptămâni în urmă, Kaylee Daniels se purtase la fel de nebuneşte. Fusese prima persoană de la şcoală care se prezentase singură: o fiinţă plină de energie, cu picioare lungi şi cizme cu toc. După ce mă dusese de braţ în clasă, practic, mă târâse în banca de lângă a ei. Îmi aminteam dialogul, cuvânt cu cuvânt.
    - Tu eşti Mia Daily, nu? Cea care tocmai s-a mutat în casa de oaspeţi de la Greenwood Ranch? Cea din Philly, unde, Doamne, trebuie să fie de un milion de ori mai interesant decât aici? Eu sunt Kaylee Daniels şi o să-ţi spun tot ce trebuie să ştii despre Clearwater. Ceea ce, din păcate, nu e cine ştie ce. În primul şi în primul rând, avem nevoie de mai mulţi băieţi aici. Mai mulţi. Băieţi.
    Când s-a oprit să-şi tragă răsuflarea, mi-am corectat numele  - părinţii mei îl prescurtaseră, din Mia Lana în Mila, cu ani în urmă - apoi am lăsat-o să flecărească.
    - Deci, care e urgenţa?
    Înapoi în prezent. Parfumul Vanilia Sky i-a precedat sosirea. Avea mersul apăsat, de la pantofii platformă pe care-i purta. Şi-a trântit nepăsătoare poşeta pe masă, astfel încât aproape că a dărâmat îngheţata Butterfinger Blizzard pe care Ella o avea în faţă înainte de a se aşeza lângă ea.
    Parker? Kaylee o invitase pe Parker? Am încercat să nu mârâi.
    Lângă mine, degetul arătător cu unghie perfect roz al lui Kaylee bătea darabana în paharul ei cu Cola.
    - Hm, alooo, îngheţată?
    Iar cu coada ochiului am văzut cum îşi întoarce capul deloc subtil spre mine.
    - Ahhh, a făcut Ella, chiar înainte ca un trio de zâmbete compătimitoare să aterizeze pe mine.
    Mi-am frecat Nike-ul de podeaua lipicioasă de sub masă, dorindu-mi să pot aluneca şi eu acolo. Kaylee mă păcălise. Ieşirea aceea la Dairy Queen nu avea nicio legătură cu pofta ei bruscă de îngheţată. Practic, striga intervenţie.
    Mila Daily, cea demnă de milă, despre asta era vorba. Zâmbetele acelea compătimitoare mă urmăreau de câte ori oamenii aflau despre tata. Asta, plus o situaţie un pic ciudată, pentru că nu ştiau ce să spună.
    De parcă ar fi fost îngroziţi că le-ar putea ieşi pe gură cuvinte nepotrivite, care să mă facă bucăţi, ca pe o oglindă spartă - şi nimeni nu-şi dorea responsabilitatea de a aduna apoi bucăţile.
    Tenişii mei s-au frecat din nou de podea, în timp ce încercam din răsputeri să par impasibilă. Şi, cum nu eram sigură că reuşesc, am făcut următorul cel mai bun lucru. Am schimbat subiectul.
    - Îmi place tunsoarea ta, Parker.
    Mâna lui Parker a zburat spre părul ei lung şi blond, minuţios întins. Dar, în loc de reacţia de îngâmfare pe care o aşteptam, s-a încruntat.
    - OK, femeie albă singură. Leslie doar mi-a tăiat din vârfuri.
    Kaylee a potolit-o.
    - Oh, în fine. Ai fi fost supărată dacă nimeni n-ar fi observat, i-a zis şi m-a înghiontit.
    A împins peste masă o Cola dietetică.
    - Ia, probabil că ai nevoie de cofeină.
   - Eşti o zeiţă.
    - Ştiu.
    În timp ce priveam schimbul lor de replici, zâmbetul recunoscător pe care i l-am aruncat lui Kaylee a pălit. Cum o fi să ai prieteni care te cunosc atât de bine, încât să poată comanda în locul tău? În clipa aceea, eu abia eram în stare să comand pentru mine.
    - Deci... a început Kaylee.
    Zgomotul făcut de uşă a întrerupt-o. Pentru o clipă, mirosul de asfalt şi de balegă s-a amestecat cu cel de pui fript şi de grăsime. Au intrat doi adolescenţi: unul blond, cu o aluniţă în formă de U pe frunte, celălalt brunet, cu o pată mică roşie pe gulerul cămăşii.
   - Uh, ia uite la Tommy... cizmele alea vechi şi jerpelite? a zis Kaylee suficient de tare să fie auzită peste zgomotul făcut de blender şi a strâmbat din nasul uşor încovoiat. Groaznic. Un afront pentru picioarele de pretutindeni. Şi nici Jackson nu e cu mult mai bun. Ştiaţi că are de gând să rămână pe aici, după absolvire, să-i ajute pe ai lui cu magazinul? Plic-ti-si-tor.
    Ella şi Parker au aprobat din cap.
    - În plus, Jackson se îmbracă de parcă ar fi membru fondator al clubului cămaşa-săptămânii-marca-Carhartt, a continuat Kaylee şi a scuturat masa, cu una dintre mişcările ei tipic exagerate.
    - Cămăşi cu logo, la fel de plictisitor.
    Am încercat să simt un dispreţ asemănător pentru logoul galben de pe cămaşa lui Jackson, în schimb, l-am văzut pe tata încurajându-şi echipa, în vechea noastră sufragerie. Îmbrăcat cu tricoul lui roşu cu alb, cu un P stilizat în colţul din dreapta sus. Mi-am tras peste mâini mânecile flanelei tatei şi am frecat între degete ţesătura bine cunoscută. Senzaţia îmi era deja atât de familiară că, probabil, aş fi recunoscut cămaşa aceea şi legată la ochi. Avea patruzeci şi trei de ani când murise, cu treizeci şi cinci de zile în urmă, şi tot ce îmi rămăsese de la el erau asta şi câteva amintiri. Nu era suficient.
    O atenţionare insistentă pe mâneca mea lăbărţată m-a făcut să întorc capul şi s-o văd pe Kaylee că se holba la mine. Toţi se holbau la mine.
    - Ce e?
    Kaylee a privit spre mâinile mele acoperite de mâneci, şi-a dres glasul, nu tocmai discret, apoi mi-a arătat cel mai larg zâmbet al ei.
    - Te-am adus aici pentru că ne-am gândit că ai nevoie să ieşi mai mult.
    Ella a aprobat din cap, în timp ce Kaylee a continuat.
   - Ştii tu, o pauză de fermă, de mama ta...
     - De cămaşa aceea, a mormăit Parker în barbă.
    M-am crispat, dar nimeni nu părea să o fi auzit.
    - ... chestii din astea, a încheiat Kaylee.
    Moartea tatei. Despre asta era vorba.
    Brusc, scaunul din vinil îmi părea o cursă. Făcusem o greşeală, la urma urmei. O greşeală, crezând că o ieşire cu Kaylee, cu oricine, m-ar fi ajutat. Cel puţin la fermă caii nu se gândeau că pot fi „reparată” cu o îngheţată Blizzard.
    M-am ruşinat imediat ce am gândit asta. Ele măcar încercau. OK, Parker nu foarte mult, dar Kaylee da. Şi Ella, în felul ei tăcut, calm.
    Încercau. Doar că nu înţelegeau.
   - Mulţumesc, am murmurat în cele din urmă.
    Doar că aş fi vrut ca ele să-şi concentreze atenţia colectivă pe altceva, nu pe mine. Din fericire, s-a auzit din nou uşa.
    - Cine e ăla? am întrebat şi mi-am cerut scuze în gând de la băiat, oricine era el, pentru că îl transformasem într-o diversiune.
    Tipul a intrat în restaurant, înalt, slab, cu o claie de păr negru şi des.
    Ochii căprui ai lui Kaylee s-au făcut mari.
    - Nu’ş. Dar... mmmm... aş vrea să ştiu.
    Parker a simulat un căscat.
    - Tu ai spune asta despre orice tip care nu e de aici şi are puls. De fapt, uită de partea cu pulsul.
    Dar când şi-a întins gâtul, să vadă mai bine, şi-a ţuguiat buzele şi a lăsat să-i scape un fluierat fals.
    - Nu e rău.
    Nelăsându-se mai prejos, Ella s-a întins şi ea să îl vadă pe noul venit care comanda.
    - Poate că e din Annandale? a zis ea, referindu-se la cel mai apropiat liceu.
    Am scuturat din cap.
    - Când a comandat, a zis că tocmai s-a mutat aici.
    Parker a ţuguiat spre mine o buză dată cu balsam roz, în timp ce învârtea paiul în Cola ei dietetică. Întotdeauna învârtea cel puţin de trei ori înainte să bea.
    - Da. De parcă ai fi putut auzi asta de aici.
   - Mila e atentă. Observă chestii, a zis Kaylee, potolind înţepăturile din vorbele lui Parker, apoi a izbucnit în râs.
    - Da, poate că are nişte căşti superascunse pe undeva.
    Degetele ei s-au întins spre lobul urechii mele, iar senzaţia pe care am avut-o când mi l-a atins a declanşat o serie de imagini.
    Pereţi albi. O imagine înceţoşată a unui bărbat în halat alb. Degetele lui, care îmi intrau adânc în ureche.
    Când am încercat să mă trag, am lovit masa şi am răsturnat îngheţata. Am ajuns în picioare înainte chiar să realizez că mă mişcasem.
    - Iisuse, Mila! Nu fi atât de crizată, mi-a trântit-o Parker. Serios, îmi spune şi mie cineva de ce ieşim cu ea?
    - Ţine-ţi gura, Parker, e o tipă super. Adică, e din Philly. Mai zi o dată, tu unde te-ai născut? Oh, da, Clearwater.
    Stăteam lângă masă, năucă. De data aceea, Parker avea dreptate... mă purtam ca o crizată. După privirile şi după chicotelile din restaurant, toţi ceilalţi erau de aceeaşi părere. Inclusiv tipul cel nou. De lângă casa de marcat, mă studia cu nişte ochi de un albastru atât de deschis, parcă ar fi fost translucizi.
    Pe nasul lui Kaylee s-a format o cută, când şi-a fluturat mâinile spre mine, cu palmele în sus.
    - Jur, habar n-aveam că eşti urechefobă. Nu îţi mai ating urechea, promit... dar încearcă să nu ne mai faci să arătăm naşpa în faţa băieţilor drăguţi, OK?
    M-am forţat să zâmbesc şi m-am lăsat pe bancă. Chiar dacă aş fi vrut să le explic ce se întâmplase, n-aş fi putut, pentru că n-aveam nici cea mai mică idee. Doar dacă nu cumva era ceva legat de spital, de ce se întâmplase după incendiu. Poate că doctorii îmi făcuseră ceva la urechi? M-a salvat chicotitul Ellei.
    - Hei, tipul cel nou încă se uită încoace.
    - Mulţumită Milei, toată lumea încă se uită încoace, a mormăit Parker.
    Dar, bineînţeles, capetele noastre s-au răsucit spre el. Blugi vechi, am decis. Ochii lui aveau culoarea blugilor vechi. Tricoul alb cu mâneci lungi se asorta cu pantalonii gri. Iar în picioare avea... tenişi în carouri gri-cu-negru.
    - Nu are cizme de lucru, am arătat eu, spre mulţumirea lui Kaylee.
    - Daaa. Ăsta e primul lucru pe care l-am observat.
    I-am răspuns cu un zâmbet. Desigur. Întotdeauna, eu observam tot felul de chestii. Umbra gri de pe bărbia lui, care însemna că era nebărbierit. Felul în care se rezema de tejghea, calm, dar distant, umerii aplecaţi, care nu invitau pe nimeni la palavre. Felul în care partea stângă a buzei de sus era uşor mai ridicată, astfel că gura lui nu era perfectă, dar într-un fel interesant.
    Apoi, un barman i-a întins un pahar şi a ieşit. Kaylee a rupt tăcerea şi a dat cu pumnul în masă, astfel că toate cănile noastre au sărit în sus.
    - Despre asta e vorba. Exact de genul ăsta de sânge proaspăt avem nevoie în Clearwater.
    - Păcat că Mila l-a speriat, a sărit Parker.
    Kaylee a intervenit şi a punctat că orice atenţie era mai bună decât deloc. În timp ce fetele au continuat să pălăvrăgească, despre băieţii misterioşi şi actorii favoriţi, eu m-am cufundat în cămaşa tatei. Privirea mea a găsit fereastra, numai că, în loc să văd păşuni, am adunat şi mai multe amintiri şi m-am lăsat absorbită de imagini cu mama şi tata zâmbind sau stropindu-mă pe nas cu sos de roşii, când făceam pizza acasă. Imagini cu noi trei ghemuiţi pe sofaua bleumarin, unde jucam gin.
    Falsul leşin al lui Kaylee pe umărul meu le-a alungat.
    - Dumnezeule, a fost sexy în filmul ăla cu vârcolaci. Dar mi-a plăcut şi mai mult ca Tristan James, în Underage Soldier.
    M-am ridicat. Intenţionat, de data asta.
    - Tre’ să plec.
    Ştiam că mama avea să se supere pentru că încălcăm regula şi mă întorceam pe jos. Am ieşit înainte să-şi poată termina Kaylee salutul uimit, iar Parker să-şi mai dea o dată ochii peste cap. Apoi, am ajuns afară. Singură. Departe de fete, de mirosul de mâncare, de străini şi de cizme de cauciuc şi de tot ce nu însemna Philly. Departe de orice întreruperi ale amintirilor pe care am continuat să le derulez în minte.

                                                         CAPITOLUL 3

                              În dimineața următoare, Kaylee a dat buzna în clasă, mai agitată ca de obicei, cu părul şaten fluturând, după ce, practic, sprintase peste banca mea. Abia după ce şi-a netezit rochia neagră pe care şi-o făcuse singură - fata era în stare să coasă ca nimeni altcineva – şi-a aranjat colanţii turcoaz şi şi-a frecat degetul arătător de dinţii de sus, să şteargă urma de ruj, s-a trântit lângă mine.
    - Nu l-ai văzut încă? mi-a şoptit şi şi-a lungit gâtul, să verifice fiecare colţ al clasei.
    - Pe cine?
    Când inspectasem clasa, nu văzusem pe nimeni – sau nimic – aparte.
    Aceeaşi tablă de-a lungul peretelui, acelaşi panou plin de anunţuri colorate: SELECŢIE PENTRU ECHIPA DE ÎNOT! PROFESOR GRATUIT! EXCURSIE CU CORTUL PENTRU TINERI ÎN AJ! Aceleaşi douăzeci de bănci aliniate pe patru rânduri de câte cinci, peste mocheta verde, culoare aleasă, se pare, dintr-un elan administrativ care voia să se potrivească cu spiritul şcolii. Acelaşi grup de elevi care stăteau în bănci. Acelaşi miros de amoniac amestecat cu cel de picioare transpirate. Aceeaşi senzaţie că eşti azvârlit într-o încăpere plină cu străini. Kaylee m-a asigurat că Clearwater High era mic, în comparaţie cu o mulţime de alte şcoli, dar, cum eu avusesem parte de cursuri acasă, în Philly, vorbele ei nu prea mă încălziseră.
    - Nu e cinstit, a oftat ea şi a lăsat rucsacul să-i alunece dintre degete şi să cadă pe podea.
    Am ignorat drama tipică ei şi am scos un pix din rucsacul meu.
    - Despre cine vorbeşti?
    Mai degrabă am auzit-o decât am văzut-o pe Kaylee cum se încordează.
    - Of, doamne, Mila, uite! a sâsâit şi m-a înghiontit, în timp ce s-a răsucit pe scaun.
    Pixul mi-a zburat din mână... şi s-a îndreptat direct spre pieptul cu dungi gri al celui care generase comentariul „Of, doamne, Mila, uite!”.
    Cu o mişcare instinctivă, mâna mea a ţâşnit şi a prins din zbor pixul-proiectil. Bună mişcare, numai că mâna legată de cămaşa gri s-a lovit de a mea, pentru că amândoi încercam să facem acelaşi lucru. Pixul s-a arcuit şi a căzut.
   Păr negru şi des. Faţă slabă. Ochi de un albastru spălăcit – culoarea blugilor vechi preferaţi de Kaylee –, care s-au mărit, pentru scurt timp.
    Am apucat doar să observ imaginile, înainte ca tipul de la Dairy Queen să se aplece în spatele scaunului meu.
    Nu mi-a zis nimic când mi-a întins pixul. Kaylee şi-a dres vocea, cu un mai mult decât evident hm-hm, dar am ignorat-o. Eram prea ocupată să-mi scutur părul, pentru a-mi acoperi ceea ce trebuie să fi
fost o roşeaţă de toată frumuseţea care îmi aprinsese obrajii.
     Aşadar, avusesem dreptate, tipul de la Dairy Queen nu era la Annandale. Şi, într-un spectaculos acces de prostie, egalat doar de reacţia mea de cu o zi înainte, tocmai îl lovisem cu o ustensilă de scris.
    Bună treabă.
    - Poftim, a zis el cu o voce surprinzător de groasă.
    După ce am luat pixul şi l-am pus pe bancă, m-am întors, cu scuzele pe buze. Dar scuzele au murit, în clipa în care am văzut cum îşi fereşte umerii laţi. Deşteaptă alegere. Să te fereşti de tipa ciudată şi de pixul ei zburător.
    - Da, ăsta e genul de voce cu care aş vrea să mă trezesc dimineaţa, a şoptit Kaylee, care se holba fără jenă.
    - Kaylee! am zis, pe jumătate oripilată, pe jumătate amuzată.
    Chiar dacă am încercat să nu calc pe urmele ei şi să-i fac ochi dulci tipului, vederea mea periferică avea altă imagine. Am zărit silueta de un metru optzeci a tipului când s-a lăsat să cadă pe un scaun din cealaltă parte a încăperii, unde deasupra capului său se vedea partea de jos a unui poster albastru cu un târg de carte. Doar cinci metri ne despărţeau, iar el utilizase fiecare centimetru disponibil.
    Evident, încercarea mea de a-l înţepa cu pixul nu-l amuzase.
    Din cealaltă parte a încăperii, am observat cum doar patru şuviţe ondulate îi ajungeau până la cămaşa oliv care atârna lejer pe el, ca o jachetă. La fel cum purtam eu cămaşa tatei. Încă o dată, pantalonii lui – negri, de data aceea – îmi aminteau mai degrabă de un patinator decât de un fermier. Tenişii lui negri cu galben din ziua asta – Kaylee trebuie să fi fost încântată! – întregeau aspectul alogen. Totuşi, la şcoala noastră erau elevi de toate felurile, chiar şi în inima rurală al Minnesotei, aşa că nu era chiar picat din cer.
    Clopoţelul a sunat şi a marcat începutul orei, urmat de un oftat prelung din partea elevilor.
    Doamna Stegmeyer şi-a dres glasul, înainte de a arunca pe masă foaia de prezenţă şi de a-şi pune pe ea degetele noduroase, cu multe inele. Patru dintre inelele ei erau aceleaşi ca de obicei, dar am observat că îl schimbase pe cel gros din argint, de pe arătătorul drept, cu trei inele subţiri din aur, puse unul peste altul. Odată ce pălăvrăgeala s-a oprit, vocea ei siropoasă a umplut clasa, cu un accent tărăgănat, care trăda origini sudiste.
    - OK, înainte să facem prezenţa, am să vă fac cunoştinţă cu un elev nou. Hunter, te rog să te ridici şi să spui câteva cuvinte despre tine.
    Hunter şi-a frecat tenişii de podea. Postura lui cocoşată sugera că un monolog improvizat era ultimul lucru pe care şi-l dorea. Îl înţelegeam.
    Avusesem parte de propriul moment identic, cu mai puţin de o lună în urmă, fix în aceeaşi clasă. Atunci, totul fusese nou, şi ciudat, şi copleşitor. Acum, că mă gândeam, lucrurile nu se schimbaseră prea mult.
    Hunter a tras de o şuviţă care-i acoperea un ochi, părul ondulat îl făcea să semene un pic cu câinele vecinilor, un briard flocos, care ţinea companie calului lor, în curtea din faţă. Întotdeauna îmi păruse că briardul era şi el drăguţ. Şi-a înfundat mâinile în buzunarele strâmte şi s-a ridicat în picioare, iar privirea lui a trecut peste toţi, fără să-i vadă cu adevărat. I-am aruncat un zâmbet înţelegător, când a ajuns la mine.
    - Mda. Salut, eu sunt Hunter Lowe, din San Diego.
    După încă o încercare nereuşită de a-şi da la o parte buclele negre care îi acopereau genele, s-a lăsat la loc pe scaun.
    - Asta e tot?
    Până şi doamna Stegmeyer a părut surprinsă de discursul lui scurt. Hunter a ridicat din umeri, un gest elocvent, care aproape că a făcut ca vorbele să fie inutile.
    Kaylee s-a aplecat spre mine.
    - E OK... nimeni nu se aşteaptă să fie un geniu, când arată aşa, mi-a şoptit ea.
    Mi-am amintit prezentarea mea, nici eu nu spusesem mai multe. La fel s-o fi presupus şi despre mine? Că nu aveam cine ştie ce în cap?
    Am simţit cum zâmbetul mi se ofileşte, când m-am uitat în spate, spre Hunter. Nu că el şi-ar fi putut da seama. Se uita pe geam, o privire care îmi devenise cunoscută în ultima lună. Mi-am lăsat ochii să îi urmeze pe ai lui şi m-am întrebat dacă făcea la fel ca mine. Dacă se uita dincolo de terenul de fotbal, dincolo de drumul de ţară din spatele lui şi îşi dorea să fie într-un alt loc, într-un alt timp. Pe parcursul orei, am tras cu ochiul spre Hunter foarte des. Şi, de fiecare dată, avea capul întors spre geam.
    Când a sunat clopoţelul, la sfârşitul orei, Kaylee a sărit de pe locul ei, de parcă sunetul lui declanşase un şoc electric. Privirea ei era lipită de locul de sub geam.
    - Mila, grăbeşte-te! mi-a zis fluturându-şi mâinile spre mine.
    - Ce s-a întâmplat?
    Dar mi-am pus rucsacul în spate şi m-am ridicat, oricum. M-a înşfăcat de braţ şi m-a tras după ea printre şirurile de bănci, astfel încât ne-am lovit de rucsacul mov cu semnul păcii al lui Mary Stanley şi aproape că l-am dărâmat pe Brad Zanzibar, care se oprise să-şi lege pantoful. Traiectoria ei ne-a dus direct spre banca lui Hunter.
    - Bună! Eu sunt Kaylee, iar ea e Mila.
    Am încercat să mă ascund, dar ea m-a apucat de braţ şi m-a tras în faţă.
    - Ne-am gândit că poate ai nevoie de ajutor, să-ţi găseşti următoarea sală de curs.
    În timp ce Kaylee tropăia pe loc şi radia, eu îngheţasem. Noi ne-am gândit? De când?
    Mi-am întors capul într-o parte. Am sperat ca privirea mea să o fixeze şi să o determine spontan să spună adevărul, dar fie nu m-a observat, fie m-a ignorat cu bună ştiinţă.
    Hunter s-a ridicat şi şi-a pus pe umăr rucsacul roşu North Face, înainte să-şi vâre mâinile în buzunare. Privirea lui s-a plimbat de la Kaylee la mine şi apoi din nou la ea. A ridicat din umeri. Bineînţeles că pentru Kaylee a fost suficient.
    - Perfect! a zis ea şi a bătut din palme. Vino după mine.
    În timp ce a luat-o repede înainte, cu mâna stângă şi-a aranjat discret părul. Eu am rămas pe loc, fără să ştiu ce să fac, şi mi-am mutat greutatea de pe un picior pe altul, întrebându-mă cine ar fi trebuit să meargă după ea, din moment ce culoarul era prea îngust pentru amândoi. Hunter s-a uitat spre mine, iar privirea lui a zăbovit asupra mea pentru trei secunde îngrozitor de lungi. Secunde în care am realizat că, în lumini diferite, ochii lui îşi pierdeau acea transparenţă şi păreau mai opaci. Tot albaştri ca cerul erau, dar un albastru mai dens, mai profund.
    - Tu prima, a zis el, în cele din urmă.
    Combinaţia de voce profundă, zâmbet discret şi invitaţie nonşalantă a avut un efect special asupra plămânilor mei, de parcă, brusc, aş fi dat drumul unei respiraţii pe care nici nu ştiam că mi-o ţinusem.
    Am pornit repede după Kaylee şi am sperat că respiraţia va fi mai simplă pe hol. Nu chiar. Elevii se înghesuiau şi pe o parte, şi pe alta a coridorului, unii grăbindu-se spre clase, alţii doar şerpuind pe acolo.
    Cu toţii vorbeau mai mult sau mai puţin tare şi, cu excepţia celor câţiva pe care îi salutasem în clasă, practic, toţi erau nişte străini pentru mine. În plus, pe holul acela nu erau ferestre, doar şiruri de dulapuri verzi şi uşile claselor. Din cauza lipsei de lumină naturală şi a spaţiului îngust, aveai impresia că eşti prins într-o capcană lungă şi îngustă.
    - Unde? l-a întrebat Kaylee pe Hunter.
    După ce i-a spus unde era următorul lui curs – sala 132, domnul Chesky –, l-a luat de cot şi l-a tras după ea ca pe o jucărie. Am urmat-o.
     - Deci, eşti din San Diego? Cum e acolo? Super, pariez. Faci surf?
    Am tras cu ochiul şi l-am văzut pe Hunter cum îşi atinge lobul urechii înainte să răspundă.
    - Da, a zis el serios. Dacă nu faci surf, nu poţi absolvi.
    Kaylee a făcut ochii mari.
    - Pe bune?!
    O răsucire a buzelor l-a dat de gol. Ea a scâncit.
    - Of, ce răutate! Mila, îţi vine să crezi? E aici de numai trei secunde şi deja mă tachinează!
    Şi tot Clearwater High a aflat asta, pentru că ecoul vocii lui Kaylee a răsunat pe coridor. Am tuşit, să-mi acopăr râsul. În ciuda notelor ei bune, Kaylee putea fi chiar prostuţă în preajma băieţilor. În felul ei tipic de bolboroseală, încă înainte să ajungem la colţ, Kaylee reuşise să-l chestioneze pe Hunter cu privire la tot: dacă avea un animal de companie – nu, care era cântăreţul lui preferat – Jack Johnson. Desigur, răspunsurile lui monosilabice îi lăsau suficient timp să vorbească.
    În loc s-o ascult, eu mă uitam la el. Păşea detaşat, ca un atlet. Avea o aluniţă mică pe obrazul stâng, exact unde putea fi o gropiţă, şi de câte ori Kaylee îi punea o întrebare care părea prea personală – de exemplu, dacă se înţelegea bine cu ai lui privea în jos, înainte să răspundă. Cam cu cinci uşi înainte de locul unde trebuia să-l lăsăm, Kaylee a abandonat, în sfârşit, întrebările şi s-a lansat în a-i spune totul despre noi.
    - Eu sunt de aici, născută şi crescută aici. Trist, nu-i aşa? Dar Mila nu. Biata de ea s-a mutat aici din Philly, acum câteva săptămâni, când a murit tatăl ei. De atunci suntem amice, a zis ea, în timp ce şi-a agăţat braţul de al meu şi a pus capul pe umărul meu. Când a murit tatăl ei...
    M-am crispat. Super. Cu sau fără intenţie, reuşise să-mi ridice pateticul coeficient de inteligenţă şi să dea în vileag detalii din viaţa mea privată, totul în câteva propoziţii simple.
    - Aşa e, am mormăit.
    Hunter s-a oprit, ceea ce a avut un efect de domino, deoarece Kaylee ne lega de un fel de lanţ uman nebunesc. Întâi s-a clătinat Kaylee, apoi eu. Mi-am ridicat privirea şi l-am văzut pe Hunter că se uita la mine, peste capul ei creţ.
    - Îmi pare rău.
    Îmi pare rău. Asta a fost tot ce a zis. Ceea ce n-a spus a fost mai elocvent. N-a încercat să schimbe subiectul sau să găsească scuze grăbite să plece, cum făceau de obicei prietenii lui Kaylee. Măcar o dată, nu am simţit că un părinte mort ar fi fost ceva contagios.
    - Mulţumesc.
    Uşa trântită a unui dulap din apropiere ne-a întrerupt.
    - Haideţi, o să întârziem!
    Vocea lui Kaylee a sunat oarecum îmbufnată, iar mâna ei ne-a smucit şi a repus în mişcare lanţul uman.
    - Oh, uite, Parker şi Ella!
    Dacă asta era posibil, vocea ei a sunat şi mai puţin entuziastă decât mai devreme şi am privit-o surprinsă cum s-a lăsat în jos. Prea târziu. Fetele ne văzuseră. Hunter se întorsese. Brusc, am avut impresia că văd un cerb în lumina reflectoarelor. Cred că ideea să i se alăture încă două tipe era prea mult pentru el. Nu că aş fi putut să-l învinovăţesc, m-am gândit în timp ce o priveam pe Parker năvălind, în blugii ei strâmţi, şi pe Ella tropăind după ea, să ţină pasul. Parcă vedeam nişte pirania care se năpusteau asupra unui peşte gustos.
    - Sala mea, a zis Hunter, înainte să se elibereze şi s-o ia repede înainte.
    - Hei, ne vedem la prânz? a strigat Kaylee după el.
    El a mormăit ceva de genul „nu ştiu... formulare de completat”, după care s-a refugiat în sala 132.
    În clipa în care el a dispărut după colţ, Kaylee s-a întors spre fete foarte încruntată.
    - Nu chiar atât de evident, data viitoare, OK?
    Am clipit. Cum ar putea fi cineva mai evident decât Kaylee? Dar m-am abţinut să zic ceva, când am văzut-o că porneşte pe urmele lui Hunter şi nu spre cursul nostru. Doar că, spre deosebire de Hunter, nu credeam că mai observase cineva.
    Până când Parker s-a desprins de grup şi a venit la mine, cu un zâmbet viclean pe faţă. În timp ce m-am oprit surprinsă, s-a apropiat, de parcă voia să-mi împărtăşească ceva special. Oh, chiar a fost special.
    - Vezi? mi-a şoptit şi şi-a fluturat degetele spre cineva, în semn de salut.
    Nici măcar atunci când mi se adresa nu era complet atentă la mine.
    - Deja se întâmplă. Interesul lui Kaylee pentru jucării noi nu ţine prea mult. Cu tine a durat un pic mai mult doar pentru că nu erai din oraş, dar acum e Hunter prin preajmă...
    S-a îndreptat, iar zâmbetul i s-a transformat într-un rânjet nepăsător.
    - Să spunem doar că îţi dau cel mult o săptămână până o să stai singură la masă, într-un colţ. Chiar mai puţin, dacă o să continui să te uiţi aşa la Hunter. Lui Kaylee nu-i place să împartă.
    Apoi, cu un oftat de satisfacţie, s-a răsucit şi a dispărut pe hol. Am dat din cap şi am intrat în clasă, întrebându-mă pentru a milioana oară ce o vedea Kaylee la ea.

                                            CAPITOLUL 4

             Când a sunat clopoțelul de prânz, am hotărât să abandonez hoardele de elevi înfometaţi şi să mă duc afară. Chiar şi într-o zi bună, uram cantina, cu aglomeraţia specifică şi cu lumina fluorescentă – de câte ori intram acolo, brusc, mă simţeam ca pe un ecran. Iar după răutatea extremă a lui Parker, de mai devreme, ei bine... să zicem doar că entuziasmul meu pentru prânzul în grup atinsese cel mai de jos nivel.
    Am ajuns la uşa care ducea spre calea mea de evadare către banca din curtea complet ignorată. Acolo nu erau alţi copii cărora să fie nevoie să le fac faţă, doar un petic de iarbă, trei copaci mari şi o versiune uşor ciudată a mascotei şcolii, un leu din desenele animate.
    Când am deschis uşa, aerul rece m-a izbit în obraji. La ştiri se anunţase o săptămână neobişnuit de mohorâtă şi, până atunci, vremea părea să coopereze şi să confirme. Un bonus pentru mine, deoarece răcoarea şi burniţa nu mă deranjaseră niciodată şi părea să-i ţină pe ceilalţi înăuntru.
    Mă rog, cu o singură excepţie.
    Uşa s-a trântit după mine, un zgomot care a anunţat sosirea mea cu subtilitatea unei împuşcături. Cineva îmi ocupase locul. L-am privit din spate, printre crengile care atârnau, complet conştientă de ochii curioşi care mă priveau printr-un caleidoscop roşu-portocaliu-maro.
    Hunter nu stătea pe bancă la fel ca un om normal. Se căţărase pe spătar, cu picioarele rezemate de scândurile albastre ale scaunului. Avea gluga trasă pe cap, iar coatele, sprijinite pe genunchi. În mâini
ţinea răsucită o revistă veche de benzi desenate. Astea erau formularele pe care zicea că le avea de completat.
    Aşa... şi acum? Am scanat micuţa curte ovală, în căutarea unei posibile rute de scăpare sau a unui alt loc unde aş fi putut sta, un loc de unde să nu par un urmăritor. Dar nu era nimic, doar dacă nu preferam să mă aşez pe iarba udă sau pe betonul murdar şi la fel de ud – niciuna dintre variante nu era foarte tentantă. Tocmai când hotărâsem că cea mai puţin jenantă alegere ar fi fost să-l salut şi să o iau la goană spre uşă, Hunter mi s-a adresat, de sub gluga oliv măsliniu.
    - Ţi-am furat locul?
    - Practic, nu. Adică, nu e locul meu. E al şcolii.
    Obrajii îmi luaseră foc. Uau. Mda, aşadar, da, practic, cuvintele mele erau adevărate, dar asta nu însemna că trebuia să fiu complet cretină şi să le spun. Râsul uşor al lui Hunter a cuprins toată curtea şi a făcut să slăbească nodul din stomacul meu. O clipă mai târziu, râsul meu l-a însoţit pe al lui.
    - Uneori, vin aici să scap, dar, evident, tu ai ajuns primul, aşa că o să plec.
    S-a tras repede spre celălalt capăt al băncii şi a lăsat o bucată mare de lemn albastru pe partea dinspre mine.
    - E loc destul.
    Mi-am muşcat buza de jos. Tentant. Mai ales având în vedere alternativa – senzaţia de izolare care, în mod ironic, devenea tot mai puternică în mulţime.
    - Eşti sigur?
    A ridicat din umeri, o ridicare şi o coborâre a umerilor laţi menită să exprime indiferenţa. Doar degetele l-au dat de gol. Băteau darabana pe genunchii lui şi trădau oricum s-ar fi numit ceea ce bântuia pe sub aparentul lui exterior apatic. Acea slabă mişcare – a degetelor subţiri şi neastâmpărate, care loveau materialul vechi de blugi – l-a retrogradat cumva de la intimidant la abordabil. Mi-am amintit felul în care se uita pe geam în clasă, privirea lui tăcută, într-un uriaş contrast cu vocile care răsunau cu ecou pe holuri.
    - Bine.
    M-am aplecat sub crengile copacului şi am urmat cărarea spre bancă. Nu era mare lucru. Eu aveam să stau pe marginea mea, el pe a lui şi urma să ne ignorăm unul pe altul. O idee foarte bună, în teorie. Greu de pus în practică, însă. Pentru că, după ce m-am aşezat pe jumătatea mea, am devenit conştientă de respiraţia lui constantă, de felul în care mirosea a detergent de rufe şi a ceva ce aducea a mosc – lemn de santal? –, şi de felul în care bătea cu piciorul pe bancă în timp ce citea. De douăzeci şi două de ori pe minut. M-am cuibărit în cămaşa tatei. Planul meu fusese să las amintirile să mi se învârtă prin cap, dar mă simţeam ciudat de expusă cu Hunter lângă mine. Aşa că am închis ochii şi am încercat să număr fiecare picătură de burniţă care-mi cădea pe faţă. După trei minute neproductive, revista de benzi desenate a lui Hunter s-a auzit foşnind.
    - Tu eşti Maya, nu?
    O neaşteptată dezamăgire m-a lovit. Am deschis ochii.
   - Pe aproape. Mila.
    - Scuze. Mi-la.
    Felul în care mi-a rostit numele, cu grijă, i-a dat o notă mieroasă, pe care nu o mai sesizasem. A dat din cap absent, în timp ce degetele lui băteau în continuare pe genunchiul stâng. Am aşteptat o altă întrebare.
    Dar el şi-a îndreptat umerii şi s-a oprit din darabană pentru a întoarce pagina. Am încercat să-mi canalizez atenţia din nou spre curte, spre pantofii mei, spre orice în afară de Hunter, dar imaginea băiatului înalt de un metru optzeci, ud, ciufulit şi serios s-a dovedit un pic prea puternică pentru a fi ignorată. Am simţit o bruscă dorinţă de a-l auzi din nou cum îmi rosteşte numele, cu acelaşi ton melodic.
    Mi-la.
    Mi-am înăbuşit un oftat. Perfect. Probabil că felul nebunesc de a fi al lui Kaylee, în preajma băieţilor, mi se transmisese. Hunter şi-a ridicat capul spre cer, închizând ochii şi lăsând picăturile mici să-i umezească faţa şi genele. Orice alt băiat de la noi de la şcoală ar fi arătat aiurea în poziţia aceea, de parcă ar fi pozat sau aşa ceva. Dar Hunter arăta... liniştit.
    - Nu te deranjează ploaia? m-a întrebat el, aparent, pe jumătate adormit.
    M-am uitat spre cerul gri. Norii împiedicau orice urmă de senin şi învăluiau întreaga şcoală într-o ceaţă ternă.
    - De fapt, e o uşurare.
    Mi-a aruncat o privire dintr-o parte, iar sprâncenele lui ridicate a curiozitate m-au făcut să vreau să-mi retrag cuvintele. Dezvăluisem prea mult. În orice clipă, mă aşteptam la o privire plină de milă. În orice clipă...
    În schimb, gura lui s-a îmblânzit într-un zâmbet.
    - Mda, a fost tot ce a zis, înainte să închidă ochii din nou.
    Doar mda. Nimic mai mult. Dar acel mda indica mai multă înţelegere decât o oră întreagă de bolboroseli la masa de prânz cu prietenele lui Kaylee. Acel mda m-a despovărat, de parcă, în sfârşit, aş fi dat peste cineva care m-ar fi putut accepta aşa cum eram. Acea versiune a mea post-Philly, post-tata – nu o versiune fericită, descătuşată, pe care părea să şi-o dorească toată lumea. Inclusiv mama.
    Poate că, în sfârşit, exista cineva acolo cu care puteam să vorbesc. Numai că, întâmplător, nu-mi venea în minte nimic de spus. M-am chinuit să găsesc un subiect de discuţie potrivit. M-am gândit la cai, dar habar n-aveam dacă el călărea sau, la fel ca Parker, credea că erau nişte „uriaşi puturoşi, cu dinţi mari”. Nu, îmi trebuia ceva care să-l intereseze. Ce ştiam despre el? Nu multe. Era nou-venit, era din San Diego. Mirosea de o mie de ori mai bine decât tipul care stătea lângă mine la engleză. Privirea mi-a căzut pe cartea din braţele lui.
    - Despre ce e?
    - Ghost in the Shell? Chestii obişnuite. Tipii buni contra celor răi. MotOKo contra Puppeteer.
    A tuşit şi şi-a împins rucsacul cu piciorul.
    - Probabil că ar trebui să o bag. Ploaia...
    Înainte să închidă cartea, am tras cu ochiul spre pozele colorate. Am văzut o fată cu păr mov ţinând o armă, în faţa unei maşinării ciudate. Interesant şi, categoric, nu chestiile obişnuite pe care le cărau cu ei elevii de pe aici.
    Mi-am tras genunchii la piept şi l-am privit cum deschide fermoarul rucsacului şi îndeasă cartea în el.
    - Eşti fan?
    Mi-am îmbrăţişat picioarele şi mai strâns şi m-am întrebat cum să-i răspund. Mă hotărâsem pentru „nu cred”. Nu era chiar o minciună, dar niciun adevăr incomod.
    - Dar îmi place să citesc. Ai adus-o cu tine când te-ai mutat?
    Nu puteam să-mi închipui că o cumpărase din Clearwater.
    - Da. Era o librărie foarte bună în San Diego. Aveau o colecţie de manga şi puteai să comanzi orice nu aveau pe stoc.
    Oftatul lui uşor a declanşat în mine o tristeţe reverberantă. Ciudat, gândul că nu eram singura care tânjea după trecut făcea ca singurătatea mea să se disipeze, chiar şi un pic. Chiar dacă tânjea numai după o librărie. Nu eram singura care avea parte de acel sentiment. Şi Hunter fusese obligat să lase în urmă lucruri dragi.
    Cu un braţ încă în jurul genunchilor, mi l-am ridicat pe celălalt şi mi l-am dus la obraz. Să respir în cămaşa tatei, în căutarea unei minuscule urme a parfumului său, mirosul de parfum dulce, de pin. Cu fiecare zi care trecea se estompa şi mă îngrozeam la gândul că într-o bună zi mirosul va dispărea complet şi voi pierde legătura aceea cu el.
    - Va trebui să iau la pas Minneapolis, să găsesc o librărie bună.
    A făcut o pauză, apoi a adăugat.
    - Dacă vrei să vii cu...
    - OK, am murmurat, peste nodul uriaş pe care îl simţeam în gât.
    Bunătatea lui – pierderea tatei – sentimentele mele se învălmăşeau într-un amestec exploziv. Cine ştie care dintre emoţii avea să explodeze la un moment dat?
    - Hei, te simţi bine?
    Am înghiţit cu greu, am aprobat din cap, fără să îndrăznesc să vorbesc.
    - Asta e cămaşa tatălui tău?
    Am dat din cap din nou.
    - A murit... recent?
    Mi-am dres glasul, am forţat aerul să intre în plămâni. În tot acest timp, mă plânsesem de faptul că toţi parcă mergeau pe vârfuri şi se fereau să vorbească despre moartea tatei. Doar un ipocrit n-ar fi răspuns.
    - Da. Într-un incendiu.
    Am auzit cum pantoful lui s-a frecat de lemn, când şi-a schimbat poziţia.
    - Greu. Erai acolo?
    Cică. Am răscolit din nou prin memorie, căutând flăcări, fum, ceva. Ca de fiecare dată, n-am găsit nimic. Apoi, am auzit un ţipăt. În capul meu, un ţipăt de fată. Asta a făcut ca părul de pe ceafă să mi se zburlească. Dar singurele imagini care însoţeau ţipătul erau aceiaşi pereţi albi, un halat de laborator. Mirosul de dezinfectant. Nici urmă de foc.
    - Nu-mi amintesc.
    I-am simţit surprinderea, mai degrabă decât am văzut-o, pentru că, imediat ce cuvintele au năvălit afară, am închis ochii. Nu-mi venea să cred că o spusesem şi totuşi... o uşurare imediată.
    Greutatea mâinii lui pe umărul meu m-a şocat.
    - Eşti OK? a repetat încet.
    - Da. Dar nu prea mai vreau să vorbesc despre asta.
    Când am tras cu ochiul printre câteva şuviţe de păr, am fost uimită să văd că nu mă privea în genul „ce e cu ea?”, una dintre specialităţile lui Parker.
    - Nicio problemă.
    A închis ochii. De data aceea, liniştea mi s-a părut confortabilă. Dacă s-ar fi putut să stau acolo afară tot restul zilei, pur şi simplu, să mă simt normal în compania altcuiva, asta aş fi făcut. Dar, după un timp, clopoţelul a început să sune, semnalând că pauza de prânz se terminase.
    Hunter a oftat. Şi-a ridicat braţele lungi deasupra capului, ceea ce a făcut să i se întindă cămaşa pe piept şi să-i pună în relief muşchii. Am simţit cum mi s-au înroşit obrajii şi m-am uitat în jos, spre picioarele mele, deşi Kaylee, în locul meu, ar fi scâncit. Nu că eu nu-i apreciam atracţia fizică. O apreciam. Mult. Dar ceea ce era cu adevărat irezistibil la el era sensibilitatea lui. Ceva ce alte fete nici nu se sinchiseau să descopere, înainte de a decide că era un potenţial iubit. Ideea asta mă făcea să vreau să-l îndes în rucsac şi să-l ascund.
    - Vrei să facem schimb de numere de telefon? Doar să mai vorbim, a zis el.
    Am lăsat capul în jos, înainte să-mi vadă zâmbetul care mi s-a lărgit într-un rânjet nătâng. I-am dat numărul meu, în timp ce îmi scoteam telefonul.
    - Al tău care e?
    Mâinile mele au vibrat, două secunde mai târziu. Privirile noastre s-au întâlnit când am apăsat pe trimite şi am ridicat telefonul la gură.
    - Da?
    - Acum îl ai, a zis Hunter, stereo.
    A întrerupt apelul şi şi-a înălţat capul, să-mi studieze telefonul.
    - Samsung iE80? Se mai fac din astea? Fără net, pfui?
    Am oftat, privind spre telefonul meu.
    - Da. Mama nu prea e fan internet. Ba chiar e împotriva computerelor. Nu mă lasă nici măcar să am un laptop.
    Mă privea uimit; acelaşi gen de privire pe care mi-o aruncau toţi când auzeau asta. Mama alesese să evite tehnologia. O tipă mă întrebase chiar dacă nu eram amish.
    - Părinţii, a fost tot ce a zis, în cele din urmă, cu un zâmbet cu subînţeles.
    Ne-am întors spre şcoală, unul lângă altul.
    - Ce oră ai acum? m-a întrebat chiar înainte să ajungem la uşă.
    - Algebră şi trigonometrie. Tu?
    - Chimie aprofundată.
    Înţelegeţi? Nici pe departe prost.
    - Super.
    Când am ajuns la uşă, s-a întins şi a deschis-o. Braţul lui s-a atins de umărul meu şi am simţit un fior. Am păşit pe holul aglomerat şi am încercat să găsesc un nume pentru senzaţia aceea ciudată, tocmai când am auzit o voce familiară.
    - Hei, Mila, aici erai! Şi... şi ai dat de Hunter?
    Kaylee stătea la câţiva metri de mine, cu braţele încrucişate peste piept, astfel încât forma un obstacol cu picioare lungi şi tocuri platformă, pe care ceilalţi elevi îl ocoleau, evitând să dea peste ea.
    Accentul pe care l-a pus pe ai dat de nu mi-a scăpat, chiar şi în vacarmul vocilor şi al paşilor celor care se grăbeau spre clase. Privirea ei a trecut peste mine şi s-a oprit mai mult asupra lui Hunter şi chiar mai mult asupra telefoanelor pe care încă le aveam în mâini. Eu l-am băgat în geantă, deşi nu prea eram sigură de ce. Nu greşisem cu nimic.
    Kaylee a venit mai aproape, iar zâmbetul ei nu era chiar atât de larg ca de obicei.
    - Şi ce făceaţi acolo? Mila te-a ajutat să completezi formularele?
    Hunter a ridicat din umeri şi a scuturat din cap, să-şi dea la o parte părul de pe faţă.
    - Aşa ceva.
    Apoi mi-a făcut cu ochiul, înainte să se amestece în şuvoiul de elevi şi să pornească agale pe hol.
    Kaylee şi-a apăsat o mână pe piept şi l-a privit cum dispare.
   - Tipii misterioşi sunt atât de sexi.
    Dar, în clipa în care a dispărut din raza noastră, atitudinea ei voioasă s-a risipit. S-a întors spre mine, cu mâinile în şolduri.
    - De asta ne-ai lăsat baltă la prânz, să îl ai pe Hunter doar pentru tine? Ce, eşti un fel de hărţuitor acum? Doamne, Mila, e atât de urât să faci asta!
    Pete roşii au început să-i apară pe obraji, iar vocea era mai ridicată cu fiecare întrebare şi striga suficient de tare să atragă priviri piezişe din partea celor care treceau pe lângă noi. Fetele din clasa noastră au început să şuşotească, în timp ce un trio de băieţi se înghionteau şi râdeau.
    - Şşşttt! i-am zis.
    - Ce e, te fac să te jenezi? a zis ea şi mai tare. Din cauza lui HUNTER?
    Şi mai mulţi copii s-au întors să se uite la noi şi au declanşat din nou acea senzaţie. Muşchii mi s-au încordat. Voiam să ies din atenţia celorlalţi. Atunci. Cu o mişcare rapidă ascunsă de poziţia corpului ei, am apucat-o pe Kaylee de braţ. Apoi, am tras-o spre uşă, pe care am împins-o. Avântul meu ne-a dus pe amândouă afară, departe de valurile de elevi şi de ochii lor mult prea curioşi.
    - Mila, mă doare! s-a tras Kaylee.
    Cu un început de groază, m-am uitat în jos şi am văzut că o strângeam de braţ. I-am dat drumul, iar cealaltă mână a ei a frecat imediat locul de unde o ţinusem.
    - Ce ai? m-a întrebat cu o privire acuzatoare.
    Am scuturat din cap, confuză, şi m-am holbat la felul în care îşi legăna braţul la piept. Chiar aşa, ce era cu mine? Nu-mi venea să cred că tocmai o apucasem pe Kaylee în felul acela, din semn. Îngrozitor.
    - Kaylee, îmi pare rău. N-am vrut să-ţi fac rău. Erau toţi oamenii ăia, iar eu... devin un pic claustrofobă, uneori. Nu mi-am dat seama.
    Pe lângă săritura cu Bliss şi ieşirea mea de la Dairy Queen, se pare că se întâmplau cam multe în ultima vreme. Prea multe.
    - Eşti nebună, ştii? a zis ea, încă ţinându-şi mâna la piept.
    Bărbia mea s-a mişcat în sus şi în jos, în graba de a fi de acord cu ea.
    - O să am grijă, promit.
    - Aşa să faci, mi-a răspuns scuturând din cap înainte să plece.
    Am încercat să ignor incidentul. Serios că am încercat. Dar o nelinişte mică, iritantă, a făcut să fie cam dificil. Adevărul era că nici măcar nu mă gândisem să o apuc pe Kaylee de braţ cu mai mult sau mai puţină forţă. Categoric, nu avusesem de gând să-i fac rău. Atunci, cum naiba se întâmplase?

                                            CAPITOLUL 5

                     Senzația aceea de neliniște nu m-a părăsit nici după cină, în seara aceea, când strigătul mamei m-a scos din spatele cărţii.
    - Mila, vino aici!
    Cu un oftat, am vârât semnul de carte la mijlocul volumului Handmaid’s Tale şi am dat la o parte pătura verde cu arămiu, pe care o găsisem în cameră când ne mutaserăm şi care mereu mirosea uşor a naftalină şi a lavandă. Ploaia bătea un ritm sacadat în fereastră. M-am gândit că voia să verific caii, aşa că mi-am vârât picioarele în adidaşii Nike şi am coborât.
    Mama aştepta lângă cuier, practic, cufundată în pătura maro din lână, pe care şi-o înfăşurase în jurul umerilor. Avea un neobişnuit zâmbet larg întins pe faţă. Văzându-i acel zâmbet care îmi era destinat, am alungat orice regret după Atwood şi patul meu. Un zâmbet care alunga o parte din singurătatea mea şi promitea că vor veni şi lucruri bune. Aproape că nu îmi doream să spun nimic, de teamă că vorbele vor rupe vraja, dar curiozitatea a învins.
    - Ce facem?
    A deschis uşa de la intrare.
    - O să privim furtuna.
    Îmi legănam picioarele pe marginea verandei. Ideea mamei de a ieşi şi de a simţi furtuna îmi păruse nebunească la început, să nu mai spun şi deloc proprie ei. Dar n-am putut s-o refuz. Nu când invitaţiile erau atât de puţine şi de rare. Picăturile de ploaie îmi cădeau pe palmele întoarse. Ca de obicei, mama a avut dreptate – nimic nu se compara cu senzaţia unei furtuni din Midwest. Spectacolul de lumini de pe cer, umiditatea densă, care făcea ca blugii să mi se lipească de picioare, mirosul electricităţii şi pământul jilav – toate ne învăluiau.
    - Nu e uimitor? a întrebat mama.
    Uluită, am privit-o cum şi-a scos cizmele şi le-a aruncat peste umăr.
    Cizmele au lovit podeaua de pe verandă cu o bufnitură, iar ea şi-a întins picioarele în ploaie. Oftatul ei era pură binecuvântare. Dap. Categoric, deloc tipic pentru mama.
    - Ar trebui să încerci şi tu.
    Adidaşii mei au zburat înainte ca ea să-şi dea seama că furtuna o zăpăcise. În lumina slabă, pielea noastră goală era de un alb fantomatic.
    - E super, nu-i aşa?
    Picăturile mici erau mai ude ca orice, dar plăcerea ei era contagioasă. Ceea ce îmi părea cu adevărat grozav era acceptarea ei.
    - Categoric.
    Un alt fulger a despicat cerul nopţii. Pentru o clipă, întregul Clearwater a fost iluminat, de parcă cineva aprinsese un bec uriaş. La fel de repede, strălucirea a dispărut şi întunericul s-a întors, spart doar de lumina de la fereastra bucătăriei noastre.
    - Unu, doi, trei, patru, cinci...
    Un tunet puternic a întrerupt incantaţia ciudată a mamei.
    - Ce numeri?
    - E doar o chestie... pe care obişnuiam să o facem împreună.
    Picioarele mele s-au oprit din legănat. Mama vorbea rar despre trecut şi mai ales despre lucruri pe care obişnuiam să le facem împreună. Aveam senzaţia că nu voia decât să şteargă totul cu buretele. Să o ia de la zero aici, în Clearwater. Prea multe întrebări mi se învârteau prin minte. S-o iau încet, am început cu una dintre cele mai inofensive.
    - Îmi plăcea oja? Înainte, vreau să zic, am întrebat, cu gândul la discuţia de la Dairy Queen.
    Am ştiut că luasem decizia corectă în clipa în care am văzut că şi acea întrebare simplă, frivolă a făcut-o să se înfioare. Mi-am ţinut respiraţia, aşteptându-mă, oarecum, să mă ignore.
    - Da. Când erai mică. Dar... dar numai la degetele de la picioare şi numai dacă ne făceam şi eu, şi tatăl tău.
    A început ezitant, dar, pe măsură ce vorbea, devenea mai sigură pe ea.
    - De fapt, la un moment dat, tatăl tău a uitat să se şteargă, apoi s-a dus la sală... ei bine, poţi să-ţi închipui cum a fost privit.
    S-a întins şi m-a strâns de umăr, râzând.
    - Poţi să-ţi închipui? Tatăl tău, un bărbat mare, puternic... dat cu ojă roz sidefată.
    Şi, ghidată de cuvintele ei, am reuşit să-mi imaginez. Tatăl meu cel voinic, cu păr brunet. La sală, în şort, în vestiar, scuturând din cap la vederea unghiilor roz. M-am desfătat cu acea imagine o clipă, înainte să forţez. Râsul ei, strângerea umărului meu m-au făcut să îndrăznesc.
    - Doctorii mi-au făcut ceva la urechi după incendiu?
    În clipa în care şi-a retras mâna, am ştiut că făcusem o greşeală, mersesem prea departe. Dar am continuat.
    - Îmi amintesc asta. Un bărbat în halat alb. Şi îmi umblă la ureche...
    N-avea rost. Chiar şi în lumina aceea slabă, vedeam cum buzele i se strângeau. Şi-a înfăşurat braţele în jurul taliei, şi-a îndepărtat capul de al meu, a plescăit uşor din buze şi a făcut un semn scurt de „să nu mai întrebi”.
    - De ce nu îmi răspunzi? am şoptit, în clipa în care cunoscuta greutate a respingerii mi s-a aşezat pe umeri. Te rog. Şi pentru mine e greu.
    Am urât implorarea din vocea mea, dar nu m-am putut abţine. Mâna ei s-a ridicat, de parcă ar fi vrut să mă atingă pe obraz, cum făcea în Philly, în fiecare seară înainte de culcare, pe vremea când unghiile ei nu erau maro de la mizeria cailor şi nu miroseau a unguent. Mi-am ţinut respiraţia, în timp ce secundele creşteau între noi. Inima îmi bătea nebuneşte, tânjind după întoarcerea acelui ritual nocturn. Şi-a pus mâinile în poală şi s-a întors spre furtună. Mi-am strâns degetele, să-mi reprim strigătul. Memoria mea defectă ştersese vreun lucru oribil pe care îl făcusem, asta să fi fost? De aceea mama nu putea să reînvie nici măcar un pic din vechea noastră relaţie? De ce îmi pierdusem, cumva, ambii părinţi, cu toate că doar unul arsese în incendiu? La adăpostul părului, mi-am apăsat o mână tremurândă pe obraz, aşteptându-mă oarecum să dau de ceva respingător. Dar pielea mea părea normală. Uşor lucioasă, de la aerul umed, dar caldă şi netedă. Nimic care să poată alunga o mamă.
    - De ce nu mă mai iubeşti? am şoptit ca pentru mine.
    Ştiam că nu avea să-mi răspundă. M-am ridicat. Deşi furtuna încă vuia deasupra, vraja ei dispărea la fel ca apa care îmi cădea de pe tiv şi se aduna la picioarele mele.
    - Numărul lor îţi spune cam cât de departe e fulgerul. Cinci secunde pentru fiecare milă.
    Vocea calmă a mamei m-a oprit după un singur pas. Era aceea o încercare amăgitoare de a face pace?
    - Mila, îmi pare rău, nu te pot îmbrăţişa, dar te-aş putea copleşi spunându-ţi o grămadă de lucruri despre furtuni.
    Doamne, mulţumesc.
    Nu trebuia să ascult aşa ceva.
    Furia mi-a alimentat drumul scurt până la uşă. Am deschis-o, hotărâtă să evadez în spaţiul sigur din camera mea, unde mă aşteptau Atwood şi pătura mea mirositoare.
    - Tunetul vine după fulger, dar e o iluzie. Doar pare aşa, pentru că viteza luminii e mai mare decât cea a sunetului.
    Mâna mea s-a încleştat pe mânerul uşii. Eu o întrebasem despre dragostea ei, iar ea îmi vorbea despre viteza sunetului? Pe bune?
    - De asemenea, fulgerul pe care îl vedem nu vine, de fapt, din cer. Vine de la suprafaţa pământului.
    Mda. Uşa s-a trântit cu ecou. M-am răsucit şi m-am uitat la spatele ei zvelt şi la coada ei de cal subţire şi nemişcată.
    - De ce îmi spui toate astea?
    Nu-mi pasă de originea fulgerelor şi de viteza sunetului! Îmi venea să strig. Îmi pasă de lucrurile importante. De amintirile pe care le-am pierdut şi de dragostea ei dispărută, de durerea îngrozitoare din sufletul meu, care nu dispărea nicio clipă. Nu de vreo furtună stupidă, din mijlocul stupidei Minnesota. Nu de...
    O altă linie albă a tăiat cerul. Am zărit o bucată luminată din veranda veche şi mâna mamei încleştată pe piatra aceea norocoasă stupidă, de la lănţişor, înainte ca întunericul să acopere din nou totul.
   Dar nu mi-a acoperit şi intuiţia.
    - Încerci să-mi spui că lucrurile nu sunt întotdeauna ce par a fi? Ce, mamă? Ce anume nu e aşa cum pare?
    Scândurile s-au auzit scârţâind, iar tunetul a mugit, dar n-am primit niciun răspuns. Niciun răspuns. Desigur. De parcă n-aş fi putut spune nimic care să schimbe lucrurile. Totuşi, am simţit o sinistră satisfacţie când am corectat-o.
    - Nici măcar nu e aşa. Nu toată lumea vede fulgerele de sus. Eu nu.
    Înainte să intru, ceva mi-a întrerupt glorioasa ieşire. Am ridicat capul.
    - Ai auzit?
    - Ce?
    - Un zgomot. Din hambar.
    Îl auzisem, este răpăitul ploii.
    Cling.
    - Din nou.
   Mama a fost în picioare într-o clipă. Desculţă, s-a dus spre uşa din faţă şi a deschis-o atât de brusc, încât partea de jos a lovit opritorul. A năvălit înăuntru şi a reapărut câteva clipe mai târziu, ţinând în mână lanterna uriaşă pe care o avea într-un sertar din bucătărie, pentru urgenţe. A coborât de pe verandă şi a fugit spre hambar.
    - Mamă?
    Nu s-a uitat în spate, aşa că am alergat după ea. Picioarele mele loveau cărarea udă, iar printre degete îmi intra noroi. Am ajuns la colţul casei de oaspeţi, am văzut-o pe mama că ajunsese la uşa imensă a hambarului şi am auzit nechezatul şi tropăitul cailor dinăuntru. Mai tare decât de obicei. Cineva lăsase uşa întredeschisă. Am simţit furnicături pe gât. Am ajuns în spatele mamei, exact când ea a deschis larg uşa.
    - Hei? a strigat şi a aprins lanterna.
    Ecoul vocii ei s-a auzit printre grinzi, mai sigură pe ea ca niciodată.
    Dar mâna dreaptă îi era încleştată pe lanterna Maglite foarte mare, foarte grea. O ţinea la nivelul umărului, ca pe o bâtă de baseball. Nu a urmat decât linişte, cu excepţia picăturilor de ploaie care cădeau intermitent pe acoperişul boltit. Apoi, un nechezat ascuţit şi paiele foşnind sub copitele agitate.

..................................................................