3-8
Întrebarea mea nu a întrerupt ciclul frecat-clătit-uscat. În timp ce vraful de farfurii vesele, cu model cu margarete, şi de tacâmuri creştea, pe prosopul cu model-cocoş, la fel se întâmpla cu nevoia mea de a le trânti pe jos. Cum putea să arunce o asemenea bombă şi nu se sinchisea nici măcar să se uite la mine? Scrâşnetul scaunului meu a întrerupt ciclul. Mama s-a şters pe mâini şi, în sfârşit, s-a întors să-mi acorde atenţie deplină. Privind-o, mă întrebam cum era posibil ca totul să fie o minciună. Faţa ei slabă, ochii ei albaştri, vocea ei, mirosul ei şi senzaţia pe care mi-o dădea fiinţa ei. Felul în care se uita peste ochelari, în rarele ocazii când îşi căuta cuvintele, cum făcea şi în clipa aceea. Toate păreau atât de reale, de parcă o cunoşteam de mai mult de câteva luni.- Îmi pare rău, dar după cele întâmplate ieri nu putem risca. Nu acum.
- Adică, riscul să am o viaţă seminormală, acest risc?
Şi-a smuls ochelarii şi s-a frecat la ochi.
- Ştiu că e greu. Dar suntem într-o situaţie foarte delicată.
- Şi a cui e vina? Nu a mea, dar eu sunt singura pedepsită!
M-am oprit, am tras aer în piept. Gândeşte, mi-am zis, trebuie să ajungi la un numitor comun cu ea.
- Oricum, eşti paranoică. Cine o să vină să ne caute aici, la mama dracului?
Mâinile i-au îngheţat pe ochi, pentru câteva clipe foarte scurte. Când şi-a pus ochelarii la loc, vocea ei era calmă.
- Habar n-ai... şi aş vrea să nici nu afli. Dar trebuie să fim precaute. Apoi, dacă totul va fi OK, o să te duci.
După care, s-a întors la vraful ei de vase pe care s-a apucat să le şteargă de pete inexistente cu prosopul pe care îl avea în mână.
Disimula.
Amândouă, mereu disimulam.
Când am văzut că se întoarce la o activitate nesemnificativă, în loc să discute cu adevărat cu mine, m-am enervat.
- Minţi. Niciodată nu o să mă laşi să mă întorc la şcoală, nu-i aşa?
- Mila! s-a întors ea şi s-a oprit când m-a văzut clipind atât de des. Mila, a zis apoi, mai blând, şi a venit spre mine.
O cursă. La fel cum era totul.
M-am ferit.
- De ce? De ce m-ai mai furat, dacă tot nu aveai de gând să mă laşi să trăiesc cu adevărat? am şoptit, înainte să mă întorc şi să o iau la fugă.
M-am trântit pe pat şi am rămas privind în gol. O oră mai târziu, când a venit să vadă ce fac, m-am întors pe partea stângă şi am refuzat să o privesc. Salteaua a scârţâit şi s-a lăsat în jos.
- Ştiu că eşti supărată, dar vrei să vorbeşti cu mine un minut?
Schiţa în creion a unui cap de cal atârna pe perete, chiar lângă draperiile în carouri verde cu alb. Liniile reuşiseră să surprindă trăsăturile atât de bine, că aveam impresia că se uita la mine. Mă întrebam cum reuşise artistul asta, cum făcuse să insufle viaţă într-o bucată de hârtie. Calul din hârtie mă privea, dar eu am închis ochii.
Până la urmă, despre asta era vorba. O iluzie. Patul a scârţâit din nou, când mama şi-a mutat greutatea, încercând să găsească o poziţie confortabilă. Baftă, i-am zis în gând, având în vedere situaţia nebunească în care eram. Mă îndoiam că exista o poziţie confortabilă.
Cel puţin zece secunde au trecut până să izbucnesc.
- De ce ai mai riscat să mă laşi să merg la şcoală? De ce ţi-ai luat un job stupid? De ce nu ne-am ascuns într-o peşteră, pur şi simplu?
Când mama mi-a răspuns, avea vocea răguşită.
- Pentru că eu chiar vreau să trăieşti, Mila. De data asta, vreau să ai totul. Iar dacă asta înseamnă să te ascund, aşa va fi.
Am scuturat din cap.
- Nici măcar nu are logică ce spui! De data asta? Care dată? Ce îmi mai ascunzi?
Am simţit atingerea moale a degetelor ei, în jos, jos, jos pe părul meu. Încet, de parcă ar fi savurat fiecare centimetru. Cea mai ciudată imagine mi-a trecut rapid prin minte. O fetiţă cu păr şaten lung, care se foia pe scaun, în timp ce o versiune mai tânără a mamei stătea în spatele ei, cu nişte foarfeci într-o mână şi cu o acadea în cealaltă. Dar amintirea aceea era înceţoşată, fragmentată. Nu era deloc limpede, cum erau cele cu tata. Poate că unele dintre ele începeau să nu mai funcţioneze. Poate că una câte una vor dispărea toate, până când nu avea să-mi rămână nimic care să-mi amintească de falsa mea familie.
M-am ghemuit şi mai mult.
- Cred că ai avut parte de suficiente dezvăluiri, cel puţin deocamdată.
Patul a scârţâit din nou.
- Am venit să îţi spun că trebuie să ies – calul domnului Danning a început să şchioapete. Rămâi în casă sau în hambar, dar nu ieşi la călărit azi. Mă întorc cât pot de repede.
Când a văzut că nu îi răspund, a oftat adânc şi a închis uşa încet după ea. În clipa în care i-am auzit maşina pe alee, m-am ridicat. Nu puteam să trăiesc aşa, ca un animal în cuşcă. Mersul la şcoală nu avea cum să-mi facă rău. Voiam să-i dovedesc asta. Ajutată de imaginea ochilor albaştri ai lui Hunter, mi-am luat rucsacul şi am pornit pe jos spre şcoală.
În primul rând, întârziasem la oră. Graţie unei uşi care scârţâia, intrarea mea a atras priviri curioase din partea celor mai mulţi colegi.
La început, am ezitat, tentată să o iau la fugă, dar am rezistat impulsului. Eu îmi dorisem să vin, mi-am amintit. Să merg la şcoală, să fiu normală. Totuşi, am simţit privirile lor ca pe nişte acuzaţii, în timp ce mergeam printre şirurile de bănci, să-i înmânez doamnei Stegmeyer bileţelul de întârziere. De parcă ar fi ştiut că ceva era diferit la mine şi încercau să identifice despre ce era vorba.
Niciodată nu îmi plăcuse să fiu în centrul atenţiei, dar în clipa aceea îmi părea de-a dreptul periculos.
În al doilea rând, banca de lângă geam era goală. Nici urmă de Hunter.
În al treilea rând, nici măcar nu puteam să stau la locul meu.
Leslie, tipa cu care Kaylee nu schimbase, până atunci, mai mult de câteva saluturi scurte, stătea pe locul meu şi părea să-i fie confortabil acolo, cu capul ei roşu aplecat spre al lui Kaylee. O tipă care mereu mirosea un pic a ojă, pe care o folosea constant să-şi decoreze caietele – un obicei care, în mod normal, ar fi iritat-o pe Kaylee. Când privirile ni s-au întâlnit, Kaylee mi-a zâmbit uşor. Zâmbetul ei fals.
Nu era a bună. Mai ales dacă mă gândeam şi la schimbul foarte scurt de SMS-uri pe care îl avusesem. Sau poate că eram eu paranoică.
Stresul mamei mi se vârâse pe sub piele şi se cuibărise acolo până mă făcuse să fiu la fel de agitată ca ea. Se răsucea pe sub pielea mea fabricată cu ajutorul bioingineriei, printre sârme şi plastic şi tot ce nu era uman pe acolo.
Încetează.
M-am forţat să afişez un zâmbet care era mult mai vesel decât mă simţeam şi m-am îndreptat spre colţul din spate, unde stătea de obicei Leslie, care strecura prietenilor ei bileţele şi îşi decora caietele. Şi banca, după cum arăta, mânjită cu mov pe marginea interioară.
Leslie m-a condus cu privirea. Dar nu zâmbetul ei a făcut ca paranoia din mine să mă tragă din nou în jos. Ci punctul pe care îşi concentrase atenţia. Braţul meu. Cel la care mă rănisem cu o zi înainte.
Mi l-am vârât sub bancă şi m-am cufundat în scaun, străduindu-mă să par adâncită în cartea de literatură engleză. Am încercat să-i ignor pe toţi ceilalţi, să mă conving că totul era doar în imaginaţia mea. Că, de fapt, Kaylee nu spusese şi n-ar fi putut spune nimănui nimic. Apoi, am prins o şoaptă. Foarte înceată, dar nu suficient de înceată. Cel puţin nu pentru urechile mele.
- Eşti sigură?
Puteau să vorbească despre orice, mi-am zis. Deşi nu credeam asta.
Ce îmi trebuia era ocazia să vorbesc faţă în faţă cu Kaylee, ocazia să îi explic. Trebuia să mă asculte. Când, în sfârşit, clopoţelul a sunat, eram pregătită. Am sărit de pe scaun şi m-am grăbit spre Kaylee, care, totuşi, a reuşit să ajungă la uşă înaintea mea, urmată de Leslie.
- Kaylee, aşteaptă!
Nu s-a oprit, doar şi-a fluturat peste umăr degetele cu unghii vopsite în albastru marin.
- Scuze, trebuie să fug... mai târziu!
În timp ce o priveam cum pleca grăbită, m-a cuprins un acces de îndoială, acces care creştea în intensitate, pe măsură ce fiecare curs trecea fără urmă de Kaylee. În plus, la fizică, tipa de pe celălalt rând, din dreptul meu, i-a făcut un semn cu cotul colegului ei şi apoi s-au întors spre mine. Când a sunat clopoţelul de pauza de prânz, Kaylee tot nu apăruse. Mi-am croit drum spre dulapul meu, încercând să alung senzaţia persistentă de prizonierat pe care o aveam pe hol, din cauza amestecului de voci, şi de mirosuri, şi de paşi. De fiecare dată când cineva se uita spre mine, mâinile mi se încleştau, iar picioarele mi se încordau, pregătite să o ia la fugă. În mod ridicol, eram conştientă de toate astea şi, totuşi, nu mă puteam împotrivi fricii care punea stăpânire pe mine. Trebuia doar ca un elev, unul singur, să afle ce eram, iar viaţa mea ar fi fost terminată.
Am ajuns la dulap, dar nici acolo nu am dat de Kaylee. După ce mi-am băgat cărţile înăuntru, m-am agăţat de uşă şi m-am concentrat pe senzaţia pe care mi-o dădea metalul rece şi alunecos, într-un efort de a mă calma. OK, deci, Kaylee era un pic şocată şi, da, poate chiar furioasă, pentru că aflase despre braţul meu în felul acela. Evident, se aşteptase să-i spun despre proteză cu mult timp în urmă. Înţelegeam asta. Am închis ochii.
Desigur, dacă, într-adevăr, aş fi avut o proteză despre care să-i fi spus, nu m-aş fi panicat în clipa aceea. Totuşi... tot ce trebuia să fac era să vorbesc cu ea. Să-i explic personal despre proteză şi să mă asigur că înţelegea că trebuia să păstreze secretul. O rezolvare uşoară.
Aproape mă convinsesem, când Jim Dyson, un debutant din echipa de fotbal, care avea dulapul lângă al meu, m-a împins cu umărul.
- Hei, chiar ai încercat să-ţi tai singură braţul şi să-l trimiţi fostului tău iubit, după ce te-a părăsit?
S-a rezemat de dulap, holbându-se la mine şi aşteptând, iar sprâncenele şatene groase aproape că i s-au unit, formând o linie deasupra feţei lui în formă de cartof, pe care nasul strâmb sugera mai mult decât o fisură.
Degetele mele s-au încleştat pe metal.
- Ce?
Şi-a plesnit de picior una dintre palmele musculoase şi mi-a ignorat întrebarea.
- Ce pervers, băi, ce pervers! Ai poze?
Nu putea fi adevărat.
- Glumeşti, nu?
În clipa aceea am realizat că nu, nu glumea. Da, chiar credea că îmi tăiasem braţul şi, da, chiar voia poze. Am strâns şi mai tare uşa verde... şi am simţit cum metalul cedează sub strânsoarea mea. Am sărit în spate, de parcă dulapul m-ar fi împuns la mână şi am trântit uşa, înainte să văd efectul. Înainte ca el să vadă efectul. M-am strecurat pe sub braţul lui cărnos, fugind de dulap şi de privirea lui fixă.
Între timp, inima mea – ceva-ul meu, orice ar fi fost – începuse să bată nebuneşte. Trebuia să o găsesc pe Kaylee şi să pun capăt poveştii, înainte să se meargă mai departe. Înainte să-mi ruineze orice şansă de a mă întoarce la Clearwater High. Am luat-o printre grupurile de elevi care îmi blocau drumul şi m-am îndreptat spre cantină.
- Scuze, am zis, în timp ce-mi croiam drum prin mulţimea şerpuitoare.
Am tot repetat asta, după ce am reuşit să ţâşnesc printre cinci tipi îmbrăcaţi în uniforma universităţii, care erau mult prea absorbiţi de discuţie pentru a merge mai repede.
- Ai grijă, a mormăit unul.
Un altul a ţipat:
- Hei, poţi sări oricând din camionul meu!
Izbucniră hohote de râs şi se auzeau bătând palma. Şi ştiam că se holbau la mine. Am simţit un val de căldură pe spatele gâtului. Of, Doamne! Era mai rău, mult mai rău decât aş fi crezut. Câţi auziseră zvonurile? Ce anume se zvonea? Kaylee trebuia să repare asta.
Trebuia.
Singurul lucru care mă oprea să dau buzna în cantină era faptul că ştiam că nu voi face decât să atrag atenţia. Am luat-o pe scurtătura care ducea la uşa deschisă a cantinei. Grupuri de elevi erau deja adunate în jurul meselor, scoteau sticle cu apă din genţi, se strâmbau la vederea merelor, desfăceau foliile şi ambalajele biodegradabile, să se uite la misterioasele lor sandvişuri. I-am privit vorbind şi râzând şi mâncând cu prietenii, printre mirosurile de transpiraţie şi de hamburgeri, şi m-am gândit că poate ar fi trebuit să ascult sfatul mamei. Să merg acasă, să stau departe de şcoală. Să mă ascund, ca un animal captiv. Departe de toţi. Departe de Hunter. Departe de viaţă.
Nu.
Am intrat, am trecut pe lângă cele şase şiruri lungi de mese, până la una de lângă fereastra din spate, unde era Kaylee, flancată de Ella şi de Parker. Masa noastră. Nu şi în acea zi, când locul meu era, încă o dată, ocupat de Leslie.
Kaylee era întoarsă spre Ella, aşa că m-am concentrat asupra părului ei, în timp ce am făcut ultimii câţiva paşi. Numărarea celor câteva şuviţe rebele m-a ajutat să mă calmez. În dimineaţa aceea, când se trezise şi se pieptănase, pariam că scosese limba în oglindă, aşa cum făcea de fiecare dată când vedea vreo şuviţă neascultătoare.
Totuşi, era acelaşi păr al lui Kaylee care mă făcea să sper că sub el era aceeaşi Kaylee pe care o ştiam. Kaylee cea care fusese generoasă şi bună cu fata nou-venită în oraş. Nu cea care mă obligase să urc în spatele camionetei.
După un chicotit brusc, Parker s-a uitat peste umăr, m-a văzut şi a îngheţat, pregătindu-se să bage în gură un morcov. L-a scăpat şi a înghiontit-o pe Kaylee. Să nu mă las descurajată, am pus mâinile pe masa din plastic şi am aşteptat. Nu a durat mult. Celelalte două fete au încetat pălăvrăgeala, în clipa în care Kaylee s-a întors spre mine. A schiţat un zâmbet forţat.
- Ce e?
Tonul rece din vocea ei m-a făcut să simt un fior de teamă.
- Pot să-ţi vorbesc un minut?
- Suntem cam ocupate.
M-am uitat în jurul mesei. Parker răsucea doza de Cola dietetică, iar Ella îşi inspecta unghiile, în timp ce Leslie înmuia un cartof în ketchup.
Ocupate. Of-of. De ce se purta aşa? Dincolo de frica de a nu atrage atenţia, de frica de a nu-mi fi descoperit secretul, am simţit cum un alt sentiment prinde viaţă. Unul periculos.
- Nu o să dureze mult, am zis şi mi-am încleştat degetele, abţinându-mă să o apuc cu ele.
Oftatul ei afectat a fost foarte evident.
- Bine. Nu voiam să spun asta, dar... Mila, ai... probleme... şi aş vrea să nu mai ies cu tine.
Eu... ce?
- Probleme? Eu am probleme? De ce, pentru că ţi-am spus că nu vreau să stau în spatele camionetei, dar ai insistat? Doar ca să poţi fi singură cu Hunter?
În sfârşit, ochii căprui şi surprinşi ai lui Kaylee i-au întâlnit pe ai mei – evident, nu se aşteptase la asta –, în timp ce fetele se foiau.
- Uh, mergem să luăm ceva de băut. Vrei ceva, Kayls? a întrebat Ella, cu faţa ei şi aşa îngustă, parcă mai ascuţită ca de obicei, din cauza îngrijorării.
- Nu, mulţumesc.
Am aşteptat să plece, înainte de a mă aşeza pe scaunul lui Parker. Cu voce joasă, am zis:
- Kaylee, de ce îmi faci asta? Credeam că suntem prietene.
S-a strâmbat ridicându-şi colţul stâng al buzei.
- Tu şi Hunter păreaţi să vă simţiţi destul de bine seara trecută, în drum spre casă... pariez că ar fi mai mult decât fericit să fie prietenul tău.
Nu-mi venea să cred.
- Faci mişto de mine? Puteam să mor, Kaylee, iar tu îţi faci griji doar pentru că Hunter s-a purtat frumos cu mine?
Unde era Kaylee cea pe care o cunoscusem când mă mutasem acolo, cea care o primise frumos pe ciudata care intrase în cercul ei de prietene? Pentru că versiunea aceea a ei îmi părea o străină. Scaunul ei a scrâşnit, când l-a împins în spate şi a sărit în picioare.
- În fine. Parker îmi spusese să nu am încredere în tine. Trebuia s-o fi ascultat.
Vocea ei piţigăiată, care oricum ieşea în evidenţă, şi-a dublat volumul, până să termin. Şi au auzit cu toţii. Discuţiile s-au oprit; capetele de la patru, cinci, şase mese s-au întors să vadă despre ce era vorba.
- Vorbeşte mai încet, am şuierat.
Mi-am dat seama de greşeală când am văzut că privirea i se îngustează, iar buzele i se strâng. Am încercat să dau înapoi.
- Kaylee, te rog...
- De ce?
Ţipătul ei a şters şi ultima mea încercare de a ascunde teatrul. Cu o fluturare a mânecilor mov ample, şi-a desfăcut braţele.
- Tot vor afla, mai devreme sau mai târziu, a continuat, pe acelaşi ton încrâncenat de tare.
Atât de tare, că îmi venea să-mi vâr pumnul în gura ei şi să o târăsc afară. Dar asta nu ar fi făcut decât să atragă şi mai mult atenţia.
Trebuia să mă prefac. Înainte ca ea...
- De ce nu le spui că eşti o ciu...
Piciorul meu a reacţionat rapid. Cu o mişcare neclară, i-am agăţat glezna şi i-am măturat picioarele. Strigătul ei s-a auzit în timp ce capul i se dădea pe spate. Mâinile i s-au zbătut prin aer, iar cana i-a căzut, Cola împrăştiindu-se peste cămaşa ei de culoarea lavandei. A lovit podeaua din lemn fals întâi cu fundul. Liniştea provocată de uluială a durat doar câteva clipe, înainte să izbucnească hohote de râs. Băieţii de la o masă au huiduit, iar eu am auzit o fată strigând:
- Bravo, Grace!
Ameţită, Kaylee a clipit spre mine. Probabil, încerca să-şi dea seama exact ce se întâmplase. Eram două în situaţia asta. Imaginea ei întinsă pe jos, printre picioarele scaunelor, cu cămaşa pătată de lichid maroniu, m-a şocat. Eu făcusem asta. Fără intenţie, fără să mă fi gândit la altceva decât la cum să o fac să tacă.
Mi-am alungat uimirea şi am făcut un pas în faţă. Cel puţin puteam să o ajut să se ridice. Dar, când m-am mişcat, ceva a licărit în spatele ochilor mei. Nu o amintire, de data asta. Cuvinte. Cuvinte luminoase şi roşii. Licăreau şi apăreau doar pentru o milisecundă, înainte să dispară, dar, Doamne, chiar şi aşa îmi părea că o milisecundă era prea lungă.
Ţinta: doborâtă.
Oroarea mi-a strâns pieptul ca o menghină şi a tot strâns, până când mi-a mai rămas un singur gând.
Fugi.
Şi exact asta am făcut. În timp ce Kaylee se străduia să se ridice în picioare, m-am întors şi am fugit. Am fugit de încăperea aceea, de ceea ce făcusem... şi de cuvintele acelea roşii care clipeau şi care speram din fiecare fibră a fiinţei mele că erau doar o halucinaţie indusă de stres.
Sau un accident. Genul acela de care nu o să mai am parte niciodată.
În timp ce ecoul picioarelor mele lipăind pe linoleum răsuna pe hol, am realizat că mama avusese dreptate.
N-ar fi trebuit să mă întorc la şcoală.
CAPITOLUL 12
Deși am gonit nebuneşte înapoi spre Greenwood Ranch, când am ajuns acolo, maşina noastră Tahoe era pe alee, ca o avertizare mare şi verde.
Super.
M-am gândit să mă ascund o vreme, să evit predica ce mă aştepta, dar asta însemna doar să amân inevitabilul şi, mai rău, era posibil ca mama să se panicheze dacă nu dădea de mine. La fel de bine puteam să înfrunt sentimentul sumbru de vinovăţie şi să rezolv totul chiar atunci.
Uşa s-a deschis larg şi a apărut mama, iar ochii ei albaştri mi-au scanat ţinuta, înainte ca privirea să i se îngusteze şi să se oprească asupra rucsacului care îmi atârna pe umeri.
- Tocmai voiam să te caut la grajduri... dar văd că nu este nevoie.
Nu a ridicat tonul, iar felul în care a deschis uşa larg, invitându-mă, părea destul de calm. Dar articulaţiile albite ale degetelor strânse pe clanţă nu vesteau nimic bun. După cum bănuiam, odată uşa închisă, s-a întors, cu braţele slabe încrucişate peste hanoracul gri, cu picioarele depărtate şi cu o atitudine hotărâtă.
- Nu mă face să pun pe tine un dispozitiv de urmărire.
În timp ce trăgea aer în piept, să mă dojenească şi mai mult, am ridicat o mână.
- Am înţeles, OK? Să merg la şcoală a fost o decizie stupidă. Nu-ţi face griji. Nu se va repeta.
Expresia de uimire de pe faţa ei, cu ochelarii pe nas, îi dădea un aer de bufniţă. Am luat-o la fugă spre dormitorul meu şi am trântit uşa după mine. M-am aruncat pe pătura moale. Nimic nu putea să mă convingă să mai ies din casa aceea vreodată. Aveam de gând să mănânc, să dorm şi să mă uit la telenovele. Poate şi să călăresc un cal sau doi şi să am discuţii imaginare cu prietenii imaginari.
Dar mesajul lui Hunter, de la trei 3:32 după-amiaza, a schimbat totul.
Vrei să ieşi diseară?
M-am holbat la cele câteva cuvinte. M-am holbat şi am aşteptat ca logica mea să râdă, ba nu, să hohotească de râs, la ideea de a-l vedea, după eşecul din ziua aceea. Dacă aş fi vrut să merg, asta ar fi însemnat să pun la cale un tertip complicat ca să pot ieşi din casă. De fapt, după ziua aceea, o vedeam pe mama cărându-mă cu ea peste tot, chiar şi la cea mai neînsemnată şi plicticoasă treabă, să se asigure că nu mai făceam vreo vizită neautorizată la şcoală. Mă aşteptam să reacţionez logic, însă, am simţit mirosul lui dulce, am văzut felul în care i se curbau uşor buzele, un pic mai mult într-o parte decât în cealaltă.
Aluniţa mică, cu aspect de gropiţă. Şi, cel mai important, felul în care mă făcea să mă simt atât de reală. Exact opusul felului în care mă simţisem în cantină.
Ţinta: doborâtă.
Mi-am tras pătura peste cap, dar nu am reuşit să alung amintirea aceea. La asta trebuia să mă aştept de atunci încolo? Îmi era frig, în ciuda căldurii de sub materialul gros. Aşadar trebuia să îl văd pe Hunter. Trebuia. El era singurul care putea împiedica transformarea mea într-un monstru. De sub pătură, i-am răspuns.
Sigur. Hai să ne vedem @ capătul aleii @ 7:30.
Răspunsul lui mi-a adus un zâmbet pe faţă. O mişcare facială pe care, după eşecul de la cantină, fusesem sigură că buzele mele nu aveau să o mai schiţeze vreodată. Apoi, am închis ochii şi mi-am
plănuit evadarea.
CAPITOLUL 13
Pe la şapte şi douăzeci şi cinci, a început să apară îndoiala. Eram pe la jumătatea aleii, ghemuită după un copac, îmi vâram picioarele în tenişi. Mi-i aruncasem în jurul gâtului şi ieşisem desculţă, să evit zgomotul. Cum soarele apunea mai devreme şi ne apropiam de octombrie, era deja întuneric. Totuşi, mi-era teamă ca nu cumva mama să se uite pe geamul de la bucătărie şi să mă vadă. După ce m-am încălţat, am ezitat, pentru că întreaga dimensiune a ceea ce făceam m-a izbit ca un zid din cărămizi. Dacă făceam o altă greşeală teribilă? Dacă acea întâlnire sfârşea la fel de rău ca vizita la şcoală? M-am uitat peste umăr, la casa de oaspeţi, care era un loc sigur, apoi am apăsat o tastă a mobilului, să se lumineze. Ultimul mesaj al lui Hunter a apărut o clipă mai târziu.
Abia aştept.
Aceeaşi căldură de mai devreme mi-a trecut prin corp şi a învins orice urmă de îndoială. Nu, aceea era alegerea corectă. Am trecut de borna kilometrică, hotărâtă să mă bucur de aerul răcoros pe care îl
simţeam pe obraji, de scrâşnetul pietrişului sub picioare şi de noaptea cu Hunter, pe care o aveam în faţă.
Chiar înainte să ajung la drum, am încetinit şi am continuat să merg la pas. Farurile unei maşini s-au arcuit peste cotitura care dădea în strada noastră şi în mai puţin de cincisprezece secunde un Jeep s-a oprit lângă mine. Fereastra s-a lăsat în jos şi a apărut capul lui Hunter.
- Te-ai furişat?
A zâmbit, acel zâmbet uimitor, copilăros, din ochii lui albaştri, care alunga orice alte gânduri. Mai trebuia doar să plecăm de acolo. Înainte ca mama să prindă de veste.
- Cam aşa ceva.
M-am grăbit spre uşa din faţă şi m-am urcat pe locul de lângă el, apoi mi-am pus centura cât de repede am putut.
- OK, să mergem, am zis şi l-am îndemnat tăcut pe Hunter să apese pe pedală.
Mi-a aruncat o privire buimacă, dar a călcat-o. O clipă mai târziu, eram pe drum. În Jeep se simţea un miros amestecat de scorţişoară şi ceva mai dulce. Pe mijlocul bordului, am numărat cinci caramele – trei roz şi două galbene – peste nişte mărunţiş. Câteva ambalaje goale luceau pe jos în spate, împreună cu trei cutii goale de suc Monster.
- Bomboane şi cofeină?
S-a întins în spatele scaunului său, fără să se uite, a apucat una dintre cutii şi s-a înroşit.
- Am vrut să fac curat.
Apoi, a luat o bomboană roz de pe bord.
- Vrei?
M-am uitat la pătratul micuţ, pe care scria Starburst, şi m-am întrebat dacă mâncasem vreuna vreodată.
- Sigur.
În timp ce înaintam şi bomboana dulce mi se topea în gură – încă un lucru pentru care trebuia să îi mulţumesc lui Hunter –, l-am privit pe furiş. Perfect. Era incredibil de perfect, într-un fel complet nonevident.
Cămaşa maro îi scotea în evidenţă albastrul ochilor, iar pantalonii kaki largi îl făceau să pară abia coborât dintr-un catalog de modă.
Când a umblat la schimbătorul de viteze, degetele lui mi-au atins braţul, cel la care mă „rănisem”. Am tresărit, mi-am înjurat în gând prostia, apoi am rămas complet nemişcată.
Te rog să nu observi. Te rog să nu observi.
A observat.
Privirea i s-a oprit chiar asupra braţului meu, intensificându-mi senzaţia de lipsă de oxigen din piept. În clipa aceea, am realizat că făcusem o greşeală. Ochii lui îmi înlăturau pielea, strat cu strat, şi ajungeau la monstrul dezastruos care era dedesubt. Văzuse fibrele optice şi neuromatricele, senzaţiile fantomă. Înţelegeţi ironia lipsei de oxigen, de care nu aveam nevoie, urâţenia care îmi făcea greaţă doar gândindu-mă la ea. Toate lucrurile despre care vorbise tipul de pe iPod, cu accentul acela sudist, aveau să fie dezvăluite, punându-ne în pericol pe mine şi pe mama.
Am privit drept în faţă şi mi-am adunat toată voinţa pentru a mă abţine să apuc mânerul uşii.
Am inspirat adânc – desigur că nu avea cum să vadă prin pielea mea. Era imposibil.
Am expirat – cu câteva zile în urmă, credeam că era imposibil să fiu un android.
Am inspirat adânc – poate că încă mai credeam.
Am expirat – dacă nu, puteam măcar să mă prefac.
Odată ajunşi la autostradă, îmi recăpătasem controlul.
- Mama ta... e foarte protectoare sau aşa ceva?
Habar n-ai.
- Ce, faptul că m-am furişat m-a dat de gol? am zis şi am râs relaxat, un râs care a părut chiar autentic.
Un şuvoi de faruri se vedea licărind prin parbriz, din sens invers.
Spre fermă, unde o lăsasem pe mama. Mama. Era singură la fermă şi credea că eram şi eu acolo. Ceva mi s-a răsucit în stomac. Sau unde trebuia să fie stomacul meu. Priveam pe fereastră şi mă uitam la vasta întindere care era Minnesota rurală noaptea, cu pumnii strânşi în poală. Trebuia să încetez, să pun capăt acelei nebuneşti autoevaluări, de fiecare dată când simţeam ceva uman. Să nu-mi mai pun la îndoială senzaţiile, organele, toate micile detalii pe care le aveam pe sub piele – nu făceam decât să înrăutăţesc lucrurile de o mie de ori.
- Furişarea şi povestea cu fără-computer, a zis Hunter. Computerul. Corect.
- Dar ai tăi? Sunt severi? am întrebat, disperată să duc discuţia pe un teren mai sigur.
S-a foit pe scaun şi şi-a frecat bărbia cu o mână.
- Ăăă... nu. Nu prea sunt pe aici.
Îngrijorarea trebuie să mi se fi văzut pe faţă, pentru că a râs.
- Nu e mare lucru. Tata călătoreşte mult, iar mamei îi place să meargă cu el.
- Oh.
N-am ştiut ce altceva să spun. Îmi pare rău că părinţii tăi sunt plecaţi mult timp. Mă bucur că nu-ţi pasă. Cel puţin părinţii tăi există şi în afara unor amintiri programate.
Pentru câteva minute, s-a lăsat tăcerea, apoi el a întrebat:
- O zi proastă?
Zi proastă. Dacă ar fi fost atât de simplu. O zi proastă însemna ceva finit, însemna că, după un somn bun, te vei trezi şi vei avea în faţă o nouă zi plină de posibilităţi. Un nou început. Nu însemna să te trezeşti în fiecare zi, de acum şi în vecii vecilor, doar pentru a realiza că eşti prizonier al aceluiaşi coşmar.
- Dacă aş minţi şi ţi-aş spune că am avut cea mai bună zi pe care am avut-o vreodată, m-ai crede?
- Să vedem... nu.
Apoi:
- Din cauza mamei tale? Sau a şcolii?
Şi-a lăsat capul uşor într-o parte, în ceea ce mi s-a părut un efort inconştient de a cere ajutor pentru înlăturarea părului din ochiul stâng. În clipa aceea, am simţit că trebuia să îi spun ceva. Şi, fără îndoială, aflase de încăierarea de la cantină. Astfel că, era cel mai sigur să îi spun, totuşi... ce putea fi mai jenant decât să recunosc că eu şi Kaylee ne certasem din cauza lui? Mă jucam cu tivul cămăşii mele.
- Promiţi să nu crezi că sunt foarte patetică?
Sprâncenele i s-au ridicat, dar a aprobat din cap.
- Promit.
Mi-am dres vocea.
- Ei bine... eu şi Kaylee am avut o ceartă urâtă. Din cauza... ta.
După ce am spus-o, am închis ochii şi i-am strâns, de parcă, dacă nu i-aş fi văzut expresia, orice urmă de ruşine ar fi dispărut, ca prin minune.
- Aş!
Prea neutru pentru a mă face să-i deschid, deşi am detectat o urmă de amuzament în acea interjecţie.
- Te superi dacă întreb cine a câştigat?
Oh, categoric, acum zâmbea; auzeam râsul care dădea târcoale.
Când mi-am găsit curaj să deschid ochii, eram destul de sigură că zâmbetul lui era acolo, mascat mai mult ca de obicei de felul în care îşi muşca interiorul obrazului stâng.
Ce aveam de pierdut în clipa aceea?
- Eu, am zis hotărât.
Zâmbetul lui s-a lărgit.
- Excelent. Ştii ce înseamnă asta, nu?
Că am reflexe inuman de rapide, astfel încât să-mi trântesc la podea adversarul cât ai clipi?
- Că fetele sunt prostuţe? am zis, în schimb.
- Asta. Plus, din moment ce m-ai câştigat pe bune, îţi datorez un premiu.
Un premiu.
- Serios?
- Niciodată nu glumesc în legătură cu un premiu, m-a tachinat.
- OOOK. Dar unde...
Apoi le-am văzut. Mulţimea de lumini din depărtare, sclipirea lor fantezistă, care alunga întunericul şi transforma o bucată de ţinut plicticos în ceva magic. Ca într-un basm.
M-am îndreptat, suficient de repede ca centura să mă lovească peste piept.
- Carnavalul? Mă duci la carnaval?
Nici măcar n-am încercat să-mi ascund entuziasmul. Colegii de la Clearwater High vorbiseră despre el toată săptămâna, chiar şi Kaylee şi Parker. Da, la fel ca toate destinaţiile în afară de şcoală, Dairy Queen sau magazinul de unde făceam cumpărături, mama exclusese orice ieşire.
- Să înţeleg că îţi place...
- Eu...
...de fapt, habar n-aveam, dar muream de nerăbdare să aflu. Ai grijă, Mila.
- Nu oricui îi place? m-am eschivat.
După o privire fugară, care părea că ştie tot, a ridicat din umeri.
- Sigur.
M-am lăsat la loc pe scaun şi m-am bucurat de senzaţia relaxată a posibilităţilor, care mă făcea să mă simt mai uşoară. Prima parte a zilei fusese un dezastru, dar seara aceea... seara aceea avea să fie perfectă.
Trebuia să fie.
Când am ajuns la carnaval, Hunter m-a condus pe lângă un şir de oameni care aşteptau la Real Bungee Jump Experience, la un joc numit Twister, care se învârtea în cercuri, şi la un altul unde un tip învârtea un ciocan mare şi îl lovea de un disc metalic. În cele din urmă, ne-am oprit în faţa unui joc unde se trăgea cu arma.
- Gata.
Sub acoperişul roşu al chioşcului se întindea un şir de ţinte sub formă de stele galbene. Treizeci în total. Pe margini erau flancate de o mulţime de animale din pluş – cele mai multe unicorni şi maimuţe.
Tipul cu păr cărunt şi aspect neglijent flutura spre trecători o armă gen carabină şi striga pe un ton lălăit:
- Haide, încearcă-ţi norocul la Star Shootout! Loveşte interiorul unei stele şi câştigă un premiu frumos! Trei încercări pentru doi dolari, nouă pentru cinci.
Desigur, cei doi tipi de vârsta colegiului, care se îndepărtau de tarabă bombănind şi fără niciun animal din pluş, nu păreau să fie de acord. Hunter a ridicat din umeri, i-a înmânat tipului o hârtie de cinci dolari şi a luat arma.
- Promite-mi că nu o să fugi dacă mă întorc cu mâinile goale, mi-a zis şi mi-a zâmbit.
Am râs.
- Promit. Dar sunt sigură că o să te descurci. Nu pare chiar atât de greu.
- Să vedem, m-a tachinat el.
Dar am observat că imediat ce şi-a dus arma la umăr a devenit încordat. Pe faţă i s-a văzut o schimbare... nu mai zâmbea, avea doar o privire hotărâtă şi se concentra asupra ţintei. Ba chiar şi-a muşcat colţul gurii, în felul lui adorabil, exact înainte să tragă. Şi înainte să rateze prima stea, cu câţiva centimetri.
Oops.
A continuat să tragă, unele pe lângă, altele foarte aproape de stea. Ultima a ajuns chiar pe linie, dar tipul a scuturat din cap.
- Îmi pare foarte rău, trebuie să fie în interior. Vrei să mai încerci?
Hunter a oftat şi mi-a aruncat o privire tristă.
- Sunt destul de sigur că aş arunca banii pe geam.
- Dar prietena ta, ea nu vrea să încerce? Sau e genul care are nevoie de un bărbat care să mânuiască arma? i-a zis lui Hunter şi i-a făcut cu ochiul.
Îh.
- Vrei? a întrebat Hunter şi a ridicat din sprâncene, căutând deja prin portmoneu după o hârtie de cinci dolari.
Dacă înainte nici nu mă gândeam, acum eram al naibii de sigură că voiam şi i-am aruncat tipului o privire dezgustată, gata să dobor nişte stele. Dar când Hunter mi-a dat arma, încă era caldă, de la strânsoarea lui, iar el era atât de aproape că abia puteam să gândesc, nu să mai şi ţintesc. Nu, nu era nicio problemă. Între apropierea de el şi experienţă zero în trasul cu arma, cel mai probabil că trebuia să cumpărăm vreun animal din pluş, dacă voiam unul.
Numai că... nu s-a întâmplat aşa.
Pentru că, atunci când, în sfârşit, am ridicat arma, nici măcar n-a trebuit să mă întreb cum s-o folosesc. Ea a devenit, pur şi simplu, o extensie a braţului meu, s-a potrivit perfect în mâinile mele. Iar când am ţintit, s-a întâmplat ceva nebunesc. În timp ce mă uitam la stea, ceva roşu a clipit în spatele pleoapelor mele. Aproape că am scăpat arma. Nu. Nu din nou.
- Eşti OK? m-a întrebat Hunter, încă atât de aproape că îmi tăia respiraţia.
Am scuturat din cap, ameţită şi cu mâinile încleştate pe partea de jos a armei, de parcă viaţa mea depindea de ea. Lumina roşie a dispărut.
- Oh, scumpo, nu te speria acum. Băiatul tău tot o să te placă, chiar dacă nu o să nimereşti nimic.
Încă tremuram, dar cuvintele tipului mi-au reaprins furia.
Înainte să-mi dau seama, am ridicat arma şi am ţintit. Am tras aer în piept şi...
Target: 3 m.
...m-am clătinat când cuvintele roşii au clipit, complet vizibile, de data asta. Nu puteam să las arma din nou. Hunter ar fi crezut că sunt nebună, iar tipul... ei bine, el oricum avea vreo trăsnaie prin cap.
Între timp, am poruncit: Pleacă din capul meu. Pleacă. PLEACĂ.
Apoi, ca şi cum creierul meu ar fi avut o viaţă a lui, steaua s-a mărit în faţa ochilor mei şi mi-a permis să fac un zoom fix în centrul ei.
Ţinta: fixată.
Înainte să apăs pe trăgaci, am ştiut că voi nimeri la fix steaua. Şi, cu toate că picioarele mi s-au înmuiat, din cauza cuvintelor roşii, iar mâinile mi s-au încleştat pe armă, m-am simţit bine când am tras. M-am simţit atât de bine, că am continuat şi am mai nimerit una. Şi încă una. Şi încă una.
Până când am observat că mulţimea se adunase în jurul meu.
Fluierăturile. Strigătul tipului de la tarabă – „Iisuse! –, râsul lui Hunter, care a exclamat:
- Recunoaşte, eşti un cowboy! Pariez că în Philly asta făceai.
Apoi, mulţimea a început să aplaude, iar în clipa aceea m-a izbit prostia mea. Uite ce făceam, în loc să încerc să nu ies în evidenţă.
Desigur că puteam să trag într-o ţintă pentru copii – şi nu graţie anilor de exerciţiu. Am pus arma jos, m-am forţat să-i zâmbesc tipului de la tarabă, care acum era încruntat, îşi scărpina barba ţepoasă şi se holba la ţintele găurite, de parcă nu le-ar mai fi văzut până atunci.
- Am câştigat ceva?
Am plecat de acolo câteva clipe mai târziu, mai bogaţi cu un măgar din pluş de mărime medie, iar eu jurând că nu voi mai fi bună la niciun alt joc pe care îl vom încerca. Din fericire, la următoarea tarabă la care am oprit se vindea vată de zahăr. În timp ce hoinăream printre lumini şi ascultam muzică, eu oftam şi lăsam zahărul să mi se topească în gură. Cu excepţia incidentului cu ţintele, era perfect, atât cât se putea în situaţia aceea. M-am întins să-i şterg o pată roz de pe obraz.
- Mai ai pe gură.
La cuvântul „gură”, privirea lui s-a oprit asupra buzelor mele. OK, am minţit. Poate că se putea şi mai bine. Fluturi în stomac? Nici vorbă.
Mai degrabă părea un stol de gaiţe care îşi întindeau aripile şi decolau în grup. Bucata de vată de zahăr mi-a alunecat din mână, când ne-am oprit lângă un montagne russe imens. M-a tras mai aproape.
- Ştiu că sărutul de noapte bună se dă la finalul întâlnirii, dar nu mai am răbdare.
- Sărut? am repetat, cu ochii lipiţi de gura lui perfectă.
Citisem cândva, într-un număr din Glamour, pe care îl avea Kaylee, că oamenii percep frumuseţea pe baza simetriei. Ce păcat! Pentru că gura uşor strâmbă a lui Hunter era aproape cel mai uimitor lucru pe care îl văzusem vreodată.
- Dacă e în regulă, a zis el, cu mâna liberă în părul meu, de parcă încerca să memoreze senzaţia.
Din stânga noastră, fetele ţipau îngrozite, în timp ce acel montagne russe uriaş cobora brusc. Le-am ignorat, am aprobat din cap fără să spun nimic şi i-am văzut gura apropiindu-se. Am închis ochii, în timp ce fiecare bucăţică din corpul meu s-a încordat, aşteptând. Mă lăsam spre el şi în clipa aceea am văzut. Pereţii albi şi mirosul de dezinfectant. Doar că, de data aceea, a fost mai mult. O tipă cu păr şaten. Legată de un scaun, într-o încăpere mare, goală, cu trupul parcă izbit de prea multe lumini fluorescente. Am văzut partea din spate a unui halat de laborator. Capul, din spate, al unui bărbat brunet. Stătea în faţa fetei, în timp ce capul ei se mişca înainte şi înapoi. El îi ridica braţul drept, iar în mână avea... o armă? Oh, nu!
Am tras aer în piept şi m-am dat înapoi, clătinându-mă. Ceva teribil urma să se întâmple, ştiam. Of, Doamne, avea să... Am văzut cum mâna bărbatului se lăsa în jos, apoi o lovea pe fată cu arma în cap. Din nou. Şi din nou. Şi din nou. Undeva departe, departe de încăperea aceea şi de teroarea pe care o simţeam prin picioare, prin braţe, prin piept, auzeam vocea lui Hunter.
- Mila, te simţi bine? Mila?
O auzeam, dar nu puteam să răspund. Nu reuşeam să mă smulg din teroarea care se derula în mintea mea. Tot ce puteam să fac era să stau împietrită, în timp ce şi mai multe imagini mi se derulau în spatele pleoapelor. O vedeam pe fata care se zvârcolea în lanţuri, în timp ce bărbatul punea arma pe o masă metalică şi lua o unealtă electrică uriaşă. Apăsa pe un buton şi un scrâşnet umplea încăperea. Un burghiu. Un burghiu. M-am clătinat din nou. Nu. Te rog, nu.
Bineînţeles că rugăminţile mele mentale erau inutile şi nu aveau cum să împiedice un lanţ de întâmplări care deja se petrecuseră.
Bărbatul ridica burghiul... înainte să plonjeze cu el pe pieptul fetei.
Ţipătul ei acoperea orice altceva.
L-am simţit pe Hunter cum mă strânge de braţe şi mă strigă. Dar bărbatul în halat de laborator luase din nou arma. O îndrepta către fată, al cărei păr şaten îmi era foarte cunoscut, şi apăsa capătul ţevii de fruntea ei. Nemulţumit, se rotea cu arma până când i-o lipea de scalp.
Fiecare părticică din corpul fetei tremura. Din unghiul din care priveam nu îi zăream faţa. Dar probabil că spunea ceva. Mişca buzele.
Pentru că, deşi nu făcea nimic să se apere, umerii bărbatului se dădeau înapoi, de parcă l-ar fi lovit. El scutura capul, dezgustat. Părul ei. Şaten-închis şi drept, doar un pic ondulat. Era...
Detunătura unei împuşcături şi revelaţia mi-au răsunat în cap în acelaşi timp. Părul ei. Îl vedeam în oglindă în fiecare dimineaţă. Era exact ca al meu.
Ochii mei s-au deschis larg. Fata a dispărut, dar chiar şi aşa, de la distanţă, încă îi auzeam ţipetele. Încă tremuram. Ceva... nu, cineva mă scutura.
- Mila, ce e?
- Eu nu... nu...
Am clipit, în timp ce luminile vesele şi mulţimea de la carnaval deveneau tot mai clare şi deveneam conştientă de faţa îngrijorată a lui Hunter şi de strânsoarea lui pe braţele mele. În siguranţă, eram în siguranţă. Nu era nicio armă, niciun bărbat în halat. Ţipetele veneau de la montagne russe.
Eram în siguranţă. În clipa aceea. Dar cândva nu fusesem. Un fior mi-a trecut prin corp şi am realizat că obrajii mei erau uzi şi reci.
Lacrimi pentru un eu de care nici măcar nu îmi aminteam. Când a văzut cum tremuram, Hunter mi-a dat drumul şi a făcut un pas în spate.
- Ce e?
- Nu mă simt bine, am reuşit să spun printre buzele amorţite, şi nu minţeam. Poţi să mă duci acasă?
- Umerii lui s-au strâns a dezamăgire sau uşurare, nu eram sigură.
- Sigur, a zis, după o scurtă ezitare.
Palma lui blândă pe spatele meu m-a ghidat prin mulţime, până la Jeep. Dar, brusc, atingerea lui nu a mai reuşit să alunge răceala care îmi circula pe sub piele şi nici fiorii pe care îi simţeam la suprafaţă. Parcă orice urmă de magie dispăruse odată cu carnavalul. În loc de un basm, tot ce vedeam era o mulţime tristă şi ponosită, pe un câmp nedorit. Un sărut? Chiar mă aşteptasem să fie atât de simplu? Chiar crezusem că ceva atât de prostesc precum atingerea buzelor lui Hunter de ale mele va rezolva toate problemele şi tadaaaa! Va alunga adevărul despre cine sau ce eram? Va alunga ororile care îmi bântuiau trecutul? Cum să fie posibil, când nici măcar eu nu ştiam tot adevărul?
Doar radioul şi zgomotul străzii au rupt tăcerea, pe drumul înapoi spre fermă. Ştiam că Hunter mă privea pe furiş, dar eu mă uitam drept înainte. Nu eram în stare să vorbesc, în clipa aceea, nu când amăgirea mea că aş fi o persoană normală îmi aluneca tot mai mult printre degete. Fără vreo avertizare, Hunter a stins luminile Jeepului, când am intrat pe strada mea, apoi a dus maşina în parcare, la o distanţă de vreo trei metri de aleea noastră, unde pâlcul de copaci o ascundea vederii. S-a întins peste bomboane şi şi-a pus mâna peste a mea.
- Poate că repetăm asta, când o să te simţi mai bine?
Speranţa din vocea lui a reuşit să alunge efectul amintirilor sumbre, cel puţin pentru o clipă. Capul lui aplecat şi ochii mari îl făceau să pară înduioşător de confuz, astfel că unele lanţuri de gheaţă din pieptul meu s-au topit, în sfârşit.
Buzele mele s-au ridicat chiar într-un zâmbet, mic, dar sincer.
- Speram să spui asta.
Apoi, într-o izbucnire de curaj pe care nu o anticipasem, m-am aplecat şi mi-am apăsat scurt buzele pe obrazul lui uşor ţepos. M-am tras înapoi înainte de-a apuca să reacţioneze, am tras de mânerul uşii şi am sărit în noapte.
CAPITOLUL 14
Fereastra de la sufragerie era întunecată, când m-am strecurat spre uşa din faţă, lucru care m-a făcut să sper nu doar că absenţa mea trecuse neobservată, ci şi că mama hotărâse să se culce devreme. Mi-am verificat mobilul. Niciun apel ratat, un semn foarte bun. Uşurată că nu trebuia să mai fac faţă unei discuţii cu mama, discuţie care s-ar fi adăugat listei de orori din acea zi, mi-am scos cheia din buzunar. A doua zi, puteam să o întreb despre acea amintire – când aveam să îmi fac suficient curaj.
Dar când am ajuns la uşă, am auzit ceva. Un geamăt înăbuşit, voci masculine. Am îngheţat, cu cheia aproape băgată în broască.
Televizorul? Poate. Dar mama nu obişnuia să se uite la cel din dormitorul ei, iar din sufragerie nu se vedea nici urmă de lumină.
Apoi, cheia s-a răsucit prea uşor şi chiar am început să mă panichez.
Uşa... era deja deschisă. Doar o catastrofă sau un atac ar fi făcut-o pe mama să uite să încuie uşa. Am apăsat clanţa încet, să nu fac zgomot, am întredeschis uşa, cât să văd înăuntru.
Nimic. Linişte.
M-am furişat înăuntru, în camera întunecată... şi aproape că am căzut cu faţa în jos. Degetul meu cel mare se prinsese în ceva. Doar că bucata aceea de podea trebuia să fie goală. Am încercat să-mi opresc tremurul mâinilor, cauzat de frica tot mai mare, şi am apăsat un buton de la telefonul mobil. Lumina era slabă, dar suficientă să facă teama să explodeze. Chestia de care mă lovisem era o pernă verde, de pe canapea. O pernă care fusese sfâşiată. Am ridicat telefonul şi am văzut restul camerei. Canapeaua era răsturnată, iar prin tăieturile din ea ieşeau bucăţi de bumbac alb. Sertarele de la birou erau pe jos. Iar hârtiile... hârtiile erau peste tot.
Şi atunci am realizat, camera... era mult mai luminoasă decât ar fi trebuit, având în vedere că singura sursă de lumină era mobilul meu.
Scanarea vizuală activată.
Cuvintele roşii licăreau în spatele pleoapelor mele.
Fără să vreau, vederea mea a scanat camera şi s-a focusat pe mici detalii pe care niciodată n-aş fi reuşit să le văd, nu atât de aproape.
Vederea de noapte activată.
De parcă cuvintele roşii n-ar fi fost de ajuns, de data aceea, o voce feminină impersonală s-a auzit în mintea mea, o voce care le repeta. O voce familiară. Vocea mea, am realizat, în timp ce genunchii mei au început să tremure. Doar că era o versiune a vocii mele mai calmă, impersonală, digitalizată.
M-am întins spre perete, să mă sprijin, simţind cum mă cuprindea groaza. Am încercat să alung cuvintele şi să fac să dispară vocea. În acelaşi timp, am auzit ceva neclar pe hol. O răsuflare foarte slabă.
Realitatea mă lovea din toate direcţiile.
Cineva ne găsise.
Mama.
Am sărit peste pernă şi am aterizat dincolo de canapea. Tocmai când de pe hol a apărut o siluetă slabă şi înaltă. Nu era mama. Era un bărbat. Cu vederea aceea mai puternică, am observat cum deschide gura să strige, probabil, să-i alerteze pe alţii, şi am ştiut că trebuia să îl fac să tacă, înainte ca ei să realizeze că venisem. M-am năpustit în faţă şi, simultan, mi-am tras înapoi braţul. Atât de repede, că el nici n-a avut timp să scoată vreun sunet. Apoi, pumnul meu l-a lovit în gât. Fără să gândesc. Doar mâna mea stângă, care a ştiut exact ce să facă, de parcă exersasem mişcarea de un milion de ori, l-a pocnit în gât, cu viteza unei mingi de baseball. Ochii lui s-au mărit şi din mâini i-a alunecat un dispozitiv lucios, când le-a dus, inutil, la gât. Am prins Taserul cu o mână şi i-am agăţat încheietura cu cealaltă, să îl împiedic să se izbească de podea. Când s-a lăsat în spate, s-a auzit o pocnitură oribilă, în timp ce braţul lui s-a întins şi a încercat să se opună. Am gemut.
Umăr dislocat, cel puţin. L-am lăsat uşor pe podea, iar în clipa aceea luminile roşii, vocea şi-au făcut drum din nou prin capul meu.
Ţinta: imobilizată.
M-am îndreptat, apoi am înaintat pe hol şi am aruncat o privire în dormitorul meu, care era pe dreapta. Acolo, şi mai mult haos, mult mai mult. Hainele mele erau împrăştiate pe jos, ca gunoiul, atât de multe, că abia mai vedeam mici porţiuni din covorul roşu cu arămiu. Jumătate din saltea era scoasă şi rezemată de pat, ca o uşă, şi cu o tăietură mare pe mijloc. Privirea mi-a fugit spre noptieră, ştiind ce va găsi acolo.
După cum bănuiam, rama de culoarea bronzului era goală. Tot ce mai rămăsese în spatele sticlei sparte era o bucată de carton maro. Poza mea cu tata... dispăruse. Mi-am încleştat pumnii şi am încercat să atenuez durerea spunându-mi că furaseră poza unui străin. Tata nu exista. Tot ce îmi spusese mama era o minciună.
Un alt sunet ciudat s-a auzit de pe hol. Garajul. Mama.
Am alergat pe hol şi am deschis larg uşa.
Am văzut totul dintr-o clipire. Trei bărbaţi în geci impermeabile erau lângă uşa cea mare – doi înalţi, unul scund, cu un nas lat – şi cotrobăiau prin cutii. Mama, legată de cazan, cu o frânghie subţire, şi cu o bandă gri peste gură, privea stoic în faţă. Un al patrulea bărbat, îmbrăcat la fel, stătea lângă ea – îşi lovea de palmă o cheie. Am zărit albul din jurul ochilor albaştri ai mamei. Banda îi transforma cuvintele în gemete înăbuşite, dar eram destul de sigură ce încerca să spună:
„Mila, fugi!”
Tipul cu cheia s-a năpustit spre mine, rapid şi sigur. Dar nu atât de rapid şi de sigur ca mine. Am fugit, aşa cum voia mama.
Drept spre ea.
Am ajuns la tipul cel înalt exact când ridica cheia. În ciuda faptului că avea braţele legate, mama a lovit cu genunchii, tocmai când mâna mea l-a izbit peste nas. Puterile noastre, împreună, l-au obligat să facă un pas în spate. S-a prăvălit peste cutii şi toate au căzut peste el. Nişte braţe puternice m-au apucat pe la spate. Capul meu s-a dat pe spate şi bam! Am auzit un trosnet de cartilaj. Strigătul lui nu m-a oprit. M-am întors şi am văzut că era tipul cel scund, înainte să-i bag un cot în rinichiul stâng şi să-l fac să se clatine. Nu mai trebuia decât o lovitură rapidă în acelaşi loc, pentru a-l trimite la pământ, deasupra unei grămezi de scule de grădinărit. Ţipătul lui a răsunat când capul i s-a izbit de o lopată.
Am alergat spre mama, înainte ca ceilalţi doi bărbaţi să ajungă la mine, am eliberat-o de frânghie şi de banda de pe gură. Mama a sărit şi l-a lovit cu cotul în faţă pe unul dintre ei. Apoi, s-a ferit, dar el nu pe ea încerca să o apuce. Nu, acum, amândoi erau concentraţi asupra mea.
Au venit deodată. Cel scund, care era cel mai departe de mine, a ridicat o armă cu electroşocuri, un Taser, şi a ţintit. Şi parcă cineva ar fi apăsat pe un întrerupător în mine şi m-ar fi pus în stare de război total.
Loviturile mi-au trecut întâi pe lângă cap, iar eu m-am sincronizat perfect.
La pământ, retează picioarele, la gleznele ţintei.
Arma a licărit prin aer şi a lovit tavanul, în timp ce bărbatul cădea pe spate.
Ţinta: doborâtă.
Întoarce-te.
O mână pe încheietura tipului înarmat, alta pe Taserul lui. Am tras spre spate. Am ignorat trosnetul şi strigătul.
Blochează atacul ţintei cu braţul drept.
Mâna stângă, spre cartilajul cricoid. Genunchiul drept spre rinichiul stâng. Lovitura finală în ceafă.
Ţinta: imobilizată.
- Mila, în spatele tău, a strigat mama.
Dar deja eram pregătită. De parcă executam un dans cu o coregrafie elaborată, m-am năpustit, am luat Taserul de pe jos şi m-am răsucit, totul dintr-o singură mişcare. Am ţintit tocmai când al treilea bărbat încerca să umble la tocul armei. O singură apăsare pe trăgaci şi lumina albă a ieşit ca o limbă electrică. Întregul corp i-a fost cuprins de convulsii, iar mirosul de metal ars a umplut aerul.
Ţinta: imobilizată.
M-am întors să fac un inventar rapid. Patru bărbaţi la pământ. Şi nici măcar nu gâfâiam. Poate că îmi era imposibil să gâfâi. Parcă eram o maşinărie de luptă. Realitatea m-a copleşit. O maşinărie de luptă.
- Mila?
M-am uitat spre mama şi am văzut că ea încă se uita spre a treia ţintă, cel pe care îl buimăcisem. Nu se mişcase. Ştiam ce voia să întrebe şi adevărul era că... nu ştiam. Nu ştiam şi mi-era teamă de răspuns.
Pentru că Taserul nu fusese programat să doboare un om; fusese programat pentru mai mult. Fusese programat să mă doboare pe mine.
Mama a scuturat din cap, de parcă ar fi vrut să-şi limpezească gândurile. Şi doar atât i-a trebuit pentru a-şi reveni.
- Maşina!
M-am dat înapoi, îngrozită de răul pe care era posibil să îl fi făcut, dar mama m-a apucat de braţ şi m-a tras spre uşă.
- Să plecăm! Acum!
M-am poticnit în urma ei, ameţită. Mama nu s-a oprit, doar a sărit peste cutii şi m-a tras după ea, până când am reuşit să ajungem afară, unde am pornit repede spre SUV. Am încetinit înainte să sărim peste verandă.
- Stai, dar lucrurile noastre? iPod-ul?
S-a smucit.
- Aici, afară!
Înainte să ajungem la capătul drumului nepietruit, a luat-o pe lângă şirul de pietre de lângă casă. S-a ghemuit şi, cu o încordare a umerilor, a ridicat-o pe a treia. Dedesubt nu era mizerie, cum ar fi fost de aşteptat, ci o gaură. Iar în gaură era o cutie metalică mică. A luat-o şi am pornit din nou spre SUV.
- Geamantanul e în maşină.
Şi, brusc, am înţeles. Geamantanul bleumarin care era mereu în spate, în maşină, nu făcea parte din cine ştie ce doliu ciudat după tata.
Cum ar fi fost posibil, dacă el nici nu exista? Nu, tot timpul, ea fusese pregătită pentru un astfel de moment. Şi sosise. A deschis uşa şi a sărit pe locul şoferului, apoi a pornit motorul.
- Haide!
Am sărit în maşină, după ce ea a trecut pe locul pasagerului. Am închis uşa şi am tras de acceleraţie, să dau înapoi.
Maşina a ieşit pe alee, cu spatele.
În timp ce imaginea familiară a Greenwood Ranch se îndepărta, în oglinda retrovizoare, acelaşi gând mi se învârtea prin minte, roată, roată, exact ca roţile de sub noi.
O maşinărie de luptă.
Vocea din înregistrare, povestea ciudată a mamei – totul era adevărat. Degetele mele au strâns volanul atât de tare, că am simţit cum metalul de dedesubt începe să cedeze. Indiferent ce ar fi trebuit să fac, nu aveam de gând să las pe nimeni să mă schimbe. Nu aveam de gând să-i las să ia din mine vreo parte umană, oricât de mică era.
...o maşinărie de luptă...
Asta, presupunând că aveam vreo parte umană.
Abia după ce am trecut de zonele rezidenţiale şi am luat-o spre est, pe drumul 94, mi-am dat seama că nu aprinsesem farurile. Fără faruri pe străzile neluminate din Clearwater şi, totuşi, vedeam perfect.
Observasem fiecare curbă, fiecare frunză de copac care se clătina uşor în bătaia brizei, până şi plăcuţele de înregistrare de pe camionetele vechi şi de pe maşinile parcate în depărtare. Vedeam totul, clar ca lumina zilei. Am scuturat din cap, în timp ce am aprins farurile, să nu fim trase pe dreapta. Mai fusesem afară noaptea şi bâjbâisem prin întuneric, la fel ca oricine altcineva.
Până ieri.
Ceva mi-a strâns stomacul şi mi-a lăsat o ciudată senzaţie de gol.
Vederea de noapte nu era singurul lucru cu care mă alesesem în ultimele douăzeci şi patru de ore. Mai era şi felul în care calculasem distanţa exactă până la ţintele de la carnaval şi le nimerisem fără cea mai mică deviere. Felul în care doborâsem patru bărbaţi înarmaţi, cu un efort minim. Acele „ţintă: doborâtă” şi „ţintă: imobilizată”. Dovezi roşii care clipeau în spatele pleoapelor mele.
Am continuat să conduc, încercând să alung acele gânduri, încercând să şterg acel început îngrozitor de certitudine a ceea ce trebuie să se fi întâmplat. Mereu fusesem altfel, argumenta o parte din mine – acea parte care încă avea o disperată nevoie să creadă în femeia de lângă mine, în ciuda a tot ce se întâmplase. La urma urmei, îl auzisem pe Hunter vorbind din celălalt capăt al Dairy Queen, ridicasem găleata lui Maisey de la o distanţă imposibilă. O lovisem pe Kaylee, deşi aş fi putut jura că abia o atinsesem. Toate astea se întâmplaseră înainte de accident.
Dar cea mai mare parte din mine, partea cea mai sigură respingea acea expunere de motive şi le considera false. Acelea erau aspecte minore. Prea neînsemnate dacă le comparam cu lupta şi cu mânuirea armelor. De parcă...
Am simţit cum ceva mă strânge de gât, în timp ce permiteam conştientizării să iasă la suprafaţă.
...parcă cineva îmi schimbase statusul.
Mi-am amintit-o pe mama, după accident. Îmi repara braţul, gâtul, totul în timp ce un străin îmi lua bucăţi din viaţă, cu fiecare cuvânt brutal pe care îl rostea. Îmi repara gâtul. Deşi fusese rănită doar la braţ. Scrâşnetul plasticului sub mâinile mele mă avertiza că strângeam foarte tare volanul. Am slăbit strânsoarea. Aveam nevoie de adevăr, înainte să stric maşina.
- Ce mi-ai făcut? Ai apăsat pe un fel de buton de activare după ce m-ai cusut?
Am simţit aceeaşi mică speranţă din momentul în care îi arătasem pentru prima dată braţul. Aceeaşi anticipare care îmi tăia respiraţia, speranţa că poate, doar poate, trăsesem o concluzie greşită, deşi ştiam că nu era aşa.
- Îmi pare rău, Mila.
Trei cuvinte, am realizat, cu un suspin înăbuşit. Doar atât îţi trebuia să speri să mori. Când mâna ei s-a aşezat pe umărul meu, m-am scuturat, făcând maşina să devieze.
- Nu. Doar spune-mi ce ai făcut.
În ciuda deciziei mele de a rămâne concentrată pe luminile farurilor, am zărit felul descurajat în care s-a lăsat pe spătar şi gestul îngrijorat cu care şi-a dus mâna la spatele gâtului.
- Ţi-am lăsat dezactivat sistemul de apărare, până când te-ai rănit la braţ... moment în care mi-am făcut griji că vom ajunge într-o situaţie ca asta.
Am tresărit, dezgustată de ceea ce ştiam că urma, dar simţind în continuare nevoia de a asculta toate detaliile.
- Aşa, şi? M-ai transformat într-un fel de criminal psihopat, fără să îmi spui? Şi ar trebui să nu-mi pese?
- Nu.
La acel răspuns neaşteptat, capul meu s-a răsucit spre ea.
- Nu, ce?
- Nu, nu eşti un criminal psihopat şi nu mă aştept să nu-ţi pese. Dar ţi-am reactivat sistemul de apărare. Ar trebui să fii pe deplin funcţională în patruzeci şi opt de ore.
Aşa deci, simplu ca bună ziua. O altă trădare, dintr-un şir lung. Un lucru a devenit orbitor şi dureros de clar: nu puteam avea încredere în nimeni. O singură lacrimă mi-a alunecat pe obraz. Am şters-o, furioasă pe slăbiciunea mea. Mama a oftat.
- Ştiu că eşti supărată, dar am încercat să te ţin în siguranţă. Trebuie să înţelegi: oamenii aceia nu erau de la armată, acela nu era modul lor tipic de operare. Ei ar fi venit după noi grămadă, cu arme grele, nu furişându-se în noapte. Nu, asta pare să fie mâna lui Andrew Holland.
- Cine?
- Generalul Holland, cel care a participat la crearea proiectului MILA – bărbatul pe care l-ai auzit pe iPhone. El conduce operaţiunea SMART.
- Operaţiunea SMART?
- Secure Military Android Research and Testing, o operaţiune militară clandestină, condusă de Holland. Şi există o explicaţie pentru asta. Omul e un megaloman fără suflet. Nu mi-am dat seama la început, dar...
- Opreşte-te!
Un general? Operaţiunea SMART? O operaţiune militară clandestină? Toate astea erau reale? Am scuturat din cap, înainte ca altă întrebare să apară.
- Nu vreau să ştiu.
- Dar...
- Vorbesc serios!
Am fluturat palma deschisă spre ea, în speranţa că indiciul vizual ar putea să o facă să tacă, dacă vorbele nu puteau.
- Nu suport mai mult, nu în noaptea asta.
Am simţit cum privirea ei îmi căuta ochii, dar am refuzat să recunosc. Nu puteam. Mi-era prea teamă că şi cea mai mică urmă de îngrijorare m-ar fi scos din sărite. M-ar fi transformat fie într-o nebună care ţipa, fie într-o epavă care urla. În plus, în ceea ce mă privea, era doar vina ei. Nimic din ce mi-ar fi spus despre acea misterioasă operaţiune SMART n-ar fi schimbat lucrurile. Nu destinul nostru sau incapacitatea de a ne întoarce la viaţa din Clearwater. La Hunter. Nu l-ar fi făcut pe bărbatul din memoria mea să devină, în chip miraculos, adevăratul meu tată. Nu m-ar fi făcut reală. Lângă mine, şi-a lăsat capul blond în mâini.
- Unde mergem?
- Toronto. Aeroportul Pearson. Holland ne caută prin toate aeroporturile din SUA. Şansele noastre sunt mai mari în Canada, iar de acolo putem merge în străinătate.
Auzeam explicaţia ei, dar nu mă puteam gândi decât la Canada.
Mergeam în Canada, apoi, cu avionul, în cine ştie ce altă ţară. În clipa aceea, nu prea conta unde. Clearwater, poate chiar SUA, erau pierdute pentru totdeauna, doar asta conta. Pierderea mi-a strâns pieptul ca o gheară, în timp ce imaginea ochilor albaştri ai lui Hunter mi-a apărut în faţă. Zâmbetul lui neobişnuit. Ştiusem că vom pleca din stat, dar în altă ţară? Părea atât de definitiv. Nu aveam să mai prind vreo ocazie să transform basmul în realitate.
Cu o nevoie disperată de a-mi distrage atenţia, m-am întins spre sistemul GPS al Tahoe. Mama m-a oprit.
- Stai, s-ar putea să urmărească sistemul GPS al maşinii. Dar...
S-a oprit şi s-a întors spre geam. Efortul de a privi spre casă a făcut să-i scape câteva şuviţe din coada de cal şi să-i atârne pe gât, ruinându-i obişnuita iluzie a perfecţiunii.
- Dar ce?
După un oftat adânc şi mai multe priviri aruncate spre străzile întunecate din Minnesota rurală, s-a întors să mă privească în faţă.
- Tu ai un GPS încorporat. Iar al tău nu poate fi detectat.
Buzele mele s-au deschis, dar n-a ieşit niciun cuvânt, doar am tras aer în piept. Complimente din partea nodului ca o piatră, care mi se blocase în gât. GPS. Nu putea fi detectat. Tocmai când credeam că nu poate fi mai rău, mama risipise orice şansă de a fi umană. Din nou.
- Mila...
Am ridicat din nou palma.
- Mai târziu, te rog, am şoptit.
Durerea din pieptul meu s-a extins, s-a extins, până când am fost sigură că o să-mi distorsioneze pielea definitiv. Îl pierdusem pe Hunter, îmi pierdusem familia, iar în clipa aceea, cu fiecare nouă abilitate care îmi era dezvăluită, mă pierdeam pe mine.
PARTEA A DOUA
CAPITOLUL 15
Abia când am ajuns în cealaltă parte a Minneapolisului am fost pregătită să abordez subiectul din nou.
- Deci, cum fac să funcţioneze GPS-ul?
Mama s-a foit pe scaun, fără să îşi ia privirea de la oglinda retrovizoare. Părea cu adevărat stresată, dacă nici măcar ideea de a-mi spune despre GPS nu a revigorat-o. Mâinile mele s-au încordat.
- Acum, că ţi-am reiniţializat toate funcţiile, se va actualiza singur. Atâta timp cât e activat... trebuie doar să foloseşti comanda GPS.
Comanda GPS. Corect. Îmi plăcea cum făcea să sune foarte normal, de parcă ar fi fost vorba despre pâine prăjită şi suc de portocale, dimineaţa. Simţindu-mă de parcă aş fi fost cea mai mare proastă din Minnesota, am mormăit:
- GPS.
- Nu cu voce tare. În minte, mi-a zis ea, cu o urmă de zâmbet în voce, de data aceea.
Amuzamentul ei m-a făcut să scrâşnesc din dinţi. Mi-am descleştat falca, în timp ce depăşeam un Buick care se mişca încet, apoi m-am concentrat.
GPS.
În sinea mea, nu mă aşteptam să funcţioneze – OK, poate că o mică parte din mine spera să nu funcţioneze –, aşa că am tresărit când cuvântul a clipit roşu în spatele pleoapelor mele. Ca prin minune, o hartă verde s-a desfăşurat în faţa mea, cu detaliile statului Minnesota.
Şi am văzut unde eram, un punct micuţ, portocaliu, care clipea. Am aşteptat, am aşteptat ca lumea să nu se mai clatine cu tot cu maşină, ca mintea mea să renunţe să se mai lupte cu ea. Era derutant, pentru că jumătate din creierul meu încerca să scuipe imaginea, de parcă era o înghiţitură de lapte, iar cealaltă jumătate rămânea neclintită şi refuza să se urnească. Şi, în ciuda dorinţei mele cât se poate de umane de a scăpa de acea monstruozitate, de partea care mă făcea diferită, androidul câştiga. Oricât m-aş fi străduit, nu reuşeam să fac harta să dispară.
- Opreşte-l. Cum îl opresc?
Vocea mea era slabă, chiar şi pentru urechile mele. Mai degrabă am simţit decât am văzut îngrijorarea mamei când s-a întors spre mine.
Mâinile mele s-au încleştat pe volan, să împiedic maşina să devieze.
- GPS oprit.
Am rostit cuvintele cu disperare.
GPS oprit.
Războiul din capul meu s-a oprit în clipa în care harta a dispărut.
- Ce e? Te simţi bine?
Dacă cineva ar putea fi în regulă cu un creier care vibrează, da, sigur. Eram în regulă.
- Pur şi simplu... nu vreau să mă uit la el acum.
- OK.
Tăcerea s-a lăsat între noi, ciudată, grea. Plină de minciuni şi de trădări. Dar sub toată furia şi durerea, trebuie să recunosc că eram recunoscătoare pentru prezenţa ei. Şi, în ciuda faptului că îmi venea să îi spun Nicole, nu reuşeam să înving programarea din mintea mea, care mă făcea să mă gândesc la ea ca la mama. Am continuat să privesc posacă în faţă. Aveam mult de lucru în privinţa aceea. Încă o dată, am simţit-o că mă privea.
O clipă mai târziu, mi-a spus:
- Cred că ar trebui să ne oprim peste noapte. E un pic riscant, dar trebuie să fiu în formă mâine, la aeroport. O singură greşeală şi...
N-a terminat, iar eu nu am întrebat.
- Oricum, trebuie să ne schimbăm şi înfăţişarea. Să se potrivească cu noile paşapoarte.
Noile paşapoarte?
A răscolit prin poşetă şi a scos două pătrate cartonate albastre, iar unul mi l-a întins mie. Două pătrate cartonate cu trăsături noi – pe care nu eram sigură că le voiam. Am deschis paşaportul şi am aruncat o privire rapidă peste informaţii. Abia cu o zi înainte descoperisem că nu eram Mila cea pe care o ştiam, ci Mila androidul. Acum, nu mai trebuia să fiu Mila deloc. Noua mea identitate era Stephanie, o poză a mea lucrată în Photoshop, cu păr negru, scurt, tuns în scări. În ritmul acela, niciodată nu aveam să-mi cunosc adevărata identitate.
- Nici măcar nu m-ai întrebat, am mormăit în barbă.
Era un simplu detaliu, dată fiind situaţia. Un simplu detaliu. Totuşi aş fi vrut să pot decide pentru propriul viitor, chiar dacă însemna doar să aleg un nume fals şi tunsoarea.
- Ce anume?
- Nimic. Unde să opresc?
Mama bătea darabana cu degetele pe picior, aparent pierdută printre gânduri. În cele din urmă, a zis:
- Nu contează. Oriunde între zona asta şi Chicago. O să încercăm să găsim un motel care arată un pic ponosit, unde să ne dea o cameră fără să ne ceară actele.
Un motel ponosit, pentru fugari. Aş fi fost recunoscătoare dacă în viitorul apropiat lucrurile ar fi început să meargă bine. La următorul indicator mai mare, de pe un panou care făcea reclamă la carburant-mâncare-cazare, am ieşit de pe autostradă. Câteva moteluri drăguţe se înşirau în apropiere, dar mama mi-a făcut semn să trec de ele. Am mers mai departe, până am ajuns la unul care o mulţumea, unul cu numai trei maşini în parcare, un amărât cu două etaje, cu o firmă cu neon, pe care scria CAMERE LIBERE.
După ce am luat cardul de uşă de la bătrâna somnoroasă din spatele tejghelei, am pornit spre camera noastră. Vopseaua proaspătă de pe uşă era semn bun, la fel şi plăcuţa mică din alamă pe care scria 33, în mijloc, chiar deasupra unei găuri mici de vizor. Dar interiorul nu era la fel. Uşa s-a deschis şi am văzut două paturi duble vechi şi mizerabile, cu pături portocaliu cu maro, un covor de culoarea bronzului, care văzuse şi zile mai bune, şi un televizor vechi, prins pe o masă. De parcă ar fi vrut cineva să fure relicva aia. Odorizantul de cameră, cu aromă de pin, nu reuşea să acopere mirosul de mucegai, la fel cum nu reuşeau nici carourile de pe pături să ascundă cele cinci pete mari de pe ele.
Nici nu voiam să mă gândesc de la ce erau. Mi-am trântit geamantanul pe scaunul din colţ – aparent, cel mai curat loc din cameră – şi, cu grijă, m-am aşezat pe o margine nepătată de pat. În ciuda oboselii care îi umbrea ochii, mama a făcut un tur complet al camerei, a verificat inclusiv sub paturi şi în baie, înainte să se întoarcă la uşă, cu poşeta în mână.
- Trebuie să mă întorc la farmacie, să iau ceva.
M-am ridicat.
- Vin cu tine.
Mama a scuturat hotărâtă din cap.
- Nu, tu rămâi aici. Trebuie să te uiţi la ceva.
A cotrobăit prin geanta ei mare şi practică şi a scos o cutie pătrată, din plastic transparent, care avea mai puţin de cinci centimetri lungime. Înăuntru era un pătrat albastru plat, cu un cip auriu încorporat. A ridicat capacul şi a luat cardul în palmă, ceea ce m-a făcut să observ contrastul dintre albastrul-închis şi pielea ei palidă. Am văzut o mulţime de linii micuţe pe pielea ei. Semne de îmbătrânire.
Ceva ce palma mea nu va avea niciodată.
- Ştiu că în maşină nu erai pregătită să asculţi, dar este crucial să ştii de cine fugim. Am reuşit să adun nişte informaţii, înainte să plec, sunt pe acest card.
Mă uitam la acel pătrat, iar pe ceafă simţeam fiori. De ce îmi dădea chestia aia, din moment ce nici măcar nu aveam un computer? Nu părea să aibă logică şi, totuşi, într-un licăr de conştientizare îngrozitoare, mă temeam că avea.
- Te rog, spune-mi că ai îndesat un laptop în geamantan fără să îmi spui.
Mama şi-a muşcat buza de sus, în timp ce degetele ei erau preocupate de ochelari.
- Mila...
Nimic altceva, dar tonul ei mi-a spus tot ce aveam nevoie să ştiu.
Râsul meu forţat a ieşit fals şi rece, atât de rece, de parcă acel card de memorie alungase fiecare părticică de căldură din cameră.
- Corect. Eu sunt computerul.
Şi nu era doar asta, dar undeva pe – nu pe, ci în; în! – corpul meu aveam şi un slot pentru acel card. Un portal electric. Cum era posibil?
Cum era posibil să ai în corp un loc pentru un card de memorie şi să nici nu ştii de el? Nu mă puteam uita la mama, nu suportam să văd falsa înţelegere de pe faţa ei. Şi trebuia să fie falsă, viciată, pentru că, la urma urmei, ea era cea care mă crease. Doar nu crease o asemenea ciudăţenie şi apoi să îi pară rău pentru ea; nu aşa funcţionau lucrurile.
Aşa că m-am concentrat pe cardul albastru şi am pus întrebarea care îmi ardea mintea.
- Unde e?
S-a întins şi mi-a prins mâna dreaptă cu degetele ei subţiri. Tentaţia de a-mi smulge braţul a fost puternică, dar m-am abţinut, am lăsat-o să mă tragă, până când s-a întins între noi ca un pod îndărătnic. Apoi, mi-a întors încheietura, astfel încât palma mea să fie cu faţa în sus. Şi-a trecut un deget de-a lungul încheieturii mele.
- Aici, unde e ascunsă vederii.
Chiar şi după ce mi-a arătat, la început, nu am reuşit să văd. Degetul meu a urmat calea trasată de ea şi am dat doar de piele.
- Trage pielea spre cot.
Desigur, când degetul meu mare a apăsat pielea, cum îmi spusese, a apărut. O linie perfect dreaptă, ca o tăietură de hârtie. Un slot mic.
Exact cât trebuia pentru un card. M-am uitat la slot, la încheietura mea, la braţul meu, de parcă erau ale altcuiva. Parcă erau entităţi complet străine. Mama îmi interzisese computerele şi, în tot acest timp, eu umblasem prin Clearwater cu un slot pentru card de memorie.
În. Încheietura. Mea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu