Dincolo de credință, Richard Doetsch

....................................................................
                                11-13

           Zivera dădu buzna pe ușă, învârtindu-se ca un apucat prin camera de oaspeți, apoi ieși în balconul cu vedere la ocean.

    - Unde se află cutia adevărată? se auzi vocea lui Zivera, tremurând de furie.

    Susan nu spuse nimic, continuând să privească oceanul de parcă s-ar fi aflat în vacanță.

    - Îți place marea? întrebă el.

    Ea sorbi din nou din sticla de apă și refuză să-l bage în seamă.

    - Sper că da, pentru că, dacă nu îmi vei răspunde la întrebare, eu însumi o să-ți leg greutăți de picioare ca să poți vedea oceanul dintr-o perspectivă cu totul diferită.

    - Asta e atât de.... - își alegea cuvintele cu foartă multă precauție - atât de creștinesc din partea ta.

    - Să nu îndrăznești să-mi vorbești mie despre Dumnezeu!

    - De ce, pentru că ești un adevărat expert? Stând între pereții unei lumi construite de tine, adunând miliarde, predicând unui grup de neștiutori cu scopul de a le ușura buzunarele și de a le vinde propria viziunea despre Dumnezeu?! Dintr-un motiv sau altul, tind să cred că nu era ăsta mesajul sau intenția lui Dumnezeu pentru omenire.

    Susan vorbea pe un ton plin de forță, încrezător. Cuvintele și atitudinea ei erau sfidătoare și curajoase, însă în sinea ei era îngrozită. 

    Învățase asta la începutul carierei sale: dacă vrei să convingi pe cineva, trebuie să crezi și tu lucrul acela, chiar dacă e fals.

    Zivera păși spre balustrada balconului, încercând să se liniștească puțin.

    - Unde e adevărata cutie? întrebă el încet. Michael trebuie să mi-o aducă.
    Susan se foi pe fotoliul de răchită, continuând să privească marea.
    - Dacă n-a avut încredere nici măcar în mine....
    Își lăsă fraza neterminată.
    Susa se înfuriase pe Michael când deschisese cutia, fiindcă nu găsise nimic înăuntru. Urlase de furie că o mințise, că nu avusese încredere în ea. Și, tot gândindu-se la acest lucru, nu știa dacă nu cumva era mai degrabă supărată pe ea însăși decât pe el. Făcuse singurul lucru pe care Michael o rugase să nu îl facă. Cedase tentației.
    Acum, mai presus de toate, era recunoscătoare că fusese păcălită. Se ura pentru eșecul ei.
    - Ar trebui să-l ucid pe Nikolai pentru incompetența lui, spuse Zivera. Dar măcar mi te-a adus pe tine. Și, din motive clare, vei fi o momeală mai bună pentru Michael St. Pierre decât ar fi fost tatăl său.
    Susan își ridică privirile; avea inima frântă. Nu-și putea masca durerea din ochi și se întoarse. Tot ce făcuse în ultima săptămână fusese în zadar. Nu suporta gândul că Stephen era mort.
    - Și, apropo, continuă Zivera aplecându-se peste balustradă ca să privească marea. Nu încerca să scapi, așa cum a făcut-o el. L-am subestimat pe bătrân. Dar tu vei avea gardieni suplimentari și le-am ordonat să tragă imediat dacă încerci ceva.
    Susan trecu printr-un moment de zbucium emoțional. Nu luă în seamă faptul că putea fi împușcată; tot ce auzise era că Stephen scăpase. Trecuse din prăpastia disperării la o senzație de fericire pură.
    Zivera o lăsă cu gândurile ei și ieși din cameră fără să mai spună ceva.
    Ea începu să respire încet și constant; încercă să-și domolească bătăile inimii și să-și limpezească gândurile.
    Se întreba dacă această priveliște - oceanul în toată măreția lui, iahtul imens plutind la orizont - va fi ultima pe care avea să o mai vadă.

                                           Capitolul 55

                      - Nu mă înțelege greșit, spuse Simon. Dar trebuie să ducem cutia înapoi sau salvarea lui Susan nu va avea niciun rost - odată ce cutia va fi deschisă, va muri la fel ca noi toți.
    - Poftim? interveni Kelley. Despre ce tot vorbești?
    Michael își ridică mâinile.
    - Îți voi explica imediat.
    Se întoarse spre Simon.
    - Nu-ți face griji în privința cutiei.
    - Să nu-mi fac griji? întrebă acesta.
    Michael dădu din cap. Sion nu mai spuse nimic, deși îngrijorarea i se citea pe chip.
    Toți 5 - Michael, Stephen Kelley, Martin, Busch și Simon - stăteau în jurul mesei de conferință din avionul particular al lui Kelley.
    Michael se întoarse cu spatele la Kelley.
    - Cât de bine cunoști împrejurimile?
    - Ce cutie? întrebă Kelley, tot mai nerăbdător.
    Pe fața și în vocea lui începeau să se distingă efectele șocurilor la care fusese supus de curând. Arătă spre Simon.
    - Despre ce tot vorbește el?
    - Îți explic într-un minut, spuse Michael, încercând a-l liniști cu vocea lui calmă.
    - Va trebui să ne dăm seama cum să pătrundem pe proprietatea lui Zivera și cum să ne descurcăm acolo. Ce-ți amintești despre locul acela?
    - Nu pot să dau detalii, dar era întuneric ca în iad.
    Kelley se lăsă pe spate în scaunul de conferință, verificându-și buzunarele.
    - Dar știu clădirea principală; seamănă foarte mult cu un castel. În ceea ce privește împrejurimile, asta ar trebui să-ți fie de ajutor.
    Aruncă o bucată mototolită de hârtie pe masă spre Michael. Era harta complexului, pe care o luase din clădire de securitate de unde fugise.
    Michael zâmbi.
    - Cine a spus că nu avem nimic în comun?
    Luă harta și o studie un moment, înainte să i-o înmâneze lui Simon.
    - Crezi că te descurci să pătrunzi acolo?
    Simon luă harta și o întinse pe masă ca să o poată analiza cu toții.
    În timp ce telefonul din avion începu să sune toată lumea se concentra asupra hărții. Martin ignoră telefonul de la masa de conferință, preferând intimitatea telefonului fixat pe perete, și răspunse cu o voce calmă. Se întoarse spre Michael, prinzându-i privirea, dar nu scoase o vorbă.
    În cameră se făcu liniște; toate privirile erau îndreptate spre Martin.
    - Ce e? întrebă Michael.
    Martin se întoarse la masa de conferință și apăsă butonul de spreaker al telefonul de acolo.
    - Domnul St. Pierre?
    Se auzea cu întreruperi. Vocea era răgușită, cu accent italian.
    - Îți mulțumesc că mi-ai salvat mama. La fel de bin putea fi ucisă din cauza felului în care rusul din slujba ta a răpit-o din mâinile noastre. O, dar e în viață și s-a întors la familia ei acum. Așa că îți mulțumesc pentru eforturile tale. Evident, știi motivul pentru care te-am sunat.
    Toți se uitară la Michael, care-și închise ochii, concentrându-se pe voce.
    - Ca să-mi explici de ce m-ai trădat? răspunse Michael.
    - Trădat?
    Vocea lui Zivera răsuna rece și egală în cabina avionului.
    - Ne-ai lăsat pe noi să facem treaba cea mai grewa, apoi Fetisov, generalul tău, a răpit-o pe Genevieve și ne-a luat și cutia, întinzându-ne o capcană pentru a ne ucide. Aș numi asta trădare.
    - N-a făcut o treabă prea bună dacă sunteți încă în viață. Și, după cum stau lucrurile, ar trebui să mă simt norocos că se întâmplă așa, nu?
    - Nu și dacă mass-media află că un om atât de pios ca tine practică șantajul, răpirea și crima.
    Michael se străduia să-și rețină furia.
    - Și crede-mă, când oamenii vor afla că un om care ar fi trebuit să fie un ghid spiritual, un stâlp moral încalcă fiecare cuvânt pe care îl predică, se vor supăra un pic... sau nu, lasă-mă să reformulez, vor dori să te vadă mort. Mai ales când au contribuit cu atâția bani câștigați prin muncă grea.
    Zivera chicoti încet.
    - Câteodată, presa nu prea îi ascultă pe hoți, Michael. Te-ai întâlnit cu tatăl tău? Și ce mai face prietenul tău, polițistul? Aveți o reuniune plăcută? A, dar stai așa... lipsește cineva. Cine să fie oare?
    - Unde e Susan? întrebă Michael.
    - Fetisov s-a abținut cu greu să n-o omoare, dar banii au capacitatea să domolească pasiunile și să le transforme în profit. Mi-a adus-o teafără.
    Zivera tăcu pentru o clipă.
    - Asta nu înseamnă că va rămâne prea mult timp așa. De fapt, estimez că va mai fi în viață încă vreo 24 de ore.
    - Și asta ar trebui... să mă sperie? blufă Michael în timp ce sângele îi îngheță în vere.
    - Nu, să te motiveze, răspunse Zivera.
    - Ca să fac ce?
    - Termină cu prostiile! izbucni Zivera. Adu-mi cutia!
    Michael intră în dormitorul lui Kelley și se întoarse cu geanta pentru scufundări. Scotoci în sacul din pânză neagră și scoase de acolo săculețul lui negru. Îl puse pe masa de conferință și îi desfăcu fermoarul.
    - O vei ucide oricum, spuse Michael.
    - Nu și dacă îmi dai cutia.
    Urmă un moment de liniște.
    - Nu o am, spuse Michael băgând mâna în ghiozdan și scoțând cutia de aur.
    O puse în mijlocul mesei și toată lumea o fixă cu privirea.
    Busch se întoarse și îi zâmbi lui Simon.
    - Să vedem.... de ce nu te cred oare? întrebă Zivera.
    - Poate pentru că nici eu nu te cred pe tine.
    - De ce spui asta?
    - Pentru că l-ai fi ucis pe tatăl meu dacă nu ar fi fugit și pentru că ne-ai lăsat pe mine și pe Paul să murim.
    - Văd că jucăm un fel de șah verbal; dacă tot crezi că oricum o voi ucide, poate ar trebui să facă asta acum.
    Vocea lui ZIvera răsună în cabina avionului.
    Michael tăcu.
    - Adu-mi cutia și o voi lăsa în viață. Vino singur, Michael. Dacă nu, o să vă ucid pe toți.
    Michael îi privi pe cei din jurul mesei. Simon îi făcu semn să nu cedeze.
    - Vezi tu, Michael, poate că ai fi fost dispus să-ți lași tatăl să moară....
    Kelley privi în direcția lui Michael, dar acesta îl evită.
    Zivera continuă:
    - Dar, dintr-un motiv sau altul, nu cred că ai fi în stare să gândești la fel în ceea ce o privește pe Susan.
    Julian tăcu pentru o secundă, dându-i răgaz să înțeleagă unde bătea.
    - Nu uita, Michael, singur.
    - Nu cred că pot ajunge acolo în 24 de ore, spuse Michael, încercând să tragă de timp.
    - Cum, un tip cu atâtea resurse ca tine? Probabil că ai dreptate. Așa că știi ce? Uită de cele 24, acum ai 8. Nu faci chiar atât de mult de la aeroportul în care te afli.
    Și Zivera închise telefonul, zgomotul reverberând în tot avionul.

                       Michael stătea în mijlocul drumului corsican izolat, privind spre pista de aterizare, de dincolo de pâlcul de arbori.
    Nu simțea nicio remușcare că o păcălise pe Susan, dându-i o cutie falsă, care era în geanta de scufundări pe care o avusese Lexie pe fundul conductei de sub Kremlin.
    Însă se dovedea că înșelăciunea nu o protejase pe Susan; subterfugiul său, faptul că îi dăduse o cutie falsă fusese un act desăvârșit, iar se sfârșise prin a fi răpită cu tot cu aceasta și acum era captivă undeva, într-una dintre clădirile complexului.
    Și avea mai puțin de 8 ore ca să o salveze.
    - Știu că ești sub presiunea timpului, spuse Simon. Știu că pui la cale ceva. Dar nu am apucat să discutăm niște lucruri foarte importante.
    Michael îl privi pe Simon, care-l distrase pentru o secundă de la gândurile sale.
    - Poftim?
    - Ce facem cu Genevieve? Nu o putem lăsa acolo, spuse Simon.
    - Știu.
    - Michael, ea se află în locul de care se temea cel mai mult, împreună cu fiul de care fugea. Julian i-a luat vanii, casa, orfelinatul - totul, mai puțin viața, și urmează să facă și asta.
    Michael îi aruncă o privire lui Simon; era frustrat și nu știa ce să spună. Genevieve era prietena lui, motivul pentru care începuse totul. Fără să scoată un cuvânt, se întoarse și se îndreptă din nou spre hangar.
    Busch și Simon îl urmară pe rampă, în avion.
    Simon își luă rucsacul de marinar și îl puse pe masa de conferință. Michael scoase din buzunar harta complexului, pe care i-o dăduse Kelley, și o despături.
    Kelley ieși din carlingă și îi privi pe cei 3 în timp ce se îndreptă către capătul celălalt al avionului; avea ochii obosiți, privind în gol, și un prosop în jurul gâtului.
    - Pot să-ți pun o întrebare? spuse Michael în timp ce Kelley tocmai trecea pe lângă el.
    Kelley se întoarse și îl privi.
    - Câți gardieni estimezi că au? întrebă Michael.
    - Am nevoie de un duș ca să-mi limpezesc mintea, apoi stăm de vorbă.
    - Poți să aproximezi?
    - Peste 50.
    Și dispăru în spatele ușii care dădea în cușetă, închizând-o bine în urma lui.
    Michael căută din priviri reacția lui Simon.
    - Prea mulți, spuse Simon, clătinând din cap.
    - Nici măcar nu știm unde o ține pe Susan, zise Busch. Urăsc că trebuie să fiu mereu cel pesimist.
    - Atunci nu fi, i-o tăie scurt Michael.
    Nu-și putea permite să se gândească la un eșec.
    Simon desfăcu fermoarul genții sale și scoase servieta cu armament. Carabine, pistoale, Semtex, fumigene.
    Bush luă arma primită de la Fetisov, cea pe care o folosise în subterana Kremlinului. Desprinse cartușul plin de gloanțe oarbe și îl aruncă împreună cu alte 2 într-un mic coș de gunoi de lângă masă.
    Simon îl privi.
    - Ce faci? O să avem nevoie de orice fel de muniție.
    - Gloanțele alea nu te vor salva. Toate sunt oarbe.
    - N-ai de unde ști.
    Michael le scoase din gunoi și le puse pe masă. Desfăcu harta complexului și studie fiecare clădire în parte. Nu erau schițe foarte detaliate, însă harta arăta configurația generală și poziția fiecărei structuri.
    - Kelley a spus că a fost ținut în castel. Pun pariu că Susan se află tot acolo.
    - Cum putem să fim sigur? întrebă Busch.
    - Nu putem. Dar pun pariu că, dacă verificăm punctele de securitate...
    - Nu cumva uiți de cei 50 de gardieni?
    - Stai așa, îl opri Michael cu un gest al mâinii. Nu uit. Vom avea nevoie totuși să le distragem atenția.
    Michael își luă privirea de la hartă.
    - Putem să le tăiem curentul? întrebă Busch.
    - Sunt sigur că au generatoare pentru laboratoare și pentru clădiri, răspunse Michael privindu-l pe Simon. Vreo idee de distragere?
    - Mă ocup eu de asta. Dacă putem verifica punctele de securitate, cred că putem să o găsim și pe Genevieve în același timp, spuse Simon întorcându-se spre Busch. Dar voi avea nevoie de ajutor.
    - Noi doi? întrebă Busch. Să lucrăm împreună? Ei bine, dacă insiști.
    - Ce ai de gând să faci? îl întrebă Michael pe Simon cu un soi de ezitare în glas.
    - O voi găsi pe Genevieve. Și o să fac al dracului de mult zgomot între timp.
    - Și cu Julian cum rămâne? întrebă Busch.
    - Îl lăsăm pe altă dată, spuse Michael.
    Simon îi aruncă o privire lui Michael.
    - Dacă o să am vreo șansă, o să-l lichidez, spuse Simon.
    - Simon, replică Michael, ne aflăm aici că s-o salvăm pe Susan și, dacă putem, și pe Genevieve.
    - Știu.
    Simon dădu din cap.
    - Dar dacă avem ocazia....
    Asta îl sperie pe Michael; știa că Simon era genul de om care mai degrabă își crează oportunități decât să aștepte să se ivească vreuna.
    Ceea ce-i trezi suspiciunea lui Michael fu determinarea din ochii lui Simon. Acesta era hotărât să o salveze pe Genevieve, dar mai era ceva. Simon avea alt plan.

                     Michael împinse ușa carlingii.
    - Nu mi-ai spus totul.
    Simon se uită la Michael; se aflau amândoi în fața panoului de comandăă al avionului.
    - Nu-mi pot permite surprize, Simon. Știi asta deja! Ce îmi ascunzi?
    Simon îl privi pe Michael, se vedea clar că pune ceva la cale. Până când, în sfârșit....
    - Știi povestea părinților mei: cum tatăl meu a răpit-o, a violat-o și a torturat-o pe mama, apoi s-a ascuns.
    Simon făcu un rezumat al poveștii pe care i-o mai spusese lui Michael în trecut.
    - Dar nu se putea ascunde pentru totdeauna; n-am regretat nicio secundă că l-am omorât și nici cei 3 ani petrecuți în închisoare. Era femeia pe care o iubea, și totuși a decupat carnea de pe ea și a însemnat-o cu simboluri diabolice, oribile. Așa că, în momentul în care ea s-a întors la straiele de mănăstire și la vechile obiceiuri, m-am gândit că a făcut-o ca să își acopere acele semne odioase. Ceea ce nu știam eu era că ascundea de fapt că rămăsese însărcinată în urma violurilor. În timpul acela mă aflam la închisoare și n-am știut de copil. De fapt, n-am știut absolut nimic despre asta până acum 4 luni. Când mama a născut, știa că nu poate avea grijă de băiat; era instabilă psihic și nu voia să afle nimeni ce se întâmplase. Așa că a apelat la prietena ei, Genevieve Zivera, femeia al cărei orfelinat putea oferi adăpostul și iubirea unui cămin, pe care ea nu era capabilă să i-l asigure. Dar mama i-a smuls o promisiunea lui Genevieve în schimbul copilului său: îl va boteza și îl va crește ca și cum ar fi propriul copil, nu-l va trata ca pe un orfan, ci ca și cum ar fi sânge din sângele ei. Mama nu putea suporta gândul ca fiul ei să știe că are așa o descendență îngrozitoare: un tată nebun și o mamă speriată, inaptă, pe punctul de a o lua razna.
    Simon tăcu pentru un moment.
    - De-a lungul anilor, Genevieve nu a scos un cuvânt, nu a făcut nicio aluzie la subterfugiul ei. Iar eu îl vedeam câteodată pe acest băiat, atunci când o vizitam pe Genevieve sau când îl aducea la Vatican. Niciodată nu i-am acordat prea multă importanță. Era liniștit, avea mereu ochii lipsiți de orice fel de emoție. Niciodată nu am apucat să îl cunosc cu adevărat ca să observ cât de tulburat era... sau cât de familiară mi se părea înfățișarea lui. Până la urmă, Genevieve și-a încălcat promisiunea făcută mamei mele: o deranja să spună adevărul, și nu din cauză că nu i-ar fi fost loială mamei mele, ci de teamă să nu mă afecteze sau de teama reacției mele la aflarea identității părinților lui. Și, când colo, era vorba despre un om care și-a ucis familia la propriu, soția și socrul, pentru a prelua conducerea sectei lor, care se folosea de Dumnezeu pentru simpla lui lăcomie, care ținea predici ale unor învățături pe care le încălca, de fapt.
    Simon tăcu un moment, uitându-se la Michael, care la rândul său îl privea fix, așteptându-i cuvintele cu interes; continuă apoi în șoaptă:
    - Julian Zivera este cel mai ticălos om, oglindirea pură a tatălui meu.... și este fratele meu.
    Michael se uită la Simon, neștiind ce să spună.
    - Asta rămâne între noi, adăugă Simon.
    - Trebuie să-mi promiți că mai întâi le scoatem pe Susan și pe Genevieve de-acolo.
    Simon încuviință.
    - Bineînțeles.
    Momentul de liniște din cabină se prelungi. Cei doi se uitară unul la celălalt, până când Simon continuă:
    - Apoi o să-l ucid pe Julian.

                  Michael stătea împreună cu Busch, Simon și Martin, în liniște. Nu-și putea reveni din șocul spuselor lui Simon.
    Încercă să se concentreze și privi cutia de aur din mijlocul mesei de conferință, o cutie care era când foarte prețioasă, când foarte periculoasă, dar acest ultim aspect nu era deloc luat în considerare.
    - Domnilor, ne-ați putea scuza? spuse Kelley pe un ton relaxat ieșind din dormitorul său din spatele avionului și uscându-și viguros părul cu prosopul.
    Dezbrăcase uniforma de gardian și purta acum o salopetă cafenie și un tricoul Oxford alb. Odată cu schimbarea hainelor, își schimbase parcă și personalitatea. Devenise din nou o prezență impunătoare, cea pe care Michael o observase în pragul casei din Boston.
    Cei 3 ieșiră din avion.
    Kelley luă loc la masa de conferință, chiar în fața lui Michael. Se uitară unul la celălalt, cântărind lucrurile, reflectând. În cele din urmă, Kelley izbucni:
    - Hristoase! Ce naiba se întâmplă?
    Michael fu surprins de răbufnire.
    - Vreau să știu ce se întâmplă, până la cel mai mic detaliu.
    Michael se forță să rămână calm, încercând să nu-i răspundă pe același ton lui Kelley, sperând că nu se află pe punctul de a-i ține o predică. Îi dădu așadar toate detaliile.
    - Asta e mult peste nivelul meu de credință, spuse Kelley. Sunt un catolic nepracticant care are dificultăți să-și amintească până și zilele de sărbătoare. Și acum îmi ceri mie să cred în....
    - Nu-ți cer să crezi nimic, spuse Michael trecându-și degetele peste cutie. Dar îți voi spune ce cred eu. Obiectul ăsta - Michael ridică cutia - este aducător de moarte. Din tot ce mi s-a spus până acum, nu am nicio îndoială că, dacă va fi deschisă cutia, vor muri oameni. Zeci de mii, probabil chiar mai mulți.
    - Și, dacă nu o dăm, Susan va muri.
    Kelley stătea cu brațele încrucișate, ridicându-și sprâncenele la auzul spuselor lui Michael, sorbindu-i cuvintele înainte să iasă din nou la atac.
    - Cum ai putut s-o aduci, să o pui într-un asemenea pericol? Susan nu trebuia să te însoțească la Moscova.
    - Ce?! răspunse Michael apărându-se; se aplecă și întâlni privirea disprețuitoare a tatălui său.
    - Ai expus-o pericolului. Se află în interiorul complexului acelui nebun, așteptând să moară din cauza ta.
    - Nu da vina pe mine!
    Michael se ridică din scaun și păși furios de-a lungul avionului.
    - Tocmai mi-am petrecut ultima săptămână încercând să pun mâna pe cutia asta ca să te pot salva. Iar ea nu acceptă să fie refuzată. Este imposibilă! Am făcut tot ce am putut, mai puțin s-o leg. Este încăpățânată ca un catâr.
    Kelley stătea acolo și se uita la Michael.
    - Știu.
    În cele din urmă, Michael expiră și așteptă să se apere din nou, dacă i s-ar fi făcut o nouă acuzație.
    - E un avocat bun, totuși.
    Kelley zâmbi, și întreaga lui stare păru să se schimbe.
    Se ridică ușor și se îndreptă spre bar. De data aceasta, se lăsă pe vine și deschise raftul cel mai de jos. Făcu o mică șmecherie folosind un obiect mic, și-i arătă un seif de mărime medie, larg deschis. Era pe jumătate plin cu bani, pistoale și documente. Se întoarse și îl privi pe Michael, care înțelese imediat.
    Acesta luă cutia de pe masă, merse până acolo și o puse în seif.
    Kelley închise ușa și tastă codul de blocare.
    - Așadar, cum o vom salva pe Susan?
    Michael încuviință cu un gest respectuos. Luă harta complexului și o întinse pe masă, apoi o întoarse pe dos.
    - O să am nevoie să-mi desenezi o schiță a interiorului casei. Crezi că-ți poți aminti cum arăta?
    Kelley aprobă din cap, scoase stiloul și începu să deseneze. În câteva clipe, se întoarse spre Michael.
    - Deși te-am renegat, ai venit după mine.
    - Da, spuse Michael încet. A avut și Susan ceva de-a face cu asta.
    - Desigur.
    Amândoi știau că nu era chiar așa de simplu.
    - Ascultă, când te-am dat spre adopție...
    Kelley continuă să deseneze, iar cuvintele îi ieșeau greu.
    - După ce mama ta a murit....
    - E în regulă.
    Michael zâmbi.
    - Ai făcut ce trebuia să faci. Nu mi-aș fi putut dori părinți mai buni decât soții St. Pierre.... fără supărare.
    - Nicio problemă, înțeleg.
    Kelley îl privi pe Michael, simțind mândria omului din fața lui.
    - Au făcut o treabă bună.
    Kelley continuă să deseneze, tăcând un moment, apoi continuă.
    - Te întrebi probabil ce e cu camera mea ascunsă, cu toate fotografiile acelea și nu înțelegi de ce nu te-am căutat niciodată.
   - Sunt bine.
    Michael zâmbi, văzând dificultatea bărbatului în a-și expune sentimentele.
    - Nu e nevoie să mai zici ceva. Dar am o întrebare. Mama mea....
    Kelley zâmbi.
    - Era tânără și speriată. Dar era frumoasă și puternică.
    Kelley se uită în gol.
    - Era... inteligentă, cea mai bună prietenă a mea. Doamne, dacă am fi știut care au fost cele mai fericite momente ale vieții noastre, poate am fi fost mai atenți....
    Michael nu scoase un cuvânt; înțelegea perfect ce simțea tatăl său.
    - Am fost speriați de moarte când am aflat că a rămas însărcinată. Dar te dorea mai mult decât orice pe lume. Nu aveam idee ce vom face, cum vom proceda, dar, într-un fel, ne gândeam că vom găsi o cale. Și, după toată frica, după toată durerea, te-a ținut în brațe. Ultimul lucru pe care l-a văzut i-a dat cea mai mare bucurie pe care o trăise vreodată. Nu am văzut-o niciodată atât de... fericită ca în momentul acela.
    Kelley își ridică privirea spre fiul lui.
    - Tu erai.
    Michael continuă să-l privească în tăcere. Cunoștea durerea pierderii unui om drag, a pierderii celui care îi dăduse un motiv să trăiască, oferindu-i speranță în fiecare dimineață când se trezea. Stătea în fața unui om care trecuse printr-o asemenea pierdere de 3 ori, și totuși mersese mai departe, deși fusese singur.
    - Și, spuse Kelley, amintindu-și, era un mare fan al echipei Red Sox.
    - Doamne, m-ai omorât cu asta! spuse Michael suspinând. Părea perfectă până acum.
    - Nici măcar în glumă nu spune asta.
    Michael încuviință.
    - Cum ai putea ține cu ei, când tot ce fac este să ne fure cei mai buni jucători? Încurajezi o droaie de foști membri ai echipei Red Sox.
    - Nici nu deschide subiectul ăsta! Red Sox a câștigat un campionat și tu crezi că e echipa Americii. Când ai câștigat 26, spuse Michael, dând din cap, atunci mai vorbim.
    - Cum poți să fii fan Yankee?
    - Cred că glumești! râse Michael. Credeam că aici ne vom înțelege perfect, dar se pare că nu vom ajunge la niciun acord.
    - Care echipă de fotbal îți place? întrebă Kelley, devenind serios.
    - Sunt un fac înfocat al echipei Giants, am bilete pentru toate meciurile din sezonul ăsta, răspunse Michael.
    - Patriots, spuse Kelley. Și la baschet?
    - Knicks.
    Michael își aruncă brațele în sus.
    - În mod evident tu ești fan Celtics. E OK oricum, ambele sunt proaste.
    - Hochei? continuă Kelley. Bruins ai mei sunt în an de recuperări.
    - Da, în ultimii 10 ani au fost așa.
    - Asta e jalnic, venind din partea unui fan Ranger.
    - A... Te-am prins! Red Wings. Nimic nu se compară cu un joc pe Arena Joe Luis.
    - Red Wings?!? Cum naiba poți să locuiești în New York și să fii fan Red Wings?
    - Simplu.... în același fel cum urmăresc meciurile Manchester United. Se cheamă antenă parabolică.
    Michael făcu o pauză.
    - Ai practicat vreun sport când erai mic?
    - Pe toate, răspunse Kelley. Baseball, fotbal, bachet, box.
    - Un boxer? se strâmbă Michael.
    - Ce, e chiar așa de greu de crezut? Dacă ești sudist, ori înveți să te lupți, ori mori.
    - Și fiul tău? El ce juca? întrebă Michael.
    Kelley deveni tăcut, privind în altă parte; era un moment mort.
    - Îmi pare rău.....
    - Nu-i nimic. Era mai mult genul intelectual. L-ai fi plăcut, totuși.
    Kelley zâmbi, privind în altă parte.
    - L-ai fi plăcut mult, v-ați fi înțeles de minune, ca 2 frați.
    Kelley fu surprins de propriul gând și râse.
    - Deși sunteți de diferite părți ale legii. Și mie îmi pare rău pentru soția ta.
    - E în regulă, nici toți banii din lume nu ar fi putut să o salveze. Putem să încetăm cu amintirile, te rog? Ne cam omoară pe amândoi.
    Kelley zâmbi și împinse spre Michael schița pe care o terminase. Clădirea avea 4 etaje, cu unele dintre camere desenate în detaliu.
    - Nu am fost în toată casa, dar asta e ceea ce îmi amintesc.
    Michael o studie, știind că undeva înăuntru se afla Susan, îngrozită, întrebându-se dacă vine cineva să o salveze.
    - Lăsând totul la o parte, mă consider norocos, spuse Kelley cu un soi de optimism în voce. Se pare că am regăsit un fiu pe care îl pierdusem. Și nici nu trebuie să mă mai confrunt cu perioada adolescenței lui. Ce zici de asta?
    Kelley întinse mâna. Michael i-o strânse călduros.
   - Ascultă, în toată povestea asta cu tatăl.... spuse Michael ușor stânjenit.
    - Spune-mi Stephen.
    Michael zâmbi. În cele din urmă, căută în buzunar și îi dădu lui Stephen un portțigaret cu 3 țigări.
    - Pentru ce e asta, o mică țigară de sărbătorire? întrebă Stephen.
    - Pentru mai târziu. Trebuie să vorbesc cu tine despre cum o vom salva pe Susan.
    Stephen dădu din cap și puse micul portțigaret dreptunghiular în buzunarul de la spate.
    - Pentru mai târziu, când vom avea motiv să sărbătorim.

                                                Capitolul 56

                      Julian privi în ochii mamei sale - erau mai negri decât își amintea. Odată fusese capabil să-i citească sentimentele acum însă nu mai vedea acolo decât enigme.
    - Mă bucur atât de mult că te-ai întors, spuse Julian cu sinceritate.
    Genevieve nu făcu însă altceva decât să se uite tăcută în ochii fiului său.
    - Eram îngrijorat că nu te voi mai vedea niciodată.
    Genevieve continuă pur și simplu să-l fixeze.
    - Am nevoie de ajutorul tău.
    Julian se întoarse și se plimbă prin laborator.
    - Tu știi ce se află, de fapt, în cutie și cred că știi și cum să o deschizi.
    În cele din urmă, se întoarse și privi patul mobil în care era întinsă Genevieve; avea brațele și piciorele legate și un elastic mare în jurul pieptului. Nu putea decât să închidă ochii, însă îi ținea deschiși în mod sfidător.
    Se aflau într-un laborator medical proiectat de Vladimir Skovokov, special construit pentru experimentele pe cadavrele care însemnau atât de mult pentru studiul pe care îl făcea. Temperatura oscila în jur de 0 grade Celsius, pentru a ajuta la conservarea cadavrelor.
    Julian scăzu temperatura.
    - E răcoros și bine aici. Nu-i așa că îți amintește cumva de adăpostul tău din Dolomiții Italieni? Acolo unde ai murit?
    Julian nu așteptă să-i răspundă.
    - Nu știu cum, dar tu și cutia aceea sunteți legate. Și, când o să-mi fie adusă, o să-mi spui cum s-o deschid.
    Respirația lui Genevieve deveni mai înceată; continuă însă să-l privească sfidător pe fiul ei.
    - O să-mi dau seama cum se deschide până la urmă. Speram că poate mă ajuți să economisesc ceva timp.
    Julian luă o seringă și înfipse acul într-o fiolă medicală, trase pistonul și o umplu.
    - Amytal de sodiu, pentohal de sodiu.... tot ceea ce fac aceste așa-zise seruri ale adevărului este să te adoarmă.
    Se apropie de locul în care se afla ea întinsă pe targă, se aplecă deasupra și își trecu mâna liberă prin părul ei.
    - Și, dacă nu vrei să-mi spui adevărul, nu mă vor ajuta să ți-l smulg de pe buze. Dar durerea....
    Julian tăcu, privind fix în ochii mamei sale. Nu simți nicio urmă de remușcare sau de rușine în timp ce se uita la ea, considerând-o un fel de șoarece prins în capcană.
    - Ți-aș spune că n-o să doară, dar asta ar fi o minciună.
    Julian se dădu înapoi și apăsă pistonul seringii; lichidul țâșni și desenă în aer un mic arc de cerc de-a lungul camerei. Apucă cu blândețe perfuzia intravenoasă care intra în brațul ei.
    - De fapt, vei simți cum îți iau foc venele, în timp ce substanța îți pătrunde în corp. Anunță-mă când ești pregătită să vorbești în loc să țipi.
    - Sper ca Dumnezeu să aibă milă de tine, șopti Genevieve.
    Julian fu surprins de primele cuvinte pe care le auzi de la mama sa, după atât de mulți ani. Îi răsunară în minte, reținând ceea ce puteau fi practic ultimele cuvinte rostite de ea, și, în cele din urmă, îi zâmbi. Privi în adâncul ochilor mamei lui, apoi observă crucifixul de pe pieptul ei. Și, fără să stea pe gânduri, îl apucă și i-l smulse de la gât.
    - Dumnezeu nu are nimic de-a face cu asta.
    Julian înfipse acul în perfuzia mamei sale.
    - Întotdeauna ai știut-o, eu nu am suflet.

                                            Capitolul 57

                    Picioarele lui Michael se legănau în aerul nopții; era agățat de 2 cârlige, la 18 metri deasupra țărmului abrupt. Concentrându-se la cățărat, nu mai conștientiza sunetul valurilor care se spărgeau dedesubt.
    Urca cei 61 de metri singur, în timp ce Busch și Simon se aflau dedesubt, între rocile întunecate și ascuțite, privind în sus prin ceața care se ridica din valurile mării. El era expert când venea vorba de cățărări și nu intenționa să-și piardă prostește aliații, din cauza nepriceperii lor.
    Urma să urce și să fixeze 2 frânghii pentru ei.
    Își spusese că va respinge din start probabilitatea morții lui sau a lui Susan, a lui Genevieve, Busch sau a lui Simon.
    Michael își continuă urcușul. Nu privi nici măcar 1 dată în jos sau în spatele lui, concentrându-se doar la următorul punct de unde avea să apuce.
    Din capul locului, stabiliseră că acesta era singurul mod de a pătrunde în complexul lui Julian. Decise că poarta principală ieșea din discuție, iar mersul pe drum cu cutia în mână i-ar fi garantat moartea.
    Din câte știau, Julian nu avea nicio intenție de a o lăsa pe Susan în viață, chiar dacă Michael i-ar fi dat cutia.
    Așa că urma să fie o acțiune de scurtă durată. Vor lua ce aveau de luat și vor pleca.
    Se confruntau cu o singură problemă: nu știau unde era ținută Susan.
    Kelley detaliase planul de la etajul casei și orarul gărzilor ce-și făceau rondul primprejur, însă Michael nu era sigur că ea se afla acolo.Trebuia să-și croiască drum spre clădirea de pază, unde se aflau gardienii, dar și sistemul de computere ce monitoriza întregul loc. Acolo spera să afle unde erau ținute Susan și Genevieve.
    Ajuns în vârful stâncii, Michael se balansă și privi în jur, asigurându-se că nu sunt gardieni care își fac rondul. Era doar o fâșie de 6 metri de iarbă între stâncă și casa principală; nu aveai loc unde să te ascunzi, poate doar în spatele stâncii.
    Michael fixă încă 2 cleme de ascensiune și legă capetele celor 2 frânghii de 61 de metri.
    Le dăduse lui Busch și lui Simon harnașamentele și clamele de ascensiune pentru a le face urcușul mai ușor, dar și ca să-i ajute să-și păstreze energia pentru misiunea pe care o aveau de îndeplinit. Privi cum cele 2 bucăți de frânghie se întind la maximum din cauza greutății tovarășilor lor.
    Michael își dădu jos încet hainele albastre de mecanic pe care le luase din hangarul avionului, pe sub care avea o uniformă neagră de protecție, cea pe care o purtase Kelley pentru a fugi din complex. I se potrivea aproape la fel de bine ca și tatălui său.
    Michael aruncă o privire în jos pentru a-i detecta pe Busch și pe Simon, încă nu văzu nimic; așteptarea de 5 minute urma să fie dureroasă. Se întoarse și privi casa enormă din fața lui care îi acoperea întregul câmp vizual.
      Reveni și se liniști când îl văzu pe Busch.
    Simon era un prieten, dar avea și un alt interes, un motiv ascuns pentru a pătrunde în complex. Simon credea în puterea cutiei și în răul pe care îl putea face.
    Pe de altă parte, Busch.... nu credea o iotă; în ciuda acelei întâlniri groaznice ce avusese loc cu un an înainte, încă era convins de faptul că vânează mituri. Era aici, cățărându-se pe stâncă dintr-un singur motiv: ca să-i dea o mână de ajutor lui Michael.
    Acesta pipăi cuțitul de la coapsă și bătu cu palma pistolul din portarma de la brâu. Ura armele, însă, ținând cont de circumstanțe, erau un rău necesar. Privi marea care lucea în bătaia razelor lunii.
    - Nu-i o priveliște chiar rea, nu-i așa?
    Vocea venea din spatele lui Michael.
    - Prefer liniștea din timpul zilei, spuse el fără să se întoarcă.
    - Mmmm, dar nu suntem aici ca să admirăm peisajul, nu-i așa? spuse vocea.
    Michael se întoarse încet și se pomeni față în față cu 2 gardien; fiecare dintre ei era înarmat cu câte o carabină Heckler&Kock G3, îndreptate în direcția lui Michael.
    Bărbatul care vorbea era mic de statură și îndesat. Se tunsese scurt, încercând să capete o înfățișare dură, însă nu prea-i ieșise; nu era o prezență impozantă, dar arma lui ridicată spunea cu totul altceva.
    Gardianul se holba prudent la Michael, scanându-l.
    - Nu am făcut cunoștințăă.
    - Așa este, spuse Michael.
    - Și asta probabil din cauză că nu ai ce căuta aici.
    Gardianul care părea să comande își îndreptă pușca spre Michael.
    Al doilea individ era chel și cântărea probabil mai mult de 120 de kilograme. Michael observă că acesta se mișca agli pentru un bărbat cu greutatea lui, Îl ocoli și îi fixă carabina în spate.
    Primul gradian se uită peste marginea stâncii și văzu frânghiile balansându-se din punctele lor de ancorare. Se întoarse din nou cu fața spre Michael.
    - Câți?
    Michael nu răspunse.
    Gardianul se holbă la el încă un monent, apoi își scoase cuțitul. Veni mai aproape și puse lama chiar sub ochiul stâng al lui Michael.
    - Câți? întrebă el din nou mișcând lama de-a lungul pielii moi a pleoapei lui Michael, aproape provocându-i sângerarea.
    Michael nici măcar nu clipi.
    Gardianul făcu un pas înapoi.
    - Ei bine....
    Merse pe margineși întinse capul spre frânghiile care dansau și vibrau, însă tot nu îi putea vedea pe cei care urcau. Se așeză pe vine și se aplecă peste margine. Puse lama pe frânghia albastră.
    - Oricât de mulți ar fi, vor fi cu 1 în minus.
    Și începu să taie. Dură 2 secunde și frânghie plesni cu un zgomot ascuțit, rupându-se.
    Expresia lui Michael nu se schimbă, dar i se frânse inima. Nu știa sigur cine se cățăra pe frânghia albastră, Busch sau Simon, dar oricare dintre ei ar fi fost nu avea cum să supraviețuiască prăbușirii.
    - Asta e șansa de a salva pe oricine se află la capătul ăsteia.
    Gardianul, încă pe vine, puse cuțitul pe ce-a de-a doua frânghie.
    Michael rămase pe loc, cu arma înfiptă în spate, holbându-se la gardianul care putea să-i ia viața în orice moment. Avea nevoie de o diversiune, dar, oricât de mult s-ar fi gândit la asta, nu-i venea nicio idee.
    Gardianul continuă să taie frânghia trecută peste marginea prăpastiei, întărind mesajul pentru Michael.
    - Poate că ar trebui să te pun pe tine să tai frânghia, spuse el zâmbind și mișcându-se spre Michael. Vino aici.
    Michael refuză să se miște până când celălalt îi împinse arma la spate, forțându-l să înainteze. Merse cu reținere spre margine și se opri lângă gardianul cu cuțitul. Acesta stătea pe vine, cu brațul pe o parte, trecând fără încetare lama pe frânghie.
    Michael fu lovit din nou în spate, și de data asta căzu în genunchi. Stătea față în față cu gardianul.
    - Te superi dacă îl motivezi un pic pe prietenul nostru? spuse acesta către pertenerul său.
    Gardianul ridică arma la ceafa lui Michael în timp ce celălalt îi întinse cuțitul.
    - Să nu care cumva să-ți vină vreo idee!
    Michael roti mânerul cuțitului în palmă. Mintea îi era înfierbântată, însă simțea în ceafă metalul rece al țevii armei.
    - Poți s-o faci, spuse gardianul. Doar lasă-te în jos și începe să tai.
    Michael nu se clinti. Gardianul îl apucă violent de încheietură și îi forță mâna pe frânghie, aducând lama pe suprafața ei. Michael se dădu înapoi; opunându-se cu toată puterea, în timp ce gardianul îi forța brațul.
    Apoi acesta începu să tremure din cauza efortului, dar și a nervilor.
    - Ai 3 secunde să începi să tai sau Carl o să-ți zboare creierii în mare.
    Pe neașteptate, o mână apăru de nicăieri și-l apucă pe gardian de braț, trăgându-l în prăpastie. Gardianul căzu dincolo de Simon, rostogolindu-se în aer și dispărând în întuneric..
    Fu un moment lung de liniște până se auzi un pleoscăit puternic de jos.
    Michel se întoarse spre celălalt gardian, care, luat prin surprindere, privise îngrozit cum dispare partenerul său. Apucă țeava armei de la ceafă cu mâna stângă și-i înfipse gardinului cuțitul în coapsă. Acesta însă îl lovi pe Michael cu putere în piept, aproape aruncându-l în prăpastie.
    Bărbatul se năpusti peste el, apucându-l de gât cu mâna stângă și-l pocni cu dreapta. Michael încercă să lupte, dar greutatea omului îl țintuia la pământ.
    Simon se târî peste margine și, înainte ca gardianul să reacționeze, îl apucă de păr și îl lovi de 3 ori în gâtlej. Bărbatul se împletici vlăguit cu mâinile încleștate la gât, abia respirând prin laringele distrus.
    Michael se ridică, tremurând, încercând să-și recapete suflul; se uită la Simon care îi lua deja gardianului aparatul radio, arma și uniforma.
    Michael privi în jos, unde fusese frânghia lui Busch, aproape distrus la gândul că își pierduse prietenul.
    - Bună! se auzi o voce șoptită de dedesubt.
    Privi peste margine și îl văzu pe Busch urcând pe frânghia lui Simon. Michael se prăbuși la pământ, respirând ușurat, în timp ce Busch urca ultima porțiune.
    - Ce dracu? șopti Busch enervat, așa cum Michael nu-l mai văzuse de mult timp. Credeam că faci alpinism profesionist.
    Michael zâmbi, fericit că își vede prietenul pe care-l crezuse, cu doar câteva momente înainte, pierdut pentru totdeauna.
    - E un lucru bun că m-am hotărât să renunț. Uită-te la mâinile mele.
    Busch își desfăcu palmele, pe care se aflau semne groase de câțiva centimetri de la frânghie.
    - Știi, prostia aia omoară! Puteam să fiu mort acum.
    Michael continuă să zâmbească.
    - Mă bucur să te văd.
    - Șterge-ți zâmbetul ăla de pe față, nu e deloc amuzant!

                                                 Capitolul 58

                       În hangarul mic încăpea doar avionl lui Kelley. Proprietarul, un instructor de zbor de 73 de ani, fusese mai mult decât fericit să-și scoată flota de Piper Cubs pentru o seară, în schimbul a 5000 de euro. Avea în sfârșit posibilitatea să-și ducă soția în Grecia, după cum îi promisese în fiecare an din ultimii 20.
    Pista de aterizare era un spațiu deschis înconjurat de păduri, munți și râuri care se vărsau în ocean mai la sus. Se afla la 8 kilometri în afara micului sat de la marginea mării și, din când în când, Kelley trăgea în piept aerul mării pe care îl iubea atât de mult.
    Strada șerpuitoate care ieșea din munți trecea chiar prin pistă și ducea direct în sat. Era singura cale de acces.
    Kelley stătea pe un scaun pliant la marginea drumului, sorbind un whisky.
    Martin ieși din hangar, ținând în mână o sticlă de whisky Macallan și 2 țigări. Se așeză lângă Kelley, îi umplu paharul și îi dădu o Cohiba Lanceros, care însă deocamdată nu pica tocmai într-un moment bun. Voia să păstreze ritualul celebrator pentru întoarcerea lui Michael și a lui Susan.
    - Crezi că o poate face? întrebă Kelley.
    Martin îl privi și dădu din cap aprobator.
    - Există un fel de tenacitate și de ingeniozitate în familia ta. Michael a reușit să pătrundă în Kremlin.
    - Nu pot să cred că a reușit să facă asta.
    Martin dădu din cap.
    - Fiecare cu talentele lui.
    Kelley îi răspunse tot printr-o mișcare din cap. Într-un fel foarte ciudat, era mai mult decât impresionat; nu avea nicio idee cum reușise Michael, dar, dacă fusese capabil să pătrundă într-un loc atât de bine păzit, atunci exista o șansă ca Susan să se întoarcă nevătămată.
    - Urăsc așteptarea.
    - Ca întotdeauna.
    - Asta nu schimbă cu nimic situația.
    - Alegi mereu procurorul potrivit, expertiza potrivită pentru un anumit caz. Ei bine, acum e pe mâini bune.
    Kelley îl privi pe Martin. De 20 de ani încoace, acesta fusese yinul corespunzând yangului său perosnal. Când el acționa irațional, Martin îl echilibra prin felul său de a fi, prevăzător și chibzuit.
    - Nu te supăra că îți spun asta, dar voi 2 semănați mai mult decât credeam. Poate e adevărat că e foarte diferit de Peter, dar nu încape îndoială că - Martin zâmbi - e fiul tău.
    Kelley își întoarse privirile. Cu cât petrecea mai mult timp cu Michael, cu atât își dădea seama că semănau mai mult decât părea la prima vedere.
    Prietenii lui Michael își riscau viața pentru el și pentru lucrurile în care credea, și erau puțini cei care ar fi fost în stare să facă acest lucru, fapt care spunea foarte multe despre individul care le inspira atât loialitate.
    Și Michael își risca la rândul său viața, nu numai pentru ei, ci și pentru străini, pentru oameni pe care îi cunoscuse doar cu o săptămână în urmă.
    Când Stephen o cunoscuse pe Genevieve, când îl vizitase la biroul său pentru a-i da micul seif pentru Michael, ce conținea harta subterană a Kremlinului, spusese că acesta era unul dintre cei mai buni oameni pe care îi cunoscuse vreodată, lucru greu de crezut pe atunci, având în vedere că era un hoț. Insistase ca Stephen să îl cunoască pe Michael mai întâi și abia apoi să îl judece.
    Și acum, că se întâmplase astta, nu era nicio îndoială; Kelley era mândru că Michael era fiul său.
    Sunetul produs de o camionetă perturbă liniștea nopții; se auzea de departe, dar părea să se apropie. Nu se cedea nimic, dar zgomotul motorului era suficient pentru a pune pe oricine în gardă.
    Kelley privi concentrat dincolo de luminile pistei de aterizare. Însă camioneta nu apăru.
    Unul dintre gardienii proaspăt angajați se apropie în fugă:
    - Ar trebui să stați la adăpost, spuse el cu un accent italian grosolan, continuând să alerge spre panoul electric de pe partea laterală a hangarului.
    Deschise cutia cenușie și apăsă butonul întrerupătorului. Totul fu înghițit de întuneric.
    Apoi, pe neașteptate se auziră focuri de armă. Nu doar din fața lor, ci de peste tot. Era un zgomot mai puternic decât orice auzise Kelley vreodată, spărgându-i timpanele; bufniturile alternau cu împușcăturile.
    Din instinct, Kelley se adăposti lângă limuzină.
    Din toate părțile vocile izbucneau pe tonuri sacadate, unele dând ordine, altele răspunzând confuze. Confruntarea părea cu dărează de ore întreg, dar luă sfârșit în mai puțin de 1 minut, după care se așternu liniștea.
    Kelley era foarte panicat și confuz. Privi în jur, iar furia înlocui teama. Respiră mai calm, se adună și se ridică încet.
    - Martin, șopti el.
    În toată învălmășeala, nu știa unde se ascunsese prietenul său. Își făcu mustrări de conștiință pentru că fusese atât de egoist în fața pericolului.
    - Martin, șopti el încă o dată.
    Ridicându-se, văzu primul cadavru, la nici 6 metri distanță. Paznicul zăcea pe pistă, cu capul băltind în sânge.
    Într-o clipă, liniștea din jur îl puse pe gânduri; Kelley se gândea că din întuneric ar putea veni un glonț care îi va pune capăt zilelor.
    Se lăsă prevăzător în jos și apucă arma gardianului, înconjură hangarul și aproape că se împiedică de un alt trup; era unul dintre oamenii lui Zivera, cu pieptul tăbăcit de gloanțe.
    Kelley alergă spre garajul improvizat și apăsă pe întrerupător. Pista de alergare fu învăluită de lumină. Încă 2 trupuri zăceau în drum. Trebuia să-l găsească pe Martin. În cele din urmă, se opri în poartă. Nici urmă de Martin sau de vreun alt gardian aflat în viață.
    Teama începu să-l cuprindă din nou, înăbușindu-i simțurile.
    - Martin! țipă Kelley.
    Dar nu îi răspunse nimeni. Nu se auzi niciun zgomot.
    Apoi își dădu seama.
    Kelley o luă la fugă cât îl ținută picioarele înapoi în hangar. O știa înainte să se uite. Seiful era deschis. Bineînțeles, cutia de aur dispăruse.
    Kelley încremeni.
    Era singur; Martin dispăruse, mort undeva în noapte. Și, cel mai cumplit, Michael se îndrepta spre o capcană. Trebuia să ajungă la Michael înainte să fie prea târziu.
    Scoase încărcătorul din armă și o încărcă, fixând cartușele la locul lor.
    Își adună gândurile și se întoarse spre ieșire, când simți țeava rece a unei arme apăsându-i tâmpla.

                                                      Capitolul 59

                      Michael, Simon și Busch alergau prin pădurile din jurul casei.
    Simon se îmbrăcase cu hainele gardianului și avea casca stației de emisie-recepție în urechea stângă. Fiecare dintre ei avea câte 2 pistoale, o carabină și 1 cuțit, iar Simon luae și cele 2 arme de la gardieni. În stație nu se auzeau decât discuții de rutină, nimic altceva care să indice că fuseseră descoperiți.
    Deși Michael nu fusese de acord, Simon aruncase celălalt cadavru de pe margine direct în mare. Nu-și puteau permite să găsească cineva cadavrul; asta avea să pună în alertă toată echipa de pază. Simon îi spusese că era într-adevăr oribil, dar un act necesar.
    Michael nu putu să nu se gândească la Susan, care era prizonieră în construcția uriașă de piatră. În ochii tuturor, aceasta era casa unui om preocupat de cele sfinte, în ciuda faptului că destinația ei era exact opusă. Se ruga să o găsească pe Susan la timp.
    Ajunseră la stradă. Avionul personal al lui Zivera era nemișcat și întunecos, singurul de pe pista de aterizare; în afară de câteva camioane, locul era pustiu.
    Se furișară pe marginea drumului spre clădirea de stuf care se afla chiar în spate. Michael se uită pe geam; văzu o cameră uriașă, împărțită în mai multe segmente: într-un colț se afla un televizor, mai încolo un colțar pe care erau întinși 3 gardieni, iar cealaltă extremitate era spațiul de lucru și încă 1 gardian. Se întoarse spre prietenii săi și ridică 4 degete.
    Simon trase și el cu ochiu și spuse:
    - Eu mă ocup de cei 3 din dreapta.
    - Cel de la birou e al meu, spuse Busch.
    O luară printre arbuști și ajunseră la ușă. Fiecare își verifică pistoalele, fixară amortizoarele și le armară. Privindu-se unul pe celălalt, dădură din cap.
    Busch își ridică piciorul și deschise ușa.
    Simon pătrunse în încăpere pe vine, deschizând deja focul. Cei 3 gardieni rămaseră stană de piatră în timp ce gloanțele le ciuruiau capetele și pieptul. Muriră înainte de a se părbuși la podea.
    Busch îl ochi pe funcționarul de la birou, dar acesta fu mai rapid. Se întoarse cu arma deja pregătită și începu să tragă.
    Busch se învârti la stânga și, cu un singur glonț, îl împușcă pe bărbat în mâna dreaptă, iar arma căzu alături. În câteva secunde, Busch și Simon săriră pe el, trântindu-l la pământ, prinzându-i mâinile și picioarele la spate și punându-i căluș la gură.
    Simon se aplecă deasupra lui.
    - Dacă nu îmi răspunzi, o să mori!
    Michael se întoarse, fiindcă nu putea suporta să vadă scena care urma să se desfășoare.
    - Unde o țin pe americancă? întrebă Simon scoțând călușul din gura bărbatului.
    Gardianul îl privi sfidător și se întoarse.
    - Răspuns greșit.
    Simon îi puse din nou călușul, fixând arma pe umărul drept și apăsă pe trăgaci. Glonțul îi străpunse mușchiul și umărul, după care căzu pe podea. Țipătul înfundat din dosul călușului implora milă în timp ce bărbatul dădea frenetic din cap.
    Dar Simon îl privi, clătină din cap dezaprobator și puse țeava fierbinte a armei în rana deschisă. Omul țipă din nou.
    - Acum o să te întreb pentru ultima oară, spuse Simon. Și, dacă nu aflu ce vreau, o să-ți fac asta pe fiecare centimetru din corp.
    Omul aprobă din cap violent, iar transpirația i se scurgea de pe sprâncene în timp ce Simon îi soase călușul.
    - În aripa de birouri a casei.
    Bărbatul abia respira printre cuvinte.
    - La etajul 3. În colțul de sud-vest.
    - De unde știu că nu mă minți?
    Simon puse arma pe celălalt umăr al gardianului.
    - Oprește-te, oprește-te!
    Bărbatul se strădui să se ridice, zvârcolindu-se de durere.
    - O să-ți arăt.
    Simon îl ajută să se ridice și să se așeze din nou pe scaun.
    - Am nevoie de mâini, spuse omul, sugerându-i că trebuie să folosească tastatura calculatorului.
    Simon îi aruncă o privire tăioasă.
    - Un singur gest greșit și va fi ultima dată când îți vei folosi mâinile.
    Simon îi tăie legăturile.
    Bărbatul începu să tasteze cu mâna stângă, în timp ce dreapta îi atârna zdrobită pe lângă corp; ambele răni se vedeau prin tricou ca niște pete stacojii, iar sângele îi picura pe podea.
    Pe monitor apăru o imagine bruiată, care se stabiliză în curând. Michael și Busch urmăreau ce se întâmplă.
    Apoi o văzu. Simți brusc o ușurare. Gândul că ar fi putut muri înainte de a ajunge el aici rămăsese undeva în subconștientul său, dar iat-o, singură în cameră, bătând din picior și privind în jur.
    Michael se așeză la computerul alăturat și începu să tasteze. Îi luă mai puțin de 2 minute să reprogrameze computerul și să înceapă să descarce de pe internet informațiile de care avea nevoie.
    Simon îl învârti pe gardian pe scaun.
    - Și unde e mama lui Julian?
    - Cine?
    Simon își ridică arma spre capul bărbatului.
    - Nu, nu, nu... Eu.... În laboratorul medical, la parter.
    Bărbatul apăsă niște tatse și pe ecran apăru un laborator.
    - Unde? întrebă Simon privind interiorul laboratorului.
    - E în camera frigorifică.
    - Frigorifică?
    Bărbatul îl privi pe Simon de parcă ar fi spus ceva firesc.
    - E moartă.
    Simon își ascunse emoțiile, însă Michael nu-și putu masca durerea și furia.
    - Nu te cred, spuse Simon, încercând să refuze evidența.
    - Jur că se află acolo! Este programată pentru autopsie generală în seara asta.
    - Ce autopsie? întrebă Busch dezgustat.
    - Se pare că nu va mai fi așa, spuse Simon lovindu-l pe bărbat la baza gâtului.
    Acesta căzu leșinat cu fața pe birou.
    Michael își concentră din nou atenția pe computer. Găsi laboratorul medical și aduse imaginea camerei goale pe monitorul din fața sa. Nu se vedea nicio mișcare.
    Dar totul se schimbă de îndată ce Michael reuși să deruleze înapoi înregistrarea. Cu câteva ore mai devreme, fuseseră 2 oameni în încăpere. Michael apăsă butonul play.
    O văzu pe Genevieve legată de targă, cu o perfuzie în braț. Julian se afla lângă ea, ținându-și mâna pe punga cu lichid intravenos; se apropie de chipul ei, fixând-o cu privirea. Imaginea fără sunet îl frustră pe Michael.
    Spre deosebire de Simon și Michael, Busch se întoarse, incapabil să privească spre ceea ce părea inevitabil.
    Nu-și puteau dezlipi ochii de acolo, văzându-l pe Julian cum trage pistonul unei seringi, injectând în perfuzie substanța. Corpul lui Genevieve deveni deodată rigid și convulsiv; avea ochii larg deschiși, iar buzele sugerau un țipăt mut.
    Și, în timpul întregii nenorociri, Julian o privea necontenit pe mama sa în agonie, asistând cu o expresie impasibilă la modul în care viața i se scurgea prin vene.
    Nimeni nu scoase un cuvânt; Michael, Simon și Busch fură scârbiți de matricidul respingător. Michael se întoarse și îl privi pe Simon și nu avu nicio îndoială asupra intențiilor acestuia. Simon avea să îl omoare pe Julian și niciunul dintre ei nu îi va sta în cale.
    Computerul scoase un sunet anunțând sfârșitul tranferului de informații, aducându-l pe Michael cu picioarele pe pământ.
    Își concentră atenția la monitorul unde apărea Susan. Se afla la o masă de conferință plină cu mâncare; stătea acolo fără să scoată o vorbă, fără vreo emoție sau teamă.
    Michael căută ceva sub birou. Găsi un cablu conectat la computer care îl conduse până la un dulap din capătul celălalt al stației și 2 servere care huruiau, luminate de diode.
    Își scoase un stick din buzunar și-l inseră în slotul USB. În câteva secunde , virusul pătrunse în sistem; urma să închidă întregul server și toate celelalte funcții în 10 minute.
    - Putem s-o luăm din loc, spuse Michael închizând încet computerul.
    Moartea lui Genevieve crease o atmosferă apăsătoare. Se îndreptară cu toții spre ușă.
    - Mi-am schimbat planurile, spuse Simon.
    - Nu te poți duce după Julian până nu o scoatem pe Susan de acolo.
    - Nu o să permit ca trupul lui Genevieve să fie aruncat pe undeva.
    - Simon, nu o putem scoate de aici.
    - A fost ucisă, Michael. M-a rugat și i-am promis că, orice ar fi, când o să moară, o să-i îndeplinesc ultima dorință.
    - Care?
    - Vei vedea.
    Oricât de mult ar fi vrut Michael să-l contrazică, știa că nu era chip să-i schimbe părerile lui Simon.
    - Ai 15 minute până ieșim de aici.
    - Ești sigur că poți ajunge la Susan? întrebă Simon.
    - Nu-ți face griji în privința mea.
    - Prostii! spuse Busch. Eu zic să rămânem împreună.
    - Nu avem timp. Mergi cu el, îi spuse Michael lui Busch, arătând spre Simon. Dacă unul dintre nou o dă în bară, măcar va reuși celălalt. Voi 2, ocupați-vă de Genevieve; Dumnezeu să-i odihnească sufletul chinuit! 15 minute, nu mai mult.
    Prudent, își scoaseră capetele pe ușă și, fără să mai privească înapoi, dispărură în noapte.

                                                 Capitolul 60

                          Laboratorul medical se afla la 400 de metri distanță de sediul central, în josul străzii. Fusese proiectat sub forma unui spital cu o capacitate de 20 de paturi și avea și un serviciu de urgențe; în partea din spate și în subterană se afla câte o anexă de studiu cu tehnologie de ultimă oră.
    Doctorul Lloyd împreună cu 3 asociați părăsiră birourile și se adunară în laborator, unde fuseseră instalate cabinele frigorifice pentru experimentele lui Vladimir Skovokov. Față de cabinele frigorifice de la morgă, aici se montase și un sistem de răcire, unde temperatura constantă era de 33 de grade Fahrenheit, adică 1 grad Celsius.
    Lloud deschise ușa de 3 metri pe 3 și scoase tăvița cu unelte, în timp ce se gândea la numeroasele asemănări dintre o morgă și bucătăria unui restaurant.
    Corpul lui Genevieve Zivera fusese acoperit din compasiune cu un cearșaf, iar chipul ei rămăsese descoperit.
    Lloyd închise ochii și rosti o scurtă rugăciune.
    Julian îi pusese să secționeze cadavrul din fața lor, să extragă organele pentru experimente medicale, ordin care le adusese oarecare liniște sufletească. La urma urmei, acesta era cadavrul mamei sale și totuși Julian nu arătase vreun semn de tristețe sau regret pentru femeia pe care o ucisese în timp ce încerca să o convingă să-i destăinuie secretele cutiei, cu mai puțin de 1 oră în urmă.
    Spre deosebire de felul în care procedase cu prețioasa cutie, Julian nu le spusese nimic despre femeia aceasta, cu excepția faptului că fusese mama lui.
    Lloyd și cei din echipa sa erau aplecați deasupra lui Genevieve. Se minunau de pielea perfectă, fără pete, pistrui sau cicatrici. Lui Lloyd i se părea incredibil de frumoasă și i se făcu milă de ea. Era o femeie care ar fi putut să aibă o viață lungă, însă murise în timpul unui interogatoriu.
    Pentru el, Geneveive era perfecțiunea întruchipată și nu putea scăpa de gândul că îi profana sufletul și că i-l fura fără ca ea să știe. Se simțea de parcă l-ar fi violat pe însuși Dumnezeu.
    Dar, așa cum se întâmpla de obicei, pasiunea lui pentru știință îi alina atât inima, cât și conștiința; prin urmare, își justifică faptele prin simplul motiv că își face meseria, și nimic mai mult.
    Își privi colegii și zâmbi.
    - Domnilor, începem?

                                                     Capitolul 61

                       Michael se afla în pădurea de vizavi de aripa de birouri a complexuluim nu departe de țărmul stâncos care se ridica deasupra mării.
    În fața intrării, de altfel singura din clădire, se aflau 2 gardieni înarmați și vigilenți. Părea că păzesc ceva, spre deosebire de ceilalți, care trebuiau să facă ture doar în jurul complexului.
    Michael își croi drum prin partea laterală a clădirii care dădea spre pădure. Aici nu existau balcoane care să îi permită să intre, ca în spatele clădirii. Nu existau uși pe care să fie nevoie să le forțeze sau încuietori pe care să le spargă.
    Cu toate astea, etajul 3 părea mai accesibil: ferestrele erau late și bogat ornamentate, și, mai presus de orice, erau destul de mari, permițându-i lui Michael să pătrundă înăuntru.

.....................................................................