10-13
Toți se uitară la Michael, pe care nu-l cunoșteau.
- Soția mea a spus că Palatul Congresului este încă deschis. Putem aștepta aici sau acolo.
Continuară cu toții să-l privească de parcă ar fi fost nebun.
- Alegeți, spuse el.
Se întoarse și începu să meargă.
Turiștii se uitau unul la celălalt în căutarea unui lider. Michael își continuă drumul și, de parcă toți ar fi răspuns aceleiași comenzi, îl urmară. Se afla la aproape 200 de metri distanță, chiar vizavi de Arsenal.
Gardienii erau frenetici acum. Alergau câte 20 spre punctul de unde se ridica fumul negru, în timp ce alții îl căutau în continuare pe bărbatul cu părul negru.
Michael își dădu seama că era ajutat, putea recunoaște cu ușurință acest gen de situație. Busch se afla undeva în zonă, însă, privind mai atent, nu văzu pe nimeni cunoscut.
În curând ajunseră cu toții în piața Senatului; cei 2 gardieni din Palatul Congresului, cei care îl văzuseră că vorbea la telefon, erau acolo. Își amintiră de el și se îndreptară fix în direcția lui Michael.
- Ostanovka! spuse gardianul principal.
Toți se opriră în același timp.
Ambii gardieni ridicară puștile pentru a-și sublinia cuvintele.
- Stați! repetă gardianul în engleză.
Întregul grup de 20 de persoane fu paralizat. Toți, mai puțin Michael. Acesta se întoarse cu fața spre grup.
- Îndepărtați-vă de mine cât de mult puteți.
Michael se afla cu spatele la gardieni, care erau doar la 18 metri depărtare. Își ridică brațele pe jumătate. Cei 2 rămaseră concentrați pe el, în timp ce turiștii ieșiseră din unghiul lor vizual, lăsându-l pe Michael singur în piață.
Michael nu-și permitea să fie din nou capturat. Trebuia să acționeze.
Și o rupse la fugă, mai repede decât o făcuse vreodată în viața lui.
Spatele i se încordă; era o țintă și aștepta să fie pus la pământ de o rafală de gloanțe.
Urmară 2 împușcături. La distanță foarte mică una de cealaltă, ecoul lor răsună printre clădiri. Michael tresări și se împiedică, dar nu căzu. Se opri brusc. Își verifică trupul cu mâinile, căutând sângele, dar nu găsi nicio rană.
Întorcându-se, văzu 2 trupuri pe jos: cei 2 gardieni ruși zăceau în curte, cu puștile alături. Muriseră înainte să se prăbușească la pământ. Fiecare primise un glonț direct în cap.
Michael încercă să-și dea seama de unde se trăsese, dar nu văzu nimic.
Se dezmetici și se întoarse în piața Senatului. Era acolo. Îl aștepta cu pistoalele pregătite.
Avea 1,90 metri și păr negru, iar fața îi era acoperită cu o barbă neagră și groasă. Aproape că dădea impresia de cerșetor. Era solid și în formă, iar hainele îi veneau largi pe corpul bine lucrat.
Simon nu purta tunica preoțească, alegând în schimb o pereche de pantaloni negri și un hanorac albastru închis cu inscripția Oxford University.
- Frumoasă ținută, spuse Michael, îndreptându-se cu Simon spre porțile principale.
- Mă face să arăt ca un student, nu crezi? spuse el, accentul italian simțindu-i-se în glas.
Simon îi dădu o șapcă de baseball lui Michael.
- Pune-o pe cap.
- Nu ești cam bătrând cu vreo 20 de ani pentru colegiu? întrebă Michael punându-și șapca pe ca și dându-și părul peste ureche. Ai făcut treabă bună cu fumigena.
- Din câte-mi amintesc, îți plăcea foarte mult să creezi diversiuni. Scuze că am întârziat.
Dădură colțul și nimeriră în mijlocul unei mulțimi de turiști panicați, disperați să scape din situația aceea periculoasă, pe care habar nu abbeau ce anume o provocase.
- De când ești aici?
- De câteva ore. M-am gândit că o să apari în cele din urmă.
- Ești norocos că nu te-au prins îmbrăcat așa.
Simon își mângâie barba.
- Nu-i chiar așa rău. E alegerea mea să trăiesc periculos.
Michael zâmbi și, alături de Simon, se strecură printre turiști.
Simon se aplecă și îi dădu un pistol pe furiș.
- Armă?
- Știi că urăsc chestiile astea, spuse Michael refuzând armma printr-un gest cu mâna.
- Atitudinea asta trebuie să o aibă doar cei care își permit luxul de a nu se afla în situații de viață și de moarte.
Michael își ridică puțin bluza și scoase la iveală pistoalele.
- Poate le și folosești data viitoare, spuse Simon continuându-și drumul prin mulțime și pierzându-se în marea de oameni.
- Dintre toate locurile de unde puteai să furi, Michael.
- La ce te referi?
- Sunt surprins că nu ai ales Casa Albă.
Deși trecuseră mai multe luni de când nu se mai întâlniseră, Michael nu fusese niciodată mai fericit să-l vadă ca acum.
- Vreo idee? întrebă Michael apropiindu-se puțin de Simon, încercând să se facă auzit în gălăgia creată de turiștii panicați.
Simon dădu din cap și pătrunse în mulțimea care făcea valuri. Michael mergea după el, trecând prin 5 rânduri de oameni.
Nimeni nu-l văzu pe Simon scoțând pistolu. Cu toțiii erau mult prea ocupați să se îmbrâncească, visând doar să iasă dintre pereții Kremlinului. Fără a mai sta pe gânduri, Simon trase de 3 ori în pământ.
Zgomotul puternic îi reduse pe toți la tăcere într-un interval foarte scurt de timp, provocând o liniște absolută, care impuse mulțimii să se retragă în spate.
Apoi se instală panica.
Oamenii se împrăștiară în toate direcțiile, dispersându-se ca picăturile de ploaie într-o băltoacăă. Țipete de frică răsunau din mulțime, semn că instinctul de conservare pusese stăpânire pe oameni.
Simon și Michael se pierdurăă într-un grup de 30 de oameni care năvăliră pe aleea ce ducea la Arsenal pentru a se adăposti, făcându-și loc printre gardienii uimiți, care nu știau cum să facă față mulțimii panicate.
Cei 30 de oameni se adăpostiră în tunelul de cărămidă. O ușă laterală se deschise pe jumătate, iar Michael și Simon profitară de situația haotică și se strecurară înăuntru prin învălmășeală, fără să fie observați.
Se aflau acum într-un mic hol al Arsenalului, unde nu se mai auzea nimic. În fața lor se afla un coridor pustiu foarte lung, care părea fără sfârșit. Locul era gol, toți angajații fiind chemați afară pentru a rezolva problema care apăruse pe neașteptate. Holul lung era împodobit cu statui și opere de artă ce înfățișau cele mai importante victorii împotriva invaziilor străine.
Michael și Simon intrară în holul grandios și imediat auziră împușcăturile trase din toate direcțiile, de afară. Gloanțele sparseră geamurile și ciuruiră pereții. Cei 2 se adăpostiră în spatele unor uși masive de lemn, groase de 15 centimetri; deocamdată, erau mai bune decât kevlarul.
Gardienii luaseră poziție de o parte și de alta a ușii din fața aleii, la distanță egală de acoperișul Palatului Congresului, aflat dincolo de curte. Nu intenționau să lase pe cineva să scape cu viață. Fiecare dintre ei simțise mirosul sângeului și voia să îl ucidă el însuși pe cel urmărit.
Momentul scurt de liniște fu întrerupt de o serie nouă de împușcături și, după ce acestea încetară, gardienii forțară ușa. Simon stătea întins pe podeaua de marmură, chiar după ușă. Nu voia cu niciun chip ca aceștia să se apropie de ușă, așa că trase de 2 ori și îi ucise.
Liftul era vizavi de holul unde se aflau acum. Gloanțele pătrundeau intermitent prin ușă, ricoșând din pereții de marmură, din care săreau cioburi în jurul lor.
- Trebuie să ajungi la lift, țipă Simon acoperind zgomotul împușcăturilor.
- Știu, dar am câteva probleme.
Simon nu răspunse. Ochi și trase.
- Du-te!
Michael porni, târându-se pe burtă în direcția liftului. Simon continuă să tragă. Michael alunecă pe lângă peretele liftului, apăsă butonul și se rugă.
Busch o luase la fugă prin cavernă, urmărind harta pe care i-o dăduse Michael și bulinele portocalii pe care le însemnase de-a lungul peretelui. Umbra sa mătăhăloasă se strecură prin orificiul canalului și ajunse deasupra vestibului gol al laboratorului medical, care se afla la 10 niveluri sub Arsenalul Kremlinului.
Ținu arma ridicată și merse pe hol, verificând rapid camerele. Se întoarse și chemă liftul.
Știa că va dura cel puțin 1 minut înainte să ajungă liftul. Se întoarse în hol ținând strâns arma în mână. Aruncă o privire în sala de operații: medicii nu mai erau înăuntru, cineva luase cadavrele de acolo.
În toiul măcelului, Busch se întrebase ce sens aveau toate astea? 5 oameni erau morți. El și Michael nu făcuseră progrese în încercarea lor de a-l salva pe Stephen; Genevieve dispăruse. Și Susan dispăruse.
Iar cutia misterioasă pe care Busch trebuia s-o distrugă la rugămințile lui Genevieve se afla acum la Fetisov, care avea să i-o dea lui Julian. Nu știa ce e în cutie, dar știa că se afla în posesia singurului om de pe pământ care nu ar fi trebuit să aibă acces la ea.
Liftul scoase un sunet specific.
Busch se îndreptă din nou spre vestibul și intră pe ușa deschisă a cabinei. Apăsă butonul de oprire, blocă ușile deschise și menținu liftul pe loc, apoi așteptă. Se uită la ceas.
Simon îi spusese că va apăsa butonul din holul principal în momentul când era cu Michael. Însă, dacă lumina de chemare nu se aprindea până la ora 5, Busch trebuia să iasă din clădire, să se întoarcă la Martin și să părăsească țara.
O țeavă de armă împinsă la un centimetru distanță de ochii lui îi curmă firul gândurilor. Gardianul rus se strecurase în lift pe nesimțite, luându-l pe Busch prin surprindere. Îl trânti de perete și îi luă arma din mână.
Apoi, spre disperarea lui Bush, butonul liftului se aprinse, fiind chemat din holul de la intrare. Gardianul îl privi pe Busch, se întinse și deblocă liftul, privind ușile închizându-se încet.
Rusul citi frica de pe chipul lui Busch și, în timp ce își ținea arma îndreptată spre el, ridică și pistolul acestuia din urmă, îndreptându-l spre ușă, pregătit să omoare pe oricine ar fi apărut la deschiderea acesteia.
Michael auzi liftul pornind. Indicatorul arăta ascensiunea cabinei de la subsol. Panica și disperarea de mai devreme dispăruseră. Dacă supraviețuiau în următorul minut în această fortăreață veche, mai aveau o șansă.
Încă 2 gardieni începură brusc să tragă în ușa Arsenalului, apropiindu-se din ambele părți. Simon se învârti pe podea, cât pe ce să fie ochit. Împușcă un gardian în gât, iar pe celălalt în ochiul stâng.
- Grăbește odată liftul ăla!
Simon își verifică arma.
- Nu mai am gloanțe. Aruncă-mi armele tale!
Michael luă cele 2 pistoale pe care nu le folosise deloc și le împinse pe marmura lucioasă. Simon le apucă și, dintr-o singură mișcare, continuă să tragă cu ambele spre ușă.
Michael își ridică privirea din poziția de ghemuit. Liftul era la subnivelul 8 și se apropia încet. Simon continuă să tragă, astfel încât să-i intimideze pe gardieni cât de mult putea. Trebuia să-i țină cât mai departe cel puțin 1 minut. Însă nu mai avea prea multe gloanțe.
- Presupun că nu mai ai fumigene la tine, nu? întrebă Michael.
Tăcerea lui Simon îi era suficientă. Își ridică privirea. Liftul se afla acum la subnivelul 5.
- Aproape a ajuns.
Simon văzu 3 bărbați strecurându-se în clădire; trase de 3 ori în direcția lor, dar a patra oară nu ami avu gloanțe.
Se întoarse către Michael, aruncându-i o privire întrebătoare.
- Încă 3 etaje.
Simon se târî pe burtă până la Michael.
Focurile de armă încetară. Apoi se auziră pași apropiindu-se rapid în fugă, răsunând în spațiul cavernos. Veneau din toate direcțiile, atât din interior, cât și de afară.
Michael și Simon așteptau sfârșitul. Se ridicară și se lipiră cu spatele de ușa liftului. Își ridicară amândoi brațele.
Liftul ajunse și scoase un sunet specific.
Ușile se deschiseră.
Simon și Michael nu schițară nici cel mai mic gest.
Apoi, din lift, se auziră împușcături care uciseseră la foc automat 3 gărzi. Ceilalți gardieni reacționară ferindu-și capetele, rostogolindu-se și căutând adăpost.
Michael și Simon intrară în lift, iar ușile se închiseră. Bărbatul inconștient arăta de parcă fusese lovit de tren. Michael putea să jure că văzuse pe obrazul lui un semn care părea lăsat de verigheta lui Busch.
- Scuze că am întârziat, spuse Busch ținând ridicate 2 arme și privindu-i pe Michael și Simon.
- Văd că ți-ai făcut prieteni, spuse Michael aruncându-i o privire bărbatului inconștient. Presupun că a fost un monolog, nu?
Busch zâmbi.
- Știi tu, câteodată faptele transmit mai mult decât cuvintele.
Capitolul 49
Pe suprafața oceanului se reflecta o imagine perfectă a lunii ale cărei raze se răspândeau printre valuri ca niște degete încercând să ajungă la Stephen Kelley, care se afla pe balconul camerei sale, la 45 de metri deasupra mării, și studia bucata îngustă de pământ dintre casă și dealuri.
Doi gardieni treceau exact la fiecare 20 de minute și verificau zona, vigilenți.
Stephen verificase fiecare colțișor al camerei, dar nu găsise nimic care să poată fi folosit pe post de armă. Trebuia să se bazeze doar pe puterea pumnului și a minții.
Stephen își trecu picioarele peste balcon și privi în jur. Erau 15 metri. Dacă nu avea să moară în cădere, gardienii îl vor ucide cu siguranță când se vor întoarce, în 20 de minute.
Fiecare cameră era proiectată să aibă vedere la Mediterană. Așadar, fiecare încăpere avea un balcon cu priveliște la mare, de unde puteai simți briza oricând doreai. Chiar sub camera de la etajul 3 a lui Stephen se afla un alt balcon, iar sub acesta încă unul.
Stephen se cățără pe bara din marmură, lăsă prospul pe balustradă, ținând cu mâinile ambele capete ale materialului alb. Îl testă, trase de el și, în cele din urmă, cu picioarele bine fixate pe marginea exterioară a balconului se lăsă pe spate.
Era scăldat într-o transpirație rece, ca și cum întregl său corp ardea, și simțea furnicături puternice. Niciodată în viața lui nu-i fusese atât de frică.
Stephen își desprinse mâna dreaptă de pe prosop și, asemenea unui gimnast, căzu repede într-un șpagat, prinzându-se de bara de marmură de 15 centimetri, unde se sprijini cu grijă pe mâna stângă.
Sări în balcon și se odihni pentru o clipă. Privi în toate părțile, temându-se să nu-l fi văzut cineva.
Stephen privi în jur; nu putea scăpa de senzația că cineva îl urmărește, înscenându-i o capcană; aproape că devenise paranoic. Aruncă prosopil pe balustrada de dedesubt și continuă.
A doua oară se descurcă mai ușor și se bucură că trebuia să facă o săritură de doar 1,5 metri.
Căzu în iarbă și începu imediat să alerge puțin mai departe de locul de unde se apropiau gardienii. Între timp, apucă să arunce o privire spre deal și decise imediat că aceea era direcția pe care trebuia să o urmeze. În vale, ar fi urmat o coborâre abruptă spre stâncile ascuțite spălate de valurile mareei care ar fi zdrobit pe oricine.
Se întoarse la vilă, rămânând ascuns în umbra ei imensă.
Privind după colțul clădirii, văzu șoseaua plină de mașini și un grup de șoferi agitându-se în toate direcțiile, dar era prea departe ca să audă ce vorbeau.
În fața lui Stephen, paralel cu vila, se afla un pâlc de pini, bătrâni de 500 de ani. Strânii unii în alții, erau singuri rămași din ceea ce fusese probabil o pădure întinsă. Era locul perfect unde putea să fugă.
Stephen o luă de-a dreptul prin cei 9 metri de iarbă și se îndreptă spre pădure. Subsolul era plin de ace de pin și buruieni. Îl simțea moale sub picioare și nu făcea zgomot când se deplasa. Alerga ușpr și cu urechile ciulite, aruncând câte o privire în jur, atent la pericole.
Îl găsi.
Exact în fața sa.
La marginea pădurii se afla o casă cu un etaj. 20 de gardieni alergau spre o camionetă. Fuseseră chemați la datorie, și Stephen bănuia că totul avea legătură cu prezența lui acolo.
Mintea lui Stephen se puse la treabă. Nu avea să le ia mult să îl găsească; se îndepărtase de vilă care cu 1,5 kilometri. Zona de căutare se va restrânge repede în jurul lui și cursa lui pentru libertate va lua sfârșit. Apoi își dădu seama că exista un loc unde nu s-ar gândi să-l caute.
Stephen alergă printre ultimii copaci și se opri lângă peretele lateral al clădirii pe care o văzuse cu câteva momente mai devreme. Înăuntru nu era nimeni. Păși cu grijă.
Pe un perete era agățată o hartă o complexului. O desprinse și luă un stilou. Imediat găsi locul în care se afla, îl încercui, apoi marcă cu o linie cel mai scurt traseu spre ieșire. Strânse harta, o băgă în buzunar împreună cu pixul și, chiar înainte să plece, verifică și dulapul de lângă ușă.
Și găsi ajutor. Și avu noroc.
În dulap erau haine. Mai exact, uniforme. Albastru închis. Cu blazonul Adevărul Domnului pe buzunarul de la piept. Cuvântul SECURITATE era scris pe spate cu litere mari, îngroșate.
Stephen își dădu repede jos jacheta și puse pe el tricoul și vesta de securitate. Avea buzunare pentru aparate de radio, muniție, cătușe și pentru multe altele, însă... toate erau goale. Dar nu mai conta. Măcar va reuși să treacă neobservat.
Îmbrăcă pantalonii și-și puse hainele sale în dulap. Luă o șapcă de baseball inscripționată Adevărul Domnului și o puse pe cap.
Se simțea mai bine. Dacă mai devreme era disperat și fără speranță, acum simțea că reușește să închege un plan. Cine știe, poate va reuși în cele din urmă.
Patul unei arme îl lovi în ceafă.
Totul se derulase rapid și brutal. Stephen căzu pe podea ca un butuc, aproape inconștient. Se întoarse și se uită în ochii unui bărbat care nu părea să aibă sentimente.
Chipul lui osos părea să aparțină unui individ a cărui rutină zilnică era să-i facă pe oameni knock-out, o activitate la fel de comună și de plictisitoare ca dusul gunoiului. Bărbatul arăta ca un câine sălbatic: lung, subțire și musculos. Era tuns zero și purta pe cap o șapcă de securitate, cu ochi de plasă la ceafă.
Gardianul puse piciorul stâng direct pe gâtul lui Stephen și apăsă. Nu destul de tare încât să-i sfărâme traheea, dar atât cât să-i arate că poate s-o facă.
Instinctiv, Stephen apucă piciorul bărbatului, dar îi dădu drumul imediat ce gardianul apăsă mai tare și îi blocă căile respiratorii.
Omul butonă microfonul fixat pe umărul drept.
- Comandante, aici Nash.
Accentul bărbatului îl surprinse pe Stephen. Era un accent de american din Sud.
- Spune, Nash, răspunse o voce.
- Am prins un bărbat alb, la vreo 50 de ani, înțolindu-se cu hainele noastre aici, în casa de înregistrări. Presupun că din cauza lui s-a declanșat alarma.
- Am înțeles. Așteaptă.
Stephen zăcea pe podea. Capul încă îi zvâcnea, dar își revenea în fire. Nu se bucura prea mult de faptul că rămăsese lucid, pentru că asta nu făcea decât să-i confirme situația dificilă în care se afla. Fusese capturat la nici 15 minute de când fugise.
- Nash?
- Da, domnule.
- Nu vrem să-i deranjăm pe cei din complex. Ai amortizorul?
- Sigur, domnule.
- Te rog să-l folosești. Îți comand să îl ucizi fără întârziere.
Capitolul 50
Michael alerga prin gang spre avion, urmat îndeaproape de Busch și Simon. Elicea motorului producea un zgomot asurzitor, semn că se pregătea să decoleze.
- Martin, unde pot să-mi las geanta pentru scufundări? întrebă Michael.
Abia aștepta să uite pentru totdeauna de apele tulburi care se aflau în subterana Kremlinului.
- Pune-o în spate, răspunse Martin în timp ce îi plăti pe ultimii soldați ruși înarmați, adăugând 50 de mii pentru a se asigura că vor păstra tăcerea în continuare.
- Am nevoie de camera video, continuă Michael.
Cu câteva ore mai devreme, Michael, Simon și Busch coborâseră cu liftul Arsenalului, trecuseră prin laboratorul medical și dispăruseră în subterana Kremlinului.
Michael luase tubul de spray gri pe care îl lăsase la gura de ventilație și acoperise din mers fiecare semn portocaliu pe care îl făcuse.
Timp de 3 ore rătăciseră prin tuneluri, când, deodată, simțiseră miros de mâncare. Se aventuraseră printr-o serie de guri de aerisire care duceau spre mai multe locuințe subterane.
În cele din urmă, ajunseră la un șir de scări care îi duseră la parterul unui bloc aflat la 3 kilomtri de Kremlin, în Kitai Gorod. Asta însemna că se aflau la 3 kilometri distanță de orice gardian sau soldat care voia să-i ucidă.
Luaseră un taxi până la terminal, unde fuseseră întâmpinați de chipul surprins al lui Martin.
- Până la urmă cum l-ați găsit? îl întrebă Michael pe Busch, arătând în direcția lui Simon.
- Pur și simplu, spuse Simon și aruncă jos geanta uriașă. Am ajuns acum 2 zile. De fapt, venisem aici ca să te opresc.
- Să mă oprești? întrebă Michael în timp ce Martin îi dădu geanta lui încăpătoare pentru scufundări.
- Nici măcar o secundă nu te-ai gândit la urmările faptului că ai găsit cutia aceea, care a încăput acum pe mâinile lui Zivera.
Simon se întunecă la față.
- N-ai nici cea mai vagă idee ce pericol și ce riscuri presupune punerea ei în circulație.
- Păi ce dracului se află în cutie?
Simon nu răspunse.
- Speranță pentru unii, dar disperare pentru cei mai mulți.
- Oricum ar fi, nu aveam cum să întreb asta, spuse Michael scormonind în geantă, apoi închise fermoarul. Era viața tatălui meu în joc.
- Un bărbat pe care abia l-ai cunoscut, spuse Simon pe un ton indiferent.
Michael înlemni și se întoarse încet spre el.
- Să te ia dracu! spuse Michael.
La auzul spuselor lui Simon, simțea cum pământul îi fuge de sub picioare. Niciodată nu încetase să se gândească la motivele pentru care acceptase toate astea.
Michael își dădu seama în acel moment că nu se afla doar în căutarea tatălui său, ci și a speranței pe care o pierduse odată cu moartea soției. Se temea că, dacă îl pierdea pe Stephen, dacă își pierdea tatăl înainte să apuce măcar să-l cunoască, șansa lui de a regăsi speranța va fi pierdută pentru totdeauna.
- Genevieve nu și-ar fi dorit asta, spuse Simon.
- Atunci de ce mi-a încredințat mie tabloul și harta? sări Michael. Mă cunoaște, îmi știe trecutul. La naiba! Ea a declanșat toată nebunia asta: mi-a spus să fur tabloul lui Julian din Geneva. Dacă nu mă amesteca în problemele ei, tatăl meu ar fi fost în siguranță acum și n-am avea această conversație.
- Vrei să spui că ar fi trebuit să-i întorci spatele, nu-i așa?
- Nu am spus asta. Dar a fost cât pe ce să ne pierdem viața încercând să o salvăm pe ea, răspunse Michael. Genevieve mi-a lăsat harta cu un motiv. Are încredere în mine. Vrea ca acea cutie să fie distrusă, adăugă pe un ton defensiv.
- Chiar așa a spus, interveni Busch, dând din cap, sperând să medieze conflictul și să-i aducă la sentimente mai bune.
- Cam greu să distrugi ceva ce nu ai, nu-i așa? spuse Simon.
- Gata, ajunde!
Busch se ridică în picioare.
- De unde ai știut că ne găsești aici?
- Știu totul despre Liberia. Genevieve mi s-a destăinuit înainte de a o ajuta să dispară.
- Știai că era în viață în timp ce eu mă aflam în cimitir, plângând după ea? izbucni Michael.
- Era singurul mod prin care putea să se facă dispărută cu adevărat. A fost dorința ei, Michael. Iar când a apărut din nou și a venit la tine, știam că o face cu un singur motiv.
Simon se opri, iar privirea i se întunecă.
- Trebuie să aducem cutia aia înapoi.
- Ajută-mă să ajung la tata și la Susan, iar eu te ajut să recuperezi cutia și să o distrugi.
Simon îi aruncă o privire tăioasă lui Michael.
- Și să o găsesc pe Genevieve.
- Bine.
Michael dădu din cap, începând să resimtă oboseala acelei zile.
- Și tu, ce-ai de gând să faci, vii cu noi?
Simon i se adresă lui Busch, știind prea bine cum să-l câștige de partea sa.
- Să vin cu voi? Amândoi ați fi respirat acum prin găurile făcute de gloanțe dacă nu eram eu. Pff, să vin cu voi....
Busch se ridică și se lovi cu capul de tavanul avionului.
- Sigur, spuse Simon așezându-se, dar tot ai fi sunat la Vatican dacă nu te-aș fi găsit.
Busch închise ochiii. Se enervase și se abținea să nu răbufnească.
Michael își aruncă rucsacul în spate, luă geanta lui Simon de pe culoar și se îndreptă spre cușetă, la coada avionului.
- Până terminați voi cearta, eu mă duc să fac un duș ca să-mi revin.
Martin ieși din carlingă și închise ușa cabinei.
- Aveți vreo destinație, domnule.
- Corsica, Martin, răspunse Michael. Trebuie să ajungem în Corsica.
Capitolul 51
Stephen era întins pe podeaua din garnizoană, iar sudistul îi apăsa gâtul cu talpa bocancului. Sângele îi îngheță în vene când privi țeava armei.
Disperarea începea să pună stăpânire pe el, dar trebuia să supraviețuiască cu orice preț. Deși avea mâinile libere, nu îi folosea la nimic. În buzunar avea doar o hartă și un stilou.
- Ești american, nu-i așa? bolborosi Stephen din stânsoare, ținându-și mâinile pe lângă corp. Îmi imaginez că ești din Georgia.
Gardianul se holbă la el pentru un moment și se aplecă.
- Tu ești american?
- Da, sunt din Boston, spuse Stephen, păstrând contactul vizual cu gardianul.
Cu mâna dreaptă scoase încet stiloul din buzunar.
Gardianul îl privi. Ceva se petrecea în mintea lui. Poate îl simpatiza, poate rămăsese vreun sentiment de camaraderie în el.
- Din Boston, zici?
Gardianul schiță pentru o clipă un zâmbet care se transformă în curând într-o privire încruntată.
- Colonist nenorocit!
Își încărcă arma.
Stephen strânse stiloul în mâna dreaptă. Fără să mai stea pe gânduri, cu toată puterea, îl înfipse în gamba dreaptă a gardianului, în piciorul care-i apăsa traheea. Apăsă, prin carne și mușchi, până când, în cele din urmă, ajunse la os.
Gardianul își trase piciorul și începu să urle de durere.
Stephen se rostogoli în dreapta, ținând strâns stiloul înfipt în piciorul bărbatului. Trase de el și îl trânti la pământ. Arma se descărcă, provocând un sunet înăbușit. Stephen i-o smulse. Cu toată puterea sa, începu să-l lovească pe gardian.
Erau lovituri puternice, înverșunate, în față, în dreptul gâtului, pe corp. Nu mai făcuse asta din zilele sale bune. Stephen știa să lupte, știa să lovească și, cel mai important, știa unde să ochească pentru a provoca mari dureri.
Gardianul rămase inconștient, dar Stephen îi mai dădu 3 pumni. Verifică pulsul bărbatului, care era încă în viață.
- Niciodată să nu-i spui unui fan Red Sox că e colonist!
Stephen îl luă pe bărbat de brațe și îl trase în șifonierul de haine. Îi scoase cureaua, portarma, aparatul radio și muniția. Îi verifică buzunarele și luă buletinul, cheile de la mașină, câteva bancnote și obiectul pe care spera cel mai mult să-l găsească, un telefon mobil.
Puse totul în buzunar, iar pe bărbat îl acoperi cu un maldăr de haine. Închise apoi ușa, se întoarse, luă arma și o fixă de portarmă.
Un vuiet se auzi brusc în clădire, iar fundația se zgâlțâi. Acest lucru îl scoase din minți pe Stephen. Zgomotul crescu în intensitate și, înainte de a se opri, Stephen auzi un sunet ascuțit afară. Se liniști, dându-și seama că era vorba de un avion care aterizase pe pista adiacentă.
Scoase din nou harta din buzunar, verifică locul unde se afla și plecă. Traversă aleea și ajunse la o mică parcare de mașini. Scoase cheile gardianului din buzunar și apăsă butonul de alarmă. Un Peugeot albastru porni cu farurile aprinse.
Stephen conduse automobilul de-a lungul parcării și se opri lângă pista de aterizare. Acolo se afla același Boeing Business care îl adusese aici. O rampă era ridicată spre ușa din față, pentru pasageri. O cutie de formă pătrată tocmai fusese scoasă, alături de câteva femei și câțiva bărbați. Stephen nu le văzu bine chipurile, pentru cu fură împinși într-un SUV, dar se gândi că sunt oamenii lui Julian.
Așteptă un moment, privind automobilele îndepărtându-se în convoi. Speră că cei care ajunseseră aici o făcuseră de bunăvoie.
Se apropie de garnizoana principală și văzu poarta. Nu era una dintre cele porți din lemn prin care puteai trece cu ușurință, ci una de metal, cu 3 rânduri de grilaje. 2 gardieni stăteau de vorbă afară.
Stephen analiză cele 2 opțiuni pe care le avea: să-i convingă să îl lase să treacă sau să treacă pur și simplu cu viteză. Ambele erau periculoase.
Gardienii îl observară. Își întrerupseră conversația și își îndreptară atenția către el.
Stephen începu să accelereze. Își verifică pistolul pe care acum îl strângea în mână lângă portiera mașinii, astfel încât să nu se vadă.
Unul dintre gardieni intră în clădire, iar celălalt continuă să-l privească pe Stephen.
Spre uimirea sa, poarta se deschise. Gardianul de serviciu îl salută și se îndreptă și el spre intrare. Toate temerile și grijile lui Stephen dispărură în momentul în care răspunse la salut și își continuă drumul în noapte.
Capitolul 52
Avionul tip Bombardier se ridică de la sol cu viteză maximă pe cerul înserat al Rusiei. Michael se așeză pe unul dintre fotoliile mari de piele. Pe frunte și pe mâini avea broboane înghețate de transpirație. Busch și Simon stăteau pe capanea, cu o sticlă de Jack Daniel`s deschisă pe scaunul dintre ei.
- Urăsc vodca, spuse Busch dând pe gât paharul său de whisky cu gheață.
- Te mai doare capul? îl întrebă Simon pe Michael.
- Nu, răspunse Michael încet, privind pe fereastră orașul de dedesubt.
Se gândi la harta de pânză din geanta sa de scufundări și la istoria Rusiei pe care o reda. Luase în considerare să o predea guvernului rus, dar decise că va fi mai bine să dispară odată cu trecerea timpului. Misterele Rusiei nu vor fi elucidate prea curând, poate niciodată.
Venise cu speranța că își va putea salva tatăl, dar pleca fără să-și fi îndeplinit misiunea, punând în pericol și mai multe vieți. Alături de cea a lui Genevieve, avea pe conștiință și soarta lui Susan.
Cumva, ea îl sensibilizase. Era unul dintre puținele momente când își deschisese inima din nou... și își dăduse seama că își poate continua viața fără să strea în umbra durerii cauzate de pierderea lui Mary. Acum însă...
Martin ieși din spatele avionul. Simon observă că înaintează spre carlingă. Simon se întoarse spre Michael foarte discret.
- Michael, trebuie să-ți spun ceva despre Julian Zivera.
- Înainte să-mi dai alte vești proaste, spuse Michael zâmbind forțat, mersi că m-ai salvat. Dacă nu apăreai, acum aș fi fost mort sau aș fi dat la lopată în vreun gulag.
Simon dădu din cap, primind mulțumirile lui Michael.
- Cu plăcere, interveni Busch.
- A, da, și ție la fel.
Michael îi zâmbi prietenului său cu un fel de afectare înainte de a se întoarce către Simon.
- Așadar, ce anume nu mi-a spus Genevieve?
Simon se făcu comod, așezându-se în mijloc.
- Motivele lui Julian Zivera nu sunt cele pe care ți le închipui. Nu e vorba despre putere, bani sau lăcomie. Julian ți-a răpit tatăl pentru a reuși să se salveze pe el însuși.
Simon se opri un moment.
- Are o tumoare pe creier care nu poate fi operată. Este pe moarte și privește cutia ca pe singura lui speranță de supraviețuire. A epuizat toate metodele prin care se putea vindeca: terapiile de ultimă oră, regimuri vegetariene descoperite de curând, leacuri băbești și tratamente experimentale. Toți banii și toată puterea sa nu-i pot pune la dispoziție un leac. Nici el nu poate cumpăra timp și nu poate păcăli moartea pentru nicio sumă de bani. Cele mai mari iubiri ale sale - banii și puterea de care dispune - s-au dovedit nefolositoare în căutarea vieții. Asta l-a făcut să dispere, agățându-se de orice speranță, oricât de mică ar fi fost. Din nefericire - Simon mai făcu o pauză - speranța asta ar avea baze reale.
- Scuzați-mă, eu merg să-mi mai torn un pahar.
Busch se ridică de pe canapea și se îndreptă spre bar, aducând sticla cu el.
- Acest spectacol patetic de iubire al unui psihopat îmi provoacă sete.
Michael rămase nemișcat pentru un moment. Se pierdu și nu se mai putu concentra de îndată ce află ultimele informații. Încercă să clarifice lucrurile de la început:
- Simon, Julian i-a capturat pe tata și se Susan. Dacă există vreo șansă să-i salvez, trebuie să știu - Michael făcu o pauză - trebuie să știu totul.
- Cred că am auzit destule povești, spuse Busch așezându-se din nou și reumplându-și paharul. Eu zic să intrăm în complex și să-i scoatem de acolo. Autoritățile n-au decât să se ocupe de curățenie.
Michael se întoarse spre Busch, inspirând adânc.
- Te rog. Trebuie să aud asta.
Simon îi aruncă o privire lui Michael și se întoarse la bar. Își puse încet mai multă gheață în pahar și turnă whisky. În avion se așternuse o tăcere de moarte. Singurul zgomot, cel provocat de motoare, era monoton și ascuțit. Se întoarse la locul său și se așeză din nou pe scaun. Îl privi pe Michael și începu:
- Încă de la facerea lumii, omul a căutat nemurirea. Fără excepție, oamenii caută să trăiască veșnic, fie în vreun regat celest, fie aici, în lumea materială. Alexandru cel Mare a căutat-o; a fost motivul pentru care Ponce de Leon a făcut călătoria pe mare în căutarea districtului Bimini; praful de pușcă a fost descoperit de către chinezi în timp ce căutau elixirul vieții. Chiar și în cele mai simple aspecte din viața noastrăă de zi cu zi căutăm același lucru. Ne modificăm dietele, facem exerciții, luăm vitamine, toate în speranța că ne vom prelungi viața. Singurul scop al medicinei moderne este de a învinge boala, de a ne vindeca, astfel încât să continuăm să trăim. Căutarea nemuririi este universală și reprezentată similar. Uităm că promisiunea vieții eterne este principalul motiv din spatele religiei. Tema Scripturii creștine este promisiunea Domnului: „Cel ce crede în mine va avea viață veșnică”. Evitarea morții face parte din condiția umană. Suntem programați instinctual să supraviețuim.
Simon făcu o pauză, privindu-i pe Michael și pe Busch, care îl fixau la rândul lor. Începu să vorbească în șoaptă.
- Fiecare cultură vorbește despre eternitate, fiecare cultură are propriile fabule și mituri. Este o temă recurentă și în religiile asiriene, precum și în formele de început ale religiilor antice grecești. Mitologia egipteană spuse că Isis și Osiris au descins din copacul vieții, pe care l-au numit Saosis. Este menționat în Cartea Apocalipsei, în capitolul 22, în care Copacul Vieții face 12 fructe care urmează să vindece națiunile. În legendele norvegiene, este cunoscut sub numele de Yggdrasil. În China crește un copac care face o piersică o dată la 300 de ani și le oferă nemurirea celor care o mănâncă. În mitologia arabă există copaci încrustați cu bijuterii care încercuiesc fântâna vieții. Și, desigur, Copacul Vieții despre care se vorbește în Geneză, alături de Copacul Cunoașterii Binelui și Răului, al cărui măr a fost mușcat de Adam și Eva. Totuși, acest copac, în loc să împărtășească înțelepciune, făcea fructe care confereau viață eternă celor care le atingeau. Însă Dumnezeu s-a temut că omul nu e potrivit pentru un asemenea dar, care i-ar fi transformat pe oameni în zei. Așa că i-a trimis pe îngeri pentru a păzi copacul, încât nimeni să nu poată ajunge vreodată la el.
- Îngeri? Cred că glumești!
Busch se ridică și îl privi pe Michael.
- Nu iei de bună povestea asta, nu-i așa? Uite ce e, te cunosc și am văzut și eu lucruri ciudate, dar nu cred că pot să-nghit așa ceva.
- Nu prea-mi pasă ce crezi tu, spuse Michael, întrerupându-l repede. E vorba despre ceea ce crede Julian, bărbatul care-i are pe tatăl meu și pe Susan. Trebuie să știu totul despre acea cutie, fie că e adevărat, fie că nu. Așa că te rog să stai jos și să taci.
Busch se așeză fără nicio tragere de inimă.
Simon nu luă în seamă schimbul lor de replici și continuă:
- Îngerii au primit poruncă să păzească Edenul și secretul vieții eterne, însă au obosit și au început să se răscoale. Au lăsat secretul într-o cutie aurită și au înconjurat-o de moarte pentru a-l păcăli pe om.
- Încă mai ascultăm povești de adormit copiii? întrebă Busch sarcastic, gesticulând. Vreau măcar să știu dacă-i așa.
Privirea lui Michael se intersectă cu a lui Busch până când acesta își lăsă capul pe spate și închise ochii.
- Această cutie a fost ascunsă, continuă Simon. Legenda ei s-a perpetuat sub formă de avertisment: oricine caută secretele lui Dumnezeu va fi pedepsit cu moartea. Timp de nenumărate secole, s-a aflat în mâinile preoților și ale regilor care i-au înțeles implicațiile fatale, deși unii nu au rezistat tentației și vrăjiți au privit terifiați cum regatele lor se ruinează. A fost căutată de către cuceritori și armate, împărați și hoți, luată ca pradă de război, aducându-le moarte jefuitorilor din cauza lăcomiei și imprudenței lor în momentul în care au deschis capacul fără să se gândească de 2 ori înainte să o facă. În cele din urmă, cutia aurită și-a găsit locul în Bizanț, unde numai regii și succesorii la tron au știut de existența ei. Aceștia au ținut seama de pericolul de moarte care o înconjura, au fost oameni înțelepți care știau implicațiile acestei dorințe de nestăpânit. La căderea ultimului imperiu antic, s-a hotărât că trebuie trimisă cât mai departe de civilizație. A fost trimisă în Rusia, în Liberia Bizantină, și a fost îngropată în adâcurile pământului, uitată de vreme, pierdută în legende și mituri.
Busch rămase acolo, cu ochii închiși, dând din picioare frustrat.
Michael se afla mai în față.
- Trebuie să știu, Simon. Nu mituri, nu povești de adormit copiii. Trebuie să știu cu exactitate ce se află în cutie.
Simon rămase un moment pe gânduri, adunându-se, de parcă și-ar fi amintit un adevăr oribil.
- Viața eternă pentru cei care deschid cutia.... dar cu un cost suprem. E vorba despre cea mai îngrozitoare nenorocire. Un rău care nu trebuie să se răspândească niciodată. A însemnat întotdeauna moarte. Cei care nu au ascultat avertismentele au deschis-o, fiind apoi martori la moartea celor din jurul lor, regatele lor fiind cuprinse de plăgi și epidemii, războaie sau secetă. Lumile lor au fost distruse și imperiile devastate. E un rău care nu s-a mai abătut asupra omenii de când Ivan a rezistat tentației pe care a depășit-o doar prin credință și frică. Michael - Simon făcu o pauză - această cutie conține întunericul fără sfârșit.
- Odată eliberat, mai poate fi capturat? întrebă Michael ezitant, temându-se de răspuns.
- Nu știu....
- Deci, după spusele tale, e vorba despre ceva apocaliptic? întrebă Busch cu ochii încă închiși. Spune-mi că e boală, că e plagă, o gripă foarte gravă, asta pot să înțeleg. Dar un fel de Armaghedon mitic, din voința lui Dumnezeu? Scutește-mă.
- Doar ca să știi ce înseamnă cuvintele alea mari pe care le arunci aiurea - apocalipsa se traduce prin „revelație” spuse Simon, încercând să-și controleze furia. Ceva ce este descoperit. Vine de la termenul grec care înseamnă, la propriu, „a scoate capacul unui obiect”. Așa că spune-i cum vrei.
- Deci, nu prea avem de ales, spuse Michael, încercând să calmeze conflictul dintre cei 2.
Michael se ridică puțin de pe scaun, aplecându-se.
- N-o să lase pe nimeni să scape, e clar, spuse Michael cu resemnare.
- Un astfel de om nu-și poate permite ca vreodată cineva să afle ce atrocități a comis; asta îi va prăbuși imperiul, lăsând doar cenușă în urma lui. Îți va ucide tatăl, Michael. Și o să le omoare și pe Susan și pe Genevieve.
- Eu propun să-i salvăm pe tatăl tău și pe Susan, spuse Busch. Și să plecăm cât mai departe posibil de acest om.
- Aș vrea eu să fie așa de ușor, zise Simon. Va face orice ca să-și împiedice moartea. Cuvintele lui sfinte sunt duplicitare și-i ascund gândurile răuvitoare și intrigante. Julian este întunericul în sine. Odată cu acea cutie, va deține o putere egală cu cea a diavolului și va putea controla toate calamitățile lumii.
Michael privi oceanul de sub el, frumusețea suprafeței care reflecta lumina lunii acoperindu-i adâncurile, misterele și pericolele. Îi amintea de cutie, de frumusețea și vraja ei, care ascundeau moartea ce pândea înăuntru.
- Amintește-ți un lucru, Michael, spuse Simon aplecându-se și privindu-și prietenul cu o simpatie fără margini. Chiar și în cele mai întunecate momente există întotdeauna speranță.
Michael ascultă vorbele lui Simon, neștiind cum avea să-și mai recapete vreodată speranța. Viața sa nu mai avea niciun scop de la moartea lui Mary. Și acum, un tată pe care nu-l cunoscuse și o femeie la care începuse să țină erau pe punctul de a muri; se simțea cu totul lipsit de putere.
Martin ieși din carlingă și apucă telefonul mobil de pe peretele cabinei. Vorbi încet, punând o serie de întrebări, apoi începu să ia diverse notițe, dând din cap. Mișcările lui îi distraseră atenția lui Michael.
În cele din urmă, după un minut, Martin se îndreptă spre Michael și-i dădu telefonul.
Michael privi întrebător?
- E pentru mine?
Michael privi în jur; singurii oameni pe care îi considera prieteni se aflau în acest avion.
- Cine e?
Martin îi întoarse privirea.
- Tatăl tău.
Avionul ateriză pe o pistă mică, ce data din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, care era folosită doar ocazional, de către oameni înstăriți și vedete care călătoreau pe coasta corsicană.
Martin fu singurul care ieși din avion. Toți ceilalți rămaseră înăuntru. Michael îl privi cum discută pe pista de aterizare. Se îndreptă apoi spre o limuzină care îi aștepta, iar șoferul deschise ușile din spate.
Martin vorbi puțin cu el, îi strecură niște bani și dădu din cap aprobator. Șoferuld deschise ușa și de acolo ieși Stephen Kelley.
Cei 2 bărbați rămaseră tăcuți pentru o clipă și răsuflară ușurați, apoi își strânseră mâinile călduros. Martin chiar rânjea; era pentru prima dată când Michael îl vedea că zâmbește.
Kelley purta un costum negru - o uniformă de protecție, care îl prindea mult mai bine decât costumul marca Brooks Brothers pe care-l purta când îl întâlnise Michael, și nici în acela nu-i stătea rău. Privi spre avion și urcă pe rampă alături de Martin. Kelley era mult mai diferit decât și-l amintea Michael acum 6 zile. Părea foarte odihnit.
Kelley intră pe ușă, trecu pe lângă Michael, Busch și Simon fără să schimbe o vorbă cu ei sau să-i privească și își turnă un Macallan din bar. Îl dădu pe gât, puse niște gheață în pahar și își turnă încă unul. În cele din urmă, se întoarse și privi echipajul din fața sa.
Kelley se holbă la Simon, apoi la Busch, ca și cum ar fi avut de-a face cu un caz de rezolvat. În cele din urmă, îl fixă pe Michael.
Se priviră mai bine de 30 de secunde, timp în care o mulțime de lucruri li se învălmășeau în minte.
- Avem de terminat o conversație, spuse Kelley.
- Puțin spus.
- Totuși nu e momentul acum, spuse Kelley privindu-i pe Busch și pe Simon.
Michael dădu din cap aprobator.
- Martin mi-a spus că Susan ți-a arătat camera mea secretă, spuse Kelley, referindu-se la amintirile cu Michael pe care le adunase acolo de-a lungul timpului.
- Da, răspunse Michael, privindu-l pe bărbat de parcă ar fi fost prima oară când se afla în fața lui - un om care organizase viața lui Michael pe categorii, prin intermediul articolelor și fotografiilor, viața propriului copil la care nu renunțase din iresponsabilitate, ci din iubire.
Era un tată care contribuise la creșterea lui Michael doar printr-un vraf de fotografii și cuvinte, niciodată prin discuții sau îmbrățișări afectuoase.
Susan își asumase responsabilitatea de a-i arăta lui Michael toate amintirile pe care le avea Kelley cu el. Voia ca Michael să fie conștient că nu-l uitase nicio clipă. Nu știa ce să facă sau ce să-i spună omului din fața sa, iar atmosfera devenise din ce în ce mai tensionată.
- Ei bine.... spuse Kelley, încercând să schimbe subiectul.
Se întoarse spre Martin.
- Ai anunțat-o că sunt bine?
Martin nu spuse nimic.
- Martin? repetă Kelley.
Martin își lăsă privirea în jos.
- Unde e Susan? întrebă Kelley, privind în jur.
Nimeni nu scotea o vorbă.
- Martin?
- A fost răpită, domnule.
Kelley părea confuz și mânios.
- Ce vrei să spui?
- A răpit-o un general rus, unul dintre oamenii lui Zivera. Ieri a decolat un avion din Rusia și suntem aproape siguri că a adus-o aici.
Când fugise din complex, Kelley văzuse avionul business de unde coborâseră 1 bărbat și 2 femei care, ulterior, fuseseră duși la o mașină. Nu era furios pe Zivera sau pe oamenii din fața lui, ci pe el însuși. Susan fusese foarte aproape de el și îi scăpase printre degete. Și-ar fi dorit să fi avut mai multă răbdare.
- Am văzut-o! Dumnezeule....
Se luă de cap.
- Nu știam....
Martin îl privi pe Stephen.
- Nu aveați ce să faceți.
Kelley îl privi, plin de furie.
- Ce treabă au cu ea?
Nimeni nu scoase o vorbă.
- Ce dracului se întâmplă? Îmi răspunde și mie cineva?
- Îmi imaginez că vor s-o ucidă, spuse Simon în stilul său fatalist.
- Să o ucidă? spuse Stephen, cu totul confuz. De ce, ce-a făcut?
- A fost cu mine, spuse Michael mergând spre omul pe care îl cunoscuse ca fiind tatăl său cu doar foarte puțin timp în urmă.
- Cu tine? Michael, ce-ai făcut?
Vocea îi tremura de furie.
- De ce ar omorî-o?
Michael îl privi pe Stephen, copleșit de tristețea din privirile tatălui său, de situația în care se afla Susan și de toate lucrurile pe care încă nu i le spusese: cutia și conținutul ei, răpirea lui Genevieve.
Cu toate că Michael se simțise ușurat când își văzuse tatăl și se bucurase că viața lui nu mai depindea de el, motivația era la fel de intensă. Misiunea nu era nici pe departe încheiată. Își întinse mâna spre umărul lui Stephen și spuse:
- Poate că nu mă cunoști decât din fotografiile ascunse atârnate de peretele tău, dar nu am de gând să îi las să o omoare pe Susan. Îți garantez că o voi salva, chiar dacă asta m-ar costa viața.
Capitolul 53
Laboratorul se afla în subterana complexului, la 9 metri sub pământ, protejat de ziduri din beton armat.
Clădirea era foarte bine dotată dar, în ciuda tuturor tehnologiilor de ultimă oră, fuseseră folosite și câteva metode rudimentare. Chiar lângă laboratorul central fusese construită o cameră mică, separată printr-un geam, conductele care traversau această cameră aveau capacitatea de a deversa orice fel de substanță toxică rezultată din experimentele avansate care se desfășurau în latorator. Era știință elementară, veche de secole, însă metodele primitive se dovediseră eficiente.
Acesta era motivul pentru camera alăturată era plină de animale sălbatice, de la păsări și rozătoare până la primate mici, fiecare cușcă având un sistem care le monitoriza starea de sănătate: se folosea metoda canarului din mină*.
*aluzie la canarii pe care minerii îi luau cu ei în cuști; dacă avea loc vreo scurgere de gaze periculoasă, de metan sau de dioxid de carbon, aceștia mureau primii, svertizându-i astfel pe mineri.
Cei 3 oameni care coborau cu liftul aveau pe chipuri aceeași expresie pe care o au copiii în fața Parcului Disney. Toți erau experți în domeniile lor.
Hal Jenkins era specializat în arme biologice, mai exact în războaie microbiene. Studiase la Johns Kopkins și avea 20 de ani la activ în armata Statelor Unite. Era cel mai important expert în analiza, construcția și distrugerea agenților biologici.
Madris Habib avea aceleași aptitudini, însă lucra cu agenți chimici și cu compoziția substanțelor care i-ar fi putut anihila. Studiase la MIT și își aplicase cu succes cunoștințele timp de 18 ani în lumea aridă a Orientului Mijlociu.
Despre doctorul Bill Lloyd, fost profesor la Oxford și un chirurg de top, se spunea că abea o gândire mai analitică decât computerele performante pe care le folosea în studiile sale de medicină. Era cunoscut pentru descoperirile de ultimă oră în tratamentul împotriva cancerului și pentru o voință puternică de a lupta împotriva bolilor.
Cei 3 intrară în laborator, făcură un duș și se îmbrăcară în costumele de protecție care păreau mai potrivite pentru o ieșire în spațiu decânt pentru un laborator medical.
Se aplecară deasupra casetei de aur cu un sentiment amestecat de teamă, curiozitate și mândrie. Era de-a dreptul o operă de artă care nu se putea compara cu nimic din ce văzuseră până atunci.
Cei 3 bărbați înțeleseseră potențialul cutiei din fața lor. Își petrecuseră ultimul an cititind toate documentele existente despre această cutie, puse la dispoziție de către Zivera.
Legenda vorbea despre viața eternă, despre secrete de mult pierdute, despre mâna lui Dumnezeu.
Fiind oameni de știință erau foarte sceptici. Nu acceptau nimic fără dovezi clare. Deși îi răspunseră lui Julian și se comportaseră ca niște profesioniști, urmând instrucțiunile, flecăriseră între ei despre acest om aflat în pragul nebuniei.
Dar doctorul Lloyd trăgea speranțe în secret. Se ruga ca legenda să fie adevărată și era pregătit să accepte orice era real cu privire la acest mit. Lloyd era pregătit pentru un miracol.
Însă Julian îi pregătise pentru un dezastru, cel mai groaznic dintre cele mai rele scenarii din câte existaseră vreodată: boală și întuneric, moarte și Armageddon.
În timp ce fiecare dintre ei se uita la cutia de aur, nu se puteau abține să nu ia în derâdere posibilitatea ca un obiect atât de mic și frumos să conțină un asemenea coșmar. Însă fiecare dintre ei văzuse atrocități provocate atât de om, cât și de natură. Și știa că nu e bine să subestimeze puterile unui lucru atât de mic, care putea șterge de pe fața pământului milioane de oameni.
Scanaseră cutia de mai multe ori, o testaseră cu substanțe chimice și spectometre, dar nu găsiseră nimic ieșit din comun care să-i uimească. Examinaseră încuietoarea, o măsuraseră și descoperiseră mecanismul de funcționare. Aveau nevoie doar de o șurubelniță pentru a o deschide.
Chiar și cu protecția oferită de costumele lor, aleseseră să o deschidă de la distanță, din spatele panoului securizat și gros de 1 metru, lângă care se afla un ventilator de mare viteză.
Lloyd controla o pereche de brațe teleghidate care aveau o dexteritate tactilă mai mare decât propriile mâini. Habib se ocupa de sistemul video astfel încât puteau fi observate și cele mai fine detalii, iar Jenkins opera cu cele mai importante instrumente: computerele de monitorizare și analiză, care aveau să identifice conținutul cutiei Albero della Vita la câteva secunde după desfacerea capacului.
- Oricând sunteți gata, domnilor, răsună din boxe vocea nerăbdătoare a lui Zivera.
Lloyd îi privi pe Habib și pe Jenkins. Cu toate că se simțeau în afara oricărui pericol, ceva îl puse pe gânduri.
Julian avea totală încredere în echipa lui și în aparatură. Îi căutase pe fiecare dintre ei în decursul unui an, special pentru această misiune, plătindu-le un salariu de 10 ori mai mare decât ar fi putut câștiga într-o viață. Prin eforturile lor combinate, supravegheaseră proiectarea și construirea laboratorului cu un scop unic. Nu fusese folosit timp de 4 luni de zile, în așteptarea cutiei care se afla acum de cealaltă parte a geamului.
Zivera îi asigurase că, dacă înăuntrul cutiei se afla ceva periculos, o va îngropa imediat, pentru a proteja lumea de nenorociri. Însă fiecare dintre ei mai auzise lucrurile astea în trecut.
Lloyd nu vedea acest lucru ca pe un țel religios al lui Zivera. Înțelegea programul Adevărul Domnului, unirea științei și a religiei. Însă aici nu era vorba nici de una, nici de cealaltă. Era pur și simplu obsesia unui om legată de propria nemurire.
- E vreo problemă? întrebă vocea omniprezentă a lui Zivera.
Habibi și Jenkins îl priviră pe Lloyd. Împărtășeau un moment care nu putea fi descris - se aflau pe punctul de a face o nouă descoperire și zâmbiră la auzul vocii. Oricât de multă încredere avea Zivera în ei și chiar dacă îi asigurase că nu se expun niciun pericol, acesta nu bănuia deloc ce urma să se întâmple.
Lloyd își puse mănușile de protecție și își întinse brațele. De cealaltă parte a geamului, brațele mecanice îi urmară mișcările întocmai.
Jenkins verifică presiunea aerului pentru ultima oară și încuviință din cap spre Lloyd.
Brațul mecanic stâng se întinse și apucă șurubelnița. Lloyd o introduse încet în încuietoare și, folosind brațul mecanic drept, descuie cutia de aur. O întoarse până la jumătate și auziră cu toții în boxe, amplificat, zgomotul pe care îl produse.
Jenkins verifică atmosfera. Nicio schimbare.
Habib reglă una dintre camerele video, proiectând pe ecran imaginea cutiei în detaliu. Apăsă un buton lateral și o lumină strălucitoare de halogen ilumină partea de sus a casetei, împrăștiind urme aurite în toată încăperea.
Lloyd îndreptă fundul cutiei cu brațul mecanic drept și, cu cel stâng, ridică ușor capacul.
Privirea lui Habib rămase lipită de monitor în timp ce capacul ornamental al cutiei de aur se deschise. Brațele mecanice acoperiră priveliștea o secundă înainte ca Lloyd să le retragă.
Își ținură respirația cu toții.
Lloyd își mută privirile de la cutie la imaginea în detaliu de pe monitor.
Habib își întinse gâtul pentru a vedea imaginea mai îndeaproape.
Jenkins verifică atmosfera de două ori. Rapoartele se schimbau la fiecare zecime de secundă.
De 1 an de când se pregăteau pentru acest moment, luaseră în considerare toate scenariile posibile.
Însă, privind cutia aflată de cealaltă parte a geamului, holbându-se la monitoarele și la rapoartele computerizate, realizară că ceea ce aveau în fața ochilor era ceva cu totul neprevăzut.
Capitolul 54
Susan stătea pe un fotoliu de răchită la etajul 3 al vilei lui Julian, privind oceanul în liniște. Purta încă blugii și hanoracul cu care fusese îmbrăcată când o răpiseră de la hotel.
Sorbea apă dintr-o sticlă și privea cum un elicopter alb decola de pe iahtul enorm care se afla chiar la linia orizontului. Părea că e doar o insectă care zboară spre mal, dar în curând se mări și, în același timp, zgomotul care-l însoțea se intensifică; rotorul tăia aerul cu niște bufnituri surde, ritmice.
În cele din urmă, se înclină și devie de la curs în apropierea casei unde ea îl auzi aterizând pe fundalul zgomotului provocat de motor, asemănător cu un scâncet repetitiv tot mai scăzut în intensitate.
Auzi zarvă, pași alergând.
....................................................................
Întorcându-se, văzu 2 trupuri pe jos: cei 2 gardieni ruși zăceau în curte, cu puștile alături. Muriseră înainte să se prăbușească la pământ. Fiecare primise un glonț direct în cap.
Michael încercă să-și dea seama de unde se trăsese, dar nu văzu nimic.
Se dezmetici și se întoarse în piața Senatului. Era acolo. Îl aștepta cu pistoalele pregătite.
Avea 1,90 metri și păr negru, iar fața îi era acoperită cu o barbă neagră și groasă. Aproape că dădea impresia de cerșetor. Era solid și în formă, iar hainele îi veneau largi pe corpul bine lucrat.
Simon nu purta tunica preoțească, alegând în schimb o pereche de pantaloni negri și un hanorac albastru închis cu inscripția Oxford University.
- Frumoasă ținută, spuse Michael, îndreptându-se cu Simon spre porțile principale.
- Mă face să arăt ca un student, nu crezi? spuse el, accentul italian simțindu-i-se în glas.
Simon îi dădu o șapcă de baseball lui Michael.
- Pune-o pe cap.
- Nu ești cam bătrând cu vreo 20 de ani pentru colegiu? întrebă Michael punându-și șapca pe ca și dându-și părul peste ureche. Ai făcut treabă bună cu fumigena.
- Din câte-mi amintesc, îți plăcea foarte mult să creezi diversiuni. Scuze că am întârziat.
Dădură colțul și nimeriră în mijlocul unei mulțimi de turiști panicați, disperați să scape din situația aceea periculoasă, pe care habar nu abbeau ce anume o provocase.
- De când ești aici?
- De câteva ore. M-am gândit că o să apari în cele din urmă.
- Ești norocos că nu te-au prins îmbrăcat așa.
Simon își mângâie barba.
- Nu-i chiar așa rău. E alegerea mea să trăiesc periculos.
Michael zâmbi și, alături de Simon, se strecură printre turiști.
Simon se aplecă și îi dădu un pistol pe furiș.
- Armă?
- Știi că urăsc chestiile astea, spuse Michael refuzând armma printr-un gest cu mâna.
- Atitudinea asta trebuie să o aibă doar cei care își permit luxul de a nu se afla în situații de viață și de moarte.
Michael își ridică puțin bluza și scoase la iveală pistoalele.
- Poate le și folosești data viitoare, spuse Simon continuându-și drumul prin mulțime și pierzându-se în marea de oameni.
- Dintre toate locurile de unde puteai să furi, Michael.
- La ce te referi?
- Sunt surprins că nu ai ales Casa Albă.
Deși trecuseră mai multe luni de când nu se mai întâlniseră, Michael nu fusese niciodată mai fericit să-l vadă ca acum.
- Vreo idee? întrebă Michael apropiindu-se puțin de Simon, încercând să se facă auzit în gălăgia creată de turiștii panicați.
Simon dădu din cap și pătrunse în mulțimea care făcea valuri. Michael mergea după el, trecând prin 5 rânduri de oameni.
Nimeni nu-l văzu pe Simon scoțând pistolu. Cu toțiii erau mult prea ocupați să se îmbrâncească, visând doar să iasă dintre pereții Kremlinului. Fără a mai sta pe gânduri, Simon trase de 3 ori în pământ.
Zgomotul puternic îi reduse pe toți la tăcere într-un interval foarte scurt de timp, provocând o liniște absolută, care impuse mulțimii să se retragă în spate.
Apoi se instală panica.
Oamenii se împrăștiară în toate direcțiile, dispersându-se ca picăturile de ploaie într-o băltoacăă. Țipete de frică răsunau din mulțime, semn că instinctul de conservare pusese stăpânire pe oameni.
Simon și Michael se pierdurăă într-un grup de 30 de oameni care năvăliră pe aleea ce ducea la Arsenal pentru a se adăposti, făcându-și loc printre gardienii uimiți, care nu știau cum să facă față mulțimii panicate.
Cei 30 de oameni se adăpostiră în tunelul de cărămidă. O ușă laterală se deschise pe jumătate, iar Michael și Simon profitară de situația haotică și se strecurară înăuntru prin învălmășeală, fără să fie observați.
Se aflau acum într-un mic hol al Arsenalului, unde nu se mai auzea nimic. În fața lor se afla un coridor pustiu foarte lung, care părea fără sfârșit. Locul era gol, toți angajații fiind chemați afară pentru a rezolva problema care apăruse pe neașteptate. Holul lung era împodobit cu statui și opere de artă ce înfățișau cele mai importante victorii împotriva invaziilor străine.
Michael și Simon intrară în holul grandios și imediat auziră împușcăturile trase din toate direcțiile, de afară. Gloanțele sparseră geamurile și ciuruiră pereții. Cei 2 se adăpostiră în spatele unor uși masive de lemn, groase de 15 centimetri; deocamdată, erau mai bune decât kevlarul.
Gardienii luaseră poziție de o parte și de alta a ușii din fața aleii, la distanță egală de acoperișul Palatului Congresului, aflat dincolo de curte. Nu intenționau să lase pe cineva să scape cu viață. Fiecare dintre ei simțise mirosul sângeului și voia să îl ucidă el însuși pe cel urmărit.
Momentul scurt de liniște fu întrerupt de o serie nouă de împușcături și, după ce acestea încetară, gardienii forțară ușa. Simon stătea întins pe podeaua de marmură, chiar după ușă. Nu voia cu niciun chip ca aceștia să se apropie de ușă, așa că trase de 2 ori și îi ucise.
Liftul era vizavi de holul unde se aflau acum. Gloanțele pătrundeau intermitent prin ușă, ricoșând din pereții de marmură, din care săreau cioburi în jurul lor.
- Trebuie să ajungi la lift, țipă Simon acoperind zgomotul împușcăturilor.
- Știu, dar am câteva probleme.
Simon nu răspunse. Ochi și trase.
- Du-te!
Michael porni, târându-se pe burtă în direcția liftului. Simon continuă să tragă. Michael alunecă pe lângă peretele liftului, apăsă butonul și se rugă.
Busch o luase la fugă prin cavernă, urmărind harta pe care i-o dăduse Michael și bulinele portocalii pe care le însemnase de-a lungul peretelui. Umbra sa mătăhăloasă se strecură prin orificiul canalului și ajunse deasupra vestibului gol al laboratorului medical, care se afla la 10 niveluri sub Arsenalul Kremlinului.
Ținu arma ridicată și merse pe hol, verificând rapid camerele. Se întoarse și chemă liftul.
Știa că va dura cel puțin 1 minut înainte să ajungă liftul. Se întoarse în hol ținând strâns arma în mână. Aruncă o privire în sala de operații: medicii nu mai erau înăuntru, cineva luase cadavrele de acolo.
În toiul măcelului, Busch se întrebase ce sens aveau toate astea? 5 oameni erau morți. El și Michael nu făcuseră progrese în încercarea lor de a-l salva pe Stephen; Genevieve dispăruse. Și Susan dispăruse.
Iar cutia misterioasă pe care Busch trebuia s-o distrugă la rugămințile lui Genevieve se afla acum la Fetisov, care avea să i-o dea lui Julian. Nu știa ce e în cutie, dar știa că se afla în posesia singurului om de pe pământ care nu ar fi trebuit să aibă acces la ea.
Liftul scoase un sunet specific.
Busch se îndreptă din nou spre vestibul și intră pe ușa deschisă a cabinei. Apăsă butonul de oprire, blocă ușile deschise și menținu liftul pe loc, apoi așteptă. Se uită la ceas.
Simon îi spusese că va apăsa butonul din holul principal în momentul când era cu Michael. Însă, dacă lumina de chemare nu se aprindea până la ora 5, Busch trebuia să iasă din clădire, să se întoarcă la Martin și să părăsească țara.
O țeavă de armă împinsă la un centimetru distanță de ochii lui îi curmă firul gândurilor. Gardianul rus se strecurase în lift pe nesimțite, luându-l pe Busch prin surprindere. Îl trânti de perete și îi luă arma din mână.
Apoi, spre disperarea lui Bush, butonul liftului se aprinse, fiind chemat din holul de la intrare. Gardianul îl privi pe Busch, se întinse și deblocă liftul, privind ușile închizându-se încet.
Rusul citi frica de pe chipul lui Busch și, în timp ce își ținea arma îndreptată spre el, ridică și pistolul acestuia din urmă, îndreptându-l spre ușă, pregătit să omoare pe oricine ar fi apărut la deschiderea acesteia.
Michael auzi liftul pornind. Indicatorul arăta ascensiunea cabinei de la subsol. Panica și disperarea de mai devreme dispăruseră. Dacă supraviețuiau în următorul minut în această fortăreață veche, mai aveau o șansă.
Încă 2 gardieni începură brusc să tragă în ușa Arsenalului, apropiindu-se din ambele părți. Simon se învârti pe podea, cât pe ce să fie ochit. Împușcă un gardian în gât, iar pe celălalt în ochiul stâng.
- Grăbește odată liftul ăla!
Simon își verifică arma.
- Nu mai am gloanțe. Aruncă-mi armele tale!
Michael luă cele 2 pistoale pe care nu le folosise deloc și le împinse pe marmura lucioasă. Simon le apucă și, dintr-o singură mișcare, continuă să tragă cu ambele spre ușă.
Michael își ridică privirea din poziția de ghemuit. Liftul era la subnivelul 8 și se apropia încet. Simon continuă să tragă, astfel încât să-i intimideze pe gardieni cât de mult putea. Trebuia să-i țină cât mai departe cel puțin 1 minut. Însă nu mai avea prea multe gloanțe.
- Presupun că nu mai ai fumigene la tine, nu? întrebă Michael.
Tăcerea lui Simon îi era suficientă. Își ridică privirea. Liftul se afla acum la subnivelul 5.
- Aproape a ajuns.
Simon văzu 3 bărbați strecurându-se în clădire; trase de 3 ori în direcția lor, dar a patra oară nu ami avu gloanțe.
Se întoarse către Michael, aruncându-i o privire întrebătoare.
- Încă 3 etaje.
Simon se târî pe burtă până la Michael.
Focurile de armă încetară. Apoi se auziră pași apropiindu-se rapid în fugă, răsunând în spațiul cavernos. Veneau din toate direcțiile, atât din interior, cât și de afară.
Michael și Simon așteptau sfârșitul. Se ridicară și se lipiră cu spatele de ușa liftului. Își ridicară amândoi brațele.
Liftul ajunse și scoase un sunet specific.
Ușile se deschiseră.
Simon și Michael nu schițară nici cel mai mic gest.
Apoi, din lift, se auziră împușcături care uciseseră la foc automat 3 gărzi. Ceilalți gardieni reacționară ferindu-și capetele, rostogolindu-se și căutând adăpost.
Michael și Simon intrară în lift, iar ușile se închiseră. Bărbatul inconștient arăta de parcă fusese lovit de tren. Michael putea să jure că văzuse pe obrazul lui un semn care părea lăsat de verigheta lui Busch.
- Scuze că am întârziat, spuse Busch ținând ridicate 2 arme și privindu-i pe Michael și Simon.
- Văd că ți-ai făcut prieteni, spuse Michael aruncându-i o privire bărbatului inconștient. Presupun că a fost un monolog, nu?
Busch zâmbi.
- Știi tu, câteodată faptele transmit mai mult decât cuvintele.
Capitolul 49
Pe suprafața oceanului se reflecta o imagine perfectă a lunii ale cărei raze se răspândeau printre valuri ca niște degete încercând să ajungă la Stephen Kelley, care se afla pe balconul camerei sale, la 45 de metri deasupra mării, și studia bucata îngustă de pământ dintre casă și dealuri.
Doi gardieni treceau exact la fiecare 20 de minute și verificau zona, vigilenți.
Stephen verificase fiecare colțișor al camerei, dar nu găsise nimic care să poată fi folosit pe post de armă. Trebuia să se bazeze doar pe puterea pumnului și a minții.
Stephen își trecu picioarele peste balcon și privi în jur. Erau 15 metri. Dacă nu avea să moară în cădere, gardienii îl vor ucide cu siguranță când se vor întoarce, în 20 de minute.
Fiecare cameră era proiectată să aibă vedere la Mediterană. Așadar, fiecare încăpere avea un balcon cu priveliște la mare, de unde puteai simți briza oricând doreai. Chiar sub camera de la etajul 3 a lui Stephen se afla un alt balcon, iar sub acesta încă unul.
Stephen se cățără pe bara din marmură, lăsă prospul pe balustradă, ținând cu mâinile ambele capete ale materialului alb. Îl testă, trase de el și, în cele din urmă, cu picioarele bine fixate pe marginea exterioară a balconului se lăsă pe spate.
Era scăldat într-o transpirație rece, ca și cum întregl său corp ardea, și simțea furnicături puternice. Niciodată în viața lui nu-i fusese atât de frică.
Stephen își desprinse mâna dreaptă de pe prosop și, asemenea unui gimnast, căzu repede într-un șpagat, prinzându-se de bara de marmură de 15 centimetri, unde se sprijini cu grijă pe mâna stângă.
Sări în balcon și se odihni pentru o clipă. Privi în toate părțile, temându-se să nu-l fi văzut cineva.
Stephen privi în jur; nu putea scăpa de senzația că cineva îl urmărește, înscenându-i o capcană; aproape că devenise paranoic. Aruncă prosopil pe balustrada de dedesubt și continuă.
A doua oară se descurcă mai ușor și se bucură că trebuia să facă o săritură de doar 1,5 metri.
Căzu în iarbă și începu imediat să alerge puțin mai departe de locul de unde se apropiau gardienii. Între timp, apucă să arunce o privire spre deal și decise imediat că aceea era direcția pe care trebuia să o urmeze. În vale, ar fi urmat o coborâre abruptă spre stâncile ascuțite spălate de valurile mareei care ar fi zdrobit pe oricine.
Se întoarse la vilă, rămânând ascuns în umbra ei imensă.
Privind după colțul clădirii, văzu șoseaua plină de mașini și un grup de șoferi agitându-se în toate direcțiile, dar era prea departe ca să audă ce vorbeau.
În fața lui Stephen, paralel cu vila, se afla un pâlc de pini, bătrâni de 500 de ani. Strânii unii în alții, erau singuri rămași din ceea ce fusese probabil o pădure întinsă. Era locul perfect unde putea să fugă.
Stephen o luă de-a dreptul prin cei 9 metri de iarbă și se îndreptă spre pădure. Subsolul era plin de ace de pin și buruieni. Îl simțea moale sub picioare și nu făcea zgomot când se deplasa. Alerga ușpr și cu urechile ciulite, aruncând câte o privire în jur, atent la pericole.
Îl găsi.
Exact în fața sa.
La marginea pădurii se afla o casă cu un etaj. 20 de gardieni alergau spre o camionetă. Fuseseră chemați la datorie, și Stephen bănuia că totul avea legătură cu prezența lui acolo.
Mintea lui Stephen se puse la treabă. Nu avea să le ia mult să îl găsească; se îndepărtase de vilă care cu 1,5 kilometri. Zona de căutare se va restrânge repede în jurul lui și cursa lui pentru libertate va lua sfârșit. Apoi își dădu seama că exista un loc unde nu s-ar gândi să-l caute.
Stephen alergă printre ultimii copaci și se opri lângă peretele lateral al clădirii pe care o văzuse cu câteva momente mai devreme. Înăuntru nu era nimeni. Păși cu grijă.
Pe un perete era agățată o hartă o complexului. O desprinse și luă un stilou. Imediat găsi locul în care se afla, îl încercui, apoi marcă cu o linie cel mai scurt traseu spre ieșire. Strânse harta, o băgă în buzunar împreună cu pixul și, chiar înainte să plece, verifică și dulapul de lângă ușă.
Și găsi ajutor. Și avu noroc.
În dulap erau haine. Mai exact, uniforme. Albastru închis. Cu blazonul Adevărul Domnului pe buzunarul de la piept. Cuvântul SECURITATE era scris pe spate cu litere mari, îngroșate.
Stephen își dădu repede jos jacheta și puse pe el tricoul și vesta de securitate. Avea buzunare pentru aparate de radio, muniție, cătușe și pentru multe altele, însă... toate erau goale. Dar nu mai conta. Măcar va reuși să treacă neobservat.
Îmbrăcă pantalonii și-și puse hainele sale în dulap. Luă o șapcă de baseball inscripționată Adevărul Domnului și o puse pe cap.
Se simțea mai bine. Dacă mai devreme era disperat și fără speranță, acum simțea că reușește să închege un plan. Cine știe, poate va reuși în cele din urmă.
Patul unei arme îl lovi în ceafă.
Totul se derulase rapid și brutal. Stephen căzu pe podea ca un butuc, aproape inconștient. Se întoarse și se uită în ochii unui bărbat care nu părea să aibă sentimente.
Chipul lui osos părea să aparțină unui individ a cărui rutină zilnică era să-i facă pe oameni knock-out, o activitate la fel de comună și de plictisitoare ca dusul gunoiului. Bărbatul arăta ca un câine sălbatic: lung, subțire și musculos. Era tuns zero și purta pe cap o șapcă de securitate, cu ochi de plasă la ceafă.
Gardianul puse piciorul stâng direct pe gâtul lui Stephen și apăsă. Nu destul de tare încât să-i sfărâme traheea, dar atât cât să-i arate că poate s-o facă.
Instinctiv, Stephen apucă piciorul bărbatului, dar îi dădu drumul imediat ce gardianul apăsă mai tare și îi blocă căile respiratorii.
Omul butonă microfonul fixat pe umărul drept.
- Comandante, aici Nash.
Accentul bărbatului îl surprinse pe Stephen. Era un accent de american din Sud.
- Spune, Nash, răspunse o voce.
- Am prins un bărbat alb, la vreo 50 de ani, înțolindu-se cu hainele noastre aici, în casa de înregistrări. Presupun că din cauza lui s-a declanșat alarma.
- Am înțeles. Așteaptă.
Stephen zăcea pe podea. Capul încă îi zvâcnea, dar își revenea în fire. Nu se bucura prea mult de faptul că rămăsese lucid, pentru că asta nu făcea decât să-i confirme situația dificilă în care se afla. Fusese capturat la nici 15 minute de când fugise.
- Nash?
- Da, domnule.
- Nu vrem să-i deranjăm pe cei din complex. Ai amortizorul?
- Sigur, domnule.
- Te rog să-l folosești. Îți comand să îl ucizi fără întârziere.
Capitolul 50
Michael alerga prin gang spre avion, urmat îndeaproape de Busch și Simon. Elicea motorului producea un zgomot asurzitor, semn că se pregătea să decoleze.
- Martin, unde pot să-mi las geanta pentru scufundări? întrebă Michael.
Abia aștepta să uite pentru totdeauna de apele tulburi care se aflau în subterana Kremlinului.
- Pune-o în spate, răspunse Martin în timp ce îi plăti pe ultimii soldați ruși înarmați, adăugând 50 de mii pentru a se asigura că vor păstra tăcerea în continuare.
- Am nevoie de camera video, continuă Michael.
Cu câteva ore mai devreme, Michael, Simon și Busch coborâseră cu liftul Arsenalului, trecuseră prin laboratorul medical și dispăruseră în subterana Kremlinului.
Michael luase tubul de spray gri pe care îl lăsase la gura de ventilație și acoperise din mers fiecare semn portocaliu pe care îl făcuse.
Timp de 3 ore rătăciseră prin tuneluri, când, deodată, simțiseră miros de mâncare. Se aventuraseră printr-o serie de guri de aerisire care duceau spre mai multe locuințe subterane.
În cele din urmă, ajunseră la un șir de scări care îi duseră la parterul unui bloc aflat la 3 kilomtri de Kremlin, în Kitai Gorod. Asta însemna că se aflau la 3 kilometri distanță de orice gardian sau soldat care voia să-i ucidă.
Luaseră un taxi până la terminal, unde fuseseră întâmpinați de chipul surprins al lui Martin.
- Până la urmă cum l-ați găsit? îl întrebă Michael pe Busch, arătând în direcția lui Simon.
- Pur și simplu, spuse Simon și aruncă jos geanta uriașă. Am ajuns acum 2 zile. De fapt, venisem aici ca să te opresc.
- Să mă oprești? întrebă Michael în timp ce Martin îi dădu geanta lui încăpătoare pentru scufundări.
- Nici măcar o secundă nu te-ai gândit la urmările faptului că ai găsit cutia aceea, care a încăput acum pe mâinile lui Zivera.
Simon se întunecă la față.
- N-ai nici cea mai vagă idee ce pericol și ce riscuri presupune punerea ei în circulație.
- Păi ce dracului se află în cutie?
Simon nu răspunse.
- Speranță pentru unii, dar disperare pentru cei mai mulți.
- Oricum ar fi, nu aveam cum să întreb asta, spuse Michael scormonind în geantă, apoi închise fermoarul. Era viața tatălui meu în joc.
- Un bărbat pe care abia l-ai cunoscut, spuse Simon pe un ton indiferent.
Michael înlemni și se întoarse încet spre el.
- Să te ia dracu! spuse Michael.
La auzul spuselor lui Simon, simțea cum pământul îi fuge de sub picioare. Niciodată nu încetase să se gândească la motivele pentru care acceptase toate astea.
Michael își dădu seama în acel moment că nu se afla doar în căutarea tatălui său, ci și a speranței pe care o pierduse odată cu moartea soției. Se temea că, dacă îl pierdea pe Stephen, dacă își pierdea tatăl înainte să apuce măcar să-l cunoască, șansa lui de a regăsi speranța va fi pierdută pentru totdeauna.
- Genevieve nu și-ar fi dorit asta, spuse Simon.
- Atunci de ce mi-a încredințat mie tabloul și harta? sări Michael. Mă cunoaște, îmi știe trecutul. La naiba! Ea a declanșat toată nebunia asta: mi-a spus să fur tabloul lui Julian din Geneva. Dacă nu mă amesteca în problemele ei, tatăl meu ar fi fost în siguranță acum și n-am avea această conversație.
- Vrei să spui că ar fi trebuit să-i întorci spatele, nu-i așa?
- Nu am spus asta. Dar a fost cât pe ce să ne pierdem viața încercând să o salvăm pe ea, răspunse Michael. Genevieve mi-a lăsat harta cu un motiv. Are încredere în mine. Vrea ca acea cutie să fie distrusă, adăugă pe un ton defensiv.
- Chiar așa a spus, interveni Busch, dând din cap, sperând să medieze conflictul și să-i aducă la sentimente mai bune.
- Cam greu să distrugi ceva ce nu ai, nu-i așa? spuse Simon.
- Gata, ajunde!
Busch se ridică în picioare.
- De unde ai știut că ne găsești aici?
- Știu totul despre Liberia. Genevieve mi s-a destăinuit înainte de a o ajuta să dispară.
- Știai că era în viață în timp ce eu mă aflam în cimitir, plângând după ea? izbucni Michael.
- Era singurul mod prin care putea să se facă dispărută cu adevărat. A fost dorința ei, Michael. Iar când a apărut din nou și a venit la tine, știam că o face cu un singur motiv.
Simon se opri, iar privirea i se întunecă.
- Trebuie să aducem cutia aia înapoi.
- Ajută-mă să ajung la tata și la Susan, iar eu te ajut să recuperezi cutia și să o distrugi.
Simon îi aruncă o privire tăioasă lui Michael.
- Și să o găsesc pe Genevieve.
- Bine.
Michael dădu din cap, începând să resimtă oboseala acelei zile.
- Și tu, ce-ai de gând să faci, vii cu noi?
Simon i se adresă lui Busch, știind prea bine cum să-l câștige de partea sa.
- Să vin cu voi? Amândoi ați fi respirat acum prin găurile făcute de gloanțe dacă nu eram eu. Pff, să vin cu voi....
Busch se ridică și se lovi cu capul de tavanul avionului.
- Sigur, spuse Simon așezându-se, dar tot ai fi sunat la Vatican dacă nu te-aș fi găsit.
Busch închise ochiii. Se enervase și se abținea să nu răbufnească.
Michael își aruncă rucsacul în spate, luă geanta lui Simon de pe culoar și se îndreptă spre cușetă, la coada avionului.
- Până terminați voi cearta, eu mă duc să fac un duș ca să-mi revin.
Martin ieși din carlingă și închise ușa cabinei.
- Aveți vreo destinație, domnule.
- Corsica, Martin, răspunse Michael. Trebuie să ajungem în Corsica.
Capitolul 51
Stephen era întins pe podeaua din garnizoană, iar sudistul îi apăsa gâtul cu talpa bocancului. Sângele îi îngheță în vene când privi țeava armei.
Disperarea începea să pună stăpânire pe el, dar trebuia să supraviețuiască cu orice preț. Deși avea mâinile libere, nu îi folosea la nimic. În buzunar avea doar o hartă și un stilou.
- Ești american, nu-i așa? bolborosi Stephen din stânsoare, ținându-și mâinile pe lângă corp. Îmi imaginez că ești din Georgia.
Gardianul se holbă la el pentru un moment și se aplecă.
- Tu ești american?
- Da, sunt din Boston, spuse Stephen, păstrând contactul vizual cu gardianul.
Cu mâna dreaptă scoase încet stiloul din buzunar.
Gardianul îl privi. Ceva se petrecea în mintea lui. Poate îl simpatiza, poate rămăsese vreun sentiment de camaraderie în el.
- Din Boston, zici?
Gardianul schiță pentru o clipă un zâmbet care se transformă în curând într-o privire încruntată.
- Colonist nenorocit!
Își încărcă arma.
Stephen strânse stiloul în mâna dreaptă. Fără să mai stea pe gânduri, cu toată puterea, îl înfipse în gamba dreaptă a gardianului, în piciorul care-i apăsa traheea. Apăsă, prin carne și mușchi, până când, în cele din urmă, ajunse la os.
Gardianul își trase piciorul și începu să urle de durere.
Stephen se rostogoli în dreapta, ținând strâns stiloul înfipt în piciorul bărbatului. Trase de el și îl trânti la pământ. Arma se descărcă, provocând un sunet înăbușit. Stephen i-o smulse. Cu toată puterea sa, începu să-l lovească pe gardian.
Erau lovituri puternice, înverșunate, în față, în dreptul gâtului, pe corp. Nu mai făcuse asta din zilele sale bune. Stephen știa să lupte, știa să lovească și, cel mai important, știa unde să ochească pentru a provoca mari dureri.
Gardianul rămase inconștient, dar Stephen îi mai dădu 3 pumni. Verifică pulsul bărbatului, care era încă în viață.
- Niciodată să nu-i spui unui fan Red Sox că e colonist!
Stephen îl luă pe bărbat de brațe și îl trase în șifonierul de haine. Îi scoase cureaua, portarma, aparatul radio și muniția. Îi verifică buzunarele și luă buletinul, cheile de la mașină, câteva bancnote și obiectul pe care spera cel mai mult să-l găsească, un telefon mobil.
Puse totul în buzunar, iar pe bărbat îl acoperi cu un maldăr de haine. Închise apoi ușa, se întoarse, luă arma și o fixă de portarmă.
Un vuiet se auzi brusc în clădire, iar fundația se zgâlțâi. Acest lucru îl scoase din minți pe Stephen. Zgomotul crescu în intensitate și, înainte de a se opri, Stephen auzi un sunet ascuțit afară. Se liniști, dându-și seama că era vorba de un avion care aterizase pe pista adiacentă.
Scoase din nou harta din buzunar, verifică locul unde se afla și plecă. Traversă aleea și ajunse la o mică parcare de mașini. Scoase cheile gardianului din buzunar și apăsă butonul de alarmă. Un Peugeot albastru porni cu farurile aprinse.
Stephen conduse automobilul de-a lungul parcării și se opri lângă pista de aterizare. Acolo se afla același Boeing Business care îl adusese aici. O rampă era ridicată spre ușa din față, pentru pasageri. O cutie de formă pătrată tocmai fusese scoasă, alături de câteva femei și câțiva bărbați. Stephen nu le văzu bine chipurile, pentru cu fură împinși într-un SUV, dar se gândi că sunt oamenii lui Julian.
Așteptă un moment, privind automobilele îndepărtându-se în convoi. Speră că cei care ajunseseră aici o făcuseră de bunăvoie.
Se apropie de garnizoana principală și văzu poarta. Nu era una dintre cele porți din lemn prin care puteai trece cu ușurință, ci una de metal, cu 3 rânduri de grilaje. 2 gardieni stăteau de vorbă afară.
Stephen analiză cele 2 opțiuni pe care le avea: să-i convingă să îl lase să treacă sau să treacă pur și simplu cu viteză. Ambele erau periculoase.
Gardienii îl observară. Își întrerupseră conversația și își îndreptară atenția către el.
Stephen începu să accelereze. Își verifică pistolul pe care acum îl strângea în mână lângă portiera mașinii, astfel încât să nu se vadă.
Unul dintre gardieni intră în clădire, iar celălalt continuă să-l privească pe Stephen.
Spre uimirea sa, poarta se deschise. Gardianul de serviciu îl salută și se îndreptă și el spre intrare. Toate temerile și grijile lui Stephen dispărură în momentul în care răspunse la salut și își continuă drumul în noapte.
Capitolul 52
Avionul tip Bombardier se ridică de la sol cu viteză maximă pe cerul înserat al Rusiei. Michael se așeză pe unul dintre fotoliile mari de piele. Pe frunte și pe mâini avea broboane înghețate de transpirație. Busch și Simon stăteau pe capanea, cu o sticlă de Jack Daniel`s deschisă pe scaunul dintre ei.
- Urăsc vodca, spuse Busch dând pe gât paharul său de whisky cu gheață.
- Te mai doare capul? îl întrebă Simon pe Michael.
- Nu, răspunse Michael încet, privind pe fereastră orașul de dedesubt.
Se gândi la harta de pânză din geanta sa de scufundări și la istoria Rusiei pe care o reda. Luase în considerare să o predea guvernului rus, dar decise că va fi mai bine să dispară odată cu trecerea timpului. Misterele Rusiei nu vor fi elucidate prea curând, poate niciodată.
Venise cu speranța că își va putea salva tatăl, dar pleca fără să-și fi îndeplinit misiunea, punând în pericol și mai multe vieți. Alături de cea a lui Genevieve, avea pe conștiință și soarta lui Susan.
Cumva, ea îl sensibilizase. Era unul dintre puținele momente când își deschisese inima din nou... și își dăduse seama că își poate continua viața fără să strea în umbra durerii cauzate de pierderea lui Mary. Acum însă...
Martin ieși din spatele avionul. Simon observă că înaintează spre carlingă. Simon se întoarse spre Michael foarte discret.
- Michael, trebuie să-ți spun ceva despre Julian Zivera.
- Înainte să-mi dai alte vești proaste, spuse Michael zâmbind forțat, mersi că m-ai salvat. Dacă nu apăreai, acum aș fi fost mort sau aș fi dat la lopată în vreun gulag.
Simon dădu din cap, primind mulțumirile lui Michael.
- Cu plăcere, interveni Busch.
- A, da, și ție la fel.
Michael îi zâmbi prietenului său cu un fel de afectare înainte de a se întoarce către Simon.
- Așadar, ce anume nu mi-a spus Genevieve?
Simon se făcu comod, așezându-se în mijloc.
- Motivele lui Julian Zivera nu sunt cele pe care ți le închipui. Nu e vorba despre putere, bani sau lăcomie. Julian ți-a răpit tatăl pentru a reuși să se salveze pe el însuși.
Simon se opri un moment.
- Are o tumoare pe creier care nu poate fi operată. Este pe moarte și privește cutia ca pe singura lui speranță de supraviețuire. A epuizat toate metodele prin care se putea vindeca: terapiile de ultimă oră, regimuri vegetariene descoperite de curând, leacuri băbești și tratamente experimentale. Toți banii și toată puterea sa nu-i pot pune la dispoziție un leac. Nici el nu poate cumpăra timp și nu poate păcăli moartea pentru nicio sumă de bani. Cele mai mari iubiri ale sale - banii și puterea de care dispune - s-au dovedit nefolositoare în căutarea vieții. Asta l-a făcut să dispere, agățându-se de orice speranță, oricât de mică ar fi fost. Din nefericire - Simon mai făcu o pauză - speranța asta ar avea baze reale.
- Scuzați-mă, eu merg să-mi mai torn un pahar.
Busch se ridică de pe canapea și se îndreptă spre bar, aducând sticla cu el.
- Acest spectacol patetic de iubire al unui psihopat îmi provoacă sete.
Michael rămase nemișcat pentru un moment. Se pierdu și nu se mai putu concentra de îndată ce află ultimele informații. Încercă să clarifice lucrurile de la început:
- Simon, Julian i-a capturat pe tata și se Susan. Dacă există vreo șansă să-i salvez, trebuie să știu - Michael făcu o pauză - trebuie să știu totul.
- Cred că am auzit destule povești, spuse Busch așezându-se din nou și reumplându-și paharul. Eu zic să intrăm în complex și să-i scoatem de acolo. Autoritățile n-au decât să se ocupe de curățenie.
Michael se întoarse spre Busch, inspirând adânc.
- Te rog. Trebuie să aud asta.
Simon îi aruncă o privire lui Michael și se întoarse la bar. Își puse încet mai multă gheață în pahar și turnă whisky. În avion se așternuse o tăcere de moarte. Singurul zgomot, cel provocat de motoare, era monoton și ascuțit. Se întoarse la locul său și se așeză din nou pe scaun. Îl privi pe Michael și începu:
- Încă de la facerea lumii, omul a căutat nemurirea. Fără excepție, oamenii caută să trăiască veșnic, fie în vreun regat celest, fie aici, în lumea materială. Alexandru cel Mare a căutat-o; a fost motivul pentru care Ponce de Leon a făcut călătoria pe mare în căutarea districtului Bimini; praful de pușcă a fost descoperit de către chinezi în timp ce căutau elixirul vieții. Chiar și în cele mai simple aspecte din viața noastrăă de zi cu zi căutăm același lucru. Ne modificăm dietele, facem exerciții, luăm vitamine, toate în speranța că ne vom prelungi viața. Singurul scop al medicinei moderne este de a învinge boala, de a ne vindeca, astfel încât să continuăm să trăim. Căutarea nemuririi este universală și reprezentată similar. Uităm că promisiunea vieții eterne este principalul motiv din spatele religiei. Tema Scripturii creștine este promisiunea Domnului: „Cel ce crede în mine va avea viață veșnică”. Evitarea morții face parte din condiția umană. Suntem programați instinctual să supraviețuim.
Simon făcu o pauză, privindu-i pe Michael și pe Busch, care îl fixau la rândul lor. Începu să vorbească în șoaptă.
- Fiecare cultură vorbește despre eternitate, fiecare cultură are propriile fabule și mituri. Este o temă recurentă și în religiile asiriene, precum și în formele de început ale religiilor antice grecești. Mitologia egipteană spuse că Isis și Osiris au descins din copacul vieții, pe care l-au numit Saosis. Este menționat în Cartea Apocalipsei, în capitolul 22, în care Copacul Vieții face 12 fructe care urmează să vindece națiunile. În legendele norvegiene, este cunoscut sub numele de Yggdrasil. În China crește un copac care face o piersică o dată la 300 de ani și le oferă nemurirea celor care o mănâncă. În mitologia arabă există copaci încrustați cu bijuterii care încercuiesc fântâna vieții. Și, desigur, Copacul Vieții despre care se vorbește în Geneză, alături de Copacul Cunoașterii Binelui și Răului, al cărui măr a fost mușcat de Adam și Eva. Totuși, acest copac, în loc să împărtășească înțelepciune, făcea fructe care confereau viață eternă celor care le atingeau. Însă Dumnezeu s-a temut că omul nu e potrivit pentru un asemenea dar, care i-ar fi transformat pe oameni în zei. Așa că i-a trimis pe îngeri pentru a păzi copacul, încât nimeni să nu poată ajunge vreodată la el.
- Îngeri? Cred că glumești!
Busch se ridică și îl privi pe Michael.
- Nu iei de bună povestea asta, nu-i așa? Uite ce e, te cunosc și am văzut și eu lucruri ciudate, dar nu cred că pot să-nghit așa ceva.
- Nu prea-mi pasă ce crezi tu, spuse Michael, întrerupându-l repede. E vorba despre ceea ce crede Julian, bărbatul care-i are pe tatăl meu și pe Susan. Trebuie să știu totul despre acea cutie, fie că e adevărat, fie că nu. Așa că te rog să stai jos și să taci.
Busch se așeză fără nicio tragere de inimă.
Simon nu luă în seamă schimbul lor de replici și continuă:
- Îngerii au primit poruncă să păzească Edenul și secretul vieții eterne, însă au obosit și au început să se răscoale. Au lăsat secretul într-o cutie aurită și au înconjurat-o de moarte pentru a-l păcăli pe om.
- Încă mai ascultăm povești de adormit copiii? întrebă Busch sarcastic, gesticulând. Vreau măcar să știu dacă-i așa.
Privirea lui Michael se intersectă cu a lui Busch până când acesta își lăsă capul pe spate și închise ochii.
- Această cutie a fost ascunsă, continuă Simon. Legenda ei s-a perpetuat sub formă de avertisment: oricine caută secretele lui Dumnezeu va fi pedepsit cu moartea. Timp de nenumărate secole, s-a aflat în mâinile preoților și ale regilor care i-au înțeles implicațiile fatale, deși unii nu au rezistat tentației și vrăjiți au privit terifiați cum regatele lor se ruinează. A fost căutată de către cuceritori și armate, împărați și hoți, luată ca pradă de război, aducându-le moarte jefuitorilor din cauza lăcomiei și imprudenței lor în momentul în care au deschis capacul fără să se gândească de 2 ori înainte să o facă. În cele din urmă, cutia aurită și-a găsit locul în Bizanț, unde numai regii și succesorii la tron au știut de existența ei. Aceștia au ținut seama de pericolul de moarte care o înconjura, au fost oameni înțelepți care știau implicațiile acestei dorințe de nestăpânit. La căderea ultimului imperiu antic, s-a hotărât că trebuie trimisă cât mai departe de civilizație. A fost trimisă în Rusia, în Liberia Bizantină, și a fost îngropată în adâcurile pământului, uitată de vreme, pierdută în legende și mituri.
Busch rămase acolo, cu ochii închiși, dând din picioare frustrat.
Michael se afla mai în față.
- Trebuie să știu, Simon. Nu mituri, nu povești de adormit copiii. Trebuie să știu cu exactitate ce se află în cutie.
Simon rămase un moment pe gânduri, adunându-se, de parcă și-ar fi amintit un adevăr oribil.
- Viața eternă pentru cei care deschid cutia.... dar cu un cost suprem. E vorba despre cea mai îngrozitoare nenorocire. Un rău care nu trebuie să se răspândească niciodată. A însemnat întotdeauna moarte. Cei care nu au ascultat avertismentele au deschis-o, fiind apoi martori la moartea celor din jurul lor, regatele lor fiind cuprinse de plăgi și epidemii, războaie sau secetă. Lumile lor au fost distruse și imperiile devastate. E un rău care nu s-a mai abătut asupra omenii de când Ivan a rezistat tentației pe care a depășit-o doar prin credință și frică. Michael - Simon făcu o pauză - această cutie conține întunericul fără sfârșit.
- Odată eliberat, mai poate fi capturat? întrebă Michael ezitant, temându-se de răspuns.
- Nu știu....
- Deci, după spusele tale, e vorba despre ceva apocaliptic? întrebă Busch cu ochii încă închiși. Spune-mi că e boală, că e plagă, o gripă foarte gravă, asta pot să înțeleg. Dar un fel de Armaghedon mitic, din voința lui Dumnezeu? Scutește-mă.
- Doar ca să știi ce înseamnă cuvintele alea mari pe care le arunci aiurea - apocalipsa se traduce prin „revelație” spuse Simon, încercând să-și controleze furia. Ceva ce este descoperit. Vine de la termenul grec care înseamnă, la propriu, „a scoate capacul unui obiect”. Așa că spune-i cum vrei.
- Deci, nu prea avem de ales, spuse Michael, încercând să calmeze conflictul dintre cei 2.
Michael se ridică puțin de pe scaun, aplecându-se.
- N-o să lase pe nimeni să scape, e clar, spuse Michael cu resemnare.
- Un astfel de om nu-și poate permite ca vreodată cineva să afle ce atrocități a comis; asta îi va prăbuși imperiul, lăsând doar cenușă în urma lui. Îți va ucide tatăl, Michael. Și o să le omoare și pe Susan și pe Genevieve.
- Eu propun să-i salvăm pe tatăl tău și pe Susan, spuse Busch. Și să plecăm cât mai departe posibil de acest om.
- Aș vrea eu să fie așa de ușor, zise Simon. Va face orice ca să-și împiedice moartea. Cuvintele lui sfinte sunt duplicitare și-i ascund gândurile răuvitoare și intrigante. Julian este întunericul în sine. Odată cu acea cutie, va deține o putere egală cu cea a diavolului și va putea controla toate calamitățile lumii.
Michael privi oceanul de sub el, frumusețea suprafeței care reflecta lumina lunii acoperindu-i adâncurile, misterele și pericolele. Îi amintea de cutie, de frumusețea și vraja ei, care ascundeau moartea ce pândea înăuntru.
- Amintește-ți un lucru, Michael, spuse Simon aplecându-se și privindu-și prietenul cu o simpatie fără margini. Chiar și în cele mai întunecate momente există întotdeauna speranță.
Michael ascultă vorbele lui Simon, neștiind cum avea să-și mai recapete vreodată speranța. Viața sa nu mai avea niciun scop de la moartea lui Mary. Și acum, un tată pe care nu-l cunoscuse și o femeie la care începuse să țină erau pe punctul de a muri; se simțea cu totul lipsit de putere.
Martin ieși din carlingă și apucă telefonul mobil de pe peretele cabinei. Vorbi încet, punând o serie de întrebări, apoi începu să ia diverse notițe, dând din cap. Mișcările lui îi distraseră atenția lui Michael.
În cele din urmă, după un minut, Martin se îndreptă spre Michael și-i dădu telefonul.
Michael privi întrebător?
- E pentru mine?
Michael privi în jur; singurii oameni pe care îi considera prieteni se aflau în acest avion.
- Cine e?
Martin îi întoarse privirea.
- Tatăl tău.
Avionul ateriză pe o pistă mică, ce data din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, care era folosită doar ocazional, de către oameni înstăriți și vedete care călătoreau pe coasta corsicană.
Martin fu singurul care ieși din avion. Toți ceilalți rămaseră înăuntru. Michael îl privi cum discută pe pista de aterizare. Se îndreptă apoi spre o limuzină care îi aștepta, iar șoferul deschise ușile din spate.
Martin vorbi puțin cu el, îi strecură niște bani și dădu din cap aprobator. Șoferuld deschise ușa și de acolo ieși Stephen Kelley.
Cei 2 bărbați rămaseră tăcuți pentru o clipă și răsuflară ușurați, apoi își strânseră mâinile călduros. Martin chiar rânjea; era pentru prima dată când Michael îl vedea că zâmbește.
Kelley purta un costum negru - o uniformă de protecție, care îl prindea mult mai bine decât costumul marca Brooks Brothers pe care-l purta când îl întâlnise Michael, și nici în acela nu-i stătea rău. Privi spre avion și urcă pe rampă alături de Martin. Kelley era mult mai diferit decât și-l amintea Michael acum 6 zile. Părea foarte odihnit.
Kelley intră pe ușă, trecu pe lângă Michael, Busch și Simon fără să schimbe o vorbă cu ei sau să-i privească și își turnă un Macallan din bar. Îl dădu pe gât, puse niște gheață în pahar și își turnă încă unul. În cele din urmă, se întoarse și privi echipajul din fața sa.
Kelley se holbă la Simon, apoi la Busch, ca și cum ar fi avut de-a face cu un caz de rezolvat. În cele din urmă, îl fixă pe Michael.
Se priviră mai bine de 30 de secunde, timp în care o mulțime de lucruri li se învălmășeau în minte.
- Avem de terminat o conversație, spuse Kelley.
- Puțin spus.
- Totuși nu e momentul acum, spuse Kelley privindu-i pe Busch și pe Simon.
Michael dădu din cap aprobator.
- Martin mi-a spus că Susan ți-a arătat camera mea secretă, spuse Kelley, referindu-se la amintirile cu Michael pe care le adunase acolo de-a lungul timpului.
- Da, răspunse Michael, privindu-l pe bărbat de parcă ar fi fost prima oară când se afla în fața lui - un om care organizase viața lui Michael pe categorii, prin intermediul articolelor și fotografiilor, viața propriului copil la care nu renunțase din iresponsabilitate, ci din iubire.
Era un tată care contribuise la creșterea lui Michael doar printr-un vraf de fotografii și cuvinte, niciodată prin discuții sau îmbrățișări afectuoase.
Susan își asumase responsabilitatea de a-i arăta lui Michael toate amintirile pe care le avea Kelley cu el. Voia ca Michael să fie conștient că nu-l uitase nicio clipă. Nu știa ce să facă sau ce să-i spună omului din fața sa, iar atmosfera devenise din ce în ce mai tensionată.
- Ei bine.... spuse Kelley, încercând să schimbe subiectul.
Se întoarse spre Martin.
- Ai anunțat-o că sunt bine?
Martin nu spuse nimic.
- Martin? repetă Kelley.
Martin își lăsă privirea în jos.
- Unde e Susan? întrebă Kelley, privind în jur.
Nimeni nu scotea o vorbă.
- Martin?
- A fost răpită, domnule.
Kelley părea confuz și mânios.
- Ce vrei să spui?
- A răpit-o un general rus, unul dintre oamenii lui Zivera. Ieri a decolat un avion din Rusia și suntem aproape siguri că a adus-o aici.
Când fugise din complex, Kelley văzuse avionul business de unde coborâseră 1 bărbat și 2 femei care, ulterior, fuseseră duși la o mașină. Nu era furios pe Zivera sau pe oamenii din fața lui, ci pe el însuși. Susan fusese foarte aproape de el și îi scăpase printre degete. Și-ar fi dorit să fi avut mai multă răbdare.
- Am văzut-o! Dumnezeule....
Se luă de cap.
- Nu știam....
Martin îl privi pe Stephen.
- Nu aveați ce să faceți.
Kelley îl privi, plin de furie.
- Ce treabă au cu ea?
Nimeni nu scoase o vorbă.
- Ce dracului se întâmplă? Îmi răspunde și mie cineva?
- Îmi imaginez că vor s-o ucidă, spuse Simon în stilul său fatalist.
- Să o ucidă? spuse Stephen, cu totul confuz. De ce, ce-a făcut?
- A fost cu mine, spuse Michael mergând spre omul pe care îl cunoscuse ca fiind tatăl său cu doar foarte puțin timp în urmă.
- Cu tine? Michael, ce-ai făcut?
Vocea îi tremura de furie.
- De ce ar omorî-o?
Michael îl privi pe Stephen, copleșit de tristețea din privirile tatălui său, de situația în care se afla Susan și de toate lucrurile pe care încă nu i le spusese: cutia și conținutul ei, răpirea lui Genevieve.
Cu toate că Michael se simțise ușurat când își văzuse tatăl și se bucurase că viața lui nu mai depindea de el, motivația era la fel de intensă. Misiunea nu era nici pe departe încheiată. Își întinse mâna spre umărul lui Stephen și spuse:
- Poate că nu mă cunoști decât din fotografiile ascunse atârnate de peretele tău, dar nu am de gând să îi las să o omoare pe Susan. Îți garantez că o voi salva, chiar dacă asta m-ar costa viața.
Capitolul 53
Laboratorul se afla în subterana complexului, la 9 metri sub pământ, protejat de ziduri din beton armat.
Clădirea era foarte bine dotată dar, în ciuda tuturor tehnologiilor de ultimă oră, fuseseră folosite și câteva metode rudimentare. Chiar lângă laboratorul central fusese construită o cameră mică, separată printr-un geam, conductele care traversau această cameră aveau capacitatea de a deversa orice fel de substanță toxică rezultată din experimentele avansate care se desfășurau în latorator. Era știință elementară, veche de secole, însă metodele primitive se dovediseră eficiente.
Acesta era motivul pentru camera alăturată era plină de animale sălbatice, de la păsări și rozătoare până la primate mici, fiecare cușcă având un sistem care le monitoriza starea de sănătate: se folosea metoda canarului din mină*.
*aluzie la canarii pe care minerii îi luau cu ei în cuști; dacă avea loc vreo scurgere de gaze periculoasă, de metan sau de dioxid de carbon, aceștia mureau primii, svertizându-i astfel pe mineri.
Cei 3 oameni care coborau cu liftul aveau pe chipuri aceeași expresie pe care o au copiii în fața Parcului Disney. Toți erau experți în domeniile lor.
Hal Jenkins era specializat în arme biologice, mai exact în războaie microbiene. Studiase la Johns Kopkins și avea 20 de ani la activ în armata Statelor Unite. Era cel mai important expert în analiza, construcția și distrugerea agenților biologici.
Madris Habib avea aceleași aptitudini, însă lucra cu agenți chimici și cu compoziția substanțelor care i-ar fi putut anihila. Studiase la MIT și își aplicase cu succes cunoștințele timp de 18 ani în lumea aridă a Orientului Mijlociu.
Despre doctorul Bill Lloyd, fost profesor la Oxford și un chirurg de top, se spunea că abea o gândire mai analitică decât computerele performante pe care le folosea în studiile sale de medicină. Era cunoscut pentru descoperirile de ultimă oră în tratamentul împotriva cancerului și pentru o voință puternică de a lupta împotriva bolilor.
Cei 3 intrară în laborator, făcură un duș și se îmbrăcară în costumele de protecție care păreau mai potrivite pentru o ieșire în spațiu decânt pentru un laborator medical.
Se aplecară deasupra casetei de aur cu un sentiment amestecat de teamă, curiozitate și mândrie. Era de-a dreptul o operă de artă care nu se putea compara cu nimic din ce văzuseră până atunci.
Cei 3 bărbați înțeleseseră potențialul cutiei din fața lor. Își petrecuseră ultimul an cititind toate documentele existente despre această cutie, puse la dispoziție de către Zivera.
Legenda vorbea despre viața eternă, despre secrete de mult pierdute, despre mâna lui Dumnezeu.
Fiind oameni de știință erau foarte sceptici. Nu acceptau nimic fără dovezi clare. Deși îi răspunseră lui Julian și se comportaseră ca niște profesioniști, urmând instrucțiunile, flecăriseră între ei despre acest om aflat în pragul nebuniei.
Dar doctorul Lloyd trăgea speranțe în secret. Se ruga ca legenda să fie adevărată și era pregătit să accepte orice era real cu privire la acest mit. Lloyd era pregătit pentru un miracol.
Însă Julian îi pregătise pentru un dezastru, cel mai groaznic dintre cele mai rele scenarii din câte existaseră vreodată: boală și întuneric, moarte și Armageddon.
În timp ce fiecare dintre ei se uita la cutia de aur, nu se puteau abține să nu ia în derâdere posibilitatea ca un obiect atât de mic și frumos să conțină un asemenea coșmar. Însă fiecare dintre ei văzuse atrocități provocate atât de om, cât și de natură. Și știa că nu e bine să subestimeze puterile unui lucru atât de mic, care putea șterge de pe fața pământului milioane de oameni.
Scanaseră cutia de mai multe ori, o testaseră cu substanțe chimice și spectometre, dar nu găsiseră nimic ieșit din comun care să-i uimească. Examinaseră încuietoarea, o măsuraseră și descoperiseră mecanismul de funcționare. Aveau nevoie doar de o șurubelniță pentru a o deschide.
Chiar și cu protecția oferită de costumele lor, aleseseră să o deschidă de la distanță, din spatele panoului securizat și gros de 1 metru, lângă care se afla un ventilator de mare viteză.
Lloyd controla o pereche de brațe teleghidate care aveau o dexteritate tactilă mai mare decât propriile mâini. Habib se ocupa de sistemul video astfel încât puteau fi observate și cele mai fine detalii, iar Jenkins opera cu cele mai importante instrumente: computerele de monitorizare și analiză, care aveau să identifice conținutul cutiei Albero della Vita la câteva secunde după desfacerea capacului.
- Oricând sunteți gata, domnilor, răsună din boxe vocea nerăbdătoare a lui Zivera.
Lloyd îi privi pe Habib și pe Jenkins. Cu toate că se simțeau în afara oricărui pericol, ceva îl puse pe gânduri.
Julian avea totală încredere în echipa lui și în aparatură. Îi căutase pe fiecare dintre ei în decursul unui an, special pentru această misiune, plătindu-le un salariu de 10 ori mai mare decât ar fi putut câștiga într-o viață. Prin eforturile lor combinate, supravegheaseră proiectarea și construirea laboratorului cu un scop unic. Nu fusese folosit timp de 4 luni de zile, în așteptarea cutiei care se afla acum de cealaltă parte a geamului.
Zivera îi asigurase că, dacă înăuntrul cutiei se afla ceva periculos, o va îngropa imediat, pentru a proteja lumea de nenorociri. Însă fiecare dintre ei mai auzise lucrurile astea în trecut.
Lloyd nu vedea acest lucru ca pe un țel religios al lui Zivera. Înțelegea programul Adevărul Domnului, unirea științei și a religiei. Însă aici nu era vorba nici de una, nici de cealaltă. Era pur și simplu obsesia unui om legată de propria nemurire.
- E vreo problemă? întrebă vocea omniprezentă a lui Zivera.
Habibi și Jenkins îl priviră pe Lloyd. Împărtășeau un moment care nu putea fi descris - se aflau pe punctul de a face o nouă descoperire și zâmbiră la auzul vocii. Oricât de multă încredere avea Zivera în ei și chiar dacă îi asigurase că nu se expun niciun pericol, acesta nu bănuia deloc ce urma să se întâmple.
Lloyd își puse mănușile de protecție și își întinse brațele. De cealaltă parte a geamului, brațele mecanice îi urmară mișcările întocmai.
Jenkins verifică presiunea aerului pentru ultima oară și încuviință din cap spre Lloyd.
Brațul mecanic stâng se întinse și apucă șurubelnița. Lloyd o introduse încet în încuietoare și, folosind brațul mecanic drept, descuie cutia de aur. O întoarse până la jumătate și auziră cu toții în boxe, amplificat, zgomotul pe care îl produse.
Jenkins verifică atmosfera. Nicio schimbare.
Habib reglă una dintre camerele video, proiectând pe ecran imaginea cutiei în detaliu. Apăsă un buton lateral și o lumină strălucitoare de halogen ilumină partea de sus a casetei, împrăștiind urme aurite în toată încăperea.
Lloyd îndreptă fundul cutiei cu brațul mecanic drept și, cu cel stâng, ridică ușor capacul.
Privirea lui Habib rămase lipită de monitor în timp ce capacul ornamental al cutiei de aur se deschise. Brațele mecanice acoperiră priveliștea o secundă înainte ca Lloyd să le retragă.
Își ținură respirația cu toții.
Lloyd își mută privirile de la cutie la imaginea în detaliu de pe monitor.
Habib își întinse gâtul pentru a vedea imaginea mai îndeaproape.
Jenkins verifică atmosfera de două ori. Rapoartele se schimbau la fiecare zecime de secundă.
De 1 an de când se pregăteau pentru acest moment, luaseră în considerare toate scenariile posibile.
Însă, privind cutia aflată de cealaltă parte a geamului, holbându-se la monitoarele și la rapoartele computerizate, realizară că ceea ce aveau în fața ochilor era ceva cu totul neprevăzut.
Capitolul 54
Susan stătea pe un fotoliu de răchită la etajul 3 al vilei lui Julian, privind oceanul în liniște. Purta încă blugii și hanoracul cu care fusese îmbrăcată când o răpiseră de la hotel.
Sorbea apă dintr-o sticlă și privea cum un elicopter alb decola de pe iahtul enorm care se afla chiar la linia orizontului. Părea că e doar o insectă care zboară spre mal, dar în curând se mări și, în același timp, zgomotul care-l însoțea se intensifică; rotorul tăia aerul cu niște bufnituri surde, ritmice.
În cele din urmă, se înclină și devie de la curs în apropierea casei unde ea îl auzi aterizând pe fundalul zgomotului provocat de motor, asemănător cu un scâncet repetitiv tot mai scăzut în intensitate.
Auzi zarvă, pași alergând.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu