6-8
Am atacat cu piciorul stâng - o diversiune. Când s-a ferit într-o parte, lovitura mea venită din dreapta s-a dus la gâtul ei. S-a clătinat şi a dat înapoi trei paşi, apoi patru. Un om ar fi fost doborât de lovitura aceea, traheea fragilă fiind anihilată pentru moment.
De fapt, folosisem exact aceeaşi mişcare în Clearwater. Dar Trei şi-a revenit, îndată ce şi-a recăpătat echilibrul.
Am atacat cu mâna dreaptă. La fel de repede, Trei a ridicat braţul stâng, să mă blocheze. Şi am continuat la fel, rotindu-ne. Una dintre noi lovea, cealaltă o bloca.
Dar trebuia să câştig.
Cum naiba puteam să-i fentez apărarea? Mai ales când, cel mai probabil, amândouă aveam exact aceleaşi programe de antrenament, ceea ce făcea imposibil să nu ne prevedem una alteia mişcările.
Răspunsul s-a ivit în mintea mea ca o şoaptă. Simplu. Nu trebuia să mă bazez pe similarităţile noastre, ci pe diferenţe. Dacă nu puteam să înving în condiţiile ei, trebuia să o fac în ale mele.
- Şi te lasă să asculţi muzică aici? am întrebat, cu toate simţurile treze, gata să sar la cel mai mic semn de mişcare.
- Încercarea ta de a-mi distrage atenţia nu va funcţiona, să ştii, mi-a spus răbdătoare.
- Cine zice că vreau să-ţi distrag atenţia? Mă gândesc doar că merităm un pic de muzică. În filme, întotdeauna este muzică atunci când unii se bat.
Mă rog, cel puţin în filmele de acţiune pe care le văzusem eu. Cu mama... Mi-am alungat imaginea ei din minte. Intenţia era să distrag atenţia adversarei mele, nu pe a mea.
- Uite, o să-ţi cânt una dintre melodiile preferate ale prietenei mele. O cânta mereu când eram în Minnesota.
Şi m-am lansat într-o lălăială a Brown Eyed Girl. Un cântec pe care Kaylee îl chinuia de fiecare dată când îl auzea la postul ei de radio preferat. Vocea mea răsuna în camera goală, însoţită de sunetul paşilor noştri, în timp ce continuam să ne rotim. Am terminat primul vers şi am continuat cu refrenul. Îmi doream să pot arunca o privire la feţele care ne priveau de deasupra. Probabil că se întrebau dacă nu cumva maşinăria lui Nicole Laurent făcuse un scurtcircuit. Sau dacă nu fusese stricată iremediabil de schimbările pe care i le făcuse. Dar nu îndrăzneam să mă uit.
În clipa în care mi-aş fi luat ochii de la sora mea, chiar şi numai pentru un moment, ar fi atacat.
- Cântecul ăsta nici măcar nu se potriveşte. Niciuna dintre noi nu are ochi căprui, a zis Trei, în cele din urmă.
Dar a rămas vigilentă. A păşit lateral. Am făcut şi eu la fel. Şi am cântat. Ne despărţeau doar câţiva metri.
„We used to sing, sha la la la”
Lovitură de stânga.
Upercut de dreapta.
O listă de potenţiale mişcări mi-a apărut în minte, dar le-am ignorat pe toate, pentru una la care ştiam că partea mea androidă nu se gândea. Mai ales pentru că era o mişcare stupidă. Niciun luptător experimentat şi în toate minţile nu ar fi încercat-o. Riscul de a fi lovit era prea mare. Lipsa de logică a mişcării era exact motivul pentru care era posibil să funcţioneze.
Aşadar, am continuat să cânt tare, chiar şi atunci când m-am dus cu capul înainte spre picioarele ei. Mi-am dat seama cât de ridicolă era mişcarea aceea. Dar era prea târziu. Am ignorat avertizarea abandonează!, care clipea în spatele ochilor mei, mi-am adunat curajul şi am sperat să se termine cu bine.
Reflexele adversarei mele se trezeau repede, dar asta numai pentru că sistemul ei computerizat procesa toate posibilele atacuri şi îi pregătea corpul să acţioneze în consecinţă. Dar pentru aceea nu era pregătită. Asta mi-a oferit secunda în plus de care aveam nevoie. Dar şi-a revenit repede, iar piciorul ei drept a atacat. Nu suficient de repede şi de puternic.
Când piciorul ei s-a ridicat, am apucat-o de călcâi şi am tras cu putere, schimbându-mi toată greutatea corpului spre dreapta. I-am dat drumul şi m-am rostogolit din calea ei când a căzut. O clipă mai târziu, am sărit pe ea şi i-am imobilizat braţele cu mâinile şi torsul cu genunchii.
„La la te da”, am terminat încet.
S-a zbătut, dar am ţinut-o bine. Nu aveam de gând să mai repet experienţa. Testul acela era încheiat. În cele din urmă, s-a relaxat. Din poziţia aceea, a clipit spre mine şi a strâmbat din nas.
- Data viitoare poţi, te rog, să cânţi altceva? Cântecul ăla îmi pare... enervant.
Un chicotit slab, uşor isteric mi-a ieşit din gât. Câştigasem!
Câştigasem bătălia şi reuşisem asta folosindu-mă atât de părţile mele de android, cât şi de cele umane. Exaltarea mi-a fost întreruptă de vocea lui Lucas.
Ei bine, a fost... interesant.
Încă se uita la mine, de la geam. Nu zâmbea, de data asta.
Amuzamentul lui dispăruse, după cum rostise „interesant”. Valul de căldură s-a risipit complet şi a lăsat în urmă un nod în stomac. Un singur test, atât trecusem. Încă mai aveam două şi puteam doar să-mi imaginez că aveau să fie şi mai grele, poate chiar imposibile.
- Acum pot să o văd pe mama?
Trei a sărit în picioare, legănându-se uşor înainte şi înapoi, pe vârfuri şi pe călcâie.
- Am terminat sau mai avem o rundă? a întrebat privind spre geam.
Nerăbdarea din vocea ei îmi spunea că ar fi fost mai mult decât fericită să mai avem una.
- Nu, aţi terminat, deocamdată.
După felul în care şi-a înălţat capul, uşor spre stânga, mi-am dat seama că Lucas ni se adresa amândurora.
- Trei, tu ai obţinut o notă mai mare în prima parte a testului, prin faptul că ai reuşit să-ţi pui adversarul în poziţie defensivă şi să plasezi nişte lovituri decisive.
Trei a zâmbit; în acelaşi fel în care o făcuse atunci când Holland o atinsese pe cap.
- Dar Doi a obţinut o notă finală mai mare, prin faptul că şi-a dat seama că tehnicile de luptă nu sunt suficiente pentru a câştiga şi prin faptul că a folosit... ingeniozitatea...
De data aceea, a zâmbit. S-a văzut doar o uşoară ridicare a colţurilor gurii, dar... chiar şi aşa. Mi-am strâns pumnii şi am rezistat pornirii de a-i şterge expresia aceea de pe faţă. Era viaţa mea, viaţa mamei motivul amuzamentului său.
- ...pentru a întrece un adversar la fel de priceput şi, în cele din urmă, pentru a-l învinge. Trei, te rog să aştepţi lângă uşă până îţi vine escorta. Doi, cobor într-o clipă.
Îndată, Trei s-a răsucit pe călcâie, dar s-a oprit să mă privească peste umăr.
- Poate că generalul Holland nu te va elimina, până la urmă, a zis ea pe tonul uniform al unei casiere.
De parcă mi-ar fi mulţumit pentru o comandă, când, de fapt, sugera că cineva se va juca cu interiorul meu. A pornit spre uşă, care a bipăit şi s-a deschis exact când ea a ajuns acolo.
Un soldat de douăzeci şi ceva de ani, îmbrăcat cu un tricou negru obişnuit, cu pantaloni de uniformă cu multe buzunare, care păreau să le placă pe acolo, o aştepta pe partea cealaltă. Amândoi au dispărut după colţ. Am aşteptat ca uşa să se închidă, dar a apărut un tânăr îmbrăcat cu o cămaşă cu guler alb, cravată legată lejer şi pantaloni gri.
Tipul de la fereastra de sus. Lucas Webb.
CAPITOLUL 26
Lucas s-a oprit în uşa deschisă, cu mâinile vârâte în buzunar.
Imaginea unei nonşalanţe depline. Se uita la mine. Dar acea imagine s- a risipit când uşa a început să se închidă şi l-a lovit în braţ. A scos o înjurătură şi a intrat. Mi-am permis să zâmbesc uşor pe seama lui.
Pentru comportamentul lui de mai devreme.
Roşeaţa care i-a apărut în obrajii altfel palizi sugera o stare de jenă, dar a continuat să mă privească. În schimb, s-a îndreptat spre mine, cu fruntea încruntată, de parcă eram un puzzle care trebuia rezolvat.
Mersul lui nu era la fel cu al altor soldaţi. Se lăsa cu mai multă greutate pe piciorul drept, iar cel stâng abia atingea pământul. Ghetele lui arătau şi ele diferit, cu talpă mai groasă decât altele, iar cea stângă era răsucită spre exterior, doar un pic, de parcă piciorul lui n-ar fi fost chiar drept. Având în vedere toate acestea, nu credeam că era soldat.
N-ar fi trecut de pregătirea de bază. Dar era acolo şi supraveghea acele teste. Pentru mine asta era tot ce conta.
Când s-a apropiat, mi-am ridicat bărbia şi m-am pregătit pentru o a doua inspecţie degradantă, cum fusese cea a lui Holland. Greaţa mi-a răscolit stomacul, dar nu m-am mişcat. Nu puteam s-o dau în bară din nou, indiferent cât de violată m-aş fi simţit de ochii lor băgăcioşi şi de mâinile lor. Încordarea din pieptul meu s-a mai risipit, când s-a oprit respectuos la distanţă de trei picioare.
- Lucas Webb, supraveghetorul tău.
Şi-a scos mâna dreaptă din buzunar, apoi a îngheţat cu ea întinsă, la jumătatea drumului spre mine, de parcă mişcarea fusese instinctivă, dar, amintindu-şi că nu eram tocmai om, nu prea ştia cum să procedeze.
- Uh...
Am lăsat exclamaţia mea să se audă înainte să întind mâna spre a lui. La doar câţiva centimetri distanţă, dar fără să ne atingem, astfel ca el să aleagă.
- Mila. Şi nu muşc.
Din nou, acea întredeschidere a buzelor lui şi ochii holbaţi pentru o clipă. Eram pe cale să renunţ, când a întins mâna şi a prins-o pe a mea, practic, cu totul, cu mâna lui mare.
Nu-mi amintesc să fi avut niciun fel de aşteptări, dar trebuie să fi avut pentru că senzaţia pe care mi-a dat-o pielea lui m-a surprins. Era caldă şi uşor umedă. Mai aspră decât m-aş fi aşteptat de la cineva care lucra toată ziua la un computer. Am simţit în palmă mici abraziuni circulare, ca un nisip fin, în timp ce îmi scutura mâna cu o strângere fermă, dar grijulie.
Grijulie. La fel cum ai strânge mâna unui om, astfel încât să nu doară. Am alungat îndată acel gând. Ridicol. În plus, date fiind circumstanţele, dacă îi ofeream lui Lucas avantajul îndoielii, se putea dovedi foarte periculos. Nu puteam să las garda jos în preajma lui, nici măcar o clipă.
- Îmi pare bine, a zis el şi mi-a dat drumul, apoi şi-a băgat din nou mâna în buzunar.
- Dacă tu zici, am răspuns, atentă să îmi păstrez expresia neutră.
Aparent, mica mea înţepătură dispreţuitoare l-a surprins, pentru că ochii lui s-au holbat din nou. Căprui. Erau de un căprui aurii, cu mici sclipiri de verde-închis şi de albastru. Genul de ochi care te-ar provoca să îi reproduci în laborator. Şi-a dres glasul, înainte să răspundă.
- Eu, ăăă, ar trebui să te duc la reparaţii.
Am tresărit, dezamăgită într-un mod ciudat că instinctul meu se dovedise corect. Nu se gândea deloc la mine ca la un om.
- Ce e? a zis, evident, observând reacţia mea, deşi fusese una discretă.
- Nu sunt o bicicletă, am mormăit, înainte să-mi închid gura enervant de mare.
- Eu... mereu vorbeşti în metafore?
Ce? Replica aceea mi s-a părut atât de ciudată, că furia mea s-a risipit într-o clipă.
- Ăăă... niciodată nu m-am gândit la asta, am zis încet, meditând. Cred că da. De ce? Trei nu face la fel?
- Nu.
S-a oprit să mă analizeze. Complet, de data aceea, o studiere lentă, din cap până-n picioare, care mi-a adus o roşeaţă în obraji, deşi nu era nimic sexual în evaluarea lui. Dar nu a făcut-o nici cu aceeaşi detaşare clinică a lui Holland. A fost ca mai devreme. De parcă mi-ar fi verificat fiecare centimetru, în căutarea unei soluţii pentru o problemă pe care doar el o vedea.
Cu cât treceau mai multe secunde, cu atât mă simţeam mai incomod, până când, în cele din urmă, nu m-am mai putut abţine şi mi-am încrucişat braţele.
Gestul probabil că l-a surprins, pentru că a clipit şi s-a dat înapoi.
- Scuze, n-am vrut să... doar... mă aşteptam la altceva.
Altceva. Ceea ce însemna că trebuie să fi fost nou acolo. Altfel, ar fi ştiut la ce să se aştepte. Am simţit un gol în stomac. Asta însemna că, probabil, nu avea informaţii foarte utile pentru mine, chiar dacă aş fi putut scoate ceva de la el.
Mi-am ridicat privirea spre fereastră şi am simţit un fior. Totuşi, ar fi fost de preferat să vorbim în altă parte, nu acolo.
- Ai zis ceva despre reparaţii? l-am incitat.
A clipit şi m-a făcut să observ că genele lui negre erau aurii la vârfuri.
- Reparaţii, da. Pe aici, te rog.
L-am studiat, în timp ce mă conducea spre uşă, cu mersul acela ciudat. Era înalt – peste 1,80 m – şi deşirat, deloc robust, precum soldaţii musculoşi pe care îi văzusem. Sau ca Hunter, că tot a venit vorba. Dar mă surprinsese cu puterea cu care îmi strânsese mâna. M-am întrebat dacă imaginea aceea de slăbănog era la fel de înşelătoare.
Lucas m-a dus pe un alt hol decât cel pe care venisem, conducându-mă şi mai adânc în interiorul clădirii. Linişte şi lumină difuză, fără ţipenie în jur.
GPS, am comandat. Am simţit o scânteie în cap, apoi... nimic.
Probabil că aici e blocat, ca în maşină.
După ce am trecut de cinci uşi pe dreapta, fiecare la fel de nemarcată şi de argintie ca următoarea, în sfârşit, am virat spre a şasea. O altă uşă metalică, la fel ca cea care ducea în prima cameră de teste, doar că mai mare – 4 metri lăţime şi 2,5 înălţime. Sub o tastatură mare încorporată în tocul uşii, pe dreapta, era o masă mică argintie.
Singurele obiecte de pe ea erau doi cilindri metalici. Lucas s-a întins după cilindrul din dreapta şi a scos un beţişor de urechi. Apoi, a deschis gura şi şi-a tamponat interiorul obrazului, înainte să apese un buton verde mic, de la baza tastaturii. O tavă îngustă a ieşit dedesubt, acoperită cu un material din plastic strălucitor. A şters beţişorul de plastic, apoi a apăsat butonul din nou, iar tava a alunecat la loc. Pe tastatură a clipit un bec roşu.
Confirmarea sau negarea identităţii va apărea în zece secunde.
A băgat beţişorul în cilindrul din stânga, când numărătoarea inversă a început. După cele zece secunde, lumina roşie s-a făcut verde.
Scanare ADN verificată: Lucas Webb. Vă rugăm introduceţi codul de acces.
A tastat codul lui de doisprezece digiţi, pe care l-am memorat, în timp ce neliniştea mea creştea. Toate acele măsuri de securitate într-o clădire secretă a guvernului? Nu prevesteau nimic bun, indiferent ce era de cealaltă parte a uşii.
Uşa s-a împiedicat întâi, înainte să alunece şi să se deschidă, cu un bâzâit. Lucas s-a încruntat.
- Când au de gând să rezolve nivelul de umiditate de aici? În curând, o să afecteze echipamentul. Computerele... a mormăit el încet, ca vorbind cu sine.
Huh. Tipul acela avea mai puţine abilităţi sociale decât mine. Ceea ce m-a încurajat să întreb:
- Ce ai la picior?
A ridicat din umeri, aparent nederanjat de întrebare.
- M-am născut cu o malformaţie. După cinci operaţii, ăsta a fost cel mai bun rezultat.
Nici măcar o urmă de amărăciune în vocea lui. Deşi nu voiam, am simţit o uşoară admiraţie faţă de felul în care accepta lucrurile. Mă aşteptam la o încăpere zgomotoasă, dar, când am intrat, primul lucru pe care l-am observat a fost ordinea. Patru frigidere industriale aliniate pe peretele stâng; două dintre ele aveau inscripţionat:
AVERTISMENT: CONŢINE SUBSTANŢE PERICULOASE.
În dreapta noastră era un birou mare, pe care stătea un monitor. În mijlocul încăperii erau două şezlonguri uriaşe, unul care părea să aibă deasupra un obiectiv de laser, lung, subţire şi sofisticat, iar celălalt aşezat lângă o masă pe care se aflau două cutii imense pentru instrumentar.
Dar obiectul dominant de acolo era dispozitivul ciudat din colţul din spate. Un tub mare şi transparent – suficient de mare să încapă în el un om –, care stătea în picioare. Doar suprafaţa transparentă avea o reţea de linii subţiri, care o acoperea în întregime, iar unele dintre ele clipeau din când în când. Întregul dispozitiv era conectat la o maşinărie care zumzăia şi care avea atârnate deasupra nişte monitoare de computere.
Lucas s-a oprit în faţa unuia dintre scaunele înalte învelite în vinil şi metal – în genul celor pe care le văzusem într-o reclamă la un cabinet stomatologic. Un monitor de computer atârna suspendat deasupra lui.
Lucas a făcut o mişcare ciudată cu mâna spre el.
- Te rog, ia loc.
Am privit precaută scaunul din spatele siluetei lui înalte. Pe dedesubt se întindeau cabluri, până la o cutie neagră de pe podea. Un computer, mi-am dat seama. Deasupra, unde ar fi stat capul meu, două compartimente dreptunghiulare ieşite în afară, pe laterale.
- Pot să stau pe acela? am zis şi am arătat spre un scaun inofensiv, rotativ, din stânga celui mare.
S-a strâmbat.
- Nu, acolo stau eu.
Am oftat.
- Ce ar fi să stau în picioare?
A dat din cap.
- Nu ţi-aş recomanda. Nu dacă nu vrei ca Holland să-i trimită aici pe unii, să te lege.
Asta m-a făcut să mă grăbesc spre scaun.
- Pas, am zis.
Am încercat să nu intru în panică, în timp ce îmi aminteam de Mila Unu, legată de un scaun, în timpul aşa-ziselor teste de tortură, care lăsase la o parte reţinerile, când un bărbat se apropiase cu un burghiu de pieptul ei.
Puteam să ajung uşor în acea poziţie şi, chiar dacă nu aveam aceiaşi receptori de durere ca Mila Unu, ideea unui burghiu care să treacă prin pielea mea sau a unui glonţ care să-mi intre în craniu mă îngrozea.
M-am cocoţat pe scaunul înalt, ajungând astfel la nivelul feţei lui Lucas şi putând să-l studiez. În general, înfăţişarea lui Lucas ar fi trecut probabil neobservată pentru fetele din Clearwater – nu avea pomeţi foarte bine definiţi, nici păr intenţionat ciufulit, nici trăsături perfect simetrice, vecine cu feminitatea. Doar un nas puţin coroiat şi piele albă, care nu părea să se bronzeze uşor. Nimic respingător, dar nici ceva care să merite observat. Cu excepţia ochilor.
Ochii lui intrau într-o cu totul altă categorie. Nu doar din cauza surprinzătorului amestec de culori, ci şi a felului în care genele dese se schimbau la capete din maro închis în auriu.
- Lasă-te pe spate, te rog.
M-am conformat, chinuindu-mă să găsesc o modalitate de a-l face să vorbească, nu doar pentru a-mi distrage atenţia de la ce urma să se întâmple, ci şi pentru că speram să îmi spună ceva folositor.
- Pari tânăr pentru a lucra aici, am zis în cele din urmă, cu sinceritate.
- Sunt într-un an sabatic, o pauză de facultate.
- Nu îţi plăcea?
S-a oprit din ce făcea la computerul de deasupra scaunului, suficient de mult să se uite la mine.
- De fapt, îmi plăcea foarte mult. A fost primul loc unde nu mă simţeam ciudat în preajma oamenilor de vârsta mea.
Aşadar, şi Lucas se simţise cândva un inadaptat. Mă întrebam ce s-ar fi întâmplat dacă Lucas ar fi fost în Clearwater şi ne-am fi întâlnit, cum fusese cu Hunter.
Hunter. Până în clipa aceea, singurul băiat cu care fusesem singură.
În circumstanţe atât de diferite, nu ştiam dacă să râd sau să plâng. M-a cuprins un puternic val de melancolie, care mi-a amintit că aveam nevoie de informaţii, dacă speram să scap vreodată din locul acela şi să vorbesc din nou cu Hunter. Totuşi, cel mai bine era să o iau încet. Să continui cu întrebările acelea, astfel încât să nu-mi pună la îndoială motivele.
- Dacă îţi plăcea atât de mult, de ce eşti aici?
Expresia lui s-a schimbat, a devenit foarte precaut şi am văzut cum umerii i s-au încordat.
- Nu puteam să ratez o oportunitate ca asta, să colaborez cu armata. Mai ales că sunt singurul bărbat cu probleme din trei generaţii.
A făcut o pauză, a tras aer în piept, apoi un zâmbet uşor i-a reapărut pe faţă.
- Ghetele astea nu sunt făcute pentru mersul pe jos, a glumit el, cu o detaşare care, o dată în plus, m-a uimit.
Dacă aş fi putut să accept şi eu atât de uşor faptul că eram diferită.
- Mă întreb dacă acesta este şi motivul pentru care mama a hotărât să lucreze aici, am meditat eu, nu pentru că voia să lucreze în armată, ci pentru că ocazia era de neratat.
În acest timp, Lucas încercase să ajungă la un compartiment din stânga scaunului, undeva deasupra capului meu, dar a rămas cu mâna în aer, exact în faţa unui cerc mic din metal, când am pronunţat cuvântul „mama”. A scuturat din cap, astfel încât cea mai lungă şuviţă i-a ajuns în vârful capului, bălăngănindu-se.
- Ce e?
- Nimic. Doar... Trei nu vorbeşte niciodată despre vreunul dintre cercetători atât de personal. Sincer să fiu, e un pic derutant.
N-am ştiut ce să răspund la asta, aşa că am tăcut, iar el a împins cercul. S-a deschis un capac lăsând la vedere o priză mică, de mărimea unui port USB, dar cu un alt fel de configuraţie.
- Şi nu sunt sigur de dr. Laurent. Îmi pare rău.
Am simţit dezamăgirea ca pe o piatră în stomac, dar m-am forţat să răspund politicos.
- E în regulă.
A tras din priză cablul retractabil şi am ştiut ce urma.
- Aici, am zis cu un oftat şi i-am întins încheietura.
Sprâncenele lui de culoarea nisipului s-au apropiat, în timp ce se uita la mâna mea.
- Acela e pentru cardul tău de memorie. Ăsta – a mişcat cablul – e USB-ul nostru, care se potriveşte după urechea ta dreaptă. Nu îţi cunoşti propriile funcţionalităţi?
M-am simţit incredibil de proastă şi mi-am lăsat mâna să cadă în poală.
- Mă străduiesc. Deşi urăsc să învăţ despre capacităţile mele.
- De ce?
- Pentru că, cu cât ştiu mai multe despre ele, cu atât mai puţin umană – şi mai urâtă – mă simt, am turuit.
Mi-am muşcat buza şi i-am evitat privirea. Prea mult, spusesem prea mult.
- Te rog, nu spune nimic...
În orice clipă, mă gândeam, urma să îmi spună că era obligat să-i raporteze totul lui Holland. Am aşteptat, cu degetele strânse. Când am ridicat ochii spre el, l-am văzut că mă privea. Şi-a dres vocea şi s-a uitat în altă parte.
- Singurul meu scop este să-ţi supraveghez reparaţiile şi testele.
Nimeni n-a spus nimic despre monitorizarea discuţiilor noastre.
M-am cufundat în scaun şi am închis ochii uşurată. Poate că îl judecasem greşit când fusese dincolo de fereastra aceea de sus. Dacă era aşa, în clipa aceea era un moment bun – poate chiar singurul – să încerc să scot nişte informaţii despre mama. Am simţit un curent de aer când s-a întins deasupra capului meu, mâna lui fiind aproape de urechea mea.
- Scuze... trebuie să... te deranjează dacă...
A tuşit şi a râs jenat.
- Scuze. Nu sunt atât de nesigur când lucrez cu Trei. După cum am mai spus... tu eşti altfel.
- Nu trebuie să te scuzi. Oricum, faptul că mă crezi diferită îmi dă speranţe.
- Speranţe, a repetat el, cu ochi mari.
Apoi a tuşit.
- Corect. În fine, dacă poţi să-ţi dai la o parte lobul urechii...
Am ridicat mâna, să-mi prind urechea, unde pielea era caldă şi moale şi atât de reală. Apoi, după ce am tras aer în piept, să-mi umplu plămânii nonexistenţi, am tras lobul şi am lăsat să se vadă portul de a cărui existenţă nici nu ştiusem până în urmă cu câteva clipe.
Compasiunea îl relaxase pe Lucas, ridurile de încruntare dispărându-i de pe frunte. Iar în clipa aceea putea să mă privească în ochi mai mult decât cinci secunde, fără să facă ceva ciudat.
Cum naiba ajunsese tipul acela acolo? Nimic la el nu se potrivea cu locul, de la aspectul lui dezordonat la tinereţea lui şi la evidenta lui preocupare pentru sentimentele mele. Exact aceleaşi sentimente despre care Holland spusese că mă făceau de aruncat. El era singura mea şansă de a o găsi pe mama în locul acela îngrozitor.
- Aşadar, ai o cameră aici? Să stai între teste? am zis pe un ton care speram să fi fost relaxat.
- Da.
Din fericire, părea distras de aranjarea cablului.
- E camera de alături?
- În jos, pe hol, apoi spre stânga, unde sunt toate celulele. Cablu tâmpit, a mormăit el.
- Şi a mamei?
A aprobat din cap, absent.
- Eu...
Apoi şi-a ridicat genele şi, brusc, m-am trezit foindu-mă în faţa ochilor lui de culoarea alunei.
- Nu încerci să mă bagi în belele, nu?
Tonul lui se răcise cu câteva grade, iar mâinile i-au devenit mai hotărâte, în timp ce mi-a luat capul cu mâna stângă, iar cu mâna dreaptă a băgat ştecherul în spaţiul din spatele urechii mele.
Înainte de-a apuca să-i răspund, şocul conectării mi-a dat capul pe spate. Mi-am auzit vocea calmă, digitalizată, iar cuvintele roşii au clipit.
Iniţiază scanare.
Recuperare date.
- Datele vor apărea pe monitor într-o clipă, a zis Lucas privindu-mă.
Mi s-a părut destul de inofensiv. Doar dacă datele respective nu erau extrase direct din cap. M-am înfiorat şi mi-am înfăşurat braţele în jurul taliei. M-am încordat, simţind o prezenţă străină în spatele urechii. Dar, în afară de acel prim şoc, n-am mai simţit nimic. Oh, un bâzâit slab care venea din apropiere şi mi-am dat seama că priza era acolo – senzorii mei păstrau o mică imagine a portului, cu inscripţia „conexiune realizată”, în partea dreaptă sus a câmpului meu vizual. Dar era o senzaţie normală. Deloc străină, cum mă aşteptasem.
Am simţit din nou un fior. Gândul că poate corpul meu se obişnuia cu toate acelea era mai rău decât faptul că eram capabilă să îndeplinesc nişte funcţii.
- Gata, a zis Lucas.
Pe ecranul de sus a apărut o imagine a corpului uman. Nu, nu a corpului uman, mi-am dat seama cu groază. Corpul meu. Uman pe alocuri, dar cu părţi pe care un corp omenesc nu le avea. Părţi aflate dedesubt şi care vorbeau despre lucruri care nu erau vii; urâţenia mea, clară ca bună ziua. Dacă m-aş fi uitat la ecran o clipă în plus, mă temeam că şi ultima fărâmă de speranţă din mine ar fi murit. Mi-am întors capul şi mi-am băgat barba în umăr, apoi am închis ochii strâns.
Poate că, dacă îi strângeam suficient de tare, alteram de tot sistemul optic şi mă scuteam de la a mai vedea adevărul gol-goluţ.
- Te simţi bine?
Senzaţia de sufocare din gât, reală sau nu, a făcut să rostesc cu greu un cuvânt.
- Nu.
I-am auzit oftatul, mişcarea piciorului, apoi o înjurătură mormăită, în timp ce scaunul meu a fost zgâlţâit de ceva şi s-a auzit sunetul unui pantof pe metal. Fiecare sunet foarte clar, fie că voiam să aud sau nu.
Graţie auzului meu îmbunătăţit.
- Scuze. Am lovit din greşeală scaunul.
De data aceea, n-am reuşit să scot o vorbă. Am simţit doar căldură în spatele pleoapelor. Umiditate. Şi, în sfârşit, uşurare, în timp ce lacrimile alunecau pe sub genele mele. Mi-am tras braţul peste faţă.
Poate că Lucas era înţelegător, dar ştiam ce gândea Holland despre plâns. Singura persoană în care puteam avea încredere era mama.
Mama. Cea pe care nu aveam s-o revăd decât dacă treceam acele teste.
Şi tot ce trebuia să fac era să fiu un android cuminte. Puternic. Atent. Fără emoţii.
- Mila?
Pe sub mânecă, mi-am şters ochii, apoi le-am ordonat să se deschidă. Nu-mi permiteam luxul de a mă ascunde de temeri, ca o fată normală. Să devin asemănătoare cu Trei era ultimul lucru pe care mi-l doream. Dar ea reuşise să-mi transmită ceva înţelept: uneori, dorinţele noastre erau irelevante. Mama era singura care conta şi nimic nu trebuia să stea în calea salvării ei. Nici măcar eu.
Mi-am ridicat bărbia, mi-am înălţat capul şi am privit sfidător spre monitor. Nimic. Doar un ecran verde, fără nicio imagine de coşmar.
Monitorul era oprit. Uimită, am privit repede spre Lucas, a cărui privire se opriseră pe obrajii mei şi mă făcea să mă întreb dacă nu cumva îmi mai rămăsese vreo lacrimă.
- L-am oprit. Am descărcat aici ce trebuie reparat, a zis şi a gesticulat spre o tabletă electronică pe care o avea în mână.
- De ce?
A ridicat din umeri.
- Pentru că va fi mai uşor, a zis, de parcă nu era mare lucru.
După tot ce se întâmplase în ultimele câteva ore, mica dovadă de compasiune din partea lui îmi părea monumentală şi ameninţa ca ochii mei să se umezească din nou.
- Mulţumesc, am şoptit.
Roşeaţa i-a acoperit din nou obrajii. Şi-a băgat mâinile în buzunare şi s-a uitat la un punct aflat undeva deasupra umărului meu stâng.
- Deci, cât de mari sunt stricăciunile?
- Nu foarte. Doar o articulaţie slăbită la coapsă şi un fir răsucit la umăr. Oh şi se pare că ai o rană mai veche la braţ?
De la căzătura din camioneta lui Kaylee.
- Mda, mama a încercat să o repare cu ce avea la îndemână.
- Oh, a făcut o treabă destul de bună, nu mă înţelege greşit. Doar că noi avem scule mai bune aici.
M-a însoţit spre tubul transparent, de mărimea unui om, pe care îl observasem când a intrat. După ce a tastat mai multe cifre şi litere, pe computerul ataşat, tubul a scos un zgomot puternic, înainte să se deschidă încet. Atunci am văzut că fiecare jumătate a interiorului era scobit în aşa fel încât să încapă jumătate de corp omenesc. Iar când era închis avea exact dimensiunile mele.
- Intră, te rog.
M-am uitat spre deschizătura mare, de mărimea mea, cu mai mult decât un mic tremur, iar stomacul meu s-a răzvrătit împotriva introducerii corpului meu în acel spaţiu proiectat cu grijă. Dar Lucas spusese că maşinăria putea să mă repare şi mai aveam de trecut încă două teste, iar succesul meu ar fi fost mult mai probabil dacă aş fi fost într-o stare perfectă.
Ignorând bătăile puternice din piept, am intrat şi m-am întors cu faţa spre el, apoi mi-am pus picioarele pe cele două forme de tălpi de pe jos. Se potriveau perfect. În clipa în care ambele picioare au fost la locul lor, sunetul acela puternic s-a auzit din nou. Am simţit cum ceva mă trage în sus şi mă face să strig. Apoi, părţile din acrilic s-au închis în jurul meu, de parcă aş fi fost un sendviş. S-au apropiat de mine până când m-au încadrat perfect. Mă simţeam de parcă cineva îmi întinsese o piele nou-nouţă. Prea fixă. Maşinăria aceea trebuie să fi fost făcută pentru mine, mi-am dat seama. Pentru toate cele trei Mila.
Am înlemnit, în timp ce pulsul îmi bubuia în urechi.
Nu te panica. Nu te panica, nu te panica. Concentrează-te pe altceva.
De aproape, vedeam liniile argintii subţiri din interiorul plasticului.
Erau întăriri, poate? Sau să o facă rezistentă la spargere? Nu aveam cum să ies, până când Lucas nu avea să îmi dea drumul.
Lucas a apăsat un buton, apoi a umblat la un întrerupător de pe tabloul de lângă mine şi îndată am simţit cum aerul devine mai cald.
Înăuntru, totuşi, un aer foarte rece îşi croia drum prin corpul meu. Prin sticla transparentă, am întâlnit ochii lui Lucas şi m-am concentrat pe punctuleţele verzi şi albastre, pentru a evada din propriul cap, pentru a scăpa de senzaţia că eram înghiţită de vie.
- O să ieşi de acolo în mai puţin de două minute.
Am înghiţit greu. Ilogic sau nu, două minute îmi păreau o viaţă.
- Un capac opac o să coboare acum, în afara tubului. În el se află laserul. Doar stai complet nemişcată şi totul va fi bine. Eu o să fiu aici.
Asta a funcţionat. Oricum, nu eram sigură că puteam să mă mişc, pentru că teama îmi blocase fiecare articulaţie. Cinci picăţele de albastru în ochiul drept, trei picăţele în cel stâng. Am numărat cumva halucinant. Apoi, cu vederea periferică, am observat o lucire roşie care cobora de deasupra capului meu.
- Închide ochii, dacă ţi-e mai uşor.
Am vrut să-i închid, am vrut asta mai mult ca orice, să nu mai văd ce avea să facă acea chestie. Dar n-am putut. Ar fi însemnat să alunec înapoi în aceeaşi slăbiciune de care dădusem dovadă în faţa monitorului, iar eu trebuia să fiu tare. În plus, dacă închideam ochii, cele trei cuvinte roşii nu ar fi dispărut, nici vocea mea detaşată.
Reparare cu laser: iniţiată.
Aşa că nu i-am închis şi am continuat să mă uit la Lucas, în timp ce capacul argintiu a făcut să nu-i mai văd întâi părul ciufulit, apoi fruntea şi, în cele din urmă, ochii, până când am văzut doar un perete argintiu care sclipea slab. S-a auzit apoi un click, am presupus că acel capac ajunsese la podea. Deasupra capului meu, am simţit cum strălucirea roşie devine mai puternică.
- Lasă-mă să ies, am zis rugându-l pe Lucas din ochi.
A scuturat din cap.
- O să fii bine. Nu va dura mult.
Apoi, reţeaua din spatele umărului meu a prins viaţă. Milioane de celule luminoase activate. Deodată, am simţit un val de căldură în încheietură, o vibraţie ritmică. Ca atunci când mama îmi reparase braţul, dar mult, mult mai puternică.
Încheietura de la umăr: reparată.
În clipa aceea, n-aş fi fost în stare să mă mişc, nici dacă spaţiul mi-ar fi permis. Pentru că acele cuvinte nu fuseseră rostite cu vocea mea calmă, digitalizată. Erau străine, necunoscute. Atunci, cum de erau în capul meu? Am simţit că mă sufoc când mi-am dat seama. Maşinăria.
Cumva, putea să se proiecteze în mine. Am simţit groaza prin corp, de parcă un curent viu m-ar fi electrocutat şi m-ar fi făcut să mă mişc frenetic, nebuneşte.
- Lasă-mă să ies! Te rog.
Braţ: reparat.
- Nu, am şoptit, renunţând să mai strig.
Nu ştiam dacă Lucas putea să mă audă sau nu, dar era evident că nu avea să-mi dea drumul. Până una-alta, nu puteam să mă mişc, nu puteam să gândesc, nu puteam să respir. Aş fi vrut să mă ghemuiesc, dar nu aveam cum, parcă eram îngropată cu mâinile şi picioarele întinse. Ca în mormânt, aşa mă simţeam. De parcă aş fi fost încuiată într-un mormânt, de unde nu aveam să mai ies vreodată.
În timp ce lumina roşie a coborât spre coapsa mea, vibraţiile maşinăriei mi-au invadat pielea, urechile, intrând mai adânc, mai adânc, până când fiecare părticică din mine s-a cutremurat şi n-am mai fost sigură dacă era de la frică sau de la maşinărie sau dacă erau una şi aceeaşi.
Încheietura de la şold: reparată, a declarat vocea calmă, imperturbabilă. Dar sunetul ei era atât de neplăcut, de invaziv, de parcă un străin îşi forţa creierul să intre în capul meu.
De afară, l-am auzit pe Lucas. Vocea lui părea mai nesigură decât mi-o aminteam.
- Eşti aproape gata.
Când lumina s-a stins, în sfârşit, capacul s-a ridicat, iar sunetul scos de maşinărie a semnalat faptul că lateralele din acrilic se deschideau.
Nici măcar nu mai eram sigură că picioarele mă vor ţine. În clipa în care deschizătura a fost suficient de mare, m-am strecurat afară, am căzut în genunchi şi m-am lăsat în faţă, până când, practic, fruntea mea a atins podeaua. Am deschis gura, să râd de uşurare, dar tot ce am reuşit să scot a fost un smiorcăit patetic.
Sunetul acela a dezlănţuit o avalanşă de reacţii undeva în interiorul meu, pentru că în clipa următoare am început să tremur. Câteva clipe mai târziu, am simţit pe umăr o atingere grijulie. Capul meu s-a răsucit şi l-am văzut pe Lucas aplecat deasupra mea, cu părul şi mai ciufulit, fără îndoială, de la felul în care degetele lui se plimbau printre şuviţe când era nervos. Falca îi era încordată, iar mâna lui era deasupra umărului meu, după care a pus-o pe el, cu o atingere uşoară ca un fulg.
- Te simţi bine?
Ridică-te, Mila. Ridică-te şi prefă-te că totul e în regulă. Lucas poate că pare drăguţ, dar îi este loial lui Holland.
Holland. Acel singur cuvânt a fost suficient să mă pună în mişcare.
M-am forţat să mă ridic.
- Sunt bine. Doar mă prefăceam... m-am gândit că ar fi amuzant.
S-a ridicat parţial, încă palid la faţă şi încruntat.
- Înţeleg, a zis încet. Deci nu a fost de la faptul că ţi-ai dat seama ce altceva mai face maşinăria aceea?
- Ce vrei să spui?
- Pe lângă reparaţii, acolo conectăm androizii pentru a le modifica programele. Sau pentru a-i elimina.
Pentru a-i elimina.
Încăperea se rotea şi, pentru o clipă, am crezut că o să leşin, deşi picioarele erau ferme sub mine. Buza mea de jos a început să tremure.
Mi-am strâns buzele până au ajuns o linie subţire.
Controlează-te, Mila!
Am reuşit. Dar, pentru prima dată, un gând teribil a prins viaţă.
Poate că a fi un android cu sentimente umane nu era chiar un avantaj, la urma urmei.
- Nu, nu mi-am dat seama de asta, dar... în fine.
Am ridicat din umeri, de parcă acea informaţie nu ar fi contat, dar nu eram sigură că îl păcălisem pe Lucas. Privirea lui mă analiza din cap până-n picioare, de parcă ar fi căutat vreun semn că minţeam. În cele din urmă, spre imensa mea uşurare, a aprobat din cap.
- Bine.
Şi-a băgat mâinile în buzunare.
- Vrei o pauză?
O pauză? O pauză suna uimitor. Dar, cu cât terminam mai repede testele, cu atât mai repede puteam să o văd pe mama. Dacă le treceam.
- Nu.
- Atunci, cred că o să te conduc la...
Vocea automatizată de la uşă l-a întrerupt. Amândoi ne-am întors şi am aşteptat seria de bâzâituri, înainte ca uşa să se deschidă şi să îşi facă apariţia o siluetă robustă.
Holland.
- Deci. Poate pleca?
Vocea lui a răsunat în încăpere îngrozitor de tare. Până şi Lucas a tresărit un pic.
- Da, domnule, tocmai am terminat.
- Perfectă sincronizare. Ce-ar fi să o însoţesc eu pe fugara noastră spre următorul test, până aduci tu dosarele de care avem nevoie, de pe biroul meu?
Îmi doream să am un cuvânt de spus, să pot refuza şi să insist să merg cu Lucas. Dar, fără îndoială, Holland era maestrul păpuşar şi, atâta timp cât mama era la el, eu aveam să dansez de câte ori el trăgea de sfori. Cel puţin la ordinele simple.
Am ezitat doar o clipă, dar chiar şi asta a părut să-l enerveze. A făcut un semn tăios din cap, spre hol.
- Manierele mele sudiste te derutează? Nu a fost o rugăminte.
Accentul lui încă părea prietenos, dar ridurile de la colţurile ochilor trădau nemulţumire. În timp ce traversam încăperea, pentru a mă supune ordinelor lui Holland, tot ce îmi trecea prin cap era: pariez că nu voi trece fluturând al doilea test.
CAPITOLUL 27
Când am ieșit pe hol, Holland şi-a împreunat mâinile la spate, de parcă eram la o plimbare relaxantă. Mirosul înţepător de dezinfectant care venea dinspre el făcea să-mi vâjâie capul, dar n-am îndrăznit să mă îndepărtez. Orice semn de intimidare din partea mea i-ar fi oferit prea multă satisfacţie. Am făcut un pas, apoi încă unul, iar eu aşteptam să spună ceva. Bănuiam că avea un motiv pentru care dorise să rămână singur cu mine şi nu m-am înşelat.
- Ştiu că, probabil, Nicole m-a descris ca pe un fel de monstru şi vreau să ai o imagine corectă despre mine.
Buzele mele s-au deschis şi i-am aruncat o privire furişă. Avea gura uşor încruntată. Serios? Dacă acela era planul lui genial – să mă convingă că înţelesesem greşit sau aşa ceva –, atunci ar fi trebuit să nu-şi consume energia. Şi de ce naiba îi păsa?
Râsul lui gros, răsunător s-a auzit cu ecou, de parcă pe hol erau mai mulţi Holland şi mă înconjurau
- Corect. În fine, dacă poţi să-ţi dai la o parte lobul urechii...
Am ridicat mâna, să-mi prind urechea, unde pielea era caldă şi moale şi atât de reală. Apoi, după ce am tras aer în piept, să-mi umplu plămânii nonexistenţi, am tras lobul şi am lăsat să se vadă portul de a cărui existenţă nici nu ştiusem până în urmă cu câteva clipe.
Compasiunea îl relaxase pe Lucas, ridurile de încruntare dispărându-i de pe frunte. Iar în clipa aceea putea să mă privească în ochi mai mult decât cinci secunde, fără să facă ceva ciudat.
Cum naiba ajunsese tipul acela acolo? Nimic la el nu se potrivea cu locul, de la aspectul lui dezordonat la tinereţea lui şi la evidenta lui preocupare pentru sentimentele mele. Exact aceleaşi sentimente despre care Holland spusese că mă făceau de aruncat. El era singura mea şansă de a o găsi pe mama în locul acela îngrozitor.
- Aşadar, ai o cameră aici? Să stai între teste? am zis pe un ton care speram să fi fost relaxat.
- Da.
Din fericire, părea distras de aranjarea cablului.
- E camera de alături?
- În jos, pe hol, apoi spre stânga, unde sunt toate celulele. Cablu tâmpit, a mormăit el.
- Şi a mamei?
A aprobat din cap, absent.
- Eu...
Apoi şi-a ridicat genele şi, brusc, m-am trezit foindu-mă în faţa ochilor lui de culoarea alunei.
- Nu încerci să mă bagi în belele, nu?
Tonul lui se răcise cu câteva grade, iar mâinile i-au devenit mai hotărâte, în timp ce mi-a luat capul cu mâna stângă, iar cu mâna dreaptă a băgat ştecherul în spaţiul din spatele urechii mele.
Înainte de-a apuca să-i răspund, şocul conectării mi-a dat capul pe spate. Mi-am auzit vocea calmă, digitalizată, iar cuvintele roşii au clipit.
Iniţiază scanare.
Recuperare date.
- Datele vor apărea pe monitor într-o clipă, a zis Lucas privindu-mă.
Mi s-a părut destul de inofensiv. Doar dacă datele respective nu erau extrase direct din cap. M-am înfiorat şi mi-am înfăşurat braţele în jurul taliei. M-am încordat, simţind o prezenţă străină în spatele urechii. Dar, în afară de acel prim şoc, n-am mai simţit nimic. Oh, un bâzâit slab care venea din apropiere şi mi-am dat seama că priza era acolo – senzorii mei păstrau o mică imagine a portului, cu inscripţia „conexiune realizată”, în partea dreaptă sus a câmpului meu vizual. Dar era o senzaţie normală. Deloc străină, cum mă aşteptasem.
Am simţit din nou un fior. Gândul că poate corpul meu se obişnuia cu toate acelea era mai rău decât faptul că eram capabilă să îndeplinesc nişte funcţii.
- Gata, a zis Lucas.
Pe ecranul de sus a apărut o imagine a corpului uman. Nu, nu a corpului uman, mi-am dat seama cu groază. Corpul meu. Uman pe alocuri, dar cu părţi pe care un corp omenesc nu le avea. Părţi aflate dedesubt şi care vorbeau despre lucruri care nu erau vii; urâţenia mea, clară ca bună ziua. Dacă m-aş fi uitat la ecran o clipă în plus, mă temeam că şi ultima fărâmă de speranţă din mine ar fi murit. Mi-am întors capul şi mi-am băgat barba în umăr, apoi am închis ochii strâns.
Poate că, dacă îi strângeam suficient de tare, alteram de tot sistemul optic şi mă scuteam de la a mai vedea adevărul gol-goluţ.
- Te simţi bine?
Senzaţia de sufocare din gât, reală sau nu, a făcut să rostesc cu greu un cuvânt.
- Nu.
I-am auzit oftatul, mişcarea piciorului, apoi o înjurătură mormăită, în timp ce scaunul meu a fost zgâlţâit de ceva şi s-a auzit sunetul unui pantof pe metal. Fiecare sunet foarte clar, fie că voiam să aud sau nu.
Graţie auzului meu îmbunătăţit.
- Scuze. Am lovit din greşeală scaunul.
De data aceea, n-am reuşit să scot o vorbă. Am simţit doar căldură în spatele pleoapelor. Umiditate. Şi, în sfârşit, uşurare, în timp ce lacrimile alunecau pe sub genele mele. Mi-am tras braţul peste faţă.
Poate că Lucas era înţelegător, dar ştiam ce gândea Holland despre plâns. Singura persoană în care puteam avea încredere era mama.
Mama. Cea pe care nu aveam s-o revăd decât dacă treceam acele teste.
Şi tot ce trebuia să fac era să fiu un android cuminte. Puternic. Atent. Fără emoţii.
- Mila?
Pe sub mânecă, mi-am şters ochii, apoi le-am ordonat să se deschidă. Nu-mi permiteam luxul de a mă ascunde de temeri, ca o fată normală. Să devin asemănătoare cu Trei era ultimul lucru pe care mi-l doream. Dar ea reuşise să-mi transmită ceva înţelept: uneori, dorinţele noastre erau irelevante. Mama era singura care conta şi nimic nu trebuia să stea în calea salvării ei. Nici măcar eu.
Mi-am ridicat bărbia, mi-am înălţat capul şi am privit sfidător spre monitor. Nimic. Doar un ecran verde, fără nicio imagine de coşmar.
Monitorul era oprit. Uimită, am privit repede spre Lucas, a cărui privire se opriseră pe obrajii mei şi mă făcea să mă întreb dacă nu cumva îmi mai rămăsese vreo lacrimă.
- L-am oprit. Am descărcat aici ce trebuie reparat, a zis şi a gesticulat spre o tabletă electronică pe care o avea în mână.
- De ce?
A ridicat din umeri.
- Pentru că va fi mai uşor, a zis, de parcă nu era mare lucru.
După tot ce se întâmplase în ultimele câteva ore, mica dovadă de compasiune din partea lui îmi părea monumentală şi ameninţa ca ochii mei să se umezească din nou.
- Mulţumesc, am şoptit.
Roşeaţa i-a acoperit din nou obrajii. Şi-a băgat mâinile în buzunare şi s-a uitat la un punct aflat undeva deasupra umărului meu stâng.
- Deci, cât de mari sunt stricăciunile?
- Nu foarte. Doar o articulaţie slăbită la coapsă şi un fir răsucit la umăr. Oh şi se pare că ai o rană mai veche la braţ?
De la căzătura din camioneta lui Kaylee.
- Mda, mama a încercat să o repare cu ce avea la îndemână.
- Oh, a făcut o treabă destul de bună, nu mă înţelege greşit. Doar că noi avem scule mai bune aici.
M-a însoţit spre tubul transparent, de mărimea unui om, pe care îl observasem când a intrat. După ce a tastat mai multe cifre şi litere, pe computerul ataşat, tubul a scos un zgomot puternic, înainte să se deschidă încet. Atunci am văzut că fiecare jumătate a interiorului era scobit în aşa fel încât să încapă jumătate de corp omenesc. Iar când era închis avea exact dimensiunile mele.
- Intră, te rog.
M-am uitat spre deschizătura mare, de mărimea mea, cu mai mult decât un mic tremur, iar stomacul meu s-a răzvrătit împotriva introducerii corpului meu în acel spaţiu proiectat cu grijă. Dar Lucas spusese că maşinăria putea să mă repare şi mai aveam de trecut încă două teste, iar succesul meu ar fi fost mult mai probabil dacă aş fi fost într-o stare perfectă.
Ignorând bătăile puternice din piept, am intrat şi m-am întors cu faţa spre el, apoi mi-am pus picioarele pe cele două forme de tălpi de pe jos. Se potriveau perfect. În clipa în care ambele picioare au fost la locul lor, sunetul acela puternic s-a auzit din nou. Am simţit cum ceva mă trage în sus şi mă face să strig. Apoi, părţile din acrilic s-au închis în jurul meu, de parcă aş fi fost un sendviş. S-au apropiat de mine până când m-au încadrat perfect. Mă simţeam de parcă cineva îmi întinsese o piele nou-nouţă. Prea fixă. Maşinăria aceea trebuie să fi fost făcută pentru mine, mi-am dat seama. Pentru toate cele trei Mila.
Am înlemnit, în timp ce pulsul îmi bubuia în urechi.
Nu te panica. Nu te panica, nu te panica. Concentrează-te pe altceva.
De aproape, vedeam liniile argintii subţiri din interiorul plasticului.
Erau întăriri, poate? Sau să o facă rezistentă la spargere? Nu aveam cum să ies, până când Lucas nu avea să îmi dea drumul.
Lucas a apăsat un buton, apoi a umblat la un întrerupător de pe tabloul de lângă mine şi îndată am simţit cum aerul devine mai cald.
Înăuntru, totuşi, un aer foarte rece îşi croia drum prin corpul meu. Prin sticla transparentă, am întâlnit ochii lui Lucas şi m-am concentrat pe punctuleţele verzi şi albastre, pentru a evada din propriul cap, pentru a scăpa de senzaţia că eram înghiţită de vie.
- O să ieşi de acolo în mai puţin de două minute.
Am înghiţit greu. Ilogic sau nu, două minute îmi păreau o viaţă.
- Un capac opac o să coboare acum, în afara tubului. În el se află laserul. Doar stai complet nemişcată şi totul va fi bine. Eu o să fiu aici.
Asta a funcţionat. Oricum, nu eram sigură că puteam să mă mişc, pentru că teama îmi blocase fiecare articulaţie. Cinci picăţele de albastru în ochiul drept, trei picăţele în cel stâng. Am numărat cumva halucinant. Apoi, cu vederea periferică, am observat o lucire roşie care cobora de deasupra capului meu.
- Închide ochii, dacă ţi-e mai uşor.
Am vrut să-i închid, am vrut asta mai mult ca orice, să nu mai văd ce avea să facă acea chestie. Dar n-am putut. Ar fi însemnat să alunec înapoi în aceeaşi slăbiciune de care dădusem dovadă în faţa monitorului, iar eu trebuia să fiu tare. În plus, dacă închideam ochii, cele trei cuvinte roşii nu ar fi dispărut, nici vocea mea detaşată.
Reparare cu laser: iniţiată.
Aşa că nu i-am închis şi am continuat să mă uit la Lucas, în timp ce capacul argintiu a făcut să nu-i mai văd întâi părul ciufulit, apoi fruntea şi, în cele din urmă, ochii, până când am văzut doar un perete argintiu care sclipea slab. S-a auzit apoi un click, am presupus că acel capac ajunsese la podea. Deasupra capului meu, am simţit cum strălucirea roşie devine mai puternică.
- Lasă-mă să ies, am zis rugându-l pe Lucas din ochi.
A scuturat din cap.
- O să fii bine. Nu va dura mult.
Apoi, reţeaua din spatele umărului meu a prins viaţă. Milioane de celule luminoase activate. Deodată, am simţit un val de căldură în încheietură, o vibraţie ritmică. Ca atunci când mama îmi reparase braţul, dar mult, mult mai puternică.
Încheietura de la umăr: reparată.
În clipa aceea, n-aş fi fost în stare să mă mişc, nici dacă spaţiul mi-ar fi permis. Pentru că acele cuvinte nu fuseseră rostite cu vocea mea calmă, digitalizată. Erau străine, necunoscute. Atunci, cum de erau în capul meu? Am simţit că mă sufoc când mi-am dat seama. Maşinăria.
Cumva, putea să se proiecteze în mine. Am simţit groaza prin corp, de parcă un curent viu m-ar fi electrocutat şi m-ar fi făcut să mă mişc frenetic, nebuneşte.
- Lasă-mă să ies! Te rog.
Braţ: reparat.
- Nu, am şoptit, renunţând să mai strig.
Nu ştiam dacă Lucas putea să mă audă sau nu, dar era evident că nu avea să-mi dea drumul. Până una-alta, nu puteam să mă mişc, nu puteam să gândesc, nu puteam să respir. Aş fi vrut să mă ghemuiesc, dar nu aveam cum, parcă eram îngropată cu mâinile şi picioarele întinse. Ca în mormânt, aşa mă simţeam. De parcă aş fi fost încuiată într-un mormânt, de unde nu aveam să mai ies vreodată.
În timp ce lumina roşie a coborât spre coapsa mea, vibraţiile maşinăriei mi-au invadat pielea, urechile, intrând mai adânc, mai adânc, până când fiecare părticică din mine s-a cutremurat şi n-am mai fost sigură dacă era de la frică sau de la maşinărie sau dacă erau una şi aceeaşi.
Încheietura de la şold: reparată, a declarat vocea calmă, imperturbabilă. Dar sunetul ei era atât de neplăcut, de invaziv, de parcă un străin îşi forţa creierul să intre în capul meu.
De afară, l-am auzit pe Lucas. Vocea lui părea mai nesigură decât mi-o aminteam.
- Eşti aproape gata.
Când lumina s-a stins, în sfârşit, capacul s-a ridicat, iar sunetul scos de maşinărie a semnalat faptul că lateralele din acrilic se deschideau.
Nici măcar nu mai eram sigură că picioarele mă vor ţine. În clipa în care deschizătura a fost suficient de mare, m-am strecurat afară, am căzut în genunchi şi m-am lăsat în faţă, până când, practic, fruntea mea a atins podeaua. Am deschis gura, să râd de uşurare, dar tot ce am reuşit să scot a fost un smiorcăit patetic.
Sunetul acela a dezlănţuit o avalanşă de reacţii undeva în interiorul meu, pentru că în clipa următoare am început să tremur. Câteva clipe mai târziu, am simţit pe umăr o atingere grijulie. Capul meu s-a răsucit şi l-am văzut pe Lucas aplecat deasupra mea, cu părul şi mai ciufulit, fără îndoială, de la felul în care degetele lui se plimbau printre şuviţe când era nervos. Falca îi era încordată, iar mâna lui era deasupra umărului meu, după care a pus-o pe el, cu o atingere uşoară ca un fulg.
- Te simţi bine?
Ridică-te, Mila. Ridică-te şi prefă-te că totul e în regulă. Lucas poate că pare drăguţ, dar îi este loial lui Holland.
Holland. Acel singur cuvânt a fost suficient să mă pună în mişcare.
M-am forţat să mă ridic.
- Sunt bine. Doar mă prefăceam... m-am gândit că ar fi amuzant.
S-a ridicat parţial, încă palid la faţă şi încruntat.
- Înţeleg, a zis încet. Deci nu a fost de la faptul că ţi-ai dat seama ce altceva mai face maşinăria aceea?
- Ce vrei să spui?
- Pe lângă reparaţii, acolo conectăm androizii pentru a le modifica programele. Sau pentru a-i elimina.
Pentru a-i elimina.
Încăperea se rotea şi, pentru o clipă, am crezut că o să leşin, deşi picioarele erau ferme sub mine. Buza mea de jos a început să tremure.
Mi-am strâns buzele până au ajuns o linie subţire.
Controlează-te, Mila!
Am reuşit. Dar, pentru prima dată, un gând teribil a prins viaţă.
Poate că a fi un android cu sentimente umane nu era chiar un avantaj, la urma urmei.
- Nu, nu mi-am dat seama de asta, dar... în fine.
Am ridicat din umeri, de parcă acea informaţie nu ar fi contat, dar nu eram sigură că îl păcălisem pe Lucas. Privirea lui mă analiza din cap până-n picioare, de parcă ar fi căutat vreun semn că minţeam. În cele din urmă, spre imensa mea uşurare, a aprobat din cap.
- Bine.
Şi-a băgat mâinile în buzunare.
- Vrei o pauză?
O pauză? O pauză suna uimitor. Dar, cu cât terminam mai repede testele, cu atât mai repede puteam să o văd pe mama. Dacă le treceam.
- Nu.
- Atunci, cred că o să te conduc la...
Vocea automatizată de la uşă l-a întrerupt. Amândoi ne-am întors şi am aşteptat seria de bâzâituri, înainte ca uşa să se deschidă şi să îşi facă apariţia o siluetă robustă.
Holland.
- Deci. Poate pleca?
Vocea lui a răsunat în încăpere îngrozitor de tare. Până şi Lucas a tresărit un pic.
- Da, domnule, tocmai am terminat.
- Perfectă sincronizare. Ce-ar fi să o însoţesc eu pe fugara noastră spre următorul test, până aduci tu dosarele de care avem nevoie, de pe biroul meu?
Îmi doream să am un cuvânt de spus, să pot refuza şi să insist să merg cu Lucas. Dar, fără îndoială, Holland era maestrul păpuşar şi, atâta timp cât mama era la el, eu aveam să dansez de câte ori el trăgea de sfori. Cel puţin la ordinele simple.
Am ezitat doar o clipă, dar chiar şi asta a părut să-l enerveze. A făcut un semn tăios din cap, spre hol.
- Manierele mele sudiste te derutează? Nu a fost o rugăminte.
Accentul lui încă părea prietenos, dar ridurile de la colţurile ochilor trădau nemulţumire. În timp ce traversam încăperea, pentru a mă supune ordinelor lui Holland, tot ce îmi trecea prin cap era: pariez că nu voi trece fluturând al doilea test.
CAPITOLUL 27
Când am ieșit pe hol, Holland şi-a împreunat mâinile la spate, de parcă eram la o plimbare relaxantă. Mirosul înţepător de dezinfectant care venea dinspre el făcea să-mi vâjâie capul, dar n-am îndrăznit să mă îndepărtez. Orice semn de intimidare din partea mea i-ar fi oferit prea multă satisfacţie. Am făcut un pas, apoi încă unul, iar eu aşteptam să spună ceva. Bănuiam că avea un motiv pentru care dorise să rămână singur cu mine şi nu m-am înşelat.
- Ştiu că, probabil, Nicole m-a descris ca pe un fel de monstru şi vreau să ai o imagine corectă despre mine.
Buzele mele s-au deschis şi i-am aruncat o privire furişă. Avea gura uşor încruntată. Serios? Dacă acela era planul lui genial – să mă convingă că înţelesesem greşit sau aşa ceva –, atunci ar fi trebuit să nu-şi consume energia. Şi de ce naiba îi păsa?
Râsul lui gros, răsunător s-a auzit cu ecou, de parcă pe hol erau mai mulţi Holland şi mă înconjurau
din toate părţile. Mi-am reprimat un fior, la acel gând înspăimântător şi am aşteptat să vorbească.
- Oh, ştiu că tu crezi că sunt un tâmpit şi, sincer, e adevărat. Ştii că am o soţie şi doi copii frumoşi? Fete, ca tine.
Am încercat să mi-l închipui pe Holland cu o fiică, nu, cu două – ţinându-le pe genunchi, jucându-se de-a v-aţi ascunselea. Ştergându-le cu dezinfectant, din zece în zece minute. Am pufnit uşor, mi-a scăpat.
Apoi, pur şi simplu, Holland şi-a lepădat masca amabilă şi a atacat.
Mâinile lui mari s-au întins şi m-au apucat de braţ, m-au răsucit cu faţa spre el: Pulsul meu bubuia, în timp ce mintea mi se limpezea.
Ameninţare umană: localizată.
Activare?
Mai mult decât orice, aş fi vrut să pot răspunde da. Dar ar fi ascuns-o pe mama undeva în locul acela şi, dacă voiam să o revăd, trebuia să joc acel joc stupid al lui. Aşadar, în ciuda pornirii copleşitoare de a-l prinde de braţe, de a-l strânge, să văd cum i se pare, m-am forţat să stau cuminte. Să-mi păstrez expresia de nepăsare, în timp ce îi priveam rânjetul. Strânsoarea lui a devenit şi mai puternică.
- Nicole te-a scos de aici, crezi că a făcut toate astea pentru tine?
Grohăitul lui batjocoritor a eliberat o fărâmă de îndoială în sufletul meu.
- Dă-mi voie să-ţi spun ceva, cel puţin eu nu voi risca să las Vita Obscura să pună mâna pe tine.
Nu m-am putut abţine şi am repetat numele acela necunoscut.
- Vita Obscura?
Ochii lui gri au sclipit.
- Exact, mai bine ai asculta. Crezi că planurile noastre cu tine erau rele? Cel puţin noi avem siguranţa naţiunii de partea noastră. Vita Obscura? De ce, ei sunt doar o adunătură de hoţi care umblă după bani – ei fură tehnologie şi o vând celui care plăteşte mai mult. Iar dacă vor pune mâna pe tine, ei bine...
A lăsat să-i scape un fluierat jos, cu aromă de mentă.
- Să zicem doar că ai crede că locul ăsta a fost un vis devenit realitate. Dar nu-ţi face griji, o să afli mai multe în curând.
Brusc, mi-a dat drumul şi a început să înainteze din nou, iar eu m-am grăbit să îl ajung, cu mintea lucrând. Vita Obscura. În sfârşit, aveam un nume pentru bărbaţii care veniseră după noi la motel. Nu am avut prea mult timp să mă gândesc la asta, pentru că am ajuns în faţa primei camere de teste. Holland a tastat codul de acces.
- Vrei să ştii un mic secret?
Veselia revenită în vocea lui era un răspuns suficient.
Nu, mulţumesc. Dar bineînţeles că nu aveam de ales.
Deşi nu mai era nici ţipenie pe hol, a coborât vocea şi a şoptit:
- Nu mă pricep deloc să pierd şi urăsc foarte tare să mă înşel. Dar cred că asta nu va fi o problemă aici. Nu, domnule, absolut deloc.
Apoi, a terminat de tastat codul. Şi, în timp ce uşa se deschidea, mă gândeam... mama ar fi trebuit să mă avertizeze. Holland nu doar că era periculos, dar stările lui de spirit schimbătoare şi bizare erau semn de ceva şi mai neliniştitor: evident, omul era nebun. Abia am intrat în prima cameră de teste, că uşa s-a deschis în urma noastră şi a intrat Lucas. În mâna dreaptă avea o cutie mică neagră.
- Nu seamănă cu nişte dosare.
Lucas a zâmbit slab şi şi-a plimbat privirea de la unul la altul. Întâi la Holland, apoi la mine. În cele din urmă, Holland a făcut semn din mână.
- Haide, dă-i drumul!
Dar simpla lui prezenţă acolo făcea tensiunea să crească şi ştiam că Lucas simţea la fel. Mi-am frecat palmele de pantaloni. Calm. Nu te uita la el. Lucas s-a îndepărtat de mine şi am văzut că relaxarea din camera de reparaţii fusese înlocuită cu o încordare care făcea ca silueta lui deşirată să pară mai înaltă.
- Ai exact zece minute să analizezi conţinutul acestor fişiere.
A desfăcut zăvorul şi a deschis cutia, pe care a lăsat-o mai jos, să pot vedea un card de memorie roşu, pe un interior auriu. Nu părea nimic periculos, cel puţin în aparenţă. Doar că ultima mea experienţă, în camera de hotel, nu fusese chiar una strălucită. Lucas şi-a închis pumnul, să nu mai văd cardul.
- Fişierele acestea conţin informaţii despre un grup care interesează armata SUA, cunoscut ca Vita Obscura. Când le analizezi, nu trebuie doar să le memorezi şi să stochezi datele. Concentrează-te pe caracteristici, pe orice detaliu din gândirea şi din motivaţiile acestui grup. La fel, pe orice informaţie care ar putea fi utilă.
Acea ultimă replică era lipsită de orice logică.
- Cum aş putea să mă concentrez pe o informaţie care nu e aici? am zis, conştientă că Holland mă privea.
Holland şi-a mai dres vocea o dată şi l-a făcut pe Lucas să tresară.
- Nu îmi este permis să răspund la întrebări. Cronometrul porneşte îndată ce îţi inserezi cardul.
Am aşteptat mai multe detalii. Trebuia să fie mai multe.
- Şi apoi? am întrebat, în cele din urmă, cu disperare în voce, şi am întins mâna, să ajung la mâneca lui.
M-am oprit chiar înainte de a-l atinge şi mi-am forţat mâna să revină la loc, am închis ochii şi am inspirat. Calmă, trebuia să rămân calmă.
- Apoi, începi să le analizezi.
Lucas a deschis pumnul, lăsând să se vadă micul pătrat roşu, o lucioasă pată de culoare pe pielea lui palidă. În cap mi-a apărut scurt o imagine, imaginea mamei ţinând iPodul, în Clearwater. Un avertisment că până şi cel mai mic obiect se putea dovedi dezastruos. Mâna mea nu voia să se mişte, nu voia să se întindă şi să atingă micul obiect din plastic. Din senin, un gând neobişnuit a prins viaţă.
Puteam să refuz. Să refuz acel test, să refuz orice chestie îngrozitoare mă aştepta pe acel card. Prin asta m-aş fi condamnat şi pe mine, şi pe mama la ce avea în plan armata, dacă eşuam.
Mi-am lins buzele, surprinsă când nu le-am simţit uscate. Doar o altă senzaţie fantomă, o iluzie, ca toate celelalte. Un mic tremur mi-a urcat prin corp, atât de mic, încât nu credeam că era posibil ca cineva să fi observat. Dar Lucas văzuse. Am ştiut după şuieratul rapid pe care l-a scos când a tras aer în piept, surprins.
Trebuia să fiu mai atentă.
Genele lui cu vârfuri aurii au coborât şi s-a uitat la pătratul din mână, cu falca încordată şi, pentru o clipă, am avut impresia demenţială că-l va arunca. În Holland sau nu. Dar desigur că nu a făcut-o; probabil că fusese doar o proiecţie a dorinţei mele. Vedeam lucruri care nu erau acolo. Totuşi, când degetele mi s-au curbat pe card, degetele lui Lucas s-au strâns pe ale mele.
- Îmi pare rău, a şoptit, atât de încet, încât Holland, din poziţia lui de santinelă aflată la distanţă de zece picioare, n-ar fi auzit niciodată.
În timp ce încă procesam asta, mi-a dat drumul la mână şi s-a retras spre uşă. Văzând că mă uit după el, Holland a mimat un onor, care, probabil, a fost un fel de batjocură. Apoi s-a întors şi, într-un ritm mai lent decât de obicei, a ţinut pasul cu Lucas. Ultima imagine a fost cea a expresiei contemplative a lui Holland, în contrast cu faţa palidă a lui Lucas, în timp ce bariera metalică s-a interpus între noi, iar ochii de culoarea alunei ai lui Lucas deveniseră trişti.
Apoi, am rămas singură. Eram recunoscătoare că Holland nu era acolo, totuşi, în mod inexplicabil, îmi lipsea Lucas. Cardul era încă în palma mea, un obiect minuscul, de patru grame şi ceva, dar care, cumva, părea suficient de greu să mă ţină ancorată de podea.
Testul, mi-am amintit când mâna mea a refuzat să coopereze şi să insereze pătratul în încheietură. Pierdeam timp valoros, iar dacă nu treceam testul acela, pierdeam totul. Cu acel gând în minte, am întins braţul drept şi am băgat cardul în cuta din încheietură.
Intrare: acceptată.
Un sunet slab de curent electric a precedat apariţia datelor, iar încheietura mea a vibrat. Am simţit căldură prin braţ, prin umăr, apoi prin cap. Încă o dată, corpul meu a încercat să se împotrivească, iar picioarele mi-au tremurat, în timp ce partea de sus a corpului mi s-a încordat, cu o reacţie pripită de respingere. Dar, de data aceea, am fost mai pregătită. M-am concentrat pe relaxarea mâinilor, a braţelor, pe deschiderea minţii şi pe acceptarea fluxului.
O clipă mai târziu, informaţiile au apărut în mintea mea, fişier după fişier. Eram gata, iar procesul nu mi s-a mai părut atât de copleşitor şi de ciudat. Mi-am amintit avertizarea lui Lucas.
Când le analizezi, nu trebuie doar să le memorezi şi să stochezi datele.
Ceea ce însemna că, într-adevăr, chiar trebuia să analizez datele.
Potrivit mamei, asta putea fi mai dificil de făcut din interiorul capului meu. Puteam să pariez că Trei era în stare să evalueze totul intern, pe când, în manieră umană, eu încă mai foloseam simţurile pentru o procesare optimă a informaţiilor. Nu era ceva ce Holland ar fi apreciat.
O privire rapidă mi-a confirmat că Lucas îşi reluase locul de gardă din spatele ferestrei de sus. Singur. Probabil că Holland îşi dăduse seama că să privească un android care analizează nişte date nu era cel mai fascinant mod de a-şi petrece timpul. L-am privit pe Lucas, întrebându-mă dacă să risc sau nu să văd datele din exterior. Asta putea însemna un punctaj mai mic. Totuşi, dacă analizarea datelor dintr-o perspectivă greşită m-ar fi ajutat să obţin un punctaj mai mare, merita, nu? În timp ce îmi cântăream decizia, gura lui Lucas a mimat un cuvânt.
- Proiectează.
Decizie luată.
În minte, am repetat după el.
Proiectează.
Fluxul de informaţii s-a oprit într-o clipită şi, o milisecundă mai târziu, a schimbat direcţia şi a început să curgă în sens invers. Am simţit schimbarea şi, cât ai clipi, pătratul lucios m-a învăluit. Fiecare „perete” era la două picioare de punctul central al corpului meu, unde mici iconiţe de fişiere clipeau verde. Aşteptau comanda mea.
Când pătratul m-a învăluit prima dată, pornirea mea a fost să fug. Să scot cardul, aşa cum făcusem la motel, şi să-l arunc cât colo. Dar vremea când mă ascundeam de abilităţile mele trecuse. Pentru asta fusesem creată. Nu aveam niciun motiv să mă tem. Cel puţin, asta mi-am repetat, în speranţa că, poate, începeam să şi cred.
Ia-le pe rând. Începe cu paşi mici.
M-am concentrat pe iconiţe. Mâinile mele au început să se ridice, până când mi-am amintit de fereastra de sus. Mi le-am băgat în buzunare, hotărâtă să manipulez iconiţele cu mintea. Nu-mi permiteam să irosesc niciun punct. Cu atenţia fixată pe fişierul pe care scria CONTEXT, am căutat prin cap după comandă. Întregul proces era mai lin, mai puţin stângaci decât prima dată când îl efectuasem la motel. O confirmare a faptului că, cu fiecare acţiune de genul acela, deveneam o maşinărie mai eficientă.
Deschide fişier.
Fişierul s-a deschis şi s-au desfăşurat pagini după pagini de informaţii, toate planând în aer în faţa mea. Înainte să-mi dau seama ce se întâmpla, înainte să îmi dau seama că ştiam chiar şi cum să lucrez
foarte repede, paginile s-au mutat lateral, unele dintre ele alunecând pe pereţii opuşi. Am simţit cum chestia care îmi ţinea loc de inimă se face praf în toracele meu, în timp ce un amestec ameţitor de euforie şi groază îmi radia din piept. Prima pagină s-a pus direct în faţa mea, cu scrisul verde clipind. În capul paginii era un nume. Unul care nu însemna nimic pentru mine. Trenton Blane. Conştientă că timpul trecea, am scanat restul.
Bărbat alb, născut în urmă cu patruzeci şi doi de ani, în Scranton, Pennsylvania. Înalt de 160 cm, 80 kg, păr şaten-închis, fără semne particulare cunoscute. Tatăl: Harvey Blane, decedat în urma unei boli neurologice şi a unui cancer, cu expunere la Agent Orange, în timpul serviciului militar în războiul din Vietnam. Mama: Gloria Blane.
Locuieşte în Happy Sunrises Assisted Living Home, în Jacksonville, Florida. Pacient cu demenţă. Ocupaţia: programator la Leusta Enterprises, o companie IT legală. A doua ocupaţie suspectată: membru fondator al Vita Obscura.
Un grup care nu era prea selectiv, am observat.
Aparent, Holland spunea adevărul, cel puţin în privinţa aceea. Vita Obscura fura orice tehnologie găsea – mai ales militară şi de apărare – şi apoi o vindea oricui plătea. Inclusiv teroriştilor. Mi i-am închipuit pe cei doi bărbaţi de la motel şi m-a trecut un fior. Acela fusese planul lor, să mă vândă vreunei organizaţii teroriste? Să mă folosească pentru... ce?
Pe cât de bulversante erau toate acelea, tot nu înţelegeam ce legătură avea Vita Obscura cu testul meu. Când am terminat de spicuit textele, în căutare de vreun pont, am trimis paginile înapoi, în fişierul lor. Abia am apucat să gândesc comanda, înainte ca fişierul foto să îl înlocuiască.
Deschide fişier.
Primele poze care au apărut erau toate cu Trenton. Pe lângă descrierea anterioară, era palid şi cu bărbia pătrată şi avea mustaţă.
Apoi, au urmat poze de la supraveghere. Multe. În birou, la jogging, în timp ce mânca la restaurant, lângă un Lincoln Navigator argintiu, în faţa unei case înalte, înguste, cu o uşă roşie. Afară era un panou cu Tommy’s Executive Three-Hole Golf Course, Fit! Gym şi cu băcănia Reynaurd’s. Un vârtej de imagini, multe dintre ele cu alte feţe decât cea a lui Blane. Câteva lângă farfurii cu burgeri, cu un bărbat mai în vârstă, chel şi cu un tip mai tânăr, antrenor de sport. O tânără brunetă îl ajuta la golf. Câţiva alţi bărbaţi se urcau în maşina lui.
M-am uitat prin mai multe fişiere şi am descoperit că aveau suficiente ca să pună mâna pe Trenton, când, puf!, omul s-a evaporat, de parcă ar fi ştiut că veneau după el.
Când am citit denumirea următorului fişier, am ştiut de ce.
CÂRTIŢA VITA OBSCURA
Se pare că Holland era convins că cineva se infiltrase în SMART, cu doar câteva săptămâni înainte de plecarea mamei. Cine ar fi fost ţinta cârtiţei? Eu. Nu era niciun nume asociat cu cârtiţa, ceea ce mi s-a părut ciudat, dar aveau o poză. Nu una de militar – pe aceea se pare că o ştersese chiar el înainte să fugă. Nu, era o poză civil, făcută împreună cu alţi doi soldaţi. L-am recunoscut pe unul dintre ei ca fiind soldatul cu mustaţă din maşină – cel care îmi atinsese faţa, iar celălalt era un blond îndesat, pe care nu îl mai văzusem.
Erau identificaţi ca Mitchell Hayrus şi Ray Townsend.
Cârtiţa purta ochelari de soare, dar i-am memorat forma nasului, bărbia, conturul feţei. În felul acela, dacă eu şi mama reuşeam vreodată să scăpăm, ştiam pe cine să căutăm. Am închis ochii, să alung pătratul lucios, astfel încât să pot analiza ce aflasem până atunci.
Încă nu aveam nicio idee ce rol avea acea informaţie în testul meu, iar timpul aproape că expirase. Am redeschis ochii şi am trecut mai repede peste celelalte fişiere. Dar nu era nicio informaţie specifică de extras. Disperarea mi-a cuprins degetele, în timp ce fişierele s-au derulat din nou prin faţa mea. Trebuia să îmi fi scăpat vreo conexiune pe undeva. Am vrut să răsfoiesc un fişier deschis, pentru a treia oară, când, dincolo de ţarcul verde care formase temporar lumea mea, am auzit paşi. Ţiuituri. Zgomotul unei uşi deschise. Mai mulţi oameni intrau în încăpere.
Unul dintre ei era Holland şi zâmbea.
CAPITOLUL 28
Am strâns din dinți, în speranța că asta îmi va opri tremurul mâinilor. Am continuat să mă uit prin fişiere, în timp ce cinci oameni se apropiau, patru dintre ei cu paşi surprinzător de silenţioşi, iar al cincilea cu un mers care nu era chiar uniform. Lucas.
Au venit mai aproape, mai aproape, până când Holland a ajuns la doar câţiva centimetri în spatele meu, până le-am simţit în păr respiraţia colectivă. Inima mea s-a poticnit, când le-am perceput prin piele apropierea, implorându-mă să mă îndepărtez spre un punct mai sigur, dar am rămas pe loc. Hotărâtă, am mişcat mâna şi am comandat unui alt fişier care clipea să se deschidă şi să-şi desfăşoare documentele de-a lungul peretelui virtual, în faţa mea. Puteam s-o fac.
Puteam să-i ignor şi să-mi termin treaba. Era doar o altă parte a testului, o încercare de a mă speria.
Aproape că mă convinsesem de asta, când două perechi de mâini puternice m-au prins de braţe şi m-au tras înapoi. Am încercat să mă eliberez, dar ceva rece şi lucios mi s-a înfăşurat în jurul încheieturilor.
Cătuşe. Lanţuri. Cu o licărire, fişierele clipind din faţa mea au dispărut, în timp ce mi-am smuls braţul din strânsoare.
Tracţiune: 500 kg.
Acelea nu erau cătuşe normale.
Am simţit un nod de gheaţă în piept, când o lovitură puternică din spate m-a împins în faţă. Dacă încercaseră să mă sperie, reuşiseră. Din fericire, reuşeam să ascund bine asta. Am rămas tăcută în prima parte a marşului, apoi, în cele din urmă, am izbucnit:
- Asta face parte din test?
Niciun răspuns, în afară de o îmbrânceală zdravănă înainte. M-am poticnit o dată, apoi mi-am recăpătat echilibrul şi am continuat să merg. Fără vorbă. Bine. Măcar bine că Holland nu putea să se uite în creierul meu în clipa aceea. Dacă s-ar fi uitat, probabil că aş fi căzut testul chiar atunci şi chiar acolo, având în vedere scenariile elaborate de răzbunare pe care le puneam la cale. Doi paşi mai târziu, când mi-am dat seama exact unde mergeam, venele mele artificiale au devenit inerte, iar picioarele mi s-au împietrit.
Fără emoţii. Fără emoţii. Fără. Emoţii.
Incantația mea mentală era singurul lucru care mă împiedica să nu mă înec. După alţi câţiva paşi şi câteva îmbrânceli, m-au vârât în lanţurile din podea şi mi-au legat mâinile. Aceleaşi lanţuri pe care le folosiseră la Unu, când o supuseseră testului de tortură. Iar acolo, pe masa de lângă mine, în mijlocul evantaiului de instrumente era burghiul pe care Holland îl folosise pentru a da o gaură în pieptul ei, în timp ce ţipetele ei răsunau chiar în acea încăpere.
- Surpriză, a rostit Holland încet, când s-a întins şi a luat burghiul. Deci, iată cum decurge acest test. Ştii, toate acele fişiere pe care tocmai le-ai studiat sunt strict secrete. Dacă îmi dai chiar şi cea mai mică informaţie din ele, ai picat.
În timp ce vorbea, mi-am luat ochii de la el şi m-am uitat la feţele soldaţilor din spatele lui – i-am recunoscut pe Mitchell şi pe Ray, din poze –, dar nu venea niciun fel de ajutor de acolo. Ochii lor i-au ocolit pe ai mei, iar privirile le-au alunecat spre picioare. Oamenii lui Holland se temeau de el. Iar Trei, ei bine... când mi-am văzut propria faţă privind, fără nicio urmă de îngrijorare, în timp ce eu eram pe cale să fiu torturată, am simţit fiori pe sub piele. Mi-am spus că trebuie să-mi găsesc liniştea în privirea ei imperturbabilă, să o folosesc drept ghid.
Dar, când Holland a apăsat pe buton, iar burghiul a prins viaţă, toată logica s-a risipit. Of, Doamne! Până acolo îmi fusese. Şi chiar dacă ştiam că nu trebuia să fiu speriată, pentru că senzaţia mea de durere era foarte limitată, nu mă puteam abţine. Zumzetul acela strident al burghiului făcea ca amintiri oribile să năvălească peste mine cu forţa unei furtuni. Amintirile unei alte Mila ţipând. Una care simţise absolut tot ce îi făcuseră. Exact ca un om. O fată pe care o torturaseră pentru a-i pecetlui propria credinţă.
Burghiul s-a răsucit, un vârtej argintiu sub luminile fluorescente.
Aproape drăguţ, într-un fel mortal. Nu suportam să mă uit la el, să anticipez cum avea să sape în mine. Mi-era prea teamă că groaza se va vedea pe faţa mea. Aşa că mi-am înălţat capul şi m-am concentrat pe ultima persoană din încăpere. Lucas.
Stătea la câţiva centimetri distanţă de ceilalţi, cu ochii lui de culoarea alunei neliniştiţi, dar fixaţi pe ai mei. Intens. De parcă încerca să-mi dea putere.
M-am trezit că încerc să trag aer în piept, că inspir ceva, orice, să îmi distrag atenţia de la burghiul pe care Holland îl cobora spre mine, şi să mă concentrez pe punctele de albastru şi gri din ochii lui. Le-am numărat iar şi iar, în timp ce burghiul se apropia şi mai mult, până când am simţit pe gât urentul de aer pe care îl genera.
Fără emoţii. Fără emoţii. Fără emoţii.
- Uită-te la mine, mi-a ordonat Holland şi, cu o respiraţie tremurătoare, m-am supus.
Dar am privit drept prin faţa lui ciupită şi mi-am închipuit-o pe mama, într-o celulă, unde depindea de testul meu. Mi-am închipuit faţa lui Hunter. Mi-am închipuit-o chiar şi pe Bliss. Orice, doar să nu mă uit la burghiu. M-am pregătit pentru orice întrebare avea de gând să-mi pună Holland. Indiferent ce ar fi fost, nu aveam să răspund.
În clipa aceea, burghiul era atât de aproape, că vârful mi-a zgâriat pielea şi mi-a trebuit toată voinţa din lume să nu tresar. Receptorii mei de durere poate că erau slabi, dar gândul că acel fier avea să îmi treacă prin carne, să îşi croiască drum prin mine, să facă o gaură şi să lase să mi se vadă interiorul m-a umplut de o copleşitoare senzaţie de violare.
Eram într-o situaţie fără ieşire şi mi se părea că trecuse o eternitate, deşi probabil că fuseseră câteva secunde. Fiecare clipă, totuşi, era un mic triumf de voinţă.
Cu o mişcare bruscă a mâinii, a mutat burghiul spre urechea mea, dar eram pregătită pentru orice ar fi făcut. Nu m-am mişcat, nici măcar când vârful mi-a vibrat în canalul urechii, apropiindu-se periculos de creierul meu. Într-o clipă, burghiul bârâia, în următoarea era oprit. Am privit confuză cum Holland s-a dat înapoi, cu tot cu burghiu.
- Bun, a zis el, dar ochii lui nu spuneau acelaşi lucru.
Când s-a dus în spatele meu, am aşteptat ca burghiul să se audă din nou, în schimb, ceva a tras de cercurile metalice din jurul încheieturilor mele şi s-a auzit un click. Şocată, am constatat că aveam mâinile libere. Am scuturat din cap.
- Nu înţeleg... ce...
Doi soldaţi s-au strecurat în spatele lui Lucas şi l-au apucat de umeri. După ochii mari pe care i-a făcut şi după protestul uimit, mi-am dat seama că era la fel de nedumerit ca mine. Apoi, Holland a pornit spre el şi, o clipă mai târziu, încheieturile lui Lucas erau legate cu cătuşele pe care tocmai le eliberasem.
- Ce se întâmplă? a întrebat Lucas cu o voce impresionant de calmă.
- Schimbare de planuri, a zis Holland.
- Uh... domnule? a întrebat Lucas, calm încă, dar o cută confuză i-a apărut între sprâncene.
Totuşi, neliniştea mea creştea cu fiecare secundă care trecea, în timp ce îl conduceau spre lanţurile pe care le-au legat de cătuşe.
Privind, am simţit că ochii de un gri metalic ai lui Holland erau atenţi la mine.
- Uneori, pe teren, trebuie să recurgi la metode extreme, pentru a obţine informaţii. Trebuie să ştim că răspunsurile tale emoţionale nu vor fi o piedică.
S-a întors la Lucas, iar uşurarea pe care am simţit-o când atenţia lui s-a îndreptat în altă parte a făcut ca încordarea din pieptul meu să slăbească un pic. Dar şi-a revenit, cu vârf şi îndesat, o clipă mai târziu.
- Lucas, am modificat fişierele pe care i le-ai dat Milei şi am scos numele cârtiţei. Pentru a trece acest test, rolul Milei este să extragă cu forţa această informaţie.
Să extragă. Să extragă.
Singurul sunet care a spart tăcerea sumbră ce a urmat a fost schimbarea stânjenită a soldaţilor de pe un picior pe altul. Stomacul meu fremăta de o combinaţie toxică de uimire şi oroare. Voiam să scutur din cap – nu, să îl scutur pe Holland –, să strig că în niciun caz nu voi lua parte la aşa ceva, dar i-am simţit ochii pe mine, din nou. Mă priveau, căutau, aşteptau să se năpustească pe cea mai mică urmă de reacţie.
Nu putea fi real, mi-am spus. Nu se putea să se aştepte să îl torturez pe Lucas pentru acea informaţie. Era o nebunie, chiar şi pentru Holland. Dar culoarea care, încet, dispărea din obrajii deja palizi ai lui Lucas spunea altceva.
- Acum, ştiu că poate suna crud, dar sunt realist, a zis Holland, gesticulând cu mâinile lui ridate pentru a sublinia. Când o să fii în misiune, o să întâlneşti oameni care o să pară decenţi. La naiba, s-ar putea chiar să-i placi pe unii dintre ei. Dar asta nu contează.
Ochii lui au sclipit. A păşit spre mine, de parcă apropierea fizică ar fi putut să mă convingă cumva să-i accept logica, m-ar fi făcut să fiu de acord că torturarea oamenilor, torturarea lui Lucas era, pur şi simplu, o parte necesară a vieţii.
- Singurul lucru care contează este scopul final – să pui mâna pe informaţii. Informaţiile salvează vieţi şi asta trebuie să urmăreşti.
S-a apropiat şi mai mult, iar vocea a devenit o şoaptă, una pe care eram sigură că doar eu o auzeam.
- Înţelegi, nu-i aşa Doi? a zis el, iar cuvintele rostite mătăsos mi-au alunecat pe sub piele şi au transformat totul într-o bucată de gheaţă.
O bucată de gheaţă care încerca să nu se blocheze în aroma lui ciudată de mentă-şi-dezinfectant. Iar prin creierul meu şocat şi devenit de gheaţă trecea un singur gând. Holland vorbea serios. Totul era real.
S-a îndreptat, şi-a trecut mâinile peste cămaşa călcată şi a ridicat tonul.
- Pentru a trece acest test, trebuie să obţii identitatea cârtiţei. Lucas, a strigat, tot cu ochii pe mine, rolul tău e să păstrezi confidenţială această informaţie cât de mult poţi. Clar?
Peste umărul rigid al lui Holland, ochii mei l-au implorat pe Lucas: spune nu. Spune nu şi să terminăm acum.
- Dar, domnule...
Holland a ridicat mâna.
- Avem o înţelegere, îţi aminteşti? Tu urmezi ordinele, iar eu îl ajut pe fricosul de fratele tău. Acum, să mai încercăm o dată. E clar?
Cu ce să-l ajute pe fratele lui? Ce putea fi atât de rău încât să-l facă pe Lucas să accepte aşa ceva? Pentru că un lucru era cert: Holland nu era genul care să accepte un refuz de la un inferior, nu în mod public.
Deşi ştiam care va fi răspunsul, acel „clar” rostit de Lucas mi-a răsucit un cuţit în piept. Apoi, am observat paloarea lui Lucas, încordarea gurii lui, tremurul uşor din piciorul lui stâng şi mi-am dat seama că nu era acolo de plăcere. Nici vorbă. Ceea ce însemna că exista o singură explicaţie logică – Holland îl avea cu ceva la mână, ceva important. Şi avea de gând să folosească acel ceva, pentru a-l transforma pe Lucas într-o marionetă, în acel acces de nebunie.
- Acum, nouă ne place băiatul, aşa că nu-l omorî sau nu-l răni grav, doar fă-l să vorbească. Oh şi ce zici de un mic stimulent?
S-a uitat la ceasul lui imens.
- Dacă obţii informaţia despre cârtiţă în mai puţin de zece minute, te las să o vezi pe Nicole.
Până în clipa aceea, fusesem tentată să deschid gura şi să-i spun exact unde să se ducă. Tentată să refuz să mă clintesc, să cad testul şi să mă rog să îl trec lejer pe următorul. Dar cuvintele acelea au fost o provocare. Un zâmbet triumfător i-a apărut pe buzele subţiri, dar nu mi-a păsat. Mama. Avea să mă lase să o văd pe mama. Fără să-mi dau seama, făcusem unu, doi, trei paşi spre Lucas, paşi, practic, fremătând de speranţă.
- Vezi? Ştiam eu. Aveai nevoie doar de motivaţia potrivită.
Satisfacție din vorbele lui Holland ar fi trebuit să mă oprească. Ar fi trebuit să mă facă să mă simt ruşinată de nerăbdarea mea de a mă conforma. Dar nu puteam să mă gândesc decât la mama. Unde o ţineau, cum rezista? Oare chiar mai era în viaţă?
Am parcurs restul distanţei rămase până la Lucas şi am observat că, cu cât mă apropiam mai mult, cu atât paşii mei deveneau mai ezitanţi.
Mi-am reamintit cu disperare că el lucra acolo. Indiferent cât de drăguţ părea să fie, el făcea parte din acea operaţiune secretă şi sadică. Făcea parte din grupul care mă ţinea departe de mama. Grupul care ar fi pus capăt existenţei mele cât ai clipi.
Când, în sfârşit, am ajuns chiar în faţa lui şi l-am privit în ochi, mi s-a pus un nod în gât. Nu ştiu la ce mă aşteptasem, dar nu la aprobarea lui atât de subtilă. De parcă îmi dădea permisiunea să termin odată. Pur şi simplu, hotărârea mea a început să se clatine. Nevoia cumplită de a o vedea pe mama se lupta cu dezgustul imens de a răni un om legat şi am crezut că acele sentimente contradictorii mă vor sfâşia. Mi-am întors privirea, încercând să alung durerea din spatele ochilor mei.
Nu puteam să o fac.
Trebuia să încerc.
- Spune-mi cine e cârtiţa, am zis, fără măcar să-l privesc.
- Patetic.
Lucas a scuipat cuvântul, de parcă avea un gust rău. Şi m-a surprins.
Expresia blândă pe care crezusem că o văd mai devreme dispăruse, înlocuită de ochi îngustaţi şi o privire încruntată.
- Ce? Dacă nu poţi nici măcar să-l loveşti pe tipul care a ajutat la crearea acestor teste, o să fii pierdută pe teren. Meriţi să fii eliminată.
Am tras aer în piept înainte să diger adevărul. Lucas încerca să mă provoace să-l lovesc.
Eliminată.
Şi cam funcţiona.
- Lucas... joacă-ţi rolul, l-a avertizat Holland cu un accent mai sacadat.
- Scuze!
Dar nu părea să-i pese.
- Spune-mi cine e cârtiţa! am strigat, de data aceea, la câţiva centimetri de faţa lui.
Deasupra, becurile fluorescente străluceau fără milă şi ne scoteau în evidenţă de parcă jucam într-o piesă macabră. A scuturat din cap şi a oftat tare, exagerat.
- Indiferent ce o să-mi faci, cârtiţa va veni după tine. Te va face bucăţi şi cine ştie ce o să-i facă mamei tale. O s-o omoare, presupun, dar e drăguţă, aşa că îmi imaginez că...
Pumnul meu a zburat înainte să termine propoziţia direct spre obrazul lui stâng. Când încheieturile mele i-au atins pielea, mi-am dat seama ce făcusem. M-am dat în spate. Prea târziu. Îl lovisem, făcusem ceva dezgustător, iar capul lui a zburat într-o parte. Fără să-şi poată ţine echilibrul cu ajutorul mâinilor, corpul lui l-a urmat. S-a prăbuşit, iar strigătul lui înăbuşit a umplut camera.
Oroarea s-a întins ca un ulei prin corpul meu, grea şi groasă şi murdară. Cei doi soldaţi de lângă Lucas se mutau de pe un picior pe altul, stânjeniţi, de parcă voiau să îl ajute să se ridice, dar nu erau siguri că aveau voie. Unul dintre ei chiar a înjurat în barbă. Nimănui nu-i plăcea situaţia aceea. Nimănui, cu excepţia lui Holland.
Pe spate, Lucas a gemut, înainte să-şi scuture capul şi să se rostogolească ciudat pe o parte, incomodat de încheieturile legate. M-am dus spre el, să-l ajut, când o mână mare a aterizat pe umărul meu.
- Va trebui să faci mai mult de atât. Lucas e tare, nu-i aşa, băiete?
Pielea mea s-a strâns sub mâna lui, dar nu i-am dat-o la o parte. Mi-am adunat fiecare bucăţică de autocontrol, mi-am păstrat vocea calmă şi corpul drept.
- Mă descurc, am zis, deşi ceva în mine s-a sfărâmat când l-am văzut pe Lucas cum se ridica anevoie.
- Da? Sau ai nevoie de un pic de ajutor?
S-a întors şi a făcut semn din cap spre cineva aflat în spatele meu. O clipă mai târziu, am văzut-o pe Trei.
- Prefer să folosesc metode mai puţin violente, dar mai dureroase. Burghiul. Sau patentul pentru unghii. Se dovedesc eficiente mai repede, a zis imaginea mea în oglindă şi a făcut semn, cu seninătate, spre instrumentele de pe masa din metal, de parcă vorbeam despre cea mai bună marcă de ojă.
Stomacul meu s-a întors pe dos la răspunsul ei blazat. Obrazul lui Lucas se înroşise şi era gata să se umfle, astfel că ochiul drept i se făcuse mic. N-a zis nimic, dar privirea i-a alunecat spre masă, apoi la Trei şi am văzut cum un punct mic de transpiraţie îi apăruse pe frunte şi, încet, încet, îi cobora spre nas. Poate că Lucas nu se temea de mine, dar, categoric, era suspicios în privinţa lui Trei, care s-a întins după patent şi am ştiut că trebuia să fac ceva să o ţin departe de Lucas. M-am dus spre Lucas înaintea ei.
- Ai de gând să îmi spui cine e cârtiţa sau trebuie să te lovesc din nou?
Te rog, te rog, spune-mi, l-am implorat tăcut. Te rog. Te rog.
Lucas a ezitat şi, pentru o clipă măreaţă, am simţit uşurare în piept. Apoi, Holland şi-a dres vocea, iar falca lui Lucas s-a încleştat.
- Dă tot ce poţi.
La naiba.
Am încercat să mă scuz din privire, mi-am tras în spate pumnul şi l-am lovit scurt în rinichi. Am estompat lovitura cât de mult am putut, fără să îl fac pe Holland suspicios, dar nu a fost de ajuns. Lucas s-a chircit şi s-a dat înapoi, împiedicându-se în lanţ. Încă o dată, a căzut la podea, de data aceea, în genunchi, cu o izbitură al cărei ecou s-a auzit prin camera goală şi m-a făcut să mă dau înapoi. Cu fiecare lovitură deveneam mai puţin fata pentru care mama riscase totul pentru a o salva şi mai mult monstrul la care spera cu disperare Holland.
- Bravo... deşi, eu tot aş folosi patentul, a zis Trei şi şi-a înălţat capul, să privească spre Lucas, cu o curiozitate copilărească, în timp ce el gemea şi încerca să se îndrepte.
De data aceea, cei doi soldaţi au sărit şi l-au ajutat să stea pe picioare, ba chiar l-au sprijinit când s-a clătinat.
- Jos mâinile de pe prizonier, a lătrat Holland.
Soldaţii l-au eliberat repede şi s-au dat înapoi. Trebuia să pun capăt poveştii. Cu siguranţă, Lucas va vorbi, mă gândeam, şi nimeni nu avea să-l învinuiască pentru asta. Dar, când am riscat şi am aruncat o privire spre Holland, mi-am simţit ca o piatră inima mea fantomă.
Îşi încrucişase braţele, iar ochii îi erau aţintiţi asupra lui Lucas, care abia stătea drept, şi, chiar dacă a dispărut aproape subit, am văzut zâmbetul care i-a apărut pe buze.
În clipa aceea, mi-am dat seama că acel test sadic nu era doar pentru mine. Am simţit o arsură în stomac, un foc ale cărui flăcări îmi cuprindeau tot corpul, de parcă era o pădure de arbori uscaţi.
- Trei, dă-i patentul lui Doi.
Focul s-a înteţit.
Trei mi-a întins patentul, iar degetele mele s-au strâns în jurul lui.
Mama, m-am gândit. Mama. Am apucat partea din faţă a cămăşii lui Lucas, l-am tras spre mine, nevenindu-mi să cred ce fac. Mă uram, îl uram chiar şi pe Lucas. Dar, cel mai mult, îl uram pe Holland. Lucas s-a ţinut bine pe picioarele slăbite, şi-a recăpătat echilibrul.
- Vezi ăsta?
Evident că îl vedea, pentru că îl fluturam la un centimetru de faţa lui. Am dat drumul cămăşii şi l-am apucat de mâna stângă, strângându-l mai puternic decât intenţionasem.
- Spune-mi cine e cârtiţa şi îţi las în pace unghiile. Altfel, va trebui să ţi le smulg, una câte una.
Cine spunea chestiile acelea oribile? Nu puteam fi eu. Am slăbit strânsoarea.
- Te rog. Doar spune-mi şi totul se va termina.
Lucas privea drept prin mine, deşi o altă picătură de sudoare îi cobora pe nas. La fel ca mai devreme, dar un pic altfel. De data aceea, nu Trei era cauza. M-am uitat la mâna lui, la mâna lui puternică, aspră, cu unghii scurte, curate şi m-am întrebat cum era posibil aşa ceva.
- Doi, trebuie să ştiu că eşti sută la sută implicată. Patentul, m-a îndemnat Holland.
Pumnul meu s-a strâns pe metalul rece, iar Lucas a albit. Dar nu prea tremura. Pieptul lui se umfla, când inspira adânc şi nesigur, apoi expira prin buzele strânse. Apoi, umerii lui s-au încovoiat. Ochii de culoarea alunei i-au întâlnit pe ai mei şi m-am simţit de parcă cineva intrase în pieptul meu, îmi prinsese inima falsă şi o strângea, gata să o facă să explodeze.
Se aştepta să îl torturez.
....................................................................
- Oh, ştiu că tu crezi că sunt un tâmpit şi, sincer, e adevărat. Ştii că am o soţie şi doi copii frumoşi? Fete, ca tine.
Am încercat să mi-l închipui pe Holland cu o fiică, nu, cu două – ţinându-le pe genunchi, jucându-se de-a v-aţi ascunselea. Ştergându-le cu dezinfectant, din zece în zece minute. Am pufnit uşor, mi-a scăpat.
Apoi, pur şi simplu, Holland şi-a lepădat masca amabilă şi a atacat.
Mâinile lui mari s-au întins şi m-au apucat de braţ, m-au răsucit cu faţa spre el: Pulsul meu bubuia, în timp ce mintea mi se limpezea.
Ameninţare umană: localizată.
Activare?
Mai mult decât orice, aş fi vrut să pot răspunde da. Dar ar fi ascuns-o pe mama undeva în locul acela şi, dacă voiam să o revăd, trebuia să joc acel joc stupid al lui. Aşadar, în ciuda pornirii copleşitoare de a-l prinde de braţe, de a-l strânge, să văd cum i se pare, m-am forţat să stau cuminte. Să-mi păstrez expresia de nepăsare, în timp ce îi priveam rânjetul. Strânsoarea lui a devenit şi mai puternică.
- Nicole te-a scos de aici, crezi că a făcut toate astea pentru tine?
Grohăitul lui batjocoritor a eliberat o fărâmă de îndoială în sufletul meu.
- Dă-mi voie să-ţi spun ceva, cel puţin eu nu voi risca să las Vita Obscura să pună mâna pe tine.
Nu m-am putut abţine şi am repetat numele acela necunoscut.
- Vita Obscura?
Ochii lui gri au sclipit.
- Exact, mai bine ai asculta. Crezi că planurile noastre cu tine erau rele? Cel puţin noi avem siguranţa naţiunii de partea noastră. Vita Obscura? De ce, ei sunt doar o adunătură de hoţi care umblă după bani – ei fură tehnologie şi o vând celui care plăteşte mai mult. Iar dacă vor pune mâna pe tine, ei bine...
A lăsat să-i scape un fluierat jos, cu aromă de mentă.
- Să zicem doar că ai crede că locul ăsta a fost un vis devenit realitate. Dar nu-ţi face griji, o să afli mai multe în curând.
Brusc, mi-a dat drumul şi a început să înainteze din nou, iar eu m-am grăbit să îl ajung, cu mintea lucrând. Vita Obscura. În sfârşit, aveam un nume pentru bărbaţii care veniseră după noi la motel. Nu am avut prea mult timp să mă gândesc la asta, pentru că am ajuns în faţa primei camere de teste. Holland a tastat codul de acces.
- Vrei să ştii un mic secret?
Veselia revenită în vocea lui era un răspuns suficient.
Nu, mulţumesc. Dar bineînţeles că nu aveam de ales.
Deşi nu mai era nici ţipenie pe hol, a coborât vocea şi a şoptit:
- Nu mă pricep deloc să pierd şi urăsc foarte tare să mă înşel. Dar cred că asta nu va fi o problemă aici. Nu, domnule, absolut deloc.
Apoi, a terminat de tastat codul. Şi, în timp ce uşa se deschidea, mă gândeam... mama ar fi trebuit să mă avertizeze. Holland nu doar că era periculos, dar stările lui de spirit schimbătoare şi bizare erau semn de ceva şi mai neliniştitor: evident, omul era nebun. Abia am intrat în prima cameră de teste, că uşa s-a deschis în urma noastră şi a intrat Lucas. În mâna dreaptă avea o cutie mică neagră.
- Nu seamănă cu nişte dosare.
Lucas a zâmbit slab şi şi-a plimbat privirea de la unul la altul. Întâi la Holland, apoi la mine. În cele din urmă, Holland a făcut semn din mână.
- Haide, dă-i drumul!
Dar simpla lui prezenţă acolo făcea tensiunea să crească şi ştiam că Lucas simţea la fel. Mi-am frecat palmele de pantaloni. Calm. Nu te uita la el. Lucas s-a îndepărtat de mine şi am văzut că relaxarea din camera de reparaţii fusese înlocuită cu o încordare care făcea ca silueta lui deşirată să pară mai înaltă.
- Ai exact zece minute să analizezi conţinutul acestor fişiere.
A desfăcut zăvorul şi a deschis cutia, pe care a lăsat-o mai jos, să pot vedea un card de memorie roşu, pe un interior auriu. Nu părea nimic periculos, cel puţin în aparenţă. Doar că ultima mea experienţă, în camera de hotel, nu fusese chiar una strălucită. Lucas şi-a închis pumnul, să nu mai văd cardul.
- Fişierele acestea conţin informaţii despre un grup care interesează armata SUA, cunoscut ca Vita Obscura. Când le analizezi, nu trebuie doar să le memorezi şi să stochezi datele. Concentrează-te pe caracteristici, pe orice detaliu din gândirea şi din motivaţiile acestui grup. La fel, pe orice informaţie care ar putea fi utilă.
Acea ultimă replică era lipsită de orice logică.
- Cum aş putea să mă concentrez pe o informaţie care nu e aici? am zis, conştientă că Holland mă privea.
Holland şi-a mai dres vocea o dată şi l-a făcut pe Lucas să tresară.
- Nu îmi este permis să răspund la întrebări. Cronometrul porneşte îndată ce îţi inserezi cardul.
Am aşteptat mai multe detalii. Trebuia să fie mai multe.
- Şi apoi? am întrebat, în cele din urmă, cu disperare în voce, şi am întins mâna, să ajung la mâneca lui.
M-am oprit chiar înainte de a-l atinge şi mi-am forţat mâna să revină la loc, am închis ochii şi am inspirat. Calmă, trebuia să rămân calmă.
- Apoi, începi să le analizezi.
Lucas a deschis pumnul, lăsând să se vadă micul pătrat roşu, o lucioasă pată de culoare pe pielea lui palidă. În cap mi-a apărut scurt o imagine, imaginea mamei ţinând iPodul, în Clearwater. Un avertisment că până şi cel mai mic obiect se putea dovedi dezastruos. Mâna mea nu voia să se mişte, nu voia să se întindă şi să atingă micul obiect din plastic. Din senin, un gând neobişnuit a prins viaţă.
Puteam să refuz. Să refuz acel test, să refuz orice chestie îngrozitoare mă aştepta pe acel card. Prin asta m-aş fi condamnat şi pe mine, şi pe mama la ce avea în plan armata, dacă eşuam.
Mi-am lins buzele, surprinsă când nu le-am simţit uscate. Doar o altă senzaţie fantomă, o iluzie, ca toate celelalte. Un mic tremur mi-a urcat prin corp, atât de mic, încât nu credeam că era posibil ca cineva să fi observat. Dar Lucas văzuse. Am ştiut după şuieratul rapid pe care l-a scos când a tras aer în piept, surprins.
Trebuia să fiu mai atentă.
Genele lui cu vârfuri aurii au coborât şi s-a uitat la pătratul din mână, cu falca încordată şi, pentru o clipă, am avut impresia demenţială că-l va arunca. În Holland sau nu. Dar desigur că nu a făcut-o; probabil că fusese doar o proiecţie a dorinţei mele. Vedeam lucruri care nu erau acolo. Totuşi, când degetele mi s-au curbat pe card, degetele lui Lucas s-au strâns pe ale mele.
- Îmi pare rău, a şoptit, atât de încet, încât Holland, din poziţia lui de santinelă aflată la distanţă de zece picioare, n-ar fi auzit niciodată.
În timp ce încă procesam asta, mi-a dat drumul la mână şi s-a retras spre uşă. Văzând că mă uit după el, Holland a mimat un onor, care, probabil, a fost un fel de batjocură. Apoi s-a întors şi, într-un ritm mai lent decât de obicei, a ţinut pasul cu Lucas. Ultima imagine a fost cea a expresiei contemplative a lui Holland, în contrast cu faţa palidă a lui Lucas, în timp ce bariera metalică s-a interpus între noi, iar ochii de culoarea alunei ai lui Lucas deveniseră trişti.
Apoi, am rămas singură. Eram recunoscătoare că Holland nu era acolo, totuşi, în mod inexplicabil, îmi lipsea Lucas. Cardul era încă în palma mea, un obiect minuscul, de patru grame şi ceva, dar care, cumva, părea suficient de greu să mă ţină ancorată de podea.
Testul, mi-am amintit când mâna mea a refuzat să coopereze şi să insereze pătratul în încheietură. Pierdeam timp valoros, iar dacă nu treceam testul acela, pierdeam totul. Cu acel gând în minte, am întins braţul drept şi am băgat cardul în cuta din încheietură.
Intrare: acceptată.
Un sunet slab de curent electric a precedat apariţia datelor, iar încheietura mea a vibrat. Am simţit căldură prin braţ, prin umăr, apoi prin cap. Încă o dată, corpul meu a încercat să se împotrivească, iar picioarele mi-au tremurat, în timp ce partea de sus a corpului mi s-a încordat, cu o reacţie pripită de respingere. Dar, de data aceea, am fost mai pregătită. M-am concentrat pe relaxarea mâinilor, a braţelor, pe deschiderea minţii şi pe acceptarea fluxului.
O clipă mai târziu, informaţiile au apărut în mintea mea, fişier după fişier. Eram gata, iar procesul nu mi s-a mai părut atât de copleşitor şi de ciudat. Mi-am amintit avertizarea lui Lucas.
Când le analizezi, nu trebuie doar să le memorezi şi să stochezi datele.
Ceea ce însemna că, într-adevăr, chiar trebuia să analizez datele.
Potrivit mamei, asta putea fi mai dificil de făcut din interiorul capului meu. Puteam să pariez că Trei era în stare să evalueze totul intern, pe când, în manieră umană, eu încă mai foloseam simţurile pentru o procesare optimă a informaţiilor. Nu era ceva ce Holland ar fi apreciat.
O privire rapidă mi-a confirmat că Lucas îşi reluase locul de gardă din spatele ferestrei de sus. Singur. Probabil că Holland îşi dăduse seama că să privească un android care analizează nişte date nu era cel mai fascinant mod de a-şi petrece timpul. L-am privit pe Lucas, întrebându-mă dacă să risc sau nu să văd datele din exterior. Asta putea însemna un punctaj mai mic. Totuşi, dacă analizarea datelor dintr-o perspectivă greşită m-ar fi ajutat să obţin un punctaj mai mare, merita, nu? În timp ce îmi cântăream decizia, gura lui Lucas a mimat un cuvânt.
- Proiectează.
Decizie luată.
În minte, am repetat după el.
Proiectează.
Fluxul de informaţii s-a oprit într-o clipită şi, o milisecundă mai târziu, a schimbat direcţia şi a început să curgă în sens invers. Am simţit schimbarea şi, cât ai clipi, pătratul lucios m-a învăluit. Fiecare „perete” era la două picioare de punctul central al corpului meu, unde mici iconiţe de fişiere clipeau verde. Aşteptau comanda mea.
Când pătratul m-a învăluit prima dată, pornirea mea a fost să fug. Să scot cardul, aşa cum făcusem la motel, şi să-l arunc cât colo. Dar vremea când mă ascundeam de abilităţile mele trecuse. Pentru asta fusesem creată. Nu aveam niciun motiv să mă tem. Cel puţin, asta mi-am repetat, în speranţa că, poate, începeam să şi cred.
Ia-le pe rând. Începe cu paşi mici.
M-am concentrat pe iconiţe. Mâinile mele au început să se ridice, până când mi-am amintit de fereastra de sus. Mi le-am băgat în buzunare, hotărâtă să manipulez iconiţele cu mintea. Nu-mi permiteam să irosesc niciun punct. Cu atenţia fixată pe fişierul pe care scria CONTEXT, am căutat prin cap după comandă. Întregul proces era mai lin, mai puţin stângaci decât prima dată când îl efectuasem la motel. O confirmare a faptului că, cu fiecare acţiune de genul acela, deveneam o maşinărie mai eficientă.
Deschide fişier.
Fişierul s-a deschis şi s-au desfăşurat pagini după pagini de informaţii, toate planând în aer în faţa mea. Înainte să-mi dau seama ce se întâmpla, înainte să îmi dau seama că ştiam chiar şi cum să lucrez
foarte repede, paginile s-au mutat lateral, unele dintre ele alunecând pe pereţii opuşi. Am simţit cum chestia care îmi ţinea loc de inimă se face praf în toracele meu, în timp ce un amestec ameţitor de euforie şi groază îmi radia din piept. Prima pagină s-a pus direct în faţa mea, cu scrisul verde clipind. În capul paginii era un nume. Unul care nu însemna nimic pentru mine. Trenton Blane. Conştientă că timpul trecea, am scanat restul.
Bărbat alb, născut în urmă cu patruzeci şi doi de ani, în Scranton, Pennsylvania. Înalt de 160 cm, 80 kg, păr şaten-închis, fără semne particulare cunoscute. Tatăl: Harvey Blane, decedat în urma unei boli neurologice şi a unui cancer, cu expunere la Agent Orange, în timpul serviciului militar în războiul din Vietnam. Mama: Gloria Blane.
Locuieşte în Happy Sunrises Assisted Living Home, în Jacksonville, Florida. Pacient cu demenţă. Ocupaţia: programator la Leusta Enterprises, o companie IT legală. A doua ocupaţie suspectată: membru fondator al Vita Obscura.
Un grup care nu era prea selectiv, am observat.
Aparent, Holland spunea adevărul, cel puţin în privinţa aceea. Vita Obscura fura orice tehnologie găsea – mai ales militară şi de apărare – şi apoi o vindea oricui plătea. Inclusiv teroriştilor. Mi i-am închipuit pe cei doi bărbaţi de la motel şi m-a trecut un fior. Acela fusese planul lor, să mă vândă vreunei organizaţii teroriste? Să mă folosească pentru... ce?
Pe cât de bulversante erau toate acelea, tot nu înţelegeam ce legătură avea Vita Obscura cu testul meu. Când am terminat de spicuit textele, în căutare de vreun pont, am trimis paginile înapoi, în fişierul lor. Abia am apucat să gândesc comanda, înainte ca fişierul foto să îl înlocuiască.
Deschide fişier.
Primele poze care au apărut erau toate cu Trenton. Pe lângă descrierea anterioară, era palid şi cu bărbia pătrată şi avea mustaţă.
Apoi, au urmat poze de la supraveghere. Multe. În birou, la jogging, în timp ce mânca la restaurant, lângă un Lincoln Navigator argintiu, în faţa unei case înalte, înguste, cu o uşă roşie. Afară era un panou cu Tommy’s Executive Three-Hole Golf Course, Fit! Gym şi cu băcănia Reynaurd’s. Un vârtej de imagini, multe dintre ele cu alte feţe decât cea a lui Blane. Câteva lângă farfurii cu burgeri, cu un bărbat mai în vârstă, chel şi cu un tip mai tânăr, antrenor de sport. O tânără brunetă îl ajuta la golf. Câţiva alţi bărbaţi se urcau în maşina lui.
M-am uitat prin mai multe fişiere şi am descoperit că aveau suficiente ca să pună mâna pe Trenton, când, puf!, omul s-a evaporat, de parcă ar fi ştiut că veneau după el.
Când am citit denumirea următorului fişier, am ştiut de ce.
CÂRTIŢA VITA OBSCURA
Se pare că Holland era convins că cineva se infiltrase în SMART, cu doar câteva săptămâni înainte de plecarea mamei. Cine ar fi fost ţinta cârtiţei? Eu. Nu era niciun nume asociat cu cârtiţa, ceea ce mi s-a părut ciudat, dar aveau o poză. Nu una de militar – pe aceea se pare că o ştersese chiar el înainte să fugă. Nu, era o poză civil, făcută împreună cu alţi doi soldaţi. L-am recunoscut pe unul dintre ei ca fiind soldatul cu mustaţă din maşină – cel care îmi atinsese faţa, iar celălalt era un blond îndesat, pe care nu îl mai văzusem.
Erau identificaţi ca Mitchell Hayrus şi Ray Townsend.
Cârtiţa purta ochelari de soare, dar i-am memorat forma nasului, bărbia, conturul feţei. În felul acela, dacă eu şi mama reuşeam vreodată să scăpăm, ştiam pe cine să căutăm. Am închis ochii, să alung pătratul lucios, astfel încât să pot analiza ce aflasem până atunci.
Încă nu aveam nicio idee ce rol avea acea informaţie în testul meu, iar timpul aproape că expirase. Am redeschis ochii şi am trecut mai repede peste celelalte fişiere. Dar nu era nicio informaţie specifică de extras. Disperarea mi-a cuprins degetele, în timp ce fişierele s-au derulat din nou prin faţa mea. Trebuia să îmi fi scăpat vreo conexiune pe undeva. Am vrut să răsfoiesc un fişier deschis, pentru a treia oară, când, dincolo de ţarcul verde care formase temporar lumea mea, am auzit paşi. Ţiuituri. Zgomotul unei uşi deschise. Mai mulţi oameni intrau în încăpere.
Unul dintre ei era Holland şi zâmbea.
CAPITOLUL 28
Am strâns din dinți, în speranța că asta îmi va opri tremurul mâinilor. Am continuat să mă uit prin fişiere, în timp ce cinci oameni se apropiau, patru dintre ei cu paşi surprinzător de silenţioşi, iar al cincilea cu un mers care nu era chiar uniform. Lucas.
Au venit mai aproape, mai aproape, până când Holland a ajuns la doar câţiva centimetri în spatele meu, până le-am simţit în păr respiraţia colectivă. Inima mea s-a poticnit, când le-am perceput prin piele apropierea, implorându-mă să mă îndepărtez spre un punct mai sigur, dar am rămas pe loc. Hotărâtă, am mişcat mâna şi am comandat unui alt fişier care clipea să se deschidă şi să-şi desfăşoare documentele de-a lungul peretelui virtual, în faţa mea. Puteam s-o fac.
Puteam să-i ignor şi să-mi termin treaba. Era doar o altă parte a testului, o încercare de a mă speria.
Aproape că mă convinsesem de asta, când două perechi de mâini puternice m-au prins de braţe şi m-au tras înapoi. Am încercat să mă eliberez, dar ceva rece şi lucios mi s-a înfăşurat în jurul încheieturilor.
Cătuşe. Lanţuri. Cu o licărire, fişierele clipind din faţa mea au dispărut, în timp ce mi-am smuls braţul din strânsoare.
Tracţiune: 500 kg.
Acelea nu erau cătuşe normale.
Am simţit un nod de gheaţă în piept, când o lovitură puternică din spate m-a împins în faţă. Dacă încercaseră să mă sperie, reuşiseră. Din fericire, reuşeam să ascund bine asta. Am rămas tăcută în prima parte a marşului, apoi, în cele din urmă, am izbucnit:
- Asta face parte din test?
Niciun răspuns, în afară de o îmbrânceală zdravănă înainte. M-am poticnit o dată, apoi mi-am recăpătat echilibrul şi am continuat să merg. Fără vorbă. Bine. Măcar bine că Holland nu putea să se uite în creierul meu în clipa aceea. Dacă s-ar fi uitat, probabil că aş fi căzut testul chiar atunci şi chiar acolo, având în vedere scenariile elaborate de răzbunare pe care le puneam la cale. Doi paşi mai târziu, când mi-am dat seama exact unde mergeam, venele mele artificiale au devenit inerte, iar picioarele mi s-au împietrit.
Fără emoţii. Fără emoţii. Fără. Emoţii.
Incantația mea mentală era singurul lucru care mă împiedica să nu mă înec. După alţi câţiva paşi şi câteva îmbrânceli, m-au vârât în lanţurile din podea şi mi-au legat mâinile. Aceleaşi lanţuri pe care le folosiseră la Unu, când o supuseseră testului de tortură. Iar acolo, pe masa de lângă mine, în mijlocul evantaiului de instrumente era burghiul pe care Holland îl folosise pentru a da o gaură în pieptul ei, în timp ce ţipetele ei răsunau chiar în acea încăpere.
- Surpriză, a rostit Holland încet, când s-a întins şi a luat burghiul. Deci, iată cum decurge acest test. Ştii, toate acele fişiere pe care tocmai le-ai studiat sunt strict secrete. Dacă îmi dai chiar şi cea mai mică informaţie din ele, ai picat.
În timp ce vorbea, mi-am luat ochii de la el şi m-am uitat la feţele soldaţilor din spatele lui – i-am recunoscut pe Mitchell şi pe Ray, din poze –, dar nu venea niciun fel de ajutor de acolo. Ochii lor i-au ocolit pe ai mei, iar privirile le-au alunecat spre picioare. Oamenii lui Holland se temeau de el. Iar Trei, ei bine... când mi-am văzut propria faţă privind, fără nicio urmă de îngrijorare, în timp ce eu eram pe cale să fiu torturată, am simţit fiori pe sub piele. Mi-am spus că trebuie să-mi găsesc liniştea în privirea ei imperturbabilă, să o folosesc drept ghid.
Dar, când Holland a apăsat pe buton, iar burghiul a prins viaţă, toată logica s-a risipit. Of, Doamne! Până acolo îmi fusese. Şi chiar dacă ştiam că nu trebuia să fiu speriată, pentru că senzaţia mea de durere era foarte limitată, nu mă puteam abţine. Zumzetul acela strident al burghiului făcea ca amintiri oribile să năvălească peste mine cu forţa unei furtuni. Amintirile unei alte Mila ţipând. Una care simţise absolut tot ce îi făcuseră. Exact ca un om. O fată pe care o torturaseră pentru a-i pecetlui propria credinţă.
Burghiul s-a răsucit, un vârtej argintiu sub luminile fluorescente.
Aproape drăguţ, într-un fel mortal. Nu suportam să mă uit la el, să anticipez cum avea să sape în mine. Mi-era prea teamă că groaza se va vedea pe faţa mea. Aşa că mi-am înălţat capul şi m-am concentrat pe ultima persoană din încăpere. Lucas.
Stătea la câţiva centimetri distanţă de ceilalţi, cu ochii lui de culoarea alunei neliniştiţi, dar fixaţi pe ai mei. Intens. De parcă încerca să-mi dea putere.
M-am trezit că încerc să trag aer în piept, că inspir ceva, orice, să îmi distrag atenţia de la burghiul pe care Holland îl cobora spre mine, şi să mă concentrez pe punctele de albastru şi gri din ochii lui. Le-am numărat iar şi iar, în timp ce burghiul se apropia şi mai mult, până când am simţit pe gât urentul de aer pe care îl genera.
Fără emoţii. Fără emoţii. Fără emoţii.
- Uită-te la mine, mi-a ordonat Holland şi, cu o respiraţie tremurătoare, m-am supus.
Dar am privit drept prin faţa lui ciupită şi mi-am închipuit-o pe mama, într-o celulă, unde depindea de testul meu. Mi-am închipuit faţa lui Hunter. Mi-am închipuit-o chiar şi pe Bliss. Orice, doar să nu mă uit la burghiu. M-am pregătit pentru orice întrebare avea de gând să-mi pună Holland. Indiferent ce ar fi fost, nu aveam să răspund.
În clipa aceea, burghiul era atât de aproape, că vârful mi-a zgâriat pielea şi mi-a trebuit toată voinţa din lume să nu tresar. Receptorii mei de durere poate că erau slabi, dar gândul că acel fier avea să îmi treacă prin carne, să îşi croiască drum prin mine, să facă o gaură şi să lase să mi se vadă interiorul m-a umplut de o copleşitoare senzaţie de violare.
Eram într-o situaţie fără ieşire şi mi se părea că trecuse o eternitate, deşi probabil că fuseseră câteva secunde. Fiecare clipă, totuşi, era un mic triumf de voinţă.
Cu o mişcare bruscă a mâinii, a mutat burghiul spre urechea mea, dar eram pregătită pentru orice ar fi făcut. Nu m-am mişcat, nici măcar când vârful mi-a vibrat în canalul urechii, apropiindu-se periculos de creierul meu. Într-o clipă, burghiul bârâia, în următoarea era oprit. Am privit confuză cum Holland s-a dat înapoi, cu tot cu burghiu.
- Bun, a zis el, dar ochii lui nu spuneau acelaşi lucru.
Când s-a dus în spatele meu, am aşteptat ca burghiul să se audă din nou, în schimb, ceva a tras de cercurile metalice din jurul încheieturilor mele şi s-a auzit un click. Şocată, am constatat că aveam mâinile libere. Am scuturat din cap.
- Nu înţeleg... ce...
Doi soldaţi s-au strecurat în spatele lui Lucas şi l-au apucat de umeri. După ochii mari pe care i-a făcut şi după protestul uimit, mi-am dat seama că era la fel de nedumerit ca mine. Apoi, Holland a pornit spre el şi, o clipă mai târziu, încheieturile lui Lucas erau legate cu cătuşele pe care tocmai le eliberasem.
- Ce se întâmplă? a întrebat Lucas cu o voce impresionant de calmă.
- Schimbare de planuri, a zis Holland.
- Uh... domnule? a întrebat Lucas, calm încă, dar o cută confuză i-a apărut între sprâncene.
Totuşi, neliniştea mea creştea cu fiecare secundă care trecea, în timp ce îl conduceau spre lanţurile pe care le-au legat de cătuşe.
Privind, am simţit că ochii de un gri metalic ai lui Holland erau atenţi la mine.
- Uneori, pe teren, trebuie să recurgi la metode extreme, pentru a obţine informaţii. Trebuie să ştim că răspunsurile tale emoţionale nu vor fi o piedică.
S-a întors la Lucas, iar uşurarea pe care am simţit-o când atenţia lui s-a îndreptat în altă parte a făcut ca încordarea din pieptul meu să slăbească un pic. Dar şi-a revenit, cu vârf şi îndesat, o clipă mai târziu.
- Lucas, am modificat fişierele pe care i le-ai dat Milei şi am scos numele cârtiţei. Pentru a trece acest test, rolul Milei este să extragă cu forţa această informaţie.
Să extragă. Să extragă.
Singurul sunet care a spart tăcerea sumbră ce a urmat a fost schimbarea stânjenită a soldaţilor de pe un picior pe altul. Stomacul meu fremăta de o combinaţie toxică de uimire şi oroare. Voiam să scutur din cap – nu, să îl scutur pe Holland –, să strig că în niciun caz nu voi lua parte la aşa ceva, dar i-am simţit ochii pe mine, din nou. Mă priveau, căutau, aşteptau să se năpustească pe cea mai mică urmă de reacţie.
Nu putea fi real, mi-am spus. Nu se putea să se aştepte să îl torturez pe Lucas pentru acea informaţie. Era o nebunie, chiar şi pentru Holland. Dar culoarea care, încet, dispărea din obrajii deja palizi ai lui Lucas spunea altceva.
- Acum, ştiu că poate suna crud, dar sunt realist, a zis Holland, gesticulând cu mâinile lui ridate pentru a sublinia. Când o să fii în misiune, o să întâlneşti oameni care o să pară decenţi. La naiba, s-ar putea chiar să-i placi pe unii dintre ei. Dar asta nu contează.
Ochii lui au sclipit. A păşit spre mine, de parcă apropierea fizică ar fi putut să mă convingă cumva să-i accept logica, m-ar fi făcut să fiu de acord că torturarea oamenilor, torturarea lui Lucas era, pur şi simplu, o parte necesară a vieţii.
- Singurul lucru care contează este scopul final – să pui mâna pe informaţii. Informaţiile salvează vieţi şi asta trebuie să urmăreşti.
S-a apropiat şi mai mult, iar vocea a devenit o şoaptă, una pe care eram sigură că doar eu o auzeam.
- Înţelegi, nu-i aşa Doi? a zis el, iar cuvintele rostite mătăsos mi-au alunecat pe sub piele şi au transformat totul într-o bucată de gheaţă.
O bucată de gheaţă care încerca să nu se blocheze în aroma lui ciudată de mentă-şi-dezinfectant. Iar prin creierul meu şocat şi devenit de gheaţă trecea un singur gând. Holland vorbea serios. Totul era real.
S-a îndreptat, şi-a trecut mâinile peste cămaşa călcată şi a ridicat tonul.
- Pentru a trece acest test, trebuie să obţii identitatea cârtiţei. Lucas, a strigat, tot cu ochii pe mine, rolul tău e să păstrezi confidenţială această informaţie cât de mult poţi. Clar?
Peste umărul rigid al lui Holland, ochii mei l-au implorat pe Lucas: spune nu. Spune nu şi să terminăm acum.
- Dar, domnule...
Holland a ridicat mâna.
- Avem o înţelegere, îţi aminteşti? Tu urmezi ordinele, iar eu îl ajut pe fricosul de fratele tău. Acum, să mai încercăm o dată. E clar?
Cu ce să-l ajute pe fratele lui? Ce putea fi atât de rău încât să-l facă pe Lucas să accepte aşa ceva? Pentru că un lucru era cert: Holland nu era genul care să accepte un refuz de la un inferior, nu în mod public.
Deşi ştiam care va fi răspunsul, acel „clar” rostit de Lucas mi-a răsucit un cuţit în piept. Apoi, am observat paloarea lui Lucas, încordarea gurii lui, tremurul uşor din piciorul lui stâng şi mi-am dat seama că nu era acolo de plăcere. Nici vorbă. Ceea ce însemna că exista o singură explicaţie logică – Holland îl avea cu ceva la mână, ceva important. Şi avea de gând să folosească acel ceva, pentru a-l transforma pe Lucas într-o marionetă, în acel acces de nebunie.
- Acum, nouă ne place băiatul, aşa că nu-l omorî sau nu-l răni grav, doar fă-l să vorbească. Oh şi ce zici de un mic stimulent?
S-a uitat la ceasul lui imens.
- Dacă obţii informaţia despre cârtiţă în mai puţin de zece minute, te las să o vezi pe Nicole.
Până în clipa aceea, fusesem tentată să deschid gura şi să-i spun exact unde să se ducă. Tentată să refuz să mă clintesc, să cad testul şi să mă rog să îl trec lejer pe următorul. Dar cuvintele acelea au fost o provocare. Un zâmbet triumfător i-a apărut pe buzele subţiri, dar nu mi-a păsat. Mama. Avea să mă lase să o văd pe mama. Fără să-mi dau seama, făcusem unu, doi, trei paşi spre Lucas, paşi, practic, fremătând de speranţă.
- Vezi? Ştiam eu. Aveai nevoie doar de motivaţia potrivită.
Satisfacție din vorbele lui Holland ar fi trebuit să mă oprească. Ar fi trebuit să mă facă să mă simt ruşinată de nerăbdarea mea de a mă conforma. Dar nu puteam să mă gândesc decât la mama. Unde o ţineau, cum rezista? Oare chiar mai era în viaţă?
Am parcurs restul distanţei rămase până la Lucas şi am observat că, cu cât mă apropiam mai mult, cu atât paşii mei deveneau mai ezitanţi.
Mi-am reamintit cu disperare că el lucra acolo. Indiferent cât de drăguţ părea să fie, el făcea parte din acea operaţiune secretă şi sadică. Făcea parte din grupul care mă ţinea departe de mama. Grupul care ar fi pus capăt existenţei mele cât ai clipi.
Când, în sfârşit, am ajuns chiar în faţa lui şi l-am privit în ochi, mi s-a pus un nod în gât. Nu ştiu la ce mă aşteptasem, dar nu la aprobarea lui atât de subtilă. De parcă îmi dădea permisiunea să termin odată. Pur şi simplu, hotărârea mea a început să se clatine. Nevoia cumplită de a o vedea pe mama se lupta cu dezgustul imens de a răni un om legat şi am crezut că acele sentimente contradictorii mă vor sfâşia. Mi-am întors privirea, încercând să alung durerea din spatele ochilor mei.
Nu puteam să o fac.
Trebuia să încerc.
- Spune-mi cine e cârtiţa, am zis, fără măcar să-l privesc.
- Patetic.
Lucas a scuipat cuvântul, de parcă avea un gust rău. Şi m-a surprins.
Expresia blândă pe care crezusem că o văd mai devreme dispăruse, înlocuită de ochi îngustaţi şi o privire încruntată.
- Ce? Dacă nu poţi nici măcar să-l loveşti pe tipul care a ajutat la crearea acestor teste, o să fii pierdută pe teren. Meriţi să fii eliminată.
Am tras aer în piept înainte să diger adevărul. Lucas încerca să mă provoace să-l lovesc.
Eliminată.
Şi cam funcţiona.
- Lucas... joacă-ţi rolul, l-a avertizat Holland cu un accent mai sacadat.
- Scuze!
Dar nu părea să-i pese.
- Spune-mi cine e cârtiţa! am strigat, de data aceea, la câţiva centimetri de faţa lui.
Deasupra, becurile fluorescente străluceau fără milă şi ne scoteau în evidenţă de parcă jucam într-o piesă macabră. A scuturat din cap şi a oftat tare, exagerat.
- Indiferent ce o să-mi faci, cârtiţa va veni după tine. Te va face bucăţi şi cine ştie ce o să-i facă mamei tale. O s-o omoare, presupun, dar e drăguţă, aşa că îmi imaginez că...
Pumnul meu a zburat înainte să termine propoziţia direct spre obrazul lui stâng. Când încheieturile mele i-au atins pielea, mi-am dat seama ce făcusem. M-am dat în spate. Prea târziu. Îl lovisem, făcusem ceva dezgustător, iar capul lui a zburat într-o parte. Fără să-şi poată ţine echilibrul cu ajutorul mâinilor, corpul lui l-a urmat. S-a prăbuşit, iar strigătul lui înăbuşit a umplut camera.
Oroarea s-a întins ca un ulei prin corpul meu, grea şi groasă şi murdară. Cei doi soldaţi de lângă Lucas se mutau de pe un picior pe altul, stânjeniţi, de parcă voiau să îl ajute să se ridice, dar nu erau siguri că aveau voie. Unul dintre ei chiar a înjurat în barbă. Nimănui nu-i plăcea situaţia aceea. Nimănui, cu excepţia lui Holland.
Pe spate, Lucas a gemut, înainte să-şi scuture capul şi să se rostogolească ciudat pe o parte, incomodat de încheieturile legate. M-am dus spre el, să-l ajut, când o mână mare a aterizat pe umărul meu.
- Va trebui să faci mai mult de atât. Lucas e tare, nu-i aşa, băiete?
Pielea mea s-a strâns sub mâna lui, dar nu i-am dat-o la o parte. Mi-am adunat fiecare bucăţică de autocontrol, mi-am păstrat vocea calmă şi corpul drept.
- Mă descurc, am zis, deşi ceva în mine s-a sfărâmat când l-am văzut pe Lucas cum se ridica anevoie.
- Da? Sau ai nevoie de un pic de ajutor?
S-a întors şi a făcut semn din cap spre cineva aflat în spatele meu. O clipă mai târziu, am văzut-o pe Trei.
- Prefer să folosesc metode mai puţin violente, dar mai dureroase. Burghiul. Sau patentul pentru unghii. Se dovedesc eficiente mai repede, a zis imaginea mea în oglindă şi a făcut semn, cu seninătate, spre instrumentele de pe masa din metal, de parcă vorbeam despre cea mai bună marcă de ojă.
Stomacul meu s-a întors pe dos la răspunsul ei blazat. Obrazul lui Lucas se înroşise şi era gata să se umfle, astfel că ochiul drept i se făcuse mic. N-a zis nimic, dar privirea i-a alunecat spre masă, apoi la Trei şi am văzut cum un punct mic de transpiraţie îi apăruse pe frunte şi, încet, încet, îi cobora spre nas. Poate că Lucas nu se temea de mine, dar, categoric, era suspicios în privinţa lui Trei, care s-a întins după patent şi am ştiut că trebuia să fac ceva să o ţin departe de Lucas. M-am dus spre Lucas înaintea ei.
- Ai de gând să îmi spui cine e cârtiţa sau trebuie să te lovesc din nou?
Te rog, te rog, spune-mi, l-am implorat tăcut. Te rog. Te rog.
Lucas a ezitat şi, pentru o clipă măreaţă, am simţit uşurare în piept. Apoi, Holland şi-a dres vocea, iar falca lui Lucas s-a încleştat.
- Dă tot ce poţi.
La naiba.
Am încercat să mă scuz din privire, mi-am tras în spate pumnul şi l-am lovit scurt în rinichi. Am estompat lovitura cât de mult am putut, fără să îl fac pe Holland suspicios, dar nu a fost de ajuns. Lucas s-a chircit şi s-a dat înapoi, împiedicându-se în lanţ. Încă o dată, a căzut la podea, de data aceea, în genunchi, cu o izbitură al cărei ecou s-a auzit prin camera goală şi m-a făcut să mă dau înapoi. Cu fiecare lovitură deveneam mai puţin fata pentru care mama riscase totul pentru a o salva şi mai mult monstrul la care spera cu disperare Holland.
- Bravo... deşi, eu tot aş folosi patentul, a zis Trei şi şi-a înălţat capul, să privească spre Lucas, cu o curiozitate copilărească, în timp ce el gemea şi încerca să se îndrepte.
De data aceea, cei doi soldaţi au sărit şi l-au ajutat să stea pe picioare, ba chiar l-au sprijinit când s-a clătinat.
- Jos mâinile de pe prizonier, a lătrat Holland.
Soldaţii l-au eliberat repede şi s-au dat înapoi. Trebuia să pun capăt poveştii. Cu siguranţă, Lucas va vorbi, mă gândeam, şi nimeni nu avea să-l învinuiască pentru asta. Dar, când am riscat şi am aruncat o privire spre Holland, mi-am simţit ca o piatră inima mea fantomă.
Îşi încrucişase braţele, iar ochii îi erau aţintiţi asupra lui Lucas, care abia stătea drept, şi, chiar dacă a dispărut aproape subit, am văzut zâmbetul care i-a apărut pe buze.
În clipa aceea, mi-am dat seama că acel test sadic nu era doar pentru mine. Am simţit o arsură în stomac, un foc ale cărui flăcări îmi cuprindeau tot corpul, de parcă era o pădure de arbori uscaţi.
- Trei, dă-i patentul lui Doi.
Focul s-a înteţit.
Trei mi-a întins patentul, iar degetele mele s-au strâns în jurul lui.
Mama, m-am gândit. Mama. Am apucat partea din faţă a cămăşii lui Lucas, l-am tras spre mine, nevenindu-mi să cred ce fac. Mă uram, îl uram chiar şi pe Lucas. Dar, cel mai mult, îl uram pe Holland. Lucas s-a ţinut bine pe picioarele slăbite, şi-a recăpătat echilibrul.
- Vezi ăsta?
Evident că îl vedea, pentru că îl fluturam la un centimetru de faţa lui. Am dat drumul cămăşii şi l-am apucat de mâna stângă, strângându-l mai puternic decât intenţionasem.
- Spune-mi cine e cârtiţa şi îţi las în pace unghiile. Altfel, va trebui să ţi le smulg, una câte una.
Cine spunea chestiile acelea oribile? Nu puteam fi eu. Am slăbit strânsoarea.
- Te rog. Doar spune-mi şi totul se va termina.
Lucas privea drept prin mine, deşi o altă picătură de sudoare îi cobora pe nas. La fel ca mai devreme, dar un pic altfel. De data aceea, nu Trei era cauza. M-am uitat la mâna lui, la mâna lui puternică, aspră, cu unghii scurte, curate şi m-am întrebat cum era posibil aşa ceva.
- Doi, trebuie să ştiu că eşti sută la sută implicată. Patentul, m-a îndemnat Holland.
Pumnul meu s-a strâns pe metalul rece, iar Lucas a albit. Dar nu prea tremura. Pieptul lui se umfla, când inspira adânc şi nesigur, apoi expira prin buzele strânse. Apoi, umerii lui s-au încovoiat. Ochii de culoarea alunei i-au întâlnit pe ai mei şi m-am simţit de parcă cineva intrase în pieptul meu, îmi prinsese inima falsă şi o strângea, gata să o facă să explodeze.
Se aştepta să îl torturez.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu