13.
Genevieve se aplecă și luă din mâna lui Julian crucifixul înfățișând o sabie pe care îl purtase la gât.
- Câteodată, cele mai mari puteri nu sunt banii și nici violența; sunt ascunse în cele mai simple și neînsemnate lucruri.
Genevieve ridică crucifixul la gât, unde îl purtase atâția ani, și îl prinse din nou.
- Cele mai sfinte lucruri.
- Acum voi muri, nu-i așa?
Genevieve zâmbi:
- Toată lumea moare, Julian, iar destinul ni-l construim singuri prin felul în care trăim și prețuim viața. Tu ai întors spatele familiei, credinței, speranței și, mai presus de orice, ai refuzat iubirea. Ești întruchiparea lăcomiei. Totuși, în ciuda lucrurilor care s-au petrecut aici și în viața ta, nu simți niciun fel de remușcare sau de regret pentru cei pe care i-ai omorât. De aceea în momentul în care vei muri - poate peste zeci de ani - vei fi închis într-o noapte eternă, fiindcă sufletul tău va fi uitat. Vei fi închis pentru totdeauna în locul de care te temi cel mai mult.
- Și iertarea? întrebă Julian pe un ton rugător, cât pe ce să-și piardă mințile. Și Raiul?
- Pentru a primi iertarea, trebuie să te căiești și să te sacrifici. Astea sunt lucruri care îți sunt străine, Julian. Cât despre Rai, este cel mai frumos loc din lume; ți s-a dat șansa de a-l întrezări, de a-i simți iubirea și căldura, ca să îți amintești ce ai uitat și ceea ce nu vei avea în veci. Oricât vei încerca să eviți aceste lucruri, într-o bună zi moartea va veni la tine, iar până atunci vei ști ce te așteaptă și vei contempla o eternitatea de suferință. Îmi pare rău.
Julian rămase nemișcat, ascultând vocea din capul său care îl condamnase la întuneric, la golul care îi bântuise visele de când murise, în acea zi pe terenul de joacă. Nimicul din care voia cu disperare să iasă avea să îl urmeze până la moarte. Frica pe care o simțea îi chinuia mintea, întorcând totul pe dos, și îl paraliză până când înnebuni de-a binelea.
De îndată ce se întâmplă asta, frica se transformă în furie; simți cum îl acaparează și cum îi dă puere, umplându-i încă o dată inima de mânia care clocotea în el de atâția ani.
- Nu ești aici. Ești moartă, ți-am văzut cadavrut!
- Ești sigur? întrebă Genevieve, imaginea sa părând că pâlpâie. Mă vezi acum?
Julian se ridică din scaun furios, îndreptându-se spre mama sa și prinzând-o de gât și, în cele din urmă, o luă razna. O strânse, zgâlțâindu-i trupul cu violență, în timp ce urla:
- Ce ești?
Ea dispăru într-o clipă, corpul dizolvându-i-se în lumina strălucitoare a dimineții. Julian rămase pe loc, fără să mai înțeleagă nimic.
Se prăbuși pe podea, distrus și incoerent. Înnebunise.
Julian deschise ochii.
Coșmarul pe care îl avusese era încă proaspăt în mintea sa. Zăcea întins printre gardieni morți, cu trupurile contorsionate împrăștiate în toate părțile. Se ridică în picioare, încercând să-și amintească ce visase și ce se întâmplase aici, în timp ce soarele începea să strălucească pe cer.
Văzu cadavrul lui Raechen, omul care venise să îl ucidă; era mort sub biroul său. Părea ca o amintire ștearsă din memorie, pe care încerca din toate puterile să o recupereze.
Senzația de amețeală începea să-i dispară, dar nu reuși să-și dea seama ce se întâmplase. Își amintea doar că era așezat pe scaun, ținând cutia în poală.
Apoi își dădu seama de faptul că aceasta dispăruse și că nu mai era nici cheia. Privi în jur, dar nu le văzu. Se uită în toate părțile, ferindu-și ochii de soarele dimineții care strălucea sus pe cer, luminând prin ferestrele largi ale camerei.
Fugi spre Raechen și îi smulse cele două pistoale din strânsoarea rece a palmelor. Ieși în holul casei și dădu peste aceeași priveșiște. Peste tot erau cadavre, lângă ferestre și uși, unde se postaseră pentru a-l proteja pe Julian și cutia sa de ceilalți....
Nu-i trebui mult până când își dădu seama că toți angajații săi era morți.
Făcu un pas înapoi în timp, la propriu și la figurat. Rămăsese în viață, în ciuda întunericului și a morții. Era încă vu. În acel moment își dădu seama că obiectul era mult mai puternic decât bănuise vreodată. Trebuia să recupereze cutia cu orice preț.
Avea deja o bănuială unde ar fi putut fi.
O luă la fugă de-a lungul holului și ieși printr-o ușă laterală în dimineața răcoroasă de vară. Razele soarelui matinal poleiau elicopterul cu o pojghiță aurie.
Apoi îi văzu pe bărbat și pe femei dintr-o parte, rezemați de zidul de metal în spatele pistei de aterizare, încercând să se ascundă, fără să bănuiască faptul că se apropia.
Oricât de disperată devenise situația sa, Julian își regăsise speranța.
Capitolul 70
Liniștea bruscă aproape că tulbura începutul dimineții. După ce auzise țipele cumplite care veneau din casă, Michael devenise cu adevărat îngrijorat. Nu auzise niciodată astfel de sunete provocate de teroare și agonie.
Tirul îi ținuse pe loc, astfel că nu se putuseră apropia de casă. Acum părea că dușmanii lor nu existaseră niciodată, iar absența confruntării îl speria și mai mult pe Michael.
Nici nu fu nevoit să întrebe ce se întâmplase, fiindcă nu exista nicio îndoială că Julian deschisese cutia.
Acum, Michael știa că era doar o chestiune de timp până când vor avea cu toții aceeași soartă precum cel ale căror ultime cuvinte fuseseră înlocuite de țipete, ale căror ultime gânduri fuseseră umbrite de frică.
Michael se întoarse și îi căută cu privirea pe Simon și pe Busch, încă o văzu pe ea - se afla acolo, la 1 metru distanță în fața lui.
După toate ororile pe care Michael tocmai le auzise, după toate țipetele de panică, vederea lui Genevieve îl sperie cel mai mult. Și asta pentru că în fața sa se afla o femeie al cărei trup îl văzuse pe monitoarele din casa de supraveghere, neînsuflețit, rece și atins de paloarea morții.
Și totuși, stătea acum înaintea lui de parcă moartea ei nu fusese altceva decât un vis.
Însă, de îndată ce se apropie, un calm ciudat îl copleși pe Michael. Chipul său radia în primele ore ale dimineții și avea ochii limpezi și vii. O strălucire blândă părea să o înconjoare.
Ținea în mână cutia de aur.
Michael putu să vadă vopseaua portocalie care acoperea capacul aurit. Fără niciun cuvânt, îi întinse mâna. Michael luă cutia și o strânse în palme.
- Știi ce trebuie să faci, spuse Genevieve. Eu nu am cum, însă tu poți face asta. În adâncurile oceanului, unde nimeni nu o poate găsi vreodată.
Michael rămase uimit; nu îi era teamă și părea că înțelege perfect ce îi spune femeia. Lăsă îndoielile la o parte și privi crucea din jurul gâtului său și cutia din mână. Știa exact ce era ea acum.
Fără să rostească un cuvânt, privi cum se evaporă în lumina crudă a dimineții. Michael se simți de parcă tocmai s-ar fi trezit dintr-un somn lung. Nu se putea aduna și nu-și putea lua ochii de la cutia din mâinile sale.
Un strigăt îndepărtat îl trezi din reverie și îl aduse cu picioarele pe pământ. În câteva secunde, îl copleși o senzație puternică de confuzie. Un hârâit de motor se auzea tot mai tare, ștergând calmul dimineții, accentuat de țipete.
Michael se întoarse și îi văzu pe Busch și pe Simon alergând către Susan, care îi tot făcea semn cu mâinile. O luă la fugă imediat, prinzându-i din urmă pe cei 2. Când ajunseră cu toții lângă ea, observară că tremura și că avea chipul înecat în lacrimi.
Din cauza hârâitului elicopterului și a bufniturilor surde care se auzeau din când în când pe fondul vâjâitului strident al motorului, nu puteau să audă țipetele frenetice ale lui Susan.
Se întoarseră cu toții și văzură elicopterul alb ridicându-se de pe deal, plonjând apoi în aerul dimineții. Michael înțelegea ce încercase Susan să-i spună, chiar fără să o audă.
Julian îi răpise tatăl.
Capitolul 71
Barca de pescuit a lui Gian Beliana tăia apele mării în amiaza târzie. Era prima și singura dată când pescarul corsican o închiriase.
Nu avusese niciodată intenția să lase pe altcineva să se atingă de sursa sa de venit și refuzase cererea lui Michael de a închiria barca, însă cei 120 de mii de euro pe care îi oferise Susan nu numai că acopereau cheltuielile și profitul timp de 1 an, dar erau suficienți pentru a-și cumpăra alt vas, permițându-și astfel să devină căpitanul unei flote formate din două ambarcațiuni.
Era un Hatteras de 17 metri, cu două motoare diesel. Michael se așezase pe ponton, la cârmă, iar vântul îi răvășea părul negru și ondulat, împrăștiindu-i-l pe față. Avea ochii și chipul obosite, însă era foarte hotărât să urmeze drumul pe care Julian i-l indicase lui Susan.
Julian îi luase prin surprindere, la fel și Raechen, care îndreptase cele 2 pistoale spre ei. Susan era de neconsolat, fiindcă nu reușise să-l protejeze pe Stephen.
Situația o copleșise, iar arma pe care i-o lăsase Michael zăcuse aruncată lângă ea, până când Julian i-o luase. Privise neajutorată cum Stephen fusese luat cu forța, legat și împins în elicopter. Îi aruncase un bilet cu o latitudine și o longitudine, alături de cuvintele:
Adu-mi cutia sau tăticul moare.
Michael încercase să nu fie influențat de sentimentele sale, fiind conștient că îi vor încețoșa mintea, și se străduia să se concentreze pe noua misiune. Nu ajunsese atât de departe doar ca să îl piardă din nou pe Stephen Kelley, tatăl pe care abia îl regăsise.
Privi cutia de aur, Albero della Vita, Copacul Vieții, care era așezată pe bordul din fața sa. Văzuse cu ochii lui urmările puterii acesteia și, la gândul că i-o va înmâna celui mai nepotrivit om de pe pământ, singurei persoane care îi cunoștea adevăratul conținut și puterea, tremură din toate încheieturile.
Busch își făcu apariția pe scările dinspre bucătăria navei, briza răvășindu-i părul blond în timp ce se așeză lângă Michael.
- Așadar?
- Încă 30 de kilometri și suntem acolo. Ar trebui să ajungem exact după ce se întunecă.
- Ești sigur că știi ce faci?
Michael îi aruncă o privire fugară lui Busch, apoi privi în zare, unde nu se vedea nimic.
- Scuză-mă că te-am întrebat asta.
Simon stătea pe margine, înconjurat de o mulțime de arme. Puști, pistoale, ultimele bombe fumigene, 3 bucăți de Semtex. Verificase și încărcase armele înainte de a le depozita într-o geantă din material impermeabil.
- Cum aflăm unde îl ține pe Stephen? întrebă Busch.
- Nu avem cum, spuse Michael.
- Și de unde știm că se află măcar pe vas?
- Nu știm.
- Atunci ce știm?
- Nu prea multe.
- Bine.
Busch își clătină capul aprobator.
- Voiam doar să știu în ce ne băgăm.
Soarele coborâse mult sub linia orizontului, iar luna se ridica deja, iluminând drumul pe care Michael trebuia să îl urmeze.
La orizont apăru iahtul lui Julian.
Era maimult decât un iaht; Șoapta Domnului era o navă în toată puterea cuvântului, o ambarcațiune enormă, lungă de peste 45 de metri. Carena bleumarin ieșea deasupra apei, expunându-și cele 5 etaje, iar puntea și hublourile străluceau în lumina portocalie.
Michael estimă prețul vasului la peste 200 de milioane de dolari, nepunând la socoteală numeroasele bărci de salvare și nici elicoperul care se afla pe puntea din față.
Michael fu descurajat. Nu era pregătit să fie întâmpinat de o navă de asemenea dimensiuni; era mai mare decât și-ar fi putut imagina vreodată și avea atât de multe compartimente, încât nu i-ar fi ajuns o săptămână întreagă să-l caute pe tatăl său.
Simți o mână pe umăr.
- Nu-și face griji.
Michael se întoarse spre Simon.
- Nu contează că e atât de mare, planul va funcționa oricum.
Michael se apropie de iaht, iar Busch și Simon coborâră.
Îndreptă barca spre tribord, unde un bocaport imens, de 3 metri pe 6, se deschise, iar de acolo ieșiră 2 bărbați înarmați. Opri motorul vasului său și îl lăsă să alunece ușor. Aruncă o frânghie spre unul dintre gardieni, care apropie foarte mult barca de vasul său.
Luă cutia din aur, o aruncă în geanta de scufundări de lângă el și se îndreptă către babordul navei sale.
Cei 2 gardieni săriră pe vas și îl împinseră în tăcere pe Michael la perete, apoi îl percheziționară. Îi găsiră rucsacul, dar el îl trase într-o parte.
- Dacă nu ni-l arăți, nu te urci în barcă, spuse cel mai slab dintre gardieni cu un accent franțuzesc.
Michael deschise ruscasul în care se afla un singur obiect. Gardienii clătinară din cap, iar el se pregăti să sară din barcă. Nu merseră cu el, ci coborâră pe scara principală, în galeră.
Michael nu spuse nimic, încercând să se calmeze. Auzi uși deschizându-se și închizându-se, iar pe cei doi vorbind.
Se întoarseră amândoi fără să îi adreseze vreun cuvânt sau vreo privire.
Michael păși pe vas alături de gardianul cel slab. Celălalt rămase însă în urmă. Luă cârma și porni Hatterasul, iar motorul său încălzit răspunse imediat la comenzi. Trase de cârmă, întorcând vasul la 45 de grade, acceleră la maximum și, în timp ce barca se îndreptă spre largul mării, făcu 3 pași și sări înapoi pe Șoapta Domnului.
Michael se simți ușurat că Simon și Busch nu fuseseră găsiți.
Această senzație nu dură mult; își dădu seama că ambii gardieni stăteau cu ochii lipiți de nava care se îndepărta tot mai mult. Tensiunea se simțea în aer.
Barca explodă apoi într-un glob uriaș de flăcări, iar carena se rupse ca o bucată de hârtie.
Micael se înfioră când văzu detunătura; privi rămășițele bărcii scufundându-se încet, lăsând în urmă bunuri și mărunțișuri sub o pătură de fum care se risipea încet. Se uită în apă, dar nu îi văzu nici pe Busch, nici pe Simon.
Cei 2 gardieni se întoarseră spre Michael, rânjind cu gurile până la urechi. Gardianul principal îl luă de braț și îl conduse în vas.
La cel mai înalt etaj al navei puteai ajunge atât cu liftul, cât și pe scări. Salonul era zona principală de divertisment și avea ieșire afară, astfel că fundalul încăperii era cerul înstelat.
Julian era așezat pe un scaun Adirondack, în partea deschisă a salonului. Pe punte erau răspândite o mulțime de scaune și de mese. Parâma navei era strânsă și zăcea într-un colț.
Michael întră în salonul larg deschis spre perete, ținându-și strâns geanta de scufundări. Gardianul nu se dezlipea de el.
- Ei bine, ce cutie mi-ai adus în seara asta? întrebă Julian, pe un ton încrezător.
- Unde e tata?
- O, deja îi spui „tată”!
- Unde e?
- Arată-mi cutia!
- După ce îmi văd tatăl!
- Michael, zâmbi Julian, chiar nu cred că ești în postura de a da ordine în acest moment, tu ce zici? Vreau să văd cutia!
- De ce te grăbești? Unde crezi că o să plec? Doar ai un grup de 20 de oameni care te protejează, nu?
- De fapt, sunt doar 15. Nava are nevoie doar de 2 operatori, restul e controlat pe calculator.
- Așadar, 15 gardieni care te apără, spuse Michael privindu-l pe bărbatul care îl escortase.
Julian zâmbi în continuare.
- Ești deștept. Te-am subestimat, dar și tu ai făcut la fel.
- Ce ai de gând să faci cu asta? urmă Michael desfăcându-și geanta.
Merse de-a lungul camerei, privind în jur, ajungând în cele din urmă pe ponton, aproape de Julian. Privi peste punte, la marea întunecată care se afla la 5 etaje dedesubt, sperând că prietenii săi au supraviețuit folosind singura posibilitate de scăpare.
- Arată-mi cutia! repetă Julian.
Michael deschise încet rucsacul și scoase singrul obiect de acolo.
- Vreau să îl văd pe tata și să mă asigur că e în viață.
Julian râse.
- Nu ești în postura de a cere ceva.
Michael se prinse de balustradă și, lipindu-se de ea, îi simți răceala pe piele. Îi aruncă o privire lui Julian și, pe neașteptate, balansă rucsacul pe marginea navei.
- N-o s-o faci, zâmbi Julian.
- O voi face dacă nu îl văd. De unde știu că nu l-ai ucis deja?
- N-o s-o lași să cadă.
- La 4000 de metri adâncime n-o s-o găsești în veci!
Cei 2 bărbați se uitară unul la altul. Amândoi erau încăpățânați, amândoi sfidători, amândoi având puterea să distrugă misiunea și să spulbere dorința celuilalt.
În cele din urmă, Julian se întoarse spre gardian și îi făcu un semn.
Gardianul cel slab se afla la capătul tribordului, urmărind cum se scufundă în flăcări ultimele rămășițe ale bărcii de pescuit.
Deodată, o siluetă negră ieși din mare, apucându-l de picioare și trăgându-l în apa întunecată. Își ținu respirația și se scufundă în apă. Dar nu mai putu face nimic cu rana din jurul gâtului.
Simon urcă până la tribord și trase după el geanta sa impermeabilă; scoase de acolo armele și le fixă în jurul corpului. Mai scoase o cutie mare, gri. Fixă spatele magentic de corpul navei și îi atașă un întrerupător.
Dispozitivul de transformare a semnalelor numerice de frecvență trimise imediat un semnal nedetectabil în aer, blocând toate transmisiile radio și izolând nava de restul lumii.
După ce coborâseră în galera vasului de pescuit, el și Busch ieșiseră pe partea din față a tribordului și săriseră în apă. Înotaseră în adâncuri și rămaseră ascunși sub Șoapta Domnului în timp ce vasul lor explodase.
Simon se ridică și privi o cameră mare, deschisă - merse până la colț și studie cu atenție anexa de 6 metri care era prinsă de marginea tavanului. Era o navă de agrement, construită pentru a transporta pasagerii de la mal la navă și invers.
Simon se ridică și trase de mânerul care punea barca în mișcare, iar aceasta alunecă pe plafonul de sus. Trecând prin ușa deschisă, șinele șerpuiră în noapte și coborâră, lansând ușor barca în noaptea întunecată.
Busch înotă prin apele întunecate ale Mediteranei. Lanterna cu care era dotat echipamentul său nu îl ajuta cu nimic sub carena imensă a Șoaptei Domnului.
Busch înotă pe lângă carena navei, lanterna ajutându-l să își croiască drum prin aă. Făcuse acest drum de 3 ori. Știa exact ce căuta și găsi imediat acel obiect.
Își puse lanterna în vestă, scormoni în rucsac și scoase un aparat mare, de formă conică. Ridică apoi lanterna și o folosi ca să lumineze locul unde cele două părți ale navei erau sudate.
Michael pusese totul la cale: folosind bucăți de fontă, adunase câteva boluri pe care le avusese la îndemână și le umpluse cu Semtex. Forma avea să acopere încărcătura și să direcționeze explozia înăuntru, aproape dublându-i puterea și cauzând pagube foarte mari.
Busch înotă repede la pupa și fixă acolo cel de-al doilea aparat, apoi se întoarse la mijloc, așezând ultima bombă pe partea stângă, în zona sudurii navei.
Se uită la ceas; avea 3 minute până când trebuia să întoate pentru a găsi un adăpost.
Speră din tot sufletul ca Michael să-și fi găsit tatăl, pentru că, odată fixate bombele, nicio persoană care se afla pe Șoapta Domnului nu ar fi avut vreo șansă de supraviețuire.
Simon înconjură colțul celui mai de jos etaj, mergând ghemuit, cât mai aproape de perete. 2 gardieni coborâră și se îndreptară în direcția lui, prinși într-o discuție, neștiind că se afla acolo.
Simon îi împușcă în cap. Ascunse apoi cele două cadavre într-un depozit și își continuă drumul.
Găsi o ușă laterală din metal și o deschise; era camera gardienilor, închisă și întunecată, și înăuntru se aflau 5 bărbați dormind, cu armele lângă ei ca o protecție suplimentară.
Simon închise încet ușa și scoase din rucsac un lanț scurt; îl fixă în jurul încuietorii, blocând-o. Se îndreptă spre partea din spate a navei și găsi compartimentul în care se afla motorul. Deschise încet ușa și se strecură înăuntru.
Cele două motoare erau enorme, de mărimea unei camionete. Cu toate că erau în repaus, motoarele hârâiau în așteptare.
Nu mai era nimeni în încăpere; nu mai era nevoie de echipaj în această eră computerizată. Monitorizarea tuturor operațiunilor era realizată de un computer uriaș, montat pe unul dintre pereții laterali.
Simon știa prea bine că nu aveau încredere deplină în calculatoare, iar suspiciunile sale fură confirmate îndată ce simți o armă îndreptată în ceafă.
Bărbatul care ținea arma nu ceru numic și nu puse nicio întrebare. Tot ce făcea era să îi împingă pistolul în ceafă. Încercă să ia legătura cu căpitanul, prin stație, dar era inutil din cauza dispozitivului de perturbare.
În camera motoarelor timpul părea că stă în loc. Simon știa că nu vor rămâne prea mult acolo, fiindcă, în momentul exploziei, încăperea în care se aflau ar fi fost prima inundată. Ei 2 urmau să fie primele victime.
Stephen Kelley străbătu salonul și ajunse la puntea de la pupa; arma de 375 de milimetri, Magnul, lipită de ceafă, îi reaminti că nu are rost să fugă.
Michael îl privi, ținând încă rucsacul deasupra apei. Era fericit că tatăl său era încă în viață, însă nu se simțea deloc eliberat. Umărul lui Stephen era încă imobilizat, bandajul făcut de Susan rezistând mai bine decât se aștepta. Michael văzu că tatăl său era foc și pară; era exact senzația pe care se aștepta să o vadă.
- Michael, nici nu vreau să aud că ai adus obiectul ăla aici, spuse Stephen.
Michael nu răspunse, dar continuă să-și privească tatăl.
- Se pare că nu te compătimești prea mult. Dar crede-mă pe cuvânt că nici viața mea și nici a altcuiva nu merită sacrificate pentru acel obiect.
- Se pare că el gândește diferit, spuse Julian îndreptându-se spre marginea laterală a vasului, unde se afla Michael. Acum dă-mi cutia!
Michael nu se clinti.
- Kadrim!
Julian îl strigă pe gardian.
Și, ca și când ar fi urmat un scenariu, gardianul ridică pistolul la capul lui Stephen.
- 3 secunde.
Michael îl privi pe Stephen, care făcu un gest discret cu capul, și știu că nu are de ales.
Îi dădu lui Julian rucsacul.
Italianul scormoni întocmai ca un copil care își caută cadourile de Crăciun și scoase de acolo cutia de aur. O ridică și zâmbi triumfător, cu gura până la urechi.
Kadrim, continuă Julian.
Gardianul coborî puțin arma.
- Nu, chiar nu e nevoie să faci asta. Omoară-i pe amândoi.
Michael își privi tatăl; își intersectară privirile și trecură prin întreaga paletă de emoții umane. Erau străini, dar în același timp tată și fiu. Într-un fel sau altul, trecuseră împreună peste ultima săptămână și în cele din urmă ajunseseră în acest impas unde până și ultimul strop de speranță le fusese furat.
Michael îl fixă apoi pe Julian, care era îmbătat de satisfacția îndeplinirii scopului său lacom; se holba la cutia de aur.
Michael se uită împrejur, căutând o armă, însă nu găsi nimic la îndemână. Spera ca Simon să intre pe ușă și să îi salveze, dar, oriunde s-ar fi uitat, părea că nu vine nicio speranță.
Planul său, pus la cale în grabă, se dovedise ineficient.
Kadrim era la mai puțin de 1 metru distanță de Stephen și îi pusese pistolul la cap. Nu exista cale de scăpare. Așa că, acum, ca rezultat al eșecului său, era pe punctul de a-și privi tatăl murind.
Căpitanul Bertram se afla ca cârma vasului, cu privirea departe, în largul mării. Visul său se împlinise - era căpitanul celei mai luxoase nave din întreaga lume.
De 2 ani era angajatul lui Julian Zivera și nu regretase acest lucru nicio secundă. Era o slujbă mult mai satisfăcătoare și mai aventuroasă decât cea pe care o avea cât timp fusese angajat al pateticei Forțe Navale a Franței. Ca să nu mai punem la socoteală faptul că salariul îi permitea să se pensioneze în următorii 3 ani, câștigând o sumă destul de mare încât să își poatăpermite propriul vas și să navigheze pe toate mările lumii.
Luă aparatul radio și îl porni.
- Jean Claude?
Bertram încerca să ia legătura cu mecanicul navei. Trebuiau să pregătească vasul pentru a ieși în larg în mai puțin de 1 oră și voia să asigure o verificare în detaliu a navei înainte de plecare.
Nu îl îngrijoră faptul că nu i se răspunse; mecanicul-șef era unul dintre cei mai buni pe care îi cunoscuse și pleca de la postul său numai atunci când era necesar.
O armă la tâmple era un lucru înfricoșător: victima nu poate decât să tremure, pentru că vulnerabilitatea sa este maximă.
Pentru Simon însă, acest fapt constituia un avantaj. Atacatorul se afla la 1 metru depărtare, iar glonțul îi putea perfora craniul înainte să apuce să facă măcar un pas.
Simon își feri capul și se învârti în același timp, apucând țeava armei; o împinse în sus și își înfipse celălalt pumn în gâtul bărbatului.
Acesta, luat prin surprindere, dădu drumul armei și căzu pe spate; își duse mâinile la gât, încercând să respire, dar laringele îi fusese distrus.
Simon îndreptă arma spre el și îi curmă chinul.
Mai erau doar câteva secunde până când bomba de sub camera motorului avea să explodeze. Ieși alergând și îl lăsă pe bărbatul mort pe podea.
Chiar atunci izbucni prima explozie.
Cele 3 bombe explodară la intervale mici de timp. Carena de oțel a navei scotea sunete stridente, fiind zgâlțâită din încheieturi. Vasul se zdruncină din cauza exploziei, care fu urmată de un vuiet înfricoșător de îndată ce apa întunecată pătrunse pe vas.
Șoapta Domnului se dezechilibră într-o clipă, clătinându-se ca un bețiv, mișcându-se încoace și încolo în timp ce apa pătrundea tot mai mult.
Kadrim își pierdu echilibrul, căzând pe spate.
Julian făcu ochii mari de îndată ce realiză faptul că Michael avea un plan ascuns și că totul fusese distrus. Se lovi cu capul de zid, căzând în genunchi; cutia îi scăpă din mâini și se rostogoli pe podea.
Vasul se lăsă tot mai mult pe partea dreaptă; ochelari, fotografii, tot ce nu era fixat se prăbuși și se făcu țăndări, de parcă ar fi fost smulse de la locul lor.
Michael alergă spre tatăl său, dar se opri brusc în momentul în care Kadrim reuși să se adune și îl prinse pe Stephen de beregată, punându-i pistolul la gât. Michael continuă să înainteze în direcția sa, însă Kadrim trase de 2 ori în tavan, făcându-l să încremenească.
Spoturile principale de lumină se stinseră, iar vasul se pierdu în noapte. Luminile de urgență porniră însă la scurt timp, pâlpâind intermitent.
Julian se ridică și se împletici pe podeaua înclinată; se împiedică de câteva ori, dar se prinse de o lampă de perete.
- Ce mai aștepți? urlă Julian la Kadrim. Omoară-l acum!
Căpitanul Bertram își dădu seama că sunt atacați imediat ce explozia îl clătină. Nu avea nicio îndoială cu privire la sunetul de carcasă distrusă. Nici nu trebuia să vadă ca să știe că mai erau doar câteva minute până când nava avea să fie făcută praf.
Încercase din nou aparatul radio, însă nu avea ton. Apăsă apoi pe butonul de pericol ca să trimită un avertisment automat, dar nici acesta nu păru să funcționeze. Încercă apoi alarma Klaxon, comunicându-le tuturor să părăsească nava.
Deschise sertarul central al cârmei, scoase pistolul și plecă pe punte.
Simon alerga pe hol când fu trântit de forța exploziei. Se strădui să se ridice, dar curând explodară și celelalte bombe, care practic ridicară vasul pe suprafața apei.
În câteva clipe apa inundă holul, iar Simon se simți ca și cum s-ar fi aflat pe un baraj inundat. Simon fu luat prin surprindere de un val care tocmai se ridicase. Se prinse de balustrada scărilor; fusese cât pe ce să fie smuls de ape. Reuși să urce, conștient că valurile se ridicau tot mai mult în urma sa.
Ajunse la etajul 6 urcând câte 3 trepte deodată. Sistemul de iluminare de urgență funcționa la capacitate maximă. Nu întâlni niciun gardian; se asigurase că nu au cum să supraviețuiască - pe unii îi închisese, pe alții îi trimisese deja pe lumea cealaltă.
Simon ajunse la ultimul eta al navei și o luă pe hol, spre consolă, chinuindu-se să își mențină echilibrul pe puntea înclinată; își croi drum către salon. Văzu umbra, auzi vocile lui Michael și a lui Julian, apoi se lipi de perete, privind spre Michael și spre tatăl său, încolțiți de un gardian masiv, care își îndreptase arma spre Stephen.
Simon își ridică ușor pistolul și trase un glonț în capul gardianului.
Capul gardianului explodă, iar arma acestuia se descărcă din întâmplare în perete în timp ce căzu pe spate, neînsuflețit.
Simon își îndreptă pistolul către Julian și, pentru prima dată, îl privi pe acest bărbat.
Îngrijit și atrăgător, charismatic și rafinat - masca perfectă pentru un om care lupta pentru lucruri absolut opuse principiilor lui Simon. Julian reprezenta chintesența tututor lucrurilor pe care Simon le ura, purtând haina duhovnicească pentru a-și ascunde adevăratul sine parșiv; un bărbat care ucidea fără remușcări, care promitea Raiul în schimbul unui dolar, care își ucisese propria mamă, privind cu încântare cum își dădea ultima suflare.
Dar mai era ceva.
Acel moment de furie, oricât de scurt fusese, îl costă acum. De îndată ce-și îndreptă arma spre el și îl privi cu ură, recunoscându-l, o altă armă îi atinse spinarea și se trase repede înapoi.
Simon privi peste umăr și îl văzu pe căpitanul vasului stând la o distanță care nu-i punea viața în pericol. Nu era la fel de necugetat ca mecanicul și era în mod evident antrenat pentru situații-limită ca acestea, asemănătoare cu atacurile piraților.
Simon știu că orice mișcare i-ar fi grăbit moartea, iar el nu era pregătit pentru asta, ținând cont că Julian era teafăr și nevătămat, iar cutia nu fusese încă distrusă.
Căpitanul îl împinse pe Simon în cameră și îi luă pistolul.
- Domnule, nava se va scufunda în aproximativ 3 minute, îi spuse căpitanul Bertram lui Julian, întinzându-i arma lui Simon. Trebuie să luăm o barcă de salvare.
- Unde sunt ceilalți? întrebă Julian.
- Sunt morți, spuse căpitanul, arătând spre Simon.
Julian se îndreptă spre el.
El și Simon se aflau acum față în față, schimbând priviri, studiindu-se, gândind cu rapiditate.
- Cine ești? întrebă Julian.
Simon zâmbi.
Julian îl privi mai îndeaproape; nu dură mai mult de o clipă până când emoțiile îl copleșiră, odată ce înțelese cine stătea în fața lui.
- Se vede? întrebă Simon, în timp ce ochii lor albaștri identici se fixau reciproc.
În afară de culoarea pielii și de diferența de 16 an dintre ei, erau perfect identici.
- Bună, frate, spuse Simon cu un surâs înfricoșător.
- Frate? râse Julian, dar se opri imediat.
Privi în ochii lui Simon și văzu adevărul. Lui Julian i se tăie respirația.
- Cum....?
- Nici măcar nu am știut că exiști până acum 4 luni, când Genevieve mi-a spus adevărul despre fiul său. Știai că nu putea avea copii?
Julian tăcu pentru o secundă; părea că îl înghite un hău, în timp ce vasul continua să se scufunde. Încremenise pur și simplu, cu mânile pe lângă corp, cu arma atârnându-i în mâna stângă.
- Domnule! i se adresă din nou căpitanul.
Julian îl ignoră și continuă să-și privească fratele.
- Domnule, țipă căpitanul, panicându-se. Dacă nu părăsim acum nava, vom muri!
- Lasă-mă să te scutesc de grija asta.
Și fără măcar să se uite în direcția lui, Julian își ridică pistolul și îl împușcă în față.
- De ce ești aici? întrebă Julian continuând să-l privească, studiindu-i chipul și dându-și seama că seamănă, lăsând la o parte culoarea pielii și vârsta.
- Nascentes morimur - din momentul în care ne naștem, începem să murim.
- Ai venit ca să te rogi pentru mine?
- Nu, am venit să te omor, spuse Simon fără vreun fel de emoție în glas, pe un ton foarte bine cunoscut de Julian.
Acesta din urmă izbucni într-un hohot de râs sincer, amplu, voluptuos... și înfricoșător totodată.
- Bineînțeles, zbieră el, râsul părând să-l scoată din starea sa obișnuită. Doar ești fratele meu.
Nava se înclină și mai mult spre dreapta.
Julian făcu câțiva pași înapoi, cu mintea la discuția lor. Se aplecă, ridicând cutia de lângă perete, ce părea să aibă puterea unei adevătate axis mundi. Privind-o îndeaproape, observă că încuietoarea arăta altfel.
- Ce ai făcut?
- Cutia nu va mai fi deschisă niciodată, spuse Michael.
- Deschide-o!
- Nu pot, răspunse Michael.
- DESCHIDE-O! țipă Julian, în timp ce înfipse țeava armei în tâmpla lui Michael, apăsând cât putea de tare.
- Nu am cheia, spuse Michael calm.
- Ba da, o ai. Trebuie. Sigur ți-a dat cheia.
- Nu, e la Genevieve. Ai uitat că ai omorât-o?
Julian îl privi pe Michael și, fără un cuvânt, fără să îl amenințe, întoarse arma spre Stephen și apăsă pe trăgaci, nimerindu-l în picior.
Stephen se rostogoli pe pontonul vasului.
- Deschide-o! spuse Julian pe un ton mai liniștit.
Michael se întoarse spre tatăl său. Acesta își strângea piciorul, zvârcolindu-se de durere, dar clătină din cap:
- Nu, Michael!
Arma izbucni din nou, descărcându-se în celălalt umăr al lui Stephen.
- Deschide cutia! șopti Julian.
Stephen închise ochii, umărul i se înroșea, însă continuă să clatine din cap.
- Nu pot, spuse sincer Michael.
I se rupea inima la vederea execuției lente a tatălui pe care nu avusese șansa să-l cunoască prea bine.
- Deschide cutia! șopti Julian, și mai încet de data aceasta.
Își ridică arma trase și-l răni pe Stephen în piept, în partea dreaptă.
Dar Michael nu se clini; se simțea de parcă el ar fi fost cel împușcat.
Julian alergă la Stephen, care abia se mișca, și îi puse pistolul la tâmplă.
- DESCHIDE CUTIA! urlă Julian, pierzându-și complet controlul.
Michael îl privi siderat pe Stephen, care fusese găurit de gloanțe și abia mai respira. Își ținea ochii întredeschiși. Privirile li se întâlniră, într-un moment greu de descris.
- Îmi pare rău, șopti Michael.
Julian apăsă trăgaciul armei. Michael tresări înfricoșat; devenise călăul propriului tată.
Însă, spre surprinderea tuturor, nu ieși niciun glonț din țeavă; arma era descărcată.
Fura puse stăpânire pe Michael. Îl atacă pe Julian, lovind cu putere; îl trânti de perete, iar cutia căzu la picioarele lor. Julian leșină, dar Michael nu încetă; luă arma fără gloanțe, sări deasupra bărbatului și o ridică foarte sus, pregătit să-i aplice lovitura mortală.
Simon îi reținu brațul, împiedicându-l să-i ucidă fratele.
Michael își ridică privirea spre Simon.
- Nu îndrăzni să mă oprești....
Simon clătină din cap și îi luă ușor arma din mână, punând-o deoparte.
- Michael, spuse el ușor. Du-te și ajută-l pe tatăl tău.
Michael se ridică, reticent. Alergă la tatăl său în timp ce apa năvălea în încăpere. Nava era cufundată pe 3 sferturi.
Simon își privi fratele - avea chipul vânăt și fața sângerândă - și nu simți decât repulsie față de el.
- Mulțumesc, șopti Julian printre buzele umflate și sparte.
Simon luă frânghia de parâmă și îi legă picioarele.
- Există un motiv pentru care Genevieve nu ne-a spus cine sunt adevărații tăi părinți. Mă cunoștea și îi era teamă de ce ți-aș putea face. Tu....
Tăcu pentru o clipă.
- Ești fratele meu, dar asta nu mă va împiedica să te ucid.
- Nu mă poți omorî.
Simon zâmbi în timp ce înfășura frânghia în jurul spatelui lui Julian, terminând cu un fel de spânzurătoare în jurul gâtului acestuia. Îl întoarse și îi legă mâinile în față. Se ridică, apucă celălalt capăt al funiei de 45 de metri și o fixă bine de balustrada punții, legându-și fratele de preaiubita sa navă.
- Dacă ești binecuvântat în vreun fel, dacă acea cutie a fost capabilă să îți ofere nemurirea, dacă vei reuși cumva să scapi de răni și să găsești veșnicia pe pământ - Simon făcu o pauză, apoi zâmbi - atunci îți vei petrece eternitatea contemplând-o din adâncurile oceanului, dintr-o lume a întunericului nesfârșit, unde vei fi singur-singurel, unde trupul tău va fi distrus, unde plămânii tăi vor tânji după o gură de aer.... o lume în care nimeni nu îți poate auzi țipetele. Nu-mi doresc să mori. Sper să-ți găsești nemurirea.
Șoapta Domnului se scufunda, din ce în ce mai repede acum, începând să se învolbureze în jurul lui Michael, care stătea aplecat peste tatăl său pe moarte.
Stephen îl privi pe Michael, străduindu-se să își ascundă durerea.
- OK, asta a durut.
- Nu te mișca!
Michael apucă rucsacul, folosind breteaua pentru a-i lega piciorul. Îi verifică rana de la piept, dar nu-și putu da seama dacă fusese afectat vreun organ.
- Trebuie să plecăm de pe vasul ăsta!
Simon alergă spre el.
- Găsește-l pe Paul, îi spuse Michael. Trebuie să-l scoatem pe Stephen de aici.
Privi apoi cutia aurită care se afla pe podea, lângă ei.
- Și să îngropăm odată obiectul ăla în navă.
Simond dădu fuga în galera imensă; căută dulapul și găsi acolo o foiță de tablă în care înfășură cutia, acoperind-o complet. Luă caseta și o trânti în cuptorul de jos și o încuie, în timp ce apa năvăli în jurul său.
Simon se luptă cu apa care îi ajungea până la piept, apoi se scufundă și înotă până la ieșirea din încăperea. Trebuia să-l găsească pe Busch și barca de salvare. Altgel aveau să moară cu toții în mijlocul Mediteranei, într-o zonă unde nu naviga niciun vas.
În plus, nimeni nu știa unde se aflau.
Pupa, ultim parte a Șoaptei Domnului, rămăsese singura parte vizibilă din întreaga navă; se scufundă și ea în curând.
Michael înotă prin apa care îi ajungea până la umeri; tatăl său plutea lângă el, pe saltaeaua unei canapele.
Julian trăgea cu frenezie de frânghia din jurul picioarelor sale; avea mânile legate, dar zgâria, se îmbrâncea, făcea tot ce îi stătea în putere ca să prevină inevitabilul. Luptase întreaga sa viață pentru a afla secretul vieții, și acum.....
Michael trecu pe lângă el și se prinse de balustradă; își susținea tatăl și începură să plutească amândoi, privind nava care se scufunda tot mai adânc.
Julian se afla în apropiere, implorându-l.
Curând salonul dispăru - tot ce se mai vedea din iahtul de aproape 120 de metri era capătul pupei și coarda de 45 de metri care plutea pe suprafața apei.
Michael se uită în altă parte; Julian încerca să își mențină capul deasupra apei, dar nu reușea decât să amâne inevitabilul. Se agită și își contorsionă trupul, străduindu-se din toate puterile să se elibereze, cu toate că era un efort inutil.
Nava dispăru odată cu pupa. Bule de aer se ridicau la suprafață, în jurul lor.
Frânghia cu care era legat Julian începu să alunece tot mai jos, coborând printre valurile mici. Julian privi cu oroare cum dispare; 15 metri rămași, apoi 12, apoi, și mai repede, 6, apoi 3. Fără un sunet, Julian fu tras încet sub apă, îngropat în cele mai mari adâncimi ale oceanului, alături de vasul său distrus. Cutia de aur era și ea ascunsă acolo, pierdută pentru veșnicie. Julian urma să-și găsească sfârșitul lângă obiectul care îl obsedase întreaga viață.
Oceanul avea o adâncime de 4 kilometri, unde nicio misiune de salvare nu ar fi putut acționa. Nu mai avuseseră niciun contact radio de când părăsiseră Corsica la ordinele exprese a lui Julian. Nimeni nu anunțase că ar fi vreun pericol.
Acest vas avea să fie cu adevărat pierdut, și la fel și posesorul său, lăsând în urmă un mister care avea să îl șteargă pe Julian Zivera de pe fața pământului.
Michael și Stephen pluteau singur în apele albastre ale Mediteranei. Singurele sunete pe care le puteau auzi erau mișcările apei și respirația grea și șuierătoare a lui Stephen.
Michael îi ținea capul tatălui său deasupra apei, corpul său balansându-se printre pernele plutitoare.
În ciuda întunericului, Michael putea vedea sângele lui Stephen șiroind în mici valuri. Numără cele 3 răni proaspete făcute de gloanțe și aplică presiune în jurul lor într-un efort disperat.
- Așteaptă, spuse Michael.
Se apropie mai mult de tatăl său, înotând agitat și împroșcând apă în jur, făcând tot soiul de improvizații ca să îl mențină la suprafață.
- Lasă-mă să mor, șopti Stephen.
Respira foarte încet, cu pauze lungi, care îi făceau inima lui Michael să stea în loc de fiecare dată.
Michael scutură din cap.
- În niciun caz! După tot ce s-a întâmplat? Ți-ai ieșit din minți?
Stephen zâmbi cu ochii pe jumătate deschiși.
- E în regulă, Michael.
Michael auzi motorul unei bărci mici. Busch și Simon își anunțau apariția. Lumina se răvărsă brusc peste ei, și Busch opri motorul, lăsând barca să alunece încet.
- Michael, când Mary a venit la mine, chiar înainte să moară vorbea despre tine cu foarte multă iubire. Mi-a spus că ești unul dintre cei mai buni oameni pe care i-a cunoscut și că un tată ar fi mândru să te numească fiul său.
Ochii lui Stephen se închiseră, dar un scrâșnet puternic îl trezi.
- Avea dreptate. În ultimul an, singurul lucru la care m-am gândit a fost moartea, nu mai aveam pentru ce să trăiesc. Dar acum.....
- Merită să trăiești, spuse Michael, străduindu-se să zâmbească.
Stephen îl privi, chinuindu-se să își țină ochii deschiși, și îi zâmbi înapoi fiului său, înainte să-și piardă complet conștiința.
Capitolul 72
Michael, Simon și Busch stăteau la momântul proaspăt săpat. Piatra funerară era veche, dar într-o stare surprinzător de bună.
Michael și Simon au ținut un discurs la slujba de înmormântare. Cuvintele lor au fost elegante, spuse din inimă și omagiau viața marcată de bunătate, dragoste și valorile familiei.
Era a doua oară când Genevieve era comemorată printr-o slujbă de înmormântare, a doua oară când Michael stătea la mormântul ei jelind-o.
Busch, în maniera lui obișnuită, găsea întregul subiect de neconceput și complet irațional.
Cei 3 prieteni luară fiecare câte o mână de pământ, o aruncară peste mormânt și ieșiră din cimitir. Erau singurii oameni din lume care aveau să știe vreodată că pământul pe care îl aruncaseră în groapă căzuse pe un sicriu gol.
Doctorii au făcut tot ce le-a stat în putință. Au scos gloanțele din picior, din umăr și din piept, însă unul dintre gloanțe îi nimerise plămânul. Hemoragia era gravă. Pierduse foarte mult sânge pe drumul de întoarcere la mal.
Elicopterul privat, pe care îl adusese Susan, era plin cu doctori care se apucaseră de treabă chiar înainte de a decola spre spitalul insulei Corsica.
Corpul lui Stephen era într-o stare extremă de șoc, iar doctorii îi dăduseră o șansă de supraviețuire mai mică de 10 procente. Michael și Susan stătuseră de veghe, plecând de lângă el doar ca să mănânce.
Nu-și vorbiseră decât puțin și rar, dar cuvintele pe care și le spuseseră fuseseră pline de bunătate și respect. Amândoi trecuseră prin tragedia pierderii partenerului de viață și acum erau îndurerați, rugându-se împreună ca omul care era întins pe pat în fața lor, cel pe care se străduiseră atât de mult să-l salveze, să reușească să rămână în viață.
Era ora 3 dimineața când el și Susan au adormit.
Michael a visat Kremlinul de la suprafață și din subterană și drumurile pe care le făcuse numai pentru a se reîntoarce fără speranță. I-a visat pe părinții lui adoptivi și pe Mary.
Trecuseră luni bune de când o văzuse în vise, fața ei zâmbitoare - purtată într-o amintire a dimineții - ajutându-l să răzbească în ziua aceea. Mary s-a întors în sfârșit, uitându-se la el cu ochii ei de smarald, în timp ce Michael își amintea viața petrecută împreună.
Erau cu toții în casă, în camera cea mare. Razele soarelui luminau ca niciodată și intrau prin geamuri.
Apoi Stephen apărea printre ei, de parcă se întâlneau pentru prima dată. Nu era nevoie de cuvinte. Ei erau familia lui Michael, fiecare îi îmbogățea viața în felul său, dar acum îi pierduse pe toți.
Într-un colț apăruse Genevieve. Doar se uită la Michael și zâmbi pentru o clipă. Era un zâmbet respectuos, plin de iubire și apreciere. O recunoaștere nerostită a faptelor și a sacrificiilor. Apoi dispăru pur și simplu din vis, topindu-se într-o rază de lumină.
După aceea, asemenea ei, toți ceilalți îl părăsiseră - părinții lui adoptivi, Mary și în cele din urmă Stepen, lăsându-l din nou sigur cu o lume întreagă întunecându-se în jurul lui.
Michael se trezi, ridicându-și gâtul înțepenit din cauza poziției neconfortabile de pe scaun. Îi luă câteva momente să se dezmeticească, uitându-se de jur împrejur în cameră.
O privi pe Susan care era încă adormită, apoi pereții albi de spital și întunecimea de afară care era străpunsă de primele raze de soare ale dimineții.
Apoi dădu de Stephen, care stătea întins în liniște, privindu-l intens, de parcă ar fi avut aceleași gânduri și ar fi trăit același vis.
În acel moment, Michael știu că tatăl său va supraviețui.
Capitolul 73
Serghei Raechen fugi prin curtea din spate a casei lui din Alexandria, Virginia. Bunica lui, era Bronshenko, îl urmărea cu privirea în timp ce se urca pe tobogan și își dădea drumul să alunece. Inima ei era plină de bucurie. Nu exista nicio explicație pentru boala băiatului și niciuna pentru însănătoșirea sa.
Tot ce își amintea era că el adormise și era cât pe ce să moară, strigând după tatăl său, și că se trezise a doua zi dimineață povestindu-i cu însuflețire bunicii sale visul său minunat.
- Tata era acolo cu mama, zise Serghei, și mai era o femeie frumoasă care îmi zâmbea mereu.
Vera își asculta nepoțelul. Bucuria de a-i vedea ochii sănătoși și strălucitori o copleșea.
- Tata a spus că totul o să fie bine acum, zise Serghei în timp ce aluneca pe tobogan, concentrându-se din nou la joacă.
Vera Bronshenko se uita la nepoțelul său și știa că, într-un fel, avea dreptate. Totul avea să fie bine.
Julian Zivera fusese expus în fața întregii lumi. Chipul charismatic, bine-cunoscut în lumea religioasă, se dovedise a fi doar o fațadă.
Copertele de reviste și ziare erau pline de imagini cu el torturându-și mama și alte poze înfățișau cadavrele răspândite în tot complexul său, făără ca aceste decese în masă să poată avea o explicație vizibilă.
Era o sursă inepuizabilă de știri care făceau furori, iar media și publicul intraseră într-o adevărată frenezie în jurul acestui om ipocrit al lui Dumnezeu.
Proprietatea sa vastă, nucleul lumii sale, fusese rechiziționată prin ordin judecătoresc și, printr-o turnură fericită, fusese transformată într-o casă pentru orfani, săraci, cei fără locuință și pentru alte suflete pierdute.
Congregația sa și toți adepții acestei religii dispăruseră fără urmă, de parcă nici nu existaseră vreodată. Nimeni nu ar fi riscat oricum să pretindă că fusese vreun adept al lui Julian Zivera, al predicilor și filozofiilor sale egoiste.
Asemenea membrilor Adevărului lui Dumnezeu, liderul acestei organizații dispăruse. Locul unde se afla Julian Zivera a rămas un mister pierdut în timp.
Julian Zivera își încheiase călătoria în căutarea vieții eterne, doar că el nu trăise să o vadă.
Capitolul 74
Michael privea pe fereastra dormitorului său luminat de razele soarelui.
Busch se ocupa de grătar, fripturile fiind aproape gata, iar soția sa Jeannine împreună cu cei 2 opii ai lor de-abia sosiseră. Stephen Kelley se plimba pe peluza din spate, iar Șoimul și Corbul stăteau lângă el. În ciuda faptului că era sâmbătă după-amiaza, el purta sacou și cravată și era absorbit de o convorbire de afaceri la telefonul mobil.
Ochii lui Michael se opriră asupra lui Susan, care punea masa. Părul ei brun îi încadra chipul care, de când se întorseseră în America, era mereu zâmbitor. Susan nu mai avea aceeași alură dură. Era acum o femeie relaxată, care părea că se bucură din nou de viață.
Michael nu știa ce le va aduce viitorul. Relația lor era bazată pe experiențe comune în care viața le fusese pusă în pericol. Nu era chiar cel mai potrivit context pentru a începe o relație de dragoste. Între ei erau diferențe mult mai mari decât ar fi fost pregătiți să recunoască.
Dar, indiferent dacă era cu Susan sau cu altcineva, Michael era convins că Mary ar fi dorit ca el să poată iubi din nou.
El se uită la inelul de pe comodă, analizând problema în minte. În cele din urmă, îl luă și trecu un lănțișor de aur prin el, pe care apoi și-l puse la gât.
Michael simțea că ceva nu era în regulă. Degetul fără verighetă îi dădea o senzație ciudată, dar trebuia să încerce. Cu toate că nu o va mai jeli pe Mary, nu va înceta niciodată să se gândească la ea.
- Hei, știi despre ce n-am vorbit noi?
Busch îl făcu pe Michael să tresară. Intră în cameră și îi oferi o sticlă de bere.
- Despre ce anume?
- Despre tatăl tău.
- Adică Stephen?
- Da, taică-tu. Nu ți-a picat încă fisa?
- Ce fisă?
- Taică-tu e bogat, zise Busch cu sprâncele ridicate.
Michael zâmbi și dădu din cap aprobator.
- Asta-mi aduce aminte de ceva.
Michael deschise un sertar al comodei, de unde scoase un săculeț.
- Întinde mâna, zise el.
Busch se uită întrebător la prietenul său în timp ce puse berea deoparte și întinse palma deschisă. Michael desfăcu săculețul și deșertă conținutul în mâna uriașă a lui Busch.
Busch înmărmuri și se holbă la colierul cu rubine pe care Michael îl furase din Liberia: nestematele roșii prindeau viață în soarele după-amiezii care se revărsa pe fereastră.
- Și ce-ar trebui să fac eu cu ăsta?
- Extragerea la loto din seara asta... grație lui Ivan cel Groaznic.
- Da, dar nu se potrivește cu ochii mei.
Busch zâmbi. Reflectă la bijuterii elegantă în timp ce-o ținu în mână un moment, frecând-o cu degetul mare pentru a-i simți frumusețea.
- Cât face asta?
- Sincer, e neprețuită. Aș putea s-o vând pe piața neagră și te-ai căpătui pe viață sau pe 10 vieți dacă vrei.
- Nu știu ce să zic, adică apreciez gestul, zise Busch uitându-se la colier. Dar, când mă uit la el, nu pot să nu mă gândesc la vechea zicală: așteptarea e mult mai dulce decât răsplata. După toate prin câte am trecut, nu mai sunt omul care s-o ia pe scurtătură. E o chestie legată de karma. Cred c-am să i-o dau lui Jeannine și îi spun că e o imitație. Poate că așa o să înceapă să vorbească din nou cu mine.
Era trecut de ora 9. Toți plecaseră de mult, chiar și Paul și Jeannine, care începuseră în cele din urmă să-și vorbească în timp ce se servea desertul. Casa era cufundată în liniște, iar Șoimul și Corbul dormeau în fața șemineului.
Michael stătea pe canapeaua din camera cea mare și avea harta cu subteranele Kremlinului întinsă în fața lui. Se gândea la valoarea ei, uitându-se la focul pe care îl aprnsese în acea noapte răcoroasă de vară.
Harta ducea la o lume ascunsă a bogățiilor și a istoriei, iar acum, fiindcă nu mai erau vieți în pericol, poate, într-o bună zi....
Soarele răsărea.
Michael se afla în cimitirul Banksville, înconjurat de mormintele celor care îl părăsiseră. Mary, dar și părinții săi adoptivi. Stătea de unul singur, lăsând să treacă peste el valurile mâhnirii, dar și sentimentul de pierdere care îi golise inima.
Se trezi dintr-odată în dormitorul său încă întunecat, la ora 4 dimineața.
O văzu stând în liniște în scaunul favorit al lui Mary și nu se sperie deloc, de parcă o aștepta.
- Mi-a spus să-ți mulțumesc, zise Genevieve încet.
Michael zâmbi, dar nu-și putea găsi cuvintele.
- A spus că poate în sfârșit să se odihnească și să nu mai fie îngrijorată pentru tine.
Vocea ei era ca o briză ușoară.
- Mary mi-a zis că rufele s-au cam adunat și că trebuie să cureți frigiderul din când în când, dar asta după ce te trezești.
Michael se întoarse pe partea cealaltă. Razele de soare ale dimineții inundară cameră. Pe scaun era o grămadă mare de rufe, iar Șoimul și Corbul dormeau încă la picioarele patului.
Michael se trezi și se îmbrăcă în grabă.
Mergând prin camera largă cu cei 2 dulăi după el, privi taboul de curând agățat deasupra căminului - îngerul cu brațele întinse strălucind în lumina dimineții.
Când opri camioneta pe pietrișul de pe aleea cimitirului, își privi mâinile care țineau volanul. Îi atrase atenția linia fără bronz și micul șanț care-i brăzda degetul inelar și avu un sentiment ciudat.
Iar acum, când stătea lângă mormânt în lumina dimineții, simțea greutatea verighetei atârnând de lanțul de la gât, legănându-se din când în când pe piept.
Nu luase o hotărâre conștientă când venise aici, dar se simțise obligat să o facă. Îi era dor de ea, îi lipsea compania ei și dorea să-i simtă prezența. Singurătatea îl acaparase din nou și îl sufoca. Michael știa că era singur.
Apoi o zări în partea cealaltă a cimitirului, cu chipul radios și cu un zâmbet afectuos. Se gândi la scrisoarea ei, la cuvintele sincere, spuse din inimă....
Familia ne întregește într-un fel aparte, umplând golul care ne sufocă inimile, readucând speranța pe care credeam că am pierdut-o pentru veșnicie.
Te iubesc, Michael. Te voi iubi mereu și voi rămâne în inima ta pentru totdeauna.
Mary încuviință ușor dând din cap și Michael zâmbi în timp ce silueta ei se dizolvă în ceața dimineții.
Michael auzi mașina apropiindu-se din spate. Roțile scrâșniră pe pietriș și ușa se deschise ușor. Apoi auzi pași apropiindu-se.
Într-o clipă, simți atingerea mâinii de pe umărul său.
Era o atingere puternică, reconfortantă, dându-i o senzație pe care nu o mai simțise de mult.
Când se întoarse și îl văzu pe Stephen, pe tatăl său, inim i se dezgheță și fu curpins de un sentiment pe care credea că îl pierduse pentru totdeauna.
Era speranță.
SFÂRȘIT
Michael se apropie de iaht, iar Busch și Simon coborâră.
Îndreptă barca spre tribord, unde un bocaport imens, de 3 metri pe 6, se deschise, iar de acolo ieșiră 2 bărbați înarmați. Opri motorul vasului său și îl lăsă să alunece ușor. Aruncă o frânghie spre unul dintre gardieni, care apropie foarte mult barca de vasul său.
Luă cutia din aur, o aruncă în geanta de scufundări de lângă el și se îndreptă către babordul navei sale.
Cei 2 gardieni săriră pe vas și îl împinseră în tăcere pe Michael la perete, apoi îl percheziționară. Îi găsiră rucsacul, dar el îl trase într-o parte.
- Dacă nu ni-l arăți, nu te urci în barcă, spuse cel mai slab dintre gardieni cu un accent franțuzesc.
Michael deschise ruscasul în care se afla un singur obiect. Gardienii clătinară din cap, iar el se pregăti să sară din barcă. Nu merseră cu el, ci coborâră pe scara principală, în galeră.
Michael nu spuse nimic, încercând să se calmeze. Auzi uși deschizându-se și închizându-se, iar pe cei doi vorbind.
Se întoarseră amândoi fără să îi adreseze vreun cuvânt sau vreo privire.
Michael păși pe vas alături de gardianul cel slab. Celălalt rămase însă în urmă. Luă cârma și porni Hatterasul, iar motorul său încălzit răspunse imediat la comenzi. Trase de cârmă, întorcând vasul la 45 de grade, acceleră la maximum și, în timp ce barca se îndreptă spre largul mării, făcu 3 pași și sări înapoi pe Șoapta Domnului.
Michael se simți ușurat că Simon și Busch nu fuseseră găsiți.
Această senzație nu dură mult; își dădu seama că ambii gardieni stăteau cu ochii lipiți de nava care se îndepărta tot mai mult. Tensiunea se simțea în aer.
Barca explodă apoi într-un glob uriaș de flăcări, iar carena se rupse ca o bucată de hârtie.
Micael se înfioră când văzu detunătura; privi rămășițele bărcii scufundându-se încet, lăsând în urmă bunuri și mărunțișuri sub o pătură de fum care se risipea încet. Se uită în apă, dar nu îi văzu nici pe Busch, nici pe Simon.
Cei 2 gardieni se întoarseră spre Michael, rânjind cu gurile până la urechi. Gardianul principal îl luă de braț și îl conduse în vas.
La cel mai înalt etaj al navei puteai ajunge atât cu liftul, cât și pe scări. Salonul era zona principală de divertisment și avea ieșire afară, astfel că fundalul încăperii era cerul înstelat.
Julian era așezat pe un scaun Adirondack, în partea deschisă a salonului. Pe punte erau răspândite o mulțime de scaune și de mese. Parâma navei era strânsă și zăcea într-un colț.
Michael întră în salonul larg deschis spre perete, ținându-și strâns geanta de scufundări. Gardianul nu se dezlipea de el.
- Ei bine, ce cutie mi-ai adus în seara asta? întrebă Julian, pe un ton încrezător.
- Unde e tata?
- O, deja îi spui „tată”!
- Unde e?
- Arată-mi cutia!
- După ce îmi văd tatăl!
- Michael, zâmbi Julian, chiar nu cred că ești în postura de a da ordine în acest moment, tu ce zici? Vreau să văd cutia!
- De ce te grăbești? Unde crezi că o să plec? Doar ai un grup de 20 de oameni care te protejează, nu?
- De fapt, sunt doar 15. Nava are nevoie doar de 2 operatori, restul e controlat pe calculator.
- Așadar, 15 gardieni care te apără, spuse Michael privindu-l pe bărbatul care îl escortase.
Julian zâmbi în continuare.
- Ești deștept. Te-am subestimat, dar și tu ai făcut la fel.
- Ce ai de gând să faci cu asta? urmă Michael desfăcându-și geanta.
Merse de-a lungul camerei, privind în jur, ajungând în cele din urmă pe ponton, aproape de Julian. Privi peste punte, la marea întunecată care se afla la 5 etaje dedesubt, sperând că prietenii săi au supraviețuit folosind singura posibilitate de scăpare.
- Arată-mi cutia! repetă Julian.
Michael deschise încet rucsacul și scoase singrul obiect de acolo.
- Vreau să îl văd pe tata și să mă asigur că e în viață.
Julian râse.
- Nu ești în postura de a cere ceva.
Michael se prinse de balustradă și, lipindu-se de ea, îi simți răceala pe piele. Îi aruncă o privire lui Julian și, pe neașteptate, balansă rucsacul pe marginea navei.
- N-o s-o faci, zâmbi Julian.
- O voi face dacă nu îl văd. De unde știu că nu l-ai ucis deja?
- N-o s-o lași să cadă.
- La 4000 de metri adâncime n-o s-o găsești în veci!
Cei 2 bărbați se uitară unul la altul. Amândoi erau încăpățânați, amândoi sfidători, amândoi având puterea să distrugă misiunea și să spulbere dorința celuilalt.
În cele din urmă, Julian se întoarse spre gardian și îi făcu un semn.
Gardianul cel slab se afla la capătul tribordului, urmărind cum se scufundă în flăcări ultimele rămășițe ale bărcii de pescuit.
Deodată, o siluetă negră ieși din mare, apucându-l de picioare și trăgându-l în apa întunecată. Își ținu respirația și se scufundă în apă. Dar nu mai putu face nimic cu rana din jurul gâtului.
Simon urcă până la tribord și trase după el geanta sa impermeabilă; scoase de acolo armele și le fixă în jurul corpului. Mai scoase o cutie mare, gri. Fixă spatele magentic de corpul navei și îi atașă un întrerupător.
Dispozitivul de transformare a semnalelor numerice de frecvență trimise imediat un semnal nedetectabil în aer, blocând toate transmisiile radio și izolând nava de restul lumii.
După ce coborâseră în galera vasului de pescuit, el și Busch ieșiseră pe partea din față a tribordului și săriseră în apă. Înotaseră în adâncuri și rămaseră ascunși sub Șoapta Domnului în timp ce vasul lor explodase.
Simon se ridică și privi o cameră mare, deschisă - merse până la colț și studie cu atenție anexa de 6 metri care era prinsă de marginea tavanului. Era o navă de agrement, construită pentru a transporta pasagerii de la mal la navă și invers.
Simon se ridică și trase de mânerul care punea barca în mișcare, iar aceasta alunecă pe plafonul de sus. Trecând prin ușa deschisă, șinele șerpuiră în noapte și coborâră, lansând ușor barca în noaptea întunecată.
Busch înotă prin apele întunecate ale Mediteranei. Lanterna cu care era dotat echipamentul său nu îl ajuta cu nimic sub carena imensă a Șoaptei Domnului.
Busch înotă pe lângă carena navei, lanterna ajutându-l să își croiască drum prin aă. Făcuse acest drum de 3 ori. Știa exact ce căuta și găsi imediat acel obiect.
Își puse lanterna în vestă, scormoni în rucsac și scoase un aparat mare, de formă conică. Ridică apoi lanterna și o folosi ca să lumineze locul unde cele două părți ale navei erau sudate.
Michael pusese totul la cale: folosind bucăți de fontă, adunase câteva boluri pe care le avusese la îndemână și le umpluse cu Semtex. Forma avea să acopere încărcătura și să direcționeze explozia înăuntru, aproape dublându-i puterea și cauzând pagube foarte mari.
Busch înotă repede la pupa și fixă acolo cel de-al doilea aparat, apoi se întoarse la mijloc, așezând ultima bombă pe partea stângă, în zona sudurii navei.
Se uită la ceas; avea 3 minute până când trebuia să întoate pentru a găsi un adăpost.
Speră din tot sufletul ca Michael să-și fi găsit tatăl, pentru că, odată fixate bombele, nicio persoană care se afla pe Șoapta Domnului nu ar fi avut vreo șansă de supraviețuire.
Simon înconjură colțul celui mai de jos etaj, mergând ghemuit, cât mai aproape de perete. 2 gardieni coborâră și se îndreptară în direcția lui, prinși într-o discuție, neștiind că se afla acolo.
Simon îi împușcă în cap. Ascunse apoi cele două cadavre într-un depozit și își continuă drumul.
Găsi o ușă laterală din metal și o deschise; era camera gardienilor, închisă și întunecată, și înăuntru se aflau 5 bărbați dormind, cu armele lângă ei ca o protecție suplimentară.
Simon închise încet ușa și scoase din rucsac un lanț scurt; îl fixă în jurul încuietorii, blocând-o. Se îndreptă spre partea din spate a navei și găsi compartimentul în care se afla motorul. Deschise încet ușa și se strecură înăuntru.
Cele două motoare erau enorme, de mărimea unei camionete. Cu toate că erau în repaus, motoarele hârâiau în așteptare.
Nu mai era nimeni în încăpere; nu mai era nevoie de echipaj în această eră computerizată. Monitorizarea tuturor operațiunilor era realizată de un computer uriaș, montat pe unul dintre pereții laterali.
Simon știa prea bine că nu aveau încredere deplină în calculatoare, iar suspiciunile sale fură confirmate îndată ce simți o armă îndreptată în ceafă.
Bărbatul care ținea arma nu ceru numic și nu puse nicio întrebare. Tot ce făcea era să îi împingă pistolul în ceafă. Încercă să ia legătura cu căpitanul, prin stație, dar era inutil din cauza dispozitivului de perturbare.
În camera motoarelor timpul părea că stă în loc. Simon știa că nu vor rămâne prea mult acolo, fiindcă, în momentul exploziei, încăperea în care se aflau ar fi fost prima inundată. Ei 2 urmau să fie primele victime.
Stephen Kelley străbătu salonul și ajunse la puntea de la pupa; arma de 375 de milimetri, Magnul, lipită de ceafă, îi reaminti că nu are rost să fugă.
Michael îl privi, ținând încă rucsacul deasupra apei. Era fericit că tatăl său era încă în viață, însă nu se simțea deloc eliberat. Umărul lui Stephen era încă imobilizat, bandajul făcut de Susan rezistând mai bine decât se aștepta. Michael văzu că tatăl său era foc și pară; era exact senzația pe care se aștepta să o vadă.
- Michael, nici nu vreau să aud că ai adus obiectul ăla aici, spuse Stephen.
Michael nu răspunse, dar continuă să-și privească tatăl.
- Se pare că nu te compătimești prea mult. Dar crede-mă pe cuvânt că nici viața mea și nici a altcuiva nu merită sacrificate pentru acel obiect.
- Se pare că el gândește diferit, spuse Julian îndreptându-se spre marginea laterală a vasului, unde se afla Michael. Acum dă-mi cutia!
Michael nu se clinti.
- Kadrim!
Julian îl strigă pe gardian.
Și, ca și când ar fi urmat un scenariu, gardianul ridică pistolul la capul lui Stephen.
- 3 secunde.
Michael îl privi pe Stephen, care făcu un gest discret cu capul, și știu că nu are de ales.
Îi dădu lui Julian rucsacul.
Italianul scormoni întocmai ca un copil care își caută cadourile de Crăciun și scoase de acolo cutia de aur. O ridică și zâmbi triumfător, cu gura până la urechi.
Kadrim, continuă Julian.
Gardianul coborî puțin arma.
- Nu, chiar nu e nevoie să faci asta. Omoară-i pe amândoi.
Michael își privi tatăl; își intersectară privirile și trecură prin întreaga paletă de emoții umane. Erau străini, dar în același timp tată și fiu. Într-un fel sau altul, trecuseră împreună peste ultima săptămână și în cele din urmă ajunseseră în acest impas unde până și ultimul strop de speranță le fusese furat.
Michael îl fixă apoi pe Julian, care era îmbătat de satisfacția îndeplinirii scopului său lacom; se holba la cutia de aur.
Michael se uită împrejur, căutând o armă, însă nu găsi nimic la îndemână. Spera ca Simon să intre pe ușă și să îi salveze, dar, oriunde s-ar fi uitat, părea că nu vine nicio speranță.
Planul său, pus la cale în grabă, se dovedise ineficient.
Kadrim era la mai puțin de 1 metru distanță de Stephen și îi pusese pistolul la cap. Nu exista cale de scăpare. Așa că, acum, ca rezultat al eșecului său, era pe punctul de a-și privi tatăl murind.
Căpitanul Bertram se afla ca cârma vasului, cu privirea departe, în largul mării. Visul său se împlinise - era căpitanul celei mai luxoase nave din întreaga lume.
De 2 ani era angajatul lui Julian Zivera și nu regretase acest lucru nicio secundă. Era o slujbă mult mai satisfăcătoare și mai aventuroasă decât cea pe care o avea cât timp fusese angajat al pateticei Forțe Navale a Franței. Ca să nu mai punem la socoteală faptul că salariul îi permitea să se pensioneze în următorii 3 ani, câștigând o sumă destul de mare încât să își poatăpermite propriul vas și să navigheze pe toate mările lumii.
Luă aparatul radio și îl porni.
- Jean Claude?
Bertram încerca să ia legătura cu mecanicul navei. Trebuiau să pregătească vasul pentru a ieși în larg în mai puțin de 1 oră și voia să asigure o verificare în detaliu a navei înainte de plecare.
Nu îl îngrijoră faptul că nu i se răspunse; mecanicul-șef era unul dintre cei mai buni pe care îi cunoscuse și pleca de la postul său numai atunci când era necesar.
O armă la tâmple era un lucru înfricoșător: victima nu poate decât să tremure, pentru că vulnerabilitatea sa este maximă.
Pentru Simon însă, acest fapt constituia un avantaj. Atacatorul se afla la 1 metru depărtare, iar glonțul îi putea perfora craniul înainte să apuce să facă măcar un pas.
Simon își feri capul și se învârti în același timp, apucând țeava armei; o împinse în sus și își înfipse celălalt pumn în gâtul bărbatului.
Acesta, luat prin surprindere, dădu drumul armei și căzu pe spate; își duse mâinile la gât, încercând să respire, dar laringele îi fusese distrus.
Simon îndreptă arma spre el și îi curmă chinul.
Mai erau doar câteva secunde până când bomba de sub camera motorului avea să explodeze. Ieși alergând și îl lăsă pe bărbatul mort pe podea.
Chiar atunci izbucni prima explozie.
Cele 3 bombe explodară la intervale mici de timp. Carena de oțel a navei scotea sunete stridente, fiind zgâlțâită din încheieturi. Vasul se zdruncină din cauza exploziei, care fu urmată de un vuiet înfricoșător de îndată ce apa întunecată pătrunse pe vas.
Șoapta Domnului se dezechilibră într-o clipă, clătinându-se ca un bețiv, mișcându-se încoace și încolo în timp ce apa pătrundea tot mai mult.
Kadrim își pierdu echilibrul, căzând pe spate.
Julian făcu ochii mari de îndată ce realiză faptul că Michael avea un plan ascuns și că totul fusese distrus. Se lovi cu capul de zid, căzând în genunchi; cutia îi scăpă din mâini și se rostogoli pe podea.
Vasul se lăsă tot mai mult pe partea dreaptă; ochelari, fotografii, tot ce nu era fixat se prăbuși și se făcu țăndări, de parcă ar fi fost smulse de la locul lor.
Michael alergă spre tatăl său, dar se opri brusc în momentul în care Kadrim reuși să se adune și îl prinse pe Stephen de beregată, punându-i pistolul la gât. Michael continuă să înainteze în direcția sa, însă Kadrim trase de 2 ori în tavan, făcându-l să încremenească.
Spoturile principale de lumină se stinseră, iar vasul se pierdu în noapte. Luminile de urgență porniră însă la scurt timp, pâlpâind intermitent.
Julian se ridică și se împletici pe podeaua înclinată; se împiedică de câteva ori, dar se prinse de o lampă de perete.
- Ce mai aștepți? urlă Julian la Kadrim. Omoară-l acum!
Căpitanul Bertram își dădu seama că sunt atacați imediat ce explozia îl clătină. Nu avea nicio îndoială cu privire la sunetul de carcasă distrusă. Nici nu trebuia să vadă ca să știe că mai erau doar câteva minute până când nava avea să fie făcută praf.
Încercase din nou aparatul radio, însă nu avea ton. Apăsă apoi pe butonul de pericol ca să trimită un avertisment automat, dar nici acesta nu păru să funcționeze. Încercă apoi alarma Klaxon, comunicându-le tuturor să părăsească nava.
Deschise sertarul central al cârmei, scoase pistolul și plecă pe punte.
Simon alerga pe hol când fu trântit de forța exploziei. Se strădui să se ridice, dar curând explodară și celelalte bombe, care practic ridicară vasul pe suprafața apei.
În câteva clipe apa inundă holul, iar Simon se simți ca și cum s-ar fi aflat pe un baraj inundat. Simon fu luat prin surprindere de un val care tocmai se ridicase. Se prinse de balustrada scărilor; fusese cât pe ce să fie smuls de ape. Reuși să urce, conștient că valurile se ridicau tot mai mult în urma sa.
Ajunse la etajul 6 urcând câte 3 trepte deodată. Sistemul de iluminare de urgență funcționa la capacitate maximă. Nu întâlni niciun gardian; se asigurase că nu au cum să supraviețuiască - pe unii îi închisese, pe alții îi trimisese deja pe lumea cealaltă.
Simon ajunse la ultimul eta al navei și o luă pe hol, spre consolă, chinuindu-se să își mențină echilibrul pe puntea înclinată; își croi drum către salon. Văzu umbra, auzi vocile lui Michael și a lui Julian, apoi se lipi de perete, privind spre Michael și spre tatăl său, încolțiți de un gardian masiv, care își îndreptase arma spre Stephen.
Simon își ridică ușor pistolul și trase un glonț în capul gardianului.
Capul gardianului explodă, iar arma acestuia se descărcă din întâmplare în perete în timp ce căzu pe spate, neînsuflețit.
Simon își îndreptă pistolul către Julian și, pentru prima dată, îl privi pe acest bărbat.
Îngrijit și atrăgător, charismatic și rafinat - masca perfectă pentru un om care lupta pentru lucruri absolut opuse principiilor lui Simon. Julian reprezenta chintesența tututor lucrurilor pe care Simon le ura, purtând haina duhovnicească pentru a-și ascunde adevăratul sine parșiv; un bărbat care ucidea fără remușcări, care promitea Raiul în schimbul unui dolar, care își ucisese propria mamă, privind cu încântare cum își dădea ultima suflare.
Dar mai era ceva.
Acel moment de furie, oricât de scurt fusese, îl costă acum. De îndată ce-și îndreptă arma spre el și îl privi cu ură, recunoscându-l, o altă armă îi atinse spinarea și se trase repede înapoi.
Simon privi peste umăr și îl văzu pe căpitanul vasului stând la o distanță care nu-i punea viața în pericol. Nu era la fel de necugetat ca mecanicul și era în mod evident antrenat pentru situații-limită ca acestea, asemănătoare cu atacurile piraților.
Simon știu că orice mișcare i-ar fi grăbit moartea, iar el nu era pregătit pentru asta, ținând cont că Julian era teafăr și nevătămat, iar cutia nu fusese încă distrusă.
Căpitanul îl împinse pe Simon în cameră și îi luă pistolul.
- Domnule, nava se va scufunda în aproximativ 3 minute, îi spuse căpitanul Bertram lui Julian, întinzându-i arma lui Simon. Trebuie să luăm o barcă de salvare.
- Unde sunt ceilalți? întrebă Julian.
- Sunt morți, spuse căpitanul, arătând spre Simon.
Julian se îndreptă spre el.
El și Simon se aflau acum față în față, schimbând priviri, studiindu-se, gândind cu rapiditate.
- Cine ești? întrebă Julian.
Simon zâmbi.
Julian îl privi mai îndeaproape; nu dură mai mult de o clipă până când emoțiile îl copleșiră, odată ce înțelese cine stătea în fața lui.
- Se vede? întrebă Simon, în timp ce ochii lor albaștri identici se fixau reciproc.
În afară de culoarea pielii și de diferența de 16 an dintre ei, erau perfect identici.
- Bună, frate, spuse Simon cu un surâs înfricoșător.
- Frate? râse Julian, dar se opri imediat.
Privi în ochii lui Simon și văzu adevărul. Lui Julian i se tăie respirația.
- Cum....?
- Nici măcar nu am știut că exiști până acum 4 luni, când Genevieve mi-a spus adevărul despre fiul său. Știai că nu putea avea copii?
Julian tăcu pentru o secundă; părea că îl înghite un hău, în timp ce vasul continua să se scufunde. Încremenise pur și simplu, cu mânile pe lângă corp, cu arma atârnându-i în mâna stângă.
- Domnule! i se adresă din nou căpitanul.
Julian îl ignoră și continuă să-și privească fratele.
- Domnule, țipă căpitanul, panicându-se. Dacă nu părăsim acum nava, vom muri!
- Lasă-mă să te scutesc de grija asta.
Și fără măcar să se uite în direcția lui, Julian își ridică pistolul și îl împușcă în față.
- De ce ești aici? întrebă Julian continuând să-l privească, studiindu-i chipul și dându-și seama că seamănă, lăsând la o parte culoarea pielii și vârsta.
- Nascentes morimur - din momentul în care ne naștem, începem să murim.
- Ai venit ca să te rogi pentru mine?
- Nu, am venit să te omor, spuse Simon fără vreun fel de emoție în glas, pe un ton foarte bine cunoscut de Julian.
Acesta din urmă izbucni într-un hohot de râs sincer, amplu, voluptuos... și înfricoșător totodată.
- Bineînțeles, zbieră el, râsul părând să-l scoată din starea sa obișnuită. Doar ești fratele meu.
Nava se înclină și mai mult spre dreapta.
Julian făcu câțiva pași înapoi, cu mintea la discuția lor. Se aplecă, ridicând cutia de lângă perete, ce părea să aibă puterea unei adevătate axis mundi. Privind-o îndeaproape, observă că încuietoarea arăta altfel.
- Ce ai făcut?
- Cutia nu va mai fi deschisă niciodată, spuse Michael.
- Deschide-o!
- Nu pot, răspunse Michael.
- DESCHIDE-O! țipă Julian, în timp ce înfipse țeava armei în tâmpla lui Michael, apăsând cât putea de tare.
- Nu am cheia, spuse Michael calm.
- Ba da, o ai. Trebuie. Sigur ți-a dat cheia.
- Nu, e la Genevieve. Ai uitat că ai omorât-o?
Julian îl privi pe Michael și, fără un cuvânt, fără să îl amenințe, întoarse arma spre Stephen și apăsă pe trăgaci, nimerindu-l în picior.
Stephen se rostogoli pe pontonul vasului.
- Deschide-o! spuse Julian pe un ton mai liniștit.
Michael se întoarse spre tatăl său. Acesta își strângea piciorul, zvârcolindu-se de durere, dar clătină din cap:
- Nu, Michael!
Arma izbucni din nou, descărcându-se în celălalt umăr al lui Stephen.
- Deschide cutia! șopti Julian.
Stephen închise ochii, umărul i se înroșea, însă continuă să clatine din cap.
- Nu pot, spuse sincer Michael.
I se rupea inima la vederea execuției lente a tatălui pe care nu avusese șansa să-l cunoască prea bine.
- Deschide cutia! șopti Julian, și mai încet de data aceasta.
Își ridică arma trase și-l răni pe Stephen în piept, în partea dreaptă.
Dar Michael nu se clini; se simțea de parcă el ar fi fost cel împușcat.
Julian alergă la Stephen, care abia se mișca, și îi puse pistolul la tâmplă.
- DESCHIDE CUTIA! urlă Julian, pierzându-și complet controlul.
Michael îl privi siderat pe Stephen, care fusese găurit de gloanțe și abia mai respira. Își ținea ochii întredeschiși. Privirile li se întâlniră, într-un moment greu de descris.
- Îmi pare rău, șopti Michael.
Julian apăsă trăgaciul armei. Michael tresări înfricoșat; devenise călăul propriului tată.
Însă, spre surprinderea tuturor, nu ieși niciun glonț din țeavă; arma era descărcată.
Fura puse stăpânire pe Michael. Îl atacă pe Julian, lovind cu putere; îl trânti de perete, iar cutia căzu la picioarele lor. Julian leșină, dar Michael nu încetă; luă arma fără gloanțe, sări deasupra bărbatului și o ridică foarte sus, pregătit să-i aplice lovitura mortală.
Simon îi reținu brațul, împiedicându-l să-i ucidă fratele.
Michael își ridică privirea spre Simon.
- Nu îndrăzni să mă oprești....
Simon clătină din cap și îi luă ușor arma din mână, punând-o deoparte.
- Michael, spuse el ușor. Du-te și ajută-l pe tatăl tău.
Michael se ridică, reticent. Alergă la tatăl său în timp ce apa năvălea în încăpere. Nava era cufundată pe 3 sferturi.
Simon își privi fratele - avea chipul vânăt și fața sângerândă - și nu simți decât repulsie față de el.
- Mulțumesc, șopti Julian printre buzele umflate și sparte.
Simon luă frânghia de parâmă și îi legă picioarele.
- Există un motiv pentru care Genevieve nu ne-a spus cine sunt adevărații tăi părinți. Mă cunoștea și îi era teamă de ce ți-aș putea face. Tu....
Tăcu pentru o clipă.
- Ești fratele meu, dar asta nu mă va împiedica să te ucid.
- Nu mă poți omorî.
Simon zâmbi în timp ce înfășura frânghia în jurul spatelui lui Julian, terminând cu un fel de spânzurătoare în jurul gâtului acestuia. Îl întoarse și îi legă mâinile în față. Se ridică, apucă celălalt capăt al funiei de 45 de metri și o fixă bine de balustrada punții, legându-și fratele de preaiubita sa navă.
- Dacă ești binecuvântat în vreun fel, dacă acea cutie a fost capabilă să îți ofere nemurirea, dacă vei reuși cumva să scapi de răni și să găsești veșnicia pe pământ - Simon făcu o pauză, apoi zâmbi - atunci îți vei petrece eternitatea contemplând-o din adâncurile oceanului, dintr-o lume a întunericului nesfârșit, unde vei fi singur-singurel, unde trupul tău va fi distrus, unde plămânii tăi vor tânji după o gură de aer.... o lume în care nimeni nu îți poate auzi țipetele. Nu-mi doresc să mori. Sper să-ți găsești nemurirea.
Șoapta Domnului se scufunda, din ce în ce mai repede acum, începând să se învolbureze în jurul lui Michael, care stătea aplecat peste tatăl său pe moarte.
Stephen îl privi pe Michael, străduindu-se să își ascundă durerea.
- OK, asta a durut.
- Nu te mișca!
Michael apucă rucsacul, folosind breteaua pentru a-i lega piciorul. Îi verifică rana de la piept, dar nu-și putu da seama dacă fusese afectat vreun organ.
- Trebuie să plecăm de pe vasul ăsta!
Simon alergă spre el.
- Găsește-l pe Paul, îi spuse Michael. Trebuie să-l scoatem pe Stephen de aici.
Privi apoi cutia aurită care se afla pe podea, lângă ei.
- Și să îngropăm odată obiectul ăla în navă.
Simond dădu fuga în galera imensă; căută dulapul și găsi acolo o foiță de tablă în care înfășură cutia, acoperind-o complet. Luă caseta și o trânti în cuptorul de jos și o încuie, în timp ce apa năvăli în jurul său.
Simon se luptă cu apa care îi ajungea până la piept, apoi se scufundă și înotă până la ieșirea din încăperea. Trebuia să-l găsească pe Busch și barca de salvare. Altgel aveau să moară cu toții în mijlocul Mediteranei, într-o zonă unde nu naviga niciun vas.
În plus, nimeni nu știa unde se aflau.
Pupa, ultim parte a Șoaptei Domnului, rămăsese singura parte vizibilă din întreaga navă; se scufundă și ea în curând.
Michael înotă prin apa care îi ajungea până la umeri; tatăl său plutea lângă el, pe saltaeaua unei canapele.
Julian trăgea cu frenezie de frânghia din jurul picioarelor sale; avea mânile legate, dar zgâria, se îmbrâncea, făcea tot ce îi stătea în putere ca să prevină inevitabilul. Luptase întreaga sa viață pentru a afla secretul vieții, și acum.....
Michael trecu pe lângă el și se prinse de balustradă; își susținea tatăl și începură să plutească amândoi, privind nava care se scufunda tot mai adânc.
Julian se afla în apropiere, implorându-l.
Curând salonul dispăru - tot ce se mai vedea din iahtul de aproape 120 de metri era capătul pupei și coarda de 45 de metri care plutea pe suprafața apei.
Michael se uită în altă parte; Julian încerca să își mențină capul deasupra apei, dar nu reușea decât să amâne inevitabilul. Se agită și își contorsionă trupul, străduindu-se din toate puterile să se elibereze, cu toate că era un efort inutil.
Nava dispăru odată cu pupa. Bule de aer se ridicau la suprafață, în jurul lor.
Frânghia cu care era legat Julian începu să alunece tot mai jos, coborând printre valurile mici. Julian privi cu oroare cum dispare; 15 metri rămași, apoi 12, apoi, și mai repede, 6, apoi 3. Fără un sunet, Julian fu tras încet sub apă, îngropat în cele mai mari adâncimi ale oceanului, alături de vasul său distrus. Cutia de aur era și ea ascunsă acolo, pierdută pentru veșnicie. Julian urma să-și găsească sfârșitul lângă obiectul care îl obsedase întreaga viață.
Oceanul avea o adâncime de 4 kilometri, unde nicio misiune de salvare nu ar fi putut acționa. Nu mai avuseseră niciun contact radio de când părăsiseră Corsica la ordinele exprese a lui Julian. Nimeni nu anunțase că ar fi vreun pericol.
Acest vas avea să fie cu adevărat pierdut, și la fel și posesorul său, lăsând în urmă un mister care avea să îl șteargă pe Julian Zivera de pe fața pământului.
Michael și Stephen pluteau singur în apele albastre ale Mediteranei. Singurele sunete pe care le puteau auzi erau mișcările apei și respirația grea și șuierătoare a lui Stephen.
Michael îi ținea capul tatălui său deasupra apei, corpul său balansându-se printre pernele plutitoare.
În ciuda întunericului, Michael putea vedea sângele lui Stephen șiroind în mici valuri. Numără cele 3 răni proaspete făcute de gloanțe și aplică presiune în jurul lor într-un efort disperat.
- Așteaptă, spuse Michael.
Se apropie mai mult de tatăl său, înotând agitat și împroșcând apă în jur, făcând tot soiul de improvizații ca să îl mențină la suprafață.
- Lasă-mă să mor, șopti Stephen.
Respira foarte încet, cu pauze lungi, care îi făceau inima lui Michael să stea în loc de fiecare dată.
Michael scutură din cap.
- În niciun caz! După tot ce s-a întâmplat? Ți-ai ieșit din minți?
Stephen zâmbi cu ochii pe jumătate deschiși.
- E în regulă, Michael.
Michael auzi motorul unei bărci mici. Busch și Simon își anunțau apariția. Lumina se răvărsă brusc peste ei, și Busch opri motorul, lăsând barca să alunece încet.
- Michael, când Mary a venit la mine, chiar înainte să moară vorbea despre tine cu foarte multă iubire. Mi-a spus că ești unul dintre cei mai buni oameni pe care i-a cunoscut și că un tată ar fi mândru să te numească fiul său.
Ochii lui Stephen se închiseră, dar un scrâșnet puternic îl trezi.
- Avea dreptate. În ultimul an, singurul lucru la care m-am gândit a fost moartea, nu mai aveam pentru ce să trăiesc. Dar acum.....
- Merită să trăiești, spuse Michael, străduindu-se să zâmbească.
Stephen îl privi, chinuindu-se să își țină ochii deschiși, și îi zâmbi înapoi fiului său, înainte să-și piardă complet conștiința.
Capitolul 72
Michael, Simon și Busch stăteau la momântul proaspăt săpat. Piatra funerară era veche, dar într-o stare surprinzător de bună.
Michael și Simon au ținut un discurs la slujba de înmormântare. Cuvintele lor au fost elegante, spuse din inimă și omagiau viața marcată de bunătate, dragoste și valorile familiei.
Era a doua oară când Genevieve era comemorată printr-o slujbă de înmormântare, a doua oară când Michael stătea la mormântul ei jelind-o.
Busch, în maniera lui obișnuită, găsea întregul subiect de neconceput și complet irațional.
Cei 3 prieteni luară fiecare câte o mână de pământ, o aruncară peste mormânt și ieșiră din cimitir. Erau singurii oameni din lume care aveau să știe vreodată că pământul pe care îl aruncaseră în groapă căzuse pe un sicriu gol.
Doctorii au făcut tot ce le-a stat în putință. Au scos gloanțele din picior, din umăr și din piept, însă unul dintre gloanțe îi nimerise plămânul. Hemoragia era gravă. Pierduse foarte mult sânge pe drumul de întoarcere la mal.
Elicopterul privat, pe care îl adusese Susan, era plin cu doctori care se apucaseră de treabă chiar înainte de a decola spre spitalul insulei Corsica.
Corpul lui Stephen era într-o stare extremă de șoc, iar doctorii îi dăduseră o șansă de supraviețuire mai mică de 10 procente. Michael și Susan stătuseră de veghe, plecând de lângă el doar ca să mănânce.
Nu-și vorbiseră decât puțin și rar, dar cuvintele pe care și le spuseseră fuseseră pline de bunătate și respect. Amândoi trecuseră prin tragedia pierderii partenerului de viață și acum erau îndurerați, rugându-se împreună ca omul care era întins pe pat în fața lor, cel pe care se străduiseră atât de mult să-l salveze, să reușească să rămână în viață.
Era ora 3 dimineața când el și Susan au adormit.
Michael a visat Kremlinul de la suprafață și din subterană și drumurile pe care le făcuse numai pentru a se reîntoarce fără speranță. I-a visat pe părinții lui adoptivi și pe Mary.
Trecuseră luni bune de când o văzuse în vise, fața ei zâmbitoare - purtată într-o amintire a dimineții - ajutându-l să răzbească în ziua aceea. Mary s-a întors în sfârșit, uitându-se la el cu ochii ei de smarald, în timp ce Michael își amintea viața petrecută împreună.
Erau cu toții în casă, în camera cea mare. Razele soarelui luminau ca niciodată și intrau prin geamuri.
Apoi Stephen apărea printre ei, de parcă se întâlneau pentru prima dată. Nu era nevoie de cuvinte. Ei erau familia lui Michael, fiecare îi îmbogățea viața în felul său, dar acum îi pierduse pe toți.
Într-un colț apăruse Genevieve. Doar se uită la Michael și zâmbi pentru o clipă. Era un zâmbet respectuos, plin de iubire și apreciere. O recunoaștere nerostită a faptelor și a sacrificiilor. Apoi dispăru pur și simplu din vis, topindu-se într-o rază de lumină.
După aceea, asemenea ei, toți ceilalți îl părăsiseră - părinții lui adoptivi, Mary și în cele din urmă Stepen, lăsându-l din nou sigur cu o lume întreagă întunecându-se în jurul lui.
Michael se trezi, ridicându-și gâtul înțepenit din cauza poziției neconfortabile de pe scaun. Îi luă câteva momente să se dezmeticească, uitându-se de jur împrejur în cameră.
O privi pe Susan care era încă adormită, apoi pereții albi de spital și întunecimea de afară care era străpunsă de primele raze de soare ale dimineții.
Apoi dădu de Stephen, care stătea întins în liniște, privindu-l intens, de parcă ar fi avut aceleași gânduri și ar fi trăit același vis.
În acel moment, Michael știu că tatăl său va supraviețui.
Capitolul 73
Serghei Raechen fugi prin curtea din spate a casei lui din Alexandria, Virginia. Bunica lui, era Bronshenko, îl urmărea cu privirea în timp ce se urca pe tobogan și își dădea drumul să alunece. Inima ei era plină de bucurie. Nu exista nicio explicație pentru boala băiatului și niciuna pentru însănătoșirea sa.
Tot ce își amintea era că el adormise și era cât pe ce să moară, strigând după tatăl său, și că se trezise a doua zi dimineață povestindu-i cu însuflețire bunicii sale visul său minunat.
- Tata era acolo cu mama, zise Serghei, și mai era o femeie frumoasă care îmi zâmbea mereu.
Vera își asculta nepoțelul. Bucuria de a-i vedea ochii sănătoși și strălucitori o copleșea.
- Tata a spus că totul o să fie bine acum, zise Serghei în timp ce aluneca pe tobogan, concentrându-se din nou la joacă.
Vera Bronshenko se uita la nepoțelul său și știa că, într-un fel, avea dreptate. Totul avea să fie bine.
Julian Zivera fusese expus în fața întregii lumi. Chipul charismatic, bine-cunoscut în lumea religioasă, se dovedise a fi doar o fațadă.
Copertele de reviste și ziare erau pline de imagini cu el torturându-și mama și alte poze înfățișau cadavrele răspândite în tot complexul său, făără ca aceste decese în masă să poată avea o explicație vizibilă.
Era o sursă inepuizabilă de știri care făceau furori, iar media și publicul intraseră într-o adevărată frenezie în jurul acestui om ipocrit al lui Dumnezeu.
Proprietatea sa vastă, nucleul lumii sale, fusese rechiziționată prin ordin judecătoresc și, printr-o turnură fericită, fusese transformată într-o casă pentru orfani, săraci, cei fără locuință și pentru alte suflete pierdute.
Congregația sa și toți adepții acestei religii dispăruseră fără urmă, de parcă nici nu existaseră vreodată. Nimeni nu ar fi riscat oricum să pretindă că fusese vreun adept al lui Julian Zivera, al predicilor și filozofiilor sale egoiste.
Asemenea membrilor Adevărului lui Dumnezeu, liderul acestei organizații dispăruse. Locul unde se afla Julian Zivera a rămas un mister pierdut în timp.
Julian Zivera își încheiase călătoria în căutarea vieții eterne, doar că el nu trăise să o vadă.
Capitolul 74
Michael privea pe fereastra dormitorului său luminat de razele soarelui.
Busch se ocupa de grătar, fripturile fiind aproape gata, iar soția sa Jeannine împreună cu cei 2 opii ai lor de-abia sosiseră. Stephen Kelley se plimba pe peluza din spate, iar Șoimul și Corbul stăteau lângă el. În ciuda faptului că era sâmbătă după-amiaza, el purta sacou și cravată și era absorbit de o convorbire de afaceri la telefonul mobil.
Ochii lui Michael se opriră asupra lui Susan, care punea masa. Părul ei brun îi încadra chipul care, de când se întorseseră în America, era mereu zâmbitor. Susan nu mai avea aceeași alură dură. Era acum o femeie relaxată, care părea că se bucură din nou de viață.
Michael nu știa ce le va aduce viitorul. Relația lor era bazată pe experiențe comune în care viața le fusese pusă în pericol. Nu era chiar cel mai potrivit context pentru a începe o relație de dragoste. Între ei erau diferențe mult mai mari decât ar fi fost pregătiți să recunoască.
Dar, indiferent dacă era cu Susan sau cu altcineva, Michael era convins că Mary ar fi dorit ca el să poată iubi din nou.
El se uită la inelul de pe comodă, analizând problema în minte. În cele din urmă, îl luă și trecu un lănțișor de aur prin el, pe care apoi și-l puse la gât.
Michael simțea că ceva nu era în regulă. Degetul fără verighetă îi dădea o senzație ciudată, dar trebuia să încerce. Cu toate că nu o va mai jeli pe Mary, nu va înceta niciodată să se gândească la ea.
- Hei, știi despre ce n-am vorbit noi?
Busch îl făcu pe Michael să tresară. Intră în cameră și îi oferi o sticlă de bere.
- Despre ce anume?
- Despre tatăl tău.
- Adică Stephen?
- Da, taică-tu. Nu ți-a picat încă fisa?
- Ce fisă?
- Taică-tu e bogat, zise Busch cu sprâncele ridicate.
Michael zâmbi și dădu din cap aprobator.
- Asta-mi aduce aminte de ceva.
Michael deschise un sertar al comodei, de unde scoase un săculeț.
- Întinde mâna, zise el.
Busch se uită întrebător la prietenul său în timp ce puse berea deoparte și întinse palma deschisă. Michael desfăcu săculețul și deșertă conținutul în mâna uriașă a lui Busch.
Busch înmărmuri și se holbă la colierul cu rubine pe care Michael îl furase din Liberia: nestematele roșii prindeau viață în soarele după-amiezii care se revărsa pe fereastră.
- Și ce-ar trebui să fac eu cu ăsta?
- Extragerea la loto din seara asta... grație lui Ivan cel Groaznic.
- Da, dar nu se potrivește cu ochii mei.
Busch zâmbi. Reflectă la bijuterii elegantă în timp ce-o ținu în mână un moment, frecând-o cu degetul mare pentru a-i simți frumusețea.
- Cât face asta?
- Sincer, e neprețuită. Aș putea s-o vând pe piața neagră și te-ai căpătui pe viață sau pe 10 vieți dacă vrei.
- Nu știu ce să zic, adică apreciez gestul, zise Busch uitându-se la colier. Dar, când mă uit la el, nu pot să nu mă gândesc la vechea zicală: așteptarea e mult mai dulce decât răsplata. După toate prin câte am trecut, nu mai sunt omul care s-o ia pe scurtătură. E o chestie legată de karma. Cred c-am să i-o dau lui Jeannine și îi spun că e o imitație. Poate că așa o să înceapă să vorbească din nou cu mine.
Era trecut de ora 9. Toți plecaseră de mult, chiar și Paul și Jeannine, care începuseră în cele din urmă să-și vorbească în timp ce se servea desertul. Casa era cufundată în liniște, iar Șoimul și Corbul dormeau în fața șemineului.
Michael stătea pe canapeaua din camera cea mare și avea harta cu subteranele Kremlinului întinsă în fața lui. Se gândea la valoarea ei, uitându-se la focul pe care îl aprnsese în acea noapte răcoroasă de vară.
Harta ducea la o lume ascunsă a bogățiilor și a istoriei, iar acum, fiindcă nu mai erau vieți în pericol, poate, într-o bună zi....
Soarele răsărea.
Michael se afla în cimitirul Banksville, înconjurat de mormintele celor care îl părăsiseră. Mary, dar și părinții săi adoptivi. Stătea de unul singur, lăsând să treacă peste el valurile mâhnirii, dar și sentimentul de pierdere care îi golise inima.
Se trezi dintr-odată în dormitorul său încă întunecat, la ora 4 dimineața.
O văzu stând în liniște în scaunul favorit al lui Mary și nu se sperie deloc, de parcă o aștepta.
- Mi-a spus să-ți mulțumesc, zise Genevieve încet.
Michael zâmbi, dar nu-și putea găsi cuvintele.
- A spus că poate în sfârșit să se odihnească și să nu mai fie îngrijorată pentru tine.
Vocea ei era ca o briză ușoară.
- Mary mi-a zis că rufele s-au cam adunat și că trebuie să cureți frigiderul din când în când, dar asta după ce te trezești.
Michael se întoarse pe partea cealaltă. Razele de soare ale dimineții inundară cameră. Pe scaun era o grămadă mare de rufe, iar Șoimul și Corbul dormeau încă la picioarele patului.
Michael se trezi și se îmbrăcă în grabă.
Mergând prin camera largă cu cei 2 dulăi după el, privi taboul de curând agățat deasupra căminului - îngerul cu brațele întinse strălucind în lumina dimineții.
Când opri camioneta pe pietrișul de pe aleea cimitirului, își privi mâinile care țineau volanul. Îi atrase atenția linia fără bronz și micul șanț care-i brăzda degetul inelar și avu un sentiment ciudat.
Iar acum, când stătea lângă mormânt în lumina dimineții, simțea greutatea verighetei atârnând de lanțul de la gât, legănându-se din când în când pe piept.
Nu luase o hotărâre conștientă când venise aici, dar se simțise obligat să o facă. Îi era dor de ea, îi lipsea compania ei și dorea să-i simtă prezența. Singurătatea îl acaparase din nou și îl sufoca. Michael știa că era singur.
Apoi o zări în partea cealaltă a cimitirului, cu chipul radios și cu un zâmbet afectuos. Se gândi la scrisoarea ei, la cuvintele sincere, spuse din inimă....
Familia ne întregește într-un fel aparte, umplând golul care ne sufocă inimile, readucând speranța pe care credeam că am pierdut-o pentru veșnicie.
Te iubesc, Michael. Te voi iubi mereu și voi rămâne în inima ta pentru totdeauna.
Mary încuviință ușor dând din cap și Michael zâmbi în timp ce silueta ei se dizolvă în ceața dimineții.
Michael auzi mașina apropiindu-se din spate. Roțile scrâșniră pe pietriș și ușa se deschise ușor. Apoi auzi pași apropiindu-se.
Într-o clipă, simți atingerea mâinii de pe umărul său.
Era o atingere puternică, reconfortantă, dându-i o senzație pe care nu o mai simțise de mult.
Când se întoarse și îl văzu pe Stephen, pe tatăl său, inim i se dezgheță și fu curpins de un sentiment pe care credea că îl pierduse pentru totdeauna.
Era speranță.
SFÂRȘIT
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu