Dincolo de credință, Richard Doetsch

....................................................................
                                  12-13

            Privi fațada - plăcile mari de piatră erau îmbinate cu straturi de mortar groase de 1 centimetru. Se prinse cu degetele de aceste spații și își începu urcușul. Ajunse la etajul al treilea în mai puțin de 1 minut.

    Fereastra avea 2 geamuri de sticlă izolantă pentru a reține căldura și era zăvorâtă. Chiar și la etajul al treilea, echipa de ingineri a lui Zivera fusese extrem de precaută: zăvorul era conectat la un sistem de alarmă, iar micul led roșu îi confirma activarea.

    Își scoase cuțitul și trecu cu lama prin mijlocul ferestrei, acolo unde se îmbina. Îl băgă în interior și trase zăvorul. Se ținu strâns de tocul ferestrei; din cauza poziției dificile, degetele de la mâini și de la picioare îi amorțiseră. Se uită la ceas: 10 secunde. Privi lumina roșie din zona unde se îmbina fereastra. Se stinsese.

    Virusul pe care Michael îl instalase în calculatorul principal distrusese la timp sistemul de securitate.

    Deschise fereastra și se strecură înăuntru, aterizând pe podeaua de marmură fără să facă zgomot. Se îndreptă încet spre hol și văzu uși masive din lemn și din sticlă care deschideau birouri elegante, dotate cu mobilă lucioasă din lemn de mahon, draperii groase de catifea și flori proaspete. În locul acesta, credința nu se remarca prin umilință sau sărăcie.
    Aceasta era baza operațiunilor religioase ale lui Zivera, chipul pe care îl arătase lumii, locul unde scria istoria lor fictivă și unde erau create broșuri luxoase pentru membri, ascunzând cât mai bine scopurile lui mârșave.
    Michael privi prin ultima ușă din hol și găsi camera de conferință. Inspiră adânc și deschise ușa.
    Susan nu era acolo.
    Deodată, luminile se stinseră și camera se afundă în întuneric. Michael se lăsă pe podea, își scoase pistolul și speră să poată distinge ceva.
    Ușa se deschise, iar 8 gardieni năvăliră în cameră, fiecare cu câte o pușcă îndreptată spre el. Știa că se poate feri de câteva gloanțe, dar nu ar fi avut niciun sens; ar fi murit într-o clipă, iar asta însemna că Susan rămânea fără nicio șansă de supraviețuire. Dădu drumul pistolului și rămase cu fața în jos în timp ce gardienii îl înconjurară.
    Doi dintre ei se aplecară și îl traseră pe un scaun. Luminile se aprinseră, iar Julian intră în cameră. Avea un zâmbet larg, însă nu de bucurie: era un zâmbet triumfător, victorios.
    - Ți-am spus că o voi ucide dacă nu îmi respecți intrucțiunile.
    Michael îl privi în timp ce se mustra în sinea lui, pentru că se lăsase prins într-o capcană.
    - Ți-am spus să-mi aduci cutia fără să încerci să faci vreun act de vitejie, și totuși continui să faci pe eroul. Pffff.... Ajunge și cu Susan, spuse Julian pe un ton firesc.
    - Omoar-o și n-o să primești nimic, zise Michael, sperând că acesta era adevărul. Dacă nu rămâne în viață, nu ai nicio șansă să pui mâna pe cutie.
    Michael fu ridicat în picioare cu brutalitate și învârtit astfel încât dădu nas în nas cu Fetisov și cu ochiul său bolnav.
     Bărbatul zâmbi de îndată ce îi luă toate armele lui Michael, îi smulse rucsacul de pe umăr și îl trânti pe masa de conferință. Îl deschise și se uită înăuntru. Scoase 2 pene pentru cățărat, 4 rânduri de cartușe și o trusă medicală portocalie. O deschise și îi studie conținutul: bandaje, bumbac și o seringă.
    Fetisov apucă un bandaj, râzând:
    - Nu cred că asta te va ajuta prea mult.
    În hol se auzi un murmur; un gardian intră în cameră și îi șopti ceva lui Julian, care zâmbi și ieși.
    Michael își privi rezervele împrăștiate pe masă, apoi se uită la Fetisov. Îi cuprinse cu privirea pe fiecare dintre cei 8 gardieni care îl înconjurau cu armele îndreptate spre el, gata să tragă.
    Julian se întoarse și întinse mâna:
    - Ce spuneai?
    Michael privi neîncrezător la obiectul din fața lui, din palma lui Julian, de parcă ar fi fost un lucru oarecare, o piestă decorativă găsită pe un raft de bibliotecă. Acest obiect însemna un singur lucru: pătrunseseră în avion. Prin urmare, exista posibilitatea ca Stephen Kelley, tatăl care abia se întorsese și pe care nu apucase să îl cunoască, să fie mort.
    - Chiar merită să construiești o capcană serioasă. Și să-ți cunoști dușmanul, îi spuse Julian lui Michael. Ce ironic, nu? Cei mai loiali prieteni ai noștri ne pot trăda cel mai ușor.
    Julian se dădu la o parte, și Michael putu în cele din urmă să vadă ușa. Chiar în hol se afla tatăl său, dar era imposibil să-i vadă chipul.
    - Niciodată nu știi în cine poți să ai încredere, nu-i așa, Stephen? întrebă Julian.
    Kelley nu scoase o vorbă.
    La vederea lui Stephen, lui Michael i se întoarse stomacul pe dos; nu-și dădea încă seama de dimensiunile trădării lui, dar, în curând, situația se clarifică. În avion se afla cineva în care nu trebuia să fi avut încredere.
    Martin intră în cameră. Îl privi pe Michael, apoi pe tatăl acestuia fără să scoată o vorbă.
    - Martin, spuse Julian, de ce nu îl duci pe bunul tău prieten, pe domnul Kelley în pivnița de vinuri? Oferă-i un pahar de Mouton Rotschild din 1982!
    Martin zâmbi larg și îl luă pe Stephen de braț, conducându-l afară din cameră.

                                           Capitolul 62

                     Un singur glonț îl nimeri pe gardian în cap, provocând o explozie de sânge în spatele ușii care dădea în laboratorul medical. Pentru cel de-al doilea folosi 2 gloanțe.
    Simon își ochise victimele de pe porțiunea de iarbă aflată de cealaltă parte a străzii. El și Busch o luară la goană, trăgând cele 2 cadavre în garaj. Nu mai era nimeni acolo în afară de gardieni. În timp ce alergau de-a lungul micului coridor, găsiră ușa de la ieșirea de urgență larg deschisă.
    - Fii cu ochii în 4, spuse Simon. O să dureze doar 1 minut.
    - Ce ai de gând să faci? întrebă Busch strângând pușca în mâini. N-o poți căra de unul singur.
    - Nu am de gând să o scot de acolo.
    Simon îl privi.
    - O să-i ard corpul la crematoriu.
    - Crematoriu? izbucni Busch șocat.
    - E în regulă, a fost dorința ei.
    Simon se îndreptă spre scări.
    - O să ne termine pe toți, spuse Busch ridicându-și pușca și privind pe ușă, în noapte.

                    Simon ajunse într-un hol lung. Luminile principale erau stinse, iar acest lucru îl puse și mai mult în gardă.
    Pe măsură ce înainta în hol, aerul devenea mai rece. Ușa laboratorului se afla chiar în față și era larg deschisă. Temperatura scădea pe măsură ce Simon se apropia, până când își putu vedea aburii respirației.
    Apropiindu-se de ușa deschisă, fu întâmpinat de o priveliște suprarealistă.
    Intră și privi în jur, cu spatele lipit de perete. Se deplasa pe laturile camerei. Masa de operație din mijloc era goală. Totul părea pregătit pentru o autopsie.
    Simon înconjură masa, ținându-și arma ridicată, când, deodată, inima i se opri în loc. 4 cadavre erau împrăștiate pe podea cu băltoace stacojii de sânge în jurul capului. Verifică rana primului doctor - pe insignă scria Lloyd - gaura făcută de glonț era mică, în zona frunții, chiar deasupra ochiului drept.
    Se opri și continuă să privească în jur, încercând să-și dea seama ce se întâmplase. Acești doctori fuseseră luați prin surprindere și uciși la interval de câteva secunde unul de celălalt. Nu avuseseră timp să reacționeze și nu era niciun semn că s-ar fi apărat în vreun fel: telefoanele erau în furcă, celularele prinse la brâu. Nu văzu nicio armă improvizată care ar fi putut contracara un atac.
    Nu mai pierdu timpul și se îndreptă către cabina frigorifică, se închisă și deschise ușa. Privind spațiul de mărimea unui coșciug, strânse mânerul până când degetele îi zvâcniră.
    Cabina era întunecată și goală. Privi înapoi spre patul mobil.
    Pământul îi fugea de sub picioare.
    Trupul lui Genevieve nu era acolo.

                                                 Capitolul 63

                         Michael coborî în holul lung de la subsolul clădirii pentru experimente științifice; coridoarele erau goale, însă cei 4 gardieni îl înconjurau, alături de rusul cu păr țepos care îi conducea, ținând în mâini cutia.
    Dacă ar fi avut ocazia, Michael nu ar fi ezitat să îl ucidă pe bărbatul care, în spatele unei aparențe de rus simpatic și amuzant, o răpise pe Susan și îi trădase pe toți.
    - Fetisov! urlă Michael.
    Rusul se întoarse în direcția vocii, privindu-l cu ochiul său sănătos.
    - Ți-am spus că sunt genul care obține ce-și dorește.
    Michael fu oprit înaintea unei uși masive care dădea într-un birou. Observă că Fetisov dispăruse cu caseta de aur într-un colț al laboratorului alăturat. Gardianul scoase o cheie, descuie ușa și îl împinse pe Michael într-o cameră asemănătoare unei cutii albe, prină de animale închise în cuști.
    Susan se întoarse spre el dintr-o cușcă. Avea obrajii brăzdați de lacrimi și ochii obosiți, plini de vinișoare roșii. Se îndreptă spre el, își puse brațele în jurul gâtului său și îl îmbrățișă.
    - Credeam că ești....
    Vocea i se frânse.
    - Și eu la fel despre tine. Te-au rănit?
    Dădu din cap.
    În timp ce o îmbrățișa, o senzație de ușurare puse stăpânire pe el: era încă în viață.
    Michael privi încăperea. Un spot lumina singura masă existentă. Păsările și animalele de tot felul nu mai scoteau niciun sunet, simțind parcă iminența morții. O privi din nou pe Susan.
    Ea își ridică fruntea de la pieptul său și îl privi în ochi.
    - Stephen?
    - E în viață, cel puțin pentru moment. Reușise să scape, dar l-au prins din nou.
    Privirea lui Michael deveni tăioasă.
    - A fost Martin.
    Susan îl privi din nou pe Michael, clătinând ușor din cap, cu o privire rușinată.
    - Ne-a trădat pe toți, continuă Michael. Pe tine, pe mine, pe Sephen.
    - Au pus mâna pe cutia adevărată?
    Michael o fixă, zâmbindu-i ușor.
    - Ai deschis cutia.
    - Presupun că știai că o voi face.
    Susan zâmbi stânjenită.
    - Susan, cutia se află în camera de lângă noi, în laborator.
    Michael îi dădu drumul și începu să se plimbe prin cameră, pipăind cuștile și privind animalele timide. Își trecu mâna de-a lungul sticlei încastrate în perete.
    - Trebuie să ieșim de aici.
    - Am văzut laboratorul, e destul de bine dotat tehnologic. Se spune că aici poate fi păstrat orice virus sau agent patogen.
    - Nu îmi fac griji în legătură cu asta, ci în legătură cu explozia.
    - Explozie? Ce explozie?
    - Cea care va distruge această clădire.
    - Michael, ce-ai făcut? Ce au în camera alăturată?
    - Pete 2 kilograme de Semtex acoperite cu aur, o cantintate suficientă pentru a prăbuși aceste 2 camere.
    Michael se uită la ceas.
    - În mai puțin de 20 de minute, o vor deschide și o vor activa.
    Susan îl privi.
    - Câte cutii ai luat din Liberia lui Ivan?
    - Vreo 2 piese de rezervă.
    - Cine mai știe?
    - Doar tu, eu și tata, spuse Michael continuând să caute o ieșire.

                 Când Michael se întorsese, intrase imediat în cușeta lui Stephen Kelley și se pusese pe treabă la măsuța de lucru. Scosese cele 2 cutii aurite din geanta de scufundări, trusa de instrumente, trusa medicală, telefonul mobil și un tub de vopsea portocalie.
    Deschise rucsacul lui Simon, plin cu tot soiul de trucuri și începuse să caute prin el. Dezmembrase telefonul, scoțându-i bateria și circuitul de bază.
    Deschisese cutia surogat și montase bateria în capacul concav, trăgând firele circuitului în locul în care fixase întrerupătorul. Umpluse cutia cu Semtex și pusese cele 2 capete în detonator.
    Michael luase apoi cutia adevărată, Albero della Vita. Apucase trusa medicală și o deschisese. O golise și o ridicase, întorcând-o pe toate părțile. Își scoase cuțitul, desfăcuse stickerele cu Crucea Roșie, apoi tăiase cutia pe margini și o împărțise în 6. Începuse să lucreze la cutia de aur, fixând plasticul pe lateral și construind un capac fals, astfel încât, dacă era ridicat, rămânea un spațiu de depozitare de aproape 4 centimetri.
    Michael luase tubul de vopsea portocalie și acoperise toată suprafața cutiei.
    Imediat ce se uscase, lipise la loc stickerele cu Crucea Roșie. Acoperise fundul cutiei false cu bucăți de bumbac și bandaje albe.
    Michael privise cele 2 obiecte periculoase. Nu știa cum le va folosi în jocul pe care urma să-l facă.
    Acum, în timp ce stătea cu Susan într-o cameră alăturată celei în care urma să fie deschisă falsa cutie, începea să aibă regrete.

                                                    Capitolul 64

                     Doctorul Habib luă cutia de aur de la Fetisov și îi făcu semn să plece printr-un semn al capului. Hal Jenkins intră în cameră, îmbrăcat în costumul său alb, cu părul răvășit și cu ochii încă umflați de somn.
    - Iar umblăm după cai verzi pe pereți? Mi-am întrerupt visul în care savuram un vin scump pe o plajă din Marassia.
    - Trebuie să-ți refaci viața, e patetic să visezi că bei vin.
    Jenkins scoase brațele care puteau fi controlate prin telecomandă și le activă. Deschise luminile de sus, care se împrăștiară pe suprafața cutiei. Aceasta începu brusc să strălucească, de parcă s-ar fi aflat pe un altar, așteptându-și adoratorii.
    - Cutia asta arată exact ca cealaltă. Se pare că o să mă întorc în pat în 20 de minute, spuse Habib fixând cutia jos. Unde e Lloyd?
    - Habar n-am, dar n-am de gând să-l aștept pe înfumuratul ăla.
    - Bună dimineața, domnilor!
    Vocea lui Julian se auzi din boxe.
    Jenkins băgă mâinile în mănușile de control, și mișcarea brațelor fu reprodusă mecanic de partea cealaltă a geamului.
    - O să dureze aproximativ 15 minute să punem totul la punct aici, se adresă Habib vocii care părea omniprezentă.
    - Sunați-mă când sunteți gata, spuse Julian.
    Habib deschise computerele, activă senzorii și analizatorii. Dădu drumul aparatelor digitale de înregistrare și focaliză imaginea fiecărei camere video.
 
                                               Capitolul 65

              - Câți ani sunt, Martin?
    Stephen deschise discuția în timp ce se îndreptau spre pivnița imensă, după ce trecură de cisternele lucioase și de vasta colecție de vinuri.
    - Vrei să zici cât timp a trecut de când stau în umbra ta? răspunse Martin, ținând arma foarte sus.
    - În umbră?
    În vocea lui Stephen se simțea suferința, chiar dacă cel pe care-l considerase prietenul său îi ținea arma în spate.
    - Ai fost singura persoană care mi-a stat alături când am deschis firma.
    - Exact, de când am deschis firma ta.
    Continuară să meargă, înconjurați de o tăcere apăsătoare.
    - Am trecut împreună peste toate, i-o trânti Stephen confuz. Pentru numele lui Dumnezeu, m-ai ajutat să car sicriul lui Peter! Cuvinele pe care le-ai spus la înmormântarea sa despre noi, despre familie și loialitate.... Oare au fost vorbe în vânt?
    Stephen se opri brusc și se întoarse.
    - Spune-mi, te rog, că nu crezi în religia absurdă propovăduită de individul ăsta?
    Martin râse, împingându-l pe Stephen cu arma și obligându-l să înainteze.
    - Nu chiar. Am auzit de ei acum câțiva ani și mi s-au părut penibili, însă n-au încetat niciun moment să mă caute. Am primit un e-mail de la Adevărul Domnului, în care era atașată o poză cu Genevieve Zivera, femeia care te-a vizitat. Mi se comunica faptul că e vorba despre mama bolnavă a lui Julian, care dispăruse. Tot ce am făcut a fost să dau un telefon. Nu am cerut nimic în schimb. Credeam că fac ce trebuie.
    Martin tăcu și își continuară drumul.
    - Apoi mi-au făcut o propunere, genul de propunere care presupunea să mă retrag. „Ia-ți banii și pleacă sau te facem noi să pleci.” N-am avut de ales. Dar, tot gândindu-mă la asta.... Toată lumea muncește pentru tine, Stephen, și te îmbogățește. Era timpul să-mi creez propria umbră.
    - Și cu Susan cum rămâne? Ai vândut-o și pea?
    - Fii serios, nu e altceva decât o fetiță răsfățată.
    Martin păstra distanța de 60 de centimetrii, ghidându-l pe Stephen spre scările din capătul pivniței de vinuri. Coborâră în beznă, ajungând la camera de la subsol, care contrasta puternic cu tot ce se afla la etaj.
    Stephen avu nevoie de un răgaz ca să i se obișnuiască ochii și să-și dea seama unde se afla. Cavourile se întindeau de-a lungul peretelui, luminate de un rând de becuri fixate în tavan.
    Trecură pe lângă mormintele lui Charlotte și Yves Trepaunt și pe lângă cel al doctorului Robert Tanner, care, prin noutatea lor, contrastau puternic cu mormintele vechide secole din această subterană întunecată.
    În cele din urmă se opriră în fața unui sicriu deschis.
    Stephen se străduia din răsputeri să nu-l pesnească pe omul despre care crezuse că e cel mai apropiat prieten al său.
    - Când ai deschis seiful meu și ai luat cutia, mi-ai luat și arma? Aia e arma mea?
    Răspunsul lui Martin fu o împunsătură în spate.
    - N-ai simțit-o niciodată în ipostaza asta, nu-i așa?
    - E arma mea preferată, Martin.
    - O să mă asigur că vei fi îngropat cu ea. Va fi ultimul meu gest de mulțumire față de tine.
    - Îmi găsesc fiul - Stephen se întoarse și îl privi pe Martin în ochi - și tu îl condamni la moarte?
    - Nu-ți face griji, nu veți sta prea mult timp despărțiți.
    Stephen îl pocni puternic peste față. Și se simți bine, ca atunci când era tânăr, când se bătea cu cineva în ring. Îl lovi pe bărbatul de 55 de ani cu toată furia și puterea, gândindu-se că fusese răpit și că îl pierduse pe Michael din cauza lui.
    Martin se dădu înapoi, dar nu-și pierdu cunoștința. Apăsă imediat pe trăgaci - 5 gloanțe în numai câteva secunde. Extrem de aproape. Focurile de armă răsunară strident, asurzindu-l. Însă Stephen continuă să lovească.
    - Deștept băiat, Michael ăla, să pună gloanțe oarbe în pistoale. Fiul meu avea dreptate, nu trebuie să ai încredere în nimeni. Mi-a spus că unul dintre noi ne trădează, că îi trimite cineva informații permanent lui Julian. Nicio secundă nu m-am gândit că acea persoană ești tu.
    Smulse arma din mâinile lui Martin și îl lovi din nou, de data asta mai tare. Își concentrase în pumni toată furia pe care o ținuse în el până acum.
    Martin încercă să se apere, dar degeaba.
    - Ai încercat să mă omori, nenorocitule!
    Stephen își pierdu cumpătul; nu se mai gândea la nimic, ci îl lovea pe bărbatul care îl vânduse, care îi trimisese pe Susan și pe Michael la moarte. Se concentră din răsputeri pentru a da lovitura fatală. Îl lovi atât de tare, încât îi rupse osul temporal, fărâmițându-l. Fragmente din el îi explodară în creier.  Când se prăbuși la podea, era deja mort.
    Stephen luă arma și o descărcă de cartușe. Scoase din buzunar portțigaretul pe care i-l dăduse Michael și despre care îi spusese clar că trebuie deschis mai târziu.
    Ei bine, ăsta era momentul!
    Scoase încărcătorul cu gloanțe adevărate și îl fixă în patul armei, apoi o luă din loc.

                                                       Capitolul 66

                    Busch și Simon o luară la fugă din laboratorul medica, ascunzându-se printre copacii din apropiere.
    - Cum adică trupul ei a dispărut? întrebă Busch abia respirând. Unde e?
    - Doctorii nu au prevăzut asta.
    Simon mai puse un set de cartușe în armă, din mers.
    - Cine ar fura un cadavru? spuse Busch dezgustat.
    - Nu știu.
    - Femeia asta dispare mai des decât banii din portofelul soției mele.
    - Trupurile doctorilor erau calde. Oricine a făcut-o n-a ajuns prea departe.
    - Cine bănuiești c-a făcut-o?
    Simon nu răspunse la întrebare, dar suspiciunile îi înghețară sângele în vene.

                    Stephen Kelley alerga pe marginea drumului mai repede decât o făcuse vreodată în ultimii 20 de ani. Știa unde îi duseseră pe Susan și pe Michael, fiindcă îi auzise discutând despre asta. Văzuse clădirea pentru prima dată când ajunse în complex.
    Michael îi spusese numai lui ce se afla în cutia de aur. Construise copia doar pentru Julian; spusese că era posibil să vină și să ia cutia cu forța.
    Michael îi spusese că nu avea încredere în nimeni, dar lui îi acordase credit.
    Ei bine, Stephen nu avea de gând să repete greșeala din trecut. Nu voia să-și recupereze fiul doar ca să îl piardă încă o dată.  Își forță și mai mult picioarele, rămânând în umbră, atent la orice mișcare și la gardieni, adică la orice i-ar fi putut aduce moartea.
    Apoi îi văzu în fața lui, mișcându-se în umbră. I se făcu din ce în ce mai frică, dar își reveni repede când văzu cine erau.

               - Ești sigur că sunt înăuntru? întrebă Busch.
    Stăteau ghemuiți la 45 de metri distanță de clădirea dedicată experimentelor științifice, ascunși după frunzele pădurii tinere. 2 bărbați o păzeau cu puștile în mâini, dar erau antrenați într-o conversație în momentul acela, așadar nu foarte vigilenți.
    - Acum, spuse Stephen, fără să se mai uite la Busch.
    Simon se lăsă la pământ, cu fața în jos; suportul biped pe care așezase pușca rămase într-o parte. Ridică brațul cleștelui la maximum, fixă ținta puștii pe primul gadrian, apoi o roti spre cel de-al doilea. Repetă mișcarea de 3 ori. Și, când o făcu a patra oară, cei 2 gardieni se prăbușiră morți, neștiind ce îi lovise sau cum s-ar fi terminat conversația lor.
    Simon își ridică pușca și, alături de Busch și Stephen, alergă până la intrare și se strecură înăuntru.
    - Bine lucrat, texanule! exclamă Busch în timp ce-și verifica arma.
    Micul hol de la intrare nu sugera deloc scopul științific al clădirii. Coloanele decorate, de suport, împărțeau spațiul în saloane și zone de întâmpinare. Văzând broșurile sectei Aevărul Domnului de pe mesele unde se servea cafeaua, te simțeai ca într-o casă parohială.
    Busch luă o broșură și o răsfoi.
    - Ce absurditate! O broșură care îi face reclamă lui Dumnezeu.
    Simon studie un ghid de pe perete, verifică holurile dinspre centrul clădirii, deschise ușa care ducea la ieșirea de urgență și aruncă o privire.
    - Unde sunt? întrebă Busch întorcându-se spre Stephen.
    - Spuneau că o să-i ducă în laboratorul de la parter.
    Pe neașteptate, afară izbucni o serie de focuri de armă, gloanțele ricoșând în cameră. Ferestrele fură zdrobite, bucăți din perete se împrăștiară în aer. Atacul creștea în intensitate. Atacatorii păreau a se înmulți cu fiecare secundă care trecea.
    - O luăm pe scări, îi spuse Simon lui Stephen, încercând să se ferească. Dacă vrei să-i oprim pe tipii ăștia, trebuie să te grăbești.
    Fără a scoate o vorbă, Stephen deschise ușa care ducea la scara de incediu și coborî.
    - Crezi că se descurcă? întrebă Busch.
    Împușcăturile nu se opreau. Zona arăta ca un front virtual de război.
    - Fă-ți griji pentru noi, el va fi bine.
    Busch trase de mai multe ori în pădurea întunecată, dar nu-și putea da seama dacă nimerește ceva. Îl privi o secundă pe Simon, întrebându-se dacă avea vreo idee cu privire la cum vor scăpa de forța nevăzută de afară.

                   Madris Habib se făcu comod pe scaun. Luciul cutiei luminase întregul laborator. Nu mai făcuse testul de explozibil, gândindu-se că nicio armă nucleară nu putea să încapă într-o cutie dreptunghiulară de dimensiuni atât de mici, construită cu sute de ani în urmă.
    - Ei bine, spuse el, să-i dăm drumul!
    - Cum zici tu, spuse Jenkins ridicându-se de pe scaun și frecându-se la ochi de somn.
    Își puse din nou mănușile mecanice și își îndoi brațele și degetele pentru a nu știu câta oară în ziua aceea.
    - E timpul să confirmăm că e doar o altă vânătoare de himere!
    - Nu știu ce să spun, cutia asta e mult mai grea decât prima. Cu siguranță e ceva înăuntru.
    - În momentul ăsta, dacă nu e o blondă cu picioare foarte lungi, nu-mi pasă deloc.
    Se întinse și apucă șurubelnița folosind brațul mecanic. Cu cealaltă mână îndreptă cutia, ținând-o nemișcată și aliniind-o astfel încât să poată vedea încuietoarea.
    - Spune-i domnului Zivera că suntem gata.

                      Michael stătea în genunchi în fața ușii, încercând cu disperare să spargă broasca. Smulsese câteva gratii de la o cușcă goală și încercase să improvizeze un bețigaș, însă metalul era prea gros ca să poată funcționa. Pe partea aceasta nu era nicio fantă pentru cheie. Singura șansă era să spargă broasca, dar nu reușea cu niciun chip.
    Se uită la ceas: trecuseră 20 de minute. Aștepta explozia. O privi pe Susan.
    - E în ordine, spuse ea.
    Michael clătină din cap.
    - Nu, nu este.
    Se întoarse și încercă din nou să deblocheze ușa. Acum era disperat și foarte iritat. Anticipa detonarea inevitabilă, și asta îl tensiona. Strânse pumnul și lovi ușa, frustrat.
    Chiar în acel moment, ușa se deschise pe neașteptate. Michael se repezi și o luă în brațe pe Susan pentru a o proteja. Ușa se trânti de perete cu un zgomot asurzitor. Michal își ridică privirea.
    Îl văzu pe Stephen zâmbind, cu o armă în mână.
    - Bună, copii! E timpul să plecăm.

                        Busch și Simon se fereau de atacul violent, ascunzându-se după câte o coloanăă, care abia reușea să le acopere corpurile.
    Busch observă ceva cu coada ochiului. Nu ținu mai mult de o secundă, dar era de ajuns. O uniformă diferită de cea pe care o purtau gardienii. Brusc, înțelese totul: cei care atacau nu făceau parte dintr-o simplă echipă de gardieni. Erau coordonați, la ordinele unui soldat, cineva din cadrul armatei care știa cum să lupte împotriva dușmanului.
    Simon privi în dreptul ușii, spre pădure, și îl văzu pe general că se lasă din nou pe vine. Nikolai Fetisov îi prinsese și știa exact ce făcea.
    Dintr-odată, pădurea întunecată părea să se însuflețească fiindcă o parte din gardieni trăgeau în ușă. Era o echipă de 15 bărbați puternici, care mergeau de-a bușilea, iar țevile armelor lor se înroșeau pe măsură ce înaintau. Domnea confuzia, iar holul arăta ca o scenă din iad.
    Busch și Simon nu-și spunea nimic; era de ajuns să privească ușa dinspre scara de incendiu. Simon scormoni în rucsac și scoase o bombă fumigenă;  îi desfăcu dopul și fixă cronometrul la 10 seunde. Îl privi pe Busch și numără până la 5 pe degetele de la mâna dreaptă. Apăsă butonul și aruncă bomba pe ușă, în curte.
    Se auziră țipete și ordine, iar focul de armă de opri brusc. Gardienii fugiră să se adăpostească.
    Simon știa că va fi o distragere de moment, dar era suficient pentru ca el și Busch să se rostogolească din pozițiile în care se aflau, după coloane. Se strecurară rapid pe ieșirea de incendiu și o luară pe scări, fugind cât îi țineau picioarele.
    Era doar o chestiune de timp până când grupul de trăgaci, care abia aștepta să folosească armele, urma să reia raidul prin ușile din față și să le iasă în cale.

                            Jenkins inseră șurubelnița în încuietoarea cutiei de aur. Încă nu era treaz și încerca să se dezmeticească.
    - Ce mai așteptăm? răsună în difuzoare vocea lui Julian.
    Jenkins clătină din cap, fără să îi pese că angajatorul său îi putea vedea chipul disprețuitor. Regreta că se lăsase cumpărat așa de ușor, că făcuse un compromis atât de repede. Vraja banilor oferiți de Julian era puternică, dar acum, auzind cum un diletant încearcă să-l zorească, începu să regrete că se afla aici.
    Era însă o senzația care ținu o clipă, fiindcă își aminti ce sumă mare de bani avea să câștige dacă misiunea va fi dusă la bun sfârșit. Recăpătându-și brusc concentrarea, Jenkins răsuci șurubelnița și descuie cutia.

                     Busch și Simon coborau în fugă scările, când dădură peste Michael, Stephen și Simon.
    - Întoarceți-vă și fugiți! țipă Simon.
    Toți o luară la fugă pe hol. Simon răscoli în rucsac și scoase de acolo ultimele 2 bombe pe care le aruncă în timp ce alerga.
    - Bună! o salută Busch pe Susan în timp ce alergau cot la cot, dar ea nu-i răspunse.
    Brusc, se albi la față. Împușcăturile neîncetate de sus se auzeau din toate părțile și păreau că o sleiesc de puteri.
    - Trebuie să mai fie o altă ieșire! țipă Simon, alergând împreună cu ceilalți pe holul lung de 45 de metri.
    Apoi, pe neașteptate, Fetisov năvăli pe ușa care dădea spre scara de incendiu pe unde ei tocmai ieșiseră, însoțit de gardieni. Fetisov deschise focul în hol, trâgând în podea, chiar sub tălpile lor. Gloanțele explodau în toate părțile. Își scoase aparatul de radio pentru a chema întăriri care să aștepte la cealaltă ieșire, dar pereții erau atât de groși, încât nu putea prinde semnal.
    Michael și ceilalți deschiseră o ușă antifonată din metal. Cei 5 începură să tragă pe scări în sus, iar ușa se închise în spatele lor. Mai urcară două etaje și ieșiră într-un hol mic.
    Niciunul dintre ei nu se opri; Simon își ridică arma și sparse cu o împușcătură ușa din sticlă de care se apropiau. Ieșiră prin deschizătura improvizată și ajunseră afară, în noaptea întunecată.
    Niciun gardian nu îi aștepta; era liniște deplină. O luară la fugă ca să se adăpostească în pădure.
    Dar totul se întoarse pe dos, ca și cum toată mânia lui Dumnezeu părea să se fi revărsat peste insulă.
    Explozia întrerupse calmul nopții. Un hârșâit, la început ușor, crescu în intensitate până când o minge de foc ieși pe ușa laboratorului, iar zgomotul iscat îi trânti pe toți 5 la pământ.
    Flăcările se aprinseră în toate direcțiile, iluminând munții și transformând noaptea în zi. Focul părea că ajunge până la cer. Căldura provocat de explozie carboniză clădirea și copacii din jur, înnegrind și ofilind totul în calea ei.
    Pereții groși ai clădirii rămaseră în picioare, dar acționaseră ca țeava unei puști. Dintre cei 15 gardieni care se aflau mai devreme pe scări nu mai rămăsese nimic în afară de o ceață roșie de carbon care se ridica dintre dărârmături.

                 Simon și Busch se sprijiniră de un copac. Stephen se ridică în capul oaselor și întinse imediat mâna după Susan, care era jos, alături de el. Michael stătea la o partea și își îndrepta spatele.
    Erau șocați cu toții, văzând efectele exploziei; erau plini de vânătăi și zgârieturi, însă supraviețuiseră.
    Nici nu apucaseră să schimbe vreun cuvânt, când inima le stătu în loc: o țeavă de pușcă era îndreptată spre capul lui Michael.
    Fetisov stătea deasupra lui, iar uniforma îi era zdrențuită. Avea pielea înnegrită și plină de bășici, și îi curgea sânge pe o parte a feței. Ochiul său bolnav, de culoarea laptelui, îl făcea să arate întocmai ca o arătare infernală.
    Simon privi în jur, însă arma sa era mult prea departe ca să ajungă la ea. Busch căuta și el cu privirile o armă în tot acel haos, dar fără vreun rezultat.
    Deodată, se auzi o împușcătură.
    Stephen căzu la pământ, iar arma îi alunecă din mână. Fetisov îndreptă din nou țeava armei spre capul lui Michael.
    - Îmi pare rău, tată, dar acest bătrân își păstrează încă reflexele slave, spuse Fetisov cu accentul său rusesc grosolan.
    În ochiul său bolnav se putea vedea reflexia lunii.
    - Nenorocitule, lasă-i în pace! spuse Michael neajutorat.
    Susan se târî lângă Stephen. Glonțul îl lovise în umărul stâng, iar sângele se vedea curgând prin cămașa albă. Cu ochii în lacrimi, apăsă pe rană.
    Stephen nu spuse nimic, străduindu-se să stea în capul oaselor. Se uita la rus.
    - Am câte unul pentru fiecare dintre voi, spuse Fetisov apucându-l pe Michael de cămașă și obligându-l să se ridice.
    Se întoarse spre Busch.
    - Pivet, îl salută el în rusă. Ce mai faci, cowboy?
    Busch nu răspunse. Îi aruncă o privire plină de ură omului care îi trădase pe toți.
    Fetisov îi privi în timp ce sângele continua să îi curgă pe gât, pătându-i uniforma zdrelită. Zâmbi la cei care se aflau în fața lui, pe jos. Erau plini de sânge și distruși, fără speranțe.
    - Trebuia să vă fi omorât în Rusia, n-ar mai fi fost atât de dureros....
    - Camarade? spuse o voce din spatele lui.
    - Shto?
    - Kak ti Mozehesh?
    - Cum am putut să ce? întrebă Fetisov.
    Cele două țevi îl loviră pe Fetisov în ceafă.
    - Dă-i drumul.
    Michael se întoarse și îl văzu pe rusul înalt, cu antebrațe tatuate, ținând câte o armă în fiecare mână.
    Raechen nu se mișca; avea ochii reci, ca de mort, și era tras la față. În vocea lui se simțea detașarea.
    Fetisov îi dădu drumul lui Michael și lăsă arma jos.
    - Ai venit până aici pentru mine?
    Raechen îl trase pe Fetisov cu 3 pași în spate. Nu se uita la nimeni, concentrându-se numai pe colegul său rus, de parcă ar fi fost amândoi încuiați într-o cameră.
    Michael se îndepărtă de cei 2 bărbați.
    Toți înlemniseră, acaparați de moment.
    Michael nu-și putea da seama dacă situația lor se îmbunătățise sau nu, când observă detașarea din ochii lui Raechen.
    - Mi-ai furat speranța, Nikolai, mie și fiului meu, spuse Raechen de parcă Fetisov îi smulsese inima fiului său din piept la propriu. Ți-ai trădat uniforma și țara. Ești un om lipsit de onoare! spuse Raechen.
    - Dar tu, camarade Raechen, vrei să spui că ești un exemplu de onoare?
    - Nu, Nikolai, știi la ce sunt eu expert.
    Fără a mai ezita vreun moment, Raechen trase cu ambele arme, zburându-i creierii lui Fetisov.
    Raechen rămase pe loc, îndreptându-și armele ba spre Michael, ba spre prietenii săi.
    Michael se întoarse și îl privi în ochi.
    - Și pentru mine ai venit?
    Raechen nu răspunse.
    - Lasă-i să plece, spuse Michael, arătând spre prieteniii săi. Asta e doar între noi 2.
    - El e tatăl tău? întrebă Raechen, arătând spre Stephen, care era la pământ.
    Michael dădu din cap.
    Raechen îl privi pe Stephen, apoi se întoarse spre Michael.
    - Ai grijă de el.
    Michael își privi tatăl care stătea nemișcat. Susan îi apăsa rana. Se întoarse spre Raechen, dar acesta plecase deja.
    - Cine dracului mai e și ăsta? întrebă Stephen.
    - Un spirit aprins, mult mai înfuriat.
    Michael veni imediat lângă el.
    - Cât e de grav?
    - Atâta timp cât oprim sângerarea, o să fiu bine.
    Stephen se ridică, ținându-și mâna apăsată pe rană.
    Michael se întoarse spre Busch și spre Simon; le aruncă o privire pe care cei 2 o cunoșteau prea bine.
    - Ce? întrebă Busch cu un fel de teamă resemnată în voce.
    - Trebuie să ne întoarcem la casă.
    - Cum? sări Busch ca ars. De ce?
    Lui Simon nu mai trebuia să îi explice. Se apucase deja să strângă armele împrăștiate pe jos.
    - Ai adus-o aici? După tot ce ți-am spus?
    Vocea lui Simon era egală și calmă, dar fără îndoială furioasă.
    - Unde e?
    - La etajul 3.
    Simon îi aruncă lui Busch o pușcă, și lui Michael un pistol.
    Michael se întoarse spre Stephen.
    - Poți să te miști?
    - Aș putea să și zbor dacă ar fi nevoie.
    - Unde e ce anume? întrebă Susan. Despre ce vorbește?
    Stephen se întoarse spre Susan.
    - Cutia adevărată, Copacul Vieții, se află în casă.

                                                     Capitolul 67

                     Julian privi imaginea laboratorului medical de pe monitorul computerului său. Rămase pe loc pentru 3 secunde, apoi se ridică nervos de pe scaun și fu cupins de o furie oarbă când realiză că fusese păcălit și de data asta.
    Totul se destrăma. Se crezuse atât de viclean când îl atrăsese pe Michael în capcană, însă fusese păcălit la rândul său de hoț, care nu-l lăsase să-și atingă scopul și, odată cu aceste lucruri, îi refuzare pactic dreptul la viață.
    Julian încercă să își pună gândurile în ordine, să se calmeze.
    Michael furase adevărata cutie din subterana Kremlinului, asta era sigur. Martin i-o confirmase. Însă Michael îi indusese pe toți în eroare în privința locului unde era ascunsă, cu toate că, probabil, cutia se afla mai aproape decât își imagina, cât mai la vedere.
    Michael era mult mai deștept decât anticipase Julian. Îi păcălise pe Susan și chiar și pe Martin cu niște cutii false, însă el o avea pe cea adevărată și părea să nu aibă încredere în nimeni și nimic, nici măcar în siguranța unui seif de avion. Cu niciun chiul nu voia să se despartă de cutie.
    Julian își limpezi gândurile, încercând să se pună în locul lui Michael. Se calmă și se gândi la cutie, la forma și la textura sa.... și la care ar fi fost cel mai bun loc în care putea fi ascunsă.
    Își dădu seama într-o secundă.
    Fără să mai stea pe gânduri, Julian ieși din bibliotecă și urcă în fugă până la etajul al treilea. O luă pe holul care ducea la camera de conferință, dădu buzna înăuntru, se uită pe masă și zâmbi, la început discret, apoi cu gura până la urechi.
    Julian ridică trusa medicală a lui Michael și o întoarse în palma sa. Ieși din cameră cu un aer solemn, coborî în bibliotecă și o puse pe birou. Se așeză pe scaun, trase capacul și studie instrumentele medicale aflate înăuntru.
    - Nenorocitul! șopti el, scoțând totul și descoperind apoi un fund fals.
    Luă un briceag din dulapul biroului și desfăcu bucățile de plastic de deasupra și din lateral, până dădu de cutia de aur.
    Deși fusese vopsită cu portocaliu, modelul se vedea clar - nu încăpea îndoială că avea în față cutia Albero della Vita, Copacul Vieții.
    Se lăsă pe spate în scaun, ridică receptorul și formă numărul sistemului de intercomunicații, contactând fiecare linie telefonică în parte.
    - Am nevoie aici, în momentul ăsta de toate persoanele înarmate. Îi vreau pe toți, de la bucătari la medici, oricine poate fi găsit, ca să apere casa. Păziți fiecare ușă și fiecare fereastră din casă!
    Julian puse telefonul în furcă și continuă să se holbeze la cutie. Respirația i se acceleră când își dădu seama că se află pe punctul de a-și salva viața.
    Cutia din fața sa conținea veșnicia, o simțea. Era cea din tabloul care atârna deasupra patului său.
    Deși laboratorul fusese distrus, Julian știa că poate fi reconstruit. Nu ar fi durat mult; fundația rămăsese intactă. Acoperișurile - maximum 1 lună. Nu se va uita la bani când îl va reconstrui pentru a descoperi misterul din fața lui.
    Julian privi încuietoarea o dată și încă o dată....
    Era diferită de celelaltem nu avea nicio crestătură. Era rotudă, acoperită cu un X perfect. I se părea cunoscută, dar nu-și dădea seama unde o mai văzuse.
    Julian era adâncit în gânduri când în cameră intrară 15 gadrieni, cu armele ridicate, îndreptate spre el. Zâmbi pentru o secundă, apoi își dădu seama că nu glumeau.
    Julian înmărmuri. Fu copleșit de frică, dar aceasta se tranformă în curând în furie.
    - Ce dracului faceți? țipă el.
    Nu-i răspunse nimeni. Gardienii stăteau cu toții acolo, cu puștile pe umeri, cu degetele pe trăgaci și nu scoteau un cuvânt. Îl ocheau, pregătiți să tragă în orice moment.
    Julian se uită la fiecare în parte, plimbându-și privirile de-a lungul șirului de gardieni, neînțelegându-le comportamentul. Apoi simți că mai era cineva acolo care nu scotea un sunet, dar era foarte aproape și își dădu seama că gardienii nu îl ocheau pe el.
    Se întoarse ușor și văzu un bărbat înalt, cu ochii mustind de mânie, cu două pistoale la 3 centimetri de capul său.
    Lui Julian i se tăie respirația.
    Nu-l auzise pe bărbat intrând, nu făcuse nici cel mai mic zgomot. Acesta stătea cu spatele la perete, cu armele îndreptate spre el. Julian strânse cutia încercând să se calmeze, prins între un asasin și cei 15 gardieni care abia așteptau să tragă.
    - Fii atent!
    Vocea era a unui rus.
    - Dacă vor trage, voi apăsa și eu trăgaciul ambelor arme. Nu ai nicio șansă să supraviețuiești.
    - Raechen? spuse Julian, realizând cine era bărbatul.
    - Foarte bine, vei fi capabil să-i spui Satanei cine te-a trimis la el.
    Julian rămase pe loc, ținând cutia în mânăă, iar luciul casetei i se reflecta în ochi. O privi, întrebându-se ce se afla înăuntru cu adevărat. Oare conținutul său avea puterea să îl salveze? Nu avea cum să afle niciodată răspunsul, deși fusese cât pe ce să-și atingă scopul.
    - Fiul meu e mort, șopti Raechen. Tu mi-ai dat speranțe false și vei plăti pentru asta.
    Julian nu avea cum să scape. Transpirația i se prelingea pe șira spinării. Încercă zadarnic să își controleze tremurul mâinilor.
    Simți apăsarea celor două arme la ambele tâmple și fu copleșit de disperare. Căută o ieșire dintr-o situație de viață și de moarte, din această clipă care îl împiedica să-și trăiască cel mai triumfător moment al existenței sale.
    Își aminti apoi unde mai văzuse o încuietoare asemănătoare cu cea a cutiei din fața lui. Băgă mâna în buzunar și scoase de acolo cruciulița de la gâtul mamei sale. O privi - nu era deloc o cruce. Era o sabie. Ea purtase mereu acest colier, își amintea că îl avea de când era el mic.
    Studiindu-l, îi observă lama; vârful intra perfect în încuietoare.
    - Ai 10 secunde să-ți spui ultima rugăciune, rosti Raechen.
    Julian strânse cu putere mica sabie, ca și cum acest lucru l-ar fi eliberat din această situație.
    Îl măcinau groaznic întrebările la care nu primise răspuns. Urma să moară fără să afle ce conținea cutia cu adevărat, care era misterul ascuns de Ivan cel Groaznic.
    Lui Julian i se răpea șansa de a afla răspunsurile pe care le căutase. Înăuntru avea să găsească oare viața veșnică, conform legendei, sau moartea, așa cum îl avertizaseră atâția? I se va revela Dumnezeu? Va fi ruga lui ascultată? Sau cutia va dezlănțui moartea în cele mai rele și mai dureroase forme posibile?
    Fără să mai stea pe gânduri, ca și cum corpul i se separase de minte, Julian inseră cheia în încuietoare. Dură doar o clipă.
    Nu avea de ales, trebuia să-și satisfacă până la urmă curiozitatea, să afle adevărul. Dacă înăuntru se afla moartea, el avea să moară oricum și astfel i-ar fi tras după el atât pe asasin, cât și pe mulți alții.
    Întoarse cheia. Un zgomot....
    Julian Zivera descoperi Copacul Vieții.

                                                  Capitolul 68

                         Michael alergă pe marginea drumului care ducea la reședință. Mașinile și limuzinele erau abandonate, nicio patrulă de gardieni nu-și făcea rondul și nimeni nu se afla la intrarea din fața casei enorme. Părea că oamenii se evaporaseră pur și simplu în noapte, nemaifiind nevoie să-l păzească pe Julian.
    - Unde a plecat toată lumea? întrebă Busch prinzându-l din urmă pe Michael.
    Stephen și Susan ajunseră și ei, iar Simon apăru din spare de tot.
    Michael se învârti încoace și încolo căutând pe cineva, însă complexul era pustiu. Simon își ridică arma și mai sus.
    - Ceva nu-mi miroase a bine, spuse Michael.
    Într-o clipă, zona fu luată cu asalt. Focuri de armă izbucniră de la ferestre și uși, toate îndreptate spre ei.
    Reacționară fără să se gândească și o luară la fugă spre un adăpost, în spatele copacilor, rocilor, mașinilor și camioanelor.
    Simon se așeză în spatele unui rând de copaci. La 18 metri depărtare, Susan și Stephen se așezaseră în spatele unor bolovani.
    Susan examina rana lui Stephen, punând presiune pe ea pentru a stopa sângele care curgea din abundență. Fuga pe deal nu făcuse altceva decât să îi agraveze starea. Îi rupsese mâneca și îi făcuse din ea un bandaj provizoriu. Folosi cureaua pentru a strânge brațul și pentru a-l înfășura. Îi acoperi umărul și i-l imobiliză.
    Împușcăturile continuau să răsune în direcția lor.
    Simon îl văzu pe Michael luând-o la fugă printre copaci, îndreptându-se spre el și se angajă într-un contraatac pentru a-i forța pe gardieni să ia o poziție defensivă.
    Michael ajunse în spatele unui pin înalt, se ghemui și își trase sulgeul. Privi intrarea în casă. Se aflau la mai mult de 45 de metri distanță - nu era îndoială că la fiecare fereastră stătea un lunetist, cineva care abia aștepta să apese pe trăgaci. Nu aveai cum să intri și era clar ce anume protejau.
    Michael regretă amarnic că nu luase cutia cu el.
    - Trebuie să-i scoatem de aici, îi strigă Simon lui Michael, arătând spre Susan și Stephen.
    - În niciun caz! țipă Stephen printre focurile de armp. Nu sunt un copil pe care să îl trimiți acasă când e vorba de luptă!
    - Fără supărare, spuse Simon, dar nu îmi pot permite ca o femeie și un bărbat rănit să ne încetinească, Am putea fi omorâți încercând să vă protejăm.
    Stephen nu spuse nimic. Îl privi pe Simon și își dădu seama că are dreptate. Dădu din cap aprobator.
    Michael privi spre partea de est a casei, la vreo 180 de metri distanță de ei, și observă o pistă pe care se afla un elicopter mare și alb. Pista era înconjurată de un zid solid și înalt de metal, susținut de niște brațe lungi. Era un loc bun de adăpost împotriva gloanțelor.
    Simon privi în direcția în care se uita Michael și înțelese imediat la ce se gândea.
    - Fugiți, vă acopăr eu!
    Fără a mai scoate o vorbă, Michael se uită la Stephen și la Susan și plecară cu toții spre zidul de oțel, rămânând în umbră, acoperiți de copaci. Simon trase un foc de armă în dreptul unei ferestre, sperând să țintească vreun gardian neatent.
    Cei 3 se strecurară printre copacii a căror scoarță pocnea în bătaia gloanțelor.
    Pătrunseră în zona clădirii impunătoare, surprinși de mărimea ei: măsura 6 metri în înălțime și 45 de metri în lungime și sera construită integral din oțel. Părea adăpostul perfect pentru Stephen și Susan.
    Michael se lăsă pe vine și studie brațul lui Stephen, verificând bandajul improvizat de Susan. Bucata de material era deja plină de sânge. În curând trebuiau să îl ducă la spital.
    - Ține asta, îi spuse Michael lui Susan, punându-i în palmă un pistol cu calibrul de 9 milimetri. Indiferent cine ar fi, dacă se apropie, omoară-l fără ezitări, pentru că el o va face de îndată ce va avea ocazia.
    - Dă-mi arma, Susan, spuse Stephen pe un ton foarte serios.
    - Nu, ești dreptaci și ești rănit. Am încredere în ea, și tu ar trebui să faci la fel, replică Michael.
    Apoi o luă la fugă spre Simon. În timp ce alergă, privi casa, văzu șirul nesfârșit de gloanțe, apoi se uită la Simon și la Busch care trăgeau neîncetat și se îngrozi. Nu aveau unde să fugă, iar retragerea nu era o opțiune.
    Julian avea cutia și era înconjurat de un zid de gardieni înarmați.
    Indiferent ce urmau să facă, Michael se temea că era prea târziu.

                                              Capitolul 69

                       Cutia mică de aur era deschisă în poala lui Julian. Își ținu respirația și se uită înăuntru. Amenințarea armelor lui Raechen îndreptate spre capul său era un gând nesemnificativ în comparație cu faptul că putea vedea în sfârșit ce conținea cutia care îl prinsese în vrajă atâția ani la rând.
    Interiorul era extrem de întunecos - cu toate că nu avea o adâncime de mai mult de 10 centimetri, părea fără capăt.
    Julian o privi cu coada ochiului; caseta aurie părea că pâlpâie și că se mișcă, la început foarte încet.
    Se uită în jur - lumina părea să se estompeze, iar razele se îndreptau spre el și spre cutie, ca și cum ar fi fost absorbite cu totul de aceasta. Lucrurile se petreceau invers în ceea  ce privește cutia, din care părea că se revarsă întuenricul, curgând afară, sub forma unei pâcle negre și grele.
    Pătrunse înc ameră și se scurse printre picioarele lui, apoi acoperi podeaua. Se răspândi ca un fel de cerneală, acoperind covorul, scaunele și întreaga cameră într-un întuneric ireal care absorbea lumina din jur.
    Fumul negru trecu prin spatele lui, acoperindu-l pe asasinul rus care își ținea cele două pistoale îndreptate spre Julian.
    Raechen privi cutia, înlemnit.
    Lui Julian i se păru că vede o umbră plutind în jurul picioarelor asasinului și urcându-i pe picioare, pe piept, pe umeri și, în cele din urmă, în zona capului.
    Raechen începu să tremure, respirând adânc, ca și cum s-ar fi sufocat. Ochii i se împăienjeniseră și lacrimi de sânge începură să îi curgă pe obraji, contrastând puternic cu întunericul din jurul său.
    Gardienii rămaseră șocați - erau martorii unui fenomen de domeniul fantasticului.
    Negura continuă să se extindă, iar Raechen se prăbuși mort lângă Julian. Apoi, pe neașteptate, substanța se extine cu o repeziciune nemaivăzută.
    Gardienii fugiră spre ieșire, dar nu avea niciun sens: negura îi acoperi și îi lăsă inerți.
    La vedea masacrului, Julian era ca paralizat și nu mai putea gândi. Dar, în ciuda țipetelor terorizante, nu simți nimic. Această plagă asemănătoare unei umbre părea să îl ocolească.
    Negura ieși din încăpere pe sub uși și se împrăștie pe hol. Julian putea auzi țipetele și trupurile căzând. Oroare pusese stăpânire pe întreaga casă, iar el era de-a dreptul îngrozit.
    Apoi observă pe fundul cutiei ceva obscur care lucea tot mai mult. Băgă mâna și o scoase. Era ușoară, aurită și pură. Nu era solidă, nu avea textură sau greutate. Era pur și simplu o lumină aurie care îi încălzea sufletul, îi dădea speranță, alungându-i durerea din inimă și din minte.
    Gând își ridică privirile, o văzu.
    Stătea în fața lui, printre toate cadavrele răspândite în jur. Se apropie de el în tăcere, privindu-l cu asprime. Îi luă cutia din mâini și închise încet capacul.
    Genevieve se opri și își privi fiul; corpul ei emana o strălucire radiantă.
    Julian rămase fără cuvinte, privindu-și mama care se afla în fața lui, dar nu putea înțelege ce se întâmplă. Încercă să vorbească, dar, ca într-un vis, amuțise brusc, și buzele i se mișcau fără să producă vreun sunet. Se cutremură, temându-se mai mult de această apariție decât de moartea care îl înconjura.
    Genevieve zâmbi, cald și grijuliu, și asta îl îngrozi și mai mult.... O omorâse și îi privise cadavrul doar cu câteva ore în urmă.
    Julian se uită în jur, la corpurile neînsuflețite și împrăștiate pe covor, neînțelegând de ce nu se afla printre ele. Simțea că pământul îi fuge de sub picioare și era pe punctul de a ceda nervos. Era paralizat de frică. Inima îi bătea cu putere și își simțea mintea amorțită și confuză.
    - Julian.
    Buzele lui Genevieve nu se mișcau deloc, deși vocea ei calmă era cât se poate de clară în mintea sa.
    - Ce ești? întrebă Julian, abia mai putând să respire de frică. Un heruvim cu misiunea de a apăra secretul vieții?
    Julian închise ochii, încercând să se adune. Apoi izbucni din nou.
    - Ce ești?
    Genevieve își lăsă privirea în jos, dezamăgită.
    - Citești prea mult, șopti în mintea lui. Toate acele povești scrise de oameni care nu au fost martorii misterelor născute de-a lungul timpului.... Multe dintre ele sunt simple povești și, după cum știi, altele sunt adevărate, dar tu le ignori intenția și avertismentele, uiți faptul că au un scop demonstrativ și o intenție metaforică.
    Julian privi cutia care se afla în mâinile lui Genevieve.
    - Ce se află în acea cutie?
    - Știi bine ce e înăuntru, bănuiai ce conține și totuși ai ales să ignori avertismentele. Are puterea de a oferi viață veșnică, dar, după cum vezi - Genevieve privi în jur, la carnagiul care îi înconjura - nu e tocmai ce ți-ai imaginat. E pur și simplu moartea care îl eliberează pe om de trupul său lumesc pentru a primi ce merită, pentru a fi recompensat fie în Rai, fie în iad. E rău și întuneric, e o cale spre porțile iadului pentru cei care nu merită să ajungă în Rai. Îi dă fiecăruia locul pe care îl merită, pentru eternitate.
    - Atunci eu de ce nu sunt mort? întrebă Julian confuz, privind cadavrele din jurul său. Ce sunt? De ce nu am murit?

....................................................................