9-13
Inițial îl renegase, îl ignorase, apoi îl alungase, dar singurul rezultat fusese regretul imediat de a nu fi în stare să se confrunte cu cea mai mare frică din viața lui: să-l privească în ochi pe fiul la care renunțase.
Scurta lor întâlnire și începutul împăcării fuseseră întrerupte în mod violent de către Zivera, care îl șantaja emoțional pe Michael.
Oricare ar fi fost locul în care se afla fiul lui, Stephen trebuia să se supună destinului acum. Nu știa dacă avea să mai vorbească vreodată cu Michael, dacă va mai apuca să termine conversația începută în birou și să-i ceară iertare.
Acum, în această nouă zi, Stephen își limpezise gândurile. Judeca din nou din prisma meseriei sale de judecător. Stephen se întreba dacă Michael va găsi lucrul pe care și-l dorea Julian și dacă avea cu adevărat vreo șansă să rămână în viață când totul se va termina.
Libertatea pe care o avea în această casă enormă începea să-i creeze un sentiment de calustrofobie. Fiecare mișcare îi era monitorizată de cameriste și de majordomi cu zâmbete false sau de gardieni însoțiți de câini, care ascundeau la brâu tot felul de arme. Era captiv și la cheremul gazdei sale.
Renunță să se autocompătimească, să se simtă lipsit de speranță. Avea o obligație față de el însuși, ca un soldat într-o garnizoană de război. Era constrâns dar în același timp era de datoria șui să găsească o soluție pentru a ieși din casa aceea. Nu știa cum, nu știa când, dar luase deja o hotărâre. Nu avea să-l aștepte pe Michael sau pe altcineva să-l salveze.
Recăpătându-și determinarea, își dădu seama deodată că toate grijile în privința salvării sale îl făcuseră să nu se mai gândească la Michael și la pericolele pe care acesta le înfrunta. Arestul, rănirea, moartea - Michael risca toate aceste lucruri pentru un tată pe care nu-l cunoscuse niciodată, un tată care îl dăduse uitării.
Într-un fel, se gândea că nu Michael trebuia să-l salveze, ci invers. Poate că el era cel care trebuia să-l salveze pe Michael, să fie în sfârșit tatăl pe care nu-l avusese niciodată. Avea șansa să-și recâștige fiul pe care îl pierduse și nici prin cap nu-i trecea să o piardă.
Stephen se gândi că va reuși să scape cumva.
Capitolul 45
Paul Busch alerga pe străzile Moscovei, singur și hăituit. Furia pe care o simțea față de trădarea lui Fetisov se putea compara doar cu teama că n-o mai revedea pe soția lui și pe cei 2 copii niciodată. Ea îl rugase să nu plece și avusese dreptate.
Îi spusese de mai multe ori că într-o bună zi va intra singur într-o mare belea și că va fi ucis. Spera să-i poată demonstra contrariul.
Paul iubea palpitațiile, adrenalina și voia să facă dreptate.
Asta credea că face și acolo, în Rusia. Julian Zivera, omul pe care mulți îl credeau esența spiritualității umane, îl șantaja pe Michael cu viața tatălui său, pe care Michael nu-l cunoscuse niciodată.
Ei bine, Michael era prietenul său cel mai bun, iar Busch era cât se poate de hotărât să îl găsească și să îl aducă înapoi.
Se străduise să depisteze locul de unde se auzeau sirenele și îl găsi la doar două blocuri distanță de mașina din care tocmai coborâse.
Busch privea grupul de soldați care-i țineau la distanță pe curioși, în timp ce colegii lor înconjuraseră ambulanța în mijlocul străzii.
Michael era încercuit de cel puțin 50 de oameni care stăteau la mai bine de 6 metri distanță de ek. Toți așteptau. Nimeni nu mișca. Apoi văzu un singur bărbat desprinzându-se de grup și apropiindu-se de Michael.
Busch nu avea nicio îndoială cu privire la identitatea acelui bărbat. Deși nu făcuseră cunoștință, l-ar fi recunoscut oricând. Stătuseră la mai puțin de 3 metri depărtare, față în față.
Era același bărbat musculos, cu păr negru, ușor grizonat, pe care vântul nu reușise să i-l răvășească. Avea mânecile suflecate, purta 2 arme monstruoase și se îndrepta spre Michael. Brațele tatuate îl dădură de gol. El fusese bărbatul deghizat în medic. El era cel cu masca de gaze, care trăsese și spărsese geamul antiglonț din sala de operație plină de fum.
Paul era sigur că rusul din fața lui voia să-l șteargă pe Michael de pe fața pământului.
Busch rămase în zonă, încercând să se amestece în grupul de curioși. Se temea pentru Michael; nu concepea să vadă cum este ucis, dar rămase totuși pironit locului. Nu putea auzi schimbul lor de replici și aproape că scoase un urlet când văzu că bărbatul își ridică brațul și-l lovește pe Michael. Busch era sigur că prietenului era pe punctul de a fi ucis, dar respiră ușurat când văzu că își pierduse doar cunoștința.
Soldații îl urcară pe Michael în spatele unuia dintre camioane și porniră spre singurul loc la care se putea gândi Bush: Kremlin.
Era singur, pe cont propriu, și cel mai bun prieten al său era acum în pericol de a fi omorât între zidurile secrete ale reședinței guvernului rus. Trebuia să se întoarcă în Kremlin și să-l salveze pe Michael; nu știa cum, dar trebuia să găsească o cale.
Capitolul 46
Michael se trezi într-o cameră întunecată. Singura sursă de lumină era un bec slab care atârna de tavan. Camera avea cel puțin 9 metri pătrați, era construită din ziduri de piatră, cu o ușă strâmtă și descentrată în spate, cu o fereastră mică cu gratii care dădea în ceea ce-și imagina el că ar fi un hol unde se găseau camere asemănătoare.
În tavan erau agățate lanțuri ruginite, de fier, având la capăt cătușe desfăcute care păreau că așteaptă următoarea victimă. De perete era proptită o cruce de lemn, formată din 2 bârne care erau legate la mijloc cu o frânghie groasă. La capete se vedeau pete de sânge. Un craniu mare, de lemn, fixat de niște oseminte vechi de secole, era așezat în fața unui scaun.
Michael știa sigur unde se află - acest loc era foarte bine marcat pe harta lui Genevieve care dezvăluia subterana, dar nu avusese niciun motiv să-l caute. Privi obiectele din jur și se gândi la atrocitățile la care fuseseră supuși atâția oameni.
Camera de tortură a lui Ivan cel Groaznic căpătase un statut mitic, însă lucrurile la care se uita Michael erau cât se poate de reale.
Durerea de cap îi era provocată în egală măsură de lovitura rusului și de faptul că fusese trădat cu atâta viclenie: cum de luase în seamă atât de târziu avertismentele, cum de putuse să se încreadă în loialitatea lui Fetisov?
Derulând din nou evenimentele în minte, se convingea tot mai mult că Fetisov fusese vinovatul. El era cel care o avea pe Genevieve. El îl trimisese pe Lexie în bazin pentru a găsi cutia aurită înaintea lor; Fetisov fusese cel care spusese în ce direcție urma să meargă ambulanța; îi arătase lui Michael pe unde să o ia, cu toate că știa foarte bine că ambulanța era goală. Dumnezeu știe unde se afla Genevieve! Sau dacă mai era în viață.
Gândul la Susan îi șterse tot din minte. Dacă l-au prins pe el, probabil erau și pe urmele ei, iar gândul acesta era insuportabil.
Se rugă ca, printr-un miracol, Susan să fi reușit să plece din Moscova, Busch să fie liber, iar Martin să fi folosit orice mijloc prin care să-i facă nevăzuți înainte să intervină forțele militare necruțătoare ale Rusiei. Dar șansele ca prietenii lui să scape erau foarte mici. Teama și presimțirile îl terminau pe Michael.
Susan era în pericol de moarte. Trebuia să iasă cumva de acolo, dar își dădea seama că era aproape imposibil. În primul rând știa că lucrurile puteau fi ascunse atât de bine în Kremlin, încât treceau și 500 de ani înainte să fie descoperite.
Auzi pașii cuiva apropiindu-se în hol.
Michael se așeză înapoi pe pat. Avea dureri din cauza gâtului înțepenit. Își trecu palmele peste față și prin păr, ca și când acest gest îi putea limpezi mintea și i-ar putea veni o idee, dar nici vorbă de așa ceva.
Cineva încercă ușa celulei, care se deschise pe jumătate. În prag se afla bărbatul care îl lovise și din cauza căruia își pierduse cunoștința: Raechen.
- Îți dai seama că mi-ai ucis fiul? spuse rusul înalt și intră în cameră.
Michael îl privea în strălucirea vagă a luminii difuze. În ochi i se putea citi o mâhnire adâncă, iar Michael știa că mai rău de-atât nu putea fi. O asemenea suferință te transformă într-un om disperat, necruțător, nemilos. Michael trecuse prin asta când soția sa, Mary, descoperise că este bolnavă. Ar fi făcut orice ca să o salveze.
- Nu înțeleg, murmură Michael ridicându-se.
- Are 6 ani și e pe moarte. I-ai furat ultima speranță, singura șansă pe care o mai avea.
Michael îl privi pe rus plin de confuzie.
- Medicii pe care i-ați împușcat, cei pe care tu și prietenii tăi i-ați ucis atât de barbar, cu sânge-rece, erau singurii care îl puteau salva. El este bucuria mea, e singurul lucru bun pe care îl văd în lumea asta și voi i-ați furat ultima șansă!
Suferința de pe chipul lui Raechen devenise aproape de nesuportat. Michael era copleșit de cuvintele lui. Vedea încrâncenarea omului din fața lui, aceeași dorință care îl stăpânise și pe el când încerca să o salveze pe Mary.
- Îmi pare rău.... N-am intenționat nicio clipă să-i fac rău fiului tău.
Raechen îl apucă pe Michael de beregată.
- Când i-ai omorât pe medicii aceia, mi-ai omorât fiul!
- N-am ucis pe nimeni, replică Michael abia respirând.
Busch spusese că lucrurile o luaseră razna, dar nu pomenise nimic despre.....
Raechen îi dădu un pumn în față, lăsându-l din nou la pământ. Michael știa că nu avea vreun sens să riposteze, fiindcă s-ar fi pus și mai mult în pericol.
Raechen privi în jur.
- Încăperea asta ascunde povești îngrozitoare, care i-ar băga pe oameni în sperieți. M-am gândit să testez pe tine câteva dintre instrumenele lui Ivan, dar timpul meu este limitat și am o metodă mai bună decât să folosesc mașinăriile astea vechi de 500 de ani.
Rusul îl prinse pe Michael de braț și îl trase din celulă într-un hol lung de piatră. Holurile erau luminate de becuri improvizate, cu lumină intermitentă, aruncând umbre lugubre peste această lume uitată.
În afară de 2 scaune de metal, o masă pe care se afla o ceașcă de cafea fierbinte și o sticlă de vodcă pe jumătate goală, nu mai era niciun semn de civilizație.
Raechen îl împinse pe Michael pe holul lung și întunecat, trecând pe lângă alte câteva celule, până când ajunseră la un lift cu ușile deschise. Doi paznici flancau ușa, ținând armele pe piept și privind drept înainte.
Raechen nu spuse nimic, doar îl îmbrânci pe Michael în cabina liftului, după care apăsă pe un buton.
Michael își ținu capul în jos, însă memora tot ce vedea: lungimea holului unde se aflase celula, înălțimea paznicilor, armele pe care le aveau. Numerele etajelor liftului erau marcate în caractere rusești, 8 la număr, toate indicând niveluri subterane, după cum își închipuia Michael.
Urcară 3 etaje și ieșiră într-un hol luminos, de un alb supărător, unde erau aliniate camere de conferință și birouri. Michael fu dus într-o încăpere plină de ecrane de monitorizare, computere și echipamente electronice.
În afară de cele 2 gărzi care îi păzeau celula, nu mai văzuse pe nimeni.
Raechen îl aruncă pe un scaun cu spătar tare de lemn. Îi puse rapid cătușele și îl legă de brațele solide de stejar. Avea în față un televizor deschis pe un post care difuza imagini cu peisaje de iarnă.
Raechen apăsă un buton și, deodată, pe ecran, apărură imagini ale măcelului: medici, bărbați și femei în halate albe și mănuși chirurgicale tremurau spasmodic, cu trupurile găurite de gloanțe. Mai era acolo un pistolar care se mișca rapid, sărind în lături la fiecare împușcătură.
Lui Michael i se făcu rău. Stomacul i se întoarse pe dos la vederea uciderii acestor oameni nevinovați. Nu era nevoie să vadă chipul asasinului, știa deja cine era: Nikolai Fetisov.
- Ăla nu sunt eu, spuse Michael.
Raechen păși în fața lui Michael și îi aruncă o privire rece, pătrunzătoare. Rusul clătină din cap și scoase un cuțit și o brichetă din buzunar.
- Da, poate nu ai apăsat tu pe trăgaci, dar asta nu înseamnă că nu ești vinovat.
- Nu înțelegi, spuse Michael.
- Înțeleg mai multe decât crezi.
Raechen apăsă pe alt buton, și imaginea de pe ecranul televizorului se schimbă brusc. Inima lui Michael stătu pe loc văzând exteriorul Kremlinului. Zil-ul negru era parcat acolo, cu motorul pornit, iar la volan era el însuși. Raechen puse pauză filmulețului.
- Cunosc prețul vieții și o să-ți demonstrez și cât de bine.
Raechen aprinse bricheta și o ținu sub lamă, trecând flacăra care pâlpâia de-a lungul metalului până se înroși. Se uitară unul la celălalt.
Michael încerca să descopere un strop de milă, un grăunte de compasiune, dar era în zadar. Acesta era un om fără speranță: toată afectivitatea lui fusese înlocuită de dorința de răzbunare.
- Vezi tu, omul vorbește când nu mai poate suporta, când nu mai poate îndura tortura, spuse Raechen fără pic de emoție în glas.
Din cauza căldurii, aerul din cameră părea că se mișcă.
- Dar unii bărbați, și cred că tu te numeri printre ei, pot suporta durerea fizică până la moarte.
Raechen băgă bricheta în buzunar. Ținu cuțitul cu lama lucioasă în fața ochilor lui Michael, prinse bine mânerul și i-l înfipse între coapse, la doar câțiva centimetri de vintre, țintuindu-l în scaunul de lemn. Michael nu se clinti, nici măcar nu clipi, ci doar continuă să-l fixeze pe Raeechen.
Acesta îi ridică mâneca și îl strânse pe Michael puternic de antebraț. Mirosul de lemn ars se ridica în aer. Raechen apucă din nou mânerul cuțitului, scoțând lama fierbinte și incandescentă din scaun.
Continuară să se uite fix unul la celălalt.
Michael luptă să rămână calm, ascunzându-și frica. Știa ce urma să se întâmple și încercă să se detașeze de moment.
Raechen aduse cuțitul la câțiva centimetri de brațul dezgolit al lui Michael, care simțea deja căldura lamei. Fără alte discuții, Raechen puse cuțitul pe brațul lui Michael.
Acesta ignoră durerea, trimițând-o undeva foarte adânc în subconștient. Putea auzi sunetul pielii sale sfârâind și simțea carnea arzând, dar refuză să cedeze durerii provocate de bărbatul din fața sa.
Tot pe neașteptate, Raechen puse cuțitul deoparte.
- Dar tortura nu trebuie să fie întotdeauna fizică, sppuse el, cu o urmă de accent rusesc în glas.
Puse cuțitul pe birou, luă un scaun și îl așeză exact în fața lui Michael. Scoase 2 perechi de cătușe și le agăță de brațul scaunului. Se întoarse la videoplayer și apăsă butonul PLAY.
Peste imaginea ZiL-ului fu suprapusă o alta, care-i arse ochii lui Michael, provocându-i durere și groază.
Pe ecran văzu o imagine cu Susan care îi atingea obrazul în timp ce se aflau în mașină, chiar lângă Kremlin.
- Cei mai mulți nu înțeleg că aspectul cel mai important al torturii este intuiția durerii, impactul psihologic.
Raechen arătă spre scaunul dinaintea lui Michael.
- Ea stă în fața ta și te privește în ochi, iar eu îi tai degetele unul câte unul; îi auzi țipătul, iar eu îi tai urechea; simt că-mi vei spune unde ai dus-o pe mama lui Julian Zivera și o să-mi spui și unde a ascuns Zivera harta cu subterana Kremlinului.
Imaginile se derulau în continuare. Cei 2 oameni din fața lui se priveau cu pasiune, împărtășind un moment foarte intim, care culmină cu un sărut tandru. Michael își dădu seama în clipa aceea cât de îndrăgostit era ea de el; vedea asta clar acum, nu numai pe chipul său, ci și pe al ei.
Michael fu copleșit de un sentiment de vină. Oricât de mult și-ar fi dorit Susan să fie implicată în toată nebunia asta, el fusese cel care îi permisese. La gândul ăsta, se simți de parcă i-ar fi semnat sentința la moarte. Și, colac peste pupăză, avea cu ea rucsacul în care era ascunsă cutia aurită.
- Vreau să știu unde a fost dusă Genevieve Zivera, spuse încet Raechen.
- Știi că o urmăream, știi că trebuia să fie în ambulanța aia. Nu șiu unde se află acum. Cineva a luat-o.
- Cine?
Raechen îl fixă cu privirea pe Michael.
Michael se întoarse.
- De ce o vrei?
- Nu evident?
Raechen se așeză, privindu-l pe Michael în adâncul inimii.
- Ca s-o ucid.
Michael îi întoarse privirea răpitorului său, fiind cuprins de îndoieli. Acest bărbat avea o cruzime senină, un calm care venea ori dintr-o încredere completă în abilitățile sale, ori din nebunie pură.
- Zivera e un prost ipocrit care se preface că e altruist și pios ca să-și ascundă sufletul întunecat și disperarea de a avea putere. O să-l fac pe Julian Zivera să sufere înzecit față de fiul meu. Nu voi avea pace până nu veți fi cu toții prinși și uciși.
- Și de ce nu îl prinzi direct pe Julian? Mama lui nu are nicio vină, ea nu trebuie să sufere.
- Nici fiul meu.
Cuvintele bărbatului și sentimentele lui erau foarte asemănătoare cu ceea ce simțise Michael când soția sa se îmbolnăvise. Michael ar fi putut aproape să empatizeze cu Raechen, dacă acesta n-ar fi intenționat s-o ucidă pe Genevieve.
- Poate că nu știi unde a fost dusă, dar probabil că femeia ta știe.
Rusul tatuat se apropie din nou de consola video, apăsă un alt buton și pe fiecare televizor și monitor apăru imaginea lui Susan atingându-i obrazul lui Michael. Ecranele erau aliniate pe întregul perete, astfel încât să nu poată vedea altceva în afară de asta.
- N-ai s-o găsești niciodată, spuse Michael.
Raechen merse până la ușă, o deschise și se întoarse din nou spre Michael. Un zâmbet se ivi de chipul său. Era un rânjet victorios.
- Am găsit-o deja, spuse Raechen și închise ușa după el.
Imediat după asta, mintea lui Michael începu să lucreze asiduu. Nu avea de gând să-și piardă timpul compătimindu-se sau temându-se. Se gândea la un singur lucru: singura șansă de a o salva pe Susan era să scape de acolo.
Își privi cătușele, se întoarse în scan și analiză camera, căutând soluții.
Privi brațele scaunului de care era legat. Erau groase și grele. Nu era unul dintre acele scaune de proastă calitate, care se rup ușor și pe care le-ai găsi în orice magazin de antichități din Franța. Raechen nu era prost; știa foarte bine de ce îl legase pe Michael.
Însă nu-l cunoștea pe Michael.
Michael încercă să ajungă la buzunarul de la piept. Avea nevoie de ochelarii de soare, dar cătușele îi blocau mâinile.
Zgâlțâi scaunul în toate direcțiile și, în cele din urmă, căzu. Ateriză pe-o parte și se lovi la cap. Ignoră durerea și se balansă până când ajunse cu fața în jos. Își întinse corpul până când ochelarii de soare îi ieșiră din buzunarul de la piept și căzură înaintea lui. Își contorsionă corpul și ridică ochelarii cu mâna stângă.
Îi desfăcu și, cu mare grijă, înclină ramele pe podea, apăsând pe ele până când bucata care le fixa în jurul urechii drepte se detașă de lentile.
Michael ridică cu atenție rama lungă de 10 centimetri și lată de mai puțin de 30 de milimetri. Era perfectă.
Își întinse mâna stângă, apăsând puternic cătușele de brațul scaunului. Mișcându-se extrem de încet, Michael îndreptă fâșia subțire de metal spre cătușe - degeaba. Cu toate că majoritatea cheilor erau universale, nu era la îndemâna oricui să descuie o astfel de încuietoare.
Michael încercă o altă metodă - manipulă acul mic de metal în deschizătura unde capătul dințat al broaștei permitea inserarea cheilor, blocând imediat cătușele. Fâșia subțire de metal pătrunse pe gaura cheii. Cu o mișcare care presupunea dexteritate, Michael apăsă mai departe acul, eliberându-i încheietura. Procedă la fel și cu cealaltă mână. Desfăcu rapid cătușele de celălalt scaun și le băgă în buzunar.
Nu avea nevoie de ele pentru moment, dar i-ar fi părut rău să le lase acolo.
Se îndreptă spre consola principală. Apăsă întrerupătorul pe care îl folosise Raechen. Brusc, pe ecrane erau proiectate diverse imagini ale Kremlinului, atât din interior, cât și din exterior.
Michael privi grupurile de turiști care erau ghidate spre Arsenal; un alt grup putea fi văzut ieșind din Catedrala Adormirii Maicii Domnului.
Tot privind în jurul său, Michael își dădu seama că această încăpee fusese un punct de securitate. Era, totuși, o încăpere în care, cu timpul, nu se mai investiseră bani.
Michael păși în spate și privi monitoarele.
Bărbați înarmați intrau în trei SUV-uri negre. În cele din urmă, bărbatul care dădea ordine apăru pe ecran. Era Raechen. Minicaravana ieși din garaj și dispăru din imaginea monitorului.
Michael își îndreptă atenția spre dulapuri.
Scotoci prin ele, dar nu găsi arme, ci doar cărți, hârtii și tabele în rusă, creioane, stilouri și casete. Găsi o bobină mare de care era înfășurat un cablu eletric. Erau deșirați deja 15 metri din ea, așa că profită de ocazie și adăugă cablul la arsenalul său.
Deschise încet ușa care dădea spre holul alb. Era o liniște încremenită - niciun semn că ar fi cineva prin preajmă. Michael se aventură pe hol și verifică toate cele 8 camere. Toate erau pustii, cu excepția camerei de securitate din care tocmai ieșise.
Înaintă pe hol spre lift. Era singura cale de acces. În lipsa scărilor, acest etaj era cu adevărat periculos în cazul unui incendiu. Nu era cea mai bună decizie, dar apăsă butonul și ajunse din nou în camera cu dispozitive video. Zgomotul produs de mecanism se declanșă.
Auzi apropierea cabinei și speră că nu atrăsese atenția asupra acestui etaj. Șuieratul porni și ușa se deschise.
Michael se uită în lift, asigurându-se că nu mai era nimeni. Sări de pe hol înăuntru; ținând ușa deschisă, apăsă butonul de la etajul superior, iar suspiciunile i se confirmară.
Butonul nu se aprinse; etajele de sus erau blocate.
Acum înțelegea de ce nu fusese aruncat din nou în celulă.
Dmitri Grengeko se alăturase Armatei Roșii visând la acțiune și măceluri în Spetsnaz, forțele speciale ale Rusiei.
Fiul unor fermieri din Kursk Oblast, Dmitri devenise major în timpul războiului din Afganistan, pe vremea când Uniunea Sovietică era o putere de necontestat, când Armata Roșie împrăștia teroare printre dușmani. Se antrenase din greu la școala de lunetiști și la colegiul de răzvoi, visând să ajungă pe culmile elitei militare.
Acum se afla la 30 de metri sub pământ, cu veșnica ceașcă de metal în care avea cafea cu vodcă, la o masă mică de lemn. Era un simplu gardian care păzea un prizonier singuratic american pe care-l chema Michael St. Cutărică.
Nu făcea altceva decât să pălăvrăgească vrute și nevrute și să joace cărți cu colegul său, Pelio Kestovich, chiar dacă Dmitri își dorea din tot sufletul să lupte, să aibă șansa de a-și demonstra talentul și aptitudinile în confruntarea directă cu inamicul.
Nici el, nici Pelio nu înțeleseseră prea bine de ce fuseseră puși de pază în măruntaiele pământului și nu știau dacă era vreo pedeapsă sau pur și simplu ghinion.
Șuieratul liftului îl trezi pe Dmitri din reveria sa cu ochii deschiși și îi acapară complet atenția lui Pelio. Cei 2 își ridicară armele, pregătiți să-și salute comandantul interimar. Luară poziția de drepți și priviră ușile deschizându-se, amândoi pregătiți să-l impresioneze pe Raechen, care însă nu se afla înăuntru.
De fapt nu era nimeni înăuntru.
În spatele ușilor era o cabină goală în mijlocul căreia se afla un singur scaun de lemn. Și, fără prea multă gălăgie, ușile se închiseră din nou. Liftul șuieră și dispăru.
Cei 2 gardieni se uitară unul la celălalt și, sincronizându-se aproape perfect, se așezară înapoi.
Dar șuieratul se auzi din nou.
Cei 2 săriră din scaune, luând iar poziția de drepți, dar și acum cabina liftului se dovedi a fi la fel de goală ca mai devreme. De data asta, avută un schimb de priviri înainte ca ușa să se închidă.
Amândoi se așezară, însă zgomotul liftului îi avertiză că acesta încă staționează. Se ridicară reticenți, iar cabina se deschise din nou. Amândoi zâmbiră, privind ușa închizându-se.
De data asta însă, Dmitri nu se așeză. Se îndepărtă de camaradul său și se îndreptă spre liftul stricat, așteptându-i coborârea inevitabilă. Și, ca un ceas întors, șuieratul se auzi din nou.
Ușile se deschiseră, iar Dmitri privi scaunul de lemn din mijlocul cabinei și i se păru că acesta era mult mai confortabil decât cel de metal pe care stătuse aproape 8 ore. Își agăță arma de umăr, intră în cabină și apucă scaunul.
Dmitri nu-l observă pe prizonier, pe Michel St. Cutărică, ascuns în colț, care aștepta să se năpustească asupra lui.
Îi trecu lațul peste capul blond, tuns cu mașina, și îl strânse de gât, însă, în loc să apuce instinctiv sfoara ce-l sugruma, Dmitri își lovi agresorul.
Pumnii lui îl trântiră pe Michael de peretele liftului. Acesta ripostă, dându-i 3 lovituri succesive care abia dacă îl tulburară pe soldat. Văzând cu cine are de-a face, Dmitri nu se obosi să-și folosească arma; știa că nu-i va lua decât câteva secunde până să-l bată măr. Îl lovi pe Michael cu pumnul în cap, lăsându-l la pământ, unde se chirci de durere, mișcându-și picioarele într-un mod necontrolat.
Dmitri își dădu seama că-l strânge ceva în jurul gâtului, în timp ce Michael aruncă scaunul de lemn afară din lift. Nu acordase importanță mișcării lui Michael, iar ușile liftului se închiseră și cabina își începu ascensiunea.
Îl apucă pe Michael de gât, sperând ca respirația lui ce mirosea a varză stricată să-i paralizeze simțurile americanului. Își retrase mâna, pregătit să-l lovească pentru ultima dată. Se dădu mai în spate, gata să-și concentreze în pumni cele 108 kilograme.
Deodată, fu smucit înapoi. Frânghia spânzurătorii se întinse la maximum, tăindu-i respirația.
Apoi lucrurile se derulară cu rapiditate.
Firul fusese legat de scaunul pe care americanul îl scosese din cabină și, odată cu urcarea, se transformase într-o ancoră mortală. Forța de ridicare a liftului îl blocare și Dmitri își dădu seama că acesta avea să fie ultimul său gând, pe măsură ce frânghia se întindea tot mai mult, pătrunzându-i în piele.
Brusc, fu smucit și trântit pe podeaua cabinei.
Dmitri începu să se zbată și să țipe, dar liftul continua să urce. Fu strangulat violent și trântit de uși, iar fața îi deveni stacojie. Frânghia continua să-i pătrundă în piele, din ce în ce mai adânc. Se încleștă de aceasta cu toată puterea, dar degeaba. Liftul începu să geamă din cauza obstacolului; motorul blocat scoase fum, apoi mașinăria reveni la normal.
Cu o plesnitură puternică, violentă, frânghia trecu prin gâtul lui Dmitri, apoi prin coloana vertebrală, separându-i capul de corp cu un pocnet grotesc.
Michael privi masacrul: bărbatul zăcea într-o baltă imensă de sânge, care continua să-i curgă din gât, iar corpul însă se mai mișca din reflex, convulsiv. Apucă repede arma gardianului din balta de sânge, o încărcă și apăsă butonul celui mai jos etaj. Ținu arma sus, cu degetul pe trăgaci.
Știa exact unde se afla acum celălalt gardian, care văzuse începutul luptei lui Michael cu partenerul său și scaunul ciudat legat de sfoară.
Imediat ce liftul se deschise, presupunerile lui Michael se confirmară. Pelio nu mai apucă să afle ce i se întâmplase partenerului său: fu împușcat în moalele capului.
Michael așeză scaunul între uși, blocându-le. Aruncă trupurile și capul într-o celulă goală, încercând să-și controleze starea de vomă - niciodată nu se simțea bine omorând pe cineva.
Se întoarse la lift, scoase mocheta pătată de sânge și folosi vodca și tricourile gardienilor pentru a șterge urmele lăsate pe pereții cabinei de lift.
Michael urcă 2 etaje și se întoarse în camera cu ecranele de monitorizare. Le privi, dar nici urmă de SUV-uri.
Făcu inventarul rezervelor pe care le mai avea: 2 pistoale încărcate, 2 clame mari, 2 puști. Un mănunchi de chhei - în afara cheii de lift, care Dumnezeu știe ce secrete aveau să scoată la iveală. 2 aparate radio nefolositoare, pentru că nu știa o boabă de rusă. 2 cuțite, armele sale preferate, pentru că puteau fi folosite la mult mai multe lucruri, spre deosebire de o altă armă.
Michael se așeză. Aștepta ca Raechen să se întoarcă cu Susan. Dar de data asta, el urma să fixeze condițiile întrevederii.
Capitolul 47
Susan ieși din liftul hotelului National Royan Meridien și se grăbi pe hol spre apartamentul ei. Intră în living și își turnă ceva de băut din bar.
Își făcea griji pentru Michael. Nu o sunase încă să-i spună cum stăteau lucrurile. Tot ce știa era că Genevieve dispăruse, fiind răpită înainte ca Busch și Nikolai să o scoată din Kremlin.
Se ruga ca Michael să fie bine și știa că, având în vedere experiența lui, se va descurca.
Scoase cutia din rucsac și o așeză pe masa de cafea. Era de neegalat. În timp ce o admira, își dădu seama că acesta era prețul întoarcerii în siguranță a lui Stephen.
Fusese alături de ea ca un tată adevărat și în tot acel timp îndurase cu stoicism durerea, de unul singur. Nu o dezamăgise niciodată, iar ea nu avea de gând să îl lase să moară. Va avea grijă de cutie și nu o va pierde o clipă din ochi până când va fi sigur că Stephen avea să scape viu și nevătămat.
Se îndreptă spre ușa camerei, o încuie de 2 ori și merse la baie. Dădu drumul la duș, așeză cutia pe etajeră și o acoperi cu un prosop. Se dezbrăcă și rămase goală, așteptând să se încălzească apa.
Își privi corpul în oglindă și văzu vânătăile și zgârieturile care îi acopereau pielea fără cusur. Nu că ar fi crezut că e perfectă, dar niciodată nu se lovise atât de tare. Se întoarse și își privi spatele.
Cel mai greu îi fusese când o luase curentul în josul conductei și o azvârlise în grămada de trupuri și oase din spatele grilajului.
Își desfăcu bandajul și își trecu degetele peste copcile zimțate, tresărind de durere. Deși făcuse pe dura când Michael o cususe - ce-i drept avusese o dexteritate de chirurg. - operația fusese extrem de chinuitoare.
O durea tot corpul, din cap până-n picioare, și știa că va fi și mai rău în următoarea dimineață. Intră sub duș și lăsă apa fierbinte să-i curgă peste părul negru și pe umeri. Era o senzație ciudată: pe de o parte îi relaxa câțiva mușchi, dar, în același timp, zgârieturile, rănile și mai ales copcile o înțepau.
Își dădu cu săpun și se gândi la ultimele zile.
Nu mai întâlnise un bărbat ca Michael. Era atât de diferit de ceea ce căuta ea de obicei la un om! Era la polul opus față de fratele său. Deși nu se întâlniseră niciodată, simți că Michael și Peter s-ar fi apropiat imediat. Amândoi erau oameni buni, doar că aveau moduri diferite de a privi viața.
Ideile sale preconcepute cu privire la Michael erau toate eronate, nici vorbă de egoism în purtarea sa.
Ieși de sub duș și se înfășură într-un prosop mare. Dezveli cutia aurită și o privi din nou. Era una dintre cele mai frumoase obiecte de artă pe care le văzuse vreodată.
Cu toate astea, ideea că viața lui Stephen depindea de un simplu obiect, o enerva. Cum e posibil ca un obiect să valoreze mai mult decât viața unui om? Nu putea înțelege cum cineva ar putea să nu considere viața cel mai de preț dintre daruri.
Se șterse și își trase pe ea o pereche de blugi și un hanorac. Îi plăceau la nebunie hainele lejere, dar își permitea rareori să le poarte. Se îmbrăca întotdeauna în costume și în rochii, în bluze și fuste mulate care îi cenzurau mișcările, viața și confortul.
Se așeză pe pat, ținând în mâini cutia.
Avertismentul lui Michael era clar:
- Nu deschide cutia.
Privi obiectul și se gândi la ce se afla înăuntru. Știa că, deși comoara de aur valora o avere - dacă nu cumva era chiar neprețuită - conținutul era, de fapt, obiectul dorinței lui Julian Zivera. O dorință care valora viața unui om. Și, cu cât se gândea mai mult, cu atât își dădea seama că Zivera ar fi ucis pe oricine pentru a-și îndeplini dorințele.
În tot acest timp tentația plutea în aer. Era ca și cum Michael o ademenise tocmai prin această cerere simplă. Ce putea fi atât de valoros într-o cutie de mărimea unui portțigater? Ce secrete se ascundeau acolo? De ce Michael nu voia ca ea să le vadă? De ce fusese de acord să îi încredințeze cutia unei persoane atât de periculoase precum Julian Zivera? Ce secret putea valora viața unui om?
Privi încuietoarea. Era doar o gaură de cheie cu crestături. Scormoni în geanta ei de voiaj și scoase de acolo o pilă de unghii. O inseră în încuietoare. Se potrivea perfect Simțea cum împingea cilindrul simplu. Se gândi mai bine.
Puse pila pe pat.
Michael o rugase să nu deschidă cutia.
Însă curiozitatea îi chinuia mintea. Interdicția atât de ferm formulată de Michael era ca o chemare neîncetată.
Și, la fel cum ne convingem pe noi înșine că putem să depășim limita de viteză atunci când suntem în întârziere, că putem să mâncăm încă o bucată de plăcintă cu brânză, Susan se decise. Consecințele par mereu mai mici în ipoteze decât în momentul în care devin realități, însă aceasta este o lecție rareori învățată. Era motivul pentru care oamenii continuă să primească amenzi când încalcă viteza legală, se îngrașă în timpul unei cure se slăbire.
Inseră pila de unghii în încuietoare și o întoarse. Întâmpină o mică rezistență, dar, într-o clipă, mecanismul cedă, producând un zgomot slab. Privi cutia. Nimeni nu avea să știe că făcuse asta. Împotriva oricărei rațiuni, într-un moment scurt de inconștiență, ridică capacul. Lumina reflectată pe perete se înălță încet pe tavan.
Susan privi interiorul întunecat al cutiei. Nu-i luă mai mult de o clipă până când își dădu seama ce are în față.
Și începu să țipe.
Ușa sări din balamale. Camera fu cuprinsă întru totul de haos. Dintr-odată, năvăliră înăuntru 6 bărbați îmbrăcați în negru, cu arme Kalașnikov îndreptate sprea ea. O cuprinse un amestec de teamă, confuzie și ură.
Închise cutia înainte să articuleze vreun cuvânt.
Liderul grupului o apucă de braț și o trase violent din pat. Îi smulse cutia din mâini. Nici nu apucă să se ridice, că bărbații o scoaseră imediat, cu forța.
Busch înconjură de 2 ori hotelul Royal Meridien, asigurându-se că poliția, armata sau vreun grup de asani nu se afla în zonă, așteptându-l. Era pe punctul de a intra ca să o caute pe Susan, însă se opri brusc la vederea celor 3 Range Roveruri negre care parcaseră și din care ieșea un grup de soldați îmbrăcați în negru.
Inima îi stătu din nou în loc și își ținu respirația în așteptarea inevitabilului. Și, în mai puțin de 1 minut, Susan era scoasă din clădire dând din mâini și din picioare. Pe cât de mică era, pe atât de tare țipa.
O aruncară în mașină, iar un soldat înarmat se așeză lângă ea și închise portiera. Conducătorul grupului urcă în spatele SUV-ului și rămase cu ochii în 4; tot atunci coborî și Fetisov. Asculta ce-i spunea soldatul pe un ton alert și dădea din cap.
În cele din urmă Fetisov ridică palma stângă în aer. Soldatul căută în geanta laterală și scoase o cutie mică, de aur. Reflexia provocată de soarele dimineții explodă din casetă, orbindu-l vizibil pe Fetisov, pe chipul căruia apăru un zâmbet înfiorător. Luă geanta soldatului și puse cutia înăuntru.
Busch privea dintr-un unghi avantajos, pe partea cealaltă a străzii; Fetisov urcă în mașină, iar în urma lui porniră cele 3 Range Roveruri, formând un șir compact. Rămase acolo, cu capul învârtindu-i-se și cu inima bătând cu putere, în timp ce Susan și cutia dispărură în dimineața Moscovei.
Starea de îngrijorare și tensiunea pe care Busch le resimțea îi copleșeau simțurile. Abia putea să-și facă o idee despre ce se întâmpla în mintea sa. Totul ieșise prost, totul se transformase în haos. Totul era pierdut: Michael, Genevieve și acum Susan și cutia.
Încerca să-i explice lui Martin în timp ce mergeau cu mașina pe străzile Moscovei, într-un Jaguar negru. Martin stătea nemișcat și nu scotea o vorbă, iar în timp ce Busch îi detalia tot ce se întâmplase în ultimele 3 ore, fața lui era imobilă, inexpresivă.
Se întoarseră la aeroportul privat din mahalalele Moscovei și pătrunseră într-un hangar. 4 bărbați îmbrăcați în costum se învârteau prin zonă; toți își îndreptară repede atenția către Martin, care tocmai ieșea din mașină.
Busch nu conștientizase până atunci ce fel de om era Martin; era cel care dădea ordine fără măcar să fie nevoit să deschidă gura sau să explice ceva. Fiecare mișcare pe care o făcea era cât mai scurtă cu putință. Vorbea doar în propoziții scurte și concise și nu trăda niciun fel de emoție.
Busch știa că acest om își ratase cariera - ar fi putut cu ușurință să execute operațiunile de zi cu zi într-o firmă de avocatură; era totuși un om al acțiunii, un expert în situații de criz.
Cu toate că Martin lucra pentru Stephen Kelley și era la ordinele lui Susan, pentru acești 4 bărbați era Dumnezeu. Îl înconjurară imediat, iar el le dădu ordine în șoaptă. Chemă încă 2 oameni care păzeau avionul companiei. Nu erau la fel de îngrijiți precum ceilalți. Erau mari și păreau grosolani. Aveau chipuri aspre, de solvaci.
Martin băgă mâna în buzunar, scoase de acolo un fișic și îi dădu fiecăruia câte 20 de bancnote. Bărbații părăsiră repede hangarul, iar Martin își concentră din nou atenția asupra lui Busch.
- Am cumpărat, la propriu, un pic de timp.
Busch îi aruncă o privire plină de ironie.
- Din câte mi-ai spus, vor veni niște oameni după tine și vor căuta avionul cu care am ajuns aici. Toată lumea va ști că avionul nostru tocmai a ieșit din țară. Cel puțin asta vor afișa toate tabelele de zbor.
- Cum așa?
- Totul are un preț pe lumea asta, mai ales în Rusia.
- Trebui să aflu unde îl țin pe Michael, spuse Busch.
- Te rog să înțelegi. Fără supărare, prima și cea mai importantă grijă a mea este să-i găsesc pe Susan și pe Stephen.
Martin se întoarse, îndreptându-se către o masă din mijlocul hangarului. Era plină de hârtii și de hărți.
- În ce direcție a fost dusă Susan?
Oricât de furios ar fi fost, Busch înțelese. Fiecare dintre ei avea un prieten care dispăruse. Prioritatea lui Martin era Susan.
- Suspectez că au părăsit țara, spuse Busch apropiindu-se de masă. Fetisov îi va da totul lui Zivera: cutia, pe Genevieve și pe Susan.
Martin căută harta.
- De unde știi? Nu au nevoie de Susan, poate au omorât-o deja, spuse el fără urmă de emoție.
- Mă îndoiesc. Dacă voiau s-o omoare, ar fi făcut-o la hotel. De ce să se mai obosească să o răpească dacă nu e de niciun folos?
- Și ce-ar putea însemna ea pentru ei? întrebă Martin.
- Nu știu. Asigurări, presupun.
Busch se întoarse și privi avionul; plinul era făcut, dar nu avea nicio încărcătură.
- E posibil să fi vrut să plece de aici cât de repede posibil. Se poate să verificăm ce avioane au ieșit din țară?
- Nu e foarte ușor. Dacă au părăsit Rusia cu Fetisov, au folosit probabil o bază militară.
- Nu prea cred. Pe Susan nu au luat-o cu o mașină de armată, iar Rusia nu cred că le dă tuturor militarilor Range Roveruri de 90 de mii de dolari.
Martin îi aruncă o privire lui Busch și în cele din urmă se întoarse din nou la oamenii săi.
- Jason!
Cel mai înalt dintre cei 4 sări ca ars și așteptă ordinele. Martin scoase telefonul mobil și se îndreptă spre Busch.
- O să văd ce pot găsi. De ce nu mănânci ceva?
Busch urcă scările și intră în avion. Se trânti pe unul dintre fotoliile de piele și se gândi din nou la Michael. Avea atâtea probleme de înfruntat încât era copleșit. Știa că nu pot fi rezolvate toate în același timp și că trebuiau luate pe rând.
Cu toate că în trecut Busch fusese un polițist, îndemânatic cu armele și descurcăreț cu rezolvarea enigmelor, toate aceste calități nu aveau să-l ajute în salvarea lui Michael. Avea nevoie de un aliat, de cineva care să se priceapă la toate domeniile în care el nu se descurca.
Îi veni în minte o singură persoană.
Bărbatul la care se gândi el era întruchiparea tuturor contradicțiilor: pios, și totuși înfiorător; propovăduia porunci pe care nu ar fi ezitat să le încalce. Nimeni nu era la fel de eficient sau de letal precum bărbatul pe care îl cunoștea drept Simon.
Deși Simon își dedicase viața lui Dumnezeu, Busch știa că jurământul lui de credință era diferit față de al celorlalți preoți. Chemarea lui Simon era mult mai diferită; avea legătură cu circumstanțe în care să-și pună în valoare talentele. Și, drept rezultat, era cu adevărat singur.
Michael și Busch încercaseră cu disperare să păstreze legătura cu el, însă nu reușiseră decât foarte puțin. Dintre toți oamenii din lume, Simon era singura persoană care ar fi putut să-l ajute să găsească o soluție pentru a-l salva pe Michael.
Busch trase de brațul fotoliului și ridică telefonul. Îl lăsă să sune de 3 ori până îi răspunse o voce cu un ușor accent italian.
- Arhivele.
- Cu părintele Simon, vă rog.
- Îmi pare rău, răspunse bărbatul. E plecat într-o călătorie.
- Poate fi găsit? întrebă Busch.
- Momentan e în vacanță.
- La telefon e prietenul lui, Paul Busch, spuse el sperând ca termenul „prieten” să deschidă câteva uși. Știți unde anume?
Simți ceva în vocea italianului.
- Cred că....
Bărbatul făcu o pauză.
- Cred că a spus Moscova.
Capitolul 48
Trecuseră 3 ore de agonie. Michael aștepta fără nicio speranță, privind ecranul video. Raechen probabil că ajunsese la Susan și îi punea în zadar întrebări despre lucruri pe care ea nu avea cum să le știe.
Dar chiar atunci văzu pe ecrane niște SUV-uri parcând. Raechen ieși din primul automobil. Michael urmări totul cu sufletul la gură, așteptând s-o vadă pe Susan. Din mașini ieșiră doar niște bărbați care plecară imediat. Michael nu știa dacă trebuia să se simtă ușurat sau disperat.
Ea unde era? O găsise Raehen, obținuse deja ce voia de la ea?
În timp ce aștepta, i se părea că fiecare secundă trece la fel de încet ca 1 oră. Șuieratul liftului umplu holul pustiu. Deși era improbabil, spera că Raechen nu va coborî mai întâi la celule, unde i-ar fi găsit pe gardienii morți. Auzi ușile liftului deschizându-se, apoi pași care se apropiau.
Ușa se deschise - Raechen era singur. Michael aproape că putea să simtă furia de pe chipul bărbatului și se pregăti de luptă.
Raechen intră, își aruncă pe masă jacheta și cele 2 pistoale cu tot cu tocuri. Se întoarse, se îndreptă spre Michael și îl privi.
Michael înțelese într-o clipă ce se întâmplase și zâmbi:
- Nu ai găsit-o, nu-i așa?
Raechen îi aruncă lui Michael o privire tăioasă..
- În locul tău n-aș zâmbi.
Accentul rusesc, subtil al lui Raechen fusese filtrat prin maxilarele încleștate.
- Ai impresia că e în siguranță? Cineva a ajuns la Royal Meridien înaintea mea. Ce păcat că s-a întâmplat așa! Probabil că eu aș fi lăsat-o în viață, dar bărbatul care a răpit-o nu va permite asta.
Ușurarea pe care o simțise Michael mai adineauri dispăru împreună cu fericirea din priviri.
- Lui Nikolai Fetisov nu-i place să-i lase pe oameni în viață.
Bătăile inimii lui Michael aproape că încetară. El, Susan, tatăl său erau înconjurați din toate părțile de dușmani: Zivera, Raechen, Fetisov, toți își urmăreau scopul, iar moartea lor nu era decât un mijloc prin care să și-l atingă.
Michael își închipuise că fusese foarte șiret, crezând, în naivitatea lui, că o va putea salva pe Susan. În acel moment însă ea putea fi oriunde.
Raechen inspiră adânc și se rezemă de tejghea.
- Dacă Fetisov a prins-o deja pe Genevieve, de ce ți-ar răpi prietena? Ce treabă are cu ea?
Michael știa că exista un motiv să se întâmple asta: un obiect ascuns în rucsacul pe care i-l dăduse.
- Nu trebuia doar să o salvezi pe mama lui Zivera, nu-i așa? Ce altceva mai făceai? Ce furai, domnule St. Pierre?
Michael nu-și putu ascunde șocul; fu surprins că Raechen știa cine era, dar, mai rău de-atât, cu ce se ocupa.
- Fii serios, doar nu credeai că Rusia nu are resursele ei! M-ai urmărit din orașul tău natal, același oraș de unde am răpit-o pe mama lui Zivera!
Michael nu-și mai putea ascunde furia.
- Ea e.... prietena ta, nu-i așa? Dar n-ai venit în Rusia doar pentru ea, nu?
Michael nu spuse nimic, luptând să-și suprime furia, pândind momentul oportun să acționeze.
Raechen se întoarse cu spatele la Michael, îndreptându-se spre cealaltă parte a camerei. Michael își desfăcu repede cătușele, puse mâna pe pistolul de sub tricou și-l îndreptă către Raechen.
- Întoarce-te, spuse Michael.
Raechen se opri din mers și se întoarse ușor. Văzu arma, apoi îl privi pe bărbat de parcă ar fi fost un copil, fără vreo urmă de teamă.
- Ce ai de gând să faci cu aia?
Raechen privi tejgheaua din partea cealaltă a încăperii; armele sale se aflau la 6 metri distanță de el. Se apropie de Michael.
- Dacă ai de gând să mă împuști, îți sugerez să o faci înainte să-ți smulg arma din mâini.
Raechen înaintă din ce în ce mai mult spre Michael.
Michael văzu cum se apropie: era la 6 metri, apoi la 4,5 metri distanță.... Trebuia să iasă de aici cât mai repede posibil dacă voia să aibă vreo șansă să le salveze pe Susan și pe Genevieve. Decise să nu mai piardă timpul.
Raechen se afla la 3 metri de Michael; își mări pasul.
Dar Michael trase. Glonțul pătrunse în coapsa dreaptă.
Raechen căzu la podea cu o bufnitură. Michael sări de pe scaun, păstrându-și arma la îndemână în timp ce scoase o pereche de cătușe și i le puse lui Raechen.
Se lăsă pe vine și goli buzunarele rusului, scoțând de acolo telefonul mobil, cheile și banii. Rupse pantalonul bărbatului în jurul rănii. Glonțul pătrunse adânc, trecuse pe lângă arteră și îi ajunsese în partea cărnoasă a coapsei. Michael se ridică, apucă jacheta lui Raechen de pe tejghea și o înfășură în jurul piciorului acestuia.
Se ridică și ținu în continuare arma îndreptată spre capul bărbatului.
- Haide, trage! spuse Raechen.
- Nu, mersi. Nu vreau să te am pe conștiință.
- Nu-mi vorbi mie despre conștiință, hoții nu au așa ceva.
- Dar tu ai, nu-i așa? Nu începe cu asta, nu încerca să-ți justifici acțiunile pe motiv că vrei binele țării tale.
Raechen râse:
- Țara mea? M-am retras în statul Virginia acum 5 ani.
Raechen făcu o pauză privind în depărtare.
- Fiul meu are 6 ani. A trecut prin mai multă durere în scurta lui viață decât o persoană normală în toată viața. Mi-am petrecut fiecare moment cutreierând lumea în căutarea unui leac. Nu ai nici cea mai vagă idee cum e ca un om drag să fie pe moarte.
Cu toate că Michael cunoștea acel tip de durere și înțelegea foarte bine totul, nu spuse nimic.
- Mărețul guvern, doctorii lui geniali mi-au dat speranță pentru fiul meu. Mi-au ordonat să o răpesc pe mama lui Zivera, să le-o aduc, iar ei îmi vor salva fiul.
Tăcu pentru un moment.
- Era în joc viața fiului meu. Puțin îmi pasă de Rusia, de America sau de orice alt loc de pe lume. Singurele lucruri care mă interesau erau băiatul meu și sănătatea lui. Nu am reușit să-l salvez.
- Chiar ai crezut că îl vor vindeca?
Raechen se uită direct la Michael.
- Când suntem față în față cu moartea, tindem să ne legăm și de cea mai mică rază de speranță, oricât de nesemnificativă ar fi.
Cuvintele sunau atât de cunoscut pentru Michael. Când Mary se îmbolnăvise, el ar fi făcut orice să o salveze, iar omul din fața lui făcea același lucru.
- Cum îl cheamă pe fiul tău?
- Serghei.
Michael regretă imediat că pusese această întrebare: îl umanizase pe Raechen.
Medicii ruși se jucaseră cu sentimentele lui Raechen; găsiseră motivația cea mai bună. Oricât de loial ai fi față de țara ta, iubirea e mult mai importantă.
Fiul lui Raechen nu avusese niciodată cu adevărat vreo șansă.
- Numele tatălui meu este Stephen și îl cunosc doar de câteva zile. Acum este răpit și va fi eliberat doar prin răscumpărare, fără să bănuiască o clipă că îl vor ucide chiar dacă o voi salva pe mama lui Zivera.
- Nu ai fost angajat s-o răpești numai pe ea, nu-i așa? De asta au luat-o pe femeia tânără.
Gândurile lui Michael se îndreptară din nou către Susan; nu era în pericol de moarte doar tatăl său și Genevieve, ci și ea. 3 vieți depindeau de el.
- Ce are ea și vor ei? Ce ai furat? întrebă Raechen.
Michael îi dăduse deja mai multe înformații decât trebuia și nu mai spuse nimic.
Chipul lui Raechen se îmblânzi.
- Trebuie să-ți spun. Acum 20 de ani, te-aș fi spânzurat de picioare și ți-aș fi ciuruit corpul doar ca să privesc sângele curgând din rănile tale până când mi-ai fi răspuns la întrebări. Dar asta se întâmpla în vechea Rusie și, sincer să fiu, nu-mi pasă ce altceva mai căutai. Fiul meu e ca și mort. Încă nu a murit cu adevărat, însă ultima lui speranță i-a fost furată.
- Amândoi am fost folosiți. Am fost manipulați. Medicii ăștia - îmi pare rău că sunt morți - te-ar fi trădat în final la fel cum Julian Zivera și Nikolai Fetisov m-au trădat pe mine. E groaznic să dai speranțe false.
- Fiul meu va muri în curând și va ajunge într-un loc mai bun, spuse Raechen în timp ce stătea pe podea, cu cătușele puse, rănit și sângerând.
Michael putea vedea în privirile bărbatului din fața sa că renunțase să mai spere că-și va salva fiul. Deși Raechen îl bătuse pe Michael, deși voia să-i tortureze pe el și pe Susan, Michael simțea o simpatie puternică pentru acest bărbat. Pentru cruzimea sorții și pentru nenorocirile provocate unei familii.
- Îmi pare rău.
Michael tăcu pentru un moment, văzând durerea lui Raechen, durerea pierderii, cea a senzației de neputință de a-l ajuta pe cel pe care îl iubeși. O durere pe care o cunoștea prea bine și prin care nu era pregătit să treacă din nou.
Michael se aplecă în liniște și îi puse căluș lui Raechen. Regretă că trebuia să facă asta. Îi legă picioarele rusului cu un cablu și îi prinse mâinile de biroul solid pe care se aflau monitoarele. Verifică ceasul lui Raechen; era trecut de ora 3, tururile ghidate se încheiau la ora 5. Erau singura speranță de scăpare a lui Michael.
Se întoarse spre Raechen.
- Îmi pare rău pentru tine.... și pentru fiul tău.
Ieși din cameră.
Michael urcă cu liftul 6 etaje până ajunse la suprafață. Avea o armă pregătită și încă una la spate. Ieși într-una dintre numeroasele clădiri noi ale Kremlinului - Palatul Congresului, fosta scenă a retoricii comuniste.
Michael își acoperi arma de la brâu cu jacheta. Scoase o hartă turistică din buzunar, își îngropă fața în ea și ieși din lift. Se învârteau tot felul de oameni pe acolo.
Scoase mobilul lui Raechen și încercă să-l contacteze pe Busch. Sună de 4 ori, după care intră căsuța vocală.
- Paul, sper din tot sufletul că ești bine. Eu sunt în centrul Kremlinului, în Palatul Congresului. O să încerc să scap cu unul dintre grupurile de turiști. Fetisov a răpit-o pe Susan....
Doi gardieni care patrulau dădură colțul și îl observară pe Michael. Acesta închise telefonul, le zâmbi și alergă spre un grup de vreo 50 de turiști pe care îi ajunse din urmă. Michael se pierdu în mulțime și așteptă ca grupul să se pună din nou în mișcare.
Folosiră lifturile până la nivelul solului și ieșiră din Palatul Congresului în soarele după-amiezii târzii. Era prima dată când Michael vedea lumina zilei la ora de vârf din trafic și, deși îl orbea, se bucură de ea și speră să-i simtă căldura și de cealaltă parte a zidului Kremlinului.Grupul o luă de-a lungul trotuarului larg, trecând de Arsenal, vizavi de zona Kremlinului, și se îndreptă spre curtea bisericilor.
Grupul se afla la jumătatea curții când alarmele începură să țiuie, tare și ascuțit. Se speriară cu toții. Gardienii și personalul armatei își făcură apariția la toate ieșirile.
Michael nu avea nicio îndoială că el era cauza dezordinii.
Se mișcă nonșalant spre mijlocul grupului. Se prefăcu surprins de ceea ce se întâmpla în jurul lui, însă nu era nevoie să-și mascheze și frica.
Soldații țipau unii la alții, îndreptându-se spre Palatul Congresului. Michael îl auzi pe unul dintre studenți traducând strigătele unui soldat care alerga.
- Caută un bărbat foarte periculos. Înalt, brunet. La dracu! spuse studentul prvivind în jur, la grupul numeros, asta înseamnă că poate fi oricare dintre noi.
Michael nu avea să mai iasă acum pe ușa din față sau pe oricare altă ușă. Gardienii aveau să verifice pe toată lumea, căutându-l pe americanul cu părul negru și des.
Michael știa că există o singură scăpare: locul de unde ieșise. El și Busch stabiliseră că, în cazul în care ceva o să meargă prost, vor ieși prin subterana Kremlinului.
Ca să ajungă acolo, Michael trebuia să se separe de grup și să străbată singur zona de 70 de acri spre Arsenal, apoi să ajungă la singurul lift care urma să-l ducă spre laboratorul medical și la intrarea în cavernă.
Interveniră și alți gardieni. Toți erau înarmați până în dinți, căutând cu furie persoana care le profanase sediul. Dacă li se oferea ocazia, soldații ar fi împușcat mortal pe oricine.
Michael știa că nu putea să alerge până acolo; ar fi fost o țintă sigură și ar fi fost omorât înainte de a face 15 metri. Avea nevoie de o acoperire.
Apoi, pe neașteptate, o mică explozie răsună dintre pereții Kremlinului și un fum negru se ridică până în depărtare. Frica se tranformă în panică.
Michael privi în jur. Explozia nu fusese o coincidență. Luă telefonul mobil și se prefăcu că sună pe cineva. Câțiva englezi întoarseră privirea spre el. Michael dădu din cap, întorcându-se cu spatele la grup.
- OK, spuse el, deși nu se afla nimeni la celălalt capăt al firului. Știu unde se află asta.
Și închise telefonul.
- Ascultați-mă, spuse el revenind la grupul compact. Trebuie să ajungem într-un loc sigur. Propun să ieșim de aici.
......................................................................
Busch nu avea nicio îndoială cu privire la identitatea acelui bărbat. Deși nu făcuseră cunoștință, l-ar fi recunoscut oricând. Stătuseră la mai puțin de 3 metri depărtare, față în față.
Era același bărbat musculos, cu păr negru, ușor grizonat, pe care vântul nu reușise să i-l răvășească. Avea mânecile suflecate, purta 2 arme monstruoase și se îndrepta spre Michael. Brațele tatuate îl dădură de gol. El fusese bărbatul deghizat în medic. El era cel cu masca de gaze, care trăsese și spărsese geamul antiglonț din sala de operație plină de fum.
Paul era sigur că rusul din fața lui voia să-l șteargă pe Michael de pe fața pământului.
Busch rămase în zonă, încercând să se amestece în grupul de curioși. Se temea pentru Michael; nu concepea să vadă cum este ucis, dar rămase totuși pironit locului. Nu putea auzi schimbul lor de replici și aproape că scoase un urlet când văzu că bărbatul își ridică brațul și-l lovește pe Michael. Busch era sigur că prietenului era pe punctul de a fi ucis, dar respiră ușurat când văzu că își pierduse doar cunoștința.
Soldații îl urcară pe Michael în spatele unuia dintre camioane și porniră spre singurul loc la care se putea gândi Bush: Kremlin.
Era singur, pe cont propriu, și cel mai bun prieten al său era acum în pericol de a fi omorât între zidurile secrete ale reședinței guvernului rus. Trebuia să se întoarcă în Kremlin și să-l salveze pe Michael; nu știa cum, dar trebuia să găsească o cale.
Capitolul 46
Michael se trezi într-o cameră întunecată. Singura sursă de lumină era un bec slab care atârna de tavan. Camera avea cel puțin 9 metri pătrați, era construită din ziduri de piatră, cu o ușă strâmtă și descentrată în spate, cu o fereastră mică cu gratii care dădea în ceea ce-și imagina el că ar fi un hol unde se găseau camere asemănătoare.
În tavan erau agățate lanțuri ruginite, de fier, având la capăt cătușe desfăcute care păreau că așteaptă următoarea victimă. De perete era proptită o cruce de lemn, formată din 2 bârne care erau legate la mijloc cu o frânghie groasă. La capete se vedeau pete de sânge. Un craniu mare, de lemn, fixat de niște oseminte vechi de secole, era așezat în fața unui scaun.
Michael știa sigur unde se află - acest loc era foarte bine marcat pe harta lui Genevieve care dezvăluia subterana, dar nu avusese niciun motiv să-l caute. Privi obiectele din jur și se gândi la atrocitățile la care fuseseră supuși atâția oameni.
Camera de tortură a lui Ivan cel Groaznic căpătase un statut mitic, însă lucrurile la care se uita Michael erau cât se poate de reale.
Durerea de cap îi era provocată în egală măsură de lovitura rusului și de faptul că fusese trădat cu atâta viclenie: cum de luase în seamă atât de târziu avertismentele, cum de putuse să se încreadă în loialitatea lui Fetisov?
Derulând din nou evenimentele în minte, se convingea tot mai mult că Fetisov fusese vinovatul. El era cel care o avea pe Genevieve. El îl trimisese pe Lexie în bazin pentru a găsi cutia aurită înaintea lor; Fetisov fusese cel care spusese în ce direcție urma să meargă ambulanța; îi arătase lui Michael pe unde să o ia, cu toate că știa foarte bine că ambulanța era goală. Dumnezeu știe unde se afla Genevieve! Sau dacă mai era în viață.
Gândul la Susan îi șterse tot din minte. Dacă l-au prins pe el, probabil erau și pe urmele ei, iar gândul acesta era insuportabil.
Se rugă ca, printr-un miracol, Susan să fi reușit să plece din Moscova, Busch să fie liber, iar Martin să fi folosit orice mijloc prin care să-i facă nevăzuți înainte să intervină forțele militare necruțătoare ale Rusiei. Dar șansele ca prietenii lui să scape erau foarte mici. Teama și presimțirile îl terminau pe Michael.
Susan era în pericol de moarte. Trebuia să iasă cumva de acolo, dar își dădea seama că era aproape imposibil. În primul rând știa că lucrurile puteau fi ascunse atât de bine în Kremlin, încât treceau și 500 de ani înainte să fie descoperite.
Auzi pașii cuiva apropiindu-se în hol.
Michael se așeză înapoi pe pat. Avea dureri din cauza gâtului înțepenit. Își trecu palmele peste față și prin păr, ca și când acest gest îi putea limpezi mintea și i-ar putea veni o idee, dar nici vorbă de așa ceva.
Cineva încercă ușa celulei, care se deschise pe jumătate. În prag se afla bărbatul care îl lovise și din cauza căruia își pierduse cunoștința: Raechen.
- Îți dai seama că mi-ai ucis fiul? spuse rusul înalt și intră în cameră.
Michael îl privea în strălucirea vagă a luminii difuze. În ochi i se putea citi o mâhnire adâncă, iar Michael știa că mai rău de-atât nu putea fi. O asemenea suferință te transformă într-un om disperat, necruțător, nemilos. Michael trecuse prin asta când soția sa, Mary, descoperise că este bolnavă. Ar fi făcut orice ca să o salveze.
- Nu înțeleg, murmură Michael ridicându-se.
- Are 6 ani și e pe moarte. I-ai furat ultima speranță, singura șansă pe care o mai avea.
Michael îl privi pe rus plin de confuzie.
- Medicii pe care i-ați împușcat, cei pe care tu și prietenii tăi i-ați ucis atât de barbar, cu sânge-rece, erau singurii care îl puteau salva. El este bucuria mea, e singurul lucru bun pe care îl văd în lumea asta și voi i-ați furat ultima șansă!
Suferința de pe chipul lui Raechen devenise aproape de nesuportat. Michael era copleșit de cuvintele lui. Vedea încrâncenarea omului din fața lui, aceeași dorință care îl stăpânise și pe el când încerca să o salveze pe Mary.
- Îmi pare rău.... N-am intenționat nicio clipă să-i fac rău fiului tău.
Raechen îl apucă pe Michael de beregată.
- Când i-ai omorât pe medicii aceia, mi-ai omorât fiul!
- N-am ucis pe nimeni, replică Michael abia respirând.
Busch spusese că lucrurile o luaseră razna, dar nu pomenise nimic despre.....
Raechen îi dădu un pumn în față, lăsându-l din nou la pământ. Michael știa că nu avea vreun sens să riposteze, fiindcă s-ar fi pus și mai mult în pericol.
Raechen privi în jur.
- Încăperea asta ascunde povești îngrozitoare, care i-ar băga pe oameni în sperieți. M-am gândit să testez pe tine câteva dintre instrumenele lui Ivan, dar timpul meu este limitat și am o metodă mai bună decât să folosesc mașinăriile astea vechi de 500 de ani.
Rusul îl prinse pe Michael de braț și îl trase din celulă într-un hol lung de piatră. Holurile erau luminate de becuri improvizate, cu lumină intermitentă, aruncând umbre lugubre peste această lume uitată.
În afară de 2 scaune de metal, o masă pe care se afla o ceașcă de cafea fierbinte și o sticlă de vodcă pe jumătate goală, nu mai era niciun semn de civilizație.
Raechen îl împinse pe Michael pe holul lung și întunecat, trecând pe lângă alte câteva celule, până când ajunseră la un lift cu ușile deschise. Doi paznici flancau ușa, ținând armele pe piept și privind drept înainte.
Raechen nu spuse nimic, doar îl îmbrânci pe Michael în cabina liftului, după care apăsă pe un buton.
Michael își ținu capul în jos, însă memora tot ce vedea: lungimea holului unde se aflase celula, înălțimea paznicilor, armele pe care le aveau. Numerele etajelor liftului erau marcate în caractere rusești, 8 la număr, toate indicând niveluri subterane, după cum își închipuia Michael.
Urcară 3 etaje și ieșiră într-un hol luminos, de un alb supărător, unde erau aliniate camere de conferință și birouri. Michael fu dus într-o încăpere plină de ecrane de monitorizare, computere și echipamente electronice.
În afară de cele 2 gărzi care îi păzeau celula, nu mai văzuse pe nimeni.
Raechen îl aruncă pe un scaun cu spătar tare de lemn. Îi puse rapid cătușele și îl legă de brațele solide de stejar. Avea în față un televizor deschis pe un post care difuza imagini cu peisaje de iarnă.
Raechen apăsă un buton și, deodată, pe ecran, apărură imagini ale măcelului: medici, bărbați și femei în halate albe și mănuși chirurgicale tremurau spasmodic, cu trupurile găurite de gloanțe. Mai era acolo un pistolar care se mișca rapid, sărind în lături la fiecare împușcătură.
Lui Michael i se făcu rău. Stomacul i se întoarse pe dos la vederea uciderii acestor oameni nevinovați. Nu era nevoie să vadă chipul asasinului, știa deja cine era: Nikolai Fetisov.
- Ăla nu sunt eu, spuse Michael.
Raechen păși în fața lui Michael și îi aruncă o privire rece, pătrunzătoare. Rusul clătină din cap și scoase un cuțit și o brichetă din buzunar.
- Da, poate nu ai apăsat tu pe trăgaci, dar asta nu înseamnă că nu ești vinovat.
- Nu înțelegi, spuse Michael.
- Înțeleg mai multe decât crezi.
Raechen apăsă pe alt buton, și imaginea de pe ecranul televizorului se schimbă brusc. Inima lui Michael stătu pe loc văzând exteriorul Kremlinului. Zil-ul negru era parcat acolo, cu motorul pornit, iar la volan era el însuși. Raechen puse pauză filmulețului.
- Cunosc prețul vieții și o să-ți demonstrez și cât de bine.
Raechen aprinse bricheta și o ținu sub lamă, trecând flacăra care pâlpâia de-a lungul metalului până se înroși. Se uitară unul la celălalt.
Michael încerca să descopere un strop de milă, un grăunte de compasiune, dar era în zadar. Acesta era un om fără speranță: toată afectivitatea lui fusese înlocuită de dorința de răzbunare.
- Vezi tu, omul vorbește când nu mai poate suporta, când nu mai poate îndura tortura, spuse Raechen fără pic de emoție în glas.
Din cauza căldurii, aerul din cameră părea că se mișcă.
- Dar unii bărbați, și cred că tu te numeri printre ei, pot suporta durerea fizică până la moarte.
Raechen băgă bricheta în buzunar. Ținu cuțitul cu lama lucioasă în fața ochilor lui Michael, prinse bine mânerul și i-l înfipse între coapse, la doar câțiva centimetri de vintre, țintuindu-l în scaunul de lemn. Michael nu se clinti, nici măcar nu clipi, ci doar continuă să-l fixeze pe Raeechen.
Acesta îi ridică mâneca și îl strânse pe Michael puternic de antebraț. Mirosul de lemn ars se ridica în aer. Raechen apucă din nou mânerul cuțitului, scoțând lama fierbinte și incandescentă din scaun.
Continuară să se uite fix unul la celălalt.
Michael luptă să rămână calm, ascunzându-și frica. Știa ce urma să se întâmple și încercă să se detașeze de moment.
Raechen aduse cuțitul la câțiva centimetri de brațul dezgolit al lui Michael, care simțea deja căldura lamei. Fără alte discuții, Raechen puse cuțitul pe brațul lui Michael.
Acesta ignoră durerea, trimițând-o undeva foarte adânc în subconștient. Putea auzi sunetul pielii sale sfârâind și simțea carnea arzând, dar refuză să cedeze durerii provocate de bărbatul din fața sa.
Tot pe neașteptate, Raechen puse cuțitul deoparte.
- Dar tortura nu trebuie să fie întotdeauna fizică, sppuse el, cu o urmă de accent rusesc în glas.
Puse cuțitul pe birou, luă un scaun și îl așeză exact în fața lui Michael. Scoase 2 perechi de cătușe și le agăță de brațul scaunului. Se întoarse la videoplayer și apăsă butonul PLAY.
Peste imaginea ZiL-ului fu suprapusă o alta, care-i arse ochii lui Michael, provocându-i durere și groază.
Pe ecran văzu o imagine cu Susan care îi atingea obrazul în timp ce se aflau în mașină, chiar lângă Kremlin.
- Cei mai mulți nu înțeleg că aspectul cel mai important al torturii este intuiția durerii, impactul psihologic.
Raechen arătă spre scaunul dinaintea lui Michael.
- Ea stă în fața ta și te privește în ochi, iar eu îi tai degetele unul câte unul; îi auzi țipătul, iar eu îi tai urechea; simt că-mi vei spune unde ai dus-o pe mama lui Julian Zivera și o să-mi spui și unde a ascuns Zivera harta cu subterana Kremlinului.
Imaginile se derulau în continuare. Cei 2 oameni din fața lui se priveau cu pasiune, împărtășind un moment foarte intim, care culmină cu un sărut tandru. Michael își dădu seama în clipa aceea cât de îndrăgostit era ea de el; vedea asta clar acum, nu numai pe chipul său, ci și pe al ei.
Michael fu copleșit de un sentiment de vină. Oricât de mult și-ar fi dorit Susan să fie implicată în toată nebunia asta, el fusese cel care îi permisese. La gândul ăsta, se simți de parcă i-ar fi semnat sentința la moarte. Și, colac peste pupăză, avea cu ea rucsacul în care era ascunsă cutia aurită.
- Vreau să știu unde a fost dusă Genevieve Zivera, spuse încet Raechen.
- Știi că o urmăream, știi că trebuia să fie în ambulanța aia. Nu șiu unde se află acum. Cineva a luat-o.
- Cine?
Raechen îl fixă cu privirea pe Michael.
Michael se întoarse.
- De ce o vrei?
- Nu evident?
Raechen se așeză, privindu-l pe Michael în adâncul inimii.
- Ca s-o ucid.
Michael îi întoarse privirea răpitorului său, fiind cuprins de îndoieli. Acest bărbat avea o cruzime senină, un calm care venea ori dintr-o încredere completă în abilitățile sale, ori din nebunie pură.
- Zivera e un prost ipocrit care se preface că e altruist și pios ca să-și ascundă sufletul întunecat și disperarea de a avea putere. O să-l fac pe Julian Zivera să sufere înzecit față de fiul meu. Nu voi avea pace până nu veți fi cu toții prinși și uciși.
- Și de ce nu îl prinzi direct pe Julian? Mama lui nu are nicio vină, ea nu trebuie să sufere.
- Nici fiul meu.
Cuvintele bărbatului și sentimentele lui erau foarte asemănătoare cu ceea ce simțise Michael când soția sa se îmbolnăvise. Michael ar fi putut aproape să empatizeze cu Raechen, dacă acesta n-ar fi intenționat s-o ucidă pe Genevieve.
- Poate că nu știi unde a fost dusă, dar probabil că femeia ta știe.
Rusul tatuat se apropie din nou de consola video, apăsă un alt buton și pe fiecare televizor și monitor apăru imaginea lui Susan atingându-i obrazul lui Michael. Ecranele erau aliniate pe întregul perete, astfel încât să nu poată vedea altceva în afară de asta.
- N-ai s-o găsești niciodată, spuse Michael.
Raechen merse până la ușă, o deschise și se întoarse din nou spre Michael. Un zâmbet se ivi de chipul său. Era un rânjet victorios.
- Am găsit-o deja, spuse Raechen și închise ușa după el.
Imediat după asta, mintea lui Michael începu să lucreze asiduu. Nu avea de gând să-și piardă timpul compătimindu-se sau temându-se. Se gândea la un singur lucru: singura șansă de a o salva pe Susan era să scape de acolo.
Își privi cătușele, se întoarse în scan și analiză camera, căutând soluții.
Privi brațele scaunului de care era legat. Erau groase și grele. Nu era unul dintre acele scaune de proastă calitate, care se rup ușor și pe care le-ai găsi în orice magazin de antichități din Franța. Raechen nu era prost; știa foarte bine de ce îl legase pe Michael.
Însă nu-l cunoștea pe Michael.
Michael încercă să ajungă la buzunarul de la piept. Avea nevoie de ochelarii de soare, dar cătușele îi blocau mâinile.
Zgâlțâi scaunul în toate direcțiile și, în cele din urmă, căzu. Ateriză pe-o parte și se lovi la cap. Ignoră durerea și se balansă până când ajunse cu fața în jos. Își întinse corpul până când ochelarii de soare îi ieșiră din buzunarul de la piept și căzură înaintea lui. Își contorsionă corpul și ridică ochelarii cu mâna stângă.
Îi desfăcu și, cu mare grijă, înclină ramele pe podea, apăsând pe ele până când bucata care le fixa în jurul urechii drepte se detașă de lentile.
Michael ridică cu atenție rama lungă de 10 centimetri și lată de mai puțin de 30 de milimetri. Era perfectă.
Își întinse mâna stângă, apăsând puternic cătușele de brațul scaunului. Mișcându-se extrem de încet, Michael îndreptă fâșia subțire de metal spre cătușe - degeaba. Cu toate că majoritatea cheilor erau universale, nu era la îndemâna oricui să descuie o astfel de încuietoare.
Michael încercă o altă metodă - manipulă acul mic de metal în deschizătura unde capătul dințat al broaștei permitea inserarea cheilor, blocând imediat cătușele. Fâșia subțire de metal pătrunse pe gaura cheii. Cu o mișcare care presupunea dexteritate, Michael apăsă mai departe acul, eliberându-i încheietura. Procedă la fel și cu cealaltă mână. Desfăcu rapid cătușele de celălalt scaun și le băgă în buzunar.
Nu avea nevoie de ele pentru moment, dar i-ar fi părut rău să le lase acolo.
Se îndreptă spre consola principală. Apăsă întrerupătorul pe care îl folosise Raechen. Brusc, pe ecrane erau proiectate diverse imagini ale Kremlinului, atât din interior, cât și din exterior.
Michael privi grupurile de turiști care erau ghidate spre Arsenal; un alt grup putea fi văzut ieșind din Catedrala Adormirii Maicii Domnului.
Tot privind în jurul său, Michael își dădu seama că această încăpee fusese un punct de securitate. Era, totuși, o încăpere în care, cu timpul, nu se mai investiseră bani.
Michael păși în spate și privi monitoarele.
Bărbați înarmați intrau în trei SUV-uri negre. În cele din urmă, bărbatul care dădea ordine apăru pe ecran. Era Raechen. Minicaravana ieși din garaj și dispăru din imaginea monitorului.
Michael își îndreptă atenția spre dulapuri.
Scotoci prin ele, dar nu găsi arme, ci doar cărți, hârtii și tabele în rusă, creioane, stilouri și casete. Găsi o bobină mare de care era înfășurat un cablu eletric. Erau deșirați deja 15 metri din ea, așa că profită de ocazie și adăugă cablul la arsenalul său.
Deschise încet ușa care dădea spre holul alb. Era o liniște încremenită - niciun semn că ar fi cineva prin preajmă. Michael se aventură pe hol și verifică toate cele 8 camere. Toate erau pustii, cu excepția camerei de securitate din care tocmai ieșise.
Înaintă pe hol spre lift. Era singura cale de acces. În lipsa scărilor, acest etaj era cu adevărat periculos în cazul unui incendiu. Nu era cea mai bună decizie, dar apăsă butonul și ajunse din nou în camera cu dispozitive video. Zgomotul produs de mecanism se declanșă.
Auzi apropierea cabinei și speră că nu atrăsese atenția asupra acestui etaj. Șuieratul porni și ușa se deschise.
Michael se uită în lift, asigurându-se că nu mai era nimeni. Sări de pe hol înăuntru; ținând ușa deschisă, apăsă butonul de la etajul superior, iar suspiciunile i se confirmară.
Butonul nu se aprinse; etajele de sus erau blocate.
Acum înțelegea de ce nu fusese aruncat din nou în celulă.
Dmitri Grengeko se alăturase Armatei Roșii visând la acțiune și măceluri în Spetsnaz, forțele speciale ale Rusiei.
Fiul unor fermieri din Kursk Oblast, Dmitri devenise major în timpul războiului din Afganistan, pe vremea când Uniunea Sovietică era o putere de necontestat, când Armata Roșie împrăștia teroare printre dușmani. Se antrenase din greu la școala de lunetiști și la colegiul de răzvoi, visând să ajungă pe culmile elitei militare.
Acum se afla la 30 de metri sub pământ, cu veșnica ceașcă de metal în care avea cafea cu vodcă, la o masă mică de lemn. Era un simplu gardian care păzea un prizonier singuratic american pe care-l chema Michael St. Cutărică.
Nu făcea altceva decât să pălăvrăgească vrute și nevrute și să joace cărți cu colegul său, Pelio Kestovich, chiar dacă Dmitri își dorea din tot sufletul să lupte, să aibă șansa de a-și demonstra talentul și aptitudinile în confruntarea directă cu inamicul.
Nici el, nici Pelio nu înțeleseseră prea bine de ce fuseseră puși de pază în măruntaiele pământului și nu știau dacă era vreo pedeapsă sau pur și simplu ghinion.
Șuieratul liftului îl trezi pe Dmitri din reveria sa cu ochii deschiși și îi acapară complet atenția lui Pelio. Cei 2 își ridicară armele, pregătiți să-și salute comandantul interimar. Luară poziția de drepți și priviră ușile deschizându-se, amândoi pregătiți să-l impresioneze pe Raechen, care însă nu se afla înăuntru.
De fapt nu era nimeni înăuntru.
În spatele ușilor era o cabină goală în mijlocul căreia se afla un singur scaun de lemn. Și, fără prea multă gălăgie, ușile se închiseră din nou. Liftul șuieră și dispăru.
Cei 2 gardieni se uitară unul la celălalt și, sincronizându-se aproape perfect, se așezară înapoi.
Dar șuieratul se auzi din nou.
Cei 2 săriră din scaune, luând iar poziția de drepți, dar și acum cabina liftului se dovedi a fi la fel de goală ca mai devreme. De data asta, avută un schimb de priviri înainte ca ușa să se închidă.
Amândoi se așezară, însă zgomotul liftului îi avertiză că acesta încă staționează. Se ridicară reticenți, iar cabina se deschise din nou. Amândoi zâmbiră, privind ușa închizându-se.
De data asta însă, Dmitri nu se așeză. Se îndepărtă de camaradul său și se îndreptă spre liftul stricat, așteptându-i coborârea inevitabilă. Și, ca un ceas întors, șuieratul se auzi din nou.
Ușile se deschiseră, iar Dmitri privi scaunul de lemn din mijlocul cabinei și i se păru că acesta era mult mai confortabil decât cel de metal pe care stătuse aproape 8 ore. Își agăță arma de umăr, intră în cabină și apucă scaunul.
Dmitri nu-l observă pe prizonier, pe Michel St. Cutărică, ascuns în colț, care aștepta să se năpustească asupra lui.
Îi trecu lațul peste capul blond, tuns cu mașina, și îl strânse de gât, însă, în loc să apuce instinctiv sfoara ce-l sugruma, Dmitri își lovi agresorul.
Pumnii lui îl trântiră pe Michael de peretele liftului. Acesta ripostă, dându-i 3 lovituri succesive care abia dacă îl tulburară pe soldat. Văzând cu cine are de-a face, Dmitri nu se obosi să-și folosească arma; știa că nu-i va lua decât câteva secunde până să-l bată măr. Îl lovi pe Michael cu pumnul în cap, lăsându-l la pământ, unde se chirci de durere, mișcându-și picioarele într-un mod necontrolat.
Dmitri își dădu seama că-l strânge ceva în jurul gâtului, în timp ce Michael aruncă scaunul de lemn afară din lift. Nu acordase importanță mișcării lui Michael, iar ușile liftului se închiseră și cabina își începu ascensiunea.
Îl apucă pe Michael de gât, sperând ca respirația lui ce mirosea a varză stricată să-i paralizeze simțurile americanului. Își retrase mâna, pregătit să-l lovească pentru ultima dată. Se dădu mai în spate, gata să-și concentreze în pumni cele 108 kilograme.
Deodată, fu smucit înapoi. Frânghia spânzurătorii se întinse la maximum, tăindu-i respirația.
Apoi lucrurile se derulară cu rapiditate.
Firul fusese legat de scaunul pe care americanul îl scosese din cabină și, odată cu urcarea, se transformase într-o ancoră mortală. Forța de ridicare a liftului îl blocare și Dmitri își dădu seama că acesta avea să fie ultimul său gând, pe măsură ce frânghia se întindea tot mai mult, pătrunzându-i în piele.
Brusc, fu smucit și trântit pe podeaua cabinei.
Dmitri începu să se zbată și să țipe, dar liftul continua să urce. Fu strangulat violent și trântit de uși, iar fața îi deveni stacojie. Frânghia continua să-i pătrundă în piele, din ce în ce mai adânc. Se încleștă de aceasta cu toată puterea, dar degeaba. Liftul începu să geamă din cauza obstacolului; motorul blocat scoase fum, apoi mașinăria reveni la normal.
Cu o plesnitură puternică, violentă, frânghia trecu prin gâtul lui Dmitri, apoi prin coloana vertebrală, separându-i capul de corp cu un pocnet grotesc.
Michael privi masacrul: bărbatul zăcea într-o baltă imensă de sânge, care continua să-i curgă din gât, iar corpul însă se mai mișca din reflex, convulsiv. Apucă repede arma gardianului din balta de sânge, o încărcă și apăsă butonul celui mai jos etaj. Ținu arma sus, cu degetul pe trăgaci.
Știa exact unde se afla acum celălalt gardian, care văzuse începutul luptei lui Michael cu partenerul său și scaunul ciudat legat de sfoară.
Imediat ce liftul se deschise, presupunerile lui Michael se confirmară. Pelio nu mai apucă să afle ce i se întâmplase partenerului său: fu împușcat în moalele capului.
Michael așeză scaunul între uși, blocându-le. Aruncă trupurile și capul într-o celulă goală, încercând să-și controleze starea de vomă - niciodată nu se simțea bine omorând pe cineva.
Se întoarse la lift, scoase mocheta pătată de sânge și folosi vodca și tricourile gardienilor pentru a șterge urmele lăsate pe pereții cabinei de lift.
Michael urcă 2 etaje și se întoarse în camera cu ecranele de monitorizare. Le privi, dar nici urmă de SUV-uri.
Făcu inventarul rezervelor pe care le mai avea: 2 pistoale încărcate, 2 clame mari, 2 puști. Un mănunchi de chhei - în afara cheii de lift, care Dumnezeu știe ce secrete aveau să scoată la iveală. 2 aparate radio nefolositoare, pentru că nu știa o boabă de rusă. 2 cuțite, armele sale preferate, pentru că puteau fi folosite la mult mai multe lucruri, spre deosebire de o altă armă.
Michael se așeză. Aștepta ca Raechen să se întoarcă cu Susan. Dar de data asta, el urma să fixeze condițiile întrevederii.
Capitolul 47
Susan ieși din liftul hotelului National Royan Meridien și se grăbi pe hol spre apartamentul ei. Intră în living și își turnă ceva de băut din bar.
Își făcea griji pentru Michael. Nu o sunase încă să-i spună cum stăteau lucrurile. Tot ce știa era că Genevieve dispăruse, fiind răpită înainte ca Busch și Nikolai să o scoată din Kremlin.
Se ruga ca Michael să fie bine și știa că, având în vedere experiența lui, se va descurca.
Scoase cutia din rucsac și o așeză pe masa de cafea. Era de neegalat. În timp ce o admira, își dădu seama că acesta era prețul întoarcerii în siguranță a lui Stephen.
Fusese alături de ea ca un tată adevărat și în tot acel timp îndurase cu stoicism durerea, de unul singur. Nu o dezamăgise niciodată, iar ea nu avea de gând să îl lase să moară. Va avea grijă de cutie și nu o va pierde o clipă din ochi până când va fi sigur că Stephen avea să scape viu și nevătămat.
Se îndreptă spre ușa camerei, o încuie de 2 ori și merse la baie. Dădu drumul la duș, așeză cutia pe etajeră și o acoperi cu un prosop. Se dezbrăcă și rămase goală, așteptând să se încălzească apa.
Își privi corpul în oglindă și văzu vânătăile și zgârieturile care îi acopereau pielea fără cusur. Nu că ar fi crezut că e perfectă, dar niciodată nu se lovise atât de tare. Se întoarse și își privi spatele.
Cel mai greu îi fusese când o luase curentul în josul conductei și o azvârlise în grămada de trupuri și oase din spatele grilajului.
Își desfăcu bandajul și își trecu degetele peste copcile zimțate, tresărind de durere. Deși făcuse pe dura când Michael o cususe - ce-i drept avusese o dexteritate de chirurg. - operația fusese extrem de chinuitoare.
O durea tot corpul, din cap până-n picioare, și știa că va fi și mai rău în următoarea dimineață. Intră sub duș și lăsă apa fierbinte să-i curgă peste părul negru și pe umeri. Era o senzație ciudată: pe de o parte îi relaxa câțiva mușchi, dar, în același timp, zgârieturile, rănile și mai ales copcile o înțepau.
Își dădu cu săpun și se gândi la ultimele zile.
Nu mai întâlnise un bărbat ca Michael. Era atât de diferit de ceea ce căuta ea de obicei la un om! Era la polul opus față de fratele său. Deși nu se întâlniseră niciodată, simți că Michael și Peter s-ar fi apropiat imediat. Amândoi erau oameni buni, doar că aveau moduri diferite de a privi viața.
Ideile sale preconcepute cu privire la Michael erau toate eronate, nici vorbă de egoism în purtarea sa.
Ieși de sub duș și se înfășură într-un prosop mare. Dezveli cutia aurită și o privi din nou. Era una dintre cele mai frumoase obiecte de artă pe care le văzuse vreodată.
Cu toate astea, ideea că viața lui Stephen depindea de un simplu obiect, o enerva. Cum e posibil ca un obiect să valoreze mai mult decât viața unui om? Nu putea înțelege cum cineva ar putea să nu considere viața cel mai de preț dintre daruri.
Se șterse și își trase pe ea o pereche de blugi și un hanorac. Îi plăceau la nebunie hainele lejere, dar își permitea rareori să le poarte. Se îmbrăca întotdeauna în costume și în rochii, în bluze și fuste mulate care îi cenzurau mișcările, viața și confortul.
Se așeză pe pat, ținând în mâini cutia.
Avertismentul lui Michael era clar:
- Nu deschide cutia.
Privi obiectul și se gândi la ce se afla înăuntru. Știa că, deși comoara de aur valora o avere - dacă nu cumva era chiar neprețuită - conținutul era, de fapt, obiectul dorinței lui Julian Zivera. O dorință care valora viața unui om. Și, cu cât se gândea mai mult, cu atât își dădea seama că Zivera ar fi ucis pe oricine pentru a-și îndeplini dorințele.
În tot acest timp tentația plutea în aer. Era ca și cum Michael o ademenise tocmai prin această cerere simplă. Ce putea fi atât de valoros într-o cutie de mărimea unui portțigater? Ce secrete se ascundeau acolo? De ce Michael nu voia ca ea să le vadă? De ce fusese de acord să îi încredințeze cutia unei persoane atât de periculoase precum Julian Zivera? Ce secret putea valora viața unui om?
Privi încuietoarea. Era doar o gaură de cheie cu crestături. Scormoni în geanta ei de voiaj și scoase de acolo o pilă de unghii. O inseră în încuietoare. Se potrivea perfect Simțea cum împingea cilindrul simplu. Se gândi mai bine.
Puse pila pe pat.
Michael o rugase să nu deschidă cutia.
Însă curiozitatea îi chinuia mintea. Interdicția atât de ferm formulată de Michael era ca o chemare neîncetată.
Și, la fel cum ne convingem pe noi înșine că putem să depășim limita de viteză atunci când suntem în întârziere, că putem să mâncăm încă o bucată de plăcintă cu brânză, Susan se decise. Consecințele par mereu mai mici în ipoteze decât în momentul în care devin realități, însă aceasta este o lecție rareori învățată. Era motivul pentru care oamenii continuă să primească amenzi când încalcă viteza legală, se îngrașă în timpul unei cure se slăbire.
Inseră pila de unghii în încuietoare și o întoarse. Întâmpină o mică rezistență, dar, într-o clipă, mecanismul cedă, producând un zgomot slab. Privi cutia. Nimeni nu avea să știe că făcuse asta. Împotriva oricărei rațiuni, într-un moment scurt de inconștiență, ridică capacul. Lumina reflectată pe perete se înălță încet pe tavan.
Susan privi interiorul întunecat al cutiei. Nu-i luă mai mult de o clipă până când își dădu seama ce are în față.
Și începu să țipe.
Ușa sări din balamale. Camera fu cuprinsă întru totul de haos. Dintr-odată, năvăliră înăuntru 6 bărbați îmbrăcați în negru, cu arme Kalașnikov îndreptate sprea ea. O cuprinse un amestec de teamă, confuzie și ură.
Închise cutia înainte să articuleze vreun cuvânt.
Liderul grupului o apucă de braț și o trase violent din pat. Îi smulse cutia din mâini. Nici nu apucă să se ridice, că bărbații o scoaseră imediat, cu forța.
Busch înconjură de 2 ori hotelul Royal Meridien, asigurându-se că poliția, armata sau vreun grup de asani nu se afla în zonă, așteptându-l. Era pe punctul de a intra ca să o caute pe Susan, însă se opri brusc la vederea celor 3 Range Roveruri negre care parcaseră și din care ieșea un grup de soldați îmbrăcați în negru.
Inima îi stătu din nou în loc și își ținu respirația în așteptarea inevitabilului. Și, în mai puțin de 1 minut, Susan era scoasă din clădire dând din mâini și din picioare. Pe cât de mică era, pe atât de tare țipa.
O aruncară în mașină, iar un soldat înarmat se așeză lângă ea și închise portiera. Conducătorul grupului urcă în spatele SUV-ului și rămase cu ochii în 4; tot atunci coborî și Fetisov. Asculta ce-i spunea soldatul pe un ton alert și dădea din cap.
În cele din urmă Fetisov ridică palma stângă în aer. Soldatul căută în geanta laterală și scoase o cutie mică, de aur. Reflexia provocată de soarele dimineții explodă din casetă, orbindu-l vizibil pe Fetisov, pe chipul căruia apăru un zâmbet înfiorător. Luă geanta soldatului și puse cutia înăuntru.
Busch privea dintr-un unghi avantajos, pe partea cealaltă a străzii; Fetisov urcă în mașină, iar în urma lui porniră cele 3 Range Roveruri, formând un șir compact. Rămase acolo, cu capul învârtindu-i-se și cu inima bătând cu putere, în timp ce Susan și cutia dispărură în dimineața Moscovei.
Starea de îngrijorare și tensiunea pe care Busch le resimțea îi copleșeau simțurile. Abia putea să-și facă o idee despre ce se întâmpla în mintea sa. Totul ieșise prost, totul se transformase în haos. Totul era pierdut: Michael, Genevieve și acum Susan și cutia.
Încerca să-i explice lui Martin în timp ce mergeau cu mașina pe străzile Moscovei, într-un Jaguar negru. Martin stătea nemișcat și nu scotea o vorbă, iar în timp ce Busch îi detalia tot ce se întâmplase în ultimele 3 ore, fața lui era imobilă, inexpresivă.
Se întoarseră la aeroportul privat din mahalalele Moscovei și pătrunseră într-un hangar. 4 bărbați îmbrăcați în costum se învârteau prin zonă; toți își îndreptară repede atenția către Martin, care tocmai ieșea din mașină.
Busch nu conștientizase până atunci ce fel de om era Martin; era cel care dădea ordine fără măcar să fie nevoit să deschidă gura sau să explice ceva. Fiecare mișcare pe care o făcea era cât mai scurtă cu putință. Vorbea doar în propoziții scurte și concise și nu trăda niciun fel de emoție.
Busch știa că acest om își ratase cariera - ar fi putut cu ușurință să execute operațiunile de zi cu zi într-o firmă de avocatură; era totuși un om al acțiunii, un expert în situații de criz.
Cu toate că Martin lucra pentru Stephen Kelley și era la ordinele lui Susan, pentru acești 4 bărbați era Dumnezeu. Îl înconjurară imediat, iar el le dădu ordine în șoaptă. Chemă încă 2 oameni care păzeau avionul companiei. Nu erau la fel de îngrijiți precum ceilalți. Erau mari și păreau grosolani. Aveau chipuri aspre, de solvaci.
Martin băgă mâna în buzunar, scoase de acolo un fișic și îi dădu fiecăruia câte 20 de bancnote. Bărbații părăsiră repede hangarul, iar Martin își concentră din nou atenția asupra lui Busch.
- Am cumpărat, la propriu, un pic de timp.
Busch îi aruncă o privire plină de ironie.
- Din câte mi-ai spus, vor veni niște oameni după tine și vor căuta avionul cu care am ajuns aici. Toată lumea va ști că avionul nostru tocmai a ieșit din țară. Cel puțin asta vor afișa toate tabelele de zbor.
- Cum așa?
- Totul are un preț pe lumea asta, mai ales în Rusia.
- Trebui să aflu unde îl țin pe Michael, spuse Busch.
- Te rog să înțelegi. Fără supărare, prima și cea mai importantă grijă a mea este să-i găsesc pe Susan și pe Stephen.
Martin se întoarse, îndreptându-se către o masă din mijlocul hangarului. Era plină de hârtii și de hărți.
- În ce direcție a fost dusă Susan?
Oricât de furios ar fi fost, Busch înțelese. Fiecare dintre ei avea un prieten care dispăruse. Prioritatea lui Martin era Susan.
- Suspectez că au părăsit țara, spuse Busch apropiindu-se de masă. Fetisov îi va da totul lui Zivera: cutia, pe Genevieve și pe Susan.
Martin căută harta.
- De unde știi? Nu au nevoie de Susan, poate au omorât-o deja, spuse el fără urmă de emoție.
- Mă îndoiesc. Dacă voiau s-o omoare, ar fi făcut-o la hotel. De ce să se mai obosească să o răpească dacă nu e de niciun folos?
- Și ce-ar putea însemna ea pentru ei? întrebă Martin.
- Nu știu. Asigurări, presupun.
Busch se întoarse și privi avionul; plinul era făcut, dar nu avea nicio încărcătură.
- E posibil să fi vrut să plece de aici cât de repede posibil. Se poate să verificăm ce avioane au ieșit din țară?
- Nu e foarte ușor. Dacă au părăsit Rusia cu Fetisov, au folosit probabil o bază militară.
- Nu prea cred. Pe Susan nu au luat-o cu o mașină de armată, iar Rusia nu cred că le dă tuturor militarilor Range Roveruri de 90 de mii de dolari.
Martin îi aruncă o privire lui Busch și în cele din urmă se întoarse din nou la oamenii săi.
- Jason!
Cel mai înalt dintre cei 4 sări ca ars și așteptă ordinele. Martin scoase telefonul mobil și se îndreptă spre Busch.
- O să văd ce pot găsi. De ce nu mănânci ceva?
Busch urcă scările și intră în avion. Se trânti pe unul dintre fotoliile de piele și se gândi din nou la Michael. Avea atâtea probleme de înfruntat încât era copleșit. Știa că nu pot fi rezolvate toate în același timp și că trebuiau luate pe rând.
Cu toate că în trecut Busch fusese un polițist, îndemânatic cu armele și descurcăreț cu rezolvarea enigmelor, toate aceste calități nu aveau să-l ajute în salvarea lui Michael. Avea nevoie de un aliat, de cineva care să se priceapă la toate domeniile în care el nu se descurca.
Îi veni în minte o singură persoană.
Bărbatul la care se gândi el era întruchiparea tuturor contradicțiilor: pios, și totuși înfiorător; propovăduia porunci pe care nu ar fi ezitat să le încalce. Nimeni nu era la fel de eficient sau de letal precum bărbatul pe care îl cunoștea drept Simon.
Deși Simon își dedicase viața lui Dumnezeu, Busch știa că jurământul lui de credință era diferit față de al celorlalți preoți. Chemarea lui Simon era mult mai diferită; avea legătură cu circumstanțe în care să-și pună în valoare talentele. Și, drept rezultat, era cu adevărat singur.
Michael și Busch încercaseră cu disperare să păstreze legătura cu el, însă nu reușiseră decât foarte puțin. Dintre toți oamenii din lume, Simon era singura persoană care ar fi putut să-l ajute să găsească o soluție pentru a-l salva pe Michael.
Busch trase de brațul fotoliului și ridică telefonul. Îl lăsă să sune de 3 ori până îi răspunse o voce cu un ușor accent italian.
- Arhivele.
- Cu părintele Simon, vă rog.
- Îmi pare rău, răspunse bărbatul. E plecat într-o călătorie.
- Poate fi găsit? întrebă Busch.
- Momentan e în vacanță.
- La telefon e prietenul lui, Paul Busch, spuse el sperând ca termenul „prieten” să deschidă câteva uși. Știți unde anume?
Simți ceva în vocea italianului.
- Cred că....
Bărbatul făcu o pauză.
- Cred că a spus Moscova.
Capitolul 48
Trecuseră 3 ore de agonie. Michael aștepta fără nicio speranță, privind ecranul video. Raechen probabil că ajunsese la Susan și îi punea în zadar întrebări despre lucruri pe care ea nu avea cum să le știe.
Dar chiar atunci văzu pe ecrane niște SUV-uri parcând. Raechen ieși din primul automobil. Michael urmări totul cu sufletul la gură, așteptând s-o vadă pe Susan. Din mașini ieșiră doar niște bărbați care plecară imediat. Michael nu știa dacă trebuia să se simtă ușurat sau disperat.
Ea unde era? O găsise Raehen, obținuse deja ce voia de la ea?
În timp ce aștepta, i se părea că fiecare secundă trece la fel de încet ca 1 oră. Șuieratul liftului umplu holul pustiu. Deși era improbabil, spera că Raechen nu va coborî mai întâi la celule, unde i-ar fi găsit pe gardienii morți. Auzi ușile liftului deschizându-se, apoi pași care se apropiau.
Ușa se deschise - Raechen era singur. Michael aproape că putea să simtă furia de pe chipul bărbatului și se pregăti de luptă.
Raechen intră, își aruncă pe masă jacheta și cele 2 pistoale cu tot cu tocuri. Se întoarse, se îndreptă spre Michael și îl privi.
Michael înțelese într-o clipă ce se întâmplase și zâmbi:
- Nu ai găsit-o, nu-i așa?
Raechen îi aruncă lui Michael o privire tăioasă..
- În locul tău n-aș zâmbi.
Accentul rusesc, subtil al lui Raechen fusese filtrat prin maxilarele încleștate.
- Ai impresia că e în siguranță? Cineva a ajuns la Royal Meridien înaintea mea. Ce păcat că s-a întâmplat așa! Probabil că eu aș fi lăsat-o în viață, dar bărbatul care a răpit-o nu va permite asta.
Ușurarea pe care o simțise Michael mai adineauri dispăru împreună cu fericirea din priviri.
- Lui Nikolai Fetisov nu-i place să-i lase pe oameni în viață.
Bătăile inimii lui Michael aproape că încetară. El, Susan, tatăl său erau înconjurați din toate părțile de dușmani: Zivera, Raechen, Fetisov, toți își urmăreau scopul, iar moartea lor nu era decât un mijloc prin care să și-l atingă.
Michael își închipuise că fusese foarte șiret, crezând, în naivitatea lui, că o va putea salva pe Susan. În acel moment însă ea putea fi oriunde.
Raechen inspiră adânc și se rezemă de tejghea.
- Dacă Fetisov a prins-o deja pe Genevieve, de ce ți-ar răpi prietena? Ce treabă are cu ea?
Michael știa că exista un motiv să se întâmple asta: un obiect ascuns în rucsacul pe care i-l dăduse.
- Nu trebuia doar să o salvezi pe mama lui Zivera, nu-i așa? Ce altceva mai făceai? Ce furai, domnule St. Pierre?
Michael nu-și putu ascunde șocul; fu surprins că Raechen știa cine era, dar, mai rău de-atât, cu ce se ocupa.
- Fii serios, doar nu credeai că Rusia nu are resursele ei! M-ai urmărit din orașul tău natal, același oraș de unde am răpit-o pe mama lui Zivera!
Michael nu-și mai putea ascunde furia.
- Ea e.... prietena ta, nu-i așa? Dar n-ai venit în Rusia doar pentru ea, nu?
Michael nu spuse nimic, luptând să-și suprime furia, pândind momentul oportun să acționeze.
Raechen se întoarse cu spatele la Michael, îndreptându-se spre cealaltă parte a camerei. Michael își desfăcu repede cătușele, puse mâna pe pistolul de sub tricou și-l îndreptă către Raechen.
- Întoarce-te, spuse Michael.
Raechen se opri din mers și se întoarse ușor. Văzu arma, apoi îl privi pe bărbat de parcă ar fi fost un copil, fără vreo urmă de teamă.
- Ce ai de gând să faci cu aia?
Raechen privi tejgheaua din partea cealaltă a încăperii; armele sale se aflau la 6 metri distanță de el. Se apropie de Michael.
- Dacă ai de gând să mă împuști, îți sugerez să o faci înainte să-ți smulg arma din mâini.
Raechen înaintă din ce în ce mai mult spre Michael.
Michael văzu cum se apropie: era la 6 metri, apoi la 4,5 metri distanță.... Trebuia să iasă de aici cât mai repede posibil dacă voia să aibă vreo șansă să le salveze pe Susan și pe Genevieve. Decise să nu mai piardă timpul.
Raechen se afla la 3 metri de Michael; își mări pasul.
Dar Michael trase. Glonțul pătrunse în coapsa dreaptă.
Raechen căzu la podea cu o bufnitură. Michael sări de pe scaun, păstrându-și arma la îndemână în timp ce scoase o pereche de cătușe și i le puse lui Raechen.
Se lăsă pe vine și goli buzunarele rusului, scoțând de acolo telefonul mobil, cheile și banii. Rupse pantalonul bărbatului în jurul rănii. Glonțul pătrunse adânc, trecuse pe lângă arteră și îi ajunsese în partea cărnoasă a coapsei. Michael se ridică, apucă jacheta lui Raechen de pe tejghea și o înfășură în jurul piciorului acestuia.
Se ridică și ținu în continuare arma îndreptată spre capul bărbatului.
- Haide, trage! spuse Raechen.
- Nu, mersi. Nu vreau să te am pe conștiință.
- Nu-mi vorbi mie despre conștiință, hoții nu au așa ceva.
- Dar tu ai, nu-i așa? Nu începe cu asta, nu încerca să-ți justifici acțiunile pe motiv că vrei binele țării tale.
Raechen râse:
- Țara mea? M-am retras în statul Virginia acum 5 ani.
Raechen făcu o pauză privind în depărtare.
- Fiul meu are 6 ani. A trecut prin mai multă durere în scurta lui viață decât o persoană normală în toată viața. Mi-am petrecut fiecare moment cutreierând lumea în căutarea unui leac. Nu ai nici cea mai vagă idee cum e ca un om drag să fie pe moarte.
Cu toate că Michael cunoștea acel tip de durere și înțelegea foarte bine totul, nu spuse nimic.
- Mărețul guvern, doctorii lui geniali mi-au dat speranță pentru fiul meu. Mi-au ordonat să o răpesc pe mama lui Zivera, să le-o aduc, iar ei îmi vor salva fiul.
Tăcu pentru un moment.
- Era în joc viața fiului meu. Puțin îmi pasă de Rusia, de America sau de orice alt loc de pe lume. Singurele lucruri care mă interesau erau băiatul meu și sănătatea lui. Nu am reușit să-l salvez.
- Chiar ai crezut că îl vor vindeca?
Raechen se uită direct la Michael.
- Când suntem față în față cu moartea, tindem să ne legăm și de cea mai mică rază de speranță, oricât de nesemnificativă ar fi.
Cuvintele sunau atât de cunoscut pentru Michael. Când Mary se îmbolnăvise, el ar fi făcut orice să o salveze, iar omul din fața lui făcea același lucru.
- Cum îl cheamă pe fiul tău?
- Serghei.
Michael regretă imediat că pusese această întrebare: îl umanizase pe Raechen.
Medicii ruși se jucaseră cu sentimentele lui Raechen; găsiseră motivația cea mai bună. Oricât de loial ai fi față de țara ta, iubirea e mult mai importantă.
Fiul lui Raechen nu avusese niciodată cu adevărat vreo șansă.
- Numele tatălui meu este Stephen și îl cunosc doar de câteva zile. Acum este răpit și va fi eliberat doar prin răscumpărare, fără să bănuiască o clipă că îl vor ucide chiar dacă o voi salva pe mama lui Zivera.
- Nu ai fost angajat s-o răpești numai pe ea, nu-i așa? De asta au luat-o pe femeia tânără.
Gândurile lui Michael se îndreptară din nou către Susan; nu era în pericol de moarte doar tatăl său și Genevieve, ci și ea. 3 vieți depindeau de el.
- Ce are ea și vor ei? Ce ai furat? întrebă Raechen.
Michael îi dăduse deja mai multe înformații decât trebuia și nu mai spuse nimic.
Chipul lui Raechen se îmblânzi.
- Trebuie să-ți spun. Acum 20 de ani, te-aș fi spânzurat de picioare și ți-aș fi ciuruit corpul doar ca să privesc sângele curgând din rănile tale până când mi-ai fi răspuns la întrebări. Dar asta se întâmpla în vechea Rusie și, sincer să fiu, nu-mi pasă ce altceva mai căutai. Fiul meu e ca și mort. Încă nu a murit cu adevărat, însă ultima lui speranță i-a fost furată.
- Amândoi am fost folosiți. Am fost manipulați. Medicii ăștia - îmi pare rău că sunt morți - te-ar fi trădat în final la fel cum Julian Zivera și Nikolai Fetisov m-au trădat pe mine. E groaznic să dai speranțe false.
- Fiul meu va muri în curând și va ajunge într-un loc mai bun, spuse Raechen în timp ce stătea pe podea, cu cătușele puse, rănit și sângerând.
Michael putea vedea în privirile bărbatului din fața sa că renunțase să mai spere că-și va salva fiul. Deși Raechen îl bătuse pe Michael, deși voia să-i tortureze pe el și pe Susan, Michael simțea o simpatie puternică pentru acest bărbat. Pentru cruzimea sorții și pentru nenorocirile provocate unei familii.
- Îmi pare rău.
Michael tăcu pentru un moment, văzând durerea lui Raechen, durerea pierderii, cea a senzației de neputință de a-l ajuta pe cel pe care îl iubeși. O durere pe care o cunoștea prea bine și prin care nu era pregătit să treacă din nou.
Michael se aplecă în liniște și îi puse căluș lui Raechen. Regretă că trebuia să facă asta. Îi legă picioarele rusului cu un cablu și îi prinse mâinile de biroul solid pe care se aflau monitoarele. Verifică ceasul lui Raechen; era trecut de ora 3, tururile ghidate se încheiau la ora 5. Erau singura speranță de scăpare a lui Michael.
Se întoarse spre Raechen.
- Îmi pare rău pentru tine.... și pentru fiul tău.
Ieși din cameră.
Michael urcă cu liftul 6 etaje până ajunse la suprafață. Avea o armă pregătită și încă una la spate. Ieși într-una dintre numeroasele clădiri noi ale Kremlinului - Palatul Congresului, fosta scenă a retoricii comuniste.
Michael își acoperi arma de la brâu cu jacheta. Scoase o hartă turistică din buzunar, își îngropă fața în ea și ieși din lift. Se învârteau tot felul de oameni pe acolo.
Scoase mobilul lui Raechen și încercă să-l contacteze pe Busch. Sună de 4 ori, după care intră căsuța vocală.
- Paul, sper din tot sufletul că ești bine. Eu sunt în centrul Kremlinului, în Palatul Congresului. O să încerc să scap cu unul dintre grupurile de turiști. Fetisov a răpit-o pe Susan....
Doi gardieni care patrulau dădură colțul și îl observară pe Michael. Acesta închise telefonul, le zâmbi și alergă spre un grup de vreo 50 de turiști pe care îi ajunse din urmă. Michael se pierdu în mulțime și așteptă ca grupul să se pună din nou în mișcare.
Folosiră lifturile până la nivelul solului și ieșiră din Palatul Congresului în soarele după-amiezii târzii. Era prima dată când Michael vedea lumina zilei la ora de vârf din trafic și, deși îl orbea, se bucură de ea și speră să-i simtă căldura și de cealaltă parte a zidului Kremlinului.Grupul o luă de-a lungul trotuarului larg, trecând de Arsenal, vizavi de zona Kremlinului, și se îndreptă spre curtea bisericilor.
Grupul se afla la jumătatea curții când alarmele începură să țiuie, tare și ascuțit. Se speriară cu toții. Gardienii și personalul armatei își făcură apariția la toate ieșirile.
Michael nu avea nicio îndoială că el era cauza dezordinii.
Se mișcă nonșalant spre mijlocul grupului. Se prefăcu surprins de ceea ce se întâmpla în jurul lui, însă nu era nevoie să-și mascheze și frica.
Soldații țipau unii la alții, îndreptându-se spre Palatul Congresului. Michael îl auzi pe unul dintre studenți traducând strigătele unui soldat care alerga.
- Caută un bărbat foarte periculos. Înalt, brunet. La dracu! spuse studentul prvivind în jur, la grupul numeros, asta înseamnă că poate fi oricare dintre noi.
Michael nu avea să mai iasă acum pe ușa din față sau pe oricare altă ușă. Gardienii aveau să verifice pe toată lumea, căutându-l pe americanul cu părul negru și des.
Michael știa că există o singură scăpare: locul de unde ieșise. El și Busch stabiliseră că, în cazul în care ceva o să meargă prost, vor ieși prin subterana Kremlinului.
Ca să ajungă acolo, Michael trebuia să se separe de grup și să străbată singur zona de 70 de acri spre Arsenal, apoi să ajungă la singurul lift care urma să-l ducă spre laboratorul medical și la intrarea în cavernă.
Interveniră și alți gardieni. Toți erau înarmați până în dinți, căutând cu furie persoana care le profanase sediul. Dacă li se oferea ocazia, soldații ar fi împușcat mortal pe oricine.
Michael știa că nu putea să alerge până acolo; ar fi fost o țintă sigură și ar fi fost omorât înainte de a face 15 metri. Avea nevoie de o acoperire.
Apoi, pe neașteptate, o mică explozie răsună dintre pereții Kremlinului și un fum negru se ridică până în depărtare. Frica se tranformă în panică.
Michael privi în jur. Explozia nu fusese o coincidență. Luă telefonul mobil și se prefăcu că sună pe cineva. Câțiva englezi întoarseră privirea spre el. Michael dădu din cap, întorcându-se cu spatele la grup.
- OK, spuse el, deși nu se afla nimeni la celălalt capăt al firului. Știu unde se află asta.
Și închise telefonul.
- Ascultați-mă, spuse el revenind la grupul compact. Trebuie să ajungem într-un loc sigur. Propun să ieșim de aici.
......................................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu