„Tăcerea este sanctuarul prudenței.”
              proverb spaniol

Mila 2.0, Debra Driza

......................................................................
                               7-8

              - Haide, Doi, a insistat Holland, cu o intuiție extraordinară, care mi-a făcut greață.

    Deodată, focul de mai înainte a prins viață, m-a mistuit și  a coborât prin braț, până spre mână. Pulsul meu galopa nebunește.

    Patent.

    Lucas.

    Mama.

    Cu patentul încă strâns în mână m-am răsucit spre Holland. Şocul ise întindea pe faţa ridată, când l-am izbit cu patentul peste coaste.

                        CAPITOLUL 29

            Strigătul lui a răsunat şi, pentru o fracţiune de secundă, toţi au rămas nemişcaţi, chiar şi Trei, apoi s-a dezlănţuit haosul. Am făcut un pas înapoi, când mi-am dat seama ce am făcut, un pic prea târziu.
    O dădusem în bară. Rău de tot. Trei a ţâşnit spre Holland, în timp ce soldaţii s-au grăbit spre mine şi s-au oprit prudenţi la câţiva paşi distanţă, de parcă aş fi fost un animal sălbatic. De fapt, cam aşa era.
    Patentul mi-a alunecat dintre degete şi a căzut pe podea. Am ridicat mâinile, palmele mai întâi, în timp ce Holland se chinuia să îşi revină.
    - Domnule?
    Soldatul cu mustaţă s-a uitat spre el, peste umăr.
    - Vreţi să o reţinem?
    Holland a respirat greu încă o dată şi şi-a trecut o mână peste ochii umezi. Am aşteptat să aud orice pedeapsă avea de gând să ordone, în schimb, el a început să râdă, un râs zgomotos, dar care vădea durere şi care m-a făcut să simt fiori pe şira spinării.
    - Acum, aşadar... asta e Doi, cea pe care mi-o amintesc.
    - Domnule?
    - Ce? Nu, nu, nu, a zis el şi a fluturat mâna spre ei, să se dea la o parte, un gest care l-a făcut să se chircească. Lăsaţi-o. E afurisita mea de vină. Ştiam că va lovi, trebuia să stau mai departe.
    - O veţi pedepsi, nu-i aşa, domnule?
    Asta a fost Trei, care părea mai mult curioasă decât nervoasă.
    Privirea lui Holland s-a îngustat spre mine. Deşi n-a spus nimic, ştiam exact la ce se gândea. Nu putea să îmi dea o pedeapsă mai rea decât cea pe care mi-o dădusem singură.
    Testul numărul doi fusese un eşec mizerabil. Ceea ce însemna că mai aveam o singură şansă de a o salva pe mama. Iar în clipa aceea şansele mele păreau destul de mici. Ca în ceaţă, am văzut cum Holland le-a spus ceva soldaţilor, apoi Lucas a fost eliberat şi s-a dus, clătinându-se, împreună cu Trei şi cu Holland, spre infirmerie. Apoi, cei doi soldaţi m-au condus spre o celulă mică, nu mai mare decât un dulap. Pe pat era o uniformă de camuflaj.
    - Îmbracă-te cu asta, a zis cel mai scund şi mai îndesat, pe un ton nu tocmai dur. Cineva o să vină să te ia în mai puţin de o oră.
    A ieşit din celulă, iar uşa s-a încuiat în urma lui. M-am lăsat să alunec pe lângă perete şi mi-am îngropat faţa în mâini. Dar n-am putut să alung gândurile negre care m-au cuprins. Respiraţia mea a devenit tot mai rapidă, până când, practic, am intrat în hiperventilaţie, iar apoi m-am luptat să ascund asta de cameră.
    Când Holland spusese că aceea era Doi cea pe care şi-o amintea, ce vrusese să spună? Că în trecut torturasem oameni? Acela era viitorul pe care trebuia să îl aştept cu nerăbdare, chiar dacă aş fi reuşit, cumva, să trec testele? Dacă era aşa, poate că ar fi trebuit să renunţ. Poate că eliminarea mea era cea mai bună idee.
    Mi-am strâns pumnii, până am simţit un licăr de lumină. De speranţă. Nu puteam să îmi permit să gândesc aşa. Dacă m-ar fi eliminat, viaţa mamei s-ar fi sfârşit. Şi la ce bun? Ei ar fi creat o altă MILA, o alta ca Trei, care n-ar fi simţit absolut nimic atunci când ar fi luat patentul şi ar fi torturat pe cineva până acel cineva ar fi implorat milă. Da, îl lăsasem pe Holland să mă sperie şi să mă facă să îl rănesc pe Lucas, dar măcar mă oprisem.
    Mă oprisem înainte să nu mai existe cale de întoarcere, îmi revenisem înainte să fac vreun rău iremediabil. Nu era mult, dar era mai bun decât nimic.
    Mult prea curând, Lucas mă conducea pe un alt coridor. Nu vorbisem de când ajunsese la uşa mea, când doar mă întrebase dacă eram pregătită. Obrazul îi era o combinaţie de mov şi negru. Mersul lui părea mai greoi, mai ciudat ca de obicei şi fiecare pas era o dureroasă amintire a ceea ce făcusem. În cele din urmă, n-am mai răbdat şi am izbucnit:
    - Lucas, îmi pare r...
    M-a întrerupt.
    - Nu trebuie. Tu doar ai încercat să o salvezi pe dr. Laur... pe mama ta, am înţeles. Crede-mă, am făcut lucruri cel puţin la fel de rele pentru a-mi ajuta familia. Mai rele. Acum, hai să mergem unde trebuie şi atât, da?
    În ciuda vorbelor lui, mersul nostru tăcut pe coridorul acela însemna că era nervos pe mine. Abia mai târziu aveam să îmi dau seama că greşeam.
    M-a dus printr-un labirint de coridoare slab luminate, am trecut prin uşi boltite. Am trecut pe lângă trei soldaţi pe care nu îi mai văzusem, toţi l-au salutat din cap pe Lucas şi s-au dat la o parte din calea mea. Am evitat să-i privesc. Mă luptam suficient cu mine şi fără să văd dezaprobarea a ceea ce făcusem reflectată în ochii lor. Ne-am oprit în faţa unui lift.
    După ce şi-a dat mostra de ADN – Scanare ADN verificată: Lucas Webb. Vă rugăm să tastaţi codul de acces –, şi codul, uşile s-au deschis. A apăsat B şi am înaintat în donjonul din beton. De data asta, Lucas n-a încercat să facem conversaţie. Se uita drept în faţă. Tăcerea s-a întins între noi şi jur că simţeam presiunea ei izbindu-ne.
    Uşile acelea aveau să se deschidă, apoi urma o ultimă şansă. Pentru mine, pentru mama. Liftul s-a oprit. O respiraţie de care nu aveam nevoie a îngheţat în pieptul meu, când uşile s-au deschis şi au lăsat să se vadă o neaşteptată strălucire de lumini. La fel de neaşteptată au fost imensitatea spaţiului şi tavanele înalte.
    Înălţime: 9 m.
    Dar surpriza a continuat, iar arhitectura subsolului nu mi s-a mai părut cine ştie ce, comparativ cu ce era acolo. În faţa noastră se întindea o replică a unei idilice pieţe din centrul unui oraş. Marchize verzi şi roşii ale unor clădiri care se înşirau de-a lungul trotuarelor.
    Lângă ele, felinare de un albastru-metalic, spaţii verzi, copaci în ghivece şi chiar cupola frumoasă a unei cutii poştale albastre. Semne vesele arătau scopul fiecărei clădiri: Han! Cafenea! Bancă! Un micuţ oraş fals, probabil, la treizeci de picioare sub pământ. Bizar, dar nu foarte înspăimântător. Imagini de la ultimul test mi-au revenit în minte – faţa lui Lucas când fusese sigur că îl voi tortura, Holland, patentul –, ca un fel de avertisment. Aparenţele puteau fi înşelătoare.
    Chiar în stânga noastră era un stâlp uriaş din beton, care avea deasupra o fereastră mare. Dincolo de el era o încăpere ovală, una care se întindea până în zidul cel mai îndepărtat. Era complet înconjurată de un argintiu metalic. Nu era nimic de văzut acolo, aşa că m-am întors spre oraş.
    - Ce e asta?
    Lângă mine, Lucas îşi târşâia picioarele.
    - Este o versiune modificată a Hogan’s Alley, zona de pregătire din Quantico, pe care agenţii FBI şi, uneori, forţele militare o folosesc pentru antrenamentul de luptă urbană, pentru a simula diverse manevre în zone populate. Cumva, am împrumutat conceptul. Evident, cei cu acces special la proiectul MILA au voie să îl folosească.
    - Acces special. Ar trebui să mă simt specială? am glumit, chiar şi numai pentru a domoli pulsul neliniştit pe care îl simţeam pe sub piele.
    Umbra unui zâmbet i-a luminat faţa, dar s-a evaporat mult prea repede, de parcă un nor ar fi acoperit soarele şi ar fi înlocuit aerul cald cu unul rece. Şi-a băgat mâinile în buzunare şi a refuzat să se uite la mine.
    - Sunt autorizat să discut doar despre acest ultim test, a zis el, rostind sacadat fiecare cuvânt.
    Am aprobat din cap, ignorând brusca senzaţie de sufocare din gât.
    - Dincolo de oraş este ceea ce oamenii de pe aici numesc circuitul.
    Am urmat traiectoria degetului său arătător, spre zona unde oraşul se schimba, unde clădirile deveneau din pitoreşti şi elegante doar grămezi de ruine şi mizerie, o zonă pe care parcă scria „zonă de război”. L-am urmat până unde trotuarele se terminau în zidul impozant din beton care forma limita încăperii, până unde strada întâlnea o deschizătură întunecată, în formă de potcoavă de cal. Un tunel.
    - Circuitul?
    Lucas se juca cu gulerul cămăşii.
    - O cursă cu obstacole, pe care generalul Holland o foloseşte pentru a se asigura că soldaţii de aici sunt... pregătiţi pentru orice eventualitate.
    Mă holbam la intrare, încercând să ignor teama care mă cuprindea ca un tentacul negru, rece.
    - În acest test, singura ta sarcină este să treci circuitul cu cel mai mare scor posibil. Vei concura cu Trei. Cum ea a mai făcut acest traseu, am fost autorizat să îţi spun pe scurt la ce să te aştepţi.
    Trei? Teama m-a cuprins cu mai multă putere.
    - Va trebui să treci de o serie de obstacole, întâi pe strada Hogan, apoi în... Obstacolele includ sârmă ghimpată, căţărări verticale, frânghii, tuneluri şi terenuri minate – simulate, desigur, a adăugat, când a văzut surprinderea mea. De-a lungul traseului, vei întâlni soldaţi care simulează forţele inamice. Trebuie trataţi ca nişte ameninţări reale. S-ar putea să aibă arme simulate, iar dacă te nimeresc, pierzi puncte din total.
    Putea fi mai rău, m-am îmbărbătat, încercând să scap de nodul din stomac. Mult mai rău, având în vedere ororile pe care era în stare să le inventeze Holland.
    - De câte ori dai de un obstacol care ar putea produce vătămări serioase, ţi se scad puncte. De asemenea, vor fi simulaţi civili, a mai zis. Dacă răneşti un civil...
    - Dă-mi voie să ghicesc... mi se scad puncte.
    Lucas s-a răsucit să mă vadă, cu pumnii încleştaţi.
    - Nu e o glumă, Mila! Trebuie să te concentrezi.
    Niciun zâmbet, iar vorbele lui dure parcă au fost un duş rece. În timp ce Lucas se uita drept la mine, pentru prima dată de când părăsisem celula, sprâncenele lui au coborât şi i-au dat o expresie nefiresc de dură şi mi-am dat seama că ceva nu era în regulă deloc.
    Nodul din stomacul meu s-a răsucit.
    - Acum, te rog, întoarce capul spre dreapta, trebuie să introduc mecanismul de blocare.
    S-a poziţionat într-un unghi ciudat, de parcă n-ar fi vrut să-mi vadă capul. Degetele lui erau blânde, când mi-a apucat lobul urechii. Metalul rece a alunecat prin pielea mea, urmat de un sunet rapid, ca de electricitate.
    Chipul de securi...
    Vocea mea internă s-a întrerupt, apoi... nimic. Când Lucas s-a dat înapoi, mâna mea a zburat imediat spre linia subţire care marca prezenţa unui chip.
    - Unele dintre funcţiile tale de android vor funcţiona doar în primul minut, pentru a simula un scurt.
    Stai aşa, care funcţii? Dar, înainte să pot cere detalii, o lumină a pâlpâit în stânga noastră. Sus pe stâlp, fereastra s-a luminat, lăsând să se vadă o încăpere ca un teatru. Trei rânduri de scaune aliniate de-a lungul ei, iar în faţa lor un ecran mare de televizor. Am văzut apărând patru mâini, dar niciuna dintre ele nu avea părul grizonant al lui Holland. Nici Trei nu era.
    Ca un semn, uşa liftului a ţiuit şi s-a deschis. Când Lucas s-a uitat peste umăr, încordarea maxilarului lui s-a mai redus.
    - Unde e generalul Holland? S-a răzgândit?
    M-am întors şi am văzut-o pe Trei plutind pe podeaua din ciment spre noi, îmbrăcată într-o uniformă de armată identică cu a mea.
    Fără să îmi dau seama, mâinile mele s-au ridicat şi mi-au trecut prin păr, peste marginile tăiate inegal, ca o dovadă că nu eram una şi aceeaşi.
    - Nu, doar că îi pregăteşte lui Doi – familiarii ochi verzi ai lui Trei, ochii mei, s-au îndreptat spre mine – o provocare specială.
    A zâmbit, un zâmbet ce se voia senin, dar felul în care mă studia, cu o curiozitate mai mare decât de obicei, nu prevestea nimic bun.
    - Ce provocare specială?
    Mi-am încrucişat braţele şi m-am întors spre Lucas, la timp să văd că îşi trece mâinile prin păr. A închis ochii şi a tras aer în piept. Trei se întorsese şi ea spre el.
    - Specială, a fost tot ce a zis ea.
    Specială? Ciudat, cuvântul pe care voiam să li-l arunc în faţă era mult mai puţin politicos. Conştientă de camerele video, m-am forţat să mă relaxez, ştergându-mi de pantaloni palmele brusc umede, o dată, de două, de trei ori.
    - Poate să-mi explice cineva, vă rog, ce se întâmplă? De ce stăm aici? Când începem?
    Un zumzet puternic a răspuns în locul lui. Toţi trei ne-am întors spre stânga, unde peretele oval din metal, pe care îl văzusem mai devreme, se ridica, lăsând să se vadă luciul sticlei de sub el. La început, când metalul a scârţâit uşor, în timp ce se ridica, am crezut că încăperea era goală. Până când privirea mea a alunecat spre peretele din spate. S-a ivit o pereche de tenişi de femeie. Tenişi albi, cu şireturi albastre.
    Un amestec greţos de speranţă şi teamă mi-a urcat în gât şi a rămas acolo. Pentru o clipă, am uitat totul... Trei, Lucas, camera aceea, aşteptând să apară picioarele ei, corpul, gâtul, bărbia. Inima mea bătea nebuneşte. Apoi, în sfârşit, faţa ei; prima dată când o vedeam, de când fusesem despărţite, la aeroport. Nerăbdarea mi-a cuprins membrele şi am făcut un pas rapid în faţă.
    -  Mamă?
    - Nu!
    Comanda dură a lui Lucas m-a făcut să mă clatin.
    - Trebuie să ştii că până şi comportamentul tău dinaintea testului va fi punctat, a continuat el.
    Pentru o clipă scurtă, disperată, m-am gândit să-l ignor, dar realitatea m-a făcut să rămân pe loc. Dacă scorul meu final scădea prea mult...
    Captivă, m-am concentrat pe figura nemişcată a mamei, analizând pupilele dilatate, care aproape că ştergeau orice urmă de albastru din ochii ei, mişcările ei lente, felul în care braţele ei erau legate de scaunul din spate. Capul întors, buzele strânse. „Mila”, a mimat ea, fără să scoată vreun sunet. Una dintre mâinile ei s-a zbătut, înainte să se încovoaie în scaun, iar capul să îi cadă în faţă, ca al unei păpuşi. Şi iată-mă – la fel de neputincioasă ca păpuşa cu care semăna.
    O siluetă cunoscută a apărut din capătul celălalt al camerei în care era mama: Holland. Mâna lui stângă era strânsă în jurul a ceva ce nu vedeam şi mergea cu paşi mai siguri ca de obicei, iar umerii îi erau adunaţi, nu drepţi, cum obişnuia să îi ţină. Am observat că se chircea un pic, la fiecare respiraţie. Privirea mea s-a dus spre stânga lui. Locul unde îl lovisem cu patentul.
    Forţa impactului, 720 psi. Fractură la coasta 5 şi foarte probabil la 6.
    Nu simţeam niciun pic de părere de rău.
    - El ce caută aici?
    - Face parte din test, a zis Lucas pe un ton ciudat, monoton.
    Cu acele cuvinte răsunându-mi în cap ca un tren care se apropia, Holland s-a întors cu faţa spre noi şi ne-a privit prin sticlă. Accentul lui s-a auzit cu ecou prin difuzoarele ascunse.
    - Aşadar, ştiu că Lucas ţi-a spus esenţialul, dar m-am gândit să adăugăm ceva, să facem totul mai incitant. Nu ai satisfacţie când un joc e prea uşor de câştigat, nu?
    Nu, am vrut să strig, iar privirea lui Holland s-a îngustat şi s-a oprit pe mine. Colţurile gurii lui s-au strâns, de parcă ştia ce plănuiam şi mă provoca. Mi-am încleştat falca, să rezist tentaţiei.
    - M-am gândit că tu şi Trei aveţi nevoie de ceva mai multă competiţie. În timp ce tu faci traseul, sarcina ta e să localizezi şi să scoţi un dispozitiv de explozie simulat. Acum, o să vrei să te asiguri că îl găseşti, pentru că e doar unul şi cine îl aduce la linia de sosire va primi un bonus gras. Sunt generos, aşa că îţi voi spune chiar şi unde să cauţi – va fi îngropat sub o grămadă de vechituri, imediat ce treci de tunele. Ce zici, te ajută?
    S-a oprit să se uite la obiectul misterios din mâna lui înainte să continue.
    - Acum, în viaţa reală, o bombă explodează şi gata. Lucas a vrut ca, în cazul în care nu treci simulatorul, să primeşti penalizare un punct, dar eu? La naiba, eu m-am gândit că aceasta va fi penalizarea.
    O urmă de zâmbet a apărut pe faţa ridată a lui Holland.
    - Lucas, de ce nu faci onorurile şi să explici restul?
    Lucas refuza să se uite la mine.
    - Dacă pici simulatorul, pierzi automat.
    Totul în mine s-a prăbuşit. Categoric, cu siguranţă, nu voi pica simulatorul.
    - Ce legătură are asta cu mama?
    - Vei avea exact cincisprezece minute să intri în circuit, să găseşti simulatorul şi să termini cursa, iar o parte din punctaj va fi hotărâtă pe baza inexactităţilor din performanţa ta.
    Asta ştiam deja, dar încă nu-mi răspunsese la întrebare. M-am uitat spre Holland şi am văzut că ochii lui ca de oţel mă fixau. Îndată ce a văzut că mă uit la el, şi-a desfăcut pumnul şi a lăsat să se vadă un obiect dreptunghiular galben. O brichetă. M-am uitat la mâna lui, apoi în cealaltă parte a camerei, unde mama era sedată şi legată. Un gând oribil a prins contur. Nu, era imposibil.
    - Acest test are rolul de a-ţi pune la încercare concentrarea pe ceea ce ai de făcut, sub presiunea unor emoţii extreme, a continuat Lucas. Nu poţi, pentru niciun motiv, să schimbi cursul lucrurilor. Niciun motiv.
    Acum, Holland îşi plimba degetul gros peste marginea brichetei.
    Flacăra ei s-a aprins. Am simţit furnicături de teamă pe pielea capului.
    - Pentru a-ţi evalua rezistenţa la o astfel de presiune, generalul Holland a adăugat ceva acestui test, a zis Lucas şi fiecare cuvânt al lui a sunat de parcă se forţa să îl rostească.
    A scotocit după ceva prin buzunar şi, pentru o clipă, atenţia mea a fost distrasă, când cifrele roşii digitale au prins viaţă pe ecranul de deasupra falsului oficiu poştal.
    - Cronometru setat pentru cincisprezece minute, a anunţat deasupra o voce de bărbat monotonă, computerizată.
    Lucas şi-a scos mâna din buzunar. Mi s-a părut că tremura. Apoi, a strâns pumnul, cu atâta forţă, încât încheieturile degetelor păreau gata să-i iasă prin pielea palidă.
    - Cincisprezece minute, maximul care îţi este permis. Dacă nu...
    - Dacă nu, ce?
    În camera din sticlă, Holland şi-a aplecat capul, căutând ceva pe jos.
    Bricheta a sclipit. Nu. Nu era posibil. Se juca cu mine, făcea parte din test. Asta trebuia să fie.
    - Generalul Holland testează un nou... dispozitiv de adunare a informaţiilor. Acesta foloseşte un set computerizat de... pentru a controla sincronizarea focului. Acum, este setat la cincisprezece minute. După asta...
    Vocea lui Lucas s-a stins. Pentru că nu putea sau nu voia să termine.
    Holland s-a ghemuit şi a atins bricheta de podea. O scânteie mică s-a aprins. În timp ce Holland ieşea din încăpere, printr-o uşă din spate, pe care nu puteam să o văd, scânteia a izbucnit într-un perete de foc, unul care a urcat repede până la nivelul pieptului, apoi şi mai sus. Flăcările pâlpâiau ca nişte dansatori roşii-portocalii. Flăcări, exact ca acelea despre care mi se spusese că îl omorâseră pe tatăl meu fals. În timp ce întreaga mea lume se clătina, am completat în minte propoziţia lui Lucas.
    După asta, mama o să moară arsă.
    - Douăzeci de secunde până la start, s-a auzit vocea impasibilă a computerului.
    Am simţit cum totul împietreşte în mine. Nu puteam să mă mişc, nu puteam să respir. Alegerile clipeau în mintea mea în bucăţi mici, de parcă ar fi imitat dansul flăcărilor.
    Sparge peretele din sticlă, ia-o pe mama de pe scaun. Pici testul trei, pierzi totul. Concentrează-te. Fă testul. Încadrează-te în timp.
    Totul în mine striga să sar, să sparg geamul. Să aleg prima opţiune şi să o iau pe mama de acolo. Dar asta putea însemna că totul se termina.
    Holland ar fi învins, iar eu şi mama am fi pierdut. Doar a doua opţiune ne oferea şansa de a lupta. Trebuia să termin cursa şi trebuia să câştig.
    - Du-te spre linia de start, te rog, a zis Lucas.
    Încă zdruncinată, am urmat-o confuză pe Trei, spre linia galbenă care împărţea în două podeaua. Am simţit greutatea privirii lui Lucas pe mine, dar nu m-am uitat la el. Nu m-am uitat nici la Holland, nici la mama. Controlul meu asupra emoţiilor scădea cu fiecare respiraţie.
    Inacceptabil.
    - Zece secunde până la start.
    Lângă mine, Trei şi-a întins braţele deasupra capului, nu mai îngrijorată decât un alergător la o probă de atletism.
    - Sper că eşti pregătită, a zis ea.
    Am ignorat-o. În faţa noastră se întindea imaginea oraşului şi, dincolo de ea, tunelul care ducea la circuit. Acolo se afla şansa mea de supravieţuire – şansa mamei. Corpul meu s-a încordat şi m-am aplecat în faţă, pregătită.
    - Testul începe în trei, doi, unu, start!
    Am pornit încă înainte ca „start” să răsune în aer.

                                         CAPITOLUL 30

                Am fugit spre intersecție, iar privirea mea a alunecat peste vitrine, ferestre, oriunde aş fi putut zări vreo mişcare. La început, nu am văzut ţipenie de om şi m-a cuprins teama. În afară de Trei, care era în linie cu mine, în stânga, nimic nu mişca. Era ca un oraş fantomă, cum erau cele despre care învăţasem la cursul de istorie.
    Picioarele mele tocmai atinseseră trotuarul, când am văzut cuvintele şi am auzit vocea digitală.
   Mişcare detectată.
    Un bărbat în hanorac roşu ieşea din falsul oficiu poştal, cu mâinile înfundate în buzunare. Fără să mă opresc, i-am studiat ţinuta. Pistol, avea pistol sau vreun alt fel de armă?
    Nu au fost detectate arme.
    Am trecut pe lângă el.
    Mişcare detectată.
    Un alt bărbat ieşea de pe aleea dintre două clădiri din cărămidă, din dreapta mea. Am făcut la stânga, înainte ca laserul armei lui să mă nimerească în cap, apoi am alergat spre el. A îndreptat din nou arma spre mine, piciorul meu a ţâşnit şi, cu toate că m-am controlat, i-am lovit urechea cu suficientă putere încât să-l arunce în spate, clătinându-se. A aterizat cu un strigăt şi şi-a pus mâna pe ureche.
    Impact, 60 bari. Ţiuit în ureche, greaţă, ameţeală şi probabil dezechilibru temporar.
    La geamătul lui, am simţit un spasm, dar l-am alungat. Tipul acela se înrolase pentru asta. Mama nu.
    I-am smuls arma, am aruncat-o cât colo şi m-am zorit. În faţă era o marchiză pe care scria cu litere mari FARMACIE, dar în spatele ochilor mei vedeam doar flăcări. Toate acele momente când mă luptasem să-mi amintesc împrejurările morţii tatălui meu fuseseră atât de frustrante, o încercare disperată de a umple un mare gol. În clipa aceea, aş fi dat orice să fie din nou gol. Să scap de teama aceea arzătoare, paralizantă că focul avea să o devoreze pe singura persoană de pe planetă care ştia ce eram şi totuşi continua să ţină la mine.
    Am trecut pe lângă un coş de gunoi metalic albastru, sudat pe un felinar, un hidrant roşu şi un petic de iarbă artificială. Drept în faţă mi-a apărut o alee îngustă, între brutărie şi bancă. Un loc perfect pentru o cursă, mi-am zis. În orice clipă, funcţia mea de detectare a mişcării mă va alerta, mă gândeam. Nimic.
    A fost nevoie ca un soldat să coboare deasupra capului meu cu o frânghie, ca să îmi dau seama: perioada mea de graţie expirase. Nu mai aveam funcţii speciale. A venit repede, cu o mână pe frânghie şi în cealaltă ţinând arma. M-am lăsat în jos în ultima clipă, prea târziu. Raza mi-a atins vârful degetului mare.
    - Laserul a lovit piciorul. Minus zece puncte, s-a auzit difuzorul.
    Între timp, în dreapta mea, picioarele lui Trei au lovit cimentul, în timp ce a trecut mai departe. Asta m-a făcut să simt prin mine un val de hotărâre. Trebuia să o ajung. Când soldatul a ajuns jos, eram gata să sar în picioare. M-am repezit înainte, cu capul plecat, şi l-am prins direct în piept. Impactul ne-a trimis pe amândoi la pământ, cu mine deasupra. I-am răsucit mâna cu arma, până când strânsoarea i-a slăbit, apoi l-am lovit scurt în cap, să nu poată veni după mine.
    Abia mă ridicasem, când ceva a sclipit în spatele unei uşi deschise, peste drum. S-a auzit un pistol, m-am lăsat în jos şi m-am rostogolit spre dreapta. M-am ridicat în picioare şi m-am aruncat în faţă, cu o mişcare lină, aruncând o privire peste umărul stâng, în timp ce înaintam în zigzag. Strada era goală. O clipă mai târziu, alergam pe lângă molozul unor clădiri abandonate şi plonjam în gura căscată a tunelului.
    Vocea computerizată s-a auzit din nou:
    - Au mai rămas doisprezece minute.
    Apoi, caverna întunecoasă m-a înghiţit cu totul. Cineva fusese foarte zgârcit cu becurile. Cum vederea mea de noapte nu mai funcţiona, nu puteam să văd la mai mult de cinci picioare în faţă, dar auzeam pantofii lui Trei prin noroi. Apoi, paşii s-au oprit brusc, înlocuiţi de un zgomot ciudat, înfundat. Probabil că ajunsese la un obstacol.
    Am sprintat prin întuneric, disperată să o ajung. Cu o vizibilitate atât de redusă, mi s-a părut că peretele din sârmă a apărut de nicăieri.
    Am patinat şi m-am oprit cu nasul la câţiva centimetri de un vârf ascuţit. Sârmă ghimpată, până sus, cât de sus puteam să văd. Prea deasă să mă pot strecura, prea sus să mă pot căţăra. Dar acolo, între locul unde începea peretele şi pământ era o deschizătură mică. O altă grămadă de sârmă răsucită se întindea orizontal şi forma un fel de tavan care acoperea un pic deschizătura, sub nivelul genunchilor. Încă o dată am auzit cum ceva era târât ritmic pe jos. Dar unde? Cu imaginea armelor cu laser şi a altor capcane în minte, am verificat terenul din faţă. Mâinile mele s-au strâns de frustrare. Nimic, nimic, ni...
    Gata!
    În sfârşit, am detectat sursa zgomotului, un pic mai în faţă, spre dreapta. Prin găurile mici din plasa de sârmă ghimpată vedeam slab silueta picioarelor lui Trei, în timp ce se târa prin noroi. Doar târâşse putea înainta. M-am lăsat în patru labe, apoi pe burtă şi m-am târât pe sub sârme. Poate că, dacă aş abandona subtilitatea în favoarea vitezei, mă gândeam, aş putea să o ajung. Doar nu aveau să mă omoare câteva zgârieturi. M-am împins în sus pe coate şi m-am năpustit în faţă.
    Înaintasem doar câteva picioare, când ceva ascuţit mi-a tăiat scalpul.
    Nu e mare lu...
    Un şoc puternic a trecut prin mine; plus un zumzet tare. Pentru o clipă lungă şi înspăimântătoare, grota s-a cufundat într-un întuneric total, iar membrele mele au îngheţat. Vocea mea internă a rostit o avertizare:
    Impact: 75 de volţi.
    Perfect. Holland mă lăsase să păstrez funcţiile inutile. Imediat după acea conştientizare îngrijorătoare a venit anunţul computerizat al lui Holland.
    - Sârma ghimpată declanşată. Minus zece puncte.
    În urmă şi cu douăzeci de puncte mai puţin.
    M-am lăsat pe burtă şi, ca un şarpe, m-am târât pe sub sârmă. Să trec de vârfurile ascuţite îmi lua timp, iar eu nu mai aveam timp de pierdut. Am simţit în nări un miros de pământ rece şi umed, plus pietricele care îmi intrau în braţe. Mi-am aplecat capul şi m-am împins înainte. De neimaginat, totul era de neimaginat. Cu câteva zile în urmă, eram la şcoală, mă certam cu Kaylee. Aproape că îl sărutam pe Hunter.
    Iar în clipa aceea mă târâm să-mi salvez viaţa, într-un fel de joc macabru.
    După ce m-am şerpuit un timp care mi s-a părut o veşnicie, deşi trebuie să fi fost doar câteva secunde, cuşca mea din sârmă s-a terminat. M-am ridicat în picioare. Ce urma? Am alergat înainte şi am tresărit când un ecran TV pe care nici nu îl observasem până atunci s-a aprins, undeva deasupra. Nu, nu ecran – ecrane. Pentru că în depărtare s-au mai aprins două, trei, patru.
    Mai multă lumină, super, în sfârşit, puteam să văd la mai mult de doi paşi în faţă. Până când mi-am dat seama că Holland nu ne pusese desene animate. Flăcări. Vedeam flăcări. Şi, de parcă sclipirea lor roşu-portocalie nu era suficient de neliniştitoare, am văzut-o pe mama, încă legată de scaun, dar cu capul ridicat. Era trează, cu ochii deschişi şi ţintuită de zidul de foc, care se afla la mai puţin de patru picioare de ea.
    M-am clătinat, când mi-am dat seama. Patru picioare – câte un picior pentru fiecare minut care trecea.
    Forţa bătăilor inimii mele fantomă mi-a umplut pieptul, urechile; o pompă alimentată de aceeaşi panică ce ameninţa să distrugă toată speranţa rămasă. Un sunet, ceva între un plâns reprimat şi un geamăt, mi s-a blocat în gât. Emoţiile acelea nu făceau decât să înrăutăţească lucrurile. Înnebunită, am căutat prin cele mai ascunse colţuri ale minţii mele după orice fărâmă de control, de calm. O urmă cât de mică din androidul care eram. Şi, cumva, într-un fel, l-am găsit.
    Nu te uita.
    Acolo, în faţă. Concentrează-te pe următorul obstacol – doar aşa o să o poţi revedea.
    Tot a fost nevoie de un efort imens să ignor monitoarele, dar am reuşit. M-am agăţat de acea urmă de logică şi am alergat repede, în timp ce mă concentram pe bariera imensă din faţă – un perete masiv, zgrunţuros. O ceaţă subţire cădea de deasupra, dintr-un sistem de aspersoare, iar picăturile se vedeau ca praful în lumina slabă.
    Suprafaţa neregulată m-a izbit prin mirosul greu şi umed. Mi-am dat seama că mă uitam la noroi. Peretele era complet acoperit de noroi.
    Deasupra, în stânga, Trei trecuse deja cam de o treime din urcuşul abrupt.
    Sprintând pe ultimii câţiva metri, am aşteptat ca monitorul meu intern să măsoare înălţimea. Tăcere. O altă funcţie blocată. Mişcarea degetelor mele exprima frustrare. Nu era sincronizarea ideală pentru pierderea abilităţilor de android. M-am uitat din nou în sus şi am estimat cam cinci, nu, şapte metri. Cel puţin. Apoi, n-am mai stat pe gânduri şi m-am lansat. Săritura m-a dus câţiva metri în sus, pe zid.
    Degetele mele s-au cufundat în noroiul alunecos şi rece şi s-au chinuit să se agaţe, iar tenişii mei au făcut la fel. N-am reuşit să opresc alunecarea înapoi la pământ. Roşul a clipit pe un monitor din stânga mea. M-am prins exact la timp.
    Concentrează-te.
    La doi metri deasupra, Trei sfida gravitaţia şi continua să se caţere, cu picioarele desfăcute. Arăta de parcă se agăţa de perete doar prin forţa voinţei. Apoi, am observat felul în care îşi muta câte o mână, cu grijă, căutând sub noroi, înainte de a încerca să-şi mişte o altă parte a corpului.
    Caută.
    Asta era! Sub tot acel noroi erau fisuri, locuri de unde să te prinzi cu mâinile.
    Ceva.
    Mi-am băgat ambele mâini în noroi, sus, şi am scormonit în nămol, până când degetele mele au îndepărtat suprafaţa. Moale, era prea moale. M-am uitat în sus şi am văzut cum Trei găseşte o altă gaură, în timp ce degetele mele căutau pe suprafaţa care părea alunecoasă ca metalul. Disperarea îmi cuprinsese pieptul, odată cu trecerea timpului.
    Moale. Moale. Moale.
    Aşteaptă.
    Degetul meu stâng a dat la o parte o protuberanţă mică, rotundă.
    Micuţă, dar suficientă. Trebuia să fie suficientă. M-am prins de ea cât de bine am putut, cu mâna plină de noroi, şi mi-am ridicat partea de sus a corpului, urmată de piciorul drept, apoi de cel stâng. Imitând poziţia lui Trei, mi-am ţinut picioarele depărtate şi am fost recunoscătoare pentru asta. Cu cât îmi erau mai depărtate, cu atât mă ţineam mai bine. Următoarea gaură am găsit-o mai rapid. Şi pe următoarea la fel. Puteam să o fac. Puteam...
    O fâlfâire, în stânga mea. Dintr-o uşă ascunsă pe la jumătatea zidului, a apărut o siluetă acoperită din cap până-n picioare cu un combinezon negru, doar ochii i se vedeau în spatele unui plastic dreptunghiular transparent. În clipa următoare, s-a lansat spre Trei.
    Două mâini înmănuşate s-au înfăşurat în jurul piciorului ei drept. Am continuat să mă caţăr, în timp ce Trei se întindea disperată spre partea de sus a peretelui, de care o mai despărţeau doar câţiva centimetri. Dar greutatea soldatului s-a dovedit prea mult. Acesta şi-a proptit pantoful de perete şi a mai tras o dată. O clipă mai târziu, amândoi s-au rostogolit la pământ.
    Poc! Am înţepenit, la auzul sunetului, apoi m-am întins după o altă gaură, refuzând să mă uit în jos, când am auzit o încăierare. În sfârşit, eram în faţă, dar nu eram atât de proastă să cred că soldatul o va ţine pe Trei deoparte pentru mult timp. Mâna mea dreaptă scotocea prin noroi, când degetele înmănuşate s-au încleştat în jurul gleznei mele.
    Înainte să pot găsi o gaură, soldatul trăgea de mine, în jos, jos, jos. Când corpul meu a alunecat, tot ce mi-a venit în minte a fost focul care cuprindea pielea mamei.
    Nu! Tocmai când degetele înmănuşate m-au strâns mai tare de gleznă, mi-am îndoit genunchiul stâng şi mi-am lipit piciorul de perete.
    Apoi, am lovit cu dreptul, cât de tare am putut. Pantoful meu a atins faţa soldatului atât de tare, încât mi-a dat drumul pe loc. Unde era Trei? Am aruncat o privire rapidă în jos şi am văzut-o, îl lăsase pe atacatorul ei nemişcat în noroi şi îşi reluase urcuşul. Ochii noştri s-au întâlnit scurt, în lumina slabă, verde cu verde. Apoi, m-am întors şi m-am împins mai în sus. I-am ignorat pe Trei, pe soldaţi, totul, şi m-am concentrat pe găsirea găurilor şi pe strădania de a nu aluneca, astfel că am găsit un calm ciudat în monotonia acelor mişcări.
    Găseşte gaură.
    Trage în sus. Picioarele. Repetă.
    M-am uitat în sus, iar inima mea a început să bată cu putere. Mai aveam doar şase găuri. Nu cinci. Nu patru. Când am ajuns la doar trei găuri, cu un zgomot ca de tunet, peretele a început să se cutremure. Mişcarea neaşteptată şi violentă a făcut să-mi alunece mâna. Picioarele mele au pedalat în noroi, fără vreo şansă să se ţină. Mişcarea a crescut în magnitudine şi, Doamne, mâna mea stângă aluneca. Mi-am îndoit degetele şi m-am prins de capătul peretelui. Mă mai ţineam doar cu vârfurile degetelor.
    Peretele s-a scuturat, iar strânsoarea mea a slăbit. M-a cuprins teroarea. Nu puteam să cad, nu în clipa aceea. Căderea însemna timp pierdut şi, de la acea înălţime, probabil, rănire. Dacă mă răneam, mama era ca moartă. Degetele de la mâna dreaptă au căutat prin noroi, să se prindă de ceva.
    Haide. Haide.
    Am mai găsit o gaură, tocmai când mâna mea stângă pierduse de tot contactul. Am tras aer în piept şi mi-am ridicat corpul. Acel ultim metru era aproape imposibil de urcat, având în vedere cât era de alunecos peretele şi cât de tare se mişca, iar gravitaţia mă trăgea în jos. Dar, cumva, am reuşit. În clipa în care braţul meu drept a ajuns sus, cutremurul s-a oprit şi s-a auzit difuzorul.
     - Nouă minute.
    Prea mult, prea mult. Cumva, trebuia să măresc viteza.
    Mi-am ridicat piciorul drept peste perete. În clipa în care am privit în jos, mi-a scăpat un sunet de surprindere. Nu mai era noroi. Peretele era din metal curat – argintiu şi lucios –, la fel şi cel opus. Trei frânghii groase se întindeau de-a lungul a ceea ce trebuia să fie o deschizătură de cel puţin douăzeci de metri între ei. Iar în jos, dedesubt, era un hău adânc, plin cu apă murdară. Categoric, să cazi nu era o opţiune. M-am lăsat să alunec câţiva metri, cu dreptul, până când am ajuns la cea mai apropiată frânghie.
    O clipă mai târziu, mă bălăngăneam deasupra hăului.

                                       CAPITOLUL 31

                    Cu grijă, mi-am mutat mâinile pe frânghie şi m-am întors, astfel încât să fiu cu faţa spre partea de unde venisem. Mi-am mutat mâinile în spate, una câte una. În loc să fie aspră şi uşor de ţinut, frânghia era alunecoasă. Iar când mi-am ridicat picioarele, să le înfăşor în jurul ei, să mă ţin mai bine, toată chestia s-a clătinat. Am înghiţit greu.
    Alunecoasă şi nu foarte întinsă. Perfect. Apoi, mi-am lăsat capul pe spate, mi-am fixat privirea pe mâini şi am început să-mi croiesc drum spre peretele îndepărtat. Abia parcursesem câteva picioare, când o sclipire de portocaliu mi-a atras atenţia. Înainte să mă pot opri, capul meu s-a întors spre dreapta. Timp de trei secunde lungi şi agonizante, am văzut-o pe mama cum se luptă să se dezlege, în timp ce focul pâlpâia în faţa ei, mult mai aproape deja. Apoi, am închis ochii strâns şi am continuat, concentrându-mă doar pe ritmul constant al mâinilor.
    Trage. Trage. Trage.
    Când eram pe la jumătatea drumului, am auzit primul pocnet. Capul meu s-a întors spre stânga, prea repede, astfel că întreaga frânghie s-a legănat. O fereastră din perete s-a deschis şi a lăsat să iasă o ţeavă neagră. Una care ţintea spre pantofii mei. Mi-am desfăcut picioarele, exact la timp.
    Laserul nu m-a nimerit, dar, chiar şi aşa, am simţit arsura pe care a lăsat-o în urmă, iar stomacul meu s-a chircit. Încă una dintre modificările speciale ale lui Holland, fără îndoială, armele cu laser, care chiar te răneau.
    Nu-mi permiteam să fiu nimerită. Fără să mai pierd timp preţios pentru a-mi ridica din nou picioarele, mi-am croit drum spre partea cealaltă, cu muşchii încordaţi, în timp ce ascultam atentă, să aud un alt sunet elocvent. Frânghia s-a clătinat prea mult. Aşa procedau şi soldaţii obişnuiţi? De ce tolerau aşa ceva? De ce Lucas tolera aşa ceva?
    Toate întrebările şi speculaţiile mele s-au risipit, când cu coada ochiului am văzut frânghia din stânga mea bălăngănindu-se.
    Trei. În spatele meu. Şi venea repede. Peretele lucios din metal se profila în faţă ca ivit dintr-un coşmar industrial. Era la mai puţin de zece metri. M-am împins în faţă cu mâna dreaptă, apoi cu stânga, micşorând distanţa, cu fiecare mişcare.
    Clic. Clic.
    Ferestre care s-au deschis pe ambele părţi. Ameninţarea mea venea din dreapta. Am avut doar o clipă să văd ţeava care ţintea mâinile mele şi chiar mai puţin să reacţionez. Mi-am arcuit spatele ca o gimnastă, mi-am ridicat picioarele, le-am împins puternic în sus şi, în acelaşi timp, mi-am dat drumul. Pentru o clipă îngrozitoare, am zburat prin aer şi nimic nu m-ar fi oprit, dacă aş fi căzut în apa murdară de sub mine. Mi-am lăsat capul în jos, iar laserul a trecut pe lângă el. Chiar prin locul unde fuseseră mâinile mele, cu câteva clipe mai devreme.
    Din poziţia mea cu capul în jos şi cu spatele, am văzut-o pe Trei teafără. Venea spre mine, într-un ritm imposibil de rapid. M-am legănat înainte şi înapoi şi mi-am luat elan, până când, în sfârşit, mâinile mele s-au prins din nou de frânghie.
    Clic. Clic.
    Mâinile mele au continuat să se mişte, în timp ce privirea mi s-a îndreptat spre dreapta, apoi spre stânga. Nicio fereastră. Frânghia s-a smucit puternic. Apoi, am alunecat în jos, cu tot cu ea şi m-am trezit atârnând. În timp ce mă prăbuşeam cu spatele spre peretele îndepărtat, am văzut-o pe cealaltă jumătate legănându-se pe partea opusă.
    Bine ţintit.
    Acela a fost ultimul meu gând, înainte să mă lovesc întâi cu capul de peretele de metal. Impactul a reverberat pe coloana mea vertebrală şi mi-a zdruncinat frânghia în mâini. Am alunecat două picioare în aer, apoi am prins-o şi pac! am lovit peretele din nou. Am alunecat, până când mâna mea stângă a rămas în aer, iar eu mă bălăngăneam ca un fel de ofrandă pentru răbdătoarea apă de dedesubt. Trebuia să mai aştepte.
    M-am întins şi am apucat frânghia cu mâna liberă, m-am întors încet cu faţa la perete şi mi-am proptit pantofii de el. Când am ajuns sus, mi-am permis o scurtă privire înapoi şi am simţit exaltare. Trei se căţăra pe frânghia ei, dar bucata aceea era legată de peretele îndepărtat şi mi-am dat seama că o puteam învinge. Trebuia doar să termin la timp.
    De unde eram cocoţată am văzut că mai era un perete care îmi bloca drumul, la o distanţă de doi, trei metri. Nu din metal, ci din piatră. Dar pietrele se întindeau până sus, la tavan. Singurul mod de a trece era prin două tunele rotunde din metal, care se iţeau cam la şapte metri deasupra pământului. Şi nu erau foarte largi.
     În timp ce îmi începeam coborârea, soluţia mi-a clipit în minte, rapidă ca un fulger.
    Coboară acest perete, traversează, urcă sau... coboară la nivelul tunelului şi scufundă-te. Am alunecat pe suprafaţa pietroasă şi am simţit cum gura întunecată a tunelului îmi atrăgea privirea de parcă eram un fluture atras de bec.
    Siguranţă sau timp, siguranţă sau timp?
    - Şase minute.
    Decizie luată.
    Nu am mai stat pe gânduri. M-am clătinat pe o piatră care ieşea un pic deasupra nivelului la care era tunelul şi mi-am dorit încă o dată ca funcţiile mele de android să nu fi fost blocate. Apoi, mi-am ridicat braţele deasupra capului, m-am aplecat în faţă şi, cu o rugăciune tăcută, adresată oricui o fi ascultat, m-am scufundat.
    Nimic nu se compară cu a-ţi da seama, cu o fracţiune de secundă prea târziu, că ai calculat greşit. Vântul îmi fluiera în urechi, în timp ce panica mă cuprindea şi alunecam prea mult. Am văzut pietrele care se iţeau şi care aproape că mi-au atins faţa. M-am răsucit, mi-am aruncat în sus mâna stângă şi am reuşit să apuc o mână de metal, cu vârful degetelor. După o balansare periculoasă, în timpul căreia aproape că am căzut, mi-am ridicat corpul pe suprafaţa rece din metal a tunelului.
   Şi am ajuns înăuntru. Pe lângă întuneric, primul lucru pe care l-am observat, când am început să mă târăsc, a fost mirosul infect, rânced.
    Cu cât înaintam mai mult în tunel, cu atât devenea mai puternic. Şi am reuşit să-l asociez cu ceva din memorie.
    Carne. Carne alterată.
    Am scuturat din cap, de parcă asta ar fi putut alunga gândurile îngrozitoare despre ceea ce putea fi acolo.
    Nu te gândi. Doar mergi.
    Am virat după un colţ, unde, din cauza luminii slabe, gaura îngustă a dispărut. Înăuntru aerul era răcoros, iar metalul uşor umed sub mâinile mele. Mă simţeam de parcă aş fi fost izolată de restul lumii.
    Doar întunericul, respiraţia mea şi sunetul ritmic scos de mâinile şi de genunchii mei. Dar ştiam că de undeva, cumva, Holland se uita şi aştepta să ezit.
    Am mai întors pe un hol şi am avut impresia că podeaua fuge de sub mine. Alunecam, alunecam, mâinile mele bâjbâiau după ceva care să mă încetinească, dar pereţii erau prea alunecoşi. Am aterizat cu o bufnitură. Ca acţionată de presiune, s-a aprins o lumină mică în mijlocul tubului. În faţă, spaţiul se îngusta atât de mult, încât nu mai puteam să mă târăsc în patru labe. Fără să mă opresc, m-am sprijinit pe antebraţe, am strâns din dinţi şi m-am mişcat cât de repede am putut.
    Duhoarea devenea şi mai puternică.
    În faţă, tunelul cotea scurt spre stânga. Am înconjurat cotitura, sperând că se va vedea capătul. În schimb, am văzut picioare. Picioare goale ataşate de un corp, un corp care duhnea a moarte. Am pierdut secunde preţioase holbându-mă la tălpile acelea, de aceeaşi mărime ca ale mele, şi respirând pe gură, să inhalez mai puţină duhoare.
    Holland pusese un mort acolo ca parte din competiţie?
    Nu te gândi la asta. Doar mergi.
    Îmi simţeam capul învârtindu-se, dar m-am forţat să înaintez. Am ajuns la picioarele corpului şi mi-am dat seama, uşor îngrozită, că tunelul era atât de îngust acolo, încât nu aveam cum să trec fără să îl ating. Mi-am târât pieptul pe lângă picioarele inerte, pe lângă torsul în tricou. Era o fată cu o claie de păr şaten lung. Apoi, am ajuns în dreptul feţei şi tot corpul meu a înţepenit. Fata era de vârsta mea, de înălţimea mea, avea înfăţişarea mea. Iar ochii ei, care erau larg deschişi, erau verzi.
    Trei. Ajunsese cumva înaintea mea, să îmi întindă o capcană? Dar stai... era imposibil. Apoi, privirea mea a căzut pe o parte a capului ei, unde o incizie urâtă se întindea pe toată lungimea scalpului. Plus o gaură de glonţ. Of, Doamne! Nu era Trei. Unu. Doar că nu versiunea din memoria mea zdrenţuită. Fata aceea fusese energică, vie, în timp ce asta... era o scoică goală. Pustiită. Şi atât de evident deloc umană.
    Un ţiuit mi-a umplut urechile, atât de tare, încât, la început, am crezut că venea de la un difuzor. Dar nu, venea din interiorul capului meu, o reacţie emoţională fantomă. Mi-am înghiţit ţipătul, care îmi urcase în gât. Părere de rău, tristeţe şi furie: s-au transformat într-o amară simfonie în pieptul meu, în timp ce mi-am lăsat în urmă predecesoarea, ca pe o jucărie aruncată. Am trecut repede pe lângă un şobolan măcelărit, câteva picioare mai în faţă, care era şi sursa duhorii.
    Încă un truc al lui Holland.
   Tunelul a făcut din nou o curbă şi, în sfârşit, a apărut un cerc de lumină. Când m-am apropiat de ieşire, lumina a dispărut, dar nu puteam lăsa asta să mă încetinească. M-am grăbit să înaintez şi am plonjat în spaţiul gol, dar nu am aterizat pe podeaua murdară. Nu, am aterizat pe o grămadă de chestii tari şi ciudate, dar nu foarte tari, totuşi. Iar când luminile au revenit, mi-am dat seama. Bucăţi de corpuri, peste tot unde mă uitam, dar androizi, nu oameni. Grămada de vechituri a lui Holland. Pentru o clipă, uimirea m-a ţintuit locului şi mi-a întors stomacul pe dos. Apoi, m-am ridicat şi am sărit, clătinându-mă pe suprafaţa neregulată. Abia m-am ferit de o grămadă de braţe.
    Măcar dacă aş fi putut vomita. Poate că atunci greaţa continuă care îmi răscolea stomacul şi care îmi umplea gura cu salivă ar fi dispărut.
    Dar nu puteam să vomit. Nu puteam să fug. Simulatorul era acolo undeva, îngropat într-o mare de membre aruncate. Membre exact ca ale mele.
    - Mai sunt trei minute.
    Vocea computerizată m-a pus în mişcare. M-am aplecat şi am luat un braţ. M-am forţat să mă uit înăuntru. Gol, cu excepţia câtorva sârme rămase. M-am înfiorat şi l-am aruncat cât colo, apoi am luat o parte de jos a unui picior. Pielea părea artificială, deshidratată, de parcă atunci când piciorul fusese separat de restul corpului dispăruse din el orice urmă umană. L-am lăsat şi am apucat un tors. O incizie îngustă îl despărţea în două jumătăţi.
    Cu o determinare macabră le-am separat şi am scanat interioarele, cât de repede am putut. Sârme, plăci din metal, plastic. Dar obiectul care mi-a captat atenţia a fost unul mic, de mărimea unui pumn. Nu simulatorul, ci o pompă. Neagră, moale.
    Mecanică. O inimă falsă, pentru o persoană falsă. Înăuntru, nimic care să semene cu un suflet. Am respirat greu. Poate că eu nu aveam suflet, dar, dacă ele existau, atunci, cu siguranţă, mama avea unul.
    Mânată de o înnoită determinare, am devenit o maşinărie de scanat membre. Dincolo de grămada aceea, am auzit un fel de şoaptă, apoi o izbitură. Celălalt tunel. Trei. Trebuia să găsesc simulatorul. Repede.
    Marea de corpuri devenea tot mai mică, mai mică, pe măsură ce dădeam la o parte mâini, picioare, braţe. Iar zgomotul creştea.
    Disperarea m-a cuprins ca într-o menghină. Nu aveam să îl găsesc la timp. Trei avea să ajungă la el, apoi...
    Am mai dat la o parte un picior inutil şi l-am văzut – un dispozitiv mic, rotund şi roşu, cam de circumferinţa cănii de cafea pe care o folosea mama în fiecare dimineaţă. Pe el era desenată imaginea unei dinamite. Deasupra mea am auzit-o pe Trei, ajunsese la capătul tunelului. Degetele mele s-au curbat în jurul sferei, în aceeaşi clipă în care Trei a lovit pământul, împrăştiind în jur membre. Am strâns simulatorul, protector, cu avertismentul lui Holland clar în minte. Dacă îl scăpăm, pierdeam totul.
    M-am răsucit şi m-am împins în faţă pe piciorul drept, gata să sprintez spre linia de final. Am simţit pe braţ o strânsoare puternică, ce m-a tras înapoi.

                                       CAPITOLUL 32

                  M-am clătinat spre spate, în timp ce gândurile îmi alergau nebuneşte prin cap. Nu aveam timp de o încăierare cu Trei. Poate că reuşeam să mă înţeleg cu ea.
     - Te rog... trebuie să o salvez pe mama.
    M-am întors, să o văd, cu pulsul galopând. Nu. Mai. Aveam. Timp. A aplecat capul spre stânga, în felul acela al ei, cam cum făceau căţeluşii.
    - Tu nu ai mamă.
    Ceva îndurerat trebuie să-mi fi trecut peste faţă, pentru că i s-a văzut o mică încruntare între sprâncene.
    - Nu e vorba că nu te înţeleg, m-au programat pentru asta. Dar mi s-a cerut să mă supun ordinelor.
    - Ordine? Nu vrei să faci mai mult de atât? Să fii mai mult decât un android?
    În timp ce am rostit cuvintele, mi-am smucit neaşteptat braţul.
    Nimic. Nu îmi dădea drumul. Cât îmi mai rămăsese? Două minute? Unul?
    - Asta e diferenţa dintre noi. Eu sunt mulţumită aşa cum sunt, iar tu... nu eşti. E păcat. Nu e nimic rău în a fi android.
    Mi-am strâns mâna pe dispozitiv, în timp ce în minte îmi încolţea un plan disperat, nebunesc.
     - Doar dacă nu cumva, la un moment dat, ai crezut şi tu că eşti om.
    În timp ce rumega asta, mi-am relaxat braţul.
    - Vrei simulatorul? Uite, prinde-l.
    În clipa următoare, am aruncat micul dispozitiv în sus deasupra noastră, cât de sus am putut. Am citit surprinderea în ochii holbaţi ai lui Trei, şocul că am făcut un lucru atât de iraţional, înainte să îşi ridice privirea. Nu a văzut pumnul meu venind spre faţa ei, până când a fost prea târziu. Am pus tot ce aveam în acea lovitură. Pumnul meu s-a lovit de nasul ei familiar, apoi am văzut-o zburând în spate, spre perete.
    Explozibilul!
    Am plonjat şi l-am prins la numai câţiva centimetri de pământ. Iar apoi m-am ridicat şi m-am pus pe fugă. Ştiam că aveam doar un avans mic faţă de Trei, dar trebuia să îmi fie suficient. La capătul tunelului, am văzut un cerc de lumină, iar dincolo de el, imaginea glorioasă a unei dungi roşii – linia de sosire.
   - Un minut.
   Paşii lui Trei răsunau undeva în spatele meu, dar aproape că ajunsesem. Aveam să câştig, apoi aveau să o elibereze pe mama şi...
    Stai un pic. De ce nu era nimic acolo? Ideea m-a izbit o milisecundă prea târziu. Piciorul meu a atins pământul, iar explozia mi-a asurzit urechile. În acelaşi timp, un cerc perfect s-a format sub mine şi am căzut. Am lovit pământul cu o izbitură, la timp să aud:
    - Teren minat declanşat. Minus zece puncte.
    Cel puţin nu scăpasem simulatorul. M-am prins cu mâinile şi picioarele de lateralele opuse ale găurii înguste şi m-am căţărat. Din spate, Trei cobora iute spre mine. Am privit în direcţia opusă, spre linia de sosire. Aveam o singură şansă. Dacă ratam din nou... Am strâns dispozitivul la piept, ca pe o minge de fotbal, am sprintat cât de repede am putut. Trebuia să prind viteză mai mare, astfel încât...
    O altă explozie s-a auzit. Pământul s-a cutremurat. Disperată, am continuat să alerg, simţind cum piciorul drept încearcă să forţeze noroiul care nu mai era acolo. Am aterizat pe un teren solid şi am continuat. Am alergat direct spre potcoava de lumină care marca finalul tunelului.
    - Teren minat declanşat. Minus zece puncte.
    La câteva picioare de deschizătură, am mai atins un teren minat.
    Simulatorul a alunecat. Pentru o clipă îngrozitoare, am jonglat cu el şi m-am aruncat în faţă.
    Nu-l lăsa să scape.
    Degetele mele s-au întins şi s-au strâns în jurul suprafeţei alunecoase, înainte să cadă. Mi-am înălţat capul şi am privit peste umăr. Am văzut-o pe Trei sărind peste găurile pe care le lăsasem în urmă. Trişoarea. Dar nu avea să mă prindă. Aveam să câştig.
    - Zece secunde.
    Am continuat să alerg. Mai erau câţiva paşi. Am trecut prin tunel şi am ieşit la lumină.
    - Şase secunde.
    Apoi, am privit spre stânga, iar speranţa rămasă s-a prăbuşit într-o mare prăpastie. Cumva, traseul avea o formă de potcoavă şi ne scosese în cealaltă parte a camerei din sticlă. Am văzut-o pe mama. O flacără flămândă, mai înaltă ca mine, era la numai un pas, îndreptându-se spre ea.
    Nu! Am privit spre linia de sosire, care era la vreo treizeci de metri în faţă.
    - Trei secunde.
    Nu aveam să reuşesc.
    Îmi venea să mă prăbuşesc, chiar atunci şi chiar acolo. Tot testul acela pentru nimic.
    Mama.
    Cu un urlet pe care abia l-am recunoscut ca fiind al meu, m-am lăsat spre stânga, apoi am sărit. Când mâinile mele întinse au lovit sticla, peretele s-a cutremurat, apoi s-a făcut bucăţi şi fragmente mici şi ascuţite mi-au intrat în piele. Am lovit podeaua, m-am rostogolit şi am sărit în picioare, totul într-o singură mişcare. Flăcările erau la doar câţiva centimetri de picioarele mamei când am ajuns la ea. Cu două smuciri puternice, am eliberat-o.
    - Mila, nu! a tuşit mama, pe jumătate inconştientă, în timp ce căldura flăcării ne ardea din spate.
    Am ridicat-o, m-am dat înapoi din calea flăcărilor şi am aruncat o privire disperată peste umăr. Era vreo uşă acolo? Eu mă descurcam cu sticla spartă, dar mama... A gemut din nou şi, spre surprinderea mea, lacrimi au început să-i curgă de sub pleoape.
   - E OK, mamă. Te-am luat.
    Mama a deschis ochii, iar albastrul irişilor părea lucios.
    - Întotdeauna ai fost foarte curajoasă, Sarah. Foarte curajoasă, a murmurat ea.
    Sarah?
    - Uite, a zis arătând în spatele meu chiar înainte să leşine.
    Am simţit cum căldura dispare, până să mă întorc şi să mă uit.
    Flăcările nu mai erau. Nu se mai vedeau deloc, dispăruseră fără urmă, deşi mirosul slab de fum încă se mai simţea. Chiar în spatele zonei de unde venise focul, aşteptau cinci soldaţi – Mitchell, blondul, doi care fuseseră pe hol mai devreme şi unul pe care nu îl mai văzusem – împreună cu Lucas. Holland nu era cu ei şi am fost recunoscătoare pentru asta. Încrezătoare în promisiunea şoptită a lui Lucas că o vor duce la infirmerie, am lăsat-o pe mâna soldaţilor. Nu ştiam de ce leşinase, dar, dacă era din cauza fumului inhalat, putea fi grav. Muşchii mei s-au încordat, pregătiţi. În clipa aceea, nu aveam nimic de pierdut.
    - Dr. Laurent o să fie bine. Îţi promit, a zis Lucas.
    Poate că avea să-şi revină, dar pentru cât timp? Ultima mea şansă, ultimul test... îl căzusem. Dacă mama murea – dacă eu muream – era doar vina mea. Pornirea de a fugi după ea, de a face bucăţi pe oricine mi-ar sta în cale era aproape irezistibilă. Poate că n-ar trebui să îi rezist, m-am gândit.
    - Dacă te lupţi, va fi rău pentru ea. Pentru amândouă. În clipa în care vei ataca, bărbaţii care sunt cu ea vor fi alertaţi. Au ordine să o elimine, dacă te opui.
    Duritatea din vocea lui Lucas m-a făcut să înţeleg că vorbea serios.
    Un nou val de furie a erupt prin mine. Eliminată? Cum putea vorbi atât de nemilos despre viaţa mamei? În clipa aceea, toate gesturile de bunătate pe care mi le arătase în trecut au fost spulberate. Îmi doream să atac, să îl rănesc. Dar nu puteam să mă mişc. Eram prea îngrozită că, dacă făceam un singur pas în direcţia greşită, mama avea să moară. O idee inevitabilă mi-a apărut în minte. Putea să moară oricum.
    Deasupra, luminile sclipeau şi aruncau totul într-o strălucire rece. Acea strălucire artificială făcea ca pielea lui Lucas să aibă o paloare ciudată.
   - Uite, vino cu mine! Înainte ca generalul Holland să se întoarcă personal după tine.
    Ceilalţi soldaţi au rămas pe loc. Armele lor erau pregătite. Mi-am ridicat braţele, cu palmele în sus.
    - Ai face bine să spui adevărul în privinţa mamei.
    Când soldaţii au înaintat, Lucas m-a surprins scuturând din cap către ei.
    - Nu, nu e nevoie să fie închisă. Puteţi pleca.
   Cei doi s-au uitat unul la altul. Cel mai scund a ridicat din umeri. S-au întors şi ne-au dus în stradă, iar uşa s-a închis în urma lor. Lucas mi-a făcut semn să îl urmez. În timp ce îi priveam spatele, un singur cuvânt continua să-mi umble prin cap.
   Eliminată. Eliminată.
   Eliminată.

                                               PARTEA A PATRA
                                                  CAPITOLUL 33

                     Lucas șchiopăta şi mai vizibil decât de obicei, pe holul gol; piciorul lui stâng lovea mai tare decât înainte, cu un uşor hârşâit al pantofului pe ciment. M-am concentrat pe acel detaliu, în efortul de a-mi recâştiga controlul. Liftul era silenţios, la fel ca ieşirea noastră. Brusc, o idee s-a furişat în mintea mea, în timp ce îi priveam încordarea umerilor, părul răvăşit cu mâna, care se încăpăţâna să nu stea aranjat. Dar dacă nu vorbea pentru că voia să se detaşeze? Adică, nu era ca şi cum avea nevoie să facă un efort pentru a realiza că picasem. Aşa că, poate, doar se pregătea pentru când nu voi mai fi.
    Nu voi mai fi. Un râs isteric mi-a urcat în gât. Cred că mă foloseam de eufemisme pentru a-mi face situaţia mai uşor de suportat. Prin „nu voi mai fi” înţelegeam „reprogramată” sau, şi mai rău, „eliminată”.
    Indiferent care dintre ele ar fi fost, prin doar câteva modificări, eu cea pe care o ştiam ar fi dispărut pentru totdeauna. Dacă m-ar fi reprogramat, mi-aş mai fi amintit-o pe mama? Nu, n-ar mai fi însemnat nimic. Doar o altă faţă în marea de feţe. Mi-am înfăşurat braţele în jurul taliei şi m-am înfiorat. Şi mai rău... ea ar fi pedepsită pentru eşecul meu, o spusese Holland. Să furi de la armata SUA... ar fi fost închisă pe viaţă. Dacă aş fi trecut toate acele teste... fusesem atât de aproape, atât de aproape să o salvez...
    M-am oprit, am privit în jos, am încercat să mă liniştesc, cu toate că mă întrebam de ce. Se terminase. În clipa aceea, dacă îmi ascundeam emoţiile, nu ajuta cu nimic. Cu o panică tot mai mare, m-am împleticit mai aproape de Lucas şi l-am apucat de partea din faţă a cămăşii. Inima lui bătea puternic sub material, o mărturie a faptului că era om, că în sinea lui era un om de treabă. Dar ştiam prea bine că acel ritm regulat putea minţi.
    - Ştiu că ultimul test a fost ca şi cum mi-aş fi semnat condamnarea la moarte... deşi, presupun că nu poţi omorî cu adevărat ceva ce n-a fost vreodată viu, nu?
    Un sunet suspect de asemănător cu un suspin mi-a scăpat. Apoi, gâtul meu s-a strâns, în timp ce teroarea tăia în mine. Indiferent ce spuneau, eram vie. Trebuia să fiu. Cel puţin parţial. Pentru că singurul gând care mă chinuia în clipa aceea era: nu vreau să mor.
    Nu voiam să mor. Nu când abia apucasem să trăiesc.
    Mi-am încleştat pumnii, am aşteptat ca senzaţia care îmi strângea pieptul să se potolească un pic, până când am reuşit să vorbesc fără să mă pierd.
    - Uite, ştiu că nu poţi să faci nimic pentru mine, am zis, în cele din urmă, dar poţi, te rog, să încerci să ai grijă de mama? Dacă eu nu o să mai fiu, nu o să-ţi mai provoace suferinţe. Nu vor mai exista motive.
    Lucas s-a uitat în ochii mei atât de direct, atât de intens, de parcă vedea dincolo de ei, căutând ceva în mine, undeva adânc în mine. De parcă mă putea scruta cu privirea. Îmi venea să îi spun că, dacă găsea ceva neaşteptat, să mă anunţe. Pentru că, în ciuda faptului de netăgăduit că nu eram om – în cea mai mare parte, oricum –, în ciuda dovezii pe care ecranul computerului din sala de reparaţii o arătase, eu tot îmi închipuiam interiorul meu exact la fel ca al unei fete oarecare de şaisprezece ani. Sânge şi maţe şi oase. Un creier şi o inimă funcţională. Speranţe şi vise, temeri şi păreri de rău. N-aveau decât să- mi spună adevărul, dar nu puteau să mă forţeze să îl accept.
    Lucas a ridicat mâna, şi-a lăsat degetele să plutească o vreme în aer, spre mine, înainte să bage mâna în buzunar.
    - Trebuie să te duc în celulă, să pot merge la computerul meu, a zis privind în gol la un punct aflat deasupra capului meu. Generalul Holland va aştepta un raport în curând.
    Am aprobat din cap, indiferentă.
    - Va trebui să... să-mi dai drumul la cămaşă, mai întâi.
    A fost un moment ciudat, mi-am dat seama că încă îl ţineam de cămaşă, de parcă era un colac de salvare. Am mormăit un „scuze”, am lăsat repede cămaşa, m-am dat înapoi şi am văzut dungile maronii urâte pe care le lăsasem pe ea. Uitasem. Cumva, în tot acel haos, uitasem că eram plină de noroi.
    - Cămaşa ta, am zis.
    S-a uitat în jos, la ea, de parcă nici el n-ar fi observat.
    - Se spală, a murmurat.
    M-a condus pe două coridoare, iar al doilea era plin de uşi.
    Picioarele mele au încetinit, iar atenţia mi-a fost atrasă de primul dreptunghi din oţel. Oare mama era dincolo de acea uşă? Sau dincolo de următoarea? Sau dincolo de cea de după ea?
    - Nu e aici, a zis Lucas încet, păşind în acelaşi ritm cu mine. O ţin într-o altă zonă a clădirii.
    Privirea mea s-a retras de la uşă, în defensivă. Poate că minţea, dar, cumva, nu mă îndoiam de el. Puteau să o ascundă pe mama oriunde.
    Am trecut de încă două uşi identice, aflate pe dreapta, înainte să se oprească şi să deschidă una îngustă.
    - Duş, a zis el. Nu te grăbi.
    Am ieşit după vreo cincisprezece minute de frecat zdravăn, în sfârşit, curată şi îmbrăcată din nou cu vechile mele haine, care fuseseră ordonat puse pe un scăunel dintr-un colţ. Am mai trecut de două uşi, până să parcurgă ritualul codului de acces. După ce s-a auzit bâzâitul, iar uşa s-a deschis, am intrat, fără entuziasm, şi am luat notă de ceea ce era în jur. O încăpere mică; chiar mai mică decât camera mea de la Greenwood Ranch.
    Dimensiuni: 2 metri pe 2 metri.
    De data aceea, n-am reuşit să adun suficiente sentimente ca vocea să mă enerveze. Chiar dacă, încă o dată, aş fi putut trăi şi fără să ştiu dimensiunile exacte ale camerei. Nu erau multe de văzut acolo. Un pătuţ îngust, lângă peretele din spate, o cuvertură verde-oliv împăturită deasupra. Un dulăpior metalic ataşat de peretele din dreapta. Podeaua din ciment era goală. Iar mirosul puternic de dezinfectant alungase orice urmă a ocupanţilor anteriori. Era o cameră fără pretenţii, o încăpere care nu încerca să pară altceva decât era: o celulă. Poate chiar locul unde aveam să dorm pe veci.
    Am simţit cum mă cuprinde oboseala, o amintire a faptului că oamenii – chiar şi cei falşi – aveau nevoie de odihnă. Am făcut doi paşi spre pat şi m-am aşezat. M-am întrebat dacă era oboseală adevărată sau dacă, în vreun fel, creierul meu ştia când să declanşeze un semnal fals. Poate că era în funcţie de activitatea pe care o efectua corpul meu – ca o ecuaţie –, pentru că, în mod sigur, varia prea mult să fie bazată doar pe timp. Nu mă mai interesa suficient de mult încât să întreb. Ignorând felul în care Lucas apăruse în uşă, pe jumătate înăuntru, pe jumătate afară, m-am lăsat să cad pe o parte. Pleoapele mi s-au închis. Sub ele s-a adunat umezeala, dar nu m-am sinchisit să o şterg, de data asta.
    O respiraţie grea, un oftat interior. Paşi ezitanţi. Sunetul unei articulaţii trosnite.
    - Mila?
    Vocea lui Lucas, blândă, de parcă se temea să nu mă sperie. Se auzea foarte de aproape.
    - Te simţi bine?
    Am deschis ochii, deloc surprinsă să îl văd ghemuit lângă pătuţ. De data aceea, când a întins mâna, nu s-a mai oprit, nu până când degetele lui au atins urmele lacrimilor de pe obrajii mei. Am îngheţat, fără să mă mişc, simţind blândeţea, căldura pielii lui pe a mea.
    - Plângeai, a zis în şoaptă.
    M-am uitat la el. Asta însemna că îi pasă? Că cineva din lumea aceea, în afară de mama, în afară de un băiat pe care, probabil, nu aveam să-l mai văd vreodată, vedea în mine ceva mai mult decât o maşinărie scumpă? Pentru că începusem să-mi pierd credinţa în mine.
    Mi-a şters mai întâi un obraz, apoi pe celălalt. Acel gest simplu, acea mică dovadă de compasiune mi s-a părut un miracol. Apoi, a spulberat iluzia, s-a uitat peste umăr şi, brusc, s-a îndreptat, înainte să ridice mâna la nivelul ochilor, să se uite la lichid şi să se frece cu el pe degete.
    De parcă evalua proprietăţile fizice ale lichidului. Şi exact asta făcea.
    Lucas era uimit de rezultatul extraordinar al cercetărilor, care eram eu, nici mai mult, nici mai puţin. M-am rostogolit pe partea cealaltă, cu faţa la perete. Speram să îşi ia indiciul şi să alerge să-şi analizeze informaţiile. Când uşa s-a închis în urma lui, mi-am ridicat genunchii la bărbie şi i-am strâns tare. Poziţia fetală; ceva ce nici măcar nu cunoscusem. Pântecele din care veneam nu fusese al unei fiinţe vii, ci un laborator, probabil că unul la fel de rece şi steril ca încăperea aceea.
    Ar fi trebuit să mă simt acasă.
    Am închis ochii, sperând ca realitatea să dispară, măcar pentru o vreme. Mi-am închipuit că eram protejată. În siguranţă. Mi-am imaginat că simţeam mirosul loţiunii cu rozmarin a mamei, că simţeam alunecarea moale a mâinii ei prin părul meu, că îi auzeam bătăile inimii deasupra mea, ca o dovadă blândă că nu eram singură. Nu voiam să fiu singură.
    Pe coridor s-au auzit paşi apropiindu-se, mult mai curând decât anticipasem. Mersul şchiopătat al lui Lucas, împreună cu alte două perechi de paşi. Am sărit în sus. Era bine? Era rău? Nu conta? Cu siguranţă, Lucas nu avea cum să fi terminat atât de repede analiza datelor ultimului test. Iar dacă terminase... ce însemna asta?
    Uşa a bâzâit şi s-a deschis, iar în prag a apărut silueta înaltă a lui Lucas. Pe lângă petele pe care i le făcusem eu pe cămaşă, acum, vârfurile gulerului erau întoarse în sus, de parcă fuseseră molestate de nişte degete stresate. Dar, în ciuda acestui aspect, expresia lui era una studiat absentă. Nici urmă de încruntare, nici urmă de emoţie în ochii aceia de culoarea alunei.
     - Generalul Holland aşteaptă, a zis el sacadat.
    Nici urmă de Lucas cel de mai devreme, cel care se scuzase pentru cardul de memorie, cel care mă tratase ca pe o fată reală. Acel Lucas se evaporase când mă prăbuşisem.
    Holland. Holland aştepta. Nu eram pregătită să îl înfrunt. Niciodată nu aveam să fiu.
    - Ai terminat raportul?
    A ridicat din umeri şi şi-a fixat privirea pe peretele metalic din spatele patului. M-am ridicat greoi şi mi-am poruncit să merg. Fiecare pas îmi părea imposibil, de parcă picioarele mele se transformaseră în granit. Lucas părea ciudat de rece, de distant. Nu că ar fi contat. Aveam griji mult mai presante.
    Mai exact, supravieţuirea mea.

                                             CAPITOLUL 34

                    Marșul nostru pe hol a fost atât enervant de lung, cât şi insuportabil de scurt. Ideea că acel hol pustiu şi rece putea fi unul dintre ultimele lucruri pe care le vedeam mă umplea de un vid copleşitor, era o minune că picioarele mele mai funcţionau. În timp ce îl urmam pe Lucas, mi-am amintit de un documentar pe care îl văzusem la cursul de educaţie civică despre condamnaţii la moarte. Mă întrebam dacă aşa se simţeau şi ei pe drumul lor spre execuţie. Ştiind că la capătul drumului aştepta moartea. Totuşi, într-un colţişor al minţii, se agăţau de speranţa că o graţiere de ultimă clipă le va oferi şansa la viaţă. Din păcate, Holland nu părea genul care să ofere graţieri. Uşa metalică foarte mare la care ne-a condus Lucas mi s-a părut cunoscută.
    Prea cunoscută. Am privit, înţepenită, cum a executat ritualul de securitate şi şi-a tastat codul, ezitând două secunde, înainte să apese ultima cifră. Am rămas nemişcată, când uşa s-a deschis. M-am împleticit, privind în gol, când soldatul blond m-a înghiontit în picior.
    Apoi, m-am trezit în camera de reparaţii.
    Dacă speranţa ar fi fost un obiect, ar fi fost făcut din plasă, am decis, în timp ce am mai făcut un pas mic înăuntru. Ca un năvod, unul zdravăn. Unul care te-ai aştepta să te prindă când eşti în cădere liberă.
    Dar, exact când corpul tău ar mai avea câţiva centimetri până la aterizare şi s-ar clătina vesel în aer, cineva ar veni şi ar rupe materialul de sub tine. Tot ce ai auzi în căderea prin gaura rămasă ar fi sunetul sfâşierii. Pentru mine? Sunetul acela era un bâzâit. Cel emis de maşinăria din faţă, cea pe care Lucas o programase să mă repare. Cea despre care el îmi spusese că o foloseau şi pentru a ne elimina.
    Lucas s-a întors spre dreapta, unde erau Holland şi Trei, cu faţa spre un monitor mare, aflat pe un birou. Holland, cu părul lui argintiu şi cu mâinile la spate... şi duplicatul meu. Următoarea versiune a mea, ciudat de asemănătoare, care era şi mai bună, şi mai rea decât predecesoarele, în funcţie de cel pe care îl întrebai. Trei a luat cunoştinţă de prezenţa noastră cu acel zâmbet mult prea familiar, care mă făcea să vreau să mi-l smulg pe al meu. Nu şi Holland. El trebuie să ne fi auzit intrând, dar nu s-a întors. O mică demonstraţie de putere şi o deloc necesară reamintire a locului pe care îl ocupa în ierarhie.
    Lucas şi-a dres glasul.
    - Domnule general Holland? Am adus-o pe Mi... Doi, s-a corectat el, cu acea voce deprimant de monotonă.

..................................................................

     „La orice trebuie să ai noroc în viață, dar mai ales la oameni.”

                         Ileana Vulpescu

Mila 2.0, Debra Driza

.....................................................................
                                 6-8

                Am atacat cu piciorul stâng - o diversiune. Când s-a ferit într-o parte, lovitura mea venită din dreapta s-a dus la gâtul ei. S-a clătinat şi a dat înapoi trei paşi, apoi patru. Un om ar fi fost doborât de lovitura aceea, traheea fragilă fiind anihilată pentru moment. 

    De fapt, folosisem exact aceeaşi mişcare în Clearwater. Dar Trei şi-a revenit, îndată ce şi-a recăpătat echilibrul. 

    Am atacat cu mâna dreaptă. La fel de repede, Trei a ridicat braţul stâng, să mă blocheze. Şi am continuat la fel, rotindu-ne. Una dintre noi lovea, cealaltă o bloca.

    Dar trebuia să câştig.

    Cum naiba puteam să-i fentez apărarea? Mai ales când, cel mai probabil, amândouă aveam exact aceleaşi programe de antrenament, ceea ce făcea imposibil să nu ne prevedem una alteia mişcările.

    Răspunsul s-a ivit în mintea mea ca o şoaptă. Simplu. Nu trebuia să mă bazez pe similarităţile noastre, ci pe diferenţe. Dacă nu puteam să înving în condiţiile ei, trebuia să o fac în ale mele.

    - Şi te lasă să asculţi muzică aici? am întrebat, cu toate simţurile treze, gata să sar la cel mai mic semn de mişcare.

    - Încercarea ta de a-mi distrage atenţia nu va funcţiona, să ştii, mi-a spus răbdătoare.

    - Cine zice că vreau să-ţi distrag atenţia? Mă gândesc doar că merităm un pic de muzică. În filme, întotdeauna este muzică atunci când unii se bat.

    Mă rog, cel puţin în filmele de acţiune pe care le văzusem eu. Cu mama... Mi-am alungat imaginea ei din minte. Intenţia era să distrag atenţia adversarei mele, nu pe a mea.

    - Uite, o să-ţi cânt una dintre melodiile preferate ale prietenei mele. O cânta mereu când eram în Minnesota.

    Şi m-am lansat într-o lălăială a Brown Eyed Girl. Un cântec pe care Kaylee îl chinuia de fiecare dată când îl auzea la postul ei de radio preferat. Vocea mea răsuna în camera goală, însoţită de sunetul paşilor noştri, în timp ce continuam să ne rotim. Am terminat primul vers şi am continuat cu refrenul. Îmi doream să pot arunca o privire la feţele care ne priveau de deasupra. Probabil că se întrebau dacă nu cumva maşinăria lui Nicole Laurent făcuse un scurtcircuit. Sau dacă nu fusese stricată iremediabil de schimbările pe care i le făcuse. Dar nu îndrăzneam să mă uit. 

    În clipa în care mi-aş fi luat ochii de la sora mea, chiar şi numai pentru un moment, ar fi atacat.

    - Cântecul ăsta nici măcar nu se potriveşte. Niciuna dintre noi nu are ochi căprui, a zis Trei, în cele din urmă.

    Dar a rămas vigilentă. A păşit lateral. Am făcut şi eu la fel. Şi am cântat. Ne despărţeau doar câţiva metri.

    „We used to sing, sha la la la”

    Lovitură de stânga.

    Upercut de dreapta.

    O listă de potenţiale mişcări mi-a apărut în minte, dar le-am ignorat pe toate, pentru una la care ştiam că partea mea androidă nu se gândea. Mai ales pentru că era o mişcare stupidă. Niciun luptător experimentat şi în toate minţile nu ar fi încercat-o. Riscul de a fi lovit era prea mare. Lipsa de logică a mişcării era exact motivul pentru care era posibil să funcţioneze.

    Aşadar, am continuat să cânt tare, chiar şi atunci când m-am dus cu capul înainte spre picioarele ei. Mi-am dat seama cât de ridicolă era mişcarea aceea. Dar era prea târziu. Am ignorat avertizarea abandonează!, care clipea în spatele ochilor mei, mi-am adunat curajul şi am sperat să se termine cu bine. 

    Reflexele adversarei mele se trezeau repede, dar asta numai pentru că sistemul ei computerizat procesa toate posibilele atacuri şi îi pregătea corpul să acţioneze în consecinţă. Dar pentru aceea nu era pregătită. Asta mi-a oferit secunda în plus de care aveam nevoie. Dar şi-a revenit repede, iar piciorul ei drept a atacat. Nu suficient de repede şi de puternic. 

    Când piciorul ei s-a ridicat, am apucat-o de călcâi şi am tras cu putere, schimbându-mi toată greutatea corpului spre dreapta. I-am dat drumul şi m-am rostogolit din calea ei când a căzut. O clipă mai târziu, am sărit pe ea şi i-am imobilizat braţele cu mâinile şi torsul cu genunchii.

    „La la te da”, am terminat încet.

    S-a zbătut, dar am ţinut-o bine. Nu aveam de gând să mai repet experienţa. Testul acela era încheiat. În cele din urmă, s-a relaxat. Din poziţia aceea, a clipit spre mine şi a strâmbat din nas.

    - Data viitoare poţi, te rog, să cânţi altceva? Cântecul ăla îmi pare... enervant.

    Un chicotit slab, uşor isteric mi-a ieşit din gât. Câştigasem!

    Câştigasem bătălia şi reuşisem asta folosindu-mă atât de părţile mele de android, cât şi de cele umane. Exaltarea mi-a fost întreruptă de vocea lui Lucas.

    Ei bine, a fost... interesant.

    Încă se uita la mine, de la geam. Nu zâmbea, de data asta.

    Amuzamentul lui dispăruse, după cum rostise „interesant”. Valul de căldură s-a risipit complet şi a lăsat în urmă un nod în stomac. Un singur test, atât trecusem. Încă mai aveam două şi puteam doar să-mi imaginez că aveau să fie şi mai grele, poate chiar imposibile.

    - Acum pot să o văd pe mama?

    Trei a sărit în picioare, legănându-se uşor înainte şi înapoi, pe vârfuri şi pe călcâie.

    - Am terminat sau mai avem o rundă? a întrebat privind spre geam.

    Nerăbdarea din vocea ei îmi spunea că ar fi fost mai mult decât fericită să mai avem una.

    - Nu, aţi terminat, deocamdată.

    După felul în care şi-a înălţat capul, uşor spre stânga, mi-am dat seama că Lucas ni se adresa amândurora.

    - Trei, tu ai obţinut o notă mai mare în prima parte a testului, prin faptul că ai reuşit să-ţi pui adversarul în poziţie defensivă şi să plasezi nişte lovituri decisive.

    Trei a zâmbit; în acelaşi fel în care o făcuse atunci când Holland o atinsese pe cap.

    - Dar Doi a obţinut o notă finală mai mare, prin faptul că şi-a dat seama că tehnicile de luptă nu sunt suficiente pentru a câştiga şi prin faptul că a folosit... ingeniozitatea...

    De data aceea, a zâmbit. S-a văzut doar o uşoară ridicare a colţurilor gurii, dar... chiar şi aşa. Mi-am strâns pumnii şi am rezistat pornirii de a-i şterge expresia aceea de pe faţă. Era viaţa mea, viaţa mamei motivul amuzamentului său.

    - ...pentru a întrece un adversar la fel de priceput şi, în cele din urmă, pentru a-l învinge. Trei, te rog să aştepţi lângă uşă până îţi vine escorta. Doi, cobor într-o clipă.

    Îndată, Trei s-a răsucit pe călcâie, dar s-a oprit să mă privească peste umăr.

    - Poate că generalul Holland nu te va elimina, până la urmă, a zis ea pe tonul uniform al unei casiere.

    De parcă mi-ar fi mulţumit pentru o comandă, când, de fapt, sugera că cineva se va juca cu interiorul meu. A pornit spre uşă, care a bipăit şi s-a deschis exact când ea a ajuns acolo. 

    Un soldat de douăzeci şi ceva de ani, îmbrăcat cu un tricou negru obişnuit, cu pantaloni de uniformă cu multe buzunare, care păreau să le placă pe acolo, o aştepta pe partea cealaltă. Amândoi au dispărut după colţ. Am aşteptat ca uşa să se închidă, dar a apărut un tânăr îmbrăcat cu o cămaşă cu guler alb, cravată legată lejer şi pantaloni gri. 

    Tipul de la fereastra de sus. Lucas Webb.

                                                     CAPITOLUL 26

                      Lucas  s-a oprit în uşa deschisă, cu mâinile vârâte în buzunar.

    Imaginea unei nonşalanţe depline. Se uita la mine. Dar acea imagine s- a risipit când uşa a început să se închidă şi l-a lovit în braţ. A scos o înjurătură şi a intrat. Mi-am permis să zâmbesc uşor pe seama lui.

    Pentru comportamentul lui de mai devreme.

    Roşeaţa care i-a apărut în obrajii altfel palizi sugera o stare de jenă, dar a continuat să mă privească. În schimb, s-a îndreptat spre mine, cu fruntea încruntată, de parcă eram un puzzle care trebuia rezolvat.

    Mersul lui nu era la fel cu al altor soldaţi. Se lăsa cu mai multă greutate pe piciorul drept, iar cel stâng abia atingea pământul. Ghetele lui arătau şi ele diferit, cu talpă mai groasă decât altele, iar cea stângă era răsucită spre exterior, doar un pic, de parcă piciorul lui n-ar fi fost chiar drept. Având în vedere toate acestea, nu credeam că era soldat.

    N-ar fi trecut de pregătirea de bază. Dar era acolo şi supraveghea acele teste. Pentru mine asta era tot ce conta.

    Când s-a apropiat, mi-am ridicat bărbia şi m-am pregătit pentru o a doua inspecţie degradantă, cum fusese cea a lui Holland. Greaţa mi-a răscolit stomacul, dar nu m-am mişcat. Nu puteam s-o dau în bară din nou, indiferent cât de violată m-aş fi simţit de ochii lor băgăcioşi şi de mâinile lor. Încordarea din pieptul meu s-a mai risipit, când s-a oprit respectuos la distanţă de trei picioare.

    - Lucas Webb, supraveghetorul tău.

    Şi-a scos mâna dreaptă din buzunar, apoi a îngheţat cu ea întinsă, la jumătatea drumului spre mine, de parcă mişcarea fusese instinctivă, dar, amintindu-şi că nu eram tocmai om, nu prea ştia cum să procedeze.

    - Uh...

    Am lăsat exclamaţia mea să se audă înainte să întind mâna spre a lui. La doar câţiva centimetri distanţă, dar fără să ne atingem, astfel ca el să aleagă.

    - Mila. Şi nu muşc.

    Din nou, acea întredeschidere a buzelor lui şi ochii holbaţi pentru o clipă. Eram pe cale să renunţ, când a întins mâna şi a prins-o pe a mea, practic, cu totul, cu mâna lui mare. 

    Nu-mi amintesc să fi avut niciun fel de aşteptări, dar trebuie să fi avut pentru că senzaţia pe care mi-a dat-o pielea lui m-a surprins. Era caldă şi uşor umedă. Mai aspră decât m-aş fi aşteptat de la cineva care lucra toată ziua la un computer. Am simţit în palmă mici abraziuni circulare, ca un nisip fin, în timp ce îmi scutura mâna cu o strângere fermă, dar grijulie.

    Grijulie. La fel cum ai strânge mâna unui om, astfel încât să nu doară. Am alungat îndată acel gând. Ridicol. În plus, date fiind circumstanţele, dacă îi ofeream lui Lucas avantajul îndoielii, se putea dovedi foarte periculos. Nu puteam să las garda jos în preajma lui, nici măcar o clipă.

    - Îmi pare bine, a zis el şi mi-a dat drumul, apoi şi-a băgat din nou mâna în buzunar.

    - Dacă tu zici, am răspuns, atentă să îmi păstrez expresia neutră.

    Aparent, mica mea înţepătură dispreţuitoare l-a surprins, pentru că ochii lui s-au holbat din nou. Căprui. Erau de un căprui aurii, cu mici sclipiri de verde-închis şi de albastru. Genul de ochi care te-ar provoca să îi reproduci în laborator. Şi-a dres glasul, înainte să răspundă.

    - Eu, ăăă, ar trebui să te duc la reparaţii.

    Am tresărit, dezamăgită într-un mod ciudat că instinctul meu se dovedise corect. Nu se gândea deloc la mine ca la un om.

    - Ce e? a zis, evident, observând reacţia mea, deşi fusese una discretă.

    - Nu sunt o bicicletă, am mormăit, înainte să-mi închid gura enervant de mare.

    - Eu... mereu vorbeşti în metafore?

    Ce? Replica aceea mi s-a părut atât de ciudată, că furia mea s-a risipit într-o clipă.

    - Ăăă... niciodată nu m-am gândit la asta, am zis încet, meditând. Cred că da. De ce? Trei nu face la fel?

    - Nu.

    S-a oprit să mă analizeze. Complet, de data aceea, o studiere lentă, din cap până-n picioare, care mi-a adus o roşeaţă în obraji, deşi nu era nimic sexual în evaluarea lui. Dar nu a făcut-o nici cu aceeaşi detaşare clinică a lui Holland. A fost ca mai devreme. De parcă mi-ar fi verificat fiecare centimetru, în căutarea unei soluţii pentru o problemă pe care doar el o vedea. 

    Cu cât treceau mai multe secunde, cu atât mă simţeam mai incomod, până când, în cele din urmă, nu m-am mai putut abţine şi mi-am încrucişat braţele. 

    Gestul probabil că l-a surprins, pentru că a clipit şi s-a dat înapoi.

    - Scuze, n-am vrut să... doar... mă aşteptam la altceva.

    Altceva. Ceea ce însemna că trebuie să fi fost nou acolo. Altfel, ar fi ştiut la ce să se aştepte. Am simţit un gol în stomac. Asta însemna că, probabil, nu avea informaţii foarte utile pentru mine, chiar dacă aş fi putut scoate ceva de la el. 

   Mi-am ridicat privirea spre fereastră şi am simţit un fior. Totuşi, ar fi fost de preferat să vorbim în altă parte, nu acolo.

    - Ai zis ceva despre reparaţii? l-am incitat.

   A clipit şi m-a făcut să observ că genele lui negre erau aurii la vârfuri.

    - Reparaţii, da. Pe aici, te rog.

    L-am studiat, în timp ce mă conducea spre uşă, cu mersul acela ciudat. Era înalt – peste 1,80 m – şi deşirat, deloc robust, precum soldaţii musculoşi pe care îi văzusem. Sau ca Hunter, că tot a venit vorba. Dar mă surprinsese cu puterea cu care îmi strânsese mâna. M-am întrebat dacă imaginea aceea de slăbănog era la fel de înşelătoare.

    Lucas m-a dus pe un alt hol decât cel pe care venisem, conducându-mă şi mai adânc în interiorul clădirii. Linişte şi lumină difuză, fără ţipenie în jur.

    GPS, am comandat. Am simţit o scânteie în cap, apoi... nimic.

    Probabil că aici e blocat, ca în maşină.

    După ce am trecut de cinci uşi pe dreapta, fiecare la fel de nemarcată şi de argintie ca următoarea, în sfârşit, am virat spre a şasea. O altă uşă metalică, la fel ca cea care ducea în prima cameră de teste, doar că mai mare – 4 metri lăţime şi 2,5 înălţime. Sub o tastatură mare încorporată în tocul uşii, pe dreapta, era o masă mică argintie.

    Singurele obiecte de pe ea erau doi cilindri metalici. Lucas s-a întins după cilindrul din dreapta şi a scos un beţişor de urechi. Apoi, a deschis gura şi şi-a tamponat interiorul obrazului, înainte să apese un buton verde mic, de la baza tastaturii. O tavă îngustă a ieşit dedesubt, acoperită cu un material din plastic strălucitor. A şters beţişorul de plastic, apoi a apăsat butonul din nou, iar tava a alunecat la loc. Pe tastatură a clipit un bec roşu.

     Confirmarea sau negarea identităţii va apărea în zece secunde.

    A băgat beţişorul în cilindrul din stânga, când numărătoarea inversă a început. După cele zece secunde, lumina roşie s-a făcut verde.

    Scanare ADN verificată: Lucas Webb. Vă rugăm introduceţi codul de acces.

    A tastat codul lui de doisprezece digiţi, pe care l-am memorat, în timp ce neliniştea mea creştea. Toate acele măsuri de securitate într-o clădire secretă a guvernului? Nu prevesteau nimic bun, indiferent ce era de cealaltă parte a uşii.

    Uşa s-a împiedicat întâi, înainte să alunece şi să se deschidă, cu un bâzâit. Lucas s-a încruntat.

    - Când au de gând să rezolve nivelul de umiditate de aici? În curând, o să afecteze echipamentul. Computerele... a mormăit el încet, ca vorbind cu sine.

    Huh. Tipul acela avea mai puţine abilităţi sociale decât mine. Ceea ce m-a încurajat să întreb:

    - Ce ai la picior?

    A ridicat din umeri, aparent nederanjat de întrebare.

    - M-am născut cu o malformaţie. După cinci operaţii, ăsta a fost cel mai bun rezultat.

    Nici măcar o urmă de amărăciune în vocea lui. Deşi nu voiam, am simţit o uşoară admiraţie faţă de felul în care accepta lucrurile. Mă aşteptam la o încăpere zgomotoasă, dar, când am intrat, primul lucru pe care l-am observat a fost ordinea. Patru frigidere industriale aliniate pe peretele stâng; două dintre ele aveau inscripţionat:

    AVERTISMENT: CONŢINE SUBSTANŢE PERICULOASE. 

    În dreapta noastră era un birou mare, pe care stătea un monitor. În mijlocul încăperii erau două şezlonguri uriaşe, unul care părea să aibă deasupra un obiectiv de laser, lung, subţire şi sofisticat, iar celălalt aşezat lângă o masă pe care se aflau două cutii imense pentru instrumentar.

    Dar obiectul dominant de acolo era dispozitivul ciudat din colţul din spate. Un tub mare şi transparent – suficient de mare să încapă în el un om –, care stătea în picioare. Doar suprafaţa transparentă avea o reţea de linii subţiri, care o acoperea în întregime, iar unele dintre ele clipeau din când în când. Întregul dispozitiv era conectat la o maşinărie care zumzăia şi care avea atârnate deasupra nişte monitoare de computere.

    Lucas s-a oprit în faţa unuia dintre scaunele înalte învelite în vinil şi metal – în genul celor pe care le văzusem într-o reclamă la un cabinet stomatologic. Un monitor de computer atârna suspendat deasupra lui.

     Lucas a făcut o mişcare ciudată cu mâna spre el.

    - Te rog, ia loc.

    Am privit precaută scaunul din spatele siluetei lui înalte. Pe dedesubt se întindeau cabluri, până la o cutie neagră de pe podea. Un computer, mi-am dat seama. Deasupra, unde ar fi stat capul meu, două compartimente dreptunghiulare ieşite în afară, pe laterale.

    - Pot să stau pe acela? am zis şi am arătat spre un scaun inofensiv, rotativ, din stânga celui mare.

    S-a strâmbat.

    - Nu, acolo stau eu.

    Am oftat.

    - Ce ar fi să stau în picioare?

    A dat din cap.

    - Nu ţi-aş recomanda. Nu dacă nu vrei ca Holland să-i trimită aici pe unii, să te lege.

    Asta m-a făcut să mă grăbesc spre scaun.

    - Pas, am zis.

    Am încercat să nu intru în panică, în timp ce îmi aminteam de Mila Unu, legată de un scaun, în timpul aşa-ziselor teste de tortură, care lăsase la o parte reţinerile, când un bărbat se apropiase cu un burghiu de pieptul ei. 

   Puteam să ajung uşor în acea poziţie şi, chiar dacă nu aveam aceiaşi receptori de durere ca Mila Unu, ideea unui burghiu care să treacă prin pielea mea sau a unui glonţ care să-mi intre în craniu mă îngrozea.

    M-am cocoţat pe scaunul înalt, ajungând astfel la nivelul feţei lui Lucas şi putând să-l studiez. În general, înfăţişarea lui Lucas ar fi trecut probabil neobservată pentru fetele din Clearwater – nu avea pomeţi foarte bine definiţi, nici păr intenţionat ciufulit, nici trăsături perfect simetrice, vecine cu feminitatea. Doar un nas puţin coroiat şi piele albă, care nu părea să se bronzeze uşor. Nimic respingător, dar nici ceva care să merite observat. Cu excepţia ochilor. 

    Ochii lui intrau într-o cu totul altă categorie. Nu doar din cauza surprinzătorului amestec de culori, ci şi a felului în care genele dese se schimbau la capete din maro închis în auriu.

    - Lasă-te pe spate, te rog.

    M-am conformat, chinuindu-mă să găsesc o modalitate de a-l face să vorbească, nu doar pentru a-mi distrage atenţia de la ce urma să se întâmple, ci şi pentru că speram să îmi spună ceva folositor.

    - Pari tânăr pentru a lucra aici, am zis în cele din urmă, cu sinceritate.

    - Sunt într-un an sabatic, o pauză de facultate.

    - Nu îţi plăcea?

    S-a oprit din ce făcea la computerul de deasupra scaunului, suficient de mult să se uite la mine.

   - De fapt, îmi plăcea foarte mult. A fost primul loc unde nu mă simţeam ciudat în preajma oamenilor de vârsta mea.

    Aşadar, şi Lucas se simţise cândva un inadaptat. Mă întrebam ce s-ar fi întâmplat dacă Lucas ar fi fost în Clearwater şi ne-am fi întâlnit, cum fusese cu Hunter.

    Hunter. Până în clipa aceea, singurul băiat cu care fusesem singură.

    În circumstanţe atât de diferite, nu ştiam dacă să râd sau să plâng. M-a cuprins un puternic val de melancolie, care mi-a amintit că aveam nevoie de informaţii, dacă speram să scap vreodată din locul acela şi să vorbesc din nou cu Hunter. Totuşi, cel mai bine era să o iau încet. Să continui cu întrebările acelea, astfel încât să nu-mi pună la îndoială motivele.

    - Dacă îţi plăcea atât de mult, de ce eşti aici?

    Expresia lui s-a schimbat, a devenit foarte precaut şi am văzut cum umerii i s-au încordat.

    - Nu puteam să ratez o oportunitate ca asta, să colaborez cu armata. Mai ales că sunt singurul bărbat cu probleme din trei generaţii.

    A făcut o pauză, a tras aer în piept, apoi un zâmbet uşor i-a reapărut pe faţă.

    - Ghetele astea nu sunt făcute pentru mersul pe jos, a glumit el, cu o detaşare care, o dată în plus, m-a uimit.

    Dacă aş fi putut să accept şi eu atât de uşor faptul că eram diferită.

    - Mă întreb dacă acesta este şi motivul pentru care mama a hotărât să lucreze aici, am meditat eu, nu pentru că voia să lucreze în armată, ci pentru că ocazia era de neratat.

    În acest timp, Lucas încercase să ajungă la un compartiment din stânga scaunului, undeva deasupra capului meu, dar a rămas cu mâna în aer, exact în faţa unui cerc mic din metal, când am pronunţat cuvântul „mama”. A scuturat din cap, astfel încât cea mai lungă şuviţă i-a ajuns în vârful capului, bălăngănindu-se.

    - Ce e?

    - Nimic. Doar... Trei nu vorbeşte niciodată despre vreunul dintre cercetători atât de personal. Sincer să fiu, e un pic derutant.

    N-am ştiut ce să răspund la asta, aşa că am tăcut, iar el a împins cercul. S-a deschis un capac lăsând la vedere o priză mică, de mărimea unui port USB, dar cu un alt fel de configuraţie.

     - Şi nu sunt sigur de dr. Laurent. Îmi pare rău.

    Am simţit dezamăgirea ca pe o piatră în stomac, dar m-am forţat să răspund politicos.

    - E în regulă.

    A tras din priză cablul retractabil şi am ştiut ce urma.

    - Aici, am zis cu un oftat şi i-am întins încheietura.

    Sprâncenele lui de culoarea nisipului s-au apropiat, în timp ce se uita la mâna mea.

    - Acela e pentru cardul tău de memorie. Ăsta – a mişcat cablul – e USB-ul nostru, care se potriveşte după urechea ta dreaptă. Nu îţi cunoşti propriile funcţionalităţi?

    M-am simţit incredibil de proastă şi mi-am lăsat mâna să cadă în poală.

    - Mă străduiesc. Deşi urăsc să învăţ despre capacităţile mele.

    - De ce?

    - Pentru că, cu cât ştiu mai multe despre ele, cu atât mai puţin umană – şi mai urâtă – mă simt, am turuit.

    Mi-am muşcat buza şi i-am evitat privirea. Prea mult, spusesem prea mult.

    - Te rog, nu spune nimic...

    În orice clipă, mă gândeam, urma să îmi spună că era obligat să-i raporteze totul lui Holland. Am aşteptat, cu degetele strânse. Când am ridicat ochii spre el, l-am văzut că mă privea. Şi-a dres vocea şi s-a uitat în altă parte.

    - Singurul meu scop este să-ţi supraveghez reparaţiile şi testele.

    Nimeni n-a spus nimic despre monitorizarea discuţiilor noastre.

    M-am cufundat în scaun şi am închis ochii uşurată. Poate că îl judecasem greşit când fusese dincolo de fereastra aceea de sus. Dacă era aşa, în clipa aceea era un moment bun – poate chiar singurul – să încerc să scot nişte informaţii despre mama. Am simţit un curent de aer când s-a întins deasupra capului meu, mâna lui fiind aproape de urechea mea.

    - Scuze... trebuie să... te deranjează dacă...

    A tuşit şi a râs jenat.

    - Scuze. Nu sunt atât de nesigur când lucrez cu Trei. După cum am mai spus... tu eşti altfel.

    - Nu trebuie să te scuzi. Oricum, faptul că mă crezi diferită îmi dă speranţe.

    - Speranţe, a repetat el, cu ochi mari.

    Apoi a tuşit.
    - Corect. În fine, dacă poţi să-ţi dai la o parte lobul urechii...
    Am ridicat mâna, să-mi prind urechea, unde pielea era caldă şi moale şi atât de reală. Apoi, după ce am tras aer în piept, să-mi umplu plămânii nonexistenţi, am tras lobul şi am lăsat să se vadă portul de a cărui existenţă nici nu ştiusem până în urmă cu câteva clipe.
    Compasiunea îl relaxase pe Lucas, ridurile de încruntare dispărându-i de pe frunte. Iar în clipa aceea putea să mă privească în ochi mai mult decât cinci secunde, fără să facă ceva ciudat.
    Cum naiba ajunsese tipul acela acolo? Nimic la el nu se potrivea cu locul, de la aspectul lui dezordonat la tinereţea lui şi la evidenta lui preocupare pentru sentimentele mele. Exact aceleaşi sentimente despre care Holland spusese că mă făceau de aruncat. El era singura mea şansă de a o găsi pe mama în locul acela îngrozitor.
    - Aşadar, ai o cameră aici? Să stai între teste? am zis pe un ton care speram să fi fost relaxat.
    - Da.
    Din fericire, părea distras de aranjarea cablului.
    - E camera de alături?
    - În jos, pe hol, apoi spre stânga, unde sunt toate celulele. Cablu tâmpit, a mormăit el.
    - Şi a mamei?
    A aprobat din cap, absent.
    - Eu...
    Apoi şi-a ridicat genele şi, brusc, m-am trezit foindu-mă în faţa ochilor lui de culoarea alunei.
    - Nu încerci să mă bagi în belele, nu?
    Tonul lui se răcise cu câteva grade, iar mâinile i-au devenit mai hotărâte, în timp ce mi-a luat capul cu mâna stângă, iar cu mâna dreaptă a băgat ştecherul în spaţiul din spatele urechii mele.
    Înainte de-a apuca să-i răspund, şocul conectării mi-a dat capul pe spate. Mi-am auzit vocea calmă, digitalizată, iar cuvintele roşii au clipit.
    Iniţiază scanare.
    Recuperare date.
    - Datele vor apărea pe monitor într-o clipă, a zis Lucas privindu-mă.
    Mi s-a părut destul de inofensiv. Doar dacă datele respective nu erau extrase direct din cap. M-am înfiorat şi mi-am înfăşurat braţele în jurul taliei. M-am încordat, simţind o prezenţă străină în spatele urechii. Dar, în afară de acel prim şoc, n-am mai simţit nimic. Oh, un bâzâit slab care venea din apropiere şi mi-am dat seama că priza era acolo – senzorii mei păstrau o mică imagine a portului, cu inscripţia „conexiune realizată”, în partea dreaptă sus a câmpului meu vizual. Dar era o senzaţie normală. Deloc străină, cum mă aşteptasem.
    Am simţit din nou un fior. Gândul că poate corpul meu se obişnuia cu toate acelea era mai rău decât faptul că eram capabilă să îndeplinesc nişte funcţii.
    - Gata, a zis Lucas.
    Pe ecranul de sus a apărut o imagine a corpului uman. Nu, nu a corpului uman, mi-am dat seama cu groază. Corpul meu. Uman pe alocuri, dar cu părţi pe care un corp omenesc nu le avea. Părţi aflate dedesubt şi care vorbeau despre lucruri care nu erau vii; urâţenia mea, clară ca bună ziua. Dacă m-aş fi uitat la ecran o clipă în plus, mă temeam că şi ultima fărâmă de speranţă din mine ar fi murit. Mi-am întors capul şi mi-am băgat barba în umăr, apoi am închis ochii strâns.
    Poate că, dacă îi strângeam suficient de tare, alteram de tot sistemul optic şi mă scuteam de la a mai vedea adevărul gol-goluţ.
    - Te simţi bine?
    Senzaţia de sufocare din gât, reală sau nu, a făcut să rostesc cu greu un cuvânt.
    - Nu.
    I-am auzit oftatul, mişcarea piciorului, apoi o înjurătură mormăită, în timp ce scaunul meu a fost zgâlţâit de ceva şi s-a auzit sunetul unui pantof pe metal. Fiecare sunet foarte clar, fie că voiam să aud sau nu.
    Graţie auzului meu îmbunătăţit.
    - Scuze. Am lovit din greşeală scaunul.
    De data aceea, n-am reuşit să scot o vorbă. Am simţit doar căldură în spatele pleoapelor. Umiditate. Şi, în sfârşit, uşurare, în timp ce lacrimile alunecau pe sub genele mele. Mi-am tras braţul peste faţă.
    Poate că Lucas era înţelegător, dar ştiam ce gândea Holland despre plâns. Singura persoană în care puteam avea încredere era mama.
    Mama. Cea pe care nu aveam s-o revăd decât dacă treceam acele teste.
    Şi tot ce trebuia să fac era să fiu un android cuminte. Puternic. Atent. Fără emoţii.
    - Mila?
    Pe sub mânecă, mi-am şters ochii, apoi le-am ordonat să se deschidă. Nu-mi permiteam luxul de a mă ascunde de temeri, ca o fată normală. Să devin asemănătoare cu Trei era ultimul lucru pe care mi-l doream. Dar ea reuşise să-mi transmită ceva înţelept: uneori, dorinţele noastre erau irelevante. Mama era singura care conta şi nimic nu trebuia să stea în calea salvării ei. Nici măcar eu.
    Mi-am ridicat bărbia, mi-am înălţat capul şi am privit sfidător spre monitor. Nimic. Doar un ecran verde, fără nicio imagine de coşmar.
    Monitorul era oprit. Uimită, am privit repede spre Lucas, a cărui privire se opriseră pe obrajii mei şi mă făcea să mă întreb dacă nu cumva îmi mai rămăsese vreo lacrimă.
    - L-am oprit. Am descărcat aici ce trebuie reparat, a zis şi a gesticulat spre o tabletă electronică pe care o avea în mână.
    - De ce?
    A ridicat din umeri.
    - Pentru că va fi mai uşor, a zis, de parcă nu era mare lucru.
    După tot ce se întâmplase în ultimele câteva ore, mica dovadă de compasiune din partea lui îmi părea monumentală şi ameninţa ca ochii mei să se umezească din nou.
    - Mulţumesc, am şoptit.
    Roşeaţa i-a acoperit din nou obrajii. Şi-a băgat mâinile în buzunare şi s-a uitat la un punct aflat undeva deasupra umărului meu stâng.
    - Deci, cât de mari sunt stricăciunile?
    - Nu foarte. Doar o articulaţie slăbită la coapsă şi un fir răsucit la umăr. Oh şi se pare că ai o rană mai veche la braţ?
    De la căzătura din camioneta lui Kaylee.
    - Mda, mama a încercat să o repare cu ce avea la îndemână.
    - Oh, a făcut o treabă destul de bună, nu mă înţelege greşit. Doar că noi avem scule mai bune aici.
    M-a însoţit spre tubul transparent, de mărimea unui om, pe care îl observasem când a intrat. După ce a tastat mai multe cifre şi litere, pe computerul ataşat, tubul a scos un zgomot puternic, înainte să se deschidă încet. Atunci am văzut că fiecare jumătate a interiorului era scobit în aşa fel încât să încapă jumătate de corp omenesc. Iar când era închis avea exact dimensiunile mele.
    - Intră, te rog.
    M-am uitat spre deschizătura mare, de mărimea mea, cu mai mult decât un mic tremur, iar stomacul meu s-a răzvrătit împotriva introducerii corpului meu în acel spaţiu proiectat cu grijă. Dar Lucas spusese că maşinăria putea să mă repare şi mai aveam de trecut încă două teste, iar succesul meu ar fi fost mult mai probabil dacă aş fi fost într-o stare perfectă.
    Ignorând bătăile puternice din piept, am intrat şi m-am întors cu faţa spre el, apoi mi-am pus picioarele pe cele două forme de tălpi de pe jos. Se potriveau perfect. În clipa în care ambele picioare au fost la locul lor, sunetul acela puternic s-a auzit din nou. Am simţit cum ceva mă trage în sus şi mă face să strig. Apoi, părţile din acrilic s-au închis în jurul meu, de parcă aş fi fost un sendviş. S-au apropiat de mine până când m-au încadrat perfect. Mă simţeam de parcă cineva îmi întinsese o piele nou-nouţă. Prea fixă. Maşinăria aceea trebuie să fi fost făcută pentru mine, mi-am dat seama. Pentru toate cele trei Mila.
    Am înlemnit, în timp ce pulsul îmi bubuia în urechi.
    Nu te panica. Nu te panica, nu te panica. Concentrează-te pe altceva.
    De aproape, vedeam liniile argintii subţiri din interiorul plasticului.
    Erau întăriri, poate? Sau să o facă rezistentă la spargere? Nu aveam cum să ies, până când Lucas nu avea să îmi dea drumul.
    Lucas a apăsat un buton, apoi a umblat la un întrerupător de pe tabloul de lângă mine şi îndată am simţit cum aerul devine mai cald.
    Înăuntru, totuşi, un aer foarte rece îşi croia drum prin corpul meu. Prin sticla transparentă, am întâlnit ochii lui Lucas şi m-am concentrat pe punctuleţele verzi şi albastre, pentru a evada din propriul cap, pentru a scăpa de senzaţia că eram înghiţită de vie.
    - O să ieşi de acolo în mai puţin de două minute.
    Am înghiţit greu. Ilogic sau nu, două minute îmi păreau o viaţă.
    - Un capac opac o să coboare acum, în afara tubului. În el se află laserul. Doar stai complet nemişcată şi totul va fi bine. Eu o să fiu aici.
    Asta a funcţionat. Oricum, nu eram sigură că puteam să mă mişc, pentru că teama îmi blocase fiecare articulaţie. Cinci picăţele de albastru în ochiul drept, trei picăţele în cel stâng. Am numărat cumva halucinant. Apoi, cu vederea periferică, am observat o lucire roşie care cobora de deasupra capului meu.
    - Închide ochii, dacă ţi-e mai uşor.
    Am vrut să-i închid, am vrut asta mai mult ca orice, să nu mai văd ce avea să facă acea chestie. Dar n-am putut. Ar fi însemnat să alunec înapoi în aceeaşi slăbiciune de care dădusem dovadă în faţa monitorului, iar eu trebuia să fiu tare. În plus, dacă închideam ochii, cele trei cuvinte roşii nu ar fi dispărut, nici vocea mea detaşată.
    Reparare cu laser: iniţiată.
    Aşa că nu i-am închis şi am continuat să mă uit la Lucas, în timp ce capacul argintiu a făcut să nu-i mai văd întâi părul ciufulit, apoi fruntea şi, în cele din urmă, ochii, până când am văzut doar un perete argintiu care sclipea slab. S-a auzit apoi un click, am presupus că acel capac ajunsese la podea. Deasupra capului meu, am simţit cum strălucirea roşie devine mai puternică.
    - Lasă-mă să ies, am zis rugându-l pe Lucas din ochi.
    A scuturat din cap.
    - O să fii bine. Nu va dura mult.
    Apoi, reţeaua din spatele umărului meu a prins viaţă. Milioane de celule luminoase activate. Deodată, am simţit un val de căldură în încheietură, o vibraţie ritmică. Ca atunci când mama îmi reparase braţul, dar mult, mult mai puternică.
    Încheietura de la umăr: reparată.
    În clipa aceea, n-aş fi fost în stare să mă mişc, nici dacă spaţiul mi-ar fi permis. Pentru că acele cuvinte nu fuseseră rostite cu vocea mea calmă, digitalizată. Erau străine, necunoscute. Atunci, cum de erau în capul meu? Am simţit că mă sufoc când mi-am dat seama. Maşinăria.
    Cumva, putea să se proiecteze în mine. Am simţit groaza prin corp, de parcă un curent viu m-ar fi electrocutat şi m-ar fi făcut să mă mişc frenetic, nebuneşte.
    - Lasă-mă să ies! Te rog.
    Braţ: reparat.
    - Nu, am şoptit, renunţând să mai strig.
    Nu ştiam dacă Lucas putea să mă audă sau nu, dar era evident că nu avea să-mi dea drumul. Până una-alta, nu puteam să mă mişc, nu puteam să gândesc, nu puteam să respir. Aş fi vrut să mă ghemuiesc, dar nu aveam cum, parcă eram îngropată cu mâinile şi picioarele întinse. Ca în mormânt, aşa mă simţeam. De parcă aş fi fost încuiată într-un mormânt, de unde nu aveam să mai ies vreodată.
    În timp ce lumina roşie a coborât spre coapsa mea, vibraţiile maşinăriei mi-au invadat pielea, urechile, intrând mai adânc, mai adânc, până când fiecare părticică din mine s-a cutremurat şi n-am mai fost sigură dacă era de la frică sau de la maşinărie sau dacă erau una şi aceeaşi.
    Încheietura de la şold: reparată, a declarat vocea calmă, imperturbabilă. Dar sunetul ei era atât de neplăcut, de invaziv, de parcă un străin îşi forţa creierul să intre în capul meu.
    De afară, l-am auzit pe Lucas. Vocea lui părea mai nesigură decât mi-o aminteam.
   - Eşti aproape gata.
    Când lumina s-a stins, în sfârşit, capacul s-a ridicat, iar sunetul scos de maşinărie a semnalat faptul că lateralele din acrilic se deschideau.
    Nici măcar nu mai eram sigură că picioarele mă vor ţine. În clipa în care deschizătura a fost suficient de mare, m-am strecurat afară, am căzut în genunchi şi m-am lăsat în faţă, până când, practic, fruntea mea a atins podeaua. Am deschis gura, să râd de uşurare, dar tot ce am reuşit să scot a fost un smiorcăit patetic.
    Sunetul acela a dezlănţuit o avalanşă de reacţii undeva în interiorul meu, pentru că în clipa următoare am început să tremur. Câteva clipe mai târziu, am simţit pe umăr o atingere grijulie. Capul meu s-a răsucit şi l-am văzut pe Lucas aplecat deasupra mea, cu părul şi mai ciufulit, fără îndoială, de la felul în care degetele lui se plimbau printre şuviţe când era nervos. Falca îi era încordată, iar mâna lui era deasupra umărului meu, după care a pus-o pe el, cu o atingere uşoară ca un fulg.
    - Te simţi bine?
    Ridică-te, Mila. Ridică-te şi prefă-te că totul e în regulă. Lucas poate că pare drăguţ, dar îi este loial lui Holland.
    Holland. Acel singur cuvânt a fost suficient să mă pună în mişcare.
    M-am forţat să mă ridic.
    - Sunt bine. Doar mă prefăceam... m-am gândit că ar fi amuzant.
    S-a ridicat parţial, încă palid la faţă şi încruntat.
    - Înţeleg, a zis încet. Deci nu a fost de la faptul că ţi-ai dat seama ce altceva mai face maşinăria aceea?
    - Ce vrei să spui?
    - Pe lângă reparaţii, acolo conectăm androizii pentru a le modifica programele. Sau pentru a-i elimina.
    Pentru a-i elimina.
    Încăperea se rotea şi, pentru o clipă, am crezut că o să leşin, deşi picioarele erau ferme sub mine. Buza mea de jos a început să tremure.
    Mi-am strâns buzele până au ajuns o linie subţire.
    Controlează-te, Mila!
    Am reuşit. Dar, pentru prima dată, un gând teribil a prins viaţă.
    Poate că a fi un android cu sentimente umane nu era chiar un avantaj, la urma urmei.
    - Nu, nu mi-am dat seama de asta, dar... în fine.
    Am ridicat din umeri, de parcă acea informaţie nu ar fi contat, dar nu eram sigură că îl păcălisem pe Lucas. Privirea lui mă analiza din cap până-n picioare, de parcă ar fi căutat vreun semn că minţeam. În cele din urmă, spre imensa mea uşurare, a aprobat din cap.
    - Bine.
    Şi-a băgat mâinile în buzunare.
    - Vrei o pauză?
    O pauză? O pauză suna uimitor. Dar, cu cât terminam mai repede testele, cu atât mai repede puteam să o văd pe mama. Dacă le treceam.
    - Nu.
    - Atunci, cred că o să te conduc la...
    Vocea automatizată de la uşă l-a întrerupt. Amândoi ne-am întors şi am aşteptat seria de bâzâituri, înainte ca uşa să se deschidă şi să îşi facă apariţia o siluetă robustă.
    Holland.
    - Deci. Poate pleca?
    Vocea lui a răsunat în încăpere îngrozitor de tare. Până şi Lucas a tresărit un pic.
    - Da, domnule, tocmai am terminat.
     - Perfectă sincronizare. Ce-ar fi să o însoţesc eu pe fugara noastră spre următorul test, până aduci tu dosarele de care avem nevoie, de pe biroul meu?
    Îmi doream să am un cuvânt de spus, să pot refuza şi să insist să merg cu Lucas. Dar, fără îndoială, Holland era maestrul păpuşar şi, atâta timp cât mama era la el, eu aveam să dansez de câte ori el trăgea de sfori. Cel puţin la ordinele simple.
    Am ezitat doar o clipă, dar chiar şi asta a părut să-l enerveze. A făcut un semn tăios din cap, spre hol.
    - Manierele mele sudiste te derutează? Nu a fost o rugăminte.
    Accentul lui încă părea prietenos, dar ridurile de la colţurile ochilor trădau nemulţumire. În timp ce traversam încăperea, pentru a mă supune ordinelor lui Holland, tot ce îmi trecea prin cap era: pariez că nu voi trece fluturând al doilea test.

                                             CAPITOLUL 27

                   Când am ieșit pe hol, Holland şi-a împreunat mâinile la spate, de parcă eram la o plimbare relaxantă. Mirosul înţepător de dezinfectant care venea dinspre el făcea să-mi vâjâie capul, dar n-am îndrăznit să mă îndepărtez. Orice semn de intimidare din partea mea i-ar fi oferit prea multă satisfacţie. Am făcut un pas, apoi încă unul, iar eu aşteptam să spună ceva. Bănuiam că avea un motiv pentru care dorise să rămână singur cu mine şi nu m-am înşelat.
    - Ştiu că, probabil, Nicole m-a descris ca pe un fel de monstru şi vreau să ai o imagine corectă despre mine.
    Buzele mele s-au deschis şi i-am aruncat o privire furişă. Avea gura uşor încruntată. Serios? Dacă acela era planul lui genial – să mă convingă că înţelesesem greşit sau aşa ceva –, atunci ar fi trebuit să nu-şi consume energia. Şi de ce naiba îi păsa?
    Râsul lui gros, răsunător s-a auzit cu ecou, de parcă pe hol erau mai mulţi Holland şi mă înconjurau

din toate părţile. Mi-am reprimat un fior, la acel gând înspăimântător şi am aşteptat să vorbească.
    - Oh, ştiu că tu crezi că sunt un tâmpit şi, sincer, e adevărat. Ştii că am o soţie şi doi copii frumoşi? Fete, ca tine.
    Am încercat să mi-l închipui pe Holland cu o fiică, nu, cu două – ţinându-le pe genunchi, jucându-se de-a v-aţi ascunselea. Ştergându-le cu dezinfectant, din zece în zece minute. Am pufnit uşor, mi-a scăpat.
    Apoi, pur şi simplu, Holland şi-a lepădat masca amabilă şi a atacat.
    Mâinile lui mari s-au întins şi m-au apucat de braţ, m-au răsucit cu faţa spre el: Pulsul meu bubuia, în timp ce mintea mi se limpezea.
    Ameninţare umană: localizată.
    Activare?
    Mai mult decât orice, aş fi vrut să pot răspunde da. Dar ar fi ascuns-o pe mama undeva în locul acela şi, dacă voiam să o revăd, trebuia să joc acel joc stupid al lui. Aşadar, în ciuda pornirii copleşitoare de a-l prinde de braţe, de a-l strânge, să văd cum i se pare, m-am forţat să stau cuminte. Să-mi păstrez expresia de nepăsare, în timp ce îi priveam rânjetul. Strânsoarea lui a devenit şi mai puternică.
    - Nicole te-a scos de aici, crezi că a făcut toate astea pentru tine?
    Grohăitul lui batjocoritor a eliberat o fărâmă de îndoială în sufletul meu.
    - Dă-mi voie să-ţi spun ceva, cel puţin eu nu voi risca să las Vita Obscura să pună mâna pe tine.
    Nu m-am putut abţine şi am repetat numele acela necunoscut.
    - Vita Obscura?
    Ochii lui gri au sclipit.
    - Exact, mai bine ai asculta. Crezi că planurile noastre cu tine erau rele? Cel puţin noi avem siguranţa naţiunii de partea noastră. Vita Obscura? De ce, ei sunt doar o adunătură de hoţi care umblă după bani – ei fură tehnologie şi o vând celui care plăteşte mai mult. Iar dacă vor pune mâna pe tine, ei bine...
    A lăsat să-i scape un fluierat jos, cu aromă de mentă.
    - Să zicem doar că ai crede că locul ăsta a fost un vis devenit realitate. Dar nu-ţi face griji, o să afli mai multe în curând.
    Brusc, mi-a dat drumul şi a început să înainteze din nou, iar eu m-am grăbit să îl ajung, cu mintea lucrând. Vita Obscura. În sfârşit, aveam un nume pentru bărbaţii care veniseră după noi la motel. Nu am avut prea mult timp să mă gândesc la asta, pentru că am ajuns în faţa primei camere de teste. Holland a tastat codul de acces.
    - Vrei să ştii un mic secret?
    Veselia revenită în vocea lui era un răspuns suficient.
    Nu, mulţumesc. Dar bineînţeles că nu aveam de ales.
    Deşi nu mai era nici ţipenie pe hol, a coborât vocea şi a şoptit:
    - Nu mă pricep deloc să pierd şi urăsc foarte tare să mă înşel. Dar cred că asta nu va fi o problemă aici. Nu, domnule, absolut deloc.
    Apoi, a terminat de tastat codul. Şi, în timp ce uşa se deschidea, mă gândeam... mama ar fi trebuit să mă avertizeze. Holland nu doar că era periculos, dar stările lui de spirit schimbătoare şi bizare erau semn de ceva şi mai neliniştitor: evident, omul era nebun. Abia am intrat în prima cameră de teste, că uşa s-a deschis în urma noastră şi a intrat Lucas. În mâna dreaptă avea o cutie mică neagră.
    - Nu seamănă cu nişte dosare.
    Lucas a zâmbit slab şi şi-a plimbat privirea de la unul la altul. Întâi la Holland, apoi la mine. În cele din urmă, Holland a făcut semn din mână.
    - Haide, dă-i drumul!
    Dar simpla lui prezenţă acolo făcea tensiunea să crească şi ştiam că Lucas simţea la fel. Mi-am frecat palmele de pantaloni. Calm. Nu te uita la el. Lucas s-a îndepărtat de mine şi am văzut că relaxarea din camera de reparaţii fusese înlocuită cu o încordare care făcea ca silueta lui deşirată să pară mai înaltă.
    - Ai exact zece minute să analizezi conţinutul acestor fişiere.
    A desfăcut zăvorul şi a deschis cutia, pe care a lăsat-o mai jos, să pot vedea un card de memorie roşu, pe un interior auriu. Nu părea nimic periculos, cel puţin în aparenţă. Doar că ultima mea experienţă, în camera de hotel, nu fusese chiar una strălucită. Lucas şi-a închis pumnul, să nu mai văd cardul.
    - Fişierele acestea conţin informaţii despre un grup care interesează armata SUA, cunoscut ca Vita Obscura. Când le analizezi, nu trebuie doar să le memorezi şi să stochezi datele. Concentrează-te pe caracteristici, pe orice detaliu din gândirea şi din motivaţiile acestui grup. La fel, pe orice informaţie care ar putea fi utilă.
    Acea ultimă replică era lipsită de orice logică.
    - Cum aş putea să mă concentrez pe o informaţie care nu e aici? am zis, conştientă că Holland mă privea.
    Holland şi-a mai dres vocea o dată şi l-a făcut pe Lucas să tresară.
    - Nu îmi este permis să răspund la întrebări. Cronometrul porneşte îndată ce îţi inserezi cardul.
    Am aşteptat mai multe detalii. Trebuia să fie mai multe.
    - Şi apoi? am întrebat, în cele din urmă, cu disperare în voce, şi am întins mâna, să ajung la mâneca lui.
    M-am oprit chiar înainte de a-l atinge şi mi-am forţat mâna să revină la loc, am închis ochii şi am inspirat. Calmă, trebuia să rămân calmă.
    - Apoi, începi să le analizezi.
    Lucas a deschis pumnul, lăsând să se vadă micul pătrat roşu, o lucioasă pată de culoare pe pielea lui palidă. În cap mi-a apărut scurt o imagine, imaginea mamei ţinând iPodul, în Clearwater. Un avertisment că până şi cel mai mic obiect se putea dovedi dezastruos. Mâna mea nu voia să se mişte, nu voia să se întindă şi să atingă micul obiect din plastic. Din senin, un gând neobişnuit a prins viaţă.
    Puteam să refuz. Să refuz acel test, să refuz orice chestie îngrozitoare mă aştepta pe acel card. Prin asta m-aş fi condamnat şi pe mine, şi pe mama la ce avea în plan armata, dacă eşuam.
    Mi-am lins buzele, surprinsă când nu le-am simţit uscate. Doar o altă senzaţie fantomă, o iluzie, ca toate celelalte. Un mic tremur mi-a urcat prin corp, atât de mic, încât nu credeam că era posibil ca cineva să fi observat. Dar Lucas văzuse. Am ştiut după şuieratul rapid pe care l-a scos când a tras aer în piept, surprins.
    Trebuia să fiu mai atentă.
    Genele lui cu vârfuri aurii au coborât şi s-a uitat la pătratul din mână, cu falca încordată şi, pentru o clipă, am avut impresia demenţială că-l va arunca. În Holland sau nu. Dar desigur că nu a făcut-o; probabil că fusese doar o proiecţie a dorinţei mele. Vedeam lucruri care nu erau acolo. Totuşi, când degetele mi s-au curbat pe card, degetele lui Lucas s-au strâns pe ale mele.
    - Îmi pare rău, a şoptit, atât de încet, încât Holland, din poziţia lui de santinelă aflată la distanţă de zece picioare, n-ar fi auzit niciodată.
    În timp ce încă procesam asta, mi-a dat drumul la mână şi s-a retras spre uşă. Văzând că mă uit după el, Holland a mimat un onor, care, probabil, a fost un fel de batjocură. Apoi s-a întors şi, într-un ritm mai lent decât de obicei, a ţinut pasul cu Lucas. Ultima imagine a fost cea a expresiei contemplative a lui Holland, în contrast cu faţa palidă a lui Lucas, în timp ce bariera metalică s-a interpus între noi, iar ochii de culoarea alunei ai lui Lucas deveniseră trişti.
    Apoi, am rămas singură. Eram recunoscătoare că Holland nu era acolo, totuşi, în mod inexplicabil, îmi lipsea Lucas. Cardul era încă în palma mea, un obiect minuscul, de patru grame şi ceva, dar care, cumva, părea suficient de greu să mă ţină ancorată de podea.
    Testul, mi-am amintit când mâna mea a refuzat să coopereze şi să insereze pătratul în încheietură. Pierdeam timp valoros, iar dacă nu treceam testul acela, pierdeam totul. Cu acel gând în minte, am întins braţul drept şi am băgat cardul în cuta din încheietură.
    Intrare: acceptată.
    Un sunet slab de curent electric a precedat apariţia datelor, iar încheietura mea a vibrat. Am simţit căldură prin braţ, prin umăr, apoi prin cap. Încă o dată, corpul meu a încercat să se împotrivească, iar picioarele mi-au tremurat, în timp ce partea de sus a corpului mi s-a încordat, cu o reacţie pripită de respingere. Dar, de data aceea, am fost mai pregătită. M-am concentrat pe relaxarea mâinilor, a braţelor, pe deschiderea minţii şi pe acceptarea fluxului.
    O clipă mai târziu, informaţiile au apărut în mintea mea, fişier după fişier. Eram gata, iar procesul nu mi s-a mai părut atât de copleşitor şi de ciudat. Mi-am amintit avertizarea lui Lucas.
    Când le analizezi, nu trebuie doar să le memorezi şi să stochezi datele.
    Ceea ce însemna că, într-adevăr, chiar trebuia să analizez datele.
    Potrivit mamei, asta putea fi mai dificil de făcut din interiorul capului meu. Puteam să pariez că Trei era în stare să evalueze totul intern, pe când, în manieră umană, eu încă mai foloseam simţurile pentru o procesare optimă a informaţiilor. Nu era ceva ce Holland ar fi apreciat.
    O privire rapidă mi-a confirmat că Lucas îşi reluase locul de gardă din spatele ferestrei de sus. Singur. Probabil că Holland îşi dăduse seama că să privească un android care analizează nişte date nu era cel mai fascinant mod de a-şi petrece timpul. L-am privit pe Lucas, întrebându-mă dacă să risc sau nu să văd datele din exterior. Asta putea însemna un punctaj mai mic. Totuşi, dacă analizarea datelor dintr-o perspectivă greşită m-ar fi ajutat să obţin un punctaj mai mare, merita, nu? În timp ce îmi cântăream decizia, gura lui Lucas a mimat un cuvânt.
    - Proiectează.
    Decizie luată.
    În minte, am repetat după el.
    Proiectează.
    Fluxul de informaţii s-a oprit într-o clipită şi, o milisecundă mai târziu, a schimbat direcţia şi a început să curgă în sens invers. Am simţit schimbarea şi, cât ai clipi, pătratul lucios m-a învăluit. Fiecare „perete” era la două picioare de punctul central al corpului meu, unde mici iconiţe de fişiere clipeau verde. Aşteptau comanda mea.
    Când pătratul m-a învăluit prima dată, pornirea mea a fost să fug. Să scot cardul, aşa cum făcusem la motel, şi să-l arunc cât colo. Dar vremea când mă ascundeam de abilităţile mele trecuse. Pentru asta fusesem creată. Nu aveam niciun motiv să mă tem. Cel puţin, asta mi-am repetat, în speranţa că, poate, începeam să şi cred.
    Ia-le pe rând. Începe cu paşi mici.
    M-am concentrat pe iconiţe. Mâinile mele au început să se ridice, până când mi-am amintit de fereastra de sus. Mi le-am băgat în buzunare, hotărâtă să manipulez iconiţele cu mintea. Nu-mi permiteam să irosesc niciun punct. Cu atenţia fixată pe fişierul pe care scria CONTEXT, am căutat prin cap după comandă. Întregul proces era mai lin, mai puţin stângaci decât prima dată când îl efectuasem la motel. O confirmare a faptului că, cu fiecare acţiune de genul acela, deveneam o maşinărie mai eficientă.
    Deschide fişier.
    Fişierul s-a deschis şi s-au desfăşurat pagini după pagini de informaţii, toate planând în aer în faţa mea. Înainte să-mi dau seama ce se întâmpla, înainte să îmi dau seama că ştiam chiar şi cum să lucrez
foarte repede, paginile s-au mutat lateral, unele dintre ele alunecând pe pereţii opuşi. Am simţit cum chestia care îmi ţinea loc de inimă se face praf în toracele meu, în timp ce un amestec ameţitor de euforie şi groază îmi radia din piept. Prima pagină s-a pus direct în faţa mea, cu scrisul verde clipind. În capul paginii era un nume. Unul care nu însemna nimic pentru mine. Trenton Blane. Conştientă că timpul trecea, am scanat restul.
    Bărbat alb, născut în urmă cu patruzeci şi doi de ani, în Scranton, Pennsylvania. Înalt de 160 cm, 80 kg, păr şaten-închis, fără semne particulare cunoscute. Tatăl: Harvey Blane, decedat în urma unei boli neurologice şi a unui cancer, cu expunere la Agent Orange, în timpul serviciului militar în războiul din Vietnam. Mama: Gloria Blane.
    Locuieşte în Happy Sunrises Assisted Living Home, în Jacksonville, Florida. Pacient cu demenţă. Ocupaţia: programator la Leusta Enterprises, o companie IT legală. A doua ocupaţie suspectată: membru fondator al Vita Obscura.
    Un grup care nu era prea selectiv, am observat.
    Aparent, Holland spunea adevărul, cel puţin în privinţa aceea. Vita Obscura fura orice tehnologie găsea – mai ales militară şi de apărare – şi apoi o vindea oricui plătea. Inclusiv teroriştilor. Mi i-am închipuit pe cei doi bărbaţi de la motel şi m-a trecut un fior. Acela fusese planul lor, să mă vândă vreunei organizaţii teroriste? Să mă folosească pentru... ce?
    Pe cât de bulversante erau toate acelea, tot nu înţelegeam ce legătură avea Vita Obscura cu testul meu. Când am terminat de spicuit textele, în căutare de vreun pont, am trimis paginile înapoi, în fişierul lor. Abia am apucat să gândesc comanda, înainte ca fişierul foto să îl înlocuiască.
    Deschide fişier.
    Primele poze care au apărut erau toate cu Trenton. Pe lângă descrierea anterioară, era palid şi cu bărbia pătrată şi avea mustaţă.
    Apoi, au urmat poze de la supraveghere. Multe. În birou, la jogging, în timp ce mânca la restaurant, lângă un Lincoln Navigator argintiu, în faţa unei case înalte, înguste, cu o uşă roşie. Afară era un panou cu Tommy’s Executive Three-Hole Golf Course, Fit! Gym şi cu băcănia Reynaurd’s. Un vârtej de imagini, multe dintre ele cu alte feţe decât cea a lui Blane. Câteva lângă farfurii cu burgeri, cu un bărbat mai în vârstă, chel şi cu un tip mai tânăr, antrenor de sport. O tânără brunetă îl ajuta la golf. Câţiva alţi bărbaţi se urcau în maşina lui.
    M-am uitat prin mai multe fişiere şi am descoperit că aveau suficiente ca să pună mâna pe Trenton, când, puf!, omul s-a evaporat, de parcă ar fi ştiut că veneau după el.
    Când am citit denumirea următorului fişier, am ştiut de ce.
    CÂRTIŢA VITA OBSCURA
    Se pare că Holland era convins că cineva se infiltrase în SMART, cu doar câteva săptămâni înainte de plecarea mamei. Cine ar fi fost ţinta cârtiţei? Eu. Nu era niciun nume asociat cu cârtiţa, ceea ce mi s-a părut ciudat, dar aveau o poză. Nu una de militar – pe aceea se pare că o ştersese chiar el înainte să fugă. Nu, era o poză civil, făcută împreună cu alţi doi soldaţi. L-am recunoscut pe unul dintre ei ca fiind soldatul cu mustaţă din maşină – cel care îmi atinsese faţa, iar celălalt era un blond îndesat, pe care nu îl mai văzusem.
    Erau identificaţi ca Mitchell Hayrus şi Ray Townsend.
    Cârtiţa purta ochelari de soare, dar i-am memorat forma nasului, bărbia, conturul feţei. În felul acela, dacă eu şi mama reuşeam vreodată să scăpăm, ştiam pe cine să căutăm. Am închis ochii, să alung pătratul lucios, astfel încât să pot analiza ce aflasem până atunci.
    Încă nu aveam nicio idee ce rol avea acea informaţie în testul meu, iar timpul aproape că expirase. Am redeschis ochii şi am trecut mai repede peste celelalte fişiere. Dar nu era nicio informaţie specifică de extras. Disperarea mi-a cuprins degetele, în timp ce fişierele s-au derulat din nou prin faţa mea. Trebuia să îmi fi scăpat vreo conexiune pe undeva. Am vrut să răsfoiesc un fişier deschis, pentru a treia oară, când, dincolo de ţarcul verde care formase temporar lumea mea, am auzit paşi. Ţiuituri. Zgomotul unei uşi deschise. Mai mulţi oameni intrau în încăpere.
    Unul dintre ei era Holland şi zâmbea.

                                             CAPITOLUL 28

                  Am strâns din dinți, în speranța că asta îmi va opri tremurul mâinilor. Am continuat să mă uit prin fişiere, în timp ce cinci oameni se apropiau, patru dintre ei cu paşi surprinzător de silenţioşi, iar al cincilea cu un mers care nu era chiar uniform. Lucas.
    Au venit mai aproape, mai aproape, până când Holland a ajuns la doar câţiva centimetri în spatele meu, până le-am simţit în păr respiraţia colectivă. Inima mea s-a poticnit, când le-am perceput prin piele apropierea, implorându-mă să mă îndepărtez spre un punct mai sigur, dar am rămas pe loc. Hotărâtă, am mişcat mâna şi am comandat unui alt fişier care clipea să se deschidă şi să-şi desfăşoare documentele de-a lungul peretelui virtual, în faţa mea. Puteam s-o fac.
    Puteam să-i ignor şi să-mi termin treaba. Era doar o altă parte a testului, o încercare de a mă speria.
    Aproape că mă convinsesem de asta, când două perechi de mâini puternice m-au prins de braţe şi m-au tras înapoi. Am încercat să mă eliberez, dar ceva rece şi lucios mi s-a înfăşurat în jurul încheieturilor.
    Cătuşe. Lanţuri. Cu o licărire, fişierele clipind din faţa mea au dispărut, în timp ce mi-am smuls braţul din strânsoare.
    Tracţiune: 500 kg.
    Acelea nu erau cătuşe normale.
    Am simţit un nod de gheaţă în piept, când o lovitură puternică din spate m-a împins în faţă. Dacă încercaseră să mă sperie, reuşiseră. Din fericire, reuşeam să ascund bine asta. Am rămas tăcută în prima parte a marşului, apoi, în cele din urmă, am izbucnit:
    - Asta face parte din test?
    Niciun răspuns, în afară de o îmbrânceală zdravănă înainte. M-am poticnit o dată, apoi mi-am recăpătat echilibrul şi am continuat să merg. Fără vorbă. Bine. Măcar bine că Holland nu putea să se uite în creierul meu în clipa aceea. Dacă s-ar fi uitat, probabil că aş fi căzut testul chiar atunci şi chiar acolo, având în vedere scenariile elaborate de răzbunare pe care le puneam la cale. Doi paşi mai târziu, când mi-am dat seama exact unde mergeam, venele mele artificiale au devenit inerte, iar picioarele mi s-au împietrit.
    Fără emoţii. Fără emoţii. Fără. Emoţii.
    Incantația mea mentală era singurul lucru care mă împiedica să nu mă înec. După alţi câţiva paşi şi câteva îmbrânceli, m-au vârât în lanţurile din podea şi mi-au legat mâinile. Aceleaşi lanţuri pe care le folosiseră la Unu, când o supuseseră testului de tortură. Iar acolo, pe masa de lângă mine, în mijlocul evantaiului de instrumente era burghiul pe care Holland îl folosise pentru a da o gaură în pieptul ei, în timp ce ţipetele ei răsunau chiar în acea încăpere.
    - Surpriză, a rostit Holland încet, când s-a întins şi a luat burghiul. Deci, iată cum decurge acest test. Ştii, toate acele fişiere pe care tocmai le-ai studiat sunt strict secrete. Dacă îmi dai chiar şi cea mai mică informaţie din ele, ai picat.
    În timp ce vorbea, mi-am luat ochii de la el şi m-am uitat la feţele soldaţilor din spatele lui – i-am recunoscut pe Mitchell şi pe Ray, din poze –, dar nu venea niciun fel de ajutor de acolo. Ochii lor i-au ocolit pe ai mei, iar privirile le-au alunecat spre picioare. Oamenii lui Holland se temeau de el. Iar Trei, ei bine... când mi-am văzut propria faţă privind, fără nicio urmă de îngrijorare, în timp ce eu eram pe cale să fiu torturată, am simţit fiori pe sub piele. Mi-am spus că trebuie să-mi găsesc liniştea în privirea ei imperturbabilă, să o folosesc drept ghid.
    Dar, când Holland a apăsat pe buton, iar burghiul a prins viaţă, toată logica s-a risipit. Of, Doamne! Până acolo îmi fusese. Şi chiar dacă ştiam că nu trebuia să fiu speriată, pentru că senzaţia mea de durere era foarte limitată, nu mă puteam abţine. Zumzetul acela strident al burghiului făcea ca amintiri oribile să năvălească peste mine cu forţa unei furtuni. Amintirile unei alte Mila ţipând. Una care simţise absolut tot ce îi făcuseră. Exact ca un om. O fată pe care o torturaseră pentru a-i pecetlui propria credinţă.
    Burghiul s-a răsucit, un vârtej argintiu sub luminile fluorescente.
    Aproape drăguţ, într-un fel mortal. Nu suportam să mă uit la el, să anticipez cum avea să sape în mine. Mi-era prea teamă că groaza se va vedea pe faţa mea. Aşa că mi-am înălţat capul şi m-am concentrat pe ultima persoană din încăpere. Lucas.
    Stătea la câţiva centimetri distanţă de ceilalţi, cu ochii lui de culoarea alunei neliniştiţi, dar fixaţi pe ai mei. Intens. De parcă încerca să-mi dea putere.
    M-am trezit că încerc să trag aer în piept, că inspir ceva, orice, să îmi distrag atenţia de la burghiul pe care Holland îl cobora spre mine, şi să mă concentrez pe punctele de albastru şi gri din ochii lui. Le-am numărat iar şi iar, în timp ce burghiul se apropia şi mai mult, până când am simţit pe gât urentul de aer pe care îl genera.
    Fără emoţii. Fără emoţii. Fără emoţii.
    - Uită-te la mine, mi-a ordonat Holland şi, cu o respiraţie tremurătoare, m-am supus.
    Dar am privit drept prin faţa lui ciupită şi mi-am închipuit-o pe mama, într-o celulă, unde depindea de testul meu. Mi-am închipuit faţa lui Hunter. Mi-am închipuit-o chiar şi pe Bliss. Orice, doar să nu mă uit la burghiu. M-am pregătit pentru orice întrebare avea de gând să-mi pună Holland. Indiferent ce ar fi fost, nu aveam să răspund.
    În clipa aceea, burghiul era atât de aproape, că vârful mi-a zgâriat pielea şi mi-a trebuit toată voinţa din lume să nu tresar. Receptorii mei de durere poate că erau slabi, dar gândul că acel fier avea să îmi treacă prin carne, să îşi croiască drum prin mine, să facă o gaură şi să lase să mi se vadă interiorul m-a umplut de o copleşitoare senzaţie de violare.
    Eram într-o situaţie fără ieşire şi mi se părea că trecuse o eternitate, deşi probabil că fuseseră câteva secunde. Fiecare clipă, totuşi, era un mic triumf de voinţă.
    Cu o mişcare bruscă a mâinii, a mutat burghiul spre urechea mea, dar eram pregătită pentru orice ar fi făcut. Nu m-am mişcat, nici măcar când vârful mi-a vibrat în canalul urechii, apropiindu-se periculos de creierul meu. Într-o clipă, burghiul bârâia, în următoarea era oprit. Am privit confuză cum Holland s-a dat înapoi, cu tot cu burghiu.
    - Bun, a zis el, dar ochii lui nu spuneau acelaşi lucru.
    Când s-a dus în spatele meu, am aşteptat ca burghiul să se audă din nou, în schimb, ceva a tras de cercurile metalice din jurul încheieturilor mele şi s-a auzit un click. Şocată, am constatat că aveam mâinile libere. Am scuturat din cap.
    - Nu înţeleg... ce...
   Doi soldaţi s-au strecurat în spatele lui Lucas şi l-au apucat de umeri. După ochii mari pe care i-a făcut şi după protestul uimit, mi-am dat seama că era la fel de nedumerit ca mine. Apoi, Holland a pornit spre el şi, o clipă mai târziu, încheieturile lui Lucas erau legate cu cătuşele pe care tocmai le eliberasem.
    - Ce se întâmplă? a întrebat Lucas cu o voce impresionant de calmă.
    - Schimbare de planuri, a zis Holland.
    - Uh... domnule? a întrebat Lucas, calm încă, dar o cută confuză i-a apărut între sprâncene.
     Totuşi, neliniştea mea creştea cu fiecare secundă care trecea, în timp ce îl conduceau spre lanţurile pe care le-au legat de cătuşe.
    Privind, am simţit că ochii de un gri metalic ai lui Holland erau atenţi la mine.
    - Uneori, pe teren, trebuie să recurgi la metode extreme, pentru a obţine informaţii. Trebuie să ştim că răspunsurile tale emoţionale nu vor fi o piedică.
    S-a întors la Lucas, iar uşurarea pe care am simţit-o când atenţia lui s-a îndreptat în altă parte a făcut ca încordarea din pieptul meu să slăbească un pic. Dar şi-a revenit, cu vârf şi îndesat, o clipă mai târziu.
    - Lucas, am modificat fişierele pe care i le-ai dat Milei şi am scos numele cârtiţei. Pentru a trece acest test, rolul Milei este să extragă cu forţa această informaţie.
    Să extragă. Să extragă.
    Singurul sunet care a spart tăcerea sumbră ce a urmat a fost schimbarea stânjenită a soldaţilor de pe un picior pe altul. Stomacul meu fremăta de o combinaţie toxică de uimire şi oroare. Voiam să scutur din cap – nu, să îl scutur pe Holland –, să strig că în niciun caz nu voi lua parte la aşa ceva, dar i-am simţit ochii pe mine, din nou. Mă priveau, căutau, aşteptau să se năpustească pe cea mai mică urmă de reacţie.
    Nu putea fi real, mi-am spus. Nu se putea să se aştepte să îl torturez pe Lucas pentru acea informaţie. Era o nebunie, chiar şi pentru Holland. Dar culoarea care, încet, dispărea din obrajii deja palizi ai lui Lucas spunea altceva.
    - Acum, ştiu că poate suna crud, dar sunt realist, a zis Holland, gesticulând cu mâinile lui ridate pentru a sublinia. Când o să fii în misiune, o să întâlneşti oameni care o să pară decenţi. La naiba, s-ar putea chiar să-i placi pe unii dintre ei. Dar asta nu contează.
    Ochii lui au sclipit. A păşit spre mine, de parcă apropierea fizică ar fi putut să mă convingă cumva să-i accept logica, m-ar fi făcut să fiu de acord că torturarea oamenilor, torturarea lui Lucas era, pur şi simplu, o parte necesară a vieţii.
    - Singurul lucru care contează este scopul final – să pui mâna pe informaţii. Informaţiile salvează vieţi şi asta trebuie să urmăreşti.
    S-a apropiat şi mai mult, iar vocea a devenit o şoaptă, una pe care eram sigură că doar eu o auzeam.
    - Înţelegi, nu-i aşa Doi? a zis el, iar cuvintele rostite mătăsos mi-au alunecat pe sub piele şi au transformat totul într-o bucată de gheaţă.
    O bucată de gheaţă care încerca să nu se blocheze în aroma lui ciudată de mentă-şi-dezinfectant. Iar prin creierul meu şocat şi devenit de gheaţă trecea un singur gând. Holland vorbea serios. Totul era real.
    S-a îndreptat, şi-a trecut mâinile peste cămaşa călcată şi a ridicat tonul.
    - Pentru a trece acest test, trebuie să obţii identitatea cârtiţei. Lucas, a strigat, tot cu ochii pe mine, rolul tău e să păstrezi confidenţială această informaţie cât de mult poţi. Clar?
    Peste umărul rigid al lui Holland, ochii mei l-au implorat pe Lucas: spune nu. Spune nu şi să terminăm acum.
    - Dar, domnule...
    Holland a ridicat mâna.
    - Avem o înţelegere, îţi aminteşti? Tu urmezi ordinele, iar eu îl ajut pe fricosul de fratele tău. Acum, să mai încercăm o dată. E clar?
    Cu ce să-l ajute pe fratele lui? Ce putea fi atât de rău încât să-l facă pe Lucas să accepte aşa ceva? Pentru că un lucru era cert: Holland nu era genul care să accepte un refuz de la un inferior, nu în mod public.
    Deşi ştiam care va fi răspunsul, acel „clar” rostit de Lucas mi-a răsucit un cuţit în piept. Apoi, am observat paloarea lui Lucas, încordarea gurii lui, tremurul uşor din piciorul lui stâng şi mi-am dat seama că nu era acolo de plăcere. Nici vorbă. Ceea ce însemna că exista o singură explicaţie logică – Holland îl avea cu ceva la mână, ceva important. Şi avea de gând să folosească acel ceva, pentru a-l transforma pe Lucas într-o marionetă, în acel acces de nebunie.
    - Acum, nouă ne place băiatul, aşa că nu-l omorî sau nu-l răni grav, doar fă-l să vorbească. Oh şi ce zici de un mic stimulent?
    S-a uitat la ceasul lui imens.
    - Dacă obţii informaţia despre cârtiţă în mai puţin de zece minute, te las să o vezi pe Nicole.
    Până în clipa aceea, fusesem tentată să deschid gura şi să-i spun exact unde să se ducă. Tentată să refuz să mă clintesc, să cad testul şi să mă rog să îl trec lejer pe următorul. Dar cuvintele acelea au fost o provocare. Un zâmbet triumfător i-a apărut pe buzele subţiri, dar nu mi-a păsat. Mama. Avea să mă lase să o văd pe mama. Fără să-mi dau seama, făcusem unu, doi, trei paşi spre Lucas, paşi, practic, fremătând de speranţă.
    - Vezi? Ştiam eu. Aveai nevoie doar de motivaţia potrivită.
    Satisfacție din vorbele lui Holland ar fi trebuit să mă oprească. Ar fi trebuit să mă facă să mă simt ruşinată de nerăbdarea mea de a mă conforma. Dar nu puteam să mă gândesc decât la mama. Unde o ţineau, cum rezista? Oare chiar mai era în viaţă?
    Am parcurs restul distanţei rămase până la Lucas şi am observat că, cu cât mă apropiam mai mult, cu atât paşii mei deveneau mai ezitanţi.
    Mi-am reamintit cu disperare că el lucra acolo. Indiferent cât de drăguţ părea să fie, el făcea parte din acea operaţiune secretă şi sadică. Făcea parte din grupul care mă ţinea departe de mama. Grupul care ar fi pus capăt existenţei mele cât ai clipi.
    Când, în sfârşit, am ajuns chiar în faţa lui şi l-am privit în ochi, mi s-a pus un nod în gât. Nu ştiu la ce mă aşteptasem, dar nu la aprobarea lui atât de subtilă. De parcă îmi dădea permisiunea să termin odată. Pur şi simplu, hotărârea mea a început să se clatine. Nevoia cumplită de a o vedea pe mama se lupta cu dezgustul imens de a răni un om legat şi am crezut că acele sentimente contradictorii mă vor sfâşia. Mi-am întors privirea, încercând să alung durerea din spatele ochilor mei.
    Nu puteam să o fac.
    Trebuia să încerc.
    - Spune-mi cine e cârtiţa, am zis, fără măcar să-l privesc.
    - Patetic.
    Lucas a scuipat cuvântul, de parcă avea un gust rău. Şi m-a surprins.
    Expresia blândă pe care crezusem că o văd mai devreme dispăruse, înlocuită de ochi îngustaţi şi o privire încruntată.
    - Ce? Dacă nu poţi nici măcar să-l loveşti pe tipul care a ajutat la crearea acestor teste, o să fii pierdută pe teren. Meriţi să fii eliminată.
    Am tras aer în piept înainte să diger adevărul. Lucas încerca să mă provoace să-l lovesc.
    Eliminată.
    Şi cam funcţiona.
    - Lucas... joacă-ţi rolul, l-a avertizat Holland cu un accent mai sacadat.
    - Scuze!
    Dar nu părea să-i pese.
    - Spune-mi cine e cârtiţa! am strigat, de data aceea, la câţiva centimetri de faţa lui.
    Deasupra, becurile fluorescente străluceau fără milă şi ne scoteau în evidenţă de parcă jucam într-o piesă macabră. A scuturat din cap şi a oftat tare, exagerat.
    - Indiferent ce o să-mi faci, cârtiţa va veni după tine. Te va face bucăţi şi cine ştie ce o să-i facă mamei tale. O s-o omoare, presupun, dar e drăguţă, aşa că îmi imaginez că...
    Pumnul meu a zburat înainte să termine propoziţia direct spre obrazul lui stâng. Când încheieturile mele i-au atins pielea, mi-am dat seama ce făcusem. M-am dat în spate. Prea târziu. Îl lovisem, făcusem ceva dezgustător, iar capul lui a zburat într-o parte. Fără să-şi poată ţine echilibrul cu ajutorul mâinilor, corpul lui l-a urmat. S-a prăbuşit, iar strigătul lui înăbuşit a umplut camera.
    Oroarea s-a întins ca un ulei prin corpul meu, grea şi groasă şi murdară. Cei doi soldaţi de lângă Lucas se mutau de pe un picior pe altul, stânjeniţi, de parcă voiau să îl ajute să se ridice, dar nu erau siguri că aveau voie. Unul dintre ei chiar a înjurat în barbă. Nimănui nu-i plăcea situaţia aceea. Nimănui, cu excepţia lui Holland.
    Pe spate, Lucas a gemut, înainte să-şi scuture capul şi să se rostogolească ciudat pe o parte, incomodat de încheieturile legate. M-am dus spre el, să-l ajut, când o mână mare a aterizat pe umărul meu.
    - Va trebui să faci mai mult de atât. Lucas e tare, nu-i aşa, băiete?
    Pielea mea s-a strâns sub mâna lui, dar nu i-am dat-o la o parte. Mi-am adunat fiecare bucăţică de autocontrol, mi-am păstrat vocea calmă şi corpul drept.
    - Mă descurc, am zis, deşi ceva în mine s-a sfărâmat când l-am văzut pe Lucas cum se ridica anevoie.
    - Da? Sau ai nevoie de un pic de ajutor?
    S-a întors şi a făcut semn din cap spre cineva aflat în spatele meu. O clipă mai târziu, am văzut-o pe Trei.
    - Prefer să folosesc metode mai puţin violente, dar mai dureroase. Burghiul. Sau patentul pentru unghii. Se dovedesc eficiente mai repede, a zis imaginea mea în oglindă şi a făcut semn, cu seninătate, spre instrumentele de pe masa din metal, de parcă vorbeam despre cea mai bună marcă de ojă.
    Stomacul meu s-a întors pe dos la răspunsul ei blazat. Obrazul lui Lucas se înroşise şi era gata să se umfle, astfel că ochiul drept i se făcuse mic. N-a zis nimic, dar privirea i-a alunecat spre masă, apoi la Trei şi am văzut cum un punct mic de transpiraţie îi apăruse pe frunte şi, încet, încet, îi cobora spre nas. Poate că Lucas nu se temea de mine, dar, categoric, era suspicios în privinţa lui Trei, care s-a întins după patent şi am ştiut că trebuia să fac ceva să o ţin departe de Lucas. M-am dus spre Lucas înaintea ei.
   - Ai de gând să îmi spui cine e cârtiţa sau trebuie să te lovesc din nou?
    Te rog, te rog, spune-mi, l-am implorat tăcut. Te rog. Te rog.
    Lucas a ezitat şi, pentru o clipă măreaţă, am simţit uşurare în piept. Apoi, Holland şi-a dres vocea, iar falca lui Lucas s-a încleştat.
    - Dă tot ce poţi.
    La naiba.
    Am încercat să mă scuz din privire, mi-am tras în spate pumnul şi l-am lovit scurt în rinichi. Am estompat lovitura cât de mult am putut, fără să îl fac pe Holland suspicios, dar nu a fost de ajuns. Lucas s-a chircit şi s-a dat înapoi, împiedicându-se în lanţ. Încă o dată, a căzut la podea, de data aceea, în genunchi, cu o izbitură al cărei ecou s-a auzit prin camera goală şi m-a făcut să mă dau înapoi. Cu fiecare lovitură deveneam mai puţin fata pentru care mama riscase totul pentru a o salva şi mai mult monstrul la care spera cu disperare Holland.
    - Bravo... deşi, eu tot aş folosi patentul, a zis Trei şi şi-a înălţat capul, să privească spre Lucas, cu o curiozitate copilărească, în timp ce el gemea şi încerca să se îndrepte.
    De data aceea, cei doi soldaţi au sărit şi l-au ajutat să stea pe picioare, ba chiar l-au sprijinit când s-a clătinat.
    - Jos mâinile de pe prizonier, a lătrat Holland.
    Soldaţii l-au eliberat repede şi s-au dat înapoi. Trebuia să pun capăt poveştii. Cu siguranţă, Lucas va vorbi, mă gândeam, şi nimeni nu avea să-l învinuiască pentru asta. Dar, când am riscat şi am aruncat o privire spre Holland, mi-am simţit ca o piatră inima mea fantomă.
    Îşi încrucişase braţele, iar ochii îi erau aţintiţi asupra lui Lucas, care abia stătea drept, şi, chiar dacă a dispărut aproape subit, am văzut zâmbetul care i-a apărut pe buze.
    În clipa aceea, mi-am dat seama că acel test sadic nu era doar pentru mine. Am simţit o arsură în stomac, un foc ale cărui flăcări îmi cuprindeau tot corpul, de parcă era o pădure de arbori uscaţi.
    - Trei, dă-i patentul lui Doi.
    Focul s-a înteţit.
    Trei mi-a întins patentul, iar degetele mele s-au strâns în jurul lui.
    Mama, m-am gândit. Mama. Am apucat partea din faţă a cămăşii lui Lucas, l-am tras spre mine, nevenindu-mi să cred ce fac. Mă uram, îl uram chiar şi pe Lucas. Dar, cel mai mult, îl uram pe Holland. Lucas s-a ţinut bine pe picioarele slăbite, şi-a recăpătat echilibrul.
    - Vezi ăsta?
    Evident că îl vedea, pentru că îl fluturam la un centimetru de faţa lui. Am dat drumul cămăşii şi l-am apucat de mâna stângă, strângându-l mai puternic decât intenţionasem.
    - Spune-mi cine e cârtiţa şi îţi las în pace unghiile. Altfel, va trebui să ţi le smulg, una câte una.
    Cine spunea chestiile acelea oribile? Nu puteam fi eu. Am slăbit strânsoarea.
    - Te rog. Doar spune-mi şi totul se va termina.
    Lucas privea drept prin mine, deşi o altă picătură de sudoare îi cobora pe nas. La fel ca mai devreme, dar un pic altfel. De data aceea, nu Trei era cauza. M-am uitat la mâna lui, la mâna lui puternică, aspră, cu unghii scurte, curate şi m-am întrebat cum era posibil aşa ceva.
    - Doi, trebuie să ştiu că eşti sută la sută implicată. Patentul, m-a îndemnat Holland.
    Pumnul meu s-a strâns pe metalul rece, iar Lucas a albit. Dar nu prea tremura. Pieptul lui se umfla, când inspira adânc şi nesigur, apoi expira prin buzele strânse. Apoi, umerii lui s-au încovoiat. Ochii de culoarea alunei i-au întâlnit pe ai mei şi m-am simţit de parcă cineva intrase în pieptul meu, îmi prinsese inima falsă şi o strângea, gata să o facă să explodeze.
    Se aştepta să îl torturez.

....................................................................