2-5
În faţa porţii, grupul se răzleţi. Dincă, Luca şi Necula luară o maşină. Mergeau, în sfârşit, spre casă.
Era ora 11 dimineaţa.
Peste un ceas, Necula părăsi din nou locuinţa, urmărit de ofiţerul care preluase supravegherea.
Dobrescu se culcă îmbrăcat şi adormi buştean. Îl visă pe Tase Vasiliu cu aripi de îngeraş, înotând într-un cer impecabil bleu-ciel. Din buzunar îi ieşea o sticlă de whisky înfundată cu un cocean.
- Ce tâmpenie! murmură locotenentul şi se întoarse pe partea cealaltă.
Capitolul IV
Atenție! Minerva zâmbește
1.
- Ce zici de bascul meu, Dobrescu?
Minerva îl privea pe sub sprâncene, urmărindu-i atent figura. Lapoviţa de peste zi se strânsese în băltoace mari în care călca nestingherită, împroşcând apa pe câţiva metri.
Locotenentul, prima victimă, cu galoşii inundaţi, rezista stoic. Privi bereta de fetru, o brânzoaică bleumarin cu paratrăsnet obosit, compunându-şi o expresie măgulitoare.
- E interesantă...
Minerva intră cu pantoful în groapa cea mai adâncă. Cineva se sesiză, apostrofând-o revoltat:
- Cască ochii, cucoană!
- Originală, continuă locotenentul. Aţi luat-o de la pachet?
- Te-am prins, Dobrescu! N-ai spirit de observaţie! Zece ani am pus-o la fiecare teză. Ştii de ce?
- Probabil că socoteaţi lucrările scrise drept... ăăăă... un eveniment deosebit.
- Aiurea! Trăgea fereastra şi era singurul loc de unde puteam să văd cine copiază. Mai exersează, Dobrescule, mai exersează!
În hol, Minerva îşi scoase bascul, consultându-şi chipul în oglindă (pentru prima oară în ultima săptămână) şi încercă din faţă şi profil un zâmbet mieros.
Locotenentul numea aceasta "toaleta de anchetă" şi, după preparative, deduse că pe Luca îl aşteaptă clipe îndeajuns de dificile. Surâse.
Pe uşa ascensorului copiii zgâriaseră autografe sentimentale: "Titi repetentul!" "Gigel e un bou!" Urma desenat cu cretă "Sfântul" în ipostaza simbol.
Apartamentul celor trei prieteni, situat într-un bloc vechi de pe Ana Ipătescu, era spaţios: trei camere pe hol, cu dependinţe bogate, ocupate în exclusivitate de Luca, Dincă şi Necula.
- De fapt, spuse traducătorul după ce se legitimară, iniţial stăteam aici doar eu cu Necula şi o familie de jurişti. Griguţă, vreau să spun Dincă, le-a propus schimb de locuinţă - avea o garsonieră elegantă pe Filitti - şi oamenii, evident, au acceptat.
Dobrescu privi în jur. Holul era frumos dar sărăcăcios şi neîngrijit. O lustră splendidă, Murano, şi o oală care colecta picăturile de apă pierdute de calorifer erau singurele obiecte din încăpere.
Luca îi invită la el, o odaie tristă, rece, fără mobilă. Se vedea aşternutul improvizat, acoperit în grabă cu o pătură cafenie cu ciucuri ştirbi. O maşină de scris portativă "Erika" stătea pe o ladă răsturnată în faţa unui scăunel mic de bucătărie. Ziare vechi fixate în pioneze înlocuiau faţa de masă, perdelele, abajurul lămpii de birou - un braţ sinistru de fier cu bec de 200 de lumini. Pe parchet erau împrăştiate cărţi, reviste, ghemotoace de hârtie, sticle goale, sifoane, cutii de conserve cu mucuri de ţigări în vecinătatea unei amprente lăsate de un fier de călcat.
Element discordant, un tablou mare cu ramă de bronz atârna între ferestre, asediat de păianjeni. Un bărbat arogant, cu haine şi aer fin de siecle.
- Luaţi loc, doamnă! o invită Luca desemnându-i cu politeţe afectată scaunul de bucătărie. Din nefericire, ospitalitatea mea e limitată. Sunt un om sărac.
Minerva îi adresă o privire plină de admiraţie.
- Nu trebuie să vă scuzaţi. De mult m-am convins că inteligenţa n-are nevoie de ambalaj. Şi când spun asta, mă gândesc la ultimele dumneavoastră lucrări. Colegul meu mai tânăr le-a apreciat în mod deosebit...
Dobrescu îi scruta amuzat chipul. Emana o bunăvoinţă serafică, iar vorbele se rostogoleau rotunde, calde, îmbălsămate în nectar şi ambrozie. Acum privea lung fulgarinul lui Luca de pe care apa se prelingea pe parchet.
- A plouat toată dimineaţa şi mi-am pierdut umbrela, începu el o explicaţie nesolicitată.
- Locuiţi de mult aici?
- Din 1952.
- Dacă nu mă înşel, anul coincide cu retragerea dumneavoastră din învăţământ.
- A! râse îngăduitor Luca. Înţeleg la ce faceţi aluzie. Este un reproş camuflat.
- Un reproş?
- Adică am renunţat la un post sigur şi onorabil, naufragiind într-o existenţă mizerabilă.
- Nu-mi permit să fac aluzii, chiar dacă - să zicem - problema în sine suscită interes.
- Vă mărturisiţi totuşi curiozitatea.
- În măsura în care dumneavoastră sunteţi dispus să mi-o satisfaceţi.
- O astfel de amabilitate mă dezarmează şi mă obligă. Funcţia de profesor nu mă avantaja.
- Din ce punct de vedere?
- Al libertăţii spirituale. Poate vi se pare preţios. Dar îmi place să zbor, să mă avânt...
"...să zbor... să mă avânt..., repetă în gând Minerva. Baloane retorice sau instinctul de conservare care ne obligă să ne mistificăm, să găsim justificări pentru ceea ce nu poate fi justificat, să ne definim romantic insuficienţele? Sună bine «libertate spirituală». Mai bine decât indolenţă, oroare de muncă disciplinată, obligatorie..."
- Nu există niciun regulament care s-o interzică.
- Dar nici s-o recomande!
Şi râse. Dinţii de faţă, avariaţi, păreau nişte unghii roase, crescute în gingiile vinete.
Minerva clipi din ochii mari, lucioşi. Ai fi zis că e timiditatea personificată.
- Şi acum... zburaţi?
Se simţi brusc enervat.
"În fond ce vrea? Ce vrea de la mine?"
- Nu importă faptul în sine, ci ideea.
- A, da! Înţelegi, Dobrescu? Totul e să ai aripi. A le folosi e deja o chestiune minoră, subsidiară.
Traducătorul îi aruncă o privire iute, apoi pleoapele se lăsară peste ochii obosiţi şi gălbui.
- Zilele trecute, reluă Minerva, discutam cu cineva despre dumneavoastră. Vă mărturisesc că afirmaţiile persoanei m-au surprins. Vă înregistra existenţa la rubrica ratare. Evident, cataloga greşit. Îi scăpa sensul noţiunii. A confunda ratarea cu un mod de viaţă înţelept, dispreţuind divertismentele minore, aspirând mereu spre desăvârşire, reprezintă o eroare grosolană.
Luca îşi aprinse o ţigară cu mână nesigură, aruncând chibritul pe parchet. Îi strivi măciulia sub talpă, mai alungă câteva fire de praf de pe genunchiul pantalonului, apoi vorbi cu glas bine timbrat:
- Totdeauna găsim motive să ne plângem. Cei din jur nu ne înţeleg, căci sunt prea aproape şi deci nu ne pot îmbrăţişa într-o imagine de ansamblu. Ceilalţi pierd esenţialul din cauza distanţei. Ratare! Hm! Termenul nu mă înspăimântă; de fapt, trebuie să fiu recunoscător persoanei. A rata presupune o încercare, un start în cele din urmă neizbutit. Nu poţi pierde ceva ce nu ai. Or asta e mai mult decât nimic. Cui trebuie să adresez mulţumiri, doamnă?
Minerva arboră o mină derutată, plină de scrupule.
- Este vorba de... o femeie.
- O femeie?!
- Exact. O bună prietenă de-a dumneavoastră. Dora Ioachim. Sper că nu voi avea motive să-mi regret indiscreţia. Sincerităţii nu-i pot răspunde decât cu francheţe.
Luca se crispă uşor. Spuse nesigur, după câteva clipe:
- Nu ştiu la cine vă referiţi. Nu cunosc persoana.
- A! exclamă satisfăcută Minerva. Vezi, Dobrescu? Ţi-am spus să n-ai încredere în ea? Fetii îi place să se laude! Ţi-am spus, Dobrescu?
Locotenentul recunoscu spăşit:
- Mi-aţi spus.
Traducătorul îşi ridică umerii ascuţiţi, de astă dată sincer surprins.
- Nu văd pentru care motiv s-ar putea lăuda cineva că mă cunoaşte.
Minerva avu o viziune tulburătoare. Luca avariat, pleşuv, cu dinţii roşi, continuând să peroreze într-un azil de bătrâni. Un aşezământ cu tabieturi mărunte, unde nu te vizitează nimeni pentru că n-ai pe nimeni, sau, mai trist, deoarece nimănui nu-i pasă de tine, unde fiecare povesteşte ce ar fi putut să fie, dar nu e sau nu-l crede nimeni c-a fost... "O epavă."
Îşi lăsă ochii în jos, sfioasă.
- Cucerirea unui bărbat matur, cu poziţia dumneavoastră socială, cu fizicul şi prestanţa dumneavoastră... Cum îţi spunea, Dobrescu? "E nebun, nebun după mine." Improviza, desigur. Imaginaţi-vă, pretindea, printre altele, că-i cunoaşte şi pe amicii dumneavoastră: Necula şi Dincă.
- Absurd!
- Bineînţeles! O mitomană. O persoană foarte vulgară, de altfel. Dacă pe domnul Necula, în general mai puţin pretenţios în astfel de... probleme, îl văd alături de ea, pe dumneavoastră... chiar cu un efort de imaginaţie îmi este imposibil.
Se auzi telefonul. Luca mormăi ceva care aducea a scuze şi intră în hol.
- Ei! făcu Minerva îndată ce rămaseră singuri. Cum ţi se pare individul?
- Cu oarecare bun-simţ. Evident, minte susţinând că n-o cunoaşte pe Dora Ioachim.
- Asta-i tot ce-ai observat?
- Deocamdată.
- Dobrescule, Dobrescule! Uită-te bine prin odaie.
Locotenentul îşi plimbă privirea de jur-împrejur, întârziind asupra fiecărui obiect, apoi ridică vinovat din umeri.
- Omul ăsta, începu Minerva, s-a despărţit de o femeie, după toate probabilităţile Dora Ioachim, undeva prin apropiere. Îţi dau un punct de reper: Afară toarnă cu găleata. Nu-ţi spune nimic amănuntul ăsta?
- În ce sens?
- Uf! pufni Minerva. I-ai văzut balonzaidul? Acolo, lângă calorifer. Ud leoarcă!
- Da...
- Da! se strâmbă Minerva. Dar mâneca dreaptă e uscată. Parcă neatinsă de apă. A dus pe cineva de braţ, Dobrescu. Obligatoriu o femeie. Bărbaţii nu merg în felul ăsta. Se ţin cel mult de gât. Iar în dreapta conduci, în general, o cucoană. Pasămite, o protejezi. Sau tu nu obişnuieşti?
Îşi reluă brusc zâmbetul amabil. Traducătorul se întorsese.
- Greşeală, explică el, respirând de câteva ori ca şi cum şi-ar fi pierdut suflul.
Ochii tulburi, de peşte, se bulbucau globuloşi. O reţea gălbuie înconjura irisul.
- Vă simţiţi rău? îl întrebă Minerva, îngrijorată.
- E o stare trecătoare. Mi se întâmplă uneori, preciză, evitându-i privirea. Independent de vreun eveniment concret.
- Sunteţi un om sensibil. Abia acum îmi dau seama ce şansă aţi avut. Şi clătină din cap pe gânduri.
- Şansă? întrebă răguşit Luca.
- Zilele trecute s-a comis în preajma dumneavoastră o crimă. Un şoc vă putea fi fatal. Mai ales dacă ne gândim că vă aflaţi doar la câţiva metri de victimă şi de... agresorul ei. Îşi întoarse capul: Ce spui, Dobrescu?
Locotenentul arboră o mină filozofică.
- Mare şansă!
Luca îşi plimbă privirile de la unul la celălalt, strâmbându-se dispreţuitor.
"Femeia aceasta nu va pleca de aici până nu va afla totul! Totul!"
- Habar n-am despre ce vorbiţi.
- Fireşte, nici nu mă aşteptam din partea dumneavoastră să vă amestecaţi printre cei care se buluceau în jurul cadavrului.
- Încerc sentimentul neplăcut că vă pierdeţi timpul, doamnă. Nu numai că n-am văzut nimic din ceea ce v-ar putea interesa, dar nici măcar n-am auzit că s-ar fi comis vreun asasinat de curând, şi curăţă masa apăsat, considerând chestiunea închisă.
Minerva îşi fulgeră subalternul cu o privire scurtă:
- Acum te-ai convins, Dobrescu? "Nu, că poate totuşi a văzut ceva." Poftim! N-a văzut. Ba l-am şi deranjat degeaba... Îşi reluă zâmbetul dulce: Sunteţi un om serios, corect, şi n-aţi avea nici un motiv să nu răspundeţi întrebărilor noastre. Se întâmplă uneori însă să înregistrăm anumite fapte fără să ne dăm seama. În aceste cazuri este suficient un punct de reper care să declanşeze memoria.
- Daţi-mi un punct fix, afirma Arhimede, şi voi învârti globul pe deget. Sau cam aşa ceva. Ei? râse cu ironie îngăduitoare Luca. Aştept să mi-l oferiţi.
- Ştiam c-o să ne înţelegem, făcu Minerva, adresându-i un surâs recunoscător. În seara de 7 ianuarie eraţi la restaurantul "Cluj", împreună cu prietenii dumneavoastră. Vă amintiţi?
- Da... Cred că da!
- La ora 22 şi 10 aţi părăsit localul pentru a vă cumpăra ţigări. La 22 şi 15, la câţiva metri de restaurant, inginerul Pascu a fost împuşcat. La 22,30 v-aţi întors. Domnii Dincă şi Necula începuseră să se impacienteze.
- Din câte bag de seamă, ceea ce-mi pretindeţi este un alibi, nu o informaţie.
- Forţaţi noţiunile. În primul rând, nu pretind. Vă solicit ajutorul în cadrul unui... schimb amical de păreri. Cât despre alibi... Termenul incumbă o prezumţie de asasin, ipostază care nici măcar nu intră în discuţie.
- Eu totuşi vă voi prezenta alibiul meu. Fumez ţigări "Select", iar în restaurant n-aveau. Cea mai apropiată cârciumă este "Ciocârlia". Dus şi întors înseamnă cel puţin 20 de minute.
- Şi aţi găsit ţigări "Select" la "Ciocârlia"?
Luca dădu din cap.
- Nu. Am luat "Virginia".
- La "Ciocârlia"? insistă Minerva. Restaurantul de pe Splai?
- Exact.
Maiorul Tutovan oftă, mângâindu-şi degetele scurte.
- Realmente mă îngrijoraţi, domnule Luca. Astfel de scăpări sunt inadmisibile. Dacă n-aţi considera-o drept o imixtiune nedelicată în treburile dumneavoastră aş opina pentru un consult medical urgent. Nu se poate să fi uitat că restaurantul "Ciocârlia" se află de două luni în renovare. Desigur, aţi fost în altă parte.
- Tot ce e posibil, făcu Luca flegmatic. La urma urmelor, după ce lucrezi ca un ocnaş opt-zece ore pe zi, confecţionând traduceri idioate după autori adesea cu nimic mai deştepţi, nu e surprinzător.
Sprâncenele Minervei se rotunjiră:
- Probabil este extrem de rentabil. De altfel, asta şi explică performanţele dumneavoastră materiale. Şi sesizând privirea amuzată a lui Dobrescu care inventaria încăperea, completă: Seară de seară la restaurant, presupune un buget care nu-i la îndemâna orişicui.
Luca ridică degetul gros în sus:
- A! Asta i-o datorăm lui Tase...
- Cui?
- Cândva am fost patru prieteni. Unul dintre noi - Anastase Vasiliu - a murit acum trei ani. A avut întotdeauna o situaţie materială prosperă. Pe vremuri, taică-său, Stelian Vasiliu, ţinea la Şosea restaurantul franţuzesc "Cleo". Prin testament autentificat la Notariat ne-a lăsat nouă, supravieţuitorilor, suma de 180 000 de lei. Cu o condiţie!
- Testările condiţionale, din câte ştiu, nu sunt legale.
- Ne-a avertizat şi avocatul. Totuşi, de comun acord, noi am hotărât să respectăm dorinţa lui Tase.
- Anume?
- Banii să fie băuţi până la ultimul leu. Aceasta a fost dorinţa lui expresă.
- Mi se pare fantastic! comentă Minerva.
- Faptele sunt imediat controlabile. De altfel, totdeauna a cheltuit nebuneşte. Considera că nimeni n-a izbutit vreodată să ia pe lumea cealaltă mai mult de patru scânduri. În timpul bombardamentului pierduse două case, restaurantul a urmat automat... Vedeţi, adăugă fin, e chestie de filozofie individuală.
- A dumneavoastră, am impresia, se înscrie pe aceleaşi coordonate. În sfârşit, povestea e extrem de interesantă... sau cel puţin amuzantă. Deci, în fiecare seară mergeţi la restaurant pe banii defunctului Vasiliu.
- Nu poţi ignora ultima rugăminte a unui prieten de-o viaţă.
- Pe 7 ianuarie...
- Am procedat ca de obicei.
- Reţineţi, cumva, cine a propus restaurantul "Cluj”?
2.
Necula se apropie în vârful picioarelor. Auzi glasul Minervei, amabil, persuasiv, replica lui Luca ironică, acidulată, uneori agresivă. Apoi liniştea se aşternu de cealaltă parte a uşii. O linişte compactă. Îşi ascultă bătăile inimii cu temerea absurdă că ar putea fi înregistrate dincolo. Tresări.
Uşa lui Dincă se deschidea cu infinite precauţii. Necula traversă holul precipitat, dispărând în nişa ferestrei. Nesigur, privind în stânga şi în dreapta, Dincă se apropie de telefon. Formă un număr, păstrând degetul în orificiile discului până la capătul rotaţiei în ambele sensuri, estompând din zgomotul metalic.
Târziu, înfrigurat, aproape neinteligibil, cu buzele lipite de grătarul microfonului, şopti:
- E aici. În odaia lui Luca. Nu risca...
Necula îşi agăţă degetele transpirate în stofa draperiei. Nu recunoscuse glasul gros, fără timbru. Glasul acela nu era al lui Dincă.
- Necula a propus "Clujul". Auzise de la Teatru că se mănâncă excepţional. Vorbea mai ales de nişte fripturi pantagruelice. Suntem, toţi trei, foarte gurmanzi.
- Ce curios! se miră cu nevinovăţie Minerva. Vă amintiţi asemenea amănunt, şi nu reţineţi de unde anume aţi cumpărat ţigări în seara aceleiaşi zile.
- E stupid, dar nu ştiu de ce mi-a rămas "Ciocârlia" în minte. Poate am intrat undeva, alături.
- Ştii tu, Dobrescu, vreun local alături?
- Nu. Există doar un cafe-bar chiar în staţia de tramvai, dar închide la 9 şi 30.
Simţi privirea ascuţită a Minervei şi îşi regretă competenţa.
- Până una, alta, trebuie să conchidem că nu din acest sector v-aţi luat ţigările.
- În fond, ce importanţă are? întrebă sâcâit Luca. Tot nu cunosc nimic din ceea ce v-ar putea interesa.
- Ştiu că vă deranjăm, făcu Minerva, ghemuindu-se în scaun. Îmi este penibil să insist, dar pentru mine are o mare importanţă dacă la 22 şi 10, părăsind restaurantul, v-aţi îndreptat spre piaţă, spre Spitalul Brâncovenesc ori aţi ales altă direcţie. S-a comis o crimă odioasă şi nu cred că tocmai dumneavoastră o să ne refuzaţi ajutorul.
- Direcţia oricum aţi stabilit-o. Spre restaurantul "Ciocârlia", deci trecând pe lângă Tribunal.
- Sunteţi sigur?
- Categoric.
Minerva oftă, frângându-şi mâinile.
- Spune-mi, te rog, Dobrescu, ce restaurante există în perimetrul care ne interesează?
- Evident, "Cluj", "Bucur" pe Poenaru Bordea, bufetul "Apolodor" vizavi chiar, "Columbina" pe Sfinţii Apostoli, "Bumbeşti" pe Rahovei...
- Mulţumesc. Prea departe. La care din ele s-au găsit în seara de 7 ianuarie ţigări "Select"?
Îl privi fix în ochi, încleştându-şi degetele pe marginea scaunului de lemn.
Locotenentul avu senzaţia că alunecă, dar riscă:
- La restaurantul "Cluj".
- De, făcu Luca ironic. Quod licet Iovi, non licet bovi. Mie n-au vrut să-mi vândă. Dumneavoastră însă, fireşte, vă aflaţi deasupra muritorilor.
- Da?! se miră candid Minerva. N-am avut impresia asta. Cât despre ospătari, nu mă surprinde nimic. Au tot interesul să vândă "Snagov" sau "Amiral", ţigări scumpe. Apropo! Ce fumează amicii dumneavoastră?
- "Carpaţi" - Dincă, iar Necula - "Favorit".
- Trebuia să le cumpăraţi şi lor ţigări?
- Nu. Aveau fiecare câte două pachete.
- Înseamnă că în intervalul de 3 sau 4 ore cât aţi petrecut la "Cluj" n-au avut un motiv special să părăsească restaurantul.
- Aşa îmi închipui. N-aveţi decât să-i întrebaţi.
- Când v-aţi întors, i-aţi găsit pe amândoi la masă?
- Exact.
Minerva se ridică făcând câţiva paşi prin odaia mare, goală.
- Recapitulând, lucrurile ar sta cam aşa: Aţi ieşit din restaurant dintr-un motiv care ne scapă, îndreptându-vă într-o direcţie pe care o camuflaţi. Am certitudinea că scrupule deosebite vă împiedică să ne răspundeţi cu toată sinceritatea. De aceea, nu insist. Şi ai să vezi, Dobrescule, când va socoti de cuviinţă, domnul Luca se va oferi singur...
Se opri lângă tablou, privindu-l câteva clipe. Întrebă fără să se întoarcă:
- Tatăl dumneavoastră?
- Bunicul. A fost director la liceul "Nicolae Bălcescu" din Râmnicu Vâlcea.
- Aha!
Îşi trecu degetele peste rama tabloului, o ghirlandă bogată din boboci de trandafir. Bronzul strălucea stins sub crusta de praf. Trase floarea din margine, care se desprinse cu uşurinţă, şi apăru un capăt de hârtie albastră.
- Hm! exclamă Minerva. Aici păstraţi certificatul de naştere?
- Ce certificat? Al cui?
Dobrescu văzu urechile Minervei alunecându-i uşor spre ceafă şi înţelese că încearcă o mare surpriză.
- Al inginerului Mihai Pascu... Omul care a fost ucis în apropierea restaurantului "Cluj".
Îşi păstră zâmbetul îngheţat mult timp după ce Minerva ieşise. Rămăsese pe pat cu degetele încleştate după genunchiul îndoit în unghi drept. Becul puternic lumina chipul fostului director de şcoală. Dar de acolo, de unde stătea, nu vedea decât un nimb ceţos, fără contur, fără amănunte, cocoţat pe un trup înveşmântat pretenţios şi incomod. Se ridică şi cu gesturi obosite, resemnate îşi scoase haina. O aruncă pe speteaza scaunului. Se întoarse fulgerat. Cineva umbla la fereastră. Un râcâit menit parcă să-i atragă atenţia. Îi fu teamă. Stinse lumina şi continuă să asculte. Nu mai avu răbdare. Cu o mişcare bruscă, sfâşie jurnalul prins în pioneze. Înspăimântat, se dădu înapoi. Un chip oribil, cu trăsături deformate, privea înăuntru, lipit de geam.
Capitolul V
Minerva se dezlănțuie
Necula își strânse peste piept haina de casă din molton cafeniu şi, deschizându-i uşa, o lăsă să intre.
- Sunteţi singur? se interesă Minerva, făcându-şi loc cu coatele în stomacul figurantului, rămas înadins în prag.
- Singur, domniţă!
Şi îşi trecu limba peste buzele roşii. O privea cu admiraţie neţărmurită, măgulitoare şi aproape că-i auzeai exclamaţia: "Măi, măi, măi, ce femeie!!"
Minerva îl măsură o dată pe sub sprâncene şi Necula se înecă.
- Luaţi loc, vă rog! Luaţi loc!
Cu mâinile proptite în buzunare, Minerva se opri în faţa oglinzii, zâmbind strâmb.
În ramă, figurantul înfipsese vreo cinci-şase fotografii. Femei grase, rubensiene, cu sâni goi de-o opulenţă amintind harbujii din Piaţa Mare în august.
Observă fără menajamente:
- Ce ţii lăptăresele astea, dom'le? La vârsta dumitale e neserios.
- În casă la mine..., începu înţepat Necula.
- Poţi să adăposteşti şi un elefant, evident, în măsura în care nu se sesizează I.A.L.-ul şi deputatul de stradă. Dar astea - şi indică pozele - sunt de prost-gust.
Necula le strânse cu o grabă ostentativă.
- Îmi pare rău, domniţă! Aveţi dreptate. Nu-s făcute pentru făpturi delicate ca... şi reflex, privind ţintă trupul Minervei, desenă cu mâinile în aer o talie cambrată, cu şolduri dolofane exagerat umflate.
Era prototipul bărbatului incapabil să vorbească despre o femeie fără a-i "lucra" silueta în aer. Genul de individ pentru care noţiunea de frumos se traducea printr-o talie cambrată, obiectivul imediat echivala cu o nouă cucerire, iar scopul final, o colecţie de flirturi. Va continua să pângărească genunchii adolescentelor cu priviri libidinoase, de taur comunal, până când într-o zi, în tramvai, fata se va ridica, scuzându-se: "Iertaţi-mă, nu v-am observat. Luaţi loc!" Atunci va fi sfârşitul. Va urma golul în care n-ai de ce să te agăţi, ce să aştepţi, ce să speri.
Minerva îşi îngustă pleoapele: "Dacă nu cumva, în ciuda profesiei, omul ăsta e un mare actor..."
- Vrei să deschizi fereastra, domnule Necula?
Părul bine briantinat al figurantului răspândea un miros pătrunzător. De altfel, întreg interiorul de cocotă bătrâioară - sufocat de perne, fotografii, bibelouri, patul indecent pufos, colecţia de cosmetice din faţa oglinzii - îmbina o atmosferă complexă, oscilând între drogherie, alcov de curtezană şi aşternut neaerisit.
Necula păru surprins, dar se deplasă deschizând un oberliht cu gentileţea construită a bărbatului care nu refuză nimic unei femei. Zâmbi, clipind mărunt din ochii lăcrimoşi:
- Cu ce vă mai pot fi de folos, domniţă?
- În primul rând, făcu Minerva zbârcindu-şi nasul într-o parte, slăbeşte-mă cu "domnitismele". În al doilea rând, am câteva întrebări să-ţi pun. Unde ai fost în seara de 7 ianuarie?
- A! De Saint-Jean. La restaurantul "Cluj". N-aveam nicio Ioană, făcu cu ochiul, nici măcar vreun Ion, dar am considerat că aceasta nu poate constitui un impediment serios.
- Din câte sunt informată, dumneata ai propus localul.
- Aşa este. Îl lăudau băieţii la teatru. Dacă nu mă înşel, cu o seară înainte fusese Răducu cu toată "trupa".
Minerva habar n-avea cine făcea parte din trupa lui Răducu - diminutivul unei marcante personalităţi artistice - dar putea paria pe orice că în faţa acestuia, Necula înclina reverenţe de 90 de grade, îngânând copleşit de respect: "Maestre..."
- Câte ore aţi petrecut în restaurant?
- Păi am sosit pe la 6 jumătate seara şi am plecat la 11, ca de obicei.
- Ce incidente au intervenit pe parcurs?
- Vă gândiţi la Coca... Era singură la masă şi am poftit-o să bea cu noi un coniac. N-a stat nici jumătate de oră. Fată bună, şi iar pedală mâinile rotofeie prin aer, în timp ce gura i se umplu brusc de salivă.
- Nu la astfel de incidente m-am referit, declară Minerva tăios. De pildă, la un moment dat Luca a părăsit restaurantul. De ce?
- Mi se pare că n-avea ţigări. Nu-mi amintesc exact.
- Cu puţin timp înainte plecaseşi dumneata. De ce nu i-ai făcut oficiul?
- Nu mă rugase. Afară de asta, nu sunt debite prin apropiere. Eu ieşisem să dau un telefon.
Minerva îi privi gura, din nou inundată de salivă. Întrebă, subţiindu-şi privirea:
- Era acasă?
- Nu. Îşi reveni însă repede: Cine, adică, să fie acasă?
- Dora Ioachim, şi Minerva schiţă cu braţele o siluetă feminină.
Necula căscă gura suflecându-şi curios buzele.
I se vedeau gingiile roze, ca de copil.
- N-o cunosc.
- Minţi, Necula! Şi nu înţeleg de ce o faci. Reprezintă o performanţă preţioasă în palmaresul dumitale. Afară de faptul că, în mod evident, te preferă.
- Cui să mă prefere?
- Amicilor Luca şi Dincă. De, ce-i drept, şi-i măsură rotunjimile, te avantajează fizicul.
- Nu înţeleg.
- Ia fă un efort! Femeia se întâlneşte cu fiecare pe rând. Ce nu-i limpede în chestia asta?
- Nu văd de ce ar proceda aşa.
- Vasăzică ţi-ai amintit. O cunoşti.
- N-am afirmat că o cunosc. Dar admiţând ipoteza, încerc să continuu raţionamentul. De ce s-ar încurca o femeie, aceeaşi femeie, cu noi trei?!
- Mi se pare extraordinar că tocmai dumitale trebuie să-ţi explic astfel de lucruri. Sunt cazuri în care o femeie iubeşte simultan doi bărbaţi. Cel puţin aşa se susţine. Ei bine, Dora Ioachim iubeşte în bloc. Sau dacă vrei, în grup. Acum a căzut... "bucuria" pe voi.
- Este o glumă...
- Că vă înşală pe unul cu celălalt? Nici gând! Şi oricum e o consolare să ştii că nu eşti singura victimă. Cu buna dumitale cunoştinţă, Pascu, a procedat la fel. Apropo, când l-ai văzut ultima oară?
- Nu ştiu despre cine vorbiţi.
- Ascultă, domnule Necula! N-am venit aici ca să flirtăm, deşi pot bănui că acesta este genul de conversaţie care te avantajează. Credeam că putem discuta serios.
- Mă ameninţaţi?
Minerva ridică ochii:
- Împrejurările te ameninţă. Şi în loc să încerci să înlături, să limpezeşti o situaţie dubioasă, cochetezi stângaci în spatele unor paravane transparente. "Nu cunosc"... "Nu ştiu despre cine e vorba"...
- Aceasta este realitatea, chiar dacă dumneavoastră nu vă convine.
- Aha! exclamă sarcastic Minerva. Şi ce mi-am zis! Dacă tot n-am făcut rost de criminal în cazul inginerului Pascu, ia să-l încondeiez eu niţel pe Necula! N-o fi mare pierdere pentru teatrul românesc.
Figurantul se ridică în picioare, trăgând de capetele cordonului. Bolborosi roşu la faţă:
- Nu vă permit să mă ofensaţi!
- Bravo! În sfârşit, partitura e completă. Ameninţare, intimidare, ofensă. Rămâne să te plângi pentru brutalitate fizică. Ia gândeşte-te! Un cnocaut face frumuşel într-o reclamaţie.
- Iar activitatea mea, din punct de vedere artistic, nu este o problemă care să ţină de competenţa dumneavoastră.
- M-ai pus la punct! Dar îţi faci griji inutile. Te-am văzut în actul III, tabloul V din "Lear" ţinând extrem de convingător halebarda. N-ai dus-o şi pe Dora Ioachim să te admire?
- Repet, nu ştiu la cine faceţi aluzie.
- Am să-ţi amintesc eu, Necula! În seara de 9 ianuarie ai fost la barul "El Dorado".
- Poate.
- Nu poate. Sigur! Erai, ca de obicei, cu Dincă şi Luca. Consumaţi şampanie franţuzească.
- O chestiune de buget!
- Dacă-ţi imaginezi că bând "Zarea" m-ai fi înduioşat pe teme patriotice, te înşeli. Iar în privinţa bugetului, las-o mai moale! Tase să trăiască! La ora 3 dimineaţa ai dat de la garderobă un telefon la numărul 17.19...
- Ei şi?
Minerva zâmbi subţire.
- Nu ştii cui i-ai telefonat?
- N-am spus asta.
- Atunci?
- Uitasem numele persoanei.
- Amintindu-ţi, înseamnă că ţi-am făcut un serviciu.
- Înseamnă...
- Aşadar, o cunoşti pe Dora Ioachim.
- Să zicem...
- Ce argument a folosit ca să te convingă să nu vorbeşti despre ea?
- Absolut niciunul. Nu era nevoie. Sunt un om discret.
- E o calitate care te face să verşi lacrimi. Dincă şi Luca o posedă de asemenea. Ori poate pe ei i-a ameninţat să tacă... Ce zici?
- Nu ştiu ce-a discutat cu ei, şi nici măcar dacă-i cunoaşte.
- Te informez tot eu, Necula. Se cunosc, şi încă foarte bine. În aceeaşi noapte, la interval de jumătate de oră, fiecare din voi a chemat-o la telefon. Vrei să-mi povesteşti de ce vă feriţi unul de altul?
- Motivele lor îmi scapă. În ceea ce mă priveşte, v-am spus. Nu-mi etalez public problemele sentimentale.
- Numai fotografiile, şi alea de la 80 de kilograme în sus. Mă surprinde chiar pasiunea dumitale pentru Dora. E sub tonaj. Dar fiindcă veni vorba, pe ea de ce n-aţi chemat-o la "Cluj"? Ar fi fost vesel în familie. Unde pui că la câţiva metri doar îşi dădea sufletul bietul Pascu. Tabloul e fermecător: logodnica, logodnicul şi succesorii.
- Vreţi să insinuaţi că eu l-am lichidat pe Pascu?
- Ţi-ar fi fost la îndemână. De ce-ai părăsit localul?
- Trebuia să dau un telefon.
- Cui?
Şopti cu greutate:
- Dorei.
- Când te-ai întors, Luca era la masă?
- Nu. Ieşise şi el.
- De unde ai sunat?
- Am găsit un telefon public pe Poenaru Bordea. La intrarea unui bloc.
- Ia mai reflectează, Necula! Am impresia că ai sunat din altă parte.
Figurantul ridică din umeri.
- Credeţi ce vreţi.
- Nu ce vreau eu. Ospătarii - depozitau nişte lăzi cu sticle în faţa restaurantului - mi-au relatat că ai luat-o pe Rahovei în sus. Au fost foarte atenţi pentru că înăuntru rămăsese doar Dincă şi le era teamă să nu plecaţi fără să achitaţi consumaţia. Asta înseamnă că faceţi o impresie foarte bună... Deci încă o dată m-ai minţit. Oftă: De unde-ai sunat?
Necula lăsă capul în jos, jucându-se cu ciucurii de la halat.
- Am găsit un telefon pe Rahovei.
- Unde?
- Înainte de Sfinţii Apostoli.
- În curtea bisericii?
- Mai încolo puţin.
- Ce trebuia să-i comunici Dorei?
- Nimic special. Adăugă după o scurtă ezitare: Voiam să văd dacă-i acasă.
- În drum, fireşte, te-ai întâlnit cu Pascu. Aveaţi acelaşi itinerar?
- Nu-l cunosc. Nu ştiam că Dora fusese logodită, nu mă interesează trecutul femeilor cu care am de-a face, şi-n orice caz numele Pascu nu mi-ar fi spus nimic!
- Nici chiar atunci când i-ai văzut cadavrul?
- N-am văzut niciun fel de cadavru!
- Iar minţi, Necula, şi treaba mă indispune. Tocmai pentru că l-ai văzut încerci să mă induci în eroare.
Necula îşi înfipse degetele în şuviţele cleioase de păr şi gemu răguşit:
- Nu-l cunosc! Nu înţelegeţi că nu-l cunosc?!
- Cineva afirmă că eraţi prieteni.
- Prieteni?!
- Atunci... fraţi!
Necula avu un râs isteric. Ochii roşii lăcrimau acum de-a binelea, iar stomacul îi tresărea convulsiv.
Cu o mişcare iute, Minerva îi ridică mâneca hainei de casă. Pe pielea albă, două mâini tatuate îşi împreunau degetele. Acelaşi tatuaj de pe braţul inginerului Pascu.
- Fraţi de cruce, Necula, şopti Minerva.
Capitolul VI
Minerva rămâne pe gânduri
1.
- Printre altele, își continuă raportul Minerva, am luat legătura cu conducerea principalelor întreprinderi din Bucureşti şi din ţară. Desigur, măsura în sine inspiră scepticism.
- Ce le-ai cerut? se interesă colonelul.
- Să ni se relateze tot ceea ce li se pare suspect. I-am pus la curent cu afacerea. Evident, în linii mari. Ar fi fost în stare să ne relateze despre X care-şi bate nevasta ori Y care vine beat la serviciu. Le-am atras în mod deosebit atenţia asupra personalului tehnic angajat în ultimii ani. Ne-au sosit primele răspunsuri.
- Ei?
Minerva oftă:
- Nimic. Absolut nimic.
2.
Avea o îndemânare deosebită pentru lucruri pe care de obicei le fac femeile şi numai siliţi de împrejurări, bărbaţii, iar atunci stângăcia şi lipsa de aplicaţie sunt evidente.
Pe bufetul scund erau aşezate obiectele ce trebuia să fie predate la Fond. Negrese cu cercei mari şi gură roşie de fetru, căţei miţoşi, balerine de sârmă, podoabe de aramă ori de lemn. În bibliotecă - câteva rafturi bine lustruite - toate cărţile erau îmbrăcate în hârtie groasă, albastră, peste care Dincă lipise celofan.
Ordinea meticuloasă, ca şi o impresie acută de util - totul era practic, la îndemână, suficient doar să dai perdeaua bine scrobită la o parte, să bagi în priză, ori să tragi un sertar - o determinau pe Minerva să vadă în Dincă un solitar.
O privea grav, cu ochii mari, negri, nefiresc de vii pe faţa pământie, aproape fără contur din cauza culorii teme.
Era straniu că, observându-l, abia îţi stăpâneai exclamaţia: "Un nefericit!" "De ce?" se întreba Minerva încercând să-şi analizeze senzaţia.
"Pariez că încă mai păstrează primul costum... Atinge stofa cu buricul degetelor pentru ca nu cumva unghia să agaţe vreun firicel de lână. Al meu! Pantofii mei! Cămaşa mea. Acest «al meu» obsedant, meschin, care limitează sau sufocă. Ăsta să fie paravanul după care se ascunde marele necunoscut?"
Dincă îşi puse mâinile pe masă. Mari, albe, cu un tremur nervos, aproape neverosimil faţă de fragilitatea graţioasă a jucăriilor de pe scrin.
Minerva se juca cu un portţigaret sculptat, mângâindu-i adânciturile cu buricul degetelor.
- De când îi cunoaşteţi pe Luca şi Necula?
- Sunt aproape zece ani.
Avea un glas melodios, bine timbrat.
- Nu vreau să fiu indiscretă, cel puţin nu în acest sens, rectifică zâmbind, dar asociaţia mă surprinde. Sunteţi altfel decât ei... Alt aluat, aş zice...
- Dacă mi-ar semăna, n-ar mai fi interesanţi. Sunt un om trist, doamnă, puţin sociabil, nu prea simpatic. Pe undeva, firesc. Am avut o copilărie tristă. Imaginaţi-vă o căsuţă, de fapt o colibă, în mijlocul pădurii. Surâse: Mă văd încă la nouă ani după moartea mamei, slab, cu chipul prematur îmbătrânit, cu inima sălbatică, speriată. Un vecin m-a urcat în tren. La Răsadniţa mă aştepta unchiul. Un munte de om, colţuros... M-a luat de mână. Înnoptase. Pădurea mi s-a părut înspăimântătoare, plină de taine. Unchiul, pădurarul, scotea o vorbă la câteva zile... În sfârşit... Luca şi Necula mă ajută să-mi depăşesc complexele.
- Deci căutaţi în această prietenie antidotul propriilor dumneavoastră tare.
Dincă oftă:
- Nu caut. Mi-ar fi penibil să consider o prietenie din punct de vedere utilitarist. Aş trăi cu senzaţia neplăcută că exploatez nişte sentimente sau că, în orice caz, dăruiesc mai puţin. Or, eu le sunt recunoscător că mă acceptă. Adăugă în şoaptă: Aşa cum sunt.
Minerva râse:
- Cred că la "cusururile" dumneavoastră trebuie să mai adăugăm unul: modestia.
- Vă mulţumesc pentru maniera amabilă în care abordaţi problema. Cert este un fapt: Luca şi Necula reprezintă stâlpii existenţei mele, prietenia lor - suportul meu moral.
- Nu intenţionam să spun nimic rău despre ei. Totuşi, fără a minimaliza noţiunea, consider că-i acordaţi o importanţă disproporţionată. Sunteţi un om tânăr, talentat, şi a miza totul pe Luca şi Necula...
- Doi beţivani, vreţi să spuneţi, fanfaroni, rataţi şi aşa mai departe.
- Să zicem.
- Lucrurile acestea nu prezintă importanţă pentru mine.
- Pentru mine, da. Îl privi atentă, întrebându-l aproape în şoaptă: Ce le datoraţi?
Omul îşi trecu mâna albă peste obrazul pământiu. Contrastul de culori era atât de violent, încât părea să-l fi mângâiat altcineva.
- Mda! Este inutil să mă eschivez. Într-un fel sau altul mă veţi sili la confidenţe sau veţi afla singură cum stau lucrurile, riscând ca ele să vă fie prezentate deformat. În puţine cuvinte, oamenii aceştia mi-au salvat viaţa de două ori. Am vrut să mă sinucid. Neserioşi, frivoli, cum vreţi să-i calificaţi, au reuşit dacă nu să-mi redea dorinţa de a trăi, cel puţin să-mi smulgă - desigur la modul figurat - arma din mână. Decepţii de ordin sentimental; sună a foileton ieftin, în cel mai bun caz, melodramatic. Dar nu mă sfiesc să declar că ele au generat momente deosebit de grele în existenţa mea. Râse încetişor: De fapt, la rubrica stare civilă mi se potriveşte un singur cuvânt: nefericit.
Minerva îşi camuflă surpriza.
- Considerând din acest unghi situaţia, înseamnă că nu mă pot aştepta la o sinceritate excesivă în ceea ce-i priveşte. Probabil sentimentul ce-l nutriţi pentru Luca şi Necula vă va împiedica să mă ajutaţi.
- Principial aşa ar fi. Am însă certitudinea că oamenii aceştia nu pot face cu adevărat nimic rău. Cel mult să-şi strice propria lor viaţă. Vă stau deci la dispoziţie.
- Domnule Dincă, în seara de 7 ianuarie aţi fost la restaurantul "Cluj". În timp ce vă aflaţi acolo, doar la câţiva metri de local s-a comis o crimă.
- Am asistat la ea, declară Dincă simplu.
Degetele Minervei se crispară:
"Individul e desăvârşit. Glasul, ochii, mâinile mint atât de bine, încât începi să-ţi reproşezi îndoielile."
- Vreţi să-mi relataţi pe larg cum s-au petrecut lucrurile?
- Eram de câteva ore în local. La un moment dat Necula s-a ridicat pretextând că trebuie să dea un telefon urgent. Unul din ospătari i-a atras atenţia că aparatul este defect, indicându-i câteva locuri prin apropiere unde ar putea, eventual, încerca. După vreo zece minute, Luca a părăsit şi el restaurantul. N-avea ţigări.
- Din câte am înţeles nu intenţionaţi să mai rămâneţi.
- Vă gândiţi că şi-ar fi putut cumpăra în drum spre casă, de la orice restaurant?
- Exact.
- Luca fumează "Select". Localurile deschise până la ora unu, de obicei nu ţin decât "Snagov", "Amiral" sau "Diplomat".
- Continuaţi!
- Am rămas deci singur în restaurant.
- Puteţi preciza ora?
- 22,05-22,10. Băieţii întârziau şi simţeam nevoia să iau puţin aer. Am achitat nota rugându-l pe ospătar să nu strângă paharele - mai rămăsese vreo jumătate de kilogram de vin - şi am ieşit afară. Depăşisem localul cu trei sau patru clădiri, când am auzit în spate paşi precipitaţi. Doi bărbaţi alergau. M-am lipit instinctiv de zidul unei case. Au trecut prin faţa mea vertiginos.
- Le-aţi distins cumva trăsăturile?
- Mi-ar fi fost imposibil. La un moment dat am înregistrat, destul de slab, o bufnitură şi cel din faţă a căzut. Celălalt, un bărbat înalt, s-a topit, pur şi simplu, în întuneric.
- Apoi?
Dincă îşi cuprinse braţele cu un aer stânjenit.
- O să vi se pară, desigur, nerecomandabil procedeul, dar am făcut calea întoarsă.
- Ciudat! Nu v-aţi gândit că victima ar putea avea nevoie de ajutor?
- Până să fi luat o hotărâre, la capătul străzii apăruseră deja două siluete în uniformă. Ştiam că rămâne pe mâini bune. În ceea ce mă priveşte, practic nu-i mai puteam fi de niciun folos.
- Aţi procedat greşit, domnule Dincă, dar din fericire, deşi faptul e consumat, încă ne puteţi ajuta. V-aţi întors imediat la restaurant?
- Desigur.
- I-aţi găsit pe Luca şi Necula înăuntru?
- Doar pe Necula. Luca a apărut după câteva minute. Era exact 22,25. M-am uitat la ceas instinctiv... şi tăcu brusc.
- De ce v-aţi oprit? Instinctiv trebuia să vă uitaţi la ceas când s-a tras asupra victimei, şi nu când s-a întors Luca.
Dincă ridică din umeri:
- Într-adevăr, aşa e...
- Oare gestul reflex n-a fost cumva generat de o corelaţie între cele două siluete? A domnului Luca şi a agresorului? Vorbeaţi de un bărbat înalt. Aş prefera să vă gândiţi bine înainte de a răspunde.
- Nu este cazul să-l camuflez pe Luca. Oricum l-aş fi recunoscut.
- Şi atunci, conform principiilor enunţate mai devreme, nu l-aţi divulga.
- Nu.
- Apreciez sinceritatea dumneavoastră.
- La urma urmelor, puteam să omit amănuntul că am asistat la crimă.
Minerva îşi muşcă buza de jos.
- În sfârşit. Bănuiesc că aţi povestit şi amicilor incidentul.
Dincă negă, clătinând din cap.
- De ce?
- Detest senzaţionalul mahalagesc. Îmi repugnă.
- Moartea unui om depăşeşte rubrica.
- Poate.
- Sigur!
- Oricum, n-aveam chef de comentarii. Nici nu mă simţeam prea bine. De fapt, în noaptea aceea m-am îmbolnăvit. Am stat câteva zile în casă.
- Ştiţi cine e victima? întrebă brusc Minerva.
- Habar n-am.
- Inginerul Mihai Pascu.
Omul îşi încreţi fruntea. Repetă de câteva ori pe gânduri:
- Pascu..., Pascu... Numele mi-e familiar, totuşi nu-l pot identifica.
- Logodnicul Dorei Ioachim, preciză Minerva.
Dincă nu-şi disimulă surpriza.
- Al Dorei? Extraordinar! Ah, acum înţeleg, înţeleg...
- Ce?
Refuză să răspundă, privind concentrat mozaicul parchetului.
- O cunoaşteţi de mult?
- De trei săptămâni. Îşi luă capul în mâini, rostind cu greutate: Era logodită? Sunteţi... sunteţi sigură?
- Ce raporturi există între dumneavoastră?
- Între mine şi Dora? Părea că nu-şi revine. Ce fel de raporturi? Cele dintre un bărbat şi o femeie. Îşi ridică ochii umezi, dilataţi. Ce alte raporturi puteau să existe?
Minerva întrebă cu blândeţe:
- O iubiţi atât de mult?
Omul o privi ciudat.
- Are vreo importanţă?
- Englezul spune că nu e deştept cel care greşeşte de două ori.
- Eu greşesc pentru a treia oară...
Avea un ton sfâşietor şi totuşi ciudat de calm.
- Mă întreb de ce Luca şi Necula, care ştiau unde vă poate duce o nouă decepţie, nu v-au avertizat cu cine aveţi de-a face.
- Luca şi Necula?!
- O cunosc la fel de bine ca şi dumneavoastră. Poate şi mai bine.
Dincă păli.
- E o cursă...
- Asta bănuiesc şi eu, întoarse Minerva lucrurile la 180 de grade. Dora Ioachim mi se pare extrem de abilă şi nu cred că discreţia solicitată fiecăruia dintre dumneavoastră ţine numai de anumite scrupule morale. Îngrijorător şi cert e faptul că prima victimă a căzut.
- Care victimă?
- Am mai discutat. Inginerul Pascu. Mă surprinde că nu l-aţi recunoscut atunci, în seara când a fost împuşcat.
- Atunci l-am văzut pentru prima oară în viaţa mea.
Minerva întinse mâna spre etajera cu cărţi. Scoase un volum cu coperte albe, unicul neînvelit.
- Aţi cumpărat-o recent?
- Am primit-o.
Întoarse prima filă. Sub titlu, o dedicaţie cu cerneală verde: "Domnului Dincă, cu afecţiune. M. Pascu".
"Trebuia s-o găsesc", reflectă Minerva observând literele rotunde cu majuscule înzorzonate.
Capitolul VII
Se caută un Voltaire
1.
Scoase scama din vârful peniţei şi continuă să scrie:
"...Consider, deci, că persoana mai sus indicată, plasând la adăpostul predării unor inofensive lecţii de matematici diplome false şi solicitând apoi, prin şantaj, informaţii, periclitează în cel mai înalt grad interesele economice ale statului, ceea ce impune domniilor voastre măsuri drastice şi imediate..."
Inginerul Mihăilă reciti ultima frază cu un suspin de satisfacţie care-i alungă pentru câteva clipe îngrijorarea. Muşcând vârful tocului, căută o semnătură menită să precizeze o anumită poziţie, în sfârşit, un soi de atitudine precisă.
În principiu era informat că nu se dă curs anonimelor, denunţurilor nesemnate.
Totuşi, miza era prea interesantă, prea neliniştitoare, pentru ca cei competenţi să arunce, pur şi simplu, hârtia la coş. Iar datele de natură să-l identifice pe autor atât de ferme, încât ar fi fost imposibil să nu stârnească măcar curiozitatea. O curiozitate minimă, care să genereze cercetări discrete la faţa locului.
Se decise în cele din urmă pentru un "cetăţean cu simţul răspunderii", caligrafiat între ghilimele cu litere de tipar, împături scrisoarea şi o puse în plic.
Deschise dulapul şi scoase o trusă de voiaj. Un costum de haine, două-trei schimburi, economiile - câteva mii de lei, bani lichizi - aveau să-i ajungă pentru un timp, până-şi va găsi de lucru undeva, departe, pe un şantier unde oamenii nu sunt curioşi, pentru că sunt prea ocupaţi, iar fluctuaţia de personal e firească. Trebuia să se dea la fund, să dispară, înghiţit în necunoscut sub o identitate mincinoasă. Mâine, poimâine, poliţia va fi avertizată de situaţia falsului inginer Mihăilă, de şantajul celui care-i furnizase diploma. Rămase o clipă pe gânduri. Oare profesorul de la care pleca propunerea şi şantajistul sunt una şi aceeaşi persoană?
Coborî în stradă cu senzaţia neplăcută că este urmărit. Se întoarse de câteva ori dar nu observă nimic. Figuri indiferente, trecători grăbiţi, o femeie îmbrăcată la repezeală plimbând un câine pechinez. Aruncă scrisoarea în cutia poştală de la colţ, atent să respecte indicaţiile P.T.T.R.-ului care distingeau: "Pentru Bucureşti", "Pentru alte localităţi".
Se simţi mai liniştit, dar senzaţia că cineva e în spate persista. Trebuia să lupte cu tentaţia de nebiruit de a-şi întoarce capul după fiecare doi-trei metri parcurși.
2.
Individul dispăru pe o străduţă strâmtă care se deschidea la dreapta. Escaladă gardul şi ajunse pe un maidan întunecat. După câteva minute, apăru inginerul Mihăilă grăbit, aproape alergând.
Scoase revolverul, fixându-i amortizorul. Inginerul ajunsese în dreptul lui.
3.
Cadavrul zăcea nemişcat pe trotuar aşa cum îl surprinsese moartea. Minerva Tutovan străpunse cordonul de poliţişti care asigura ordinea şi îngenunche lângă victimă. Un om tânăr, în jur de 30 de ani, cu figură oacheşă.
Alături, medicul legist Vlase dădea explicaţii procurorului. Minerva făcu semn unui sergent să caute actele victimei şi se apropie de grupul celor doi.
Procurorul Ştefănescu o salută reverenţios. Vlase dădu amical din cap.
- După câte îmi dau seama, s-a tras cu aceeaşi armă! declară Minerva prost dispusă.
Era obosită şi-i era frig. Pe maidan sufla un vânt aspru.
- Categoric, făcu medicul legist. Moartea s-a produs instantaneu.
Pe trotuarul de vizavi se buluceau trecătorii avizi de senzaţional. Bătrâni cu iaurtul în plasă, gospodine purtând sacoşele doldora de zarzavat, un puşti cu o jimblă mare, rumenă, din care rupsese un colţ...
Sergentul se apropie respectuos şi întinse Minervei Tutovan documentele victimei. Într-un carnet de material plastic, vernil, găsi buletinul: Mircea Mihăilă, Bucureşti, născut în 1942, şi o legitimaţie de inginer purtând antetul unui institut de cercetări.
"Hm", gândi Minerva, "tot inginer..."
Procurorul conchise enervat:
- A doua crimă în patru zile. E inadmisibil.
Părea să reproşeze cuiva anume treaba asta. Minerva îşi întoarse iute capul. Îl privi fix câteva secunde, muşcându-şi buza de jos. Procurorul nu se formaliză şi continuă să comenteze cu Vlase.
Apoi, din nou, îi atrase atenţia sergentul. Se îndrepta spre ea însoţit de o femeie între două vârste. Avea o faţă placidă, cu pleoape umflate, hepatice. În lesă ţinea un pechinez care gâfâia, dând din coada subţire ca o virgulă.
- Cu ce vă putem fi de folos, doamnă? întrebă Minerva, stăpânindu-şi iritarea.
- Eu am văzut... am văzut tot! Ieşisem la plimbare cu Siegfried şi am văzut!
- Ce?
- Mortul.
- Vreţi să spuneţi victima...
- Ezact. Acum jumătate de oră. Plimbam căţelul. A fost toată ziua indispus.
- Cine a fost indispus?
- Mortul! Adică nu mortul. Că pe el nu-l cunosc. Siegfried.
- S-o luăm metodic, doamnă, propuse Minerva. Deci, acum jumătate de ceas plimbaţi pechinezul. Unde anume?
- Pe Ilenelor. Strada ailantă. La capăt stau eu. O căsuţă galbenă, cu perdele brodate. Acum ne trage şi gaze. Siegfried e răcit şi a rămas acasă. I-am pus ventuze şi i-am tras o frecţie pe cinste.
Minerva îşi propti mâinile în şolduri.
- Cum vine asta? Văd că sunteţi cu el.
- Cu cine? clipi femeia nedumerită.
- Cu Siegfried.
- Păi nu ăsta! Ălălalt de acasă! Bărbatu-meu. Îi cheamă la fel: pe el şi pe căţel.
- Ce aiureală! De ce nu i-aţi spus Popovici, ori Popescu... sau naiba ştie...
- Cui, vă rog? Lui bărbatu-meu?
- Câinelui, cucoană!
- A! făcu femeia decepţionată. Asta nu se poate.
- De ce?
- Păi, bărbatu-meu a fost prizonier. Zece ani bătuţi pe muchie l-am tot aşteptat. Credeam că a murit. În amintirea lui i-am spus căţelului Siegfried. Când s-a întors, i-a plăcut şi lui. Un gest delicat. Nu găsiţi?
- În fine, s-o lăsăm baltă. Ce făcea victima?
- Avea o servietă în mână şi părea grăbit.
- Prin ce v-a atras atenţia?
- Cine?
- Victima.
Femeia roti ochii, neputincioasă.
- Cum adică, dacă nu vă supăraţi?!
- Trec sute de oameni. Cum de l-aţi reţinut tocmai pe acesta?
- A! Păi ştiţi, era cevaşilea curios. Mergea ce mergea - că venea dinspre staţia de tramvai - şi se tot întorcea să vază în spate. Că, la un moment dat, m-am uitat şi eu.
- Şi?
- Ce era să văz? Omenire! Bărbaţi, femei, care cu treburile lui.
- Altceva?
- Când să ajungă la cutia din capătul străzii, s-a uitat iar bine de jur-împrejur, a scos din servietă un plic albastru şi i-a dat drumul înlăuntru.
- Sunteţi amabilă să-mi arătaţi unde?
- Da, cum să nu, cu plăcere. Că tot spre casă mă duceam şi eu. Căută pe jos, după căţel: Siegfried, hai, băiatule, că e târziu. Ne aşteaptă tăticu'!
Pechinezul o luă înainte cu mers crăcănat de raţă. Minerva îşi struni pasul după al femeii: mărunt şi înţepat.
- Imediat ajungem. Ce întâmplare! exclamă cu satisfacţie evidentă. Noroc cu Siegfried.
- Care Siegfried?
- Bărbatu-meu. Nici n-aş fi ieşit astă-seară. E un film la televizor cu ăla frumosu'... de place la toată lumea... Ştiţi dumneavoastră.
- Ştiu!
Minerva nu se îndoia că pentru un timp femeia va deveni starul cartierului.
Vecinii vor sosi în pelerinaj, ascultând povestea pentru a zecea sau a suta oară fără să priceapă căruia dintre cei doi Siegfried îi datorează descoperirea.
Cucoanele vor sorbi prelung şi zgomotos din ceştile de cafea, vor trage lacome cu ochiul la chiseaua pântecoasă cu dulceaţă de culoarea aurului, solicitând detalii.
Madam Aglae îşi va răsuci mecanic degetul uscat în ureche, lungindu-şi gâtul ca nu cumva să piardă vreun cuvânt. De fiecare dată povestea va deveni mai stufoasă, mai rotundă, iar incidentul femeii cu ochi hepatici, o adevărată aventură. Şi, trist, poate că erau luni sau ani de când se consumase cel mai important eveniment din viaţă: bronşita contractată de Siegfried - soţul.
- Cum s-a comportat victima după ce a pus scrisoarea la cutie?
- Poate că mi s-a părut, dar parcă se liniştise. După aia nu l-am mai văzut, că dete colţul pe Vâlcei, iar Siegfried s-a oprit la un stâlp să facă... mă rog, înţelegeţi dumneavoastră... că-i ruşinos nevoie mare. Nu ţi-o ridica piciorul când trece cineva, să-l tai... P-ormă am auzit eu aşa, ca o bufnitură, ca când desfaci "Spumosul", dar n-am dat atenţie. Zic, cine ştie, un camion cevaşilea. Eh! Ce ţi-e şi soarta omului. Dacă era bec pe maidan, trăia. Sau dacă nu era Siegfried indispus...
- Soţul?
- Nu, câinele.
Se măsurară din priviri. Gânduri identice, nemărturisite se încrucişară în eter: "Toantă mai e"...
- Aşa, criminalul s-a înfundat în întuneric şi dus a fost. Iote c-am ajuns.
"Slavă Domnului!" oftă Minerva.
Cotiră, şi femeia îşi duse brusc mâna la gură. Cutia de scrisori, într-o baie de flăcări, ardea ca o torţă. În pragul unei curţi, o fetiţă ţipa, arătând-o cu degetul.
Siegfried, câinele, începu să schelălăie.
4.
Gazda era o femeie gureșă, cu ochii mici şi piept agresiv, ciudat de mobil sub capotul murdar. Mirosea a ceapă prăjită şi undeva în bucătărie se auzea sfârâitul grăsimii.
Le dădu drumul în odaia victimei, complet separată de restul apartamentului printr-un coridor îngust, oferind voluntar informaţii privind firea fostului chiriaş.
- Om cumsecade, domnul Mihăilă. Nu pot să zic. Dar posac. Cu cleştele dacă-i scoteai cuvinţelul. "Bună ziua, bună seara", şi la 15 chiria, uite aici pe colţul mesei. Încolo...
Minerva răsuflă uşurată când uşa se închise în spatele ei.
- Are o guriţă!
Dobrescu pipăi bricheta în fundul buzunarului. Pierdea benzină. Se uită prin odaie, încercând să intuiască deducţiile Minervei. Un interior banal. Mobilă dispersată, strict necesară. Patul de fier - zestrea gazdei - un garderob trist, scorojit, masa rotundă cu "tişlaifăr" şi ghioc, două scaune de lemn, un dulăpior de perete pentru cărţi, trei "gobelinuri" Pierrot şi Columbina, lebede plutind şi Desdemona ori poate altă blondă, lucrate în lână pe romburi de etamină.
- Terminăm repede! conchise Minerva sprijinită de uşă. Uită-te prin cărţi.
Atmosfera încăperii era edificatoare. Sugera provizoratul şi impersonalul mai mult chiar decât o cameră de hotel. Nimic, nici măcar o cravată uitată pe scaun, un colţ de pijama, o carte rămasă deschisă, un creion, ori o ceaşcă cu zaţ rece de cafea n-o scoteau din anonimat. Impresia pertinentă era că în zece minute, înghesuind câteva boarfe în geamantanul de pe dulap, locuinţa putea fi părăsită fără urmă.
Inginerul Mihăilă, spre deosebire de Pascu, părea consumat de un constant sentiment de spaimă, având conştiinţa acută a situaţiei primejdioase în care se afla.
- Ai găsit ceva, Dobrescu?
Locotenentul înşirase pe masă câteva zeci de cărţi, caiete, un top de hârtie. Răsfoia un dicţionar francez-român şi pe faţă i se citea uimirea.
- Foarte curios! exclamă el.
- Ce anume?
- Primele 50 de pagini sunt atât de murdare, încât aproape se lipesc una de alta. În rest, parcă nici n-ar fi fost atins.
Minerva privi peste umărul lui.
- Hm, aproape că terminase cu litera B.
- Adică?
- Adică învăţa franceza după dicţionar, Dobrescu! Am mai auzit de tipi din ăştia, dar practic n-am întâlnit niciunul. Îţi trebuie oleacă de încăpăţânare pentru chestia asta. Te-ai uitat prin caiete?
- Nu încă.
Erau trei. Două consumate în întregime, celălalt pe jumătate. Formule, exerciţii de algebră şi trigonometrie, figuri geometrice.
- Formidabil! exclamă Dobrescu. Acelaşi scris!
- Aceeaşi mână care corectează, ba chiar şi aceeaşi cerneală roşie, ca în caietele lui Pascu.
- Înseamnă că luau lecţii de la acelaşi profesor. Poate că se şi cunoşteau.
- Cine? Pascu şi Mihăilă? Posibil, dar nu obligatoriu.
Întorcea cu atenţie fiecare foaie, parcurgând-o în întregime. Marginile paginilor erau acoperite cu desene de o certă îndemânare artistică. Figuri din faţă şi profil, siluete, nuduri, animale. Uneori interveneau chiar între două exerciţii ori înainte de rezolvare.
- Ce spui, Dobrescu?
Locotenentul adoptă o expresie de parcă şi-ar fi scărpinat ceafa, încercând să ghicească ce anume trebuia să spună. Dar Minerva nu-i aşteptă răspunsul. Răsfoia în continuare atentă, cu trăsăturile crispate.
- Mihăilă se concentra greu. Cunosc genul. Elev cu atenţia rătăcită. Cum pierdea şirul, începea să deseneze. Ăsta e norocul nostru. O primă concluzie se impune: Lua lecţii de la un profesor care lucra cu mai mulţi elevi deodată.
- E o presupunere.
- Sunt convinsă. N-ai timp să te ţii de drăcii, când ţi se predă individual. Şi mai e ceva, observi? Unul din desene se repetă constant. Bustul lui Voltaire după Houdon. Hai, că pe ăsta îl ştii, aveam şi noi un exemplar în cancelarie. Sunt, în tot caietul, aproape douăzeci de variante pe aceeaşi temă, dar... Dar ce, Dobrescu?
- De fiecare dată poziţia e alta.
- Exact. Ceea ce înseamnă...
- Că poziţia modelului era mereu schimbată.
- Dobrescu, nu mă enerva! Nu modelul, ci el, Mihăilă, îşi schimba locul. Deci ipoteza pare valabilă. Când în mod obişnuit participă la lecţie doar doi inşi, elevul şi dascălul, locurile sunt totdeauna aceleaşi. Recapitulează concluziile!
- Pascu şi Mihăilă au luat lecţii de la acelaşi profesor.
- Unu! contabiliză Minerva, trăgându-se de ureche.
- Predarea se făcea în mod colectiv.
- Doi!
- În locuinţa profesorului se află bustul lui Voltaire.
- Trei!
- Cam asta ar fi totul...
- Patru: Lecţiile se ţineau de obicei seara! Nu mai căsca gura, ţi-am spus că nu suport obiceiul ăsta. E foarte simplu. Priveşte desenele! Fii atent, mai ales la umbre. Lumina cade de sus. Deci de la o lustră. În extremis, o cameră cu tavan de sticlă, oricum uşor de reperat. Altceva?
- Cinci! exclamă tare locotenentul. Voltaire era un timid.
- Ce?!
- Uitaţi-vă atent. Nu ridică niciodată ochii din... desen.
Minerva se răsuci pe călcâie ascunzându-şi zâmbetul care-i strâmba nasul. Se opri lângă dulapul cu cărţi, aplecându-se puţin. Dedesubt, pe perete, cineva zgâriase un număr de telefon. Zâmbetul se strânse la loc, în colţurile buzelor subţiri. Era telefonul celor trei: Dincă, Luca şi Necula.
Trecu uşor degetul peste cifrele albe, curate, adunând fire mărunte, de tencuială.
Fuseseră zgâriate de curând.
Capitolul VIII
Dora se eschivează
1.
Colonelul Ionaș lăsă raportul Minervei e masă şi îşi scoase ochelarii. Pe rădăcina nasului cărnos rămăseseră amprente roşii, adânci.
- Vorbeşte-mi despre trioletul de beţivani! Văd că ai dublat supravegherea.
Minerva, prost dispusă, îşi întoarse privirea spre fereastră.
- E ceva aici care nu-mi place. Virtual, oricare dintre ei ar putea fi asasinul.
- O clipă. Consolidezi în acelaşi individ atât pe asasin, cât şi pe, hai să zicem, necunoscutul care conduce din umbră?
Minerva îşi ridică brusc ochii lucioşi:
- Este o ipoteză asupra căreia vă mărturisesc că nu m-am oprit. Nu dispun de indicii care să poată argumenta în sens pozitiv, dar eventualitatea ar explica o anumită ritmicitate, o siguranţă şi o adresă care m-au izbit în desfăşurarea evenimentelor.
- Miroase a ubicuitate. De altfel, la clasa şi stilul personajului nu-l văd murdărindu-şi personal mâinile. Şi mai e ceva. Întreprinderea preconizată necesită un volum de lucrări şi operaţii uriaşe: racolarea viitorilor ingineri, procurarea de acte false, şantaj, asasinate şi aşa mai departe. Deci, existenţa unor complici se impune.
- Situaţia ne avantajează. Cei mai virtuozi în materie de infracţiune au fost în cele din urmă depistaţi datorită complicilor.
- Nici n-ar fi putut să se lipsească de ei. Când eram elev de liceu mă fascina o carte: Lupul singuratic... Un tip care lucra de unul singur şi poliţia nu izbutea să pună mâna pe el. Dar astea-s poveşti. Ce spuneai că nu-ţi place?
- Luca, Dincă şi Necula au asistat ori au fost prin împrejurimi la ambele crime. Evident, ipoteza unor coincidenţe e scoasă din discuţie de la bun început. Fiecare are ceva de ascuns şi, în funcţie de posibilităţi, încearcă mai mult sau mai puţin inteligent să mă inducă în eroare.
- Adică?
- Să-l luăm, de pildă, pe Necula. În noaptea morţii lui Pascu petrece cu ceilalţi într-un restaurant din apropierea locului în care s-a comis crima. La un moment dat, sub pretextul unui telefon, părăseşte localul şi se întoarce după 15 sau 20 de minute. În acest interval, la câţiva metri doar, inginerul moare. Discut cu Necula a doua zi. Îmi înşiră tot soiul de baliverne, joacă teatru, cedează, se enervează, se repliază apoi confuz sau tace încăpăţânat. Contestă cu vehemenţă că l-ar cunoaşte pe Pascu, dar pe braţ îi găsesc un tatuaj sui-generis, identic cu cel al inginerului.
- Clar.
- Cel puţin dintr-un anumit punct de vedere, preciză Minerva. Cei doi s-au cunoscut cândva.
- Îl vezi în stare să ucidă?
- Nu.
Colonelul o privi atent.
- De ce? Aparent, totul e împotriva lui.
- Aparent. Vă referiţi desigur la fapte materiale, concrete. Dar când spun "nu cred", am în vedere psihicul lui Necula. Un mic juisor cu mici vicii şi mici tabieturi, cu o biată mică existenţă golită de veleităţi. Un mic balon de săpun de un vid saharian. Îl pot oare identifica cu omul din umbră?
- Poate nu. Dar cu asasinul?
- Necula tremură pentru mica lui linişte. Cancanuri din culisele teatrului, cafeluţa, şpriţul, ocheade deşucheate.
- Ţi-e profund dezagreabil, râse colonelul.
- Nu contest că genul îmi repugnă, dar s-ar părea că faptul în sine nu-l dezavantajează. Există o singură posibilitate. Ca Necula să fi ucis şantajat de altcineva.
- Poate că joacă teatru. La urma urmelor e actor.
Minerva făcu un gest de lehamite.
- Înseamnă că păcăleşte pe toată lumea în mod constant, doar se vede de la o poştă că n-are talent. Oficiul lui se reduce la deplasarea scenică a tăvilor, halebardelor şi a paharelor cu apă. Probleme, pe alte coordonate, îmi ridică şi Luca.
- Ăsta pare mai inteligent...
- Fără discuţie, şi oricum mai complex. Pretinde că vrea să zboare şi naufragiază penibil. Pretinde că a ajuns la înţelepciune, că priveşte viaţa cu echilibru şi calm filozofic şi, într-adevăr, îţi vine să-l crezi. În noaptea crimei dispare şi el din cârciumă, nu-şi aminteşte de unde a luat ţigări, iar în casă îi găsesc certificatul de naştere al inginerului.
- Te-ai întrebat, cumva, interveni Ionaş, de ce tocmai certificatul?
- Bineînţeles. O probă relativ certă a faptului că-l cunoaşte pe Pascu, indiferent în ce context de relaţii. Aceasta dacă acceptăm că cineva voia să găsesc obiectul compromiţător la Luca. Premisa: un Luca inocent.
- E imposibil?
- Nu. Iar actul a fost abil camuflat. În rama tabloului. Primul loc unde aş fi căutat. Luca nu e omul care să ascundă ceva sub pat ori în lâna saltelei. Totuşi nu-l pot disculpa. În primul rând istoria cu ţigările nu stă în picioare. Un alibi jerpelit menit să acopere minutele care au precedat, în care s-a consumat şi care au urmat crimei. Îmi veţi dezvolta poate ideea că tocmai realii vinovaţi au grijă să-şi asigure alibiuri. Dar unul prea ferm e uneori la fel de suspect ca şi unul dubios. Şi ar mai fi ceva. Spre deosebire de Necula, Luca dispune de alte valori. Şi dacă Luca a ucis sau nu, rămâne deocamdată o problemă în suspensie. Dar îl văd în stare de combinaţii tenebroase.
- Ar mai fi Dincă.
- Ăsta cel puţin are şi tupeu! Mi-a trântit-o verde în faţă că a asistat la comiterea crimei. Asasinul ar arăta ca un uriaş, un soi de căpcăun foarte aproape ca date fizice de el însuşi.
Colonelul netezi postavul verde al mesei, cu o expresie gânditoare:
- Cea mai pură inocenţă ori îndrăzneală cu adevărat remarcabilă... Spre ce înclini?
Minerva îl privi lung:
- Vă voi da răspunsul cât de curând.
2.
Acoperi cu cearşaful chipul livid şi se apropie de fereastră. Ploua mărunt.
Oamenii, umbre zgribulite, se înghesuiseră sub streaşină aşteptând tramvaiul. Uşa bodeguţei din colţ se deschise brusc. Ţâşni afară, împins din spate, un tip rotofei cu paltonul desfăcut. Ospătarul îi înghesui în braţe sacoşa din care ieşea o pâine, pălăria şi fularul, apoi se grăbi să închidă.
Omul se redresă netezindu-şi de circumstanţă hainele, îndreptă cravata de pe un umăr pe celălalt, apoi dădu buzna înapoi, salutând jovial.
Vlase, în halat alb, îşi trecu mâna prin păr. Degetele lungi, cu articulaţii fine şi unghii ovale, ca migdala, miroseau plăcut a mosc şi tutun.
- Sunteţi obosită?
Surâse cu zâmbetul lui dintotdeauna, bun, sincer, amabil (nu crisparea convenţională a maxilarelor), înţelegător, parcă puţin resemnat.
Minerva îşi scutură părul scurt, netezindu-şi bretonul.
- Mă gândeam... A doua victimă în patru zile, nu-i de joacă.
- A doua?
- Ce vă surprinde? Aţi uitat de Pascu?
- A! Blondul! Am avut o săptămână grea. Vă spun sincer, aş pleca pentru câteva zile la Sinaia. Mă simt literalmente epuizat.
Minerva îi privi nările tremurânde, cearcănele negre şi urâte, fruntea lividă.
- De ce nu vă duceţi?
Vlase oftă şi îşi sprijini fruntea de uşorul ferestrei. Priveau amândoi întunericul ud.
Minerva se strânse în paltonul larg. Medicul era un specialist apreciat, inteligent, cu o cultură rafinată, excelent profesionist în ciuda repulsiei neostoite ce i-o provoca ambianţa în care lucra. Incapabil de răutăţi, niciodată maliţios, Vlase aluneca printre oameni, cu acelaşi zâmbet incert, camuflându-şi ermetic zilele proaste în spatele unei amabilităţi graţioase, plină de atenţii. Fusese căsătorit cu o actriţă cunoscută, o tragediană planturoasă. Îl părăsise, gustând genul tragic pe scenă şi nu acasă. Aveau împreună un băieţel de 10 ani, pentru care medicul nutrea o dragoste maladivă.
- E târziu! şopti Vlase. Trebuie să încep.
Minerva îşi privi ceasul.
- Mai aşteptaţi puţin. Am convocat pe cineva aici. Vreau să vadă cadavrul... Îşi drese glasul, ezitând imperceptibil: Nu v-aţi gândit vreodată să... În fine, să schimbaţi macazul?
Vlase zâmbi. Dinţii albi, cu reflexe albăstrii, erau orientaţi înăuntru, ca la păpuşi.
- În ce sens?
- Să încercaţi un reviriment. E un blestem să profesezi în condiţiile astea, conchise Minerva cu francheţea bruscă, dură, care o caracteriza.
- La vârsta mea?
- Ei, bravo. În fond aveţi doar - îl cântări din priviri - doar 50 de ani.
- Sunteţi drăguţă. 41. Şi ce să fac? Unde să mă duc?
- Oriunde. Aşa ce realizaţi? Vă otrăviţi zece ore pe zi şi pe urmă ascultaţi Debussy ori Ravel întins pe canapea, gândind la nimicnicie. Vă luaţi în serios, asta-i nenorocirea... Se îndepărtă de fereastră. În sfârşit, mai discutăm noi. Apropo, nu s-a interesat nimeni de soarta lui Mihăilă?
- Ba da. A trecut frate-său pe aici.
- Fratele?!?
- Aşa pretindea. M-a oprit la poartă.
- Cum arăta?
Fruntea medicului se încreţi:
- Înalt, masiv, ochi mari, negri. M-a izbit tenul. Foarte închis. Nu patologic. Congenital, bănuiesc... Purta o scurtă de blană.
...................................................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu