9-11
- Ai spus că o să-mi arăți ceva? Ce era?Am încuviințat. Acum nu mă mai puteam opri. Reacţia în lanţ se declanşase. Nu exista nicio metodă s-o opresc.
- Du-te sus. Camera mea este a doua uşă pe stânga. Uită-te în al treilea sertar al măsuţei de toaletă. O să trebuiască să cauţi sub un teanc de lenjerie de corp, dar nu o să te muşte.
Ea a zâmbit - doar puţin, dar şi asta era o îmbunătăţire.
- Şi ce o să găsesc? Un săculeţ cu droguri?
- M-am lăsat anul trecut, am răspuns zâmbind. Anul ăsta iau Ludes. Fac rost de bani vânzând heroină la liceu.
- Ce o să găsesc, de fapt?
- Autograful lui Arnie imortalizat pe ghips.
- Autograful lui?
Am încuviinţat:
- În duplicat.
Le-a găsit, iar cinci minute mai târziu eram din nou amândoi pe canapea, privind două dreptunghiuri de ghips. Erau aşezate unul lângă altul pe măsuţa de cafea pe care se vedeau semnele trecerii anilor. Pe unul dintre ele mai dansau şi alte nume. Îmi păstrasem ghipsurile, chiar o îndrumasem pe asistenta medicală pe unde să le taie. Mai târziu eu decupasem cele două dreptunghiuri, unul de la ghipsul piciorului stâng, celălalt de la dreptul.
Le-am privit în tăcere: Arnie Cunningham pe dreptul. Arnie Cunningham pe stângul.
Leigh s-a uitat la mine, întrebătoare şi nedumerită.
- Astea sunt bucăţi de ghips.
- Da, din ghipsurile mele.
- Este... o glumă sau altceva?
- Nu-i o glumă. L-am urmărit când le-a semnat pe amândouă.
Acum, după ce rostisem cuvintele, am simţit o ciudată uşurare a tensiunii, o relaxare. Era bine că împărtăşisem cuiva acest fapt. Îl ţineam de prea multă vreme în minte şi nu-mi dăduse pace.
- Dar nu seamănă deloc.
- Parcă eu nu știu! Dar nici Arnie nu prea mai seamănă cu cel de acum câteva luni. Iar totul este legat de afurisita aia de maşină.
Am arătat sălbatic spre dreptunghiul din stânga.
- Aceea nu-i semnătura lui. Îl ştiu pe Arnie aproape de-o viaţă. I-am văzut temele, i-am văzut mesajele, l-am văzut semnându-şi chitanţa pentru primirea salariilor, iar aceea nu-i semnătura lui. Cea din dreapta, da. Asta, nu. Leigh vrei mâine să faci ceva pentru mine?
- Ce?
I-am spus. Ea a încuviinţat încet.
- Pentru noi.
- Hm?
- O s-o fac pentru noi. Deoarece noi trebuie să facem ceva, nu-i aşa?
- Da. Bănuiesc că da. Te supără dacă-ţi pun o întrebare personală?
A clătinat din cap, ochii ei albaştri, remarcabili, neîndepărtându-şi privirile de la mine.
- Cum ai dormit în ultimul timp?
- Nu prea bine. Am visat urât. Dar tu?
- Nu. Nu prea bine.
Apoi, pentru că nu mă mai puteam stăpâni, mi-am pus mâinile pe umerii ei şi am sărutat-o. A existat o ezitare momentană şi am crezut că ea o să se îndepărteze... apoi şi-a ridicat bărbia şi mi-a răspuns la sărut cu toată convingerea. Poate că, până la urmă, faptul că eram cât de cât imobilizat, a fost un noroc.
După ce ne-am sărutat ea m-a privit întrebătoare.
- Împotriva viselor, i-am spus, crezând că o să par stupid şi tâmpit, aşa cum sună întotdeauna în cărţi această remarcă.
Dar în schimb a sunat dureros de sincer.
- Împotriva viselor, a repetat ea cu gravitate, ca şi când ar fi fost un talisman.
Şi de data aceasta ea şi-a apropiat capul de al meu şi ne-am sărutat iarăşi, cu cele două dreptunghiuri de ghips zimţate privindu-ne ca nişte ochi albi şi orbi, cu numele lui Arnie scris pe ele. Ne-am sărutat pentru simplul confort animalic dat de contactul animalic - acesta, desigur, şi încă ceva în plus, începând să fie ceva mai mult - apoi am rămas îmbrăţişaţi fără să vorbim şi nu cred că încercam să ne amăgim despre ceea ce se întâmpla - cel puţin nu în totalitate. Era o alinare, dar în acelaşi timp era şi bunul şi bătrânul sex - complet, pârguit şi aţâţat de hormonii adolescentini.
Şi poate că avea o şansă să devină ceva mai mult şi mai frumos decât simplul sex.
Dar mai era şi altceva în acele sărutări - eu o ştiam, ea o ştia şi probabil că şi dumneavoastră. Celălalt sentiment era un fel de trădare ruşinată. Puteam să simt cum plâng toate amintirile celor optsprezece am - muşuroaiele pentru furnici, partidele de şah, filmele, lucrurile învăţate de la el, ocaziile în care l-am apărat ca să nu fie ucis.
Doar că, poate la sfârşit, n-am reuşit să-l apăr. Poate că văzusem ultimele rămăşiţe ale eului său - iar acesta fusese un eu foarte zdrenţuit şi nenorocit - în seara de Thanksgiving când îmi adusese sandvişurile cu carne de curcan şi berile.
Nu cred că vreunul dintre noi s-a gândit că până atunci noi nu făcuserăm nimic de neiertat pentru Arnie - nimic ce ar fi putut s-o înfurie pe Christine. Dar acum, bineînţeles, făcusem.
44.
Muncă de detectiv
Ei bine, când conducta se sparge
Şi sunt pierdut pe podul de peste râu,
Înseamnă că am clacat pe autostradă
Şi pe malul apei,
Sanitarii vin pe Thruway,
Pregătiţi să mă înfăşoare în bandaje,
Iar dacă mă prăbuşesc murind
Ştiu că ea este hotărâtă să pună o pătură
pe patul meu.
Bob Dylan
În următoarele trei săptămâni eu şi Leigh ne-am jucat de-a detectivii şi ne-am îndrăgostit.
A doua zi ea s-a dus la Birourile Municipalităţii şi a plătit cincizeci de cenţi ca să xerografieze două acte - aceste acte se duc la Harrysburg, dar Harrysburg-ul trimite înapoi în oraş o copie.
De această dată, când a venit Leigh, familia mea era acasă. Ellie se zgâia la noi de câte ori avea ocazia. Era fascinată de Leigh, iar eu m-am amuzat în tăcere când, cam la o săptămână după Anul Nou, ea a început să-şi poarte părul prins în coadă la fel ca Leigh. Am fost tentat să o tachinez în această privinţă... dar m-am abţinut. Poate că începusem să mă maturizez puţin (dar nu îndeajuns ca să nu-i fur Yodels-urile, pe care le ascundea în spatele recipientelor Tupperware din frigider).
Cu excepţia zgâielilor ocazionale ale lui Ellie, în acea după-amiază, douăzeci şi şapte decembrie, după ce s-au îndeplinit formalităţile de rigoare am fost lăsaţi singuri în camera de zi. Am prezentat-o pe Leigh mamei şi tatălui meu, mama ne-a servit cu cafea şi am discutat. Elaine a vorbit cel mai mult - pălăvrăgind despre şcoala ei şi punându-i lui Leigh tot felul de întrebări despre a noastră. La început m-am supărat, apoi am fost recunoscător.
Amândoi părinţii mei sunt exemplul tipic al politeţei clasei de mijloc (dacă mama ar fi condusă spre scaunul electric şi în drum s-ar lovi de preot, ea s-ar scuza) şi puteam să simt destul de bine că ei o plăceau pe Leigh, dar era de asemenea evident - cel puţin pentru mine - că erau puţin nedumeriţi şi încurcaţi, întrebându-se unde se potrivea Arnie în toate acestea.
Ceea ce bănuiesc că ne întrebam şi noi, eu şi Leigh. Până la urmă ei au făcut ceea ce fac părinţii când sunt nedumeriţi în asemenea situaţii - au catalogat totul drept probleme ale puştilor şi s-au întors la treburile lor. Primul s-a scuzat tata, spunând că în atelierul lui era harababura obişnuită de după Crăciun şi că trebuie să înceapă să facă ordine. Mama a spus că dorea să scrie cate ceva.
Elaine m-a privit cu solemnitate şi m-a întrebat.
- Isus a avut câine?
Eu şi Elaine am izbucnit în hohote. Leigh ne-a privit cum râdem, zâmbind politicoasă, aşa cum fac străinii când este vorba de o glumă de familie.
- Întinde-o, Ellie, am spus.
- Ce o să faci dacă nu? a întrebat, dar era doar o alintare de rutină; ea se ridicase deja.
- O să te pun să-mi speli lenjeria de corp.
- Pe dracu'! a declarat Ellie şi a părăsit camera.
- Sora mea mai mică, am spus eu.
Leigh zâmbea.
- E grozavă.
- Dacă ar trebui să stai tot timpul cu ea s-ar putea să-ţi schimbi părerea. Hai să vedem ce ai adus.
Leigh a pus una din foile xerografiate pe măsuţa de cafea, aceea unde cu o zi înainte fuseseră bucăţile din ghipsurile mele.
Era reînregistrarea unei maşini de mâna a doua, un Plymouth 1958 Sedan (4 uşi), roşu şi alb. Era datată 1 noiembrie 1978 şi semnată Arnold Cunningham. Tatăl lui contrasemnase pentru el.
- Cu ce seamănă asta? am întrebat.
- Cu una dintre semnăturile de pe dreptunghiurile pe care mi le-ai arătat, a spus ea. Cu care?
- Este modul în care se semna imediat după ce m-am accidentat la Ridge Rock. Este semnătura lui dintotdeauna. Acum hai s-o vedem pe cealaltă.
A pus-o jos lângă prima. Acesta era un formulat de înregistrare pentru o maşină nouă, un Plymouth 1958 Sedan (patru usi), roşu şi alb. Era datată 1 noiembrie 1957 - am simţit o tresărire neplăcută la vederea acestei similitudini, iar privind-o pe Leigh am văzut că şi ea o observase.
- Uită-te la semnătură, a spus ea.
M-am uitat.
Acesta era scrisul pe care Arnie îl folosise în seara de Thanksgiving; nu trebuia să fii un geniu sau un expert grafolog ca să observi asta. Numele erau diferite, dar scrisul era identic.
Leigh a întins mâna spre mine, iar eu i-am strâns-o.
În atelierul său din pivniţă, tatăl meu făcea jucării. Bănuiesc că acest fapt s-ar putea să vi se pară destul de ciudat, dar este hobby-ul său. Sau poate mai mult decât un hobby. Cred că a existat un moment în viaţa lui când a trebuit să facă o alegere dificilă între a merge la colegiu şi a deveni un meşteşugar de jucării. Dacă aşa s-a întâmplat, atunci bănuiesc că a ales drumul mai sigur. Câteodată mi se pare că asta văd în ochii lui, un fel de fantomă veche care n-a fost uitată, dar probabil că-i doar imaginaţia mea, care pe atunci era mult mai leneşă decât este acum.
Eu şi Ellie am fost principalii beneficiari, dar şi Arnie a găsit sub pomul de Crăciun şi lângă torturile aniversare unele dintre jucăriile tatălui meu, după cum şi cea mai bună prietenă din copilă rie a lui Ellie, Aimee Carruthers (care se mutase de mult în Nevada şi care era pomenită acum în tonurile melancolice, rezervate pentru persoanele care au murit de tinere şi fără sens), precum şi mulţi alţi amici de-ai noştri.
Acum tatăl meu dădea majoritatea jucăriilor la Fondul 400 al Armatei Salvării, iar înainte de Crăciun pivniţa semăna cu atelierul lui Moş Crăciun - chiar până în Ajun de Crăciun era ticsită cu cutii de carton care conţineau trenuleţe de lemn, truse mici de scule, ceasuri care mergeau, animale de pluş, câte un teatru de păpuşi etc.
Principala sa pasiune era pentru jucăriile de lemn (până la războiul din Vietnam, făcuse batalioane de soldăţei, dar în ultimii cinci ani fuseseră lăsaţi la o parte, fără nicio zarvă - nici acum nu sunt sigur dacă o făcuse conştient), dar ca un meseriaş care se respectă, tatăl meu aborda toate domeniile. În timpul săptămânii de după Crăciun exista o perioadă moartă. Atelierul părea teribil de gol, şi doar mirosul dulceag de rumeguş amintea de jucăriile care fuseseră acolo.
În săptămâna aceea el mătura, curăţa, îşi ungea ustensilele şi se pregătea pentru următorul an. Apoi, pe măsură ce iarna înainta, în ianuarie şi în februarie, jucăriile şi gunoiul aparent, care devenea părţi de jucării, începeau să reapară - trenuleţe şi balerine de lemn cu obrajii îmbujoraţi; o cutie cu material de umplutură luat din canapeaua veche a cuiva, care până la urmă umplea burta unui ursuleţ (tata îşi denumea ursuleţii Owen sau Olive - între faza de bebeluş şi clasa a doua eu am distrus șase Ursuleţi Owen, iar Ellie a distrus cam tot atâţia Ursuleţi Olive), bucăţi mici de sârmă, nasturi şi ochi plaţi împrăştiaţi pe masa de lucru, ieşiţi parcă dintr-o poveste de groază.
La urmă, apăreau cutiile de la sticlele de băuturi, iar jucăriile erau împachetate în ele.
În ultimii trei ani el câştigase trei premii de la Armata Salvării, dar le ţinea ascunse într-un sertar, ca şi când i-ar fi fost ruşine de ele. Pe atunci nu înţelegeam de ce şi nici acum nu pricep - nu pe deplin - dar cel puţin ştiu că motivul nu era ruşinea.
Tatăl meu nu avea nimic de care să-i fie ruşine.
În acea seară, după cină, mi-am croit drum până jos, strângând nebuneşte balustrada cu o mână şi folosindu-mi cârja ca un băţ de schi.
- Dennis, a spus el plăcut surprins dar puţin neliniştit. Ai nevoie de ajutor?
- Nu, mă descurc.
Şi-a pus mătura lângă un morman de aşchii galbene şi m-a privit ca să se convingă dacă într-adevăr reuşesc.
- Atunci, ce-ai zice să-ţi dau un brânci?
- Ha-ha, foarte amuzant.
Am ajuns jos, am sărit într-un picior până la balansoarul mare pe care tata îl ţine în colţ lângă vechiul televizor Motorola alb-negru şi m-am aşezat.
Zduf.
- Ce mai faci? m-a întrebat el.
- Destul de bine.
A ridicat un făraş cu aşchii, l-a deşertat în coşul de gunoi, a strănutat şi a mai ridicat încă unul.
- Nu ai dureri?
- Nu. Ei bine... puţine.
- Trebuie să fii atent cu scările. Dacă mama ar fi văzut ce ai făcut acum...
Am rânjit.
- Mda, ar fi ţipat.
- Unde este mama ta?
- Ea şi Ellie s-au dus la familia Rennekes. Dinah Rennekes a primit de Crăciun o colecţie completă a albumelor lui Shaun Cassidy. Ellie este verde.
- Credeam că Shaun a căzut în dizgraţie, a spus tata.
- Eu cred că ei îi este frică să nu-i joace moda o festă urâtă.
Tata a râs. Între noi s-au instalat câteva momente de tăcere plăcută, eu stând pe scaun şi el măturând.
Ştiam că până la urmă va ajunge ia subiect şi aşa s-a-ntâmplat.
- Leigh - a spus el - obişnuia să iasă cu Arnie, nu-i aşa?
- Da.
M-a privit, apoi şi-a reluat lucrul. Credeam că o să mă întrebe dacă mi se părea înţelept, sau poate o să spună că prin a fura prietena celui mai bun prieten nu este calea de a menţine prietenia şi armonia. Dar nu a spus nimic de acest gen.
- Nu prea îl mai vedem pe Arnie zilele astea. Crezi că îi este ruşine de mizeria în care a intrat?
Aveam bănuiala că tata nu crede aşa ceva; că pur şi simplu încerca terenul.
- Nu ştiu.
- Nu cred că trebuie să-şi facă prea multe griji. Cu Darnell mort - a înclinat făraşul pe buza coşului de gunoi şi aşchiile au căzut înăuntru - mă îndoiesc că ei se vor deranja să-i intenteze proces.
- Nu?
- Nu lui Arnie. Nu pe baza unor acuzaţii serioase. S-ar putea să fie amendat şi judecătorul probabil îi va ţine o predică, dar nimeni nu doreşte să pună o pată de neşters în dosarul unui băiat alb dintr-un mediu sănătos, care trebuie să urmeze colegiul şi să-şi facă un viitor fructuos în societate.
Mi-a aruncat o privire întrebătoare şi eu m-am foit în scaun, simţindu-mă dintr-o dată neliniştit.
- Mda, bănuiesc că aşa este.
- Numai că el nu mai este ca înainte, nu-i aşa, Dennis?
- Nu. S-a schimbat.
- Când l-ai văzut ultima dată?
- Thanksgiving.
- Atunci a fost okay?
Am clătinat încet din cap, venindu-mi brusc să plâng şi să-i povestesc totul. Mai simţisem asta o dată şi n-o făcusem; şi acum am rezistat, dar dintr-un alt motiv. Îmi amintisem ce spusese Leigh despre faptul că fusese îngrijorată pentru părinţii ei în Ajunul Crăciunului. Iar acum mi se părea că dacă cei apropiaţi nouă ştiau cât mai puţin despre bănuielile noastre, cu atât erau ei... mai în siguranţă.
- Ce nu este în regulă cu el?
- Nu ştiu.
- Leigh ştie?
- Nu. Nu cu siguranţă. Noi avem... nişte bănuieli.
- Vrei să mi le spui?
- Da. Într-un fel, vreau. Dar cred că ar fi mai bine să nu ţi le spun.
- În ordine. Pentru moment.
A continuat să măture. Zgomotele pe care le făceau perii măturii pe ciment erau aproape hipnotice.
- Şi poate ar fi mai bine să discuţi cu Arnie cât mai curând.
- Mda.
Şi eu mă gândeam la asta.
Dar nu era o discuţie pe care s-o aştept cu nerăbdare.
A urmat o altă perioadă de tăcere. Tata a terminat de măturat, apoi a privit în jur.
- Arată destul de bine, nu?
- Superb, Dad.
A zâmbit puţin trist şi şi-a aprins un Winston. De la infarct renunţase aproape complet la ţigări, dar îşi ţinea Ain pachet de rezervă şi, din când în când - de obicei când era stresat de ceva - îşi mai aprindea una.
- Aiurea. Arată al naibii de gol.
- Ei bine... mda.
- Vrei să te ajut să urci scările?
Mi-am luat cârjele.
- N-aş refuza.
M-a privit şi a chicotit.
- Long John Silver. Tot ce-ţi mai lipseşte este papagalul.
- Ai de gând să stai acolo şi să te hlizeşti sau îmi dai o mână de ajutor?
- Îţi dau o mână de ajutor.
Mi-am pus o mână pe umărul lui, simţindu-mă ca un băieţel - mi-am reamintit imagini aproape uitate în care el mă ducea în braţe la culcare în serile de duminică, după ce eu adormeam la jumătatea programului Ed Sullivan Show.
Mirosul aftershave-ului său era acelaşi.
Când am ajuns sus, mi-a spus:
- Întrerupe-mă dacă pun întrebări care nu mă privesc, Denny, dar Leigh nu mai iese cu Arnie, nu-i aşa?
- Nu, Dad.
- Iese cu tine?
- Hm... ei bine, nu prea ştiu. Bănuiesc că nu.
- Adică nu încă.
- Ei bine - mda, cred că aşa este.
Începeam să nu mă mai simt în apele mele şi bănuiesc că s-a văzut asta pe fața mea, dar el totuşi a continuat:
- Ar fi corect să spun că ea a rupt-o cu Arnie pentru că el nu mai este aceeaşi persoană?
- Da. Cred că ar fi corect.
- El ştie despre tine şi Leigh?
- Dad, nu este nimic de ştiut... cel puţin, nu încă.
Şi-a dres glasul, a părut că se gândeşte, apoi n-a spus nimic. Mi-am retras mâna şi m-am sprijinit în cârje. Poate că m-am concentrat prea mult asupra lor.
- Să-ţi dau un mic sfat gratuit, a spus tata până la urmă. Străduieşte-te ca el să nu afle ce este între tine şi ea - şi nu mai susţine că nu este nimic. Voi încercaţi să-l ajutaţi cumva, nu-i aşa?
- Dad, nu cred că este ceva ce eu sau Leigh am putea să facem pentru Arnie.
- Eu l-am văzut de vreo două sau trei ori.
- Zău? am spus eu surprins. Unde?
Tata a ridicat din umeri.
- Pe stradă. Prin centru. Ştii tu. Libertyville nu-i chiar aşa de mare, Dennis. El...
- El ce?
- De-abia m-a recunoscut. Şi arată mai bătrân. Acum, după ce tenul i s-a curăţat, arată mai bătrân. Eu crezusem că seamănă cu taică-su', dar acum...
S-a întrerupt brusc.
- Dennis, te-ai gândit că Arnie ar putea să aibă un fel de cădere nervoasă?
- Da, am răspuns eu şi în mod straniu mi-am dorit să-i pot spune că existau şi alte alternative. Mai rele.
Alternative care l-ar fi făcut pe bătrânu' meu să creadă că eu eram cel care avea o cădere nervoasă.
- Să fii atent, a spus el şi, cu toate că nu s-a referit la ceea ce i se întâmplase lui Will Darnell, dintr-o dată am fost foarte sigur că la asta se gândea. Să fii atent, Dennis.
A doua zi m-a sunat Leigh şi mi-a spus că tatăl ei era chemat la Los Angeles pentru unele probleme de sfârşit de an şi le propusese, sub un impuls de moment, să meargă şi ele, să scape pentru câteva zile de frig şi de zăpadă.
- Mama a fost foarte încântată de idee, iar eu nu am putut găsi un motiv plauzibil ca să nu merg. Sunt doar zece zile, iar şcoala nu începe până la opt ianuarie.
- Este superb. Distracţie plăcută.
- Crezi că ar trebui să merg?
- Dacă tu nu crezi, ar trebui să-ţi faci o consultaţie la cap.
- Dennis?
- Da?
Vocea ei a scăzut puţin în intensitate.
- O să fii atent, nu-i aşa? Eu... ei bine, în ultimul timp m-am gândit mult la tine.
Apoi a închis, lăsându-mă uimit şi plăcut încălzit - dar vinovăţia a rămas, acum poate atenuându-se puţin, dar totuşi persistentă. Tata mă întrebase dacă încercam să-l ajut pe Arnie. Oare? Sau poate îmi vâram nasul într-o latură a vieţii sale, care fusese foarte ferm marcată ca interzisă... şi între timp, îi furam prietena?
Şi ce anume ar face sau ar spune Arnie dacă ar afla?
Mă durea capul de atâtea întrebări şi m-am gândit că poate-i chiar mai bine că Leigh pleacă pentru un timp din oraş.
Aşa cum ea însăşi spusese despre părinţii noştri, părea mai prudent.
Vineri, douăzeci şi nouă decembrie, ultima zi de lucru din acel an, am sunat la Legiunea Americană din Libertyville şi am cerut să vorbesc cu secretarul. De la administratorul clădirii am aflat numele lui: Richard McCandless şi un număr de telefon. Numărul s-a dovedit a fi cel de la David Emerson's, magazinul de mobilă "bună" din Libertyville. Mi s-a spus să aştept un moment, apoi McCandless a venit la telefon, o voce profundă, gravă, care îl indica în jur de şaizeci de ani - ca şi când proprietarul vocii îşi croise drum împreună cu generalul Patton prin Germania, luptând poate umăr la umăr şi muşcând cu dinţii gloanţele inamice din aer în timp ce înaintau.
- McCandless, a spus el.
- Domnule McCandless, numele meu este Dennis Guilder. În luna august aţi organizat o înmormântare militară pentru o persoană pe numele Roland D. LeBay..
- Era un prieten de-al dumneavoastră?
- Nu, doar o cunoştinţă, dar...
- Deci nu trebuie să vă menajez sentimentele, a spus McCandless cu voce gravă.
Glasul său semăna cu cel al lui Andy Devine, altoit cu al lui Broderick Crawford.
- LeBay nu era nimic altceva decât o guşă spurcată, iar dacă ar fi fost după mine, Legiunea n-ar fi avut nimic de-a face cu plantarea lui. El a părăsit organizaţia în 1970. Dacă n-ar fi plecat, l-am fi dat afară. Omul ăla a fost cel mai arţăgos ticălos care a existat vreodată.
- Chiar aşa?
- Întocmai. Se lua la harță din orice, iar dacă reuşea se şi bătea. Nu puteai să joci poker cu ticălosul şi desigur nu puteai să bei cu el. În primul rând nu reuşeai să ţii pasul cu el şi, în al doilea rând, devenea periculos. Dar nu-i trebuia mult ca să devină periculos. Un ticălos nebun - scuză-mi limbajul. Cine eşti tu, băiete?
Timp de un moment mi-a trecut prin minte gândul nebunesc de a-i da replica lui Emily Dickinson: Sunt nimeni! Cine eşti tu?
- Un prieten de al meu a cumpărat o maşină de la LeBay chiar înainte ca acesta să moară.
- Rahat! Nu acel '57?
- Ei bine, de fapt era un '58.
- Mda, mda, '57 sau '58, roşu şi alb. Ăla era singurul lucru nenorocit la care ţinea el. O trata de parcă era o femeie. Din cauza maşinii aceleia a părăsit el Legiunea, ştiai?
- Nu. Ce s-a întâmplat?
- Ah, rahat! Poveste veche, puştiule. Şi aşa te-am plictisit destul cu prostiile. Dar de fiecare dată când mă gândesc la ticălosul de LeBay, văd roşu. Încă mai am cicatricele pe mâini. Unchiul Sam mi-a luat trei ani din viaţă în timpul Celui de-al Doilea Război Mondial şi nu m-am ales nici măcar cu o Inimă Purpurie, cu toate că am fost pe front aproape tot timpul. M-am bătut aproape pe jumătate din insulele alea împuţite din Pacific. Eu şi încă cincizeci de inşi a trebuit să ţinem piept în Guadalcanal unui potop japonez - două milioane de japonezi afurisiţi, dând năvală, drogaţi până-n albul ochilor şi agitând săbiile alea pe care le făceau din cutii de cafea Maxwell House - şi nu m-am ales nici măcar cu o cicatrice. Am simţit cum au trecut pe lângă mine câteva gloanţe şi, chiar înainte să stopăm atacul ăla, ortacului de lângă mine i s-au rearanjat maţele prin bunăvoinţa împăratului Japoniei, dar singura dată când am văzut culoarea propriului meu sânge acolo, în Pacific, a fost când m-am tăiat bărbierindu-mă. Apoi...
McCandless a râs.
- Mii de draci, iarăşi m-am pornit. Nevastă-mea spune că într-o zi o să-mi deschid gura aşa de mult, încât o să cad în ea. Cum spuneai că te numeşti?
- Dennis Guilder.
- Okay, Dennis, eu te-am plictisit destul, acum plictiseşte-mă tu pe mine. Ce doreşti?
- Ei bine, prietenul meu a cumpărat maşina şi a reparat-o... a transformat-o într-un fel de maşină de curse, cam aşa ceva. O piesă de expoziţie.
- Mda, întocmai ca LeBay, a spus McCandless, iar mie mi s-a uscat gura. Iubea afurisita aia de maşină, asta pot să afirm. Nu-i păsa nici cât negru sub unghie de nevastă-sa - ştii ce s-a întâmplat cu ea?
- Da.
- Din cauza lui s-a sinucis, a spus McCandless înverşunat. După ce puştoaica lor a murit, ea n-a găsit la el niciun fel de alinare. Deloc.. Cred că nu-i păsa deloc nici de puştoaică. Iartă-mă, Dennis. Nu mă pot opri. Vorbesc tot timpul. Totdeauna am făcut aşa. Mama mea obişnuia să-mi spună: "Dickie, limba ta este prinsă la mijloc şi are două capete". Ce ziceai că vrei?
- Eu şi prietenul meu am fost la înmormântarea lui LeBay, iar după ce s-a terminat, am luat legătura cu fratele său...
- Părea un tip destul de simpatic, m-a întrerupt McCandless. Profesor de liceu în Ohio.
- Corect. Trebuia să vorbesc cu el şi într-adevăr părea un tip în regulă.
I-am spus că subiectul lucrării mele de absolvire la Engleză este Erza Pound.
- Erza, cine?
- Pound.
- Cine naiba-i ăsta? A fost la înmormântarea lui LeBay?
- Nu, domnule. Pound a fost un poet.
- Un ce?
- Poet. Şi el este mort.
- Oh.
McCandless părea să aibă dubii.
- Oricum, LeBay - mă refer la George LeBay - mi-a spus că o să-mi trimită un teanc de reviste despre Erza Pound dacă vreau. Ei bine, până la urmă cred că am nevoie de ele, dar am uitat să-mi notez adresa lui. Mă gândeam că dumneavoastră o aveţi.
- Desigur, trebuie să fie în registre; toate datele le avem acolo. Nu suport să fiu un nenorocit de secretar, dar anul când a trebuit să îndeplinesc această funcţie se termină în iulie şi n-am s-o mai fac altă dată. Înţelegi la ce mă refer. Fir'ar al dracului, niciodată.
- Sper că nu v-am deranjat prea tare.
- Nu. Drace, nu. Adică, de asta există Legiunea Americană, nu-i aşa? Ca să dăm o mână de ajutor oamenilor. Dă-mi adresa ta, Dennis, şi o să-ţi trimit o carte poştală cu adresa.
I-am spus numele şi adresa şi m-am scuzat iarăşi că l-am deranjat în timpul serviciului.
- Nicio problemă. Oricum sunt în pauza de cafea.
M-am întrebat ce anume făcea el la David Emerson's, magazinul de la care cumpăra elita Libertyville-ului. Era vânzător? Mi-l imaginam însoțind-o pe o doamnă drăguţă prin magazin şi spunându-i:
Aici este un divan al naibii de drăguţ, coniţă, şi uitaţi-vă la afurisita asta de canapea, puteţi să fiţi sigură că noi nu aveam aşa ceva în Guadalcanal când tâmpiţii aia de japonezi drogaţi ne-au atacat cu săbiile lor Maxwell House.
Am rânjit puţin, dar cuvintele cu care a continuat m-au potolit repede.
- Am mers de câteva ori cu maşina lui LeBay. Nu mi-a plăcut. Să fiu al dracului dacă ştiu de ce, dar nu mi-a plăcut. Şi n-aş mai fi făcut asta niciodată după ce nevastă-sa... ştii tu. Isuse, îmi dădea fiori răi.
- Pun pariu, am spus, iar vocea mea părea că vine de la mare distanţă. Ascultaţi, ce s-a întâmplat când a părăsit el Legiunea? Spuneaţi că a fost ceva în legătură cu maşina?
A râs, cu un aer destul de mulţumit.
- Chiar te interesează povestea aia veche?
- Ei bine, da. Mă interesează. Amintiţi-vă că prietenul meu a cumpărat maşina.
- Hm, atunci o să-ţi povestesc. A fost o chestie a dracu' de ciudată. Câţiva dintre noi îşi mai amintesc din când în când de întâmplarea aia, atunci când bem toţi câte ceva. Nu sunt singurul care am cicatrice pe mâini. Dacă stau mai bine să mă gândesc, totul a fost foarte ciudat.
- Ce?
- A, a fost o şotie copilărească. Dar, ştii, nimănui nu îi plăcea ticălosul. Era un intrus, un singuratic...
Ca şi Arnie, m-am gândit.
- ...şi toţi băusem, a terminat McCandless. Eram după o întrunire, iar LeBay se dădea în spectacol mai rău decât de obicei. Deci câţiva dintre noi stăteam la bar, ştii, şi ne puteam da seama că LeBay se pregătea să plece acasă. Își punea jacheta şi se certa cu Poochie Anderson pe o chestie de baseball. Când LeBay pleca, întotdeauna ieşea în acelaşi mod, puştiule. Sărea în Plymouth-ul său, dădea înapoi, apoi demara în trombă. Chestia aia ieşea din parcare ca o rachetă, împrăştiind peste tot pietricele. Deci – a fost ideea lui Sonny Bellerman - am fost cam patru dintre noi care am ieşit în parcare pe usa din spate, în timp ce LeBay zbiera la Poochie. Ne-am dus în colţul îndepărtat al clădirii, fiindcă ştiam că până acolo dă înapoi maşina înainte de a pleca. Întotdeauna i se adresa cu un nume de fată, ţi-am spus că era ca şi cum ar fi fost însurat cu chestia aia afurisită. "Ţineţi-vă ochii deschişi şi capetele jos că altfel ne vede", ne-a zis Sony, "şi nu vă mişcaţi până când nu vă spun eu". Ştii, eram toţi beţi turtă. Deci, cam zece minute mai târziu el a ieşit, beat criţă, căutându-şi cheile în jachetă, Sonny a spus: "Bă, pregătiţi-vă şi ţineţi-vă capetele ferite". LeBay se suie în maşină şi o bagă în marşarier. A fost perfect, pentru că s-a oprit ca să-şi aprindă o ţigară, în timpul ăsta noi am apucat bara de protecţie din spate a Fury-ului şi l-am ridicat astfel încât atunci când pornea, împroşcând ca de obicei clădirea cu prundiș, ştii tu, să nu reuşească decât să-şi rotească roțile în gol şi să nu plece niciunde. Înţelegi ce vreau să spun?
- Mda, am spus.
Era o şotie copilărească; şi noi făcusem din când în când aşa ceva la petrecerile şcolare, iar o dată, ca să glumim, ridicasem roţile din spate ale Dodge-ului lui Puffer, antrenorul.
- Totuşi, am avut un fel de şoc. El şi-a aprins ţigara, apoi a deschis radioul. Asta era o altă chestie care ne enerva pe noi al dracului de tare, felul cum el asculta tot timpul rock-and-roll, de parcă ar fi fost un puşti şi nu un ditamai măgarul bătrân apt de Asistenţă Socială. Apoi a schimbat vitezele. Noi n-am văzut, fiindcă ne lăsasem în jos ca să nu ne observe. Îmi amintesc că Sonny Bellerman chicotea şi a şoptit chiar înainte să se întâmple chestia aia "Bă, sunt sus?" iar eu i-am răspuns "Puţa ta e sus, Bellerman". Ştii, el a fost singurul care s-a accidentat cu adevărat. Din cauza verighetei. Dar, jur pe Dumnezeu, roţile erau ridicate. Ridicasem Plymouth-ul cu zece centimetri de la sol.
- Ce s-a întâmplat? am întrebat. După cum se desfăşura povestirea, mă gândeam că aş fi putut să ghicesc.
- Ce s-a întâmplat? A ţâşnit ca întotdeauna, asta s-a întâmplat! Întocmai ca şi cum toate cele patru roţi ar fi fost pe sol. A împroşcat prundiş şi a smuls bara de protecţie din mâinile noastre, şi cu un yard de piele cu tot. Cam tot inelarul lui Sonny Bellerman; verigheta i s-a agăţat în bara de protecţie, iar degetul s-a rupt ca un dop care iese dintr-o sticlă. Şi l-am auzit pe LeBay râzând în timp ce se îndepărta, de parcă ar fi ştiut tot timpul că noi eram acolo. Ştii, ar fi putut să afle, dacă s-ar fi dus în spate ca să folosească toaleta după ce a terminat de urlat la Poochie, ar fi putut să se uite pe fereastră în timp ce urina şi să ne vadă pe noi cum stăm şi-l aşteptăm în spatele casei.
- Ei bine, asta a pus capac la toate. I-am trimis o scrisoare în care-i spuneam că-i cerem să renunţe la calitatea de membru. Dar ca să vezi cât de ciudată este lumea: Sonny Bellerman a fost cel care s-a ridicat la întrunirea pe care am avut-o după ce a murit LeBay şi a spus că trebuie totuşi să facem cele de cuviinţă.
"Desigur", a spus Sonny, "individul a fost un ticălos abject, dar a luptat în război împreună cu noi. Deci, de ce să nu-l trimitem pe ultimul drum aşa cum trebuie?"
- Deci aşa am făcut. Nu ştiu. Cred că Sonny Bellerman este un creştin mai bun decât mine.
- Probabil că nu aţi ridicat roţile din spate; am spus eu, gândindu-mă la ceea ce s-a întâmplat cu ăia care-şi bătuseră joc în noiembrie de Christine.
Pierduseră mult mai mult decât pielea de pe degete.
- Le-am ridicat, a spus McCandless. Am fost împroşcaţi cu prundiş, dar azvârlit de roţile din faţă. Nici până acum nu am reuşit să-mi dau seama cum a reuşit el să facă asta. Este destul de înfiorător. Gerry Barlow - a fost unul dintre noi - a pretins tot timpul că LeBay a reuşit cumva să facă tracţiune dublă, dar nu cred că se poate face aşa ceva, nu-i aşa?
- Nu, am spus eu. Nu cred că se poate.
- Aş, n-a făcut asta, a aprobat McCandless. N-a făcut-o niciodată. Ei bine, hei! Am dat din gură cam mult. Ar trebui să mai beau jumătate de cană de cafea până să se termine pauza. O să-ţi trimit adresa dacă o avem. Cred că o avem.
- Mulţumesc, domnule McCandless.
- Plăcerea mea, Dennis. Ai grijă de tine.
- Desigur. Foloseşte-o, dar nu abuza de ea, corect?
A râs.
- Aşa se spunea în anii cincizeci.
A închis.
Am pus încet receptorul jos şi m-am gândit la maşini care continuă să se deplaseze chiar şi atunci când le ridici de pe sol roţile motoare.
Destul de nefiresc.
Era într-adevăr nefiresc, iar McCandless încă mai avea cicatricele cu care să dovedească. Asta m-a făcut să mă gândesc la ceva ce-mi spusese George LeBay.
Şi el avea o cicatrice care dovedea asocierea lui cu Roland D. LeBay.
Şi, pe măsură ce îmbătrânea, cicatricea se mărise.
45.
Ajunul Anului Nou
Pentru că acest tânăr star îndrăzneţ şi-a întâlnit moartea în
maşina sa,
Nimeni nu cunoaşte motivul -
Cauciucuri care ţipă, focuri scânteietoare şi
dus a fost acest tânăr star,
O, cum l-au putut lăsa să moară?
Totuşi, un tânăr s-a dus, dar legenda lui dăinuie,
Fiindcă a murit fără niciun scop...
Bobby Troup
În Ajunul Anului Nou l-am sunat pe Arnie. Avusesem două zile ca să iau o hotărâre şi nu prea voiam să-l sun, dar trebuia să-l văd.
Ajunsesem să cred că nu puteam să iau o decizie până când nu-l vedeam.
Şi până când nu o vedeam iarăşi pe Christine. La micul dejun adusesem vorba de maşină, ca din întâmplare, iar tatăl meu îmi spusese că după părerea lui toate maşinile sechestrate în Garajul Darnell fuseseră fotografiate şi returnate.
La telefon mi-a răspuns Regina Cunningham, cu voce rezervată şi convenţională.
- Casa Cunningham.
- Bună Regina, Dennis la telefon.
- Dennis!
Părea şi bucuroasă şi surprinsă. Pentru un moment a fost vocea Reginei dintotdeauna, cea care ne dăduse mie şi lui Arnie sandvişuri cu unt de arahide amestecat cu bucăţele de şuncă (bineînţeles, unt de arahide şi şuncă pe felii de pâine de secară).
- Ce mai faci? Am auzit că ţi-au dat drumul din spital.
- Eu sunt bine. Dar voi?
A urmat o pauză scurtă, apoi a spus:
- Ei bine, ştii care a fost situaţia în ultimul timp.
- Probleme. Da.
- Toate problemele pe care nu le-am avut până acum, a spus Regina. Bănuiesc că s-au adunat undeva într-un colţ şi au aşteptat să ne asalteze.
Mi-am dres glasul şi n-am spus nimic.
- Vrei să vorbeşti cu Arnie?
- Dacă este acolo.
După încă o pauză scurtă Regina a continuat:
- Îmi amintesc cum hoinăreaţi voi în zilele bune, în Ajunul Anului Nou, în aşteptarea miezului nopţii. De asta ai sunat, Dennis?
Vocea ei era parcă timidă, iar asta nu semăna deloc cu Regina cea foarte hotărâtă.
- Ei bine, da. Chestii copilăreşti, ştiu, dar...
- Nu! a spus ea repede. Nu, nu-i deloc aşa! Dennis, dacă Arnie a avut vreodată nevoie de tine - dacă a avut nevoie de un prieten - atunci acum este acel moment. El... acum este sus, doarme. Doarme mult prea mult. Şi el... el nu este... el nu a....
- Regina, ce nu a făcut?
- Nu a trimis nicio cerere de înscriere la colegiu! a izbucnit ea, după care şi-a coborât imediat tonul, ca şi când Arnie ar fi putut s-o audă. Nici măcar una! A înregistrat 700 de puncte în baremul oficial şi ar putea să intre la orice colegiu din țară - cel puţin ar fi putut, înainte de aceste... aceste necazuri.
Glasul ei tremura la graniţa lacrimilor, dar apoi s-a controlat.
- Vorbeşte cu el, Dennis. Dacă ai putea să-ţi petreci seara asta cu el... să bei câteva beri cu el şi să... să vorbeşti cu el...
S-a oprit, dar îmi dădeam seama că mai era ceva. Ceva ce trebuia să spună, dar nu putea.
- Regina.
Nu-mi plăcuse Regina cea de dinainte, dictatoarea care părea să dirijeze vieţile soţului şi a fiului ei după propriile dorinţe, dar această femeie debusolată şi plângăreaţă îmi displăcea chiar mai tare.
- Haide. Linişteşte-te.
- Îmi este frică să vorbesc cu el, a spus ea până la urmă. Şi lui Michael îi este teamă să discute cu el. El... pare că explodează dacă îl contrazici în unele privinţe. La început era doar maşina; acum este şi colegiul. Dennis, vorbeşte cu el, te rog.
A urmat o altă pauză scurtă. Apoi, aproape întâmplător, a rostit fraza care o rodea cel mai tare:
- Cred că îl pierdem.
- Nu, Regina, hei...
- Îl chem, a spus ea brusc şi receptorul a căzut.
Aşteptarea s-a prelungit. Am strâns receptorul între falcă şi umăr şi am bătut darabana cu degetele în ghipsul care-l mai aveam încă în partea de sus a piciorului stâng. M-am luptat cu o pornire foarte puternică de-a închide telefonul şi de-a lăsa la o parte toată tărăşenia.
În cealaltă parte, receptorul a fost din nou ridicat.
- Alo? a întrebat o voce obosită, iar gândul care mi-a ars mintea, cu deplină siguranţă, a fost: Acesta nu-i Arnie.
- Arnie?
- Pare a fi Dennis Guilder, gura care umblă ca un bărbat, a spus vocea, iar această remarcă semăna cu Arnie - dar, în acelaşi timp, nu.
Vocea lui de fapt nu se îngroşase, dar părea că se asprise ca şi când ar fi strigat prea mult. Era ciudat, de parcă aş fi vorbit cu un străin care îl imita destul de bine pe prietenul meu, Arnie.
- Fii atent ce spui, papagalule, i-am răspuns.
Zâmbeam, dar mâinile îmi erau reci ca gheata.
- Ştii - a spus el pe un ton confidenţial - chipul tău şi curul meu se aseamănă suspect de mult.
- Am observat asemă narea, dar eu credeam că-i invers, am spus eu, şi apoi între noi s-a lăsat tăcerea - îndeplinisem formalităţile necesare. Deci ce faci în seara asta?
- Nu prea multe. N-am stabilit nicio întâlnire. Tu?
- Sigur, sunt în mare formă. Mă duc s-o iau pe Roseanne şi mergem la Studio 2000. Dacă vrei, poţi să vii şi tu ca să-mi ţii cârjele în timp ce noi dansăm.
A râs puţin.
- Mă gândeam să vin la tine, am spus. Să ne petrecem Revelionul aşa cum făceam altădată. Ştii?
- Da! a spus Arnie.
Părea încântat de idee - dar tot nu era el.
- O să-l vedem pe Guy Lombardo şi toate aiurelile alea hazlii. O să fie mişto.
Am făcut o pauză, nesigur ce să mai spun. Până la urmă i-am replicat prudent:
- Ei bine, poate Dick Clark sau altcineva, Arnie, Guy Lombardo a murit.
- Ei na?
Arnie părea încurcat, bănuitor.
- Oh. Oh, da, bănuiesc că aşa este. Dar Dick Clark încă mai rezistă, nu-i aşa?
- Corect.
- Trebuie să-i dau cezarului ce-i al cezarului, Dick are un ritm bun şi poţi să dansezi pe el, a spus Arnie, dar nu era deloc glasul lui Arnie.
Mintea mea a făcut dintr-o dată o conexiune hidoasă şi neaşteptată, iar mâna mi s-a strâns convulsiv pe receptor. Cred că am fost cât pe-aci să ţip. Eu nu vorbeam cu Arnie; discutam cu Roland D. LeBay.
Vorbeam cu un om mort.
- Într-adevăr ăsta-i Dick, m-am auzit spunând, ca de la mare distanţă.
- Cum ajungi aici, Dennis? Poţi să conduci?
- Nu, nu încă. Mă gândeam să-l rog pe tata să mă ducă.
Am făcut o pauză, apoi m-am repezit.
- Mă gândeam că poate tu mă poţi aduce înapoi, dacă ţi-ai luat maşina. Ce zici?
- Desigur!
Părea sincer entuziasmat.
- Da, o să fie bine, Dennis. Foarte bine! O să ne distrăm. La fel ca altă dată.
- Da, am spus eu.
Apoi - jur pe Dumnezeu că pur şi simplu mi-a ieşit din gură - am adăugat: La fel ca în garajul armatei.
- Da, corect! a răspuns Arnie râzând. Chiar aşa! Pe diseară, Dennis.
- Bine, am răspuns eu automat. Pe diseară.
Am închis, m-am uitat la telefon şi am început să tremur din tot corpul. Nu mai fusesem niciodată atât de înfricoşat ca atunci. Timpul trece: mintea îşi construieşte scuturi de apărare. Cred că unul din motivele din cauza căruia există atât de puţine dovezi ale fenomenelor parapsihice este că mintea se pune pe treabă şi restructurează dovezile. Puţină falsificare este mai bună decât nebunia. Mai târziu am pus la îndoială ce am auzit, sau m-am obligat să cred că Arnie nu a înţeles bine cuvintele mele, dar în cele câteva minute de după convorbire am fost convins: LeBay pusese stăpânire pe el.
Cumva, mort sau nu, LeBay se afla în el.
Şi LeBay prelua conducerea.
Ajunul Anului Nou a fost rece şi clar ca un cristal. Tatăl meu m-a lăsat la casa familiei Cunningham la şapte şi un sfert şi m-a ajutat să ajung până la uşă - cârjele nu sunt făcute pentru iarnă sau pentru aleile acoperite de zăpadă întărită.
Duba familiei Cunningham nu era acolo, dar Christine se afla pe alee, caroseria ei roşie şi albă sclipind datorită cristalelor de gheaţă formate pe ea. Fusese eliberată săptămâna aceasta împreună cu celelalte vehicule sechestrate. Doar privind-o, am avut un sentiment de ameninţare surdă, ca o durere de cap. Nu voiam să mă întorc acasă în maşina aceea în seara asta, şi niciodată. Îmi doream Duster-ul meu ordinar, fabricat în serie de masă, cu scaunele acoperite cu vinilin şi cu abtibildul de pe bara din spate, pe care scria MAŞINĂ APARŢINÂND UNUI ŞTAB MAFIOT.
Lumina de deasupra uşii din spate a casei s-a aprins şi am văzut silueta lui Arnie îndreptându-se spre ieşire. Nici măcar nu arăta ca Arnie. Umerii îi erau lăsaţi; mişcările îi păreau mai bătrâneşti.
Mi-am spus că sunt doar închipuiri, că bănuielile mele nu-mi dau pace şi, bineînţeles, că sunt plin de aiureli... şi o ştiam.
A deschis uşa şi a ieşit afară într-un pulover ponosit şi jeanşi.
- Dennis! Omul meu!
- Bună, Arnie.
- Hello, domnule Guilder.
- Bună, Arnie, a spus tata ridicându-şi mâna înmănuşată. Cum merg treburile?
- Ei bine, ştiţi, nu prea grozav. Dar totul se va schimba. An nou, mătură nouă, afară cu rahatul vechi, acum ne ocupăm de rahatul proaspăt, corect?
- Aşa cred, a spus tata, părând puţin mirat. Dennis, eşti sigur că nu doreşti să vin să te iau?
Îmi doream asta mai mult decât orice, dar Arnie mă privea, iar gura lui încă zâmbea, ochii îi erau aspri şi atenţi.
- Nu, o să mă ducă Arnie... dacă găleata aia ruginită o să pornească.
- Oh-oh, fii atent cum vorbeşti despre maşina mea, a spus Arnie. EA este foarte sensibilă.
- Zău? am întrebat.
- Este, a spus Arnie zâmbind.
Mi-am întors capul şi am strigat:
- Iartă-mă, Christine.
- Aşa-i mai bine.
Pentru un moment am stat toţi trei acolo, eu şi tata la baza scărilor de la bucătărie, Arnie în cadrul uşii deasupra noastră, nici unul dintre noi neştiind ce să mai spună. Eu simţeam un fel de panică - cineva trebuia să spună ceva pentru că altfel pretenţia ridicolă că nimic nu s-a schimbat se va nărui sub propria ei greutate.
- Ei bine, okay, a spus tata până la urmă. Ar fi bine să nu vă ameţiţi. Dacă beţi mai mult de două beri, să mă sunaţi.
- Nu vă faceţi probleme, domnule Guilder.
- O să ne descurcăm foarte bine, am spus eu cu un zâmbet care părea fals, din material plastic. Acum du-te acasă şi fă-ţi somnul de frumuseţe, Dad. Ai nevoie de el.
- Oh-oh, a spus tata. Fii atent cum vorbeşti despre faţa mea. Este foarte sensibilă.
S-a întors la maşină. Am stat şi l-am privit, sprijinindu-mă în cârje. L-am privit în timp ce a trecut prin spatele Christinei. Iar când a ieşit de pe alee şi s-a îndreptat spre casă, m-am simţit ceva mai bine.
Când am ajuns în cadrul uşii, am curăţat cu grijă zăpada de pe vârful ambelor cârje. Bucătăria familiei Cunningham era pardosită cu gresie. Câteva accidente de-abia evitate mă învăţaseră că, pe suprafeţe lucioase, cârjele cu zăpadă pe ele se pot transforma în patine.
- Te descurci foarte bine cu puicuţele astea, a spus Arnie privindu-mă cum traversam încăperea.
A scos din buzunarul puloverului un pachet de Tiparillos, a luat unul, i-a muşcat vârful şi l-a aprins înclinându-şi capul. Flacăra chibritului i-a colorat pentru moment obrajii cu puncte galbene.
- Este o îndemânare de care m-aş descotorosi bucuros, am spus eu. Când te-ai apucat să fumezi trabucuri?
- La Darnell. Nu le fumez în faţa mamei. Mirosul o scoate din minţi.
Nu fuma ca un puşti care de-abia învăţa să facă asta, ci ca un fumător vechi, care se îndeletnicea de douăzeci de ani cu aşa ceva.
- M-am gândit să fac floricele, a spus el. Ai chef de ele?
- Sigur. Ai bere?
- Cum să nu. În frigider este un pachet de şase cutii, şi mai am jos două pachete.
- Superb.
M-am aşezat cu mare atenţie pe un scaun de bucătărie, întinzându-mi piciorul stâng. Unde-s babacii tăi?
- S-au dus să petreacă Revelionul la familia Fassenbach. Când scapi de ghips?
- Poate pe la sfârşitul lui ianuarie, dacă sunt norocos.
Am fluturat cârjele prin aer şi am strigat teatral:
- Tiny Tim merge iarăşi! Dumnezeu să ne binecuvânteze pe toţi!
Arnie, în drum spre aragaz cu o tigaie adâncă, o pungă cu porumb de floricele şi o sticlă de ulei Wesson, a râs şi a clătinat din cap.
- Acelaşi Dennis dintotdeauna. N-au reuşit să-ţi scoată fandoselile din cap, căcănarule.
- Arnie, nu prea m-ai copleşit cu vizitele când eram în spital.
- Ţi-am adus cina de Thanksgiving - ce dracului voiai, sânge?
Am ridicat din umeri.
Arnie a oftat.
- Dennis, câteodată cred că tu eşti talismanul meu aducător de noroc.
- Scuteşte-mă cu bazaconiile.
- Nu, vorbesc serios. De când ţi-ai rupt oasele, eu am intrat în apă fierbinte - şi încă mai sunt. E o adevărată minune că nu arăt ca un homar.
A râs din toată inima. Nu era sunetul pe care te aşteptai să-l auzi de la un puşti aflat la ananghie; era râsul unui bărbat - da, al unui bărbat - care se distra fantastic. A aşezat tigaia pe aragaz şi a turnat pe fundul ei ulei Wesson. Părul, mai scurt decât îl purta înainte şi pieptănat pe spate într-un stil nou pentru mine, i-a căzut pe frunte. L-a îndepărtat cu o mişcare bruscă a capului şi a vărsat porumb peste ulei. A trântit un capac peste tigaie. S-a dus la frigider. A scos şase beri. A trântit pachetul în faţa mea, a scos două cutii şi le-a desfăcut. Mi-a dat una. Pe a sa a ridicat-o. Am ridicat-o şi eu.
- Un toast, a spus Arnie. Moarte căcănarilor din lume în 1979!
Am lăsat încet berea jos.
- Omule, nu pot să beau pentru asta.
În ochii aceia gri am văzut o scânteie de furie. A stăruit câteva clipe apoi s-a stins.
- Ei bine, pentru ce poţi să bei - omule?
- Ce-ai spune despre colegiu? am întrebat.
M-a privit supărat, veselia de dinainte dispărându-i ca prin farmec.
- Ar fi trebuit să ştiu că ea o să te umple cu tot gunoiul ăla. Mama mea este o femeie care nu se dă înapoi să lovească sub centură ca să obţină ceea ce doreşte. Tu ştii asta, Dennis. Ar săruta şi curul Satanei dacă ăsta ar fi preţul.
Mi-am pus cutia de bere jos, încă plină.
- Ei bine, nu m-a pupat în cur. Mi-a spus doar că tu n-ai trimis nicio cerere de înscriere şi este îngrijorată.
- Este viaţa mea, a spus Arnie.
Buzele lui s-au strâmbat, schimbându-i faţa, făcând-o extraordinar de urâtă.
- Fac ce vreau.
- Şi nu vrei colegiu?
- Ba da, o să mă duc. Dar când o să am eu chef. Să-i spui asta, dacă te întreabă. Când am eu chef. Nu anul ăsta. Hotărât nu. Dacă ea crede că am de gând să mă duc la Pitt, sau Horlicks, sau la Rutgers, să-mi pun o tichie de boboc şi să ovaţionez la meciurile de football, înseamnă că şi-a pierdut minţile. Nu după tot căcatul prin care am trecut în anul ăsta. Nicio şansă, omule.
- Ce ai de gând să faci?
- Îmi iau zborul. Mă bag în Christine şi o să dăm o motoraită, să plecăm dracului din oraşul ăsta uitat de lume. Înţelegi?
Tonul vocii lui începuse să crească, să devină acut, şi eu am simţit cum mă cuprinde groaza. Eram neajutorat în faţa acelei frici de nestăpânit şi puteam doar să sper că asta nu se citea pe faţa mea. Fiindcă acum nu era numai vocea lui LeBay; era chiar faţa lui LeBay, plutind sub chipul lui Arnie, ca un animal mort păstrat în formol.
- Anul ăsta nu a fost decât o furtună de căcat şi cred că afurisitul ăla de Junkins încă este cu toată viteza pe urmele mele, şi ar fi bine să fie atent, fiindcă altfel s-ar putea ca cineva să-l arunce pe el la gunoi.
- Cine-i Junkins? am întrebat.
- Nu contează. Nu are nicio importanţă.
În spatele lui, uleiul din tigaie a început să sfârâie. Un bob de porumb a sărit, lovindu-se cu zgomot de capac.
- Trebuie să mă duc să agit tigaia, Dennis. Vrei să toastăm pentru ceva sau nu? Pentru mine nu contează.
- În ordine. Ce-ai zice să bem în sănătatea noastră?
A zâmbit şi greutatea pe care o aveam pe piept a mai slăbit puţin.
- În sănătatea noastră, da, ăsta-i un toast superb, Dennis. Pentru noi. Asta tre' să fie!
- Tre' să fie, am spus şi vocea mi s-a asprit puţin. Mda, tre' să fie.
Am ciocnit cutiile de bere Bud şi am băut.
Arnie s-a dus la aragaz şi a început să agite tigaia în care porumbul începuse să explodeze din ce în ce mai repede. Am luat câteva înghiţituri de bere. Berea era o băutură destul de nouă pentru mine şi nu mă îmbătasem cu ea, deoarece îmi plăcea destul de mult gustul, iar prietenii - Lenny Barongg în primul rând - îmi spuseseră că dacă ajungi să cazi sub masă şi apoi să te ridici şi să verşi pe cămaşă, atunci nu mai poţi nici măcar să te uiţi la bere câteva săptămâni. De atunci am aflat cu tristeţe că nu-i complet adevărat.
Dar Arnie bea ca şi cum pe 1 ianuarie s-ar fi reinstaurat prohibiţia; îşi terminase prima cutie înainte ca floricelele să se facă. A îndoit cutia, mi-a făcut cu ochiul şi a spus:
- Urmăreşte-mă cum o arunc în curul micuţului vagabond, Dennis.
Aluzia mi-a scăpat, deci l-am privit zâmbind politicos cum aruncă cutia spre coşul de gunoi. S-a lovit de perete şi a căzut înăuntru.
- Două puncte, am spus.
- Ai dreptate. Vrei să-mi mai dai una?
I-am dat, gândindu-mă că, ce dracu' - părinţii mei aveau de gând să stea acasă de Revelion, iar dacă Arnie se îmbăta şi nu mai ştia pe ce lume trăieşte, puteam să-l sun pe tata. Beat, Arnie putea spune nişte lucruri pe care treaz nu le-ar rosti şi, oricum, nu doream să plec acasă cu Christine.
Dar berea părea că nu îl afectează. A terminat de făcut floricelele, le-a deşertat într-un castron mare de plastic, a topit printre ele jumătate de pachet de margarină, a pus sare şi mi-a spus:
- Hai să trecem dincolo şi să ne uităm la televizor. Ce spui?
- În ordine.
Mi-am luat cârjele la subsuori - care în ultimul timp cam făcuseră bătături - iar apoi m-am întins să iau cele trei beri de pe masă.
- Vin eu să le iau, a spus Arnie. Haide. Până nu-ţi rupi iarăşi picioarele.
Mi-a zâmbit şi, pentru un moment, a fost nimeni altul decât bătrânul Arnie Cunningham, atât de mult semăna cu cel de demult încât mi se rupea inima să-l privesc.
La televizor era un program special de Revelion destul de idiot. Donny şi Marie Osmond cântau, amândoi afişându-şi dinţii mari şi albi sub rânjete prieteneşti, dar oarecum ca de rechini. Am lăsat televizorul să meargă şi am vorbit. I-am povestit lui Arnie despre şedinţele de terapie fizică, despre cum mă antrenam cu greutăţile şi, după două beri, i-am mărturisit că din când în când, îmi era teamă că n-am să mai pot umbla niciodată. Nu mă deranja că n-o să mai joc football la colegiu, dar asta mă speria.
A încuviinţat, calm şi înţelegător.
Aş putea foarte bine să mă opresc aici şi să vă spun că în viaţa mea n-am mai petrecut o noapte atât de bizară. Se pregăteau în viitor lucruri mult mai rele, dar nimic nu a mai fost atât de straniu, atât de... incoerent.
Era ca şi cum ai urmări un film a cărui peliculă este aproape - dar nu total - defocalizată. Câteodată părea a fi Arnie, dar câteodată nu semăna deloc cu Arnie. Avea gesturi pe care nu le mai observasem - învârtea nervos cheile ţinându-le de pătratul de piele la care erau ataşate; îşi pocnea degetele; din când în când, îşi rodea degetul mare cu dinţii de sus. Apoi, era remarca aceea despre curul micului vagabond, pe care o făcuse când aruncase cutia de bere.
Şi deşi terminase cinci beri dându-le pe gât una după alta, în timp ce eu băusem numai două, nu părea totuşi că se îmbătase.
Apoi erau gesturi pe care eu le asociasem întotdeauna cu Arnie şi care acum dispăruseră, ciupitul nervos de lobul urechii în timpul unei discuţii; brusca întindere a picioarelor şi încrucişarea lor la glezne; obişnuinţa de a-şi exprima amuzamentul printr-un şuierat în loc de râs. Acest gest l-a făcut o dată sau de două ori. Dar mult mai des îşi exprima amuzamentul prin chicoteli stridente pe care le asociam cu LeBay.
Programul special de la televiziune s-a terminat la ora unsprezece, iar Arnie a schimbat canalele până când pe unul dintre ele a găsit petrecerea dansantă de la un hotel din New York, de unde imaginea se comuta din când în când în Piaţa Times, unde se adunaseră o mulţime de oameni. Nu era Guy Lombardo, dar tot ceva în genul ăla.
- Chiar nu te duci la colegiu? l-am întrebat.
- Nu anul ăsta. Eu şi Christine avem de gând să pornim spre California imediat după absolvire. Spre acel ţărm de aur.
- Părinţii tăi ştiu?
A părut mirat de această idee.
- Drace, nu! Şi să nu le spui! N-am nevoie de asta aşa cum n-am nevoie de o... bleagă!
- Ce ai de gând să faci acolo?
A ridicat din umeri.
- O să caut o slujbă de mecanic auto. Mă pricep foarte bine la aşa ceva.
Iar apoi m-a lăsat perplex când a adăugat ca din întâmplare.
- Sper că o pot convinge pe Leigh să vină cu mine.
Berea mi-a stat în gât şi am început să tuşesc, împroşcându-mi pantalonii. Arnie mi-a dat două palme pe spate.
- Te simţi bine?
- Desigur, am reuşit eu să spun. Pur şi simplu am înghiţit prost. Arnie... dacă tu crezi că Leigh o să vină cu tine, atunci trăieşti într-o lume imaginară. Ea îşi face cererile de înscriere la colegiu. Omule, a umplut un dosar cu ele. Este foarte hotărâtă.
Imediat privirile lui s-au îngustat, şi am avut sentimentul oribil că berea m-a făcut să spun mai multe decât doream.
- Cum de ştii tu atât de multe despre prietena mea?
Dintr-o dată am simţit că mă aflu pe un teren minat.
- Ea numai despre asta vorbeşte, Arnie. Odată ce-şi dă drumul, n-o mai poţi opri.
- Baliverne. Dennis, doar nu te bagi pe ea?
Mă privea foarte atent, cu ochii plini de bănuieli.
- N-ai face una ca asta, nu-i aşa?
- Nu, am spus, minţind fără ruşine. Cum poţi să spui aşa ceva?
- Atunci, cum de ştii atât de multe despre ce face ea?
- M-am mai întâlnit cu ea. Am vorbit despre tine.
- Vorbeşte despre mine?
- Mda, puţin, am spus eu nonşalant. Mi-a spus că v-aţi certat din cauza Christinei.
Era exact ce trebuia să spun. S-a destins.
- A fost o chestie minoră. O mică ciorovăială. O să-i treacă. Şi de altfel în California sunt şcoli bune, dacă ţine morţiş să meargă la colegiu. Dennis, noi o să ne căsătorim. O să avem copii şi tot rahatul.
M-am străduit să-mi păstrez o expresie neutră.
- Ea ştie asta?
El a râs.
- Nici vorbă! Nu încă. Dar o să afle. Destul de curând. O iubesc şi nimic n-o să-mi stea în cale.
Râsul său s-a stins.
- Ce ţi-a spus despre Christine?
Altă mină.
- Mi-a spus că nu îi place de EA. Eu cred... că poate a fost puţin geloasă.
Iarăşi spusesem propoziţia potrivită. S-a relaxat şi mai mult.
- Mda, sigur că da. Dar o să-i treacă, Dennis. Cursul unei iubiri adevărate nu este niciodată lin, dar o să-i treacă, nu-ţi fă griji. Dacă o mai vezi, spune-i că o s-o sun. Sau o să vorbesc cu ea când va începe şcoala.
M-am gândit dacă să-i spun că Leigh este în California şi m-am decis că nu.
Şi m-am întrebat ce ar face acest nou şi bănuitor Arnie dacă ar şti că eu am sărutat-o pe fata cu care el credea că se va însura, că o îmbrăţişasem... că mă îndrăgosteam de ea.
- Uite, Dennis! a strigat Arnie, şi a arătat spre televizor.
Imaginile fuseseră iarăşi comutate în Piaţa Times. Mulţimea era ca un organism imens - care încă se dezvoltă. Tocmai trecuse de ora unsprezece şi jumătate. Anul vechi se clătina.
- Uită-te la căcănarii ăia!
A scos acel râs strident, spart, şi-a terminat berea şi s-a dus jos ca să mai ia un pachet de cutii cu bere. Eu am rămas pe scaun gândindu-mă la Welch, Repperton, Trelawney, Stanton, Vandenberg şi Darnell. M-am gândit cum Arnie - sau oricine devenise Arnie acum - se gândea că el şi Leigh avuseseră doar o ciorovăială nesemnificativă de îndrăgostiţi, că vor termina şcoala şi se vor căsători, întocmai ca în baladele acelea de dragoste de la sfârşitul anilor cincizeci.
Şi, Dumnezeule, ce fiori mă treceau!
Am întâmpinat Anul Nou împreună.
Arnie a scos la iveală nişte păcănitoare şi nişte pocnitoare - din acelea care explodează împroşcând fâşii de hârtie creponată. Am închinat în cinstea lui 1979 şi am mai discutat despre subiecte neutre, cum ar fi colapsul dezamăgitor al unor echipe de football şi şansa altora de a promova în Liga Superioară.
Castronul cu floricele se golise până la "domnişoarele bătrâne" şi la cele arse, atunci când mi-am luat inima în dinţi şi am rostit întrebarea pe care o tot evitasem.
- Arnie? Ce crezi că i s-a întâmplat lui Darnell?
M-a privit tăios, apoi s-a uitat înapoi la televizor, unde dansau cupluri cu confeti în păr. A mai băut nişte bere.
- Oamenii cu care făcea afaceri i-au închis gura, înainte ca el să poată ciripi prea mult. Asta cred că s-a întâmplat.
- Oamenii pentru care lucra?
- Will obişnuia să spună că Mafia Sudică este rea, dar Columbienii sunt şi mai răi.
- Cine sunt...
- Columbienii?
Arnie a râs cinic.
- Cowboii cocainei, ăştia sunt Columbienii. Will pretindea că ăia te omoară dacă te prind ca te uiţi într-un anume fel la femeile lor - şi câteodată chiar dacă te uiţi respectuos la ele. Poate au fost Columbienii. Treaba a fost destul de mizerabilă.
- Tu transportai cocaină pentru Darnell?
A ridicat din umeri.
- Eu transportam chestii pentru Will. Cocaină am dus doar o dată sau de două ori şi slavă Domnului că n-am avut nimic altceva decât ţigări ilegale când m-a ridicat poliţia. M-au prins pe bec. Mare rahat. Dar dacă situaţia ar fi aceeaşi, probabil aş face-o iarăşi. Will a fost un ticălos mârşav, o canalie, dar în unele chestii era în ordine.
Ochii lui au devenit stranii, goi.
- Mda, în unele privinţe era okay. Dar ştia prea multe. De aia a trebuit să fie omorât. Ştia prea mult... Şi mai devreme sau mai târziu ar fi spus ceva. Probabil au fost Columbienii. Futăcioşi demenţi.
- Nu te înţeleg. Şi probabil că nu este treaba mea.
M-a privit, a rânjit şi mi-a făcut cu ochiul.
- A fost teoria dominoului. Cel puţin, aşa trebuia să fie. Era un tip, pe nume Henry Buck. El ar fi trebuit să mă trădeze pe mine. Eu trebuia să-l trădez pe Will. Şi apoi - marele cazino - Will trebuia să-i trădeze pe oamenii din Sud care-i vindeau drogurile, artificiile, ţigările şi alcoolul. Aceştia sunt oamenii pe care Ju - poliţiştii îi doreau. În special pe Columbieni.
- Şi tu crezi că ei l-au ucis?
M-a privit plictisit.
- Ei, sau Mafia din Sud, fireşte. Cine altcineva?
Am clătinat din cap.
- Ei bine - a spus el - hai să mai bem o bere şi apoi te duc acasă. Mi-a făcut plăcere seara asta, Dennis. Zău.
Era o undă de adevăr în glasul său, dar Arnie n-ar fi făcut o afirmaţie prostească de genul: "Mi-a făcut plăcere, chiar aşa". Oricum, nu Arnie cel dinainte.
- Mda, şi mie, omule.
Nu mai doream altă bere, dar am acceptat-o totuşi. Voiam să amân cât mai mult momentul inevitabil al urcării în Christine. De după amiază, acesta păruse un pas necesar - ca să testez eu însumi atmosfera maşinii... dacă era vreo atmosferă de testat. Acum părea o idee înfricoşătoare şi nebunească. Secretul legăturii care se crease între mine şi Leigh îl simţeam în cap ca pe un ou mare şi fragil.
Christine, spune-mi, poţi să citeşti gândurile?
Am simţit cum în gât mi se ridică un râs nebunesc şi l-am înecat cu bere.
- Ascultă, pot să-l sun pe tata şi să-l chem să mă ia, dacă tu vrei. Încă nu cred că s-a culcat.
- Nicio problemă, a spus Arnie. Pot să merg şi două mile în linie dreaptă, nu-ţi fă griji.
- Doar mă gândeam.
- Pun pariu că eşti nerăbdător să poţi să conduci iarăşi, nu-i aşa?
- Mda, sunt.
- Nimic nu este mai frumos decât să te afli la volanul propriei maşini, a spus Arnie, după care mi-a făcut libidinos cu ochiul. Poate doar cu excepţia unei păsărici.
Momentul a sosit. Arnie a stins televizorul, iar eu am mers în cârje până în bucătărie, mi-am pus canadiana de schi verde sperând că Michael şi Regina se vor întoarce de la petrecere şi vor mai amâna plecarea noastră - poate că Michael va simţi mirosul de bere din respiraţia lui Arnie şi se va oferi să mă ducă el.
Amintirea după-amiezii când am stat la volanul Christinei, când Arnie fusese în casa lui LeBay, târguindu-se cu bătrânul ticălos, îmi era prea vie în minte.
Arnie luase două beri din frigider - "pentru drum", spusese el. M-am gândit să-i spun că dacă era prins beat la volan când era eliberat pe cauţiune, probabil va ajunge la închisoare cât ai zice peşte. Apoi am decis că mai bine îmi ţin gura. Am ieşit din casă.
Prima dimineaţă a anului 1979 a fost foarte rece şi clară, acel gen de frig care face umezeala din nas să îngheţe aproape instantaneu. Troienele de zăpadă care mărgineau aleea sclipeau în milioane de diamante cristaline. Iar acolo se afla Christine cu geamurile ei negre acoperite de flori de gheață. Am privit-o fix.
Mafia, spusese Arnie.
Mafia din Sud sau Columbienii.
Suna melodramatic dar era posibil - nu, mai mult: suna plauzibil. Dar Mafia îi împuşca pe oameni, îi arunca pe geam, îi sugruma.
Conform legendei, Al Capone se descotorosise de un biet fraier folosindu-se de un bătac de baseball, cu miez de plumb. Dar să conduci o maşină peste o peluză înzăpezită, să te izbeşti în zidul casei şi să intri în camera de zi?
Poate Columbienii. Arnie spune că Columbienii sunt nebuni.
Dar, chiar aşa de nebuni? Nu credeam.
EA strălucea în lumina ferestrelor şi a stelelor.
Şi dacă fusese EA?
Şi dacă EA afla că Leigh şi cu mine aveam bănuieli? Mai rău, dacă EA afla că noi doi îl înşelam pe Arnie?
- Ai nevoie să te ajut să cobori scările? m-a întrebat Arnie facându-mă să tresar.
- Nu, mă descurc. S-ar putea însă să trebuiască să mă ajuţi pe alee.
- Nicio problemă, omule.
Am coborât treptele una câte una, ţinându-mă cu o mână de balustradă şi cu cealaltă sprijinindu-mă în cârje. Pe alee, mi-am luat cârjele la subsuoară, am făcut câţiva paşi, apoi am alunecat. Prin piciorul stâng, cel care nu făcea încă nici două parale, mi-a trecut un junghi de durere surdă. Arnie m-a prins.
- Mulţumesc, am spus, fericit de şansa pe care o aveam ca să par speriat.
- Pentru puţin.
Am ajuns la maşină, iar Arnie m-a întrebat dacă puteam să mă descurc singur.
Am spus că da. M-a părăsit şi a înconjurat botul Christinei. M-am prins cu mâna înmănuşată de mânerul portierei, iar peste mine s-a aşternut un sentiment de teamă neputincioasă şi repulsie. Doar atunci am început să cred cu adevărat bănuielile noastre. Deoarece mânerul acela părea viu. Îl simţeam făcând parte dintr-o bestie vie care doarme. Nu mi se părea a fi oțel cromat; sfinte Isuse, mi se părea că este piele.
Aveam impresia că îl pot ciupi, stârnind astfel bestia.
Bestia?
Okay, care bestie?
Ce era? Un fel de diavol? O maşină ordinară care, într-un fel, devenise sălaşul periculos, urât mirositor, al unui demon? O manifestare misterioasă a personalităţii persistente a lui LeBay, o casă infernală şi bântuită care se rostogoleşte pe cauciucuri Goodyear? Nu ştiam.
Ştiam doar că eram speriat, terorizat. Nu credeam că o să pot rezista.
- Hei, te simţi bine? m-a întrebat Arnie. Te descurci singur?
- Mă descurc, am răspuns eu răguşit şi am apăsat cu degetul pe butonul de pe spatele mânerului.
Am deschis portiera, m-am întors cu spatele la scaun şi m-am lăsat să cad pe el, întinzându-mi piciorul stâng. Apoi l-am luat cu mâinile şi l-am pus înăuntru. Era ca şi cum aş fi mutat o mobilă. Inima îmi galopa în piept. Am închis uşa.
Arnie a răsucit cheia de contact şi motorul a pornit - de parcă ar fi fost deja fierbinte şi nu rece ca gheaţa. Iar mirosul m-a asaltat, părând să vină din toate direcţiile, dar în primul rând din tapiţerie: mirosul greţos, putrezit, al morţii şi al degradării.
Nu ştiu cum să vă povestesc despre drumul spre casă, acea distanţă de trei mile a cărei parcurgere n-a durat mai mult de zece sau douăsprezece minute, fără să par că sunt un evadat de la un azil de nebuni. Nu am cum să fiu obiectiv în legătură cu acest subiect; doar stând aici şi încercând s-o fac îmi este de ajuns ca să mă treacă frisoane reci şi calde, să am febră şi să mă simt rău. Nu am cum să delimitez ceea ce a fost real de ceea ce mintea mea s-ar putea doar să-şi fi imaginat; nu există o linie de separaţie între obiectiv şi subiectiv, între adevăr şi halucinaţie îngrozită.
Dar nu eram beat. Dacă de altceva nu vă pot asigura, de asta da. Orice ameţeală moderată dobândisem de la bere, s-a evaporat imediat. Ceea ce a urmat a fost un raid prin ţara celor damnaţi în care eu eram complet treaz.
În primul rând, ne-am întors înapoi în timp.
Pentru o vreme, nu Arnie a fost cel care a condus; a fost LeBay, putrezit şi puţind a mormânt, pe jumătate schelet, pe jumătate carne în putrefacţie, spongioasă, şi nasturi cocliţi. Pe sub gulerul cămăşii colcăiau viermii. Auzeam un bâzâit vag şi la început m-am gândit că una dintre luminile de la bord făcuse scurtcircuit. Doar mai târziu am început să mă gândesc că s-ar putea să fie sunetul produs de muştele care colcăiau în carnea lui. Bineînţeles că era iarnă, dar...
Din când în când, aveam impresia că în maşină mai sunt şi alţi oameni. O dată m-am uitat în oglinda retrovizoare şi am văzut manechinul de ceară al unei femei privindu-mă cu ochi sticloşi şi lucioşi, de trofeu împăiat. Părul îi era coafat în stilul paj al anilor cincizeci. Obrajii păreau machiaţi cu mult roşu şi mi-am amintit că asfixierea cu monoxid de carbon se presupune că dă iluzia de viaţă şi îmbujorare.
Mai târziu m-am uitat iarăşi în oglindă şi mi s-a părut că văd acolo o fetiţă, cu faţa înnegrită de la strangulare, cu ochii ieşiţi din orbite, ca un ciudat animal împăiat.
Mi-am închis strâns ochii, iar când i-am deschis în oglinda retrovizoare erau Buddy Repperton şi Richie Trelawney. Pe gura, bărbia, gâtul şi cămaşa lui Buddy era sânge închegat şi scorojit. Richie era o masă de carne arsă - dar ochii lui erau vii şi atenţi.
Lent, Buddy a întins mâna. Cu palma înnegrită ţinea o sticlă de Texas Driver.
Încă o dată mi-am închis ochii. Iar după aceea nu m-am mai uitat în oglinda retrovizoare.
Îmi amintesc rock-and-roll-ul de la radio: Dion şi The Bemonts, Ernie K-Doe, The Royal Teens, Bobby Rydell ("Oh, Bobby, oh... totul este perfect... noi suntem bucuroşi că tu te duci la o şcoală de swing...").
Îmi amintesc că, pentru un timp, sub oglinda retrovizoare au părut că atârnă şi nişte zaruri roşii, apoi nişte pantofiori de copil, apoi au dispărut.
Mai presus de orice îmi amintesc că m-am agăţat de ideea că toate aceste lucruri, cum ar fi mirosul cărnii putrezite şi de tapiţerie mucegăită, erau doar în mintea mea - că ele nu erau nimic altceva decât miraje care hăituiesc conştiinţa unui consumator de opiu.
Eram ca o persoană foarte drogată şi care încearcă să susţină o conversaţie raţională cu un om treaz. Fiindcă Arnie şi cu mine am vorbit; asta îmi amintesc, dar nu şi despre ce. Eu mi-am îndeplinit rolul. Mi-am menţinut vocea normală. Am dat răspunsuri. Iar acele zece sau douăsprezece minute mi s-au părut că au durat ore întregi.
V-am spus că îmi este imposibil să fiu obiectiv în legătură cu acea plimbare; dacă a existat o progresie logică a evenimentelor, atunci eu am uitat-o, am blocat-o.
Acea călătorie prin noaptea neagră şi rece a fost ca o excursie pe un bulevard care traversează iadul. Nu-mi pot aminti tot ce s-a întâmplat, dar îmi amintesc mai mult decât doresc. Am ieşit cu spatele de pe alee într-o lume nebună a distracţiilor unde toate coşmarurile erau reale.
...............................................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu