Christine, Stephen King

................................................................................................
                                                       5-11

                          Sursa aversiunii era imposibil de izolat. Ea cauzase necazuri amare în familie, iar el presupunea că acesta-i adevăratul motiv... dar nu era numai atât. Nu îi plăcuse modul în care îl simţise pe Arnie când se aflase la volan: cumva arogant şi capricios în acelaşi timp, ca un rege şovăitor. Modul impotent în care protestase despre asigurări... folosirea acelui cuvânt izbitor: "căcănarii"... chiar şi felul cum maşina se oprise când ei râseseră împreună.
    Şi avea un miros. Nu îl simţeai imediat, dar era acolo. Nu mirosul noii tapiţerii de pe scaune, care era chiar plăcut; acesta era un submiros, amar, aproape secret. Era un miros vechi.
    Ei bine, şi-a spus Michael, maşina este veche, pentru numele lui Dumnezeu, de ce te aştepţi să miroasă a nou?
    În ciuda lucrului într-adevăr fantastic pe care-i făcuse Arnie, Fury-ul avea douăzeci de ani. Mirosul amărui, de mucegai, putea veni de la tapiţeria veche din portbagaj sau de sub covoraşele noi de pe jos; probabil provenea de la umplutura originală a scaunelor. Doar un miros al vârstei.
    Şi totuşi, acel submiros, urât şi vag greţos, îl neliniştea. Părea că apare şi dispare în valuri; câteodată foarte pregnant, alteori indetectabil. Părea că nu are o sursă precisă. Când se simţea cel mai tare, duhnea precum hoitul în descompunere al unui animal mic - o pisică, o marmotă, poate o veveriţă - care intrase în portbagaj sau poate se târâse în radiator şi murise acolo.
    Michael era mândru de ceea ce realizase fiul său... şi foarte bucuros să iasă din maşina acestuia.

                                                          22.
                                                       Sandy

                               La început am hoinărit pe lângă Stop şi Snop,
    Apoi am trecut la volan pe lângă Stop şi Snop.
    Mi-a plăcut mult mai mult la volan
    pe lângă Stop şi Snop,
    Fiindcă aveam radioul deschis.

                       Paznicul parcării din acea seară - de fapt din fiecare seară, începând de la șase până la zece - era un tânăr pe nume Sandy Galton, singurul din cercul de huligani al lui Buddy Repperton care nu fusese în zona fumătorilor în ziua când Repperton a fost exmatriculat din şcoală.
    Arnie nu-l recunoscuse, dar Galton l-a recunoscut pe Arnie.
    Buddy Repperton, dat afară din şcoală şi fără nicio intenţie să facă demersurile necesare pentru a fi readmis la începutul semestrului de primăvară, în ianuarie, se angajase la staţia de benzină a tatălui lui Don Vandenberg.
    În cele câteva săptămâni de când era acolo, se apucase deja de câteva din obişnuitele găinării - să ciupească din restul clienţilor care păreau a fi în mare grabă ca să mai stea să numere banii; şmecheria cu cauciucuri reşapate (care înseamnă să-l taxezi pe un client pentru un cauciuc nou, după care să-i montezi unul reşapat şi să-ţi bagi în buzunar diferenţa de la cincisprezece până la şaizeci de dolari); făcea acelaşi lucru cu piesele refolosibile şi, în plus, vindea abtibilduri de revizie tehnică puştilor de la liceu şi de la colegiul din Horlicks - puşti disperaţi să-şi menţină pe şosea capcanele mortale.
    Benzinăria era deschisă douăzeci şi patru de ore pe zi, iar Buddy lucra în ultimul schimb, de la 9 seara la 5 dimineaţa. În jur de ora unsprezece era posibil să treacă pe acolo Moochie Welch şi Sandy Galton, în Mustang-ul rablagit al lui Sandy; s-ar fi putut să dea pe acolo şi, Richie Trelawney, în Firebird-ul lui; şi Don, bineînţeles, era prin preajmă tot timpul - atunci când nu era la şcoală.
    În orice zi a săptămânii, pe la miezul nopţii, puteai găsi șase sau opt inşi în birou, bând bere din căni murdare, dând din mână în mână o sticla de Texas Driver de-a lui Buddy, fumând un joint sau puţin hașiș, spunând bancuri porcoase, întrecandu-se in minciuni despre cat de multe femei au avut şi ajutându-l poate pe Buddy la micile lui scheme.
    În timpul uneia dintre aceste întâlniri de noapte de la începutul lui noiembrie, Sandy a menţionat, din lipsă de altceva, că Arnie Cunningham îşi ţinea maşina în parcarea pe termen lung de la aeroport. De fapt cumpărase un tichet pentru treizeci de zile.
    Buddy, a cărui comportare obişnuită în timpul acestor sesiuni de noapte era retrasă şi posacă, şi-a readus scaunul de plastic pe toate cele patru picioare şi a pus sticla de Driver cu zgomot pe tejghea.
    - Ce ai spus? a întrebat el. Cunningham? Bătrânu' Faţă-de-Cur?
    - Mda, a spus Sandy surprins şi puţin neliniştit. Chiar el.
    - Eşti sigur? Gagiul care m-a dat pe mine afară din şcoală?
    Sandy l-a privit cu nelinişte crescândă.
    - Mda. De ce?
    - Şi şi-a luat un tichet de treizeci de zile, adică a parcat-o în zonă pe termen lung?
    - Mda. Poate că ai lui nu au vrut s-o ţină acasă.
    Sandy a lăsat fraza în suspensie. Buddy Repperton începuse să zâmbească.
    Zâmbetul ăla nu era o privelişte plăcută, nu doar din cauză că dinţii pe care-i dezgolea erau deja foarte stricaţi. Era ca şi cum, undeva, o maşinărie îngrozitoare tocmai se trezise la viaţă şi începuse să se învârtă ca să ajungă la viteza de regim.
    Buddy şi-a plimbat privirile de la Sandy, la Don, la Moochie şi la Richie Trelawney. Aceştia l-au privit înapoi, interesaţi, şi puţin speriaţi.
    - Faţă-de-Cur, a spus el cu o voce înceată şi uimită. Bâtrânu' Faţă-de-Cur a obţinut revizia tehnică pentru maşina lui şi deştepţii lui de părinţi l-au obligat să şi-o ţină la aeroport.
    A râs.
    Moochie şi Don au schimbat o privire care era într-un fel şi neliniştită şi pofticioasă.
    Buddy s-a aplecat spre ei punându-şi coatele pe genunchi.
    - Ascultați.

                                                   23.
                                         Arnie și Leigh

                       Plimbându-mă în automobilul meu
    Cu drăguța mea alături
    Fur câte un sărut la fiecare milă.
    Curiozitatea mea este nebună -
    Plimbându-mă și ascultând radioul,
    Fără nicio direcție precisă.
    Chuck Berry

                     Radioul mașinii mergea pe WDIL, iar Dion cânta "Runaround Sue" cu vocea lui dură, de vagabond, dar niciunul dintre ei nu-l asculta.
    Mâna lui se insinuase în sus, sub tricou, şi găsise moliciunea glorioasă a sânilor ei, încununaţi de sfârcuri care erau strânşi şi tari de excitare. Respiraţia ei era sacadată.
    Iar pentru prima dată, mâna ei se dusese unde o dorea el, unde avea el nevoie de ea, în poala lui, unde presa, se răsucea şi se mişca fără experienţă, dar cu îndeajuns de multă dorinţă ca să compenseze nepriceperea.
    A sărutat-o, iar gura ei s-a deschis largă, limba ei era acolo, iar sărutul era ca şi cum ar fi inspirat aroma curată a unei păduri în timpul ploii. Simţea cum excitarea şi dorinţa creşteau în ea ca o flacără.
    S-a aplecat spre ea, s-a întins spre ea, cu toată fiinţa lui, iar pentru un moment a putut să-i simtă răspunsul cu o pasiune pură, curată.
    Apoi ea a plecat.
    Arnie stătea acolo, zăpăcit şi stupefiat, puţin la dreapta volanului, în timp ce lumina din plafon a Christinei s-a aprins. Doar pentru scurt timp; uşa pasagerului s-a închis iar lumina s-a stins.
    El a mai stat puţin, neştiind ce s-a întâmplat, pe moment nefiind sigur unde se afla. Corpul îi clocotea - un amalgam de emoţii şi reacţii fizice erotice care erau pe jumătate minunate şi pe jumătate îngrozitoare. Putea să simtă cum adrenalina i se răspândeşte rapid în sânge, în tot corpul.
    Şi-a strâns mâna în pumn şi s-a lovit tare în picior. Apoi s-a îndreptat în scaun, a deschis uşa şi s-a dus după ea.
    Leigh stătea pe marginea Embankment-ului, privind în jos în întuneric. Într-un dreptunghi luminos în mijlocul întunericului, Silvester Stallone mergea în noapte îmbrăcat în costumul unui tânăr lider sindicalist din anii 1930. Iarăşi Arnie a avut sentimentul că trăieşte un vis minunat care în orice moment se putea transforma într-un coşmar... probabil că transformarea începuse deja.
    Ea stătea prea aproape de margine - a prins-o de braţ şi a tras-o cu blândeţe înapoi. Acolo, sus, terenul era uscat şi sfărâmicios. Nu exista un gard sau o balustradă. Dacă pământul de la margine s-ar desprinde, Leigh ar cădea; ar ateriza pe undeva în cartierul suburban şi foarte împrăştiat din jurul cinematografului-parcare din Liberty Hill.
    Embankment-ul era aleea îndrăgostiţilor încă din timpuri imemoriale. Se afla la capătul căii Stanson, o şosea lungă şi şerpuitoare cu două benzi, care mai întâi se îndepărta de oraş, apoi cotea înapoi către el, înfundându-se în Libertyville Heights, unde fusese cândva o fermă.
    Era 4 noiembrie iar ploaia, care începuse mai devreme în acea seară de sâmbătă, se transformase treptat în moină. Aveau doar pentru ei Embankment-ul şi spectacolul pe gratis (chiar dacă lipsit de sonor) de la cinematograful-parcare.
    A condus-o înapoi la mașină - ea n-a opus rezistenţă - gândindu-se că obrajii ei sunt uzi de ploaie. Doar înăuntru, în lumina verde, fantomatică, împrăştiată de aparatele de la bord, a văzut limpede că plângea.
    - Ce s-a întâmplat? a întrebat-o. Ce-ai păţit?
    Ea a clătinat din cap şi a plâns mai tare.
    - Am făcut eu... era ceva ce nu doreai să faci?
    A înghiţit şi s-a forţat să spună:
    - Să mă atingi aşa?
    Ea a clătinat iarăşi din cap, dar el nu era sigur ce a însemnat asta. Arnie a ţinut-o în braţe, stângaci şi îngrijorat. Iar în fundul minţii lui se gândea la moină, la drumul de întoarcere, la faptul că nu-i pusese încă Christinei cauciucurile pentru zăpadă.
    - N-am făcut asta niciunui băiat, a spus ea în umărul lui. Asta-i prima dată când am atins... ştii tu. Am făcut-o pentru că am vrut. Pentru că am vrut, asta-i tot.
    - Atunci ce s-a întâmplat?
    - Nu pot... aici.
    Cuvintele au ieşit cu greu şi dureros, unul câte unul, cu o şovăială aproape dureroasă.
    - Embankment? a spus Arnie privind în jur, gândindu-se prosteşte că poate ea a crezut că el într-adevăr a adus-o aici sus ca să vadă F.I.S.T. pe gratis.
    - În maşina asta! a strigat ea brusc. Nu pot să fac dragoste cu tine în maşina asta!
    - Hm?
    O privea consternat.
    - Despre ce vorbeşti? De ce nu?
    - Pentru că... pentru că... nu ştiu!
    A încercat să mai spună ceva apoi a izbucnit iarăşi în plâns. Arnie a luat-o în braţe până s-a liniştit.
    - Pur şi simplu nu ştiu pe care dintre noi o iubeşti mai mult, a spus Leigh când a reuşit să vorbească.
    - Asta-i...
    Arnie s-a întrerupt, a clătinat din cap şi a zâmbit.
    - Leigh, asta-i o nebunie.
    - Oare? a întrebat ea căutându-i chipul. Cu care dintre noi îţi petreci mai mult timp? Cu mine... sau cu EA?
    - Te referi la Christine?
    S-a uitat în jur, pe faţă aşternându-i-se acel zâmbet încurcat pe care ea-l considera sau foarte drăguţ, sau oribil - câteodată avea amândouă calităţile în acelaşi timp.
    - Da, a spus ea fără intonaţie. La EA mă refer.
    Şi-a privit mâinile, care stăteau parcă fără viaţă pe pantalonii de lână.
    - Bănuiesc că-i o prostie.
    - Îmi petrec mult timp cu tine, a spus Arnie.
    A clătinat din cap.
    - Asta-i aberant. Sau poate că-i normal - poate că doar mie mi se pare aberant, pentru că până acum n-am mai avut o prietenă.
    A întins mâna şi a atins cascada părului ei, acolo unde acesta cădea pe gulerul hainei. Pe tricoul de dedesubt scria DĂ-MI LIBERTYVILLE-UL SAU DĂ-MI MOARTEA, iar sfârcurile împungeau materialul subţire de bumbac într-un fel foarte sexy, care-l excita grozav pe Arnie.
    - Credeam că fetele sunt geloase pe alte fete. Nu pe maşini.
    Leigh a râs scurt.
    - Ai dreptate. Asta pentru că n-ai mai avut o prietenă. Maşinile sunt fete. Nu ştiai asta?
    - Oh, haide!
    - Atunci de ce nu o numeşti Christopher?
    Şi, brusc, a lovit puternic bancheta cu palma. Arnie a tresărit.
    - Haide, Leigh, încetează.
    - Nu-ţi place să-ţi pălmuiesc prietena? a întrebat ea cu neaşteptat venin. Apoi a văzut privirea îndurerată din ochii lui.
    - Arnie, îmi pare rău.
    - Chiar aşa? a întrebat el privind-o fără expresie. Se pare că nimănui nu-i place maşina mea - tu, tata şi mama, chiar şi Dennis. Am muncit pe brânci, şi pentru toată lumea este un zero.
    - Înseamnă ceva pentru mine, a spus ea blând. Efortul pe care l-a cerut.
    - Mda, a răspuns el morocănos.
    Pasiunea, căldura dispăruseră. Îi era frig şi puţin greaţă la stomac.
    - Uite, ar fi mai bine să plecăm. Nu am cauciucuri pentru zăpadă. Ai tăi ar crede că-i foarte nostim că ne-am dus la bowling şi apoi ne-am împotmolit pe Stanson Road.
    Ea a chicotit.
    - Ei nu ştiu unde se termină Stanson Road.
    Arnie a ridicat dintr-o sprânceană, recăpătându-şi o parte din vechiul lui umor.
    - Asta crezi tu.
    La întoarcere a condus precaut, iar Christine a luat curbele abrupte ale drumului cu foarte mare siguranţă. Stropii de stele pământeşti care erau Libertyville-ul şi Monroeville-ul s-au mărit şi s-au apropiat unele de altele, apoi n-au mai avut nicio noimă.
    Leigh privea aceste imagini cu puţină tristeţe, simţind că cea mai bună parte a unei seri care ar fi putut fi minunată se sfârşise. Era iritată, enervată, întoarsă pe dos - presupunea că era nesatisfăcută.  Nu ştia dacă avusese de gând să-l lase să meargă "până la capăt", după cum se spunea eufemistic, dar după ce ajunsese la un anumit punct, nimic nu mai fusese cum sperase ea... şi toate astea pentru că-şi deschisese gura.
    Corpul şi gândurile ei erau o adevărată harababură. Pe drumul de întoarcere îşi deschisese de nu ştiu câte ori gura încercând să clarifice ceea ce simţea... iar apoi o închisese, temându-se să nu fie prost înţeleasă, deoarece nici ea nu mai pricepea nimic.
    Nu era geloasă pe Christine... şi totuşi era. În această privinţă Arnie nu spusese adevărul. Ea avea o idee destul de exactă despre cat timp îşi petrecea Arnie meşterind la maşină. Dar era atât de anormal? El avea mâini talentate, îi plăcea să lucreze la ea, iar maşina mergea ca un ceas... cu excepţia acelui amănunt ciudat cu ceasul de kilometraj care funcţiona invers.
    Maşinile sunt fete, afirmase ea. Nu se gândise la ceea ce spusese; pur şi simplu cuvintele îi ieşiseră din gură. Iar cu siguranţă acest fapt nu era întotdeauna adevărat; ea nu se gândea la automobilul familiei ca având vreun anumit gen; era doar un Ford.
    Dar...
    Las-o baltă, uită toate aceste prostii şi tâmpenii. Adevărul era mult mai brutal şi chiar mai aberant, nu-i aşa? Nu putea să facă dragoste cu el, nu putea să-l atingă în acel fel intim în maşină.
    Nu în maşină.
    Fiindcă - asta era partea cea mai aberantă - simţea că Christine îi priveşte.
    Că EA era geloasă, că îi dezaproba, poate chiar îi ura. Deoarece existau momente (ca şi seara aceasta, când Arnie conducea atât de sigur şi de delicat Plymouth-ul) când ei i se părea că cei doi - Arnie şi Christine - erau sudaţi într-o neliniştitoare parodie de dramă erotică. Deoarece Leigh nu simţea că merge cu Christine; când se urca în ea ca să meargă undeva cu Arnie se simţea înghiţită de Christine. Iar actul de a-l săruta sau de a face dragoste cu el părea o perversiune, mai oribilă decât o aberaţie sexuală sau decât exhibiţionismul - era ca şi cum ar fi făcut dragoste în corpul rivalei sale.
    Dar nebunia cea mai mare era că ea o ura pe Christine.
    O ura şi îi era frică de EA. Avea o vagă reticenţă să treacă prin faţa noii grile sau prin spatele portbagajului; avea gânduri vagi despre frânele de siguranţă care se decuplează sau despre schimbătorul de viteze care sare din punctul mort într-una dintre viteze. Gânduri pe care nu le avusese niciodată în legătură cu Sedan-ul familiei.
    Dar, în primul rând, nu dorea să facă nimic în maşină... sau chiar să meargă undeva cu ea, dacă acest fapt se putea evita. Arnie părea cumva schimbat când era în maşină, o persoană pe care ea n-o cunoştea.
    Îi plăcea să-i simtă mâinile pe corpul ei. Atingerile lui îi provocau totdeauna excitare; i se părea atunci că fiecare simţ al ei trăieşte şi este delicios acordat. Dar în maşină acel sentiment se estompa... poate pentru că în maşină Arnie părea că nu mai este cu adevărat cuprins de pasiune, părea mai degrabă libidinos.
    În timp ce intrau pe strada ei a deschis iarăşi gura încercând să explice câte ceva dintre aceste gânduri - şi iarăşi n-a putut să spună nimic. De ce ar face-o? Nu era nimic de explicat - toate erau numai impresii. Nimic decât impresii vagi. Ei bine... era ceva. Dar nu putea să-i spună lui; l-ar răni mult prea tare. Nu dorea să-l rănească, deoarece credea că începuse să-l iubească.
    Dar acel ceva exista.
    Mirosul – un iz pregnant de putregai care se simţea sub mirosurile noii tapiţerii şi a lichidului de curăţat pe care-l folosea Arnie. Era acolo, vag dar foarte neplăcut.
    Aproape grețos.
    Ca şi cum, cândva, ceva se strecurase în maşină şi murise acolo.
    A sărutat-o de noapte bună în uşa casei ei, moina strălucind argintie în conul de lumină gălbuie aruncat de felinarul de pe verandă. Sclipea în părul ei blond-închis ca şi nişte pietre preţioase. Lui i-ar fi plăcut s-o sărute cu adevărat, dar posibilitatea ca părinţii ei să-i privească din sufragerie - de fapt, probabil că aşa era - l-a determinat s-o sărute aproape normal, aşa cum ai face-o cu o verişoară dragă.
    - Îmi pare rău, a spus ea. Am fost o caraghioasă.
    - Nu, a răspuns Arnie, afirmând evident contrariul.
    - Doar că - iar mintea i-a furnizat un fel de amalgam curios de minciună şi adevăr - nu mi se pare potrivit să o facem în maşină. În orice maşină. Doresc să fim împreună, dar nu opriţi undeva în întuneric, în locul unde se-nfundă o şosea. Înţelegi?
    - Da.
    Sus la Embankment, în maşină, fusese puţin furios pe ea... ei bine, ca să fie sincer, fusese foarte enervat. Dar acum, stând la poarta casei ei, i se părea că poate să înţeleagă - şi să se minuneze cum de a putut să-i refuze ceva, sau s-o supere cu ceva.
    - Înţeleg exact ce vrei să spui.
    Ea l-a pupat, cu mâinile încolăcite în jurul gâtului. Haina îi era încă descheiată, iar el putea să-i simtă greutatea dulce, înnebunitoare a sânilor.
    - Te iubesc, i-a spus ea pentru prima dată, şi apoi a intrat în casă, lăsându-l pe trepte, plăcut împietrit şi mult mai încălzit decât ar fi trebuit să fie în lapoviţa aceea deasă şi rece de sfârşit de toamnă.
    Gândul că familiei Cabot i s-ar putea părea ciudat dacă el ar sta mai mult timp pe treptele verandei lor i-a străbătut în cele din urmă mintea uluită. A pornit pe aleea plină de zloată, pocnind din degete şi zâmbind. Acum călătorea într-un montaigne-russe, iar asta-i cea mai fantastică excursie, cea pe care ei te lasă s-o faci doar o singură dată.
    S-a oprit brusc aproape de locul unde aleea se unea cu trotuarul, iar zâmbetul i-a dispărut. Christine stătea lângă bordură cu picături de zăpadă topită pe parbriz, clipind din luminile idiotului de pe bord, iar el s-a gândit care este sursa acelei expresii de jargon - luminile idiotului; era un termen neplăcut. Apoi acel gând a fost înlăturat de altul mai important. O lăsase pe Christine mergând, iar ea se oprise. Se întâmpla pentru a doua oară.
    - Sunt ude firele, a murmurat el. Asta-i tot.
    Nu putea fi din cauza bujiilor; doar alaltăieri, la Will, montase un set nou. Opt bujii Champion. Cu care dintre noi îţi petreci mai mult timp? Cu mine... sau cu EA?
    Zâmbetul s-a reîntors, dar de această dată era nelinişte. Ei bine, îşi petrecea, în general, mai mult timp în preajma maşinilor - bineînţeles.
    Ăsta era rezultatul muncii pe care o făcea pentru Will. Dar era ridicol să crezi că...
    Ai minţit-o. Acesta-i adevărul, nu-i aşa?
    Nu, şi-a răspuns el tulburat.
    Nu, nu cred că poţi să spui că într-adevăr am minţit-o...
    Nu? Atunci ce ai făcut?
    Pentru prima dată de când o dusese la meciul de football din Hidden Hills, îi spusese o minciună gogonată. Deoarece adevărul era că-şi petrecea mai mult timp cu Christine şi nu suferea s-o ştie parcată la aeroport în bătaia vântului şi a ploii, în curând a zăpezii.
    O minţise.
    Îşi petrecea mai mult timp cu Christine.
    Iar asta era...
    - Greşit, a croncănit el, iar cuvântul de-abia s-a auzit în zgomotul aproape misterios produs de moină.
    A stat pe trotuar, privindu-şi maşina oprită, un călător în timp uimitor reînviat din epoca lui Buddy Holly, Hruşciov, Laika şi a Câinelui Spaţial şi brusc a început s-o urască. Ea îi făcuse ceva, nu era sigur ce. Ceva.
    Luminile idiotului, distorsionate de umezeala de pe parbriz, care le făcea să pară nişte ochi roşii ca mingile de football, păreau că-şi bat joc de el şi că îi fac reproşuri.
    A deschis uşa şoferului, s-a aşezat la volan, apoi a trântit uşa. Şi-a închis ochii.
    Peste el s-a aşternut pacea, iar lucrurile au început să se clarifice. Da, o minţise, dar fusese o minciună mică. O minciună aproape fără importanţă. Nu - o minciună fără nicio importanţă.
    Şi-a întins mâna fără să-şi deschidă ochii şi a atins brelocul pătrat de piele care era ataşat la chei - vechi şi zgâriat, având arse pe el iniţialele R.D.L. Nu avusese niciun motiv ca să pună un nou inel de chei sau o bucată de piele cu iniţialele lui.
    Dar în legătură cu eticheta de piele la care erau ataşate cheile era ceva straniu, nu-i aşa? Da. Într-adevăr, foarte straniu.
    Când numărase banii pe masa din bucătăria lui LeBay, iar LeBay împinsese cheile de-a lungul muşamalei în carouri roşii şi albe, pătratul de piele fusese zgâriat şi înnegrit de vreme, iniţialele aproape şterse de timp, de frecarea constantă cu monedele din buzunarul bătrânului şi cu materialul pantalonilor.
    Acum iniţialele erau iarăşi proaspete şi clare. Fuseseră reînnoite.
    Dar, ca şi minciuna, nici acest lucru nu era într-adevăr important. Stând înăuntrul carapacei de metal a Christinei, avea un sentiment foarte puternic că ăsta era adevărul.
    Ştia.
    Toate erau fără importanţă.
    A răsucit cheia de contact. Starterul a ţiuit, dar pentru mult timp motorul nu a vrut să pornească. Fire umede. Bineînţeles că aceasta era cauza.
    - Te rog, a şoptit el. Totul este în ordine, nu te îngrijora, nu s-a schimbat nimic.
    Motorul a prins, apoi s-a oprit. Starterul ţiuia continuu. Lapoviţa cădea rece pe geamuri. Înăuntru era bine; uscat şi cald. Dacă motorul ar fi pornit.
    - Haide, a şoptit Arnie. Haide, Christine. Haide, scumpo.
    Motorul a pornit iarăşi şi nu s-a mai oprit. Luminile idiotului au pâlpâit şi s-au stins. Indicatorul de încărcare a bateriei a pulsat iarăşi slab în timp ce motorul trepida, apoi s-a stins definitiv, pe măsură ce bătăile motorului s-au egalizat şi au devenit un zumzet constant.
    Instalaţia de încălzire a început să împrăştie aer călduţ în jurul picioarelor lui, negând frigul iernii de afară.
    Lui i se părea că sunt lucruri pe care Leigh nu le poate înţelege, lucruri pe care ea nu le va înţelege niciodată. Deoarece ea nu fusese acolo dintotdeauna. Coşurile. Strigătele de: Hei, Faţă-Pizza! Dorinţa de a vorbi, dorinţa de a se alătura altor persoane şi imposibilitatea de a face asta. Impotenţa. Lui i se părea că ea nu poate să înţeleagă faptul simplu că dacă n-ar fi fost Christine, el n-ar fi avut niciodată curajul s-o sune chiar dacă ea şi-ar fi tatuat pe frunte: EU VREAU SĂ FIU PRIETENA LUI ARNIE CUNNINGHAM.
    Ea nu putea să înţeleagă că el câteodată se simţea cu treizeci de ani mai bătrân - nu! Mai degrabă cincizeci! - şi nu un băiat, ci un veteran foarte rănit într-un război nedeclarat.
    A mângâiat volanul. Ochii verzi de pisică de pe panoul de bord îl priveau reconfortant.
    - Okay, a spus el. Aproape a oftat.
    A mutat schimbătorul de viteze pe poziţia D, şi a pornit radioul. Dee Dee Sharp cânta "Mashed Potato Time"; prostii mistice venind din întuneric pe undele radio.
    A dat înapoi, plănuind să se îndrepte spre aeroport, unde să-şi lase maşina şi apoi să ia autobuzul înapoi spre oraş.
    Şi a făcut asta, dar nu la timp ca să prindă autobuzul de la ora 11,00 seara după cum intenţionase. În schimb a luat autobuzul de la miezul nopţii şi, până când nu a ajuns în pat şi şi-a amintit de sărutările calde ale lui Leigh în loc de modul în care Christine nu dorea să pornească, nu şi-a dat seama că undeva în timpul acelei seri, după ce plecase de la casa familiei Cabot şi până când ajunsese la aeroport, pierduse o oră. Era atât de evident încât se simţea ca şi un om care a răscolit toată casa căutând o scrisoare vitală doar ca să descopere că o ţinuse tot timpul în mână. Evident... şi puţin înfiorător.
    Unde fusese?
    Îşi amintea ca prin ceaţă că a plecat din faţa casei lui Leigh, apoi pur şi simplu... ...pur şi simplu s-a plimbat.
    Mda. S-a plimbat. Asta era tot. Nu mare scofală.
    S-a plimbat prin lapoviţa din ce în ce mai deasă, pe străzi pustii care erau acoperite de mâzgă, s-a plimbat fără cauciucuri pentru zăpadă (şi totuşi Christine, cu o siguranţă incredibilă, n-a patinat niciodată şi nici n-a derapat la vreun colţ; Christine părea să găsească drumul sigur ca prin miracol; plimbarea fusese la fel de sigură ca şi când cauciucurile ar fi avut lanţuri), plimbându-se cu radioul pornit din care se revărsa un şuvoi continuu de cântece vechi, ale căror titluri erau numai nume de fete: Peggy Sue, Carol, Barbara-Ann, Susie Darlin'.
    I se părea că la un moment dat i se făcuse puţin teamă şi apăsase pe unul din butoanele cromate ale convertorului pe care-l instalase, dar în loc de FM-l04 şi "Petrecerea de Weekend" dăduse iarăşi peste WDIL, doar că acum disc-jockey-ul semăna aberant cu Alan Freed, iar vocea care urmase fusese cea a lui Jay Hawkins Scandalagiul, foarte răguşită şi care cânta:
    Te-am fermecat... pentru că eşti a meeeeaa...
    Şi până la urmă apăruse aeroportul cu reflectoarele de ceaţă aprinse şi care pulsau constant ca o inimă. Muzica de la radio s-a transformat în nişte pârâituri de neînţeles şi el îl stinsese. Când s-a dat jos din maşină simţise o uşurare de neînţeles.
    Acum stătea întins în pat, simţind nevoia somnului dar neputând să adoarmă.
    Lapoviţa se înteţise şi se transformase în fulgi mari de zăpadă.
    Nu era bine.
    Ceva se declanşase, ceva ce nu era în regulă. Nu putea să se mintă nici măcar pe el şi să spună că nu ştia despre ce-i vorba. O mulţime de oameni făcuseră remarci despre cât de frumos restaurase maşina - pe Christine. Se dusese cu ea la şcoală, iar băieţii de la atelier o asaltaseră; se vârâseră sub ea ca să cerceteze noul sistem de evacuare a gazelor, noile amortizoare, reparaţiile. Intraseră până la brâu în compartimentul motor, verificând curelele de transmisie şi radiatorul, care parcă printr-un miracol era lipsit de rugină şi de acea depunere verde care este reziduul anilor îndelungaţi de folosinţă a antigelului; verificând alternatorul şi pistoanele foarte bine ajustate în cilindrii. Chiar şi instalaţia de aer condiţionat era nouă, având numerele 318 inscripţionate în partea de sus ca să indice cele trei viteze de funcţionare.
    Da, devenise un fel de erou pentru colegii lui de la atelier şi primise toate comentariile şi complimentele cu un zâmbet superior. Dar, chiar şi atunci, nedumerirea nu fusese oare acolo, undeva foarte bine ascunsă? Desigur.
    Deoarece nu-şi putea aminti ce îi făcuse Christinei şi ce nu îi făcuse.
    Timpul pe care şi-l petrecuse lucrând la EA la Garajul Darnell era acum doar o ceaţă, tot aşa cum fusese şi drumul până la aeroport din seara aceasta. Îşi amintea când a început reparaţiile la caroserie, la aripa lovită din spate, dar nu îşi putea aminti când le terminase. Îşi amintea că a vopsit capota - acoperise parbrizul şi farurile cu apărătoare şi aplicase vopseaua în atelierul din spate - dar când exact înlocuise arcurile, habar nu avea. De asemenea, nu ştia de unde şi le procurase.
    Tot ce-şi putea aminti cu siguranţă era că stătuse mult timp la volan, stupefiat de fericire... simţindu-se întocmai ca şi când Leigh îi şoptise "Te iubesc" înainte de a dispărea pe uşa casei ei.
    Stătuse acolo după ce mulţi dintre indivizii care meştereau la maşinile lor în Garajul Darnell plecaseră acasă la cină. Stătuse acolo şi câteodată dăduse drumul la radio să asculte cântecele vechi de la WDIL.
    Poate că cea mai gravă problemă era cea a parbrizului.
    Nu cumpărase un parbriz nou pentru Christine; de asta era sigur. Contul lui de la bancă ar fi fost mult mai scăzut dacă el ar fi cumpărat unul dintre acele parbrize imense. N-ar fi trebuit totuşi să aibă o chitanţă? Chiar căutase înnebunit aşa ceva într-unul dintre sertarele biroului de acasă etichetat ACTE PENTRU MAŞINĂ. Dar nu găsise niciuna, iar adevărul era că răscolise fără prea mare convingere.
    Dennis spusese ceva - că păienjenişul de crăpături arăta mai restrâns, mai puţin serios. Apoi, în acea zi la Hidden Hills, pur şi simplu... ei bine, dispăruse. Parbrizul fusese curat şi fără defecte.
    Dar când se întâmplase asta? Cum se întâmplase?
    Nu ştia. Până la urmă a adormit şi a visat urât, răsucind şi adunând aşternuturile de sub el, în timp ce norii se destrămau şi stelele începeau să strălucească pe cerul rece de toamnă.

                                                                24.
                                                   Văzută în noapte

                         Te iau la o plimbare în a mea maşină-maşină.
    Te iau la o plimbare în a mea maşină-maşină.
    Te iau la o plimbare
    Te iau la o plimbare.
    Te iau la o plimbare în a mea maşină-maşină.
    Wody Guthrie

                         Fusese un vis - ea a fost convinsă aproape până la sfârșit că sigur fusese un vis.
    În vis se trezise dintr-un vis cu Arnie în care făcuse dragoste cu Arnie, nu în mașină ci în camera albastră răcoroasă care nu era mobilată, cu excepţia unui covor albastru şi a pernelor de satin albastru-deschis împrăştiate în jurul lui... Se trezise din acel vis în orele mici ale dimineţii de duminică.
    De afară se auzea un automobil. S-a dus la fereastră şi s-a uitat jos.
    Christine stătea lângă bordură. Motorul mergea - Leigh vedea fumul ieşind pe ţeava de eşapament - dar era goală. În vis crezuse că Arnie trebuie să fie la uşă, cu toate că încă nu bătuse nimeni. Ar trebui să coboare şi încă foarte repede. Dacă tatăl ei se trezea şi-l găsea pe Arnie la uşa lor la patru dimineaţa, ar fi furios.
    Dar ea nu s-a mişcat. S-a uitat la maşină şi s-a gândit cât de mult o ura - şi cât de frică îi era de ea. Iar maşina o ura pe ea.
    Rivale, s-a gândit, iar gândul - în acest vis - nu a fost crunt şi înveninat de gelozie, ci mai degrabă disperat şi temător. Ea stătea acolo, lângă bordură, ea era acolo - EA era acolo - parcată în faţa casei ei în primele ore ale dimineţii. Aşteptând-o pe Leigh.
    Coboară, scumpo. Haide. O să ne plimbăm şi o să discutăm care dintre noi are mai multă nevoie de el, care ţine mai mult la el şi care ar fi mai bună pentru el pe viitor. Haide... doar nu ţi-e teamă, nu-i aşa?
    Era îngrozită.
    Nu este drept. EA e mai bătrână, ştie toate trucurile, o să-i sucească minţile.
    - Pleacă, a şoptit feroce Leigh în vis şi a bătut uşor în geam cu pumnii.
    Geamul era rece; pumnii ei lăsaseră urme mici pe sticla aburită. Era uimitor cât de reale puteau fi unele vise.
    Dar trebuia să fie un vis. Trebuia să fie un vis pentru că maşina a auzit-o.
    De-abia îi ieşiseră cuvintele din gură când ştergătoarele au început să se agite dând la o parte zăpada umedă de pe parbriz, cu mişcările parcă pline de dispreţ.
    Apoi maşina - sau Ea - s-a îndepărtat uşurel de lângă bordură şi a dispărut de-a lungul străzii.
    Cu nimeni la volan.
    Leigh era sigură de lucrul ăsta.... cât de sigur poate fi un om care visează.
    Geamul pasagerului fusese acoperit de zăpadă, dar nu opacizat. Putuse să privească înăuntru, iar la volan nu se aflase nimeni. Deci fusese un vis, bineînţeles.
    S-a întors în pat (în care nu adusese niciodată un iubit; ca Arnie, ea nu avusese niciun iubit) gândindu-se la un Crăciun de demult - de acum doisprezece, poate paisprezece ani. Cu siguranţă că pe atunci nu avea mai mult de patru ani. Se afla împreună cu mama ei într-un mare magazin universal din Boston, poate Filene...
    Şi-a pus capul pe pernă şi a adormit (în visul ei) cu ochii deschişi privind lumina slabă a zorilor, apoi - în vise se poate întâmpla orice - a văzut raionul de jucării de la Filene de partea cealaltă a ferestrei: beteală, strălucire, beculeţe.
    Ele căutau ceva pentru Bruce, singurul nepot al mamei şi al tatei. Undeva, un Moş Crăciun al magazinului hohotea în sistemul de amplificare, iar sunetul nu era vesel ci ameninţător cumva, râsul unui maniac care vine noaptea nu cu daruri, ci cu un satâr.
    Ea întinsese mâna spre una dintre vitrine, arătase cu degetul şi îi spusese mamei că ea doreşte ca Moş Crăciun să-i aducă aia.
    - Nu, scumpo, Moş Crăciun nu-ţi poate aduce aia. Este o jucărie de băiat.
    - Dar o vreau!
    - Moş Crăciun o să-ţi aducă o păpuşă frumoasă, poate chiar o Barbie.
    - Vreau aia...!
    - Pe acelea le fac doar spiriduşii-băieţi, Lee-Lee, dragostea mea. Pentru băieţi. Spiridușii-fetiţe fac păpuşi frumoase...
    - Nu vreau o PĂPUŞĂ! Nu vreau o BARBIE! Eu... vreau AIA!
    - Dacă ai de gând să faci istericale, o să trebuiască să te duc acasă, Leigh. Să ştii că nu glumesc.
    Deci cedase şi Crăciunul îi adusese nu numai o Malibu Barbie, ci şi un Malibu Ken, iar ea se bucurase de ele (aşa bănuia), dar încă îşi mai amintea micuţa maşină de curse Remco, roşie, aşezată pe un fundal de dealuri înverzite şi care mergea fără cordon ataşat, de-a lungul unui drum atât de perfect, încât avea şi mici balustrade de protecţie - un drum a cărui iluzie optică esenţială era dată de circularitatea sa. Ah, dar mergea repede maşina aceea, iar în mintea şi în ochii ei rosul avusese o calitate magică? Avusese. Iar iluzia pe care o crea maşina era de ceva magic. Acea iluzie fusese atât de fascinantă, încât îi furase inima. Bineînţeles, iluzia constase în faptul că maşina părea să meargă singură.
    Ea ştia că de fapt o dirija un angajat al magazinului, dintr-o cabină din dreapta apăsând butoanele unei telecomenzi. Mama îi spusese că aşa se întâmplă, deci aşa trebuie să fie, dar ochii ei negaseră acest fapt.
    Inima ei negase.
    Stătuse fascinată cu mânuţele înmănuşate încleştate pe balustrada zonei de exponate, privind-o cum alerga pe pistă, mişcându-se repede, conducându-se singură, până când mama o trăsese blând de acolo.
    Şi atotputernic, părând că face să vibreze beteala care orna tavanul, acel râs malefic al Moş Crăciunului din magazin.
    Leigh a dormit mai adânc, visele şi amintirile stingându-se încet, iar afară lumina zilei a venit furişându-se ca un lapte rece, iluminând o stradă goală şi tăcută, de dimineaţă de duminică. Prima ninsoare a sezonului era neatinsă, cu excepţia urmelor de cauciuc care se abăteau spre bordură în faţa casei familiei Cabot, apoi se îndepărtau fără întreruperi spre intersecţia de la capătul cvartatului suburban.
    Leigh nu s-a trezit până la ora zece (mama ei, care nu era de acord cu lenevia în pat, a chemat-o până la urmă să-şi ia micul dejun înainte de prânz), şi între timp temperatura crescuse până la aproape 16°C - în vestul Pennsylvaniei, începutul de noiembrie poate fi la fel de capricios ca începutul de aprilie.
    Deci până la ora zece zăpada se topise. Iar urmele dispăruseră.

                                                              25.
                                              Buddy vizitează aeroportul

                       Le-am luat piuitul și apoi i-am distrus
    Bruce Springsteen

                       Într-o noapte, zece zile mai târziu, cam pe când la ferestrele şcolilor primare începuseră să apară curcanii de carton şi cornuri ale abundenţei confecţionate din carton, un Camaro albastru, atât de deşelat încât părea că zgârie asfaltul, a intrat pe banda pentru parcare pe termen lung de la aeroport.
    Sandy Galton a privit nervos pe geamul gheretei sale. De pe locul şoferului îi zâmbea fericit chipul lui Buddy Repperton. Faţa lui Buddy era acoperită cu o barbă de o săptămână, iar ochii lui aveau o strălucire de maniac care însemna mai degrabă cocaină decât veselia obişnuită de Thanksgiving - el şi băieţii consumaseră o porţie bună în acea seară. Una peste alta, Buddy semăna cu un Clint Eastwood depravat.
    - Cum mai spânzură lucrurile, Sandy? a întrebat Buddy.
    Acest spirit a fost întâmpinat de hohote respectuoase în Camaro. Cu Buddy mai erau Don Vandenberg, Moochie Welch şi Richie Trelawney, iar după gramul de cocaină consumat şi cele şase sticle de Texas Driver pe care Buddy le procurase pentru acea ocazie, se simţeau foarte euforici şi foarte duri. Veniseră să-i facă o trebuşoară murdară Plymouth-ului lui Arnie Cunningham.
    - Ascultaţi, dacă sunteţi prinşi, eu o să-mi pierd slujba, a spus Sandy nervos.
    Era singurul treaz şi regreta până şi faptul că le spusese că Arnie Cunningham îşi ţinea maşina aici. Din fericire, nu-i trecuse prin minte şi gândul că ar putea foarte bine să intre la închisoare pentru aşa ceva.
    - Dacă tuşa' forţa ta de la Misiunea In dracului posibilă sunteţi prinşi, Secretara' va niega că aii trăit v'odată, a spus Moochie de pe bancheta din spate şi iarăşi au izbucnit toţi în râs.
    Sandy a privit în jur după alte maşini - martori - dar, pentru mai mult de o oră nu erau programate sosiri de avioane, iar parcarea era tot atât de pustie ca şi munţii de pe lună. Vremea devenise foarte rece, iar vântul, tăios ca o lamă de bărbierit, şuiera de-a lungul pistelor de aterizare şi de rulare şi se învolbura aprig în jurul maşinilor goale din parcare. Spre stânga, reclama Apco se bălăbănea întruna.
    - Poţi să râzi, handicapatule, a spus Sandy. Nu te-am văzut niciodată, asta-i tot. Dacă o să vă prindă o să spun că tocmai mă căcam.
    - Isuse, ce bebeluş, a spus Buddy.
    Părea amărât.
    - N-am crezut niciodată că eşti aşa un bebeluş, Sandy. Sincer.
    - Arf! Arfl a lătrat Richie şi iarăşi au râs. Rostogoleşte-te şi fă pe mortul pentru Dolarii de Război ai Tăticului, Sandy!
    Sandy s-a înroşit.
    - Nu-mi pasă. Doar fiţi atenţi.
    - O să fim, omule, a spus Buddy sincer.
    Păstrase o a şaptea sticlă de Texas Driver şi o porţie destul de decentă de cocaină. I le-a dat pe amândouă lui Sandy.
    - Uite. Distrează-te.
    Sandy a rânjit în ciuda sentimentelor pe care le avea.
    - Okay, a spus apoi a adăugat doar ca ei să ştie că el nu-i un fricos: Faceţi o treabă bună.
    Zâmbetul lui Buddy s-a mărit devenind metalic. Lumina din ochi i s-a stins; au devenit maţi, fără viaţă şi înfricoşători.
    - Oh, aşa o să facem. Aşa o să facem.
    Camaro-ul a intrat în parcare. Pentru un timp Sandy a putut să-l urmărească spre partea din spate după luminile de frână. Apoi Buddy le-a stins. Zgomotul motorului a fost purtat câteva momente de vânt, apoi a dispărut şi el.
    Sandy a pus cocaina pe tejghea lângă televizorul portabil şi a acoperit-o cu o bancnotă. Apoi s-a apucat să bea Texas Driver-ul.
    Ştia că dacă este prins beat în timpul serviciului va fi dat afară, dar nu ii păsa prea mult. Să fie beat era mai bine decât să fie nervos şi să se uite tot timpul în jur după una din maşinile gri de la Securitatea Aeroportului.
    Vântul bătea spre el şi putea să audă - putea să audă prea multe.
    Un zornăit de geam spart, râsete înfundate, un bang puternic, metalic.
    Alte geamuri sparte.
    O pauză.
    Voci înăbuşite aduse spre el de vântul rece. Nu putea să distingă cuvintele; erau distorsionate.
    Pe neaşteptate s-a auzit perfect o salvă de lovituri; Sandy a tresărit puternic.
    Alte geamuri sparte în întuneric şi un zăngănit de metal căzut pe asfalt - crom sau altceva, a bănuit el. S-a surprins dorindu-şi ca Buddy să fi adus mai multă cocaină.
    Cocaina era o chestie înveselitoare şi cu siguranţă că avea nevoie de ceva care să-l înveselească acum. După ce se auzea, în partea din spate a parcării se petreceau lucruri foarte neplăcute.
    Apoi o voce spartă, răstită şi dominantă; cu siguranţă a lui Buddy:
    - Fă-o aici!
    Un murmur de protest.
    Iarăşi Buddy:
    - Nu contează asta! Am spus: pe tabloul de bord!
    Alt murmur.
    Buddy:
    - Nu dau niciun rahat!
    Şi, dintr-un anumit motiv, această remarcă a iscat un hohot de râs.
    Sandy, transpirând în ciuda frigului tăios, şi-a închis brusc geamul şi a pornit televizorul. A băut o duşcă mare, strâmbându-se la gustul de suc de fructe amestecat cu vin ieftin. Nu îi plăcea, dar Texas Drive era ceea ce toţi beau atunci când nu aveau bere Iron City - şi ce putea el să facă? Să spună că-i mai breaz decât ei? Asta l-ar prăji mai devreme sau mai târziu. Lui Buddy nu-i plăceau răzvrătiţii.
    A băut şi a început să se simtă mai bine - sau cel puţin mai beat. Când a trecut una dintre maşinile Securităţii Aeroportului, el nici măcar nu a clipit. Poliţistul a ridicat o mână spre Sandy. Sandy l-a salutat şi el, cât se poate de nonşalant.
    Cam la cincisprezece minute după ce intrase în parcare, Camaro-ul albastru a reapărut, de data aceasta pe banda de ieşire. Buddy stătea nepăsător şi relaxat la volan, având între picioare o sticlă de Drive pe trei sferturi goală. Zâmbea, iar Sandy a observat neliniştit cât de ciudaţi şi de injectaţi îi erau ochii. Asta nu era numai din cauza vinului şi nici din cauza cocainei.
    Buddy Repperton nu era un om pe care să-l calci pe bătături; Cunningham va afla asta.
    - Am rezolvat toate problemele, omule, a spus Buddy.
    - Bine, a răspuns Sandy şi a încercat să zâmbească.
    Se simţea puţin rău. N-avea niciun fel de sentimente pentru Cunningham şi nici nu era un ins cu o imaginaţie prea bogată, dar putea să bănuiască destul de bine cum se va simţi Cunningham când va vedea ce s-a ales din toată munca lui de restaurare a Plymouth-ului Fury, roşu cu alb. Totuşi, era treaba lui Buddy, nu a lui.
    - Bine, a spus el iarăşi.
    - Păstrează-ţi instrumentul, omule, a zis Richie şi a chicotit.
    - Sigur.
    Sandy era bucuros că plecau. Poate că după chestia asta nu se va mai duce atât de des pe la Benzinăria Fericită Vandenberg. Poate că nu va mai avea chef. În noaptea asta se întâmplase ceva grav. Poate prea grav.
    Şi poate că va urma nişte cursuri la seral. Va trebui să renunţe la slujbă, dar poate că n-ar fi chiar atât de rău - era o slujbă a naibii de plictisitoare.
    Buddy încă îl mai privea, zâmbind rece, băţos, iar Sandy a tras o duşcă mare de Texas Drive. Era gata-gata să se înece. Pentru o clipă s-a văzut cum împroaşcă faţa lui Buddy cu lichid, iar neliniştea lui a devenit teroare.
    - Dacă sticleţii or să se ocupe de chestia asta - a spus Buddy - tu nu ştii nimic, nu ai văzut nimic. După cum ai spus, în jur de nouă şi jumătate a trebuit să te duci la toaletă.
    - Sigur, Buddy.
    - Toţi am purtat mănuşi. Nu am lăsat nicio amprentă.
    - Sigur.
    - Fii calm, Sandy, a spus Buddy încetişor.
    - Mda, okay.
    Camaro-ul a început să se deplaseze. Sandy a ridicat poarta de la butonul manual. Maşina s-a îndreptat cu viteză medie spre banda de ieşire din aeroport.
    Cineva a strigat: "Arf! Arf!" Sunetul a fost purtat de vânt până la urechile lui Sandy.
    Preocupat, acesta s-a aşezat pe scaun şi s-a uitat la televizor.
    Cu puţin înainte de a începe să sosească pasagerii cursei de Cleveland de la zece şi jumătate, a vărsat pe geam ce mai rămăsese din Drive. Nu mai avea chef să bea.

                                                          26.
                                           Christine e bolnavă

                  Transfuzie, transfuzie,
    Oh, niciodată-niciodată-niciodată n-am să mai accelerez.
    Dă-mi sângele, Bud.
    „Nevous” Nervus

                  A doua zi Arnie și Leigh s-au dus împreună, după ore, la aeroport ca să o ia pe Christine. Plănuiseră o excursie la Pittsburg ca să facă nişte cumpărături pentru Crăciun şi de-abia aşteptau să le facă împreună - părea ceva foarte matur.
    În autobuz Arnie a fost într-o dispoziţie foarte bună, făcând tot felul de glume despre ceilalţi pasageri şi determinând-o pe ea să râdă în ciuda faptului că-i venise ciclul, care era întotdeauna deprimant şi aproape de fiecare dată dureros.
    Femeia grasă cu pantofi bărbăteşti era o călugăriţă păcătoasă, spunea el. Puştiul cu pălăria de cowboy era un escroc.
    Şi tot aşa. Ea a reuşit să intre în atmosferă, dar nu se pricepea s-o facă la fel de bine ca el. Era uluitor cum el ieşise din carapace, modul în care înflorise.
    Acesta era într-adevăr singurul cuvânt potrivit. Ea simţea satisfacţia îngâmfată şi mulţumită a unui geolog care bănuise după anumite semne existenţa aurului şi avusese dreptate. Îl iubea şi avea  dreptate să-l iubească.
    Au coborât împreună la capăt de linie şi au luat-o spre parcare.
    - Nu-i rău, a spus Leigh.
    Era prima dată când venea cu el ca s-o ia pe Christine.
    - Douăzeci şi cinci de minute de la şcoală.
    - Mda, e okay, a spus Arnie. Păstrează pacea în familie, ăsta-i lucrul important. Iţi spun, în seara aceea, când mama a venit acasă şi a văzut-o pe Christine pe alee, a înnebunit total.
    Leigh a râs, iar vântul îi răsfira părul. Temperatura mai crescuse față de frigul din noaptea trecută, dar încă era răcoare. Ea era mulţumită. Fără o anumită răcoare în aer, nu i-ar fi plăcut să facă cumpărături de Crăciun. Destul de rău că la Pittsburg nu se făcuse încă împodobirea oraşului. Dar nu era rău; era bine.
    Şi, brusc, s-a simţit mulţumită de toate, în principal fericită că trăia. Şi că era îndrăgostită.
    Se gândise la asta, la modul cum îl iubea pe el. Mai existaseră înainte "focuri de paie", iar odată, în Massachusetts, crezuse că s-ar putea să fie îndrăgostită, dar în legătură cu acest băiat nu exista nicio îndoială.
    Câteodată o îngrijora - interesul lui pentru maşină părea aproape obsesiv - dar chiar şi neliniştile ocazionale jucau un rol în sentimentele ei, care erau mai bogate decât orice cunoscuse ea vreodată. Iar o parte din ele, trebuia să recunoască, erau bineînţeles egoiste - începuse doar de câteva săptămâni să-l formeze... să-l completeze.
    Au trecut printre maşini, îndreptându-se spre locul de parcare. Deasupra, un jet U.S.Air îşi efectua ultima, survolare înainte de aterizare, tunetul motoarelor lui rostogolindu-se în jur. Arnie a spus ceva, dar avionul a acoperit total vocea lui după primele cuvinte - ceva despre cina de Thanksgiving - iar ea s-a răsucit să-i privească faţa, amuzată de gura care parcă vorbea în gol.
    Apoi, foarte brusc, gura lui nu s-a mai mişcat. El s-a oprit din mers. A holbat ochii... apoi a părut că se umflă. Gura a început să i se strâmbe, iar mâna care o ţinea pe Leigh s-a strâns fără milă, presându-i degetele dureros unul de altul.
    - Arnie...
    Duduitul avionului a început să se stingă, dar el părea că n-a auzit-o. Mâna lui s-a încleştat mai tare. Acum avea gura închisă şi strânsă într-o grimasă de surpriză şi teroare.
    Are un atac de inimă, s-a gândit ea... un infarct... ceva.
    - Arnie, ce s-a întâmplat? a strigat ea. Arnie... aaaauuu, mă doare!
    Pentru un moment de nesuportat, presiunea asupra mâinii ei, pe care el o ţinuse atât de blând doar cu puţin timp înainte, s-a intensificat până când se părea că oasele i se vor sfărâma. Roşeaţa din obraji îi dispăruse, iar pielea îi căpătase o culoare ca de stânca.
    A spus un singur cuvânt - "Christine!" - şi brusc i-a dat drumul. A început să alerge, lovindu-se la picior în bara de protecţie a unui Cadillac, s-a răsucit, a fost gata-gata să cadă, s-a redresat şi a început iar să fugă.
    Ea şi-a dat seama până la urmă că era ceva în legătură cu maşina - maşina, maşina, întotdeauna afurisita de maşină - iar în ea s-a ridicat o furie amară care era în acelaşi timp și disperată. Pentru prima dată s-a întrebat dacă era posibil să-l iubească; dacă el îi va îngădui asta.
    Furia ei s-a stins în momentul când a privit... şi a văzut.
    Arnie a alergat spre ceea ce mai rămăsese din maşina sa, cu mâinile întinse şi s-a oprit atât de brusc în faţa ei, încât gestul părea să fie aproape ca o apărare îngrozită; postura clasică a victimei unui accident din filme, chiar cu o clipă înaintea coliziunii.
    A stat un moment în acea poziţie, ca şi când ar fi vrut să oprească maşina, sau întreaga lume. Apoi şi-a coborât braţele. Mărul lui Adam i s-a mişcat de două ori în sus şi în jos de parcă s-ar fi chinuit să înghită ceva – un geamăt, un strigăt – apoi gâtul i-a devenit parcă rigid, cu fiecare muşchi şi tendon bine conturat, chiar şi vasele de sânge reliefându-se foarte bine. Era gâtul unui om care încearcă să ridice un pian.
    Leigh s-a apropiat încet de el. Mâna încă îi pulsa, iar a doua zi va fi umflată şi de nefolosit, dar acum uitase de ea. Inima i s-a înmuiat şi a părut că o simte pe a lui; a simţit amărăciunea lui şi i-a împărtăşit-o - sau aşa i s-a părut ei. Doar mai târziu şi-a dat seama cât de mult a îndepărtat-o Arnie în acea zi - cât de mult din suferinţă şi-a ţinut-o pentru el şi cât de mult şi-a ascuns din ura pe care o simţea.
    - Arme, cine a făcut asta? a întrebat ea cu vocea frântă de suferinţă.
    Nu, nu îi plăcuse maşina, dar când a văzut-o în acea stare jalnică a înţeles pe deplin cât de mult se ataşase Arnie de ea şi nu a mai putut s-o urască - sau aşa a crezut.
    Arnie nu i-a răspuns. Stătea uitându-se la Christine, cu ochii arzând şi cu capul puţin înclinat.
    Parbrizul fusese spart în două locuri; pe scaunele sfâşiate din față erau împrăştiate fragmente de sticlă securit ca nişte diamante lipsite de valoare. Jumătate din bara de protecţie din faţă fusese smulsă şi atâma pe asfalt lângă un morman de fire negre, precum tentaculele unei caracatiţe. Trei din cele patru geamuri laterale fuseseră de asemenea sparte. Lateralele caroseriei aveau găuri care se întindeau într-o linie neregulată, vălurită.
    Pare-se că se folosise un instrument ascuţit, greu - poate capătul îndoit al unui levier. Uşa pasagerului era deschisă, şi ea a văzut astfel că toate instrumentele de la bord erau sparte. Peste tot erau împrăştiate bucăţi de tapiţerie şi de umplutură. Acul indicator al vitezometrului se afla pe covorul de sub volan.
    Arnie şi-a înconjurat încet maşina, observând toate acestea. Leigh i-a vorbit de două ori. El n-a răspuns. Acum culoarea pământie de pe chipul lui era întreruptă de două cercuri roşii, aprinse, pe pomeţii obrajilor. A ridicat chestia aia ca o caracatiţă care zăcea pe asfalt, iar ea a observat că este un capac de delco - tatăl ei i-l arătase odată pe când meşterea la maşină.
    El l-a studiat un moment ca şi când ar fi examinat un specimen zoologic exotic, apoi l-a aruncat. Sub picioarele lor străluceau cioburi de sticlă. Ea i-a vorbit iarăşi. El n-a răspuns, iar acum, pe lângă mila pe care o simţea pentru el, a început să-i fie şi frică. Mai târziu i-a spus lui Dennis Guilder că i s-a părut - cel puţin atunci - că ar fi fost foarte posibil ca Arnie să-şi fi pierdut minţile.
    Arnie a îndepărtat cu piciorul o bucată de tijă cromată. Aceasta s-a lovit cu un zăngănit de gardul din spatele parcării. Luminile de frână fuseseră sparte; alte pietre preţioase fără valoare, de această dată rubine, aflându-se nu pe scaune ci pe asfalt.
    - Arnie - a dat ea iarăşi să-i vorbească.
    El s-a oprit. Privea prin gaura din parbriz din dreptul şoferului. Din piept a început să-i iasă un sunet înfundat, îngrozitor. Leigh s-a uitat peste umărul lui şi, brusc, a simţit o nevoie turbată să râdă, să ţipe şi să leşine în acelaşi timp. Pe tabloul de bord... la început nu observase, în mijlocul acelui dezastru general ea nu observase ce era pe tabloul de bord.
    Şi s-a întrebat, cu voma urcându-i în gât, cine a putut fi atât de abject, atât de josnic încât să facă aşa ceva, ca să...
    - Căcănarii! a strigat Arnie, dar vocea nu era a sa. Era acută, stridentă şi spartă de furie.
    Leigh s-a întors şi a vărsat, sprijinindu-se orbeşte de maşina de lângă Christine, văzând în faţa ochilor puncte mici şi albe care se dilatau întocmai ca orezul explodat.
    Vag, prin minte i-au trecut imaginile de la un iarmaroc de ţară - în fiecare an se urca o maşină veche pe o platformă de scânduri, şi lângă ea se punea un baros; pentru douăzeci şi cinci de cenţi puteai să dai trei lovituri. Ideea era să distrugi maşina. Dar nu să... nu să...
    - Căcănari ordinari! a ţipat Arnie. O să v-o plătesc! O să v-o plătesc chiar dacă va fi ultimul lucru pe care-l fac! Chiar dacă va fi ultimul lucru nenorocit pe care-l voi face eu vreodată!
    Leigh a vomitat iarăşi şi preţ de o clipă - un moment îngrozitor, şi-a dorit să nu-l fi întâlnit niciodată pe Arnie Cunningham.

                                                                    27.
                                                          Arnie și Regina

                             Ți-ar plăcea să te plimbi
    În Buick-ul meu'59?
    Am spus, ţi-ar plăcea, să te plimbi
    În Buick-ul meu '59?
    Are două carburatoare
    Şi, în plus, un compresor de supraalimentare.
    The Medallions

                          În acea seară Arnie a intrat în casă la ora douăsprezece fără un sfert. Hainele cu care se îmbrăcase ca să meargă la Pittsburg pentru cumpărături erau pătate de unsoare şi transpiraţie. Mâinile îi erau impregnate de murdărie, iar pe spatele palmei stângi avea o tăietură lungă ca o bandă.
    Chipul îi era sălbatic şi împietrit. La ochi avea cearcăne negre.
    Mama lui stătea la masă, făcând o pasenţă Solitaire. Îl aşteptase să vină acasă, dar se şi temuse foarte mult de acel moment. Leigh o sunase şi îi povestise ce se întâmplase. Fata, care-i făcuse o impresie destul de bună Reginei (deşi, poate nu era destul de bună pentru fiul ei), păruse că plânge.
   Regina, alarmată, închisese cât de repede putuse, şi apoi formase numărul de la Garajul Darnell. Leigh îi spusese că Arnie închiriase de acolo un camion pentru remorcare şi că se dusese apoi la garaj. Pe ea o urcase într-un taxi în ciuda protestelor ei. Telefonul sunase de două ori apoi răspunsese o voce şuierătoare şi gravă.
    - Da. Darnell.
    Regina închisese, realizând că ar fi fost o greşeală să discute cu el când se afla acolo - şi se părea că ea şi Mike făcuseră deja destule greşeli în ceea ce-i privea pe Arnie şi maşina lui. Va aştepta până el va veni acasă. O să-i spună tot ce avea de zis privindu-l în ochi.
    A spus-o acum:
    - Arnie, îmi pare rău.
    Ar fi fost mai bine dacă şi Mike s-ar fi aflat acolo. Dar era în Kansas City, la un simpozion despre comerţul şi începutul liberei iniţiative din Evul Mediu. Nu trebuia să se întoarcă până duminică, doar dacă această situaţie nu-l va aduce acasă mai devreme. Ea se gândea că era probabil.
    Şi-a dat seama - nu fără oarecare remuşcări - că doar acum începuse să înţeleagă adevărata gravitate a acestei situaţii.
   - Îmi pare rău, a îngânat Arnie cu o voce egală, fără intonaţie.
    - Da. Eu - adică noi...
    Nu putea să continue. În expresia ca de mort de pe faţa lui era ceva groaznic.
    Ochii lui erau goi. Ea nu putea decât să privească şi să clatine din cap, cu ochii înţepători şi cu gustul rău al lacrimilor în gură şi în gât. Nu îi plăcea să plângă.
    Încăpăţânată, una dintre cele două fete ale unei familii catolice formate din tatăl ei, care fusese muncitor constructor, din mama istovită şi din şapte fraţi, hotărâtă să meargă la colegiu în ciuda părerii tatălui ei că singurul lucru pe care fetele îl învaţă acolo era cum să nu mai fie virgine şi cum să se lepede de biserică, avusese parte de multe lacrimi şi necazuri.
    Iar dacă propria ei familie o considera câteodată dură, asta era pentru că ei nu înţelegeau că atunci când ai trecut prin infern ieşi de acolo călităde foc. Iar când a trebuit să arzi ca să poţi să-ţi îndeplineşti dorinţele, atunci niciodată nu mai renunţi.
    - Ştii ceva? a întrebat-o Arnie.
    Ea a clătinat din cap, simţind încă sub pleoape arsura înţepătoare a lacrimilor.
    - M-ai face să râd dacă n-aş fi atât de obosit încât de-abia mă mai ţin pe picioare. Ai fi putut să fii acolo agitând leviere şi ciocane împreună cu ăia care-au făcut-o. Eşti probabil mai bucuroasă decât ei.
    - Arnie, nu-i drept!
    - Este drept! a urlat el cu ochii brusc însufleţiţi de un foc oribil.
    Pentru prima dată în viaţă, Reginei i-a fost frică de fiul ei.
    - Ideea ta să n-o ţin pe alee! Ideea lui s-o duc la parcarea din aeroport! Cine crezi că-i de vină? Ce crezi? Crezi că asta s-ar fi întâmplat dacă era aici? Hm?
    A făcut un pas spre ea, cu pumnii încleştaţi, iar ea s-a abţinut din răsputeri să nu se dea înapoi.
    - Arnie, putem să vorbim despre asta? Ca două fiinţe raţionale?
    - Unul dintre ei s-a căcat pe tabloul de bord al maşinii mele, a spus el rece. Cam cât de raţională este chestia asta, mamă?
    Ea crezuse sincer că reuşise să-şi controleze lacrimile, dar aceste noutăţi - noutăţi despre o furie atât de stupidă, iraţională - i le-au adus înapoi. A plâns. A plâns de durere pentru ceea ce văzuse fiul ei.
    Şi-a plecat capul şi a plâns de stupoare, suferinţă şi teamă.
    În toată viaţa ei de mamă se considerase, în secret, superioară femeilor din jur, ai căror copii erau mai mari decât Arnie. Când el avea un an, celelalte mame clătinaseră jalnic din cap şi îi spuseseră să aştepte până când va împlini cinci ani - că atunci vor începe necazurile, atunci erau îndeajuns de mari ca să spună "rahat" în faţa bunicii şi să se joace cu chibriturile când sunt singuri acasă. Dar Arnie, bun ca pâinea caldă când avea un an, încă era bun ca pâinea caldă şi la cinci.
    Atunci celelalte mame şi-au dat ochii peste cap şi i-au spus să aştepte până când va avea zece ani, apoi până la cincisprezece, că ci atunci devin ei cu adevărat dificili, cu toate drogurile alea, concertele de rock şi cu fetele care acceptă orice şi - Doamne fereşte - o să fure capace de roti, iar acele... ei bine, boli.
    Iar ea tot timpul continuase să zâmbească în sinea ei, deoarece toate mergeau conform planului, totul se desfăşura aşa cum credea ea că ar fi trebuit să fie copilăria ei. Fiul ei avea părinţi calzi, care-l iubeau şi-l ajutau, care i-ar fi dat orice (în limitele bunului-simţ), care l-ar trimite fericiţi la colegiul pe care el şi l-a ales (atâta timp cât era unul bun), terminând astfel cu succes jocul /afacerea/ vocaţia de părinţi.
    Dacă i-ai fi sugerat că Arnie avea puţini prieteni şi de multe ori era bătaia de joc a celorlalţi, ţi-ar fi subliniat rigid că ea a urmat o școală parohială dintr-un cartier dur, în care, câteodată, chiloţii de bumbac ai fetelor erau smulşi din glumă şi li se dădea foc cu brichetele Zippo, care aveau gravat pe ele corpul răstignit al lui Isus. Iar dacă i-ai fi sugerat că metodele ei de educaţie diferă doar din punctul de vedere al ţelurilor materiale de cele ale tatălui ei detestat, ea ar fi fost furioasă şi ţi l-ar fi arătat pe fiul ei ca pe un copil perfect.
    Dar iată-l acum pe bunul ei băiat palid, epuizat, murdar până la coate de unsoare, părând să vibreze cu aceeaşi mânie reţinută care fusese caracteristica bunicului lui, chiar semănând cu el. Totul părea că se năruise.
    - Arnie, o să vorbim mâine dimineaţă despre ce trebuie să facem, a spus ea încercând să se adune şi să-şi învingă lacrimile. O să discutăm mâine dimineaţă.
    - Doar dacă te scoli foarte devreme, a spus el părând să-şi piardă interesul. Mă duc sus să dorm vreo patru ore, şi după aceea mă întorc la garaj.
    - De ce?
    El a râs ca un nebun şi şi-a întins braţele fluturându-le ca şi cum ar fi vrut sa zboare.
    - De ce crezi? Am multe de făcut! Mai multe decât ai putea crede!
    - Nu - mâine ai şcoală... eu.... Îţi interzic, Arnie, îţi...
    S-a întors s-o privească, s-o studieze, iar ea a tresărit. Ce se întâmpla acum semăna cu un coşmar înfiorător, interminabil.
    - O să merg la şcoală. O să-mi iau cu mine nişte haine de schimb şi chiar o să fac un duş ca să nu jignesc pe nimeni din clasă cu mirosul meu. Apoi, după şcoală, o să mă întorc la Darnell. Am foarte multe de făcut, dar sunt în stare să le fac... ştiu că pot... o să-mi mănânce mult din economii, totuşi. În plus, mai am şi treburile pe care le fac pentru Will.
    - Temele tale... Studiile tale!
    - Oh, studiile.
    Pe faţă i s-a aşternut acel zâmbet mort, mecanic, al păpuşilor de la ceasuri.
    - Bineînţeles că or să sufere. N-am cum să te mint în privinţa asta. Nu mai pot să-ţi promit un procentaj de nouăzeci şi trei la sută. Dar o să mă descurc. Pot să obţin C-uri. Poate şi câteva B-uri.
    - Nu! Trebuie să te gândeşti la colegiu!
    El s-a întors lângă masă, şchiopătând iarăşi, chiar foarte rău.
    Şi-a pus palmele pe masă în faţa ei şi s-a aplecat încet. Ea s-a gândit:
    Un străin... fiul meu este un străin pentru mine. Să fie într-adevăr vina mea? Oare? Pentru că am dorit numai ce-i mai bun pentru el? Poate să fie asta? Te rog, Doamne, fă ca ăsta să fie un coşmar din care o să mă trezesc cu lacrimi, fiindcă a fost atât de real.
    - Chiar acum - a spus el încetişor privind-o în ochi - singurele lucruri de care îmi pasă sunt Christine, Leigh şi să nu-l supăr pe Will Darnell, ca s-o pot reface ca nouă. Nu-mi pasă de colegiu nici cât de un rahat. Şi dacă nu mă laşi în pace, o să renunţ şi la liceu. Iar asta ar trebui să-ţi taie piuitul, dacă altceva nu.
    - Nu poţi, a spus ea întâlnindu-i privirea. Înţelegi asta, Arnold. Poate că merit... cruzimea ta... dar o să mă lupt prin toate mijloacele cu această latură autodistructivă a ta. Deci nu mă mai ameninţa că renunţi la şcoală.
    - Dar să ştii că o s-o fac, a răspuns el. Să nu te păcăleşti singură crezând că n-aş face-o. În februarie o să împlinesc optsprezece ani şi atunci o să pot să iau singur hotărârile, dacă tu n-o să încetezi să te amesteci în această chestie. Mă înţelegi?
    - Du-te să te culci, a spus ea printre lacrimi. Du-te să te culci, îmi zdrobeşti inima.
    - Chiar aşa? A râs şocant. Doare, nu-i aşa? Ştiu.
    Apoi a plecat, mergând încet, şchiopătatul trăgându-i puţin corpul spre stânga.
    După scurt timp, ea i-a auzit bocănitul pantofilor pe trepte - un sunet care-i aducea foarte bine aminte de copilăria ei, când ea îşi spunea de fiecare dată: Căpcăunul se duce la culcare.
    A izbucnit într-un nou acces de plâns, s-a ridicat stângaci şi a ieşit afară pe uşa din spate, ca să plângă nevăzută de nimeni.
    Şi-a cuprins corpul cu braţele - o consolare măruntă, dar totuşi mai bună decât niciuna - şi a privit în sus la luna ca un covrig care se multiplicase prin filmul lacrimilor. Totul se schimbase şi asta se întâmplase cu viteza unui ciclon. Fiul ei o ura; văzuse asta pe faţa lui - nu erau istericale, o iritare temporară, o criză adolescentină trecătoare. El o ura, iar asta - n-ar fi trebuit să se întâmple cu băiatul ei bun; chiar deloc.
    Chiar deloc.
    A stat pe trepte şi a plâns până când lacrimile au început să sece, iar suspinele s-au redus doar la câteva sughiţuri şi oftaturi ocazionale. Frigul i-a înconjurat gleznele şi a început să muşte din ce în ce mai insistent prin capot. A intrat în casă şi s-a dus sus. A stat indecisă câteva clipe în faţa camerei lui Arnie, înainte să intre.
    El adormise pe cuvertură. Încă avea pantalonii pe el. Părea mai degrabă inconştient decât adormit, iar chipul lui era oribil de bătrân. O rază de lumină care venea din hol şi cădea de deasupra umărului ei în cameră, a făcut-o să i se pară pentru un moment că pârul lui se rărise, iar gura deschisă nu avea dinţi.
    Printre degetele palmei care-i acoperea gura s-a strecurat un ţipăt scurt de spaimă şi ea s-a grăbit către el.
    Umbra ei, care căzuse pe pat, s-a mişcat împreună cu ea şi a văzut că era doar Arnie; impresia de vârstă înaintată fusese dată de lumină, de propria ei epuizare şi confuzie.
    A privit spre radioul cu ceas şi a observat că este programat să pornească la 4:30 A.M. S-a gândit să anuleze alarma, chiar a întins mâna spre buton. Până la urmă nu a putut.
    În schimb s-a dus în dormitorul ei, s-a aşezat pe pat şi a ridicat receptorul telefonului. L-a ţinut un moment în mână, gândindu-se. Dacă-l suna pe Mike în mijlocul nopţii el ar putea crede că...
    Că s-a întâmplat ceva îngrozitor?
    A chicotit. Ei bine, nu era aşa?
    Desigur.
    Şi încă se întâmpla.
    A format numărul Hanului Ramada din Kansas City unde stătea soţul ei, realizând vag că era pentru prima dată când cerea ajutor de când părăsise casa mohorâtă cu trei etaje din Rocksburg ca să meargă la colegiu.

                                                                28.
                                                Leigh face o vizită

                       Nu vreau să creez agitație,
    Dar pot să cumpăr autobuzul vostru magic?
    Nu-mi pasă cât de mult plătesc,
    Vreau să mă duc cu el la a mea iu-bi-tă.
    Îl doresc, îl doresc, îl doresc ...
    (Nu-l poți avea...)
    The Who

                         A reușit să rămână calmă aproape tot timpul cât i-a povestit, stând pe unul dintre cele două scaune, cu genunchii presaţi unul de altul şi cu gleznele încrucişate, îmbrăcată frumos cu un pulover de lână multicolor şi o fustă maro de catifea-cord.
    Doar spre final a început să plângă şi nu-şi putea găsi batista. Dennis Guilder i-a întins cutia cu şerveţele de pe noptieră.
    - Linişteşte-te, Leigh.
    - Nu p-p-p-o-ot! N-a mai venit să mă vadă... iar la şcoală pare atât de obosit... şi tu s-spui că n-a venit nici aici...
    - Va veni dacă are nevoie de mine, a spus Dennis.
    - Eşti plin de go-go-go-şi p-p-rosteşti! a spus ea, apoi a părut comic înmărmurită de ceea ce zisese.
    Lacrimile formaseră dâre în machiajul fin pe care şi-l aplicase. S-au uitat un moment unul la altul apoi au râs. Dar a fost un râs scurt şi nu prea bun.
    - L-a văzut Motormouth (Gură spartă)? a întrebat Dennis.
    - Cine?
    - Motormouth. Aşa l-a poreclit Lenny Barongg pe domnul Vickers, responsabilul cu probleme educaţionale.
    - Oh! Da, cred că da. L-a chemat alaltăieri în cabinetul lui - luni. Dar nu mi-a spus nimic. Iar eu n-am îndrăznit să-l întreb. Nu vrea să discute. A devenit atât de straniu!
    Dennis a încuviinţat. Deşi nu credea că Leigh îşi dă seama - ea era absorbită de propriile ei necazuri şi confuzii - el simţea o frică din ce în ce mai mare pentru Arnie şi era neajutorat. Din veştile care se infiltraseră în această cameră în ultimele zile, Arnie părea a fi pe marginea unei depresiuni nervoase; relatarea lui Leigh era cea mai recentă şi cea mai descriptivă.
    Niciodată nu-şi dorise atât de mult să fie afară cum îşi dorea acum. Bineînţeles, îl putea suna pe Vickers şi-l putea întreba dacă el poate face ceva.
    Şi îl putea suna pe Arnie - doar că, din cele spuse de Leigh, Arnie era acum ori la şcoală, ori la Danieli, ori dormea. Tatăl lui se întorsese mai repede de la un simpozion şi urmase altă ceartă, îi povestise Leigh. Deşi Arnie nu îi spusese aşa ceva, Leigh i-a mărturisit lui Dennis că ea credea că fusese foarte aproape să plece de acasă.
    Dennis nu dorea să discute cu Arnie când acesta se afla la garaj.
    - Ce pot să fac? a întrebat ea. Ce ai face tu în locul meu?
    - Aş aştepta. Nu ştiu ce altceva ai putea să faci.
    - Dar asta-i cel mai greu lucru, a răspuns ea cu o voce atât de joasă încât de-abia s-a auzit.
    Mâinile ei mototoleau Kleenex-ul, îl fărâmiţau, murdărindu-şi fusta cu bucăţele de hârtie.
    - Părinţii mei doresc ca eu să încetez să-l mai văd... să-l părăsesc. Le este teamă... că Repperton şi ceilalţi băieţi or să încerce şi altceva.
    - Eşti foarte sigură că a fost Repperton şi prietenii lui?
    - Da. Toţi cred asta. Domnul Cunningnam a chemat poliţia, chiar dacă Arnie i-a spus că nu-i nevoie. El a spus că o să egalizeze scorul în felul lui, iar asta i-a speriat pe amândoi. Şi pe mine mă sperie. Poliţia l-a ridicat pe Buddy Repperton şi pe unul dintre prietenii lui, cel pe care l-au poreclit Moochie - ştii la cine mă refer?
    - Da.
    - Şi pe băiatul care lucrează în schimbul de noapte la parcarea de la aeroport. Îl cheamă Galton.
    - Sandy.
    - Au crezut că este şi el implicat, că poate el i-a lăsat să intre.
    - Într-adevăr este înhăitat cu ei, dar nu-i chiar atât de degenerat ca şi ceilalţi. Leigh, dacă n-ai vorbit cu Arnie înseamnă că ai discutat cu altcineva.
    - La început cu doamna Cunningham, apoi cu tatăl lui. Nu cred că vreunul dintre ei ştie că am stat de vorbă cu celălalt. Ei sunt...
    - Supăraţi, a sugerat Dennis.
    Ea a clătinat din cap.
    - Este mai mult decât atât, a spus ea. Amândoi par că sunt pur şi simplu... stupefiaţi. Nu poate să-mi fie milă de ea - cred că ea vrea să-şi impună voinţa - dar îl plâng pe domnul Cunningham. El pare aşa de... de... S-a întrerupt apoi a continuat: Când am ajuns ieri acolo după ce s-a terminat şcoala, doamna Cunningham m-a rugat să-i spun Regina, dar nu pot să fac asta.
    Dennis a rânjit.
    - Tu poţi? a întrebat Leigh.
    - Ei bine, da - dar am mult antrenament.
    Ea a zâmbit, primul zâmbet bun al vizitei ei.
    - Poate că asta ar crea o diferenţă. Oricum, când am ajuns acolo, ea era acasă, dar domnul Cunningham era încă la şcoală... adică la Universitate.
    - Mda.
    - Ea şi-a luat toată săptămâna liberă - ce-a mai rămas din ea. A spus că nu mai poate să meargă la ore nici măcar în cele trei zile dinainte de Thanksgiving.
    - Cum arată?
    - Pare zdrobită, a spus Leigh şi a luat un Kleenex curat.
    A început să-i rupă marginile.
    - Arată cu zece ani mai bătrână faţă de acum o lună când am întâlnit-o prima dată.
    - Şi el? Michael?
    - Mai bătrân, dar mai călit, a spus Leigh ezitând. Ca şi când problema asta l-ar fi... l-ar fi determinat să preia conducerea.
    Dennis era tăcut. Îl cunoştea pe Michael Cunningham de treisprezece ani şi niciodată nu-l văzuse stăpân pe situaţie. Întotdeauna Regina fusese cea care dictase; Michael se menţinuse în siajul ei şi preparase băuturile la petrecerile (majoritatea petreceri din mediul universitar) pe care le găzduise familia Cunningham. El asculta muzică la casetofon, arăta melancolic... dar Dennis, nici dacă se străduia foarte tare nu şi-l putea imagina "la conducere".
    Triumful final, spusese odată tatăl lui Dennis stând la geam şi urmărind-o pe Regina ducându-l pe Amie de mână spre maşina în care îi aştepta Michael.
    Pe atunci Arnie şi Dennis avuseseră cam şapte ani.
    Matriarhatul suprem. Mă întreb dacă-l va obliga pe bietul nenorocit să aştepte în maşină când Amie se va însura. Sau poate că...
    Mama lui Dennis se încruntase spre soţul ei şi îi făcuse semn din ochi să tacă.
    Dennis n-a uitat acel gest şi nici cuvintele tatălui său - la şapte ani nu le înţelesese pe deplin, dar chiar şi atunci ştiuse perfect ce înseamnă "un biet nenorocit".
    Şi chiar şi atunci a înţeles destul de vag de ce tatăl lui îl considera aşa pe Michael Cunningham. Îi fusese milă de Michael Cunningham... iar acel sentiment persistase până în prezent.
    - El a venit acasă cam pe când ea îşi termina de spus versiunea, a continuat Leigh. M-au invitat să stau la cină - Arnie mânca la Darnell - dar le-am spus că trebuie să plec. Domnul Cunningham s-a oferit să mă conducă, iar în drum spre casă am aflat varianta lui.
    - Sunt versiuni diferite?
    - Nu prea, dar... De exemplu, domnul Cunningham a fost cel care s-a dus la poliţie. Arnie n-a vrut, iar doamna Cunningham - Regina - nu a putut.
    - Chiar încearcă s-o repare iarăşi pe Vrăjitoarea aia? a întrebat Dennis prudent.
    - Da, a şoptit ea, şi apoi a izbucnit strident: Dar asta nu-i tot! S-a implicat foarte tare în afacerile tipului ăla, Darnell, ştiu asta! Ieri, în timpul celei de-a treia ore mi-a spus că are de gând să pună un sistem de direcţie nou - la maşină - în după-amiaza asta, iar eu l-am întrebat dacă nu va fi prea scump şi el a spus că să nu-mi fac griji deoarece creditul lui este bun.
    - Mai rar.
    Iarăşi plângea.
    - Creditul lui este bun, deoarece el şi un anume Jimmy Sykes or să-i facă vineri şi sâmbătă nişte comisioane lui Will. Asta a zis. Şi... eu nu cred că treburile pe care le face pentru afurisitul ăla sunt legale!
    - Ce le-a spus celor de la poliţie când au venit să-l întrebe despre Christine?
    - Le-a spus cum am găsit-o... Starea în care era. Ei l-au întrebat dacă bănuieşte pe cineva, iar Arnie a răspuns că nu. L-au întrebat dacă-i adevărat că se bătuse cu Buddy Repperton, că Buddy îl ameninţase cu cuţitul şi că fusese exmatriculat pentru asta. Arnie le-a spus că Repperton i-a călcat în picioare punga cu mâncare, după aceea domnul Casey a venit din atelier şi a pus capăt incidentului. L-au întrebat dacă Repperton nu l-a ameninţat că o să se răzbune pe el, iar Arnie a răspuns că s-ar putea să fi spus ceva de acest gen, dar fuseseră vorbe goale.
    Dennis n-a spus nimic şi a privit pe fereastră cerul mohorât de noiembrie, analizând aceste lucruri. I se păreau de rău augur. Dacă Leigh nu se înşela în legătură cu interviul luat de poliţie, atunci Arnie nu spusese nicio minciună... dar relatase faptele astfel încât cele întâmplate în spatele atelierului să pară ca o ceartă oarecare.
    Acest lucru i se părea lui Dennis că era de foarte rău augur.
    - Ai vreo idee despre ce ar putea Arnie să facă pentru tipul ăla, Darnell? a întrebat Leigh.
    - Nu, a răspuns Dennis, dar avea câteva bănuieli.
    În mintea lui a pornit un mic casetofon şi l-a auzit pe tatăl său spunând: Am auzit câte ceva... maşini furate... ţigări şi alcool... contrabandă... A avut noroc mult timp, Dennis.
    S-a uitat la faţa lui Leigh, prea palidă, cu machiajul stricat de lacrimi. Ea se agaţa, se agăţa cât de bine putea de Arnie. Poate că învăţa câte ceva despre cum te căleşti, lucruri pe care, după cum arăta ea, nu le-ar fi aflat încă zece ani de aici înainte. Dar asta nu făcea situaţia să fie mai uşoară şi nici nu o făcea potrivită.
    Brusc, aproape la întâmplare, s-a gândit la faptul că observase pentru prima dată îmbunătăţirea din tenul lui Arnie cam cu o lună înainte ca Arnie şi Leigh să se cupleze... dar după ce Arnie şi Christine se cuplaseră!
    - O să vorbesc cu el, a promis Dennis.
    - Bine, a spus ea.
    S-a ridicat.
    - Eu - eu nu doresc ca totul să fie ca înainte, Dennis. Ştiu că aşa ceva nu se poate. Dar încă îl iubesc şi... şi aş dori să-i spui asta.
    - Da, okay.
    Erau amândoi stânjeniţi şi niciunul dintre ei nu a mai putut să spună nimic pentru mult, mult timp. Dennis se gândea că, într-un cântec, acesta ar fi momentul în care Cel Mai Bun Prieten ar intra în scenă. Iar o părticică ticăloasă, mârşavă (şi mitocănească) a sa nu s-ar fi împotrivit acestui fapt. Chiar deloc. Se simţea încă foarte atras de ea, mult mai mult decât îl atrăsese vreodată altă fată.
    Lasă-l pe Arnie să ducă artificii şi bombe artizanale la Burlington, şi să se ocupe de maşina lui. Între timp el şi Leigh s-ar putea cunoaşte mai bine. Un pic de ajutor şi de mângâiere.
    Ştiţi cum este.
    Iar în acel moment stânjenitor, după ce ea şi-a declarat dragostea pentru Arnie, el a avut sentimentul că poate să realizeze aşa ceva; era vulnerabilă. Probabil că învăţa cum să fie dură, dar aceasta nu este o şcoală pe care o urmezi de bună voie. El ar putea să-i spună ceva - ceva-ul potrivit, poate doar Vino aici - iar ea ar veni, s-ar aşeza pe marginea patului, ar mai discuta, poate, despre lucruri mai plăcute şi poate că el ar săruta-o.
    Gura ei era superbă şi plină, senzuală, făcută ca să sărute şi să fie sărutată. Mai întâi pentru a o mângâia. Apoi din prietenie, iar a treia oară... Da, simţea, cu acel instinct care până acum nu dăduse greş, că ar fi posibil.
    Dar n-a spus niciunul din cuvintele care ar fi putut porni acele lucruri, şi nici Leigh n-a făcut-o. Arnie se afla între ei şi cu siguranţă că aşa va fi întotdeauna. Arnie şi doamna lui. Dacă situaţia nu ar fi fost atât de oribilă, el ar fi putut să râdă.
    - Când te externează? a întrebat Leigh.
    - Trebuie întâi să avertizeze populaţia, a spus el şi a început să chicotească.
    După un moment i s-a alăturat şi ea.
    - Da, ceva de genul ăsta, a spus Leigh şi apoi a devenit iarăşi serioasă. Îmi pare rău.
    - N-ai de ce. Toată viața oamenii au râs de mine. Sunt obişnuit. Mi-au spus că sunt pironit aici până în ianuarie, dar am de gând să-i păcălesc. De Crăciun mă duc acasă. Am muncit ca un catâr în camera de tortură.
    - Camera de tortură?
    - Terapie Fizică. Spatele meu arată destul de bine. Celelalte oase se sudează cu sârg - câteodată mâncărimea este groaznică. Înfulec măceşe în cantităţi imense. Doctorul Arroway spune că ăsta-i doar folclor. Dar Puffer, antrenorul, se jură că sunt foarte bune şi verifică provizia de fiecare dată când vine în vizită.
    - Vine des?
    - Da, vine. Acum aproape m-a făcut să cred că măceşele ajută oasele să se sudeze mai repede. Bineînţeles, nu o să mai joc niciodată football. Pentru un timp o să merg cu ajutorul cârjelor şi după aceea, cu puţin noroc, o să trec la un baston. Veselul doctor Anderson îmi spune că o să şchiopătez câţiva ani. Sau poate pentru totdeauna.
    - Îmi pare atât de rău, a spus ea încetişor. Îmi pare rău că a trebuit să i se întâmple asta unui băiat atât de drăguţ ca tine, Dennis, dar în parte este egoism din partea mea. Mă întreb dacă toate astea, toate chestiile astea, toate chestiile astea oribile în legătură cu Arnie, s-ar fi întâmplat dacă tu ai fi fost sănătos.
    - E adevărat, a spus Dennis, rostogolindu-şi teatral ochii. Dă vina pe mine.
    Dar ea nu a zâmbit.
    - Am început să mă îngrijorez în legătură cu sănătatea lui mintală, ştiai asta? Ăsta-i un lucru pe care nu l-am spus nimănui, nici părinţilor lui sau alor mei. Dar cred că mama lui... ea s-ar putea... nu ştiu ce i-a spus ei în noaptea aceea, după ce am găsit maşina distrusă, dar... cred că şi-au scos ghearele unul la altul.
    Dennis a încuviinţat.
    - Dar totul este aşa de... de nebunesc! Părinţii lui i-au oferit să-i cumpere o maşină bună de mâna a doua care s-o înlocuiască pe Christine, iar el a refuzat. Apoi domnul Cunningham mi-a spus în drum spre casă că i-a oferit lui Arnie să-i cumpere o maşină nouă... să-şi încaseze nişte obligaţiuni pe care le are din 1955. Arnie a spus că nu poate să accepte un asemenea cadou. Iar domnul Cunningham i-a spus că înţelege acest lucru şi că nu trebuie să-l considere un cadou, că Arnie ar putea să-i restituie banii, ar accepta chiar şi o dobândă dacă aşa dorea Arnie... Dennis, înţelegi ce spun?
    - Mda. Nu poate fi orice maşină. Trebuie să fie acea maşină. Christine.
    - Dar mie mi se pare că este o obsesie. A găsit un obiect şi s-a fixat pe el. Nu asta înseamnă o obsesie? Mi-e frică, iar câteodată sunt cuprinsă de ură... dar nu de el îmi este teamă. Nu pe el îl urăsc. Nu, ci pe afurisita aia de maşină. Căţeaua aia de Christine!
    Obrajii i s-au îmbujorat. Ochii i s-au îngustat. Colţurile gurii i s-au răsucit în jos.
    Brusc, faţa ei nu mai era frumoasă, nici măcar drăguţă; lumina din ea era nemiloasă, transformând-o în ceva ce nu era urât dar totuşi izbitor, irezistibil. Pentru prima dată Dennis a realizat de ce gelozia era denumită "monstrul", "monstrul cu ochi-verzi".
    - Îţi spun ce aş dori să se întâmple, a spus Leigh. Aş dori ca, într-o noapte, din greşeală, cineva să i-o ia pe preţioasa şi afurisita de Christine şi s-o ducă în locul unde sunt depozitate epavele de la Philly Plains.
    Ochii ei sclipeau veninoşi.
    - Iar a doua zi macaraua aia mare cu magnetul rotund să o ridice şi s-o pună sub presă şi mi-aş dori ca cineva să apese pe buton, apoi EA să iasă de acolo sub forma unui cub de metal. Atunci totul s-ar  sfârşi, nu-i aşa?
    Dennis n-a răspuns, iar după un moment aproape că a văzut monstrul cum se răsuceşte, îşi înfăşoară coada în jurul corpului şi părăseşta faţa ei. Umerii ei au căzut deznădăjduiţi.
    - Bănuiesc că sună destul de oribil, nu-i aşa? Ca şi cum aş spune că aş fi dorit ca huliganii ăia să fi terminat treaba.
    - Îţi înţeleg sentimentele.
    - Oare? a întrebat ea.
    Dennis s-a gândit la expresia lui Arnie în timp ce lovea cu pumnii în tabloul de bord. Acea sclipire maniacală care se aprindea în ochii lui atunci când se afla în preajma EI. S-a gândit la cum a stat el la volan m garajul lui LeBay şi la viziunea pe care o avusese atunci.
    Şi în cele din urmă s-a gândit la visul lui: luminile farurilor ţintuindu-l şi cauciucurile ţipând isteric ca o femeie.
    - Da. Cred că da.
    S-au privit unul pe altul în camera de spital.

                                                        29.
                                              Thanksgiving

                         Au trecut dou-trei ore,
    Altitudinea a scăzut la 505,
    Consumul de combustibil este prea slab,
    Lasă-mă să merg acasă înainte să rămânem fără benzină.
    Acum nu mă poți prinde -
    Nu, baby, nu mă poți prinde -
    Fiindcă dacă te apropii prea mult,
    O să dispar ca o adiere rece.
    Chuck Berry

                      La spital, masa de Thanksgiving se servea între ora unsprezece dimineaţa şi unu după-amiază.
    Dennis a fost servit la doisprezece şi un sfert: trei felii de piept de curcan, o farfurie de supă, o cupă de cartofi fierţi, care avea aceeaşi formă ca o minge de football (lipsindu-i doar cusăturile roşii, s-a gândit Dennis amuzat), o cupă asemănătoare cu bostănei îngheţaţi, foarte portocalii şi o cutie mică de plastic cu jeleu de merişoare. Pentru desert îi aduseseră îngheţată. În colţul tăvii exista un cartonaş albastru.
    Familiarizat deja cu obiceiurile spitalului - după ce ai ajuns în situaţia să fii tratat pentru primele răni care ţi-au apărut pe fund, descoperise Dennis, eşti mai familiarizat decât ţi-ai fi dorit cu obiceiurile unui spital - a întrebat-o pe asistenta care a venit să-i ia tava, ce primeau la masa de Thanksgiving cei care aveau cartonaşe galbene şi roşii.
    Cei cu cartonaşe galbene primeau două felii de curcan, fără supă, cartofi, fără bostănei şi pentru desert: Jell-O. Cei cu cartonaş roşu primeau o felie de carne slabă pasată şi cartofi. Aceştia erau hrăniţi, în majoritatea cazurilor.
    Lui Dennis i s-a părut destul de deprimant. Îi era prea uşor să şi-o închipuie pe mama sa aducând la masă, pe la patru după-amiază, un clapon mare, bine rumenit; pe tatăl său ascuţindu-şi cuţitul, pe sora sa, îmbujorată de emoţie şi importanţă, cu o fundă de catifea roşie în păr, turnând fiecăruia câte un pahar de vin roşu. De asemenea, îi era uşor să-şi imagineze mirosurile ademenitoare şi buna dispoziţie atunci când se aşezau la masă.
    Uşor de imaginat... dar probabil o greşeală.
    De fapt, a fost cel mai deprimant Thanksgiving al vieţii lui. După-amiază a dormit puţin (nu avea Terapie Fizică, fiind vacanţă), şi a avut un vis neliniştitor în care câteva asistente mergeau prin saloanele de reanimare şi băgau suc de curcan în aparatele respiratorii şi în perfuzii.
    De dimineaţă, mama, tata şi sora lui îi făcuseră o vizită scurtă şi pentru prima dată simţise la Ellie o nerăbdare să plece de acolo. Fuseseră invitaţi la familia Callison pentru o mică gustare de Thanksgiving, iar Lou Callison, unul dintre cei trei băieţi ai familiei Callison, avea paisprezece ani şi era "nostim". Fratele ei invalid devenise plictisitor.
    Nu îi descoperiseră nicio formă rară şi tragică de cancer în oasele lui. Nu va fi paralizat pentru tot restul vieţii. Nu era nimic melodramatic în legătură cu el.
    Îl sunaseră de la familia Callison în jur de douăsprezece jumătate, iar tatăl lui păruse puţin ameţit - Dennis credea că deja ajunsese la al doilea Bloody Mary şi probabil încasa priviri dezaprobatoare din partea mamei.
    Dennis tocmai îşi termina masa lui dietetică de Thanksgiving - singura masă de felul ăsta pe care reuşise s-o termine în cincisprezece minute - şi s-a străduit din răsputeri să pară vesel, nedorind să le strice lor buna-dispoziţie. Ellie a venit la telefon, părând foarte veselă şi cam agitată. Poate că discuţia cu Ellie îl obosise îndeajuns încât să simtă nevoia de somn.
    Adormise (şi avusese acel vis neliniştitor) pe la ora două.
    Azi spitalul era neobişnuit de liniştit, fiind deservit de un personal minim. Zumzetul obişnuit al televizoarelor şi al radiourilor din celelalte camere era foarte vag. Asistenta care i-a luat tava i-a zâmbit şi şi-a exprimat speranţa că el s-a bucurat de prânzul special!
    Dennis a asigurat-o că da. La urma urmelor şi pentru ea era Thanksgiving.
    Şi deci a visat. Apoi visul a dispărut când a căzut într-un somn mai adânc, iar când s-a trezit se făcuse aproape ora cinci şi Arnie Cunningham stătea pe acelaşi scaun de plastic tare pe care stătuse prietena lui doar cu o zi înainte.
    Dennis nu a fost deloc mirat să-l vadă acolo; pur şi simplu şi-a spus că-i un alt vis.
    - Bună, Arnie. Cum merg treburile?
    - Destul de bine, dar tu parcă nu te-ai trezit încă, Dennis. Vrei să-ţi dau nişte goange la cap? Or să te trezească.
    În poală avea o pungă maro, iar Dennis s-a gândit cu mintea adormită: Până la urmă a reuşit să-şi ia prânzul. Toate că Repperton nu l-a strivit chiar atât de rău precum credeam noi.
    A încercat să se ridice în şezut în pat, folosindu-se de tabloul de comandă de deasupra patului. Motorul a gemut.
    - Isuse, chiar eşti tu!
    - Îl aşteptai pe Ghidrah, Monstrul cu Trei Capete? a întrebat Arnie Cunningham binedispus.
    - Dormeam. Mi se părea că încă dorm.
    Dennis s-a frecat tare pe frunte ca să alunge ultimele rămăşiţe ale somnului.
    - Thanksgiving fericit, Arnie.
    - Chiar aşa... Şi ţie la fel. Ţi-au dat curcan cu tot tacâmul?
    Dennis a râs.
    - Am primit ceva care arăta cam ca şi acele jucărele care existau în Bucătăria Fericită a lui Ellie pe când ea avea şapte ani.
    Arnie şi-a pus mâinile la gură şi a scos nişte sunete groteşti.
    - Îmi amintesc. Ce porcărie.
    - Îmi pare foarte bine că ai venit, a spus Dennis şi pentru un moment a fost gata-gata să izbucnească în lacrimi. Poate că până atunci nu-şi dăduse seama cât de deprimat se simţise.
    Şi-a reînnoit hotărârea să meargă acasă de Crăciun. Probabil că s-ar sinucide dacă şi-ar petrece aici şi Crăciunul.
    - Părinţii tăi nu au venit?
    - Bineînţeles că au fost, a răspuns Dennis, şi or să se întoarcă diseară - oricum, mama şi tata - dar nu este acelaşi lucru. Ştii asta.
    - Mda. Ei bine, ţi-am adus câte ceva. I-am spus doamnei de jos că-i halatul tău de baie.
    Arnie a chicotit puţin.
    - Ce este acolo? a întrebat Dennis, arătând spre pungă. Nu era o pungă pentru mâncare, era o plasă pentru cumpărături.
    - A, am inspectat frigiderul după ce am mâncat pasărea. Mama şi tata s-au dus în vizită la nişte prieteni de la Universitate - aşa fac în fiecare după-amiază de Thanksgiving. Nu se întorc până în jur de ora opt.
    În timp ce vorbea, scotea lucrurile din pungă. Dennis îl privea uimit. Două suporturi argintii de lumânări. Arnie a pus lumânările în suporturi, le-a aprins cu un chibrit dintr-o cutie cu firma Garajul Darnell şi a stins lumina din tavan. Apoi patru sandvişuri înfăşurate neglijent în hârtie cerată.
    - După cum îmi amintesc - a spus Arnie - tu întotdeauna spuneai că nişte sandvişuri de curcan încropite pe la unsprezece noaptea sunt mult mai bune decât cina de Thanksgiving. Deoarece agitaţia a trecut.
    - Mda, a spus Dennis. Sandvişuri în faţa televizorului. Şi un film vechi. Dar, pentru numele lui Dumnezeu, Arnie, nu trebuia să...
    - Ah, rahat, n-am mai venit să te văd de aproape trei săptămâni. Am avut noroc că dormeai când am intrat că altfel cred că mă împuşcai.
    I-a întins lui Dennis două sandvişuri.
    - Cred că-s ceea ce-ţi place ţie. Carne albă cu maioneză pe Pâine Minune.
    Dennis a început să chicotească, apoi să râdă, apoi să hohotească. Arnie vedea că-l doare spatele, dar că nu se putea opri. Pâinea Minune fusese unul din cele mai mari secrete comune ale lor de când erau copii.
    Amândouă mamele lor fuseseră foarte serioase în privinţa pâinii; Regina cumpăra Pâine Dietetică şi, din când în când, pâine de secară. Mama lui Dennis prefera sortimentul Roman Meal şi felii de pâine amară de secară.
    Arnie şi Dennis mâncau ceea ce li se dădea - dar amândoi erau în secret înnebuniţi de Pâinea Minune şi de mai multe ori îşi puseseră mărunţişul în comun şi în loc să-şi cumpere dulciuri îşi luaseră un sfert de Minune şi un borcan de muştar franţuzesc. Apoi se furişau în garajul lui Arnie (sau în coliba din copac a lui Dennis, care a fost din păcate demolată cu nouă ani în urmă în timpul unei furtuni), înfulecau sandvişuri cu muştar şi citeau benzi desenate până când terminau pâinea.
    Arnie a început şi el să râdă, iar pentru Dennis acela a fost cel mai frumos moment al Tnanksgiving-ului.
    De zece zile Dennis nu mai avea coleg de cameră, deci salonul era numai al lui.
    Arnie a închis uşa şi a scos din punga maro un pachet cu şase beri Busch.
    - Minunile nu se mai sfârşesc, a spus Dennis şi a râs de jocul de cuvinte neintenţionat pe care-l făcuse.
    - Nu, a răspuns Arnie. Cred că n-o să se sfârşească niciodată.
    A ciocnit cu Dennis pe deasupra lumânărilor.
    - Prosit.
    - Viaţă veşnică, a răspuns Dennis.
    Au băut.
    După ce şi-au terminat sandvişurile groase cu curcan, Arnie a scos din pungă - aparent fără fund - două cutii de plastic pentru prăjituri şi a desfăcut capacele, înăuntru erau două bucăţi de plăcintă cu mere.
    - Nu, omule, nu mai pot, a spus Dennis. O să explodez.
    - Mănâncă, a comandat Arnie.
    - Zău că nu mai pot, a spus Dennis luând cutia şi o furculiţă de plastic.
    A terminat plăcinta din patru îmbucături gigantice, după care a râgâit. A băut ce mai rămăsese din a doua bere şi iar a râgâit.
    - În Portugalia asta înseamnă un compliment pentru bucătar, a spus el.
    Capul îi zumzăia plăcut din cauza berii.
    - Cum spui tu, a răspuns Arnie rânjind.
    S-a ridicat, a. aprins luminile de sus şi a stins lumânările. Afară o ploaie monotonă începuse să bată în geamuri; părea rece. Iar pentru Dennis, ceva din sentimentul cald de prietenie şi de adevărat Thanksgiving a părut să se stingă odată cu lumânările.
    - Mâine o să te urăsc, a spus el. Probabil că o să trebuiască să stau o oră pe closet. Şi nu-mi face bine la spate.
    - Îţi aminteşti când Elaine a avut "vânturi"? a întrebat Arnie şi amândoi au izbucnit în râs. Am sâcâit-o până când mama ta ne-a certat foarte tare.
    - Nu miroseau, dar erau zgomotoase, a spus Dennis zâmbind.
    - Ca nişte împuşcături, a aprobat Arnie şi au râs amândoi - dar era un râs destul de trist, dacă aşa ceva există. De atunci cursese multă apă pe râu.
    Gândul că accesul de "vânturi" al Elainei se produsese acum şapte ani era mai degrabă tulburător decât amuzant. În realizarea că şapte ani pot să treacă atât de repede şi de uşor era o undă de mortalitate.
    Conversaţia s-a întrerupt puţin, amândoi fiind adânciţi în propriile gânduri.
    - Ieri m-a vizitat Leigh, a spus Dennis până la urmă. Mi-a povestit despre Christine. Îmi pare rău. Crede-mă.
    Arnie a privit în sus, iar expresia lui de melancolie gânditoare s-a transformat într-un zâmbet vesel care l-a uimit pe Dennis.
    - Mda. A fost o cruzime. Dar am avut o reacţie mult prea deplasată.
    - Oricine ar fi reacţionat la fel, a spus Dennis, conştient că subit, devenise atent; nu îi plăcea acest fapt dar n-avea ce să facă.
    Momentul de prietenie se terminase; fusese acolo, încălzind şi umplând camera, iar acum pur şi simplu se spulberase ca ceva efemer şi fragil. Acum ei doar dansau.
    Ochii veseli ai lui Arnie erau opaci şi - ar fi putut să jure - la pândă.
    - Sigur. M-am purtat urât cu mama. Cred că şi cu Leigh. A fost doar şocul pe care l-am avut când am văzut că toată munca... toată munca mea s-a dus pe apa sâmbetei.
    A clătinat din cap.
    - Veşti proaste.
    - O să reuşeşti să-i mai faci ceva?
    Imediat Arnie s-a luminat - de această dată s-a luminat cu adevărat.
    - Sigur! Am şi făcut. Dennis, nici nu ţi-ar veni să crezi dacă ai fi văzut-o cum arata atunci în parcare. Pe atunci le făceau foarte rezistente, nu ca acum când toate chestiile care par din metal sunt doar plastic strălucitor. Maşina aia este ca un tanc. Stricăciunile cele mai grave au fost la geamuri şi la cauciucuri, bineînţeles. Ei au tăiat cauciucurile.
    - Dar motorul?
    - Nu au ajuns până la el, a răspuns prompt Arnie, iar aceasta a fost prima minciună.
    Ajunseseră chiar foarte bine până la el. În după-amiaza aceea, când Arnie şi Leigh au ajuns la Christine, capacul delco-ului zăcea pe asfalt. Leigh îl recunoscuse şi îi povestise lui Dennis despre el.
    Dennis se întreba ce altceva mai făcuseră ei sub capotă. Radiatorul? Dacă cineva folosise un levier ca să dea găuri în caroserie, oare nu a putut să folosească aceea şi unealtă ca să spargă radiatorul în câteva locuri? Dar bujiile? Releul? Carburatorul?
    Arnie, de ce mă minţi?
    - Deci ce ai de gând să faci acum?
    - Să cheltuiesc bani pe ea, ce altceva? a spus Arnie şi a râs aproape sincer.
    Dennis ar fi putut să accepte că râsul a fost sincer, dacă nu ar fi auzit în timpul cinei de Thanksgiving unul cu adevărat sincer.
    - Cauciucuri noi, geamuri noi. Trebuie să-i fac câte ceva la caroserie, şi apoi va fi ca nouă.
    La fel ca nouă.
    Dar Leigh spusese că ceea ce găsiseră ei nu era nimic altceva decât o masă de metal contorsionat, o epavă.
    De ce minţi?
    S-a întrebat un moment dacă nu cumva Arnie începuse să înnebunească - dar nu, nu aceasta era impresia pe care o dădea. Sentimentul pe care Dennis îl avea în legătură cu el era de... furişare.
    Şiretenie. Apoi, pentru prima dată, i-a venit acea idee aberantă, gândul că poate Arnie minţea doar pe jumătate, încercând să construiască o bază de fapte plauzibile pentru... pentru ce? Un caz de regenerare spontană? Dar asta era o nebunie, nu-i aşa?
    Nu-i aşa?
    Aşa era într-adevăr, a gândit Dennis, doar în cazul în care nu ai văzut o mulţime de crăpături într-un parbriz, care păreau să se diminueze în răstimp de câteva zile.
    Doar o festă jucată de lumină. Asta ai crezut atunci şi aveai dreptate.
    Dar o festă jucată de lumină nu explica modul alandala în care o reconstruise Arnie pe Christine, harababura de piese noi şi vechi. Nu explica sentimentul neplăcut pe care Dennis îl avusese la volanul Christinei în garajul lui LeBay, sau impresia, după ce noul cauciuc fusese montat în drum spre Darnell, că se uită la poza unei maşini vechi care era suprapusă peste fotografia unei maşini noi şi că în poza maşinii vechi fusese tăiată o gaură în locul în care fusese unul dintre cauciucurile vechi.
    Şi nimic nu explica minciuna de acum a lui Arnie... sau privirea îngustă... gânditoare, cu care el se uita la Dennis ca să observe dacă minciuna lui va fi acceptată.
    Deci a zâmbit... un zâmbet mare, uşurat, nonşalant.
    - Ei bine, asta e superb.
    Expresia aceea bănuitoare a mai rămas un moment pe faţa lui Arnie, apoi a zâmbit liniştit şi a ridicat din umeri.
    - Noroc. Când mă gândesc la ce ar fi putut ăia să facă - să pună zahăr în rezervor, melasă în carburator - au fost proşti. Norocul meu.
    - Repperton şi gaşca lui veselă? a întrebat încet Dennis.
    Privirea bănuitoare, atât de neagră şi de necaracteristică pentru Arnie, a apărut iarăşi, apoi a dispărut. Arnie arăta acum aspru şi posac. A părut că vrea să vorbească, dar a oftat doar.
    - Mda. Cine altcineva?
    - Dar n-ai făcut reclamaţie.
    - Tata a făcut-o.
    - Asta mi-a spus şi Leigh.
    - Ce altceva ţi-a mai spus? a întrebat Arnie tăios.
    - Nimic şi n-am întrebat, a spus Dennis întinzând mâna. Este treaba ta, Arnie. Pace.
    - Sigur.
    A râs puţin apoi s-a şters cu mâna pe faţă.
    - Încă nu mi-am revenit. Drace. Nu cred că o să-mi revin vreodată, Dennis. Când am intrat cu Leigh în parcare mă simţeam de parcă aş fi fost stăpânul lumii, apoi am văzut-o...
    - N-or să facă ei acelaşi lucru după ce o repari?
    Chipul lui Arnie a devenit ca o mască de mort.
    - N-or s-o facă încă o dată.
    Ochii lui gri erau ca gheaţa de martie, iar Dennis a fost, brusc, foarte mulţumit că el nu este Buddy Repperton.
    - Ce vrei să spui?
    - O să o ţin acasă, asta vreau să spun, a zis el, şi iarăşi i-a apărut pe faţă acel rânjet mare, vesel, anormal. La ce credeai că mă refer?
    - La nimic.
    Acea imagine a gheţii a rămas. Acum părea o gheaţă subţire care putea să crape foarte uşor. Sub ea se afla o apă rece şi neagră.
    - Dar nu ştiu, Arnie. Pari mult prea sigur ca Repperton o să renunţe.
    - Sper că el consideră că suntem chit, a spus Arnie încetişor. Noi am făcut să fie dat afară din şcoală.
    - Şi-a făcut-o cu mâna lui! a spus Dennis pătimaş. A scos cuţitul - drace, nici măcar nu era un cuţit obişnuit, era un cuţit de înjunghiat porci!
    - Eu doar îţi spun cum vede el situaţia, a spus Arnie, apoi a întins râzând mâna. Pace.
    - Da, okay.
    - Noi am fost cauza exmatriculării lui - sau, mai corect, eu - iar el şi amicii lui au bătut-o groaznic pe Christine. Egal. Sfârşit.
    - Da, dacă aşa consideră el.
    - Eu cred că da. Poliţiştii l-au interogat, şi pe Moochie şi pe Richie Trelawney. I-au speriat. Şi bănuiesc că aproape l-au făcut pe Sandy Galton să mărturisească.
    Arnie s-a strâmbat.
    - Copil tâmpit.
    Chestia asta îi era atât de necaracteristică bătrânului Arnie, încât Dennis s-a ridicat fără să-şi dea seama, s-a strâmbat de durere şi s-a aşezat la loc.
    - Isuse, omule, pari că ai fi vrut să amuţească!
    - Nu-mi pasă ce face el sau ceilalţi căcănari, a spus Arnie, după care a adăugat cu un ton nonşalant, ciudat: Acum nu mai contează.
    - Arnie, te simţi bine?
    Pentru un moment, pe faţa lui Arnie s-a aşternut o expresie de tristeţe disperată - mai mult decât tristeţe. Părea tracasat şi hăituit.
    Dennis s-a gândit mai târziu (este atât de uşor să analizezi lucrurile mai târziu; mult mai uşor) că era chipul cuiva atât de buimăcit, de încurcat şi de obosit de luptă încât nici nu mai ştie ce face.
    Apoi acea expresie, precum şi cea de neagră bănuială, a dispărut.
    - Sigur. Chiar foarte bine. Doar că tu nu eşti singurul pe care-l doare spatele. Îţi aminteşti când mi l-am paradit la Philly Plaine?
    Dennis a încuviinţat.
    - Uită-te la asta.
    S-a ridicat în picioare şi şi-a scos cămaşa din pantaloni. În ochii lui părea să danseze ceva. Undeva, în adâncurile întunecate, ceva se agita şi se rotea.
    Şi-a ridicat cămaşa. Nu era demodată, ca cea a lui LeBay; şi era şi mai curată - o bandă egală, curată, parcă neîntreruptă de Lycra, cam de doisprezece inci lăţime.
    Dar, s-a gândit Dennis, un corset este un corset. Era prea asemănător cu cel al lui LeBay.
    - Iarăşi l-am forţat când am dus-o pe Christine înapoi la Darnell. Nici nu-mi mai amintesc cum, atât de supărat eram. Cred că s-a întâmplat când am fixat-o pe remorcă, dar nu ştiu cu certitudine. La început nu a fost atât de rău, apoi s-a înrăutăţit. Doctorul Marcia mi-a prescris - Dennis, te simţi bine?
    Făcând, un efort fantastic, Dennis şi-a păstrat vocea calmă.
    Şi-a păstrat pe chip o expresie care exprima interes... dar totuşi în ochii lui Arnie dansa ceva, dansa şi dansa.
    - O să te faci bine, a spus Dennis.
    - Bănuiesc că da, a răspuns Arnie în timp ce-şi băga cămaşa în pantaloni. Trebuie să fiu atent la ceea ce ridic, ca să nu se accentueze întinderea.
    I-a zâmbit lui Dennis.
    - Dacă o să mai existe vreo mobilizare, asta o să mă scape de armată.
    Încă o dată Dennis s-a abţinut să facă vreo mişcare care ar fi putut fi interpretată drept surpriză, dar şi-a băgat braţele sub pătură. Când văzuse acel corset atât de asemănător cu cel al lui LeBay, i se făcuse pielea ca de găină.
    Ochii lui Arnie - ca apa neagră sub gheaţa subţire de martie. Apă neagră şi încântare dansând în adâncurile lor, precum corpul în descompunere al unui înecat.
    - Ascultă, a spus Arnie. Trebue să plec. Sper că nu-ţi închipui că pot să-mi pierd toată noaptea într-un loc păduchios ca ăsta.
    - Ăsta eşti tu, totdeauna săritor. Serios, omule, mulţumesc. Mi-ai înveselit o zi mohorâtă.
    Timp de o clipă foarte stranie, i s-a părut că Arnie are de gând să plângă. Acel lucru care dansa în adâncul ochilor lui dispăruse şi prietenul lui se reîntorsese - se reîntorsese cu adevărat. Apoi Arnie a zâmbit sincer.
    - Doar să-ti aminteşti un lucru, Dennis: nimeni nu-ţi simte lipsa. Nimeni.
    - Cred că şi-ar omorî şi mamele ca să mă vadă, a spus Dennis solemn.
    Arnie i-a arătat degetul mijlociu: Formalităţile fiind îndeplinite, Arnie putea să plece.
    Şi-a luat punga maro, considerabil golită, cu sfeşnicele zornăind în interior.
    Dennis a avut o idee neaşteptată. A bătut cu degetele în ghipsul de la picior.
    - Arnie, vrei să te semnezi pe el?
    - Am şi făcut-o, nu-i aşa?
    - Da, dar s-a şters. Mai semnezi o dată?
    Arnie a ridicat din umeri.
    - Dacă ai un pix.
    Dennis i-a dat unul din sertarul noptierei. Rânjind, Arnie s-a aplecat deasupra ghipsului care era ridicat deasupra patului prin intermediul unor greutăţi şi al unui scripete, a găsit un spaţiu gol în talmeş-balmeşul de nume şi motto-uri şi a mâzgălit. A bătut uşurel cu mâna în ghips când a terminat, şi apoi i-a înapoiat pixul lui Dennis.
    - Okay?
    - Mda: Mulţumesc. Ai grijă, Arnie.
    - Poţi să fii sigur. Sărbători fericite.
    - La fel şi ţie.
    Arnie a plecat. Mai târziu au venit mama şi tata lui Dennis; Ellie, obosită pare-se de veselia zilei, se dusese acasă să se culce. În drum spre casă soţii Guilder şi-au spus unul altuia cât de deprimat păruse a fi Dennis.
    - Bineînţeles că-i deprimat, a spus domnul Guilder. Vacanţele în spital nu sunt amuzante.
    Cât despre Dennis, în seara aceea a petrecut mult timp examinând cele două semnături. Într-adevăr, Arnie semnase ghipsul, dar atunci când ambele picioare ale lui Dennis fuseseră ridicate. Prima dată, semnase pe ghipsul de la piciorul drept, acum semnase pe cel de la stângul.
    Dennis a sunat să vină o asistentă şi şi-a folosit tot farmecul ca s-o determine să-i coboare piciorul ca să poată compara semnăturile una lângă alta. Ghipsul de la piciorul drept fusese tăiat şi urma ca peste o săptămână să fie scos. Semnătura lui Arnie nu se ştersese - aceasta fusese una dintre minciunile lui Dennis - dar aproape că fusese tăiată.
    Pe piciorul drept Arnie nu scrisese niciun mesaj, doar semnătura. Cu ceva efort (şi ceva durere) Dennis şi asistenta au reuşit să alăture destul de bine picioarele ca el să poată compara semnăturile una lângă alta. Cu o voce atât de uscată şi de spartă încât de-abia şi-a putut-o recunoaşte, el a întrebat-o pe asistentă:
    - Ţi se par scrise de aceeaşi mână?
    - Nu. Am mai auzit de cecuri falsificate, dar niciodată de ghipsuri. Este o glumă?
    - Sigur, a spus Dennis - simţind cum un fior rece i se ridică din stomac. Este o glumă.
    S-a uitat la semnături; s-a uitat la ele comparativ şi a simţit cum răceala i se răspândeşte în tot corpul, scăzându-i temperatura, făcându-i părul de pe ceafă să se zburlească.
    Nu semănau deloc.
    Mai târziu, în acea noapte de Thanksgiving, s-a pornit un vânt rece, la început în rafale, apoi suflând constant.
    Ochiul clar al lunii privea în jos de pe un cer negru. Ultimele frunze ruginii ale toamnei erau smulse din copaci şi împrăştiate pe pământ. Scoteau un sunet de oase rostogolite.
    Iarna venise în Libertyville.

                                                          30.
                                               Mooche Welch

                        Noaptea era neagră, cerul întunecat,
    Iar pe alee zbura o dubă de înghețată
    Ușa s-a deschis zgomotos
    Iar cineva a urlat
    Ar fi trebuit să auzi ce am văzut eu.
    Bo Diddley

                        Joia de după Thanksgiving era ultima zi de noiembrie, fiind noaptea în care Jackson Browne a cântat cu casa închisă la Centrul Civic din Pittsburg.
    Moochie Welch s-a dus acolo cu Richie Trelawney şi Nickey Bilingham, dar s-a pierdut de ei încă înainte de începerea spectacolului. Cerşea şi, ori pentru că apropiatul concert al lui Browne înmuiase inimile sau pentru că el devenise un fel de figură îndrăgită (lui Moochie, un romantic, îi plăcea să creadă în a doua variantă), avusese o noapte remarcabil de bună.
    Colectase aproape treizeci de dolari din mărunţiş care era distribuit prin toate buzunarele lui; Moochie zornăia ca o puşculiţă-porcusor.
    Întoarcerea acasă fusese şi ea foarte uşoară, cu tot traficul aglomerat din Centrul Civic. Concertul s-a terminat la unsprezece-patruzeci, iar el era înapoi în Libertyville la puţin timp după unu şi un sfert.
    Ultimul care-l luase în maşină fusese un tip care se îndrepta spre Prestonville pe Route 63. Individul l-a lăsat la intersecţia lui 376 cu JFK Drive. Moochie s-a decis să treacă pe la Benzinăria Fericită Vandenberg, ca să-l vadă pe Buddy.
     Buddy avea mașină, ceea ce însemna că Moochie, care locuia departe în Kingsfield Pike, nu va trebui să meargă acasă pe jos.
     Autostopul era o muncă grea, odată ce ajungeai în hăţişuri - iar Kingsfield Pike era Centrul hăţişurilor. Asta mai însemna că nu va ajunge acasă decât în zorii zilei, dar când era frig nu trebuia să dea cu piciorul la un drum sigur cu maşina.
    Mersese un sfert de milă de la intersecţie, în frigul pătrunzător, tocurile lui cu blacheuri bocănind pe trotuarul părăsit, umbra lui tremurând în lumina stranie, portocalie a felinarelor, şi mai avea cam o milă de mers când a văzut în faţa lui o maşină parcată lângă bordură.
    Din ţeava dublă de eşapament ieşea fum care atârna în aerul rece şi nemişcat, înnorându-l, înainte de a se împrăştia leneş şi parcă în straturi.
    Grila radiatorului, crom lucitor cu sclipiri portocalii, i se părea lui că ar fi o gură idioată.
    Moochie a recunoscut maşina. Era un Plymouth de două tone. În lumina puternică a felinarelor cele două tone păreau să fie fildeş şi sânge închegat. Era Christine.
    Moochie s-a oprit şi l-a străbătut un fel de uimire prostească - nu era frică, cel puţin nu în acel moment. Nu putea fi Christine, era imposibil - ei făcuseră o mulţime de găuri în radiatorul maşinii lui Faţă-de-Cur, vărsaseră în carburator aproape o sticlă întreagă de Texas Driver, iar Buddy avusese o pungă de două kilograme şi jumătate de zahăr Domino pe care o deşertase, prin mâinile făcute căuş ale lui Moochie, în rezervorul de benzină.
    Iar toate acestea fuseseră doar pentru început. Buddy dăduse dovada de multă imaginaţie. Îl făcuse pe Moochie să se simtă şi minunat şi neliniştit.
    Una peste alta, maşina n-ar fi trebuit să se poată mişca singură cel puţin şase luni, sau poate niciodată. Deci aceasta nu putea să fie Christine. Era alt Fury '58.
    Numai că era Christine.
    Știa asta.
    Moochie a rămas acolo, pe trotuarul părăsit, cu urechile ieşindu-i de sub părul lung şi cu respiraţia îngheţând în aer.
    Maşina stătea lângă trotuar, cu botul spre el, cu motorul duduind încetişor. Era imposibil să spui cine, dacă era cineva la volan; era oprită sub un felinar, iar becul portocaliu îşi trimitea razele direct pe parbrizul fără pată, lăsând parcă o cortină de foc.
    Lui Moochie a început să-i fie frică.
    Şi-a trecut limba peste buzele uscate şi s-a uitat în jur. Spre stânga era JFK Drive, cu şase benzi late arătând ca albia uscată a unui râu la această oră din noapte.
    Spre dreapta era un magazin de materiale fotografice pe a cărui vitrină scria KODAK cu litere portocalii bordate cu roşu.
    S-a uitat înapoi la maşină. Stătea acolo, aşteptând.
    Şi-a deschis gura ca să vorbească şi nu a scos niciun sunet. A încercat iarăşi şi a reuşit să croncănească.
    - Hei, Cunningham.
    Maşina stătea, părând că are gânduri negre. Motorul duduia, înghiţind benzina cu cifră octanică mare.
    - Cunningham, tu eşti?
    A mai făcut un pas. Un blacheu s-a hârşâit de ciment. Inima îi bătea foarte tare în gât. S-a uitat iarăşi în jur; cu siguranţă că va veni altă maşină, JFK Drive nu putea fi complet pustie nici măcar la unu-jumătate noaptea, nu-i aşa?
    Dar nu mai era nicio altă maşină, doar strălucirea portocalie a felinarelor.
    Moochie şi-a dres glasul.
    - Nu eşti supărat, nu-i aşa?
    Farurile Christinei s-au aprins brusc, ţintuindu-l într-o lumină albă, orbitoare.
    Fury-ul s-a repezit spre el, cauciucurile ţipând şi lăsând dâre negre pe asfalt. Venea cu atâta putere încât partea din spate părea că stăpe vine, ca picioarele din spate ale unui câine care se pregăteşte să sară - un câine sau o lupoaică. Roţile din dreapta s-au ridicat pe trotuar şi se năpustea spre Moochie înclinată, cu roţile din stânga pe stradă, roţile din dreapta pe trotuar.
    Şasiul freca bordura şi parcă ţipa, împrăştiind în jur o ploaie de scântei.
    Moochie a urlat şi a încercat să se ferească.
    Marginea barei de protecţie a Christinei i-a atins razant gamba şi i-a smuls o bucatăde carne. Pe piciorul lui a început să curgă un şuvoi cald de sânge care-i umplea pantoful. Căldura sângelui l-a făcut să realizeze într-un mod confuz cât de friguroasă era noaptea.
................................................................................................