Christine, Stephen King

..............................................................................
                                               8-11

                     Fața lui era stăpânită; singurele semne ale supărării sale erau şuieratul din ce în ce mai accentuat al respiraţiei, mişcarea rapidă a pieptului mare sub cămaşa albă, modul cum îşi ţinea tot timpul aparatul respirator în mână.
    - Vrei să ne comunici ceva acum? a întrebat Mercer.
    - Nu, până când ajunge avocatul meu aici.
    - Avocatul tău se poate întâlni cu noi la Harrisburg, a spus Junkins.
    Will s-a uitat dispreţuitor la Junkins şi nu a spus nimic. Afară, alţi poliţişti terminaseră de sigilat fiecare uşă şi geam ale garajului, cu excepţia uşii de lângă poarta mare. Până când lua sfârşit sechestrul, se va folosi doar acea intrare.
    - Ăsta-i cel mai aberant lucru pe care l-am auzit eu vreodată, a spus până la urmă Will Darnell.
    - O să devină şi mai aberant, a răspuns Mercer zâmbind sincer. Tu pleci departe pentru mult timp, Will. Poate că într-o zi or să te pună să conduci garajul închisorii.
    - Pe tine te cunosc, a spus Will privindu-l. Numele tău este Mercer. Ţi-am cunoscut bine tatăl. El era cel mai mârşav poliţai care a existat vreodată.
    Rick Mercer a pălit şi a ridicat mâna.
    - Opreşte-te, Rick! a spus Junkins.
    - Desigur, a spus Will. Dați-i înainte, distraţi-vă. Spuneţi-vă glumele despre garajul închisorii. O să mă întorc aici şi o să fac afaceri în două săptămâni. Şi dacă nu ştiţi asta, sunteţi chiar mai proşti decât păreţi.
    S-a uitat la ei, cu ochii inteligenţi, sardonici... şi hăituiţi. Pe neaşteptate şi-a ridicat la gură aparatul respirator şi a inhalat adânc.
    - Luaţi de aici sacul ăsta cu rahat, a spus Mercer. Era încă palid.
    - Ţi-ai revenit? a întrebat Junkins.
    O jumătate de oră mai târziu stăteau într-un Ford fără însemne ale poliţiei.
    Soarele se decisese să se arate şi strălucea orbitor pe zăpada care se topea şi pe străzile ude. Garajul Darnell era tăcut. Registrele lui Darnell - şi Plymouth-ul de curse al lui Cunningham - erau bine închise înăuntru.
    - Porcăria aia care a spus-o despre tatăl meu, a rostit Mercer cu greutate. Rudy, tatăl meu s-a împuşcat. Şi-a zburat creierii. Iar eu întotdeauna m-am gândit... În colegiu am citit... A ridicat din umeri. O mulţime de poliţişti îşi vâră arma-n gură. Ştii, asta a făcut Melvin Purvis. El a fost cel care l-a arestat pe Dillinger. Dar mă întreb...
    Mercer şi-a aprins o ţigară şi a scos fumul printr-o expiraţie lungă, tremurată.
    - Habar n-avea nimic, a spus Junkins.
    - Pe dracu' nu ştia, a spus Mercer.
    Şi-a deschis geamul şi a aruncat ţigara afară. A luat microfonul de sub tabloul de bord.
    - Baza, aici Mobile Doi.
    - Zece-patru, Mobile Doi.
    - Ce se întâmplă cu porumbelul nostru cărăuş?
    - Este pe Interstate 84 şi se apropie de Port Jervis.
    Port Jervis era punctul de trecere între Pennsylvania şi New York.
    - New York-ul este pregătit?
    - Afirmativ.
    - Să le mai repeţi încă o dată că doresc ca el să fie înşfăcat la nord-est de Midletown şi să i se ia în evidenţă tichetul de autostradă.
    - Zece-patru.
    Mercer a repus microfonul în furcă şi a zâmbit vag.
    - O dată ce trece în New York, nu mai rămâne nicio îndoială că aceasta este o problemă federală - dar noi vom avea totuşi întâietate. Nu-i superb?
    Junkins nu a răspuns. Nimic nu era frumos în chestia asta - de la Darnell, cu aparatul lui respirator, până la tatăl lui Mercer, care-şi mâncase arma, nimic nu era frumos. Junkins era cuprins de un sentiment rău de inevitabilitate, un sentiment că lucrurile urâte nu se sfârşeau ci doar începeau să se întâmple. Se simţea la jumătatea unei poveşti de groază, care putea să se dovedească prea oribilă spre final. Numai că acum trebuia s-o termine, nu-i aşa? Da.
    Sentimentul groaznic, imaginea groaznică persista: că prima dată când vorbise cu Arnie Cunningham, discutase cu un om care se îneca, iar a doua oară când vorbise cu el înecarea se săvârşise - iar el discutase cu un cadavru.
    Plafonul de nori din partea de vest a statului New York începuse să se destrame, iar moralul lui Arnie a început să crească. Întotdeauna se simţea bine când pleca din Libertyville, departe de... de toate. Nici chiar faptul că în portbagaj avea marfă de contrabandă nu putea să-i întunece acest sentiment. Cel puţin de data asta nu transporta droguri. Undeva în străfundurile minţii sale - nici măcar recunoscut, dar era acolo - era gândul aiuristic despre cât de diferit ar fi totul şi cum s-ar schimba viaţa lui dacă ar arunca ţigările şi ar continua să meargă înainte. Daca ar lăsa în urma sa toate porcăriile deprimante.
    Dar bineînţeles că nu ar face aşa ceva. S-O părăsească pe Christine după ce investise atât de mult în EA era desigur imposibil.
    Încă mai zâmbea când maşina Poliţiei Statale din New York a intrat în linie cu el pe banda cealaltă. Megafonul de pe capota de sus a început să cânte: „Ne adresăm Chrysler-ului! Opreşte, Chrysler! Opreşte!"
    Arnie s-a uitat într-o parte, iar zâmbetul de pe buze i s-a stins. Privea o pereche de ochelari de soare. Ochelari de poliţist. Teroarea care l-a cuprins era mai adâncă decât ar fi putut el să creadă că poate fi vreo emoţie - şi nu o simţea pentru el. Gura i s-a uscat de tot. Mintea a început să i se rotească nebuneşte. S-a văzut pe sine apăsând pe pedala de acceleraţie şi încercând să scape.
    Şi probabil că ar fi făcut-o dacă ar fi fost cu Christine... dar nu era. L-a văzut pe Will Darnell spunându-i că dacă va fi prins cu o sacoşă în mână, aceea era sacoşa lui.
    Înainte de orice îl vedea pe Junkins, Junkins cu ochii lui căprui, scrutători şi şi-a dat seama că era lucrătura lui Junkins.
    Şi-a dorit ca Rudolph Junkins să fie mort.
    "Opreşte. Chrysler! Eu nu vorbesc ca să-mi aud propria voce! Opreşte chiar acum!".
    Nu pot să spun nimic, s-a gândit Arnie incoerent în timp ce trecea pe banda de pe margine. În testicule simţea furnicături, stomacul i se agita nebuneşte. Putea să-şi vadă propriii ochi în oglinda retrovizoare, plini de frică în spatele ochelarilor - totuşi, nu pentru el. Nu pentru el. Christine. Îi era frică pentru Christine. De ceea ce i-ar putea face ăia Christinei.
    Mintea lui cuprinsă de panică ţesea un caleidoscop de imagini haotice. Cereri de înscriere la colegiu, având scrise pe ele cuvintele RESPINS - CRIMINAL ARESTAT.
    Gratii de închisoare, oţel albăstrui. Un judecător aplecându-se asupra unei mese ridicate pe un podium, cu faţa albă şi acuzatoare. Homosexuali înrăiţi în curtea închisorii care caută carne proaspătă. Christine mergând pe banda rulantă spre presa de maşini în cimitirul din spatele garajului.
    Şi mai apoi, în timp ce oprea Chrysler-ul şi îl scotea din viteză, iar maşina poliţiei se oprea în spatele lui (şi alta, apărută ca prin farmec, se oprea în faţa lui) din neant i-a venit un gând liniştitor:
    Christine poate să-şi poarte singură de grijă.
    În timp ce poliţiştii coborau din maşini şi veneau spre el, unul dintre ei ţinând în mână un mandat de percheziţie, i-a venit un alt gând.
    Şi acesta a apărut tot din neant, dar a vibrat cu vocea răguşită, bătrână, a lui Roland D. LeBay.
    Şi EA va avea grijă de tine, băiete. Tot ce trebuie să faci este să continui să crezi în EA, iar EA va avea grijă de tine.
    Arnie a deschis portiera maşinii şi a ieşit afară cu un moment înainte ca poliţiştii să deschidă ei uşa.
    - Arnold Richard Cunningham? l-a întrebat unul dintre poliţişti.
    - Da, într-adevăr, a răspuns Arnie calm. Mergeam cu viteză prea mare?
    - Nu, fiule, a spus unul dintre ceilalţi. Dar, oricum eşti până-n gât în necazuri.
    Primul poliţist a făcut un pas în faţă, protocolar, ca un ofiţer de carieră.
    - Am aici un document legal care ne permite să percheziţionăm acest Chrysler Imperial 1966, în numele Oamenilor din Statul New York, al Commonwealth-ului Pennsylvaniei şi al Statelor Unite ale Americii. În plus...
    - Ei bine, asta acoperă toate nenorocitele de formalităţi, nu-i aşa? a spus Arnie.
    Spatele a început să-l doară surd, iar el şi-a pus mâinile în şold.
    Ochii poliţistului s-au mărit puţin la auzul vocii de bătrân a acestui puşti, dar a continuat:
    - În plus, să confiscăm orice marfă de contrabandă găsită în cursul percheziţiei în numele Oamenilor din Statul New York, al Commonwealth-ului Pennsylvaniei şi al Statelor Unite ale Americii.
    - Bine, a spus Arnie.
    Nimic nu părea real. Luminile albastre ale maşinilor de poliţie răspândeau confuzie. Oamenii care treceau în maşinile lor întorceau capul să privească, dar el a descoperit că nu are nicio dorinţă să le întoarcă spatele, să-şi ascundă faţa, iar asta era într-un fel o uşurare.
    - Dă-mi cheile, puştiule, a spus unul dintre poliţişti.
    - De ce nu le iei singur, căcănarule?
    - Puștiule, nu-ţi uşurezi situaţia, a spus poliţistul, dar părea mirat şi puţin înfricoşat în acelaşi timp; pentru un moment vocea puştiului se asprise şi se îngroşase, iar băiatul păruse cu patruzeci de ani mai bătrân şi un client foarte dur - nesemănând deloc cu băiatul slăbuţ pe care-l vedea în fața ochilor.
    S-a aplecat, a luat cheile, iar trei dintre poliţişti s-au îndreptat imediat spre portbagaj.
    Ştiu, a gândit Arnie resemnat. Cel puţin chestia asta nu avea nicio legătură cu obsesia lui Junkins despre Buddy Repperton, Moochie Welch şi ceilalţi (cel puţin nu în mod direct, a admis el precaut); chestia asta mirosea ca o operaţie bine planificată şi bine coordonată împotriva activităţilor de contrabandă ale lui Will, dinspre Libertyville spre New York şi New England.
    - Puştiule - a spus unul dintre poliţişti - ai dori să răspunzi la nişte întrebări sau să faci o declaraţie? Daca doreşti asta, îţi citesc chiar acum drepturile tale.
    - Nu, a spus Arnie calm. Nu am nimic de spus.
    - Ai putea să-ţi uşurezi mult situaţia.
    - Asta-i constrângere, a spus Arnie zâmbind puţin. Fii atent că altfel o să ai mari probleme.
    Poliţistul s-a înroşit.
    - Dacă ţii neapărat să fii nesimţit, asta-i treaba ta.
    Portbagajul Chrysler-ului a fost deschis. Au scos afară cauciucul de rezervă, cricul şi câteva cutii cu piese de rezervă - arcuri, şuruburi, bolţuri şi altele. Unul dintre poliţişti intrase aproape total în portbagaj; doar picioarele în pantaloni albaştri ieşeau afară. Pentru un moment Arnie a sperat vag că nu vor găsi compartimentul fals; apoi a renunţat la acest gând - era doar partea copilărească a lui, partea pe care el dorea s-o facă să dispară, deoarece în ultimul timp această parte a lui suferea. Îl vor găsi. Cu cât mai repede îl vor găsi, cu atât se va termina mai curând această scenă dezgustătoare de pe marginea drumului.
    Ca şi cum un zeu i-ar fi auzit dorinţa şi s-a decis să i-o îndeplinească, poliţistul din portbagaj a strigat triumfător:
    - Ţigări!
    - În ordine, a spus poliţistul care citise mandatul. Închide-l.
    S-a întors spre Arnie şi i-a citit drepturile.
    - Ai înţeles care-ţi sunt drepturile pe care ţi le-am citit?
    - Da, a răspuns Arnie.
    - Vrei să faci o declaraţie?
    - Nu.
    - Intră în maşină, băiete. Eşti arestat.
    Sunt arestat, s-a gândit Arnie şi aproape că a izbucnit în râs, atât era de grotesc gândul. Acesta era numai un vis, iar el se va trezi în curând.
    Arestat.
    Condus spre o maşină de poliţie. Oamenii îl priveau...
    Lacrimi disperate, copilăreşti, sare fierbinte, i s-au ridicat în gât şi i l-au blocat.
    Pieptul lui a tresărit - o dată, de două ori.
    Poliţistul care-i citise drepturile l-a atins pe umăr, iar Arnie s-a scuturat cu un fel de disperare. Simţea că dacă se putea retrage repede în sine, totul va fi bine - dar compasiunea ar putea să-l înnebunească.
    - Nu mă atinge!
    - Faci cum vrei tu, fiule, a spus poliţistul, retrăgându-şi mâna.
    A deschis uşa din spate a maşinii şi i-a făcut semn lui Arnie să intre.
    Poţi să plângi în vise? Bineînţeles că da - nu citise el despre oameni care se treziseră din visele triste cu lacrimi pe obraji? Dar, vis sau nu, el nu avea de gând să plângă.
    În schimb se va gândi la Christine. Nu la mama lui sau la tata, nici la Leigh sau la Will Darnell, nici la Slawson - toţi căcănarii mizerabili care îl trădaseră.
    Se va gândi la Christine.
    Arnie şi-a închis ochii, şi-a sprijinit în palme fața palidă şi trasă şi s-a gândit la EA.
    Şi ca întotdeauna, gândindu-se la Christine s-a simţit mai bine. După un timp a fost în stare să se îndrepte, să se uite la peisajul din jur şi să analizeze situaţia lui.
    Michael Cunningham a repus încet receptorul în furcă - cu foarte mare grijă - ca şi când, dacă ar fi făcut altfel, acesta ar fi putut să explodeze şi să împroaşte biroul său cu aşchii negre de plastic.
    S-a reaşezat în scaunul rotativ de la masa sa de lucru pe cale era aşezată o maşină de scris IBM Correcting Selectric II, o scrumieră cu legenda UNIVERSITATEA HORLICKS scrisă cu litere aurite abia vizibile pe rundul murdar, precum şi manuscrisul celei de a treia cărţi la care lucra, un studiu despre cuirasatele Monitor şi Merrimac.
    Fusese la jumătatea unei pagini când a sunat telefonul. Acum a acţionat maneta de îndepărtare a foii de hârtie de pe partea dreaptă a maşinii de scris şi a tras pagina din maşină, observându-i cinic curbarea. A pus-o deasupra manuscrisului, care era acum o junglă de corecturi făcute cu creionul.
    Afară şuiera un vânt rece. Căldura dimineţii înnorate se transformase într-o seară rece, îngheţată, de decembrie. Zăpada, care mai devreme se topise, acum îngheţase bocnă, iar fiul său era reţinut la Albany sub diverse acuzaţii care se reduceau la contrabandă: nu, domnule Cunningham, nu este marijuana, sunt ţigări, două sute de cartuşe de Winston fără forme legale.
    De jos, auzea bâzâitul maşinii de cusut a Reginei. Acum va trebui să se ridice, să meargă la uşă, s-o deschidă, s-o ia pe hol spre scări, să le coboare, să intre în sufragerie, apoi în camera micuţă plină de plante care fusese cândva spălătorie, dar acum era cameră de croitorie, să stea acolo în timp ce Regina va ridica privirile spre el (ea o să poarte ochelarii de lucru) şi să spună: "Regina, Arnie a fost arestat de Poliţia Statului New York".
    Michael a încercat să înceapă acest proces prin a se ridica de pe scaunul biroului, dar scaunul a părut să simtă că el este debusolat. S-a rotit şi a căzut pe spate în acelaşi moment, iar Michael a trebuit să se agaţe de marginea biroului ca sa nu cadă.
    S-a reaşezat cu greutate în scaun cu inima bătându-i dureros de rapid.
    Pe neaşteptate a fost cuprins de un val atât de complex de disperare şi de amărăciune, încât a gemut şi şi-a cuprins fruntea cu mâinile, masându-şi tâmplele.
    Vechile lui gânduri au revenit, previzibile precum ţânţarii vara şi la fel de înnebunitoare. Acum șase luni de zile totul fusesem ordine. Acum fiul său se afla într-o celulă de arest. Care fuseseră momentele irosite? Cum ar fi putut el, Michael, să schimbe evoluţia lucrurilor? Care era exact istoria faptelor? Când începuse boala să se strecoare înăuntru?
    - Isuse...
    S-a masat mai tare, ascultând şuieratul vântului de afară. El şi Arnie montaseră jaluzelele doar luna trecută. Aceea fusese o zi frumoasă, nu-i aşa? La început Arnie ţinuse scara şi privise în sus, apoi el jos şi Arnie pe scară, el strigase la Arnie să fie atent, iar vântul îi răvăşise părul şi măturase frunze ruginii printre picioarele lui.
    Desigur, fusese o zi frumoasă. Chiar şi după ce acea bestie de maşină apăruse în scenă, părând că umbreşte viaţa fiului său ca o maladie fatală, mai existaseră câteva zile frumoase. Nu-i aşa?
    - Isuse, a spus el iarăşi cu o voce slabă, tremurată, pe care nu o putea suferi.
    În faţa ochilor îi apăreau imagini spontane. Colegii privindu-l cu coada ochiului, probabil bârfindu-l la clubul facultăţii. Discuţii la micile petreceri în care numele lui va apărea tot timpul. Arnie mai avea încă două luni până împlinea optsprezece ani, iar asta însemna, bănuia el, că numele băiatului nu putea fi pomenit în ziare, dar toţi vor afla. Veştile proaste se răspândeau.
    Subit, aberant, l-a văzut pe Arnie la patru ani, cocoţat pe o tricicletă roşie, pe care el şi Regina o cumpăraseră de la o vânzare de vechituri. Vopseaua roşie a tricicletei era întreruptă de pete de rugină, cauciucurile erau roase, dar Arnie o iubea; dacă ar fi fost lăsat, ar fi luat tricicleta cu el în pat.
    Michael şi-a închis ochii şi l-a văzut pe Arnie pedalând pe ea încoace şi încolo pe alee, purtând pantaloni albaştri de doc, cu părul intrându-i în ochi, apoi ochii minţii au clipit, s-au tulburat, sau au făcut ceva, iar tricicleta ruginită şi roşie s-a transformat în Christine, cu vopseaua ei roşie, plină de rugină, iar geamurile mătuite de vreme.
    A strâns din dinţi. Cineva care l-ar fi privit ar fi putut să creadă că rânjeşte ca un dement. A aşteptat până când a reuşit să-şi recapete cât de cât controlul, apoi s-a ridicat şi a coborât să-i spună Reginei ce se întâmplase.
    El îi va relata, iar ea se va gândi la ce vor face ei, aşa cum se întâmpla întotdeauna; ea va fura de la el impulsul de a merge înainte, luând acel balsam acru pe care îl dă îndeplinirea acţiunilor şi lăsându-l pe el doar cu o amărăciune grea şi cu conştiinţa faptului că acum fiul lui era cu totul altă persoană.

                                                               41.
                                                  Se apropie furtuna

                       Ea a luat cheile Cadillac-ului meu,
    A sărit în pisicuța mea și a dus-o departe.
    Bob Seger

                      Prima furtună serioasă din nord-est a acelei ierni a lovit Libertyville-ul în Ajunul Crăciunului, fâcându-şi drum de-a lungul treimii superioare a Statelor Unite, pe o traiectorie foarte uşor previzibilă. De dimineaţă ziua a fost însorită, temperatura fiind în jur de minus un grad Celsius, dar animatorii de la posturile de radio deja prevesteau voioşi sfârşitul lumii şi mari nenorociri, rugându-i pe cei care nu şi-au terminat ultimele cumpărături, să şi le facă până la mijlocul după-amiezii. Cei care-şi planificaseră excursii la casele de vacanţă pentru un Crăciun de modă veche, erau sfătuiţi să se mai gândească dacă drumul putea dura patru sau şase ore.
    Dacă nu doriţi să vă petreceţi Crăciunul pe banda de oprire a autostrăzii 1-76, undeva între Bedford şi Carlisle, aţi face bine să plecaţi cât mai repede sau deloc, sfătuia disc-jockey-ul de la FM-l04 pe ascultătorii săi (din care marea majoritate erau atât de drogaţi încât nici nu se gândeau să plece undeva). Apoi a rezumat "Petrecerea de Crăciun" prin versiunea Springsteen a melodiei "Santa Claus is Coming In Town".
    Pe la 11:00 A.M., când Dennis Guilder a părăsit până la urmă Spitalul Libertyville Community (după regulamentul spitalului, el nu avea voie să meargă în cârje până când nu ieşea din clădire; până acolo a fost împins de Elaine într-un scaun pe rotile), cerul începuse să se acopere de nori, iar în jurul soarelui se formase o aură vagă, misterioasă.
    Dennis a străbătut precaut parcarea, sprijinindu-se în cârje, părinţii lui învârtindu-se nervoşi în jurul lui, deşi parcarea fusese scrupulos presărată cu sare şi degajată de orice urmă de zăpadă şi gheaţă. S-a oprit lângă maşina familiei, întorcându-şi fața în bătaia vântului răcoros. Să fie din nou în aer liber era ca o reînviere. Simţea că ar putea să stea acolo ore întregi şi tot să nu îi fie de ajuns.
    Pe la ora unu duba familiei Cunningham ajunsese la marginea oraşului Ligonier, la nouăzeci de mile distanţă de Libertyville. Între timp cerul căpătase o nuanţă plumburie, uniformă, iar temperatura scăzuse cu şapte grade.
    Fusese ideea lui Arnie ca ei să nu contramandeze vizita tradiţională din Ajunul Crăciunului la Mătuşa Vicky şi Unchiul Steven, sora Reginei şi soţul acesteia. Cele doua familii creaseră de-a lungul anilor un ritual în care Vicky şi Steven veneau în vizită la ei în unii ani, iar familia Cunningham se ducea la Ligonier în ceilalţi ani. Vizita din acest an fusese stabilită de la începutul lui decembrie. Fusese contramandată după ce interveniseră ceea ce Regina numea cu încăpăţânare "necazurile lui Arnie", iar la începutul săptămânii trecute Arnie începuse să insiste ca să se facă această vizită.
    Până la urmă, miercuri, după o lungă conversaţie telefonică cu sora ei, Regina cedase dorinţei lui Arnie - în principal deoarece Vicky păruse calmă şi înţelegătoare şi, mai presus de toate, aproape deloc curioasă în legătură cu cele întâmplate. Acest lucru era important pentru Regina - mai important decât ar fi mărturisit ea vreodată.
    Ei i se părea că în cele opt zile care trecuseră de când Arnie fusese arestat în New York, trebuise să facă faţă unui torent nesfârşit de curiozitate bolnăvicioasă mascată sub pretenţia compasiunii. Când vorbise la telefon cu Vicky, până la urmă cedase şi plânsese. Era pentru prima şi singura dată când îşi permisese acest lux amar de când Arnie fusese arestat în New York. Atunci Arnie se aflase în pat şi dormea. Michael, care începuse să bea mult prea mult şi pretindea că o face "în spiritul sezonului", plecase la O'Malley să bea o bere cu Paul Strickland, alt neadaptat al politicii facultăţii.
    Probabil că până la urmă berea se va transforma în şase sau opt sau zece halbe. Iar, dacă mai târziu ea va urca în biroul lui, îl va găsi stând încordat la masa de lucru, privind în întuneric, iar dialogul cu el va fi extrem de confuz şi axat prea mult pe trecut. Ea bănuia că soţul său s-ar putea să aibă o cădere nervoasă destul de paşnică.
    Nu îşi va permite acelaşi lux (pentru că, în starea ei de durere şi supărare, socotea că e un lux), iar în fiecare noapte mintea ei era plină de planuri şi scheme până aproape de trei sau patru dimineaţa. Toate aceste planuri şi scheme erau îndreptate spre un singur scop.
    "Să reuşim să trecem peste situaţia asta".
    Singurele două moduri în care îi permitea minţii ei să abordeze această stare de fapt erau însă vagi. Se gândea la "necazurile lui Arnie" şi la "să reuşim să trecem peste situaţia asta".
    Dar, vorbind la telefon cu Vicky, la câteva zile după arestarea fiului ei, controlul de fier al Reginei se clătinase puţin. Plânsese de la distanţă pe umărul lui Vicky, iar Vicky o liniştise cu blândeţe, făcând-o pe Regina să se urască pe sine pentru toate şicanele meschine pe care i le făcuse lui Vicky de-a lungul anilor. Vicky, a cărui fiică se retrăsese de la colegiu ca să se mărite şi să devină casnică; al cărei unic fiu se mulţumise cu o educaţie practică (nimic de acest gen pentru fiul ei! se gândise  Regina jubilând); Vicky, al cărei soţ vindea (cât de demn de dispreţ!) asigurări pe viaţă. Iar Vicky (şi mai dezgustător!) vindea Tupperware.
    Dar Vicky fusese cea pe umărul căreia plânsese, Vicky fusese cea căreia putuse să-i destăinuie cel puţin o parte din sentimentele ei de dezamăgire, teroare şi durere, da, şi teribila ruşine a faptului că lumea vorbea şi că persoanele care de ani de zile doriseră s-o vadă înfrântă, erau acum satisfăcute. Era Vicky, probabil că întotdeauna fusese Vicky, iar Regina a luat hotărârea că dacă în acest an mizerabil va exista Crăciun pentru ei, atunci va fi la ferma suburbană şi ordinară a lui Vicky şi Steve, situată la periferia caraghioasă şi de clasămijlocie a urbei Ligonier, unde majoritatea locuitorilor încă deţineau maşini americane şi denumeau o descindere la un McDonald "a mânca în oraş".
    Mike, bineînţeles, s-a conformat deciziei ei; ea n-ar fi aşteptat altceva din partea lui.
    Pentru Regina Cunningham cele trei zile care au urmat aflării veştii că "Arnie avea necazuri" fuseseră un exerciţiu de control rece, o luptă grea pentru supravieţuire.
    Supravieţuirea ei, supravieţuirea familiei, supravieţuirea lui Arnie - el s-ar putea să nu creadă acest lucru, dar Regina n-avea timp să-i pese de asta. În ecuaţiile ei, suferinţa lui Mike nu a intrat deloc; gândul că ei doi şi-ar putea oferi alinare unul celuilalt, nici măcar nu i-a trecut prin minte.
    Pusese calmă husa peste maşina de cusut după ce Mike îi relatase veştile. După care se dusese la telefon şi se pusese pe treabă.
    Lacrimile pe care le va vărsa mai târziu, în timp ce va vorbi cu sora sa, fuseseră la o mie de ani depărtare. Trecuse pe lângă Michael de parcă acesta ar fi fost o mobilă, iar el o urmase nesigur aşa cum făcuse pe toată durata căsniciei lor.
    Ea l-a sunat pe Tom Sprague, avocatul lor, care aflând că problema este de natură penală, a îndrumat-o grăbit spre un coleg al lui, Jim Warberg. L-a sunat pe Warberg şi a dat de un robot care nu a vrut să-i spună numărul de acasă al lui Warberg. A stat un moment lângă telefon, bătându-şi degetele de buze, apoi l-a sunat din nou pe avocatul familiei. Sprague nu dorea să-i dea numărul de acasă al lui Warberg, dar până la urmă a capitulat. Când Regina l-a lăsat în sfârşit în pace, Sprague părea buimăcit, aproape şocat de bombe. Când Regina se dezlănţuia dădea naştere de multe ori unor asemenea reacţii.
    L-a sunat pe Warberg, care i-a spus că sub niciun motiv nu putea prelua cazul.
    Regina îşi coborâse iarăşi lama de buldozer. Warberg sfârşise nu numai prin a accepta cazul, dar acceptase să se şi ducă imediat la Albany, unde era Arnie reţinut, ca să vadă ce poate face. Warberg, vorbind cu vocea slabă, uimită, a unui om îndopat cu novocaină şi apoi călcat de un tractor, a încercat să protesteze că el cunoaşte un avocat foarte bun în Albany, care ar putea să se ocupe de primele formalităţi. Regina a fost de neclintit. Warberg s-a deplasat cu un avion privat şi i-a raportat patru ore mai târziu.
    Arnie, a spus el, era deţinut pe baza unor acuzaţii neformulate. Va fi extrădat în Pennsylvania în ziua următoare. Pennsylvania şi New York-ul coordonaseră acţiunea, în colaborare cu trei agenţii federale: Divizia Federală de Luptă împotriva Drogurilor, IRS-ul şi Biroul Alcool, Tutun şi Arme de Foc. Principala ţintă nu era Arnie, care era un pește mic, ci Will Darnell - Darnell şi oricine făcea afaceri cu Darnell. Aceşti indivizi, a spus Warberg, cu legăturile lor suspecte cu crima organizată şi cu reţeaua de distribuţie a drogurilor, erau peştii cei mari.
    - Să reţii pe cineva pe baza unor acuzaţii neformulate este ilegal, a replicat imediat Regina, bazându-se pe informaţiile aflate la televizor.
    Warberg, nu prea fericit de locul în care se afla după ce-şi planificase să-şi petreacă o seară liniştită acasă citind o carte, i-a răspuns iritat:
    - Eu aş fi în genunchi, mulţumindu-i lui Dumnezeu că lucrurile stau aşa. L-au prins cu un portbagaj plin de ţigări fără acte, iar dacă eu fac presiuni, ei ar fi foarte fericiţi ca să-l acuze, doamnă Cunningham. Vă sfătuiesc să veniţi cu soţul dumneavoastră aici la Albany. Repede.
    - Parcă ai spus că mâine o să fie extrădat.
    - Oh, da, asta s-a aranjat. Dacă trebuie să jucăm dur cu tipii ăştia, ar trebui să fim mulţumiţi că meciul se va desfăşura la noi acasă. Aici problema nu-i extrădarea.
    - Care este?
    - Federalii vor să-i aplice principiul dominoului lui Will Darnell. Ei vor să-l doboare pe Will Darnell prin fiul dumneavoastră. Arnold nu vrea să vorbească. Doresc să veniţi aici şi să-l convingeţi că este în interesul lui să vorbească.
    - Oare? a întrebat ea ezitantă.
    - Drace, da! a răspuns vocea lui Warberg. Ăştia nu doresc să-l bage la închisoare pe fiul dumneavoastră. Este un minor care provine dintr-o familie bună, n-are cazier penal, nici măcar probleme disciplinare la şcoală. Poate să iasă din asta fără să-l vadă măcar pe judecător. Dar trebuie să vorbească.
    Deci se duseseră la Albany, iar Regina a fost condusă pe un hol scurt, faianţat, luminat de becuri puternice băgate în nişe mici din tavan şi acoperite cu sârmă. Holul mirosise vag a Lysol şi urină, iar ea tot încercase să se convingă că fiul ei era reţinut aici, fiul ei, dar ca să ajungă la această acceptare fusese un proces greu. Nu părea posibil să fie adevărat. Posibilitatea ca totul să fie o halucinaţie era mult mai reală.
    Când îl văzuse pe Arnie, această posibilitate se spulberase rapid. Carapacea protectoare a şocului se destrămase; iar ea fusese cuprinsă de o frică rece, distrugătoare. În acel moment se agăţase prima dată de ideea "să reuşim să trecem peste situaţia asta", tot aşa cum un om care se îneacă se agaţă de un colac de salvare.
    Fusese Arnie, fusese fiul ei, nu într-o celulă de arest (acesta fusese singurul lucru de care a fost scutită, dar ea a fost recunoscătoare chiar şi pentru micile favoruri), ci într-o cameră mică, pătrată, în care singurul mobilier erau două scaune şi o masă plină de arsuri de ţigară.
    Arnie o privise în ochi, iar faţa lui păruse oribil de ascuţită, ca un craniu. Doar cu o săptămână înainte se dusese la frizer şi îşi tunsese părul surprinzător de scurt (după mulţi ani în care îl purtase lung, imitându-l pe Dennis), iar acum lumina de deasupra capului lucea crud pe ceea ce mai rămăsese, făcându-l să pară chel, ca şi când poliţiştii l-ar fi ras în cap ca să-i descleşteze buzele.
    - Arnie, a spus ea şi s-a dus la el până la jumătatea distanţei.
    El şi-a întors capul, cu buzele strânse, iar ea s-a oprit. O femeie mai labilă ar fi izbucnit în lacrimi, dar Regina nu era aşa.
    Şi-a recăpătat stăpânirea şi răceala.
    Răceala era acum singurul lucru care o putea ajuta.
    În loc să-l îmbrăţişeze - ceva ce în mod evident el nu dorea - ea s-a aşezat pe scaun şi i-a spus ce trebuia făcut. Arnie a refuzat. Ea i-a ordonat să le vorbească celor de la poliţie. El iarăşi a refuzat. Ea a încercat să-l facă să înţeleagă. El a refuzat. Ea s-a rugat de el. El a refuzat. Până la urmă ea a stat acolo nemişcată, cu o migrenă, şi l-a întrebat de ce. El a refuzat să-i spună.
    - Am crezut că eşti deştept! a strigat ea până la urmă.
    Era aproape înnebunită de frustrare - lucrul pe care ea îl ura cel mai mult era să nu-şi impună punctul de vedere atunci când dorea neapărat, când avea nevoie să şi-l impună; de fapt, acest lucru nu i se mai întâmplase niciodată de când părăsise casa părintească. Până acum. O scotea din minţi că acest băiat, care supsese lapte de la sânul ei, putea să o refuze atât de calm şi de net.
    - Am crezut că eşti deştept, dar eşti prost! Eşti un... un tâmpit! Or să te bage la închisoare! Vrei să înfunzi puşcăria pentru Darnell? Asta doreşti? El o să râdă de tine! O să râdă de tine!
    Regina nu-şi putea imagina nimic mai rău, iar dezinteresul aparent al fiului ei în legătură cu faptul că se râdea sau nu de el, o înfuria şi mai tare.
    S-a ridicat de pe scaun, şi-a îndepărtat părul de pe frunte şi ochi, cu gestul inconştient al unei persoane gata de luptă. Respira precipitat, iar obrajii îi erau îmbujoraţi. Pentru Arnie ea arăta mult mai tânără şi în acelaşi timp mult mai bătrână decât o văzuse el vreodată.
    - N-o fac pentru Darnell - a spus el încet - şi n-o să ajung la închisoare.
    - Cine oi fi tu, Oliver Wendell Holmes? a atacat ea cu furie, dar mânia ei era întrucâtva diminuată de uşurare. Cel puţin el putea să spună ceva. Te-au prins în maşina lui, cu portbagajul plin de ţigări! Ţigări ilegale!
    - Nu erau în portbagaj, a răspuns nonşalant Arnie. Erau într-un compartiment de sub portbagaj. Un compartiment secret. Şi maşina era a lui Will. Will mi-a spus să iau maşina lui.
    Ea l-a privit.
    - Vrei să spui că nu ştiai că erau acolo?
    Arnie a privit-o cu o expresie pe care ea pur şi simplu nu putea s-o accepte, era atât de străină pentru chipul lui era dispreţ.
    Bun ca pâinea caldă, băiatul meu este bun ca pâinea caldă, s-a gândit ea inconştient.
    - Ştiam. Şi Will ştia. Dar ei n-au cum să dovedească, nu-i aşa?
    Ea îl privea uluită.
    - Dacă într-un fel reuşesc să mă acuze, o să obţin o sentinţă cu suspendare.
    - Arnie - a spus ea până la urmă - nu gândeşti corect. Poate tatăl tău...
    - Da, a întrerupt-o el. Gândesc corect. Nu ştiu ce faci tu, dar eu gândesc foarte corect.
    Şi s-a uitat la ea cu ochii lui gri, atât de opaci, încât ea n-a mai rezistat şi a plecat.
    În camera de aşteptare, mică şi verde, a trecut orbeşte pe lângă soţul ei, care stătea pe o bancă împreună cu Warberg.
    - Du-te tu acolo, a spus ea. Fă-l să înţeleagă.
    A ieşit fără să aştepte răspunsul lui, fără să se oprească, până când a ajuns afară din clădire şi aerul rece de decembrie i-a colorat faţa înfierbântată.
    Michael a intrat, dar nu a avut mai mult noroc; a ieşit de acolo doar cu un gât uscat şi cu un chip care arăta cu zece ani mai bătrân.
    La motel, Regina i-a relatat lui Warberg ce îi spusese Arnie şi l-a întrebat dacă există o şansă ca băiatul să aibă dreptate.
    Warberg a privit-o gânditor.
    - Da, asta-i o apărare posibilă. Dar ar fi mult mai posibilă dacă Arnie ar fi prima piesă a dominoului. Nu este. Aici, în Albany, există un negustor de maşini de mâna a doua, pe nume Henry Buck. El era destinatarul. A fost arestat.
    - Ce a declarat? a întrebat Michael.
    - Habar n-am. Dar când am încercat să vorbesc cu avocatul lui, acesta a refuzat să discute cu mine. Asta-i de rău augur. Dacă Buck mărturiseşte, transferă vina asupra lui Arnie. Pun pariu pe casa mea că Buck poate să depună mărturie că fiul dumneavoastră ştia că există compartimentul secret, iar asta-i grav.
    Warberg i-a privit atent.
    - Vedeţi, ceea ce fiul dumneavoastră a spus este numai pe jumătate corect, doamnă Cunningham. Mâine o să vorbesc cu el, înainte de a fi trimis în Pennsylvania. Sper să-l fac să priceapă că există posibilitatea ca totul să se spargă în capul lui.
    În timp ce intrau pe strada lui Vicky şi Steeve, primii fulgi au început să se rostogolească din cerul înnorat.
    Oare ninge deja în Libertyville? s-a întrebat Arnie şi a atins cheile cu brelocul lor de piele care se aflau în buzunarul lui. Probabil că da.
    Christine era încă sechestrată în Garajul Darnell. Asta era foarte bine. Cel puţin era ferită de vremea rea. O s-o ia de acolo. În curând.
    Săptămâna trecută fusese ca un coşmar vijelios. Părinţii lui, care-l sâcâiseră în cămăruţa albă, păruseră să poarte măştile unor străini; măşti care vorbiseră o limbă străină. Avocatul pe care ei îl angajaseră, Warley sau Warmly sau cam aşa ceva, îi tot vorbise despre ceva ce el numea "principiul dominoului" şi despre faptul că trebuia să iasă "din grupul de acuzaţi înainte ca totul să se spargă în capul tău, băiete sunt două state şi trei agenţii federale, care montează dinamita".
    Dar Arnie fusese mai mult îngrijorat din cauza Christinei.
    I se părea din ce în ce mai clar că Roland D. LeBay era ori cu el, ori plutind undeva prin preajmă - poate concreştea în interiorul său. Această idee nu-l speria pe Arnie; îl reconforta. Dar trebuia să fie prudent. Nu din cauza lui Junkins; simţea că Junkins are doar bănuieli şi că toate erau îndreptate într-o direcţie greşită, radiind dinspre Christine şi nu spre ea.
    Dar Darnell... ar putea exista probleme cu Darnell. Da, probleme serioase.
    În acea primă noapte în Albany, după ce mama şi tatăl lui se reîntorseseră la motel, Arnie fusese condus într-o celulă de arest, unde adormise cu o uşurinţă şi o viteză surprinzătoare.
    Şi avusese un vis - nu tocmai un coşmar, dar ceva teribil de neliniştitor. Se sculase alertat în mijlocul nopţii, scăldat în transpiraţie.
    Visase că Christine fusese redusă la scara unui Plymouth '58 nu mai lung decât o palmă de om. Se afla pe o pistă pentru automobile de jucărie electrice, înconjurată de un peisaj care era uimitor de potrivit - aici era o stradă de plastic care putea fi Basin Drive; aici era alta care putea fi JFK Drive, unde fusese ucis Moochie Welch. O clădire Lego care arăta exact ca Liceul Libertyville. Case de plastic, pomi de hârtie...
    ... şi un gigantic, enorm Will Darnell era la aparatul de control, care dicta cât de repede sau cât de încet să meargă micuţul Fury. Respiraţia lui şuiera prin plămânii bolnavi, ca vuietul unei furtuni.
    Să nu cumva să deschizi gura, puştiule, spuse Will. Era aplecat ameninţător asupra Lumii de jucărie, ca Omul Colos.
    Să nu cumva să te joci cu mine deoarece eu sunt la cârmă; aş putea să fac asta.
    Şi, lent, Will răsucise butonul de control până la poziţia REPEDE.
    Nu! încercase să strige Arnie. Nu, nu face asta, te rog! O iubesc! Te rog, o s-O ucizi!
    Pe pistă, micuţa Christine alerga prin miniaturalul Libertyville din ce în ce mai repede, partea din spate trepidând şi derapând la curbe, încercând să înfrângă forţa centrifugă. Acum era doar o ceaţă roşie-albă, iar motorul ei ţiuia strident.
    Te rog! ţipase Amie. Te rooooooog!
    Până la urmă Will a început să răsucească butonul înapoi, părând mulţumit.
    Maşinuţa a început să încetinească.
    Dacă începi să ai idei, ai face bine să-ţi aminteşti unde este maşina ta, puştiule. Ţine-ţi gura şi amândoi vom trăi ca să luptăm în continuare. Am fost în buclucuri mai mari decât ăsta.
    Arnie întinsese mâna ca să apuce maşinuţa, s-o salveze de pe pistă. Will cel din vis îi îndepărtase mâna.
    A cui sacoşă este asta, puştiule?
    Will, te rog...
    Să te aud cum spui.
    Este sacoşa mea.
    Să-ţi aduci bine aminte acest lucru, puştiule.
    Iar Arnie se trezise cu aceste cuvinte în urechi. În noaptea aceea nu mai putuse să adoarmă.
    Era chiar atât de neverosimil ca Will să ştie... ei bine, să ştie ceva despre Christine? Nu. El vedea foarte mult din spatele acelui geam, dar ştia cum să-şi ţină gura ferecată - cel puţin până la timpul potrivit ca să o deschidă. El ar putea să ştie ce nu cunoştea Junkins, că regenerarea din noiembrie a Christinei nu fusese doar stranie, ci total imposibilă. El s-ar putea să ştie că multe dintre reparaţii nu fuseseră făcute niciodată, cel puţin nu de Arnie.
    Ce altceva ar mai putea să ştie?
    Simţind o răceală care i se strecura din picioare şi urca în burtă, Arnie şi-a dat seama până la urmă că Will ar fi putut să fie la garaj în noaptea când muriseră Repperton şi ceilalţi. De fapt, era mai mult decât posibil. Era probabil.
    Jimmy era prostuţ, iar lui Will nu-i plăcea să-l lase singur.
    Să nu cumva să deschizi gura. Să nu cumva să te joci cu mine, pentru că eu pot să fac asta...
    Dar, chiar presupunând că Will ştia, cine l-ar crede? Acum era prea târziu pentru autoamăgire, iar Arnie nu mai putea să înlăture gândul imposibil... acum nici nu mai dorea aşa ceva. Cine l-ar crede pe Will dacă s-ar decide să spună cuiva că Christine câteodată mergea singură? Că fusese afară singură în noaptea când Moochie Welch a fost ucis şi în noaptea când ceilalţi netrebnici au fost omorâţi? Ar crede poliţia aşa ceva? Ar face pe ei de râs. Junkins? În problema asta se făcea mai cald, dar Arnie nu credea că Junkins ar fi în stare să accepte aşa ceva, chiar dacă dorea. Arnie îi văzuse ochii. Deci chiar dacă Will ştia, ce beneficii putea obţine din asta?
    Apoi, cu oroare crescândă, Arnie şi-a dat seama că nu contează. Will va fi eliberat pe cauţiune într-o zi sau două, şi atunci Christine va fi ostatica lui. Putea s-o incendieze - incendiase destule maşini în viaţa lui, după cum Arnie bine ştia din lăudăroşeniile lui - iar după ce va fi incendiată, o masă carbonizată, neajutorată, exista presa din spatele garajului. Corpul ars al Christinei va intra sub ea pe banda rulantă şi va ieşi de acolo sub forma unui cub de metal comprimat.
    Poliţiştii au sigilat garajul.
    Dar nici asta nu însemna mare brânză. Will Darnell era o vulpe foarte bătrână şi era pregătit pentru orice împrejurare neprevăzută. Dacă Will dorea să intre acolo şi s-o incendieze pe Christine, o s-o facă... deşi era mult mai probabil, s-a gândit Arnie, să angajeze un specialist de la asigurări pentru asta - un tip care ar arunca înăuntru un pumn de substanţă inflamabilă, apoi un chibrit aprins.
    Cu ochii minţii Arnie vedea flăcările imense. Simţea mirosul de tapiţerie arsă.
    A stat întins pe patul celulei, cu gura uscată, cu inima bătându-i iute.
    Să nu cumva să deschizi gura. Să nu cumva să te joci cu mine...
    Bineînţeles, dacă Will încerca ceva şi devenea neatent - doar un moment s[-i slăbească atenţia - Christine se va ocupa de el. Dar, într-un fel, Arnie nu credea c[ Will ar putea deveni imprudent.
    A doua zi fusese dus înapoi în Pennsylvania, acuzat şi eliberat pe cauţiune pentru o sumă neînsemnată. În ianuarie va îi o audiere preliminară şi deja existau zvonuri despre curtea cu juri. Acţiunea constituia subiectul de pe prima pagină a ziarelor din stat, cu toate că Arnie era identificat ca "un tânăr" al cărui nume "nu era dat în vileag de autorităţile federale datorită statutului său de minor".
    Oricum, în Libertyville numele lui Arnie era foarte cunoscut. În ciuda noii extinderi suburbane a cinematografelor-parcare, a autoservirilor şi a pistelor de bowling, era încă un oraş intelectual, unde mulţi oameni se cunoşteau foarte bine între ei. Aceşti oameni, majoritatea lor având legături cu Universitatea Horlicks, ştiau cine făcuse transportul pentru Will Darnell şi cine fusese arestat în statul New York cu portbagajul plin de ţigări de contrabandă. Era coşmarul Reginei.
    Arnie s-a dus acasă în custodia părinţilor - eliberat pentru o mie de dolari - după o scurtă şedere la închisoare. De fapt nu fusese nimic altceva decât un mare şi căcănar joc de Monopoli. Părinţii lui veniseră cu permisul de Eliberare din Arest.
    Previzibil.
    - De ce zâmbeşti, Arnie? l-a întrebat Regina.
    Michael conducea duba cu viteză mare, privind prin vârtejurile de zăpadă ca să observe ferma lui Vicky şi Steve.
    - Zâmbeam?
    - Da, a spus ea şi l-a mângâiat pe păr.
    - Nu-mi amintesc, a zis el distant, iar ea şi-a îndepărtat mâna.
    Duminică veniseră acasă, iar părinţii nu l-au sâcâit prea mult, ori pentru că nu ştiau cum să i se adreseze, ori pentru că erau foarte dezgustaţi de el... sau probabil era o combinaţie a celor două. Lui nu-i păsa nici cât negru sub unghie care era motivul, iar acesta era adevărul. Se simţea secat, extenuat, o fantomă  a propriei sale fiinţe. Mama lui se băgase în pat şi dormise toată după-amiaza, după ce scosese telefonul din priză.
    Tatăl lui îşi pierduse vremea degeaba în atelierul său, dând drumul periodic la raboteza electrică, apoi oprind-o.
    Arnie a stat în salon şi a urmărit un rezumat al meciurilor de football, neştiind cine joacă şi nepăsându-i, mulţumit să privească jucătorii alergând, la început în California însorită, apoi într-un amestec de ploaie şi lapoviţă, care transforma terenul de joc într-o mocirlă, în care nu se mai distingeau liniile de marcaj.
    În jurul orei şase a aţipit.
    Şi a visat.
    În noaptea aceea şi în următoarea a visat iarăşi în patul în care dormise din fragedă pruncie, ulmul de afară aruncându-şi umbra cunoscută (în fiecare iarnă ca un schelet care în luna mai căpăta miraculos un frunziş nou). Aceste vise nu semănau cu acela despre giganticul Will aplecat ameninţător peste automobilul-jucărie. De aceste vise nu-şi mai putea aminti după câteva momente după ce se trezea. Probabil că era mai bine. O siluetă pe marginea drumului... un deget descărnat bătând într-o, palmă putrezită într-o lunatică parodie de indicaţie; un simţământ neliniştitor de libertate şi... evadare? Da, evadare. Nimic altceva în afară de...
    Da, el evada din aceste visuri şi ajungea înapoi la realitate cu o singură imagine repetată: El era la volanul Christinei, conducând încet printr-o furtună de zăpadă, ninsoarea fiind atât de deasă încât nu putea să vadă mai departe de botul maşinii.
    Vântul nu urla; producea un sunet mai grav, mai sinistru, un muget de bas. Apoi imaginea se schimba. Ninsoarea nu mai era de zăpadă; erau confeti. Vaietele vântului erau aclamaţiile mulţimii adunate de ambele părţi pe Fifth Avenue. Mulţimea îl aclama pe el. Ei o aclamau pe Christine. Ei ovaţionau pentru că el şi Christine...
    Evadaseră.
    De fiecare dată când acest vis confuz se retrăsese, el se gândise: Când problema asta se rezolvă, plec. Cu siguranţă plec. Am de gând să merg în Mexic.
    Iar Mexicul, aşa cum şi-l imagina el veşnic însorit şi idilic, părea mult mai real decât aceste vise.
    La scurt timp după ce se trezise din ultimul dintre aceste vise, îi venise ideea de a-şi petrece Crăciunul cu mătuşa Vicky şi unchiul Steve, întocmai ca în zilele bune de demult. S-a trezit cu această idee în minte, care a persistat. Părea să fie o idee extraordinară, una foarte importantă. Să plece din Libertyville înainte...
    Ei bine, înainte de Crăciun. Ce altceva?
    Deci a început să vorbească despre ea cu mama şi tatăl său, pisălogind-o mai ales pe Regina. Miercuri, ea a capitulat şi a aprobat. El ştia că ea vorbise cu Vicky, iar Vicky nu încercase să-i dea sfaturi, deci era în ordine.
    Acum, în Ajunul Crăciunului, el simţea că în curând totul va fi în ordine.
    - Acolo este, Mike - a spus Regina - şi o să treci pe lângă ea, aşa, cum faci de fiecare dată când venim aici.
    Michael a mormăit apoi a cotit pe alee.
    - Am văzut-o, a spus el cu acel ton defensiv pe care-l folosea întotdeauna când vorbea cu nevasta lui.
    E un măgar, s-a gândit Arnie.
    Ea îi vorbeşte ca unui măgar, îl călăreşte ca pe un măgar, iar el nechează ca un măgar.
    - Iarăşi zâmbeşti, a spus Regina.
    - Tocmai mă gândeam cât de mult vă iubesc, a răspuns Arnie.
    Tatăl său l-a privit, surprins şi mişcat; în ochii mamei sale era o lucire blândă care ar fi putut să fie provocată de lacrimi.
    Chiar l-au crezut.
    Căcănarii.
    În acel Ajun de Crăciun, pe la ora trei, ninsoarea mai consta doar din câteva vârtejuri izolate de zăpadă, deşi vârtejurile începeau să  se amestece unele cu altele.
    Întârzierea declanşării furtunii nu reprezenta un lucru prea bun, spuneau meteorologii.
    Asta însemna că furtuna se compactase şi devenise mult mai ameninţătoare.
    Prevederile acumulărilor posibile de zăpadă crescuseră de la treizeci până la patruzeci şi cinci de centimetri, cu posibilităţi mari de a se forma troiene foarte înalte din cauza vântului puternic.
    Leigh Cabot se afla acasă în camera de zi, în faţa unui pom de Crăciun care deja începuse să-şi scuture acele (în casa lor, ea reprezenta vocea tradiţiei şi de patru ani de zile reuşise să înfrângă dorinţa tatălui de a cumpăra un brad sintetic precum şi dorinţa mamei ei de a rezolva mesele de vacanţă cu clapon sau gâscă în locul tradiţionalului curcan de Thanksgiving). Era singură acasă.
    Părinţii ei se duseseră la familia Stewart pentru o mică petrecere din Ajunul Crăciunului; domnul Stewart era noul şef al tatălui ei şi cei doi se înţelegeau foarte bine. Era o prietenie pe care doamna Cabot era doritoare s-o încurajeze. În ultimii zece ani ei se mutaseră de șase ori, parcurgând aproape toată coasta de est, iar dintre toate localităţile în care stătuseră, mamei ei îi plăcea cel mai mult Libertyville-ul. Ea dorea să rămână aici, iar prietenia soţului ei cu domnul Stewart putea să contribuie la îndeplinirea acestei dorinţe.
    Singură - singurică şi încă virgină, s-a gândit ea. Era un gând extrem de stupid, dar oricum s-a ridicat pe neaşteptate ca şi cum ar fi înţepat-o ceva. S-a dus la bucătărie, mult prea conştientă de micile sunete scoase de minunatele aparate casnice: ceasul electric, cuptorul unde se rumenea şunca (opreşte-l la ora cinci dacă ei nu se întorc până atunci, şi-a amintit), un "clanc" rece de la frigider, ceea ce însemna că aparatul de gheaţă a mai produs un cub.
    A deschis frigiderul, a văzut un pachet de şase Coke aşezat lângă berile tatălui ei şi s-a gândit: Nu mă ispiti, Satană.
    Apoi a luat oricum o cutie. N-avea importanţă că nu-i făcea bine la ten. Acum nu mai mergea niciunde. Dacă făcea coşuri, ce dacă?
    Casa goală o neliniştea. Asta nu i se mai întâmplase până atunci; întotdeauna se simţise mulţumită şi absurd de competentă când părinţii o lăsaseră singură - o rămăşiţă a zilelor de copilărie. Întotdeauna casa i se păruse reconfortantă. Dar acum zgomotele din bucătărie, vântul care se înteţea afară, ca şi lipăitul papucilor ei pe linoleum - aceste zgomote păreau sinistre, chiar înfricoşătoare.
    Dacă întâmplările s-ar fi desfăşurat diferit, Arnie ar fi putut fi acum cu ea. Părinţii ei, în special mama, îl plăcuseră. La început. Acum, bineînţeles, după cele ce se întâmplaseră, mama ei şi-ar spăla gura cu săpun dacă ar şti că Leight măcar se gândeşte la el. Dar ea se gândea la el. Chiar prea mult timp. Întrebându-se de ce s-a schimbat. Întrebându-se cum suporta el despărţirea. Întrebându-se dacă el era bine.
    Vântul a început să şuiere, apoi s-a potolit, amintindu-i ei - fără niciun motiv, bineînţeles - de motorul unei maşini care se ambalează şi apoi încetineşte.
    Nu se va mai întoarce de la Curba Mortului, a şoptit straniu mintea ei şi, fără niciun motiv (bineînţeles) s-a dus la chiuvetă şi a vărsat Coca Cola, întrebându-se dacă o să plângă sau o să vomite.
    Şi-a dat seama destul de surprinsă că se afla într-o stare incipientă de teroare.
    Fără niciun motiv.
    Bineînţeles.
    Cel puţin părinţii ei îşi lăsaseră maşina în garaj (maşini, numai maşini avea în minte). Nu-i plăcea să se gândească la tatăl ei conducând spre casă pe vremea asta, bine dispus după trei sau patru Martini (doar că el totdeauna le denumea "martoonis", cu pisiceala tipică a unui adult). Se aflau doar la trei străzi depărtare, şi amândoi plecaseră din casă foarte bine dispuşi, arătând ca nişte copii imenşi care au de gând să facă un om de zăpadă. Plimbarea spre casă îi va trezi. Le va face bine. Le va face bine dacă...
    Vântul s-a înteţit iarăşi - învolburându-se în jurul streşinilor, apoi potolindu-se - iar ea i-a văzut pe neaşteptate pe părinţii ei venind spre casă prin vârtejurile de zăpadă, sprijinindu-se unul pe altul ca să nu cadă şi râzând. Poate tati ciupind-o pe mama prin pantaloni. Felul cum el o ciupea câteodată când era bine dispus era încă ceva care o iritase pe ea dintotdeauna, deoarece i se părea un gest mult prea juvenil pentru un adult. Dar, bineînţeles că îi iubea pe amândoi. Dragostea pentru ei era o parte componentă a iritării ei, iar exasperarea ocazională pe care o simţea din cauza lor făcea şi ea parte din iubire.
    Mergeau împreună printr-o ninsoare deasă ca un fum gros, iar în albul din spatele lor s-au deschis doi ochi verzi imenşi care păreau că plutesc... ochi care semănau teribil de mult cu cadranele circulare ale aparatelor de bord pe care le văzuse când se sufocase... şi deveneau din ce în ce mai mari... urmărindu-i pe părinţii ei veseli, neajutoraţi şi puţin abţiguiţi.
    A respirat adânc şi s-a întors în camera ei. S-a apropiat de telefon, aproape l-a atins, apoi s-a răsucit brusc şi s-a dus la fereastră, privind albul de afară şi cuprinzându-şi coatele cu mâinile.
    Ce avusese de gând să facă? Să-i sune? Să le spună că era singură în casă şi că ajunsese să se gândească la maşina veche şi cumva misterioasă a lui Arnie, Christine, prietena lui din oţel şi că ea dorea ca ei să vină acasă fiindcă îi era teamă, pentru ei şi pentru ea? Ce avusese de gând să facă?
    Isteţ, Leigh. Isteţ.
    Asfaltul negru al străzii, care fusese deszăpezită, dispărea iarăşi sub zăpadă, dar lent; de-abia începuse să ningătare, iar vântul încerca periodic să cureţe strada cu rafale puternice, care ridicau vârtejuri ca nişte fantome de fum ce păreau că se contopesc pe cerul alb-gri al după-amiezii furtunoase.
    Oh, dar teroarea exista, era reală şi ceva se va întâmpla. Era convinsă. Fusese şocată să afle că Arnie a fost arestat pentru contrabandă, dar acea reacţie nu fusese nici pe departe atât de puternică precum frica bolnăvicioasă pe care o simţise cu câteva zile înainte, când citise ce li se întâmplase lui Buddy Repperton şi celorlalţi doi băieţi în ziua aceea, când primul ei gând teribil, nebunesc şi cumva sigur fusese: Christine.
    Iar acum plutea în jurul ei presimţirea că se pregăteau alte întâmplări negre, şi nu putea s-o înlăture; era aberant, se interesase în ziua aceea şi aflase că Arnie fusese în Philadelphia la un turneu de şah. Acesta era purul adevăr şi nu mai trebuia să se gândească la nebunia asta, va da drumul la radio şi la televizor, va umple casa de sunete, nu se va mai gândi la maşina care mirosea ca un mormânt, la maşina aceea care încercase s-o omoare, s-o ucidă...
    - Oh, drace, a şoptit ea. Nu poţi să încetezi?
    Pe braţe i s-a făcut pielea de găină.
    Brusc s-a dus iarăşi la telefon, a găsit cartea de telefon şi, aşa cum făcuse Arnie într-o seară cu două săptămâni în urmă, a sunat Spitalul Libertyville Community. O voce plăcută i-a comunicat că domnul Guilder ieşise din spital în acea dimineaţă.
    Leigh i-a mulţumit şi a închis.
    A rămas gânditoare în camera de zi, privind micul brad, cadourile, mica iesle care se afla într-un colţ. Apoi a căutat în cartea de telefon numărul familiei Guilder şi l-a format.
    - Leigh, a spus Dennis foarte bucuros.
    Receptorul din mâna ei părea rece.
    - Dennis, pot să vin să vorbesc cu tine?
    - Astăzi? a întrebat el surprins.
    Prin mintea ei au trecut gânduri confuze.
    Şunca din cuptor. Trebuia să oprească la ora cinci cuptorul. Părinţii ei vor veni acasă. Era Ajunul Crăciunului.
    Şi... şi nu credea că era prudent să iasă afară în seara asta. Afară, mergând pe trotuare, când orice se putea ivi ameninţător din perdeaua de zăpadă. Orice. Nu în seara asta; acum se vor întâmpla cele mai rele lucruri. Ea nu credea că în seara asta era bine să ieşi afară.
    - Leigh?
    - Nu în seara asta, a spus ea. Supraveghez casa. Ai mei sunt la o petrecere.
    - Mda, şi ai mei, a spus Dennis amuzat. Joc Parcheesi cu sora mea. Trişează.
    Vag: "Nu trişez!"
    Altă dată ar fi fost amuzant. Acum nu era.
    - După Crăciun. Poate marţi. Pe douăzeci şi şase. Este în ordine?
    - Desigur, Leight, este vorba de Arnie?
    - Nu, a răspuns ea, strângând receptorul atât de tare încât mâna i-a amorţit.
    A trebuit să se lupte ca să-şi controleze vocea.
    - Nu, nu de Arnie. Vreau să vorbesc cu tine despre Christine.

                                                    42.
                                   Furtuna se dezlănțuie

                 Ei bine, ea are....
    Ea are un motor Roadrunner într-un Ford '32,
    Mda, noaptea târziu, când sunt frânt de oboseală
    Jur că mă gândesc la faţa ta drăguţă când o las să alerge.
    Ei bine, uită-te acolo, vezi luminile oraşului?
    Haide, micuţă dragă, hai să hoinărim în seara asta.
    Bruce Springsteen

                   Pe la ora cinci în acea după-amiază, furtuna acoperise Pennsylvania; bântuia de-a lungul statului dintr-o graniţă în alta, urla din gâtlejul plin de zăpadă. N-a mai existat acea ultima agitaţie din Ajunul Crăciunului, iar majoritatea vânzătorilor şi negustorilor obosiţi şi tracasaţi erau recunoscători Mamei Natură, în ciuda faptului că pierdeau banii pe care i-ar fi luat pentru orele lucrate în plus. Vor exista destule ore peste program când vor începe serviciul marţi, şi-au spus ei unul altuia stând în faţa focurilor din şeminee, cu o băutură în mână.
    În seara aceea Mama Natură n-a fost prea maternă, pe măsură ce asfinţitul timpuriu făcea loc întunericului deplin şi apoi nopţii furtunoase. În noaptea aceea a fost o furtună păgână, o vrăjitoare bătrână, o baborniţă călare pe vânt, pentru care Crăciunul nu avea nicio însemnătate; a smuls pavoazările Camerei de Comerţ, trimiţându-le în înaltul cerului, a acoperit scena mitologică amplasată în faţa clădirii poliției cu un troian de zăpadă, unde oile, caprele, Sfânta Fecioară şi Copilul au rămas îngropate până la sfârşitul lui ianuarie, când dezgheţul le-a descoperit.
    Şi, ca un ultim gest de dispreţ pentru sezonul de vacanţă, a dezrădăcinat bradul de treisprezece metri din faţa Clădirii Municipalităţii din Libertyville, proiectându-l printr-un geam în biroul Consilierului Juridic pentru Impozite al oraşului. Un loc foarte potrivit pentru brad, au spus mai târziu mulţi.
    Pe la ora şapte plugurile începuseră să nu mai facă faţă. Un autobuz Trailway şi-a croit drum pe Main Street pe la ora şapte şi un sfert, având în spatele lui câteva maşini care mergeau bară la bară, precum bobocii după mama raţă, apoi strada a rămas pustie cu excepţia câtorva maşini parcate, care erau deja îngropate până la bara de protecţie de plugurile care trecuseră. Până dimineaţă, cele mai multe dintre ele vor fi îngropate de tot. La intersecţia dintre Main Street şi Basin Drive, un stop intermitent, care nu dirija pe nimeni, dansa din cauza vântului, răsucind stâlpul cu cablurile electrice. S-a auzit brusc un pârâit şi stopul s-a oprit. Doi sau trei dintre pasagerii ultimului autobuz al' zilei traversau atunci strada; s-au uitat în sus apoi s-au grăbit spre destinaţiile lor.
    Pe la ora opt, când domnul şi doamna Cabot au ajuns până la urmă acasă (spre marea, dar nerostita uşurare a lui Leigh), posturile de radio locale difuzau rugămintea Poliţiei Statale a Pennsylvaniei ca locuitorii să nu iasă pe străzi.
    Pe la ora nouă, în timp ce Michael, Regina şi Arnie Cunningham, dotaţi cu câte un punch de rom fierbinte (specialitatea de sezon a unchiului Steven) se aşezau împreună cu mătuşa Vicky şi unchiul Steve în jurul televizorului ca să-l urmărească pe Alastair Sim în filmul Un Colind de Crăciun, o porţiune de patruzeci de mile din Autostrada Pennsylvania fusese blocată de troienele de zăpadă. Până la miezul nopţii avea să fie blocată aproape toată autostrada.
    Pe la nouă jumătate, când farurile Christinei s-au aprins brusc în garajul părăsit al lui Will Darnell, tăind un arc luminos în întunericul din interior, Libertyville era total nemişcat, cu excepţia câtorva pluguri de deszăpezire.
    În garajul tăcut, motorul Christinei a duduit, apoi s-a oprit.
    A duduit, apoi s-a oprit.
    Lângă scaunul liber al şoferului, schimbătorul de viteze a intrat în poziţia Drive.
    Christine s-a pus în mişcare.
    Dispozitivul mic de telecomandă a bâzâit scurt. Zgomotul vag pe care l-a produs s-a pierdut în urletul vântului. Dar uşa l-a auzit; s-a ridicat ascultătoare. Zăpada a intrat învolburându-se în garaj.
    Christine a ieşit afară, ca o fantomă pe fundalul zăpezii. A întors spre dreapta şi a intrat în stradă, cauciucurile EI tăind clar şi ferm zăpada, fără niciun rateu, alunecare sau ezitare.
    Lumina de semnalizare s-a aprins - un ochi roşu, lucios pe zăpadă. A cotit la stânga, spre JFK Drive.
    Don Vandenberg stătea la biroul din benzinăria tatălui său.
    Şi picioarele şi "instrumentul" lui erau sus. Citea una din cărţile porno ale tatălui său, un volum foarte excitant intitulat: Pammie cea Darnică, când clopoţelul a sunat, semnalând un client.
    Don şi-a ridicat enervat privirile. Pe la ora şase, acum patru ore, îl sunase pe tatăl său şi îl întrebase dacă n-ar trebui să închidă benzinăria în seara aceea n-o să câştige destui bani ca să acopere măcar costul electricităţii consumate de firma luminoasă. Tatăl său, aflându-se acasă la căldurică, îi spusese să ţină deschis până la miezul nopţii. Dacă existase vreodată un Harpagon, s-a gândit Don iritat în timp ce trântea receptorul, atunci tatăl său era acela.
    Purul adevăr era că nu-i mai plăcea să fie singur noaptea. Cândva, de fapt nu cu mult timp în urmă, ar fi avut destulă tovărăşie. Buddy ar fi fost aici, iar Buddy era un magnet, atrăgându-i pe ceilalţi cu pileala lui, cu gramul lui ocazional de cocaină, şi în primul rând cu forţa personalităţii sale. Dar acum dispăruseră toţi. Toţi.
    Numai că uneori lui Don i se părea că nu era aşa. Câteodată i se părea (când era singur ca în noaptea aceasta) că ar putea să-şi ridice privirile şi să-i vadă stând acolo - într-o parte Richie Trelawney, în cealaltă Moochie, iar între ei Buddy, cu sticla de Texas Driver în mână şi cu un joint pus la ureche. Toţi trei, oribil de palizi, ca nişte vampiri, cu ochi imobili ca de peşte. Iar Buddy ar ridica sticla şi ar şopti:
    Ia şi tu o gură, netrebnicule - foarte curând o să fii mort ca şi noi.
    Câteodată aceste fantezii erau atât de reale încât îl lăsau cu gura uscată şi cu mâinile tremurând.
    Iar motivul nu-i era necunoscut lui Don. Ei n-ar fi trebuit să distrugă în noaptea aceea maşina lui Faţă-de-Cur. Fiecare dintre cei care făcuseră parte din gaşcă în acea noapte îşi găsise un sfârşit groaznic. Adică toţi, cu excepţia lui şi a lui Sandy Galton, iar Sandy se urcase în Mustang-ul său rablagit şi plecase nu se ştie unde.
    În nopţile lungi când lucra, Don se gândea că şi lui i-ar plăcea să facă la fel.
    Afară, clientul a claxonat.
    Don a trântit cartea pe birou, lângă o maşină unsuroasă de cărţi de credit, şi-a pus canadiana, privind prin geam maşina şi întrebându-se cine era atât de nebun ca să iasă afară într-o furtună împuţită ca asta.
    Din cauza ninsorii furioase era imposibil să observi ceva în legătură cu maşina sau şoferul; nu distingea nimic clar cu excepţia farurilor şi a formei maşinii, care era prea lungă ca să fie un automobil nou.
    Într-o bună zi, s-a gândit el, punându-şi mănuşile şi luându-şi fără tragere de inimă la revedere de la erecţia sa, tatăl său o să pună pompe automate şi tot acest rahat se va termina. Dacă unii erau atât de nebuni să iasă afară într-o noapte ca asta, ar trebui să-şi pună singuri benzina.
    Uşa aproape i-a zburat din mână. A reţinut-o ca să nu se trântească de zidul de cărămidă al clădirii şi să i se spargă geamul, iar din cauza efortului de-abia a reuşit să nu cadă în fund. În ciuda şuieratului constant al vântului ( pe care încercase să-l ignore), apreciase total greşit forţa furtunii. Grosimea zăpezii – mai mult de doisprezece centimetri – l-a ajutat să-şi menţină echilibrul.
    Maşina aia nenorocită trebuie să fie pe schiuri, s-a gândit el iritat.
    Dacă tipul îmi dă o carte de credit îl strâng de gât.
    Şi-a făcut potecă prin zăpadă, apropiindu-se de primul rând de refugii.
    Ticălosul parcase lângă cel mai îndepărtat rând. Don a încercat o dată să-şi ridice privirile, dar vântul i-a bombardat faţa cu ninsoare, iar el şi-a coborât repede capul, astfel încât gluga canadienei să-l protejeze.
    A trecut prin faţa maşinii, scăldat pentru un moment în luminile intense dar reci ale farurilor duble. S-a luptat să nu alunece când a cotit spre portiera şoferului.
    Luminile fluorescente ale pompei dădeau maşinii o culoare oribilă. Obrajii lui erau deja amorţiţi.
    Dacă tipul ăsta are de gând să obţină totul pentru banii lui şi-mi spune să-i verific uleiul, o să-l trimit la origini, s-a gândit el şi şi-a ridicat faţa în bătaia ninsorii când geamul portierei s-a deschis.
    - Pot să vă a... -, a început el iar a-ul de început al cuvântului ajuta devenit un ţipăt ascuţit, fără putere: aaaaaa-hhhhhhhhhhhaaaaa...
    Aplecat peste geam, la mai puţin de şase inci de faţa sa, era un cadavru în putrefacţie. Ochii îi erau mari - orbite goale - buzele mumifiate, dezgolind câţiva dinţi galbeni şi stricaţi. Una din mâini se sprijinea pe volan. Cealaltă, clănţănind oribil, se întindea spre el.
    Don s-a îndepărtat cu spatele, cu inima duduind ca o locomotivă şi teroarea ca o stâncă monstruoasă şi fierbinte în gât. Mortăciunea îl chema rânjind şi, pe neaşteptate motorul maşinii a urlat, ambalându-se.
    - Fă-i plinul, a şoptit cadavrul, şi în ciuda șocului şi a groazei, Don a observat că acesta purta rămăşiţele unei uniforme militare, zdrenţuită şi jegoasă.
    - Fă-i plinul, căcănarule.
    Dinţii craniului au rânjit în lumina fluorescentă. Undeva în gură a sclipit o plombă de aur.
    - Ia şi tu o gură, netrebnicule, a şoptit răguşit altă voce, iar Buddy Repperton s-a aplecat de pe bancheta din spate întinzând o sticlă de Texas Driver spre Don.
    În rânjetul lui colcăiau viermii. Printre rămăşiţele părului se târau cărăbuşi.
    - Cred că ai nevoie de un întăritor.
    Don a urlat înnebunit, sunetul ieşindu-i ca un glonţ din gură. S-a răsucit, alergând prin zăpadă cu paşi gigantici ca în desenele animate; a urlat iarăşi când motorul V-8 a ţipat cu toată puterea; a întors capul şi a văzut că lângă pompă stătea Christine, Christine a lui Arnie, care acum se mişca împroşcând zăpada cu cauciucurile din spate, iar hoiturile pe care le văzuse dispăruseră - asta era cumva şi mai rău. Arătările sinistre dispăruseră. Maşina mergea singură.
    El se îndreptase spre stradă. Acum urca zidul de zăpadă ridicat de plugurile care deszăpeziseră şoseaua. Aici vântul măturase zăpada de pe asfalt lăsându-l curat, cu excepţia câte unei pete de gheaţă. Don a alunecat pe una dintre ele. Picioarele i-au zburat. A căzut pe spate.
    Un moment mai târziu strada a fost inundată de o lumină albă. Don s-a rostogolit şi a privit în sus, cu ochii încordându-se sălbatic în orbite, la timp ca să vadă cercurile imense ale farurilor Christinei, care trecea prin zidul de zăpadă şi se repezea spre el ca o locomotivă.
    Ca şi Galia pe vremuri, Libertyville Heights era divizat în trei părţi: Semicercul cel mai apropiat de oraş, care consta din dealuri lungi şi joase, fusese cunoscut până la mijlocul secolului nouăsprezece sub denumirea de Liberty Lookout (o placă bicentenară aşezată la intersecţia străzilor Rogers şi Tacklin reamintea acest fapt) şi era singura zonă săracă a oraşului.
    Era o îngrămădire nefericită de clădiri cu apartamente şi case de lemn. Frânghiile pentru rufe împestriţau curţile din spate care, în anotimpurile mai temperate, erau pline de puşti şi de jucării ieftine - cel mai adesea şi copiii şi jucăriile erau zdrenţuiţi. Acest cartier, cândva de clasă mijlocie, începuse să se degradeze încă de când se desfiinţaseră în 1945 locurile de muncă oferite de industria de război. La început declinul a fost lent, apoi a luat viteză în perioada anilor şaizeci şi la începutul anilor şaptezeci.
    Acum apăruse cea mai rea degradare, deşi nimeni n-ar fi avut curajul s-o spună deschis, cel puţin nu în public, dacă vorbele lui sau ale ei puteau fi citate. Acum începuseră să se mute acolo negri. În particular se spunea, în zonele mai înstărite ale oraşului, la petrecerile în aer liber şi la un pahar: Negrii, Dumnezeu să ne ajute, negrii descoperă Libertyville-ul.
    Această zonă îşi avea propriul ei nume - nu Liberty Lpokout, ci Low Heights. Era un nume care multora li se părea că este de ghetto. Editorul ziarului Keystone fusese avertizat pe ascuns de cei mai importanţi oameni de afaceri care-şi făceau reclamă acolo, că dacă va folosi acest nume în articole, i-ar face foarte nefericiţi. Editorul, a cărui mamă nu crescuse proşti, nu l-a utilizat niciodată.
    Heights Avenue începea din Basin Drive, din adevăratul Libertyville, apoi începea să urce. Străbătea Low Heights chiar prin mijloc, apoi lăsa acest cartier în urmă. După aceea drumul urca printr-o centură verde spre un cartier rezidenţial.
    Această secţiune a oraşului era cunoscută pur şi simplu drept Heights. Toate aceste nume ar putea să vă dezorienteze - Heights-asta, Heights-astalaltă - dar locuitorii Libertyville-ului ştiau foarte bine despre ce vorbeau. Când spuneau Low Heights, înţelegeai sărăcie, onorabilă sau nu. Când lăsai la o parte adjectivul "Low", înţelegeai exact opusul sărăciei. Aici existau case vechi şi frumoase, majoritatea dintre ele aşezate cu bun gust, la distanţa faţă de stradă, iar cele mai frumoase erau ascunse în spatele unor garduri stufoase de arbuşti.
    Aici locuiau cei care aveau un cuvânt de spus în Libertyville - directorul ziarului, patru doctori, nepoata bogată a omului care inventase sistemul de ejecţie rapidă a cartuşelor armelor automate. Dintre ceilalţi, majoritatea erau avocaţi.
    După această zonă de respectabilă bogăţie de oraş mic, Heights Avenue trecea printr-o zonă împădurită care era prea groasă ca să fie denumită o centură verde; pădurea mărginea ambele părţi ale drumului pe o distanţă de trei mile. În cel mai înalt punct al înălţimilor, Stanson Road se bifurca spre stânga, terminându-se la Embankment, deasupra Libertyville-ului şi a cinematografului-parcare.
    Pe cealaltă parte a acestui munte mic (dar de asemenea cunoscut sub numele de Heights), era un cartier destul de vechi, de clasă mijlocie, în care existau case plăcute, vechi de patruzeci sau cincizeci de ani. Pe măsură ce această zonă se răsfira lăsând loc câmpurilor, Heights Avenue devenea County Road No. 2.
    În Ajunul Crăciunului, la ora zece şi jumătate, un Plymouth 1958 de două tone urca Heights Avenue, sfredelind cu farurile întunericul înecat în zăpadă. Cei care locuiau de mult timp în Heights ar fi spus că nimic - poate doar cu excepţia unui vehicul cu dublă tracţiune - n-ar fi putut să urce în acea noapte Heights Avenue, dar Christine înainta cu o viteză constantă de treizeci de mile pe oră, cu farurile luminând, cu ştergătoarele mişcându-se ritmic de la stânga la dreapta şi total goală în interior.
    Urmele ei proaspete erau singurele existente, iar în unele locuri aveau aproape treizeci de centimetri adâncime. Vântul constant le umplea repede. Din când în când bara de protecţie din faţă şi capota explodau prin troinele adunate, îndepărtând cu uşurinţă zăpada.
    Christine a depăşit intersecţia cu Stanson Road şi Embankmen-tul, unde fuseseră cândva Arnie şi Leigh. A ajuns pe vârful dealurilor Liberty Heights şi a început să coboare pe partea cealaltă, la început prin pădurea neagră tăiată doar de banda albă a şoselei, apoi pe lângă casele suburbane cu saloanele lor plăcute şi cu luminile frumoase ale pomilor de Crăciun. Într-una dintre aceste case, un bărbat care tocmai îşi terminase rolul de Moş Crăciun şi care bea un pahar cu soţia lui ca să sărbătorească seara, s-a uitat pe geam din întâmplare şi a văzut farurile. I le-a arătat şi nevestei lui.
    - Dacă individul ăsta a urcat în noaptea asta în Heights, a spus tânărul rânjind - atunci probabil că pe locul pasagerului stă satana.
    - Lasă asta, i-a spus soţia. Acum, după ce copiii au fost satisfăcuţi, să vedem ce primesc eu de la Moş Crăciun.
    El a zâmbit.
    - Ne gândim noi la ceva.
    Mai jos pe stradă, aproape în punctul unde Heights nu mai era Heights, Will Darnell se afla în salonul casei sale cu două niveluri, pe care o stăpânea de treizeci de ani. Peste pantalonii de pijama purta un halat flauşat albastru, tocit şi decolorat, iar burdihanul proeminent arăta ca o lună umflată. Urmărea transformarea finală a Harpagonului Ebenezer în Bunătate şi Generozitate, dar de fapt nu era atent. Mintea sa alerga iarăşi prin enigma care devenea din ce în ce mai captivantă: Arnie, Welch, Repperton, Christine. De la acţiunea de demascare de acum o săptămână şi ceva, Will îmbătrânise cu zece ani. Îi spusese poliţistului Mercer că se va întoarce şi va face afaceri în două săptămâni, dar în sufletul lui se îndoia. În ultimul timp gâtul părea să-i fie tot timpul năclăit de gustul nenorocitului de aparat respirator.
    Arnie, Welch, Repperton... Christine.
    - Băiete! a strigat Harpagon de la geamul său, o caricatură a Spiritului de Crăciun în cămaşă de noapte şi bonetă.
    - Mai este curcanul acela imens în vitrina măcelarului?
    - Ce? a întrebat băiatul. Ăla mare cât mine?
    - Da, da, a răspuns Harpagon, chicotind vesel. Era ca şi când cele trei spirite, în loc să-l salveze îl înnebuniseră.
    - Ăla mare cât tine!
    Arnie, Welch, Repperton... LeBay?
    Câteodată se gândea că nu descinderea poliţiei îl obosise atât de tare şi îl făcuse să se simtă tot timpul sleit şi înfricoşat. Nici măcar faptul că făcuseră o descindere şi la contabilul său preferat şi nici că Federalii de la impozite erau pe urmele lui, şi de data asta erau puşi pe fapte mari. Cei de la impozite nu reprezentau motivul pentru care el începuse să cerceteze strada în fiecare dimineaţă, înainte să iasă din casă; Cabinetul Procurorului General al Statului nu avea nimic de-a face cu privirile bruşte pe care el începuse să le arunce în spate, când se întorcea noaptea de la garaj.
    Analizase de nenumărate ori ceea ce văzuse în noaptea aceea - sau ceea ce credea că a văzut - încercând să se convingă că fusese absolut ireal... sau că fusese absolut adevărat. Pentru prima dată după mulţi ani de zile şi-a dat seama că avea dubii în legătură cu propriile sale simţuri, iar pe măsură ce evenimentul se pierdea în trecut; devenea mai uşor să creadă că dormise şi visase totul.
    De la descindere nu îl mai văzuse pe Arnie şi nici nu încercase să-i dea telefon.
    La început se gândise să folosească amănuntele aflate despre Christine ca un fel de pârghie care să ferece gura lui Arnie, dacă puştiul începea să cedeze şi ar fi avut ideea să vorbească - Dumnezeu ştie că puştiul putea să contribuie foarte mult la trimiterea sa la închisoare colaborând cu poliţiştii. Doar după ce poliţiştii cotrobăiseră peste tot îşi dăduse el seama cât de multe ştia băiatul şi avusese câteva momente de panică şi remușcări (încă ceva care era iritant, deoarece era atât de străin caracterului său): ştiuseră toţi atât de multe? Repperton şi toţi golanii de teapa lui Repperton pe care-i folosise de-a lungul anilor? Chiar atât de prost să fi fost el?
    Voia să creadă că nu. Doar Cunningham. Fiindcă Cunningham era diferit. Părea să înţeleagă aproape intuitiv unele lucruri. Nu era un lăudăros alcoolic şi drogat.
    Într-un fel ciudat, Will avea faţă de băiat sentimente aproape paterne - nu că ar fi ezitat să-l elimine pe băiat dacă i se părea că puştiul a început să clatine barca.
    Şi nici acum n-ar ezita, s-a asigurat el.
    La televizor, Harpagonul slăbuţ, alb-negru, era împreună cu Cratcheţii. Filmul era pe sfârşite. Toţi arătau ca nişte damblagii, acesta era adevărul, dar Harpagon era cel mai dezagreabil.
    Expresia de veselie nebună din ochii lui nu era prea diferită de privirea unui om pe care Will îl cunoscuse acum douăzeci de ani, un tip pe nume Everett Dingle, care plecase acasă de la garaj într-o după-amiază şi îşi omorâse întreaga familie.
    Will şi-a aprins un trabuc. Orice, numai să înlăture din gură gustul aparatului respirator, gustul acela de mucegai. În ultimul timp i se părea din ce în ce mai greu să respire. Nenorocitele de trabuce nu-l ajutau, dar era prea bătrân ca să renunţe acum.
    Puştiul nu vorbise - cel puţin nu încă. Avocatul său îi spusese că Henry Buck vorbise; Henry, care avea şaizeci şi trei de ani şi era bunic, l-ar fi renegat de trei ori şi pe Cristos dacă i s-ar fi promis în schimb eliberarea sau măcar o sentinţă cu suspendare.
    Bătrânul Henry Buck ciripea tot ceea ce ştia, ceea ce din fericire nu era mare lucru. Cunoştea despre artificii şi despre ţigări, dar acestea erau doar două verigi dintr-un lanţ de sase sau şapte, incluzând alcool, maşini fierbinţi, arme casate (incluzând câteva mitraliere vândute unor fanatici şi unor vânători nebuni, care doriseră să afle "dacă într-adevăr pot să rupă în două un cerb aşa cum au auzit"), şi antichităţi furate din New England. Iar în ultimii ani, cocaină.
    Aceasta fusese o greşeală; acum ştia asta. Columbienii ăia din Miami erau tot atât de nebuni ca şi şobolanii dintr-o latrină. Dacă te gândeai mai bine, erau şobolani de latrină. Slavă Domnului că nu l-au prins pe puşti cu jumătate de kilogram de cocaină.
    Ei bine, de această dată n-avea cum să scape nevătămat - cât de mult sau cât de puţin, asta depindea foarte mult de puştiul ciudat de şaptesprezece ani sau poate de maşina lui stranie. Lucrurile stăteau într-un echilibru tot atât de delicat ca un castel din cărţi de joc, iar Will ezita să facă sau să spună ceva de frică să nu înrăutăţească situaţia. Întotdeauna exista posibilitatea ca acest Cunningham să-i râdă în faţă şi să-l facă nebun.
    Will s-a ridicat, cu trabucul strâns între fălci şi a închis televizorul. Ar fi trebuit să se bage în pat, dar poate că o să bea mai întâi un coniac. Acum era tot timpul obosit, dar adormea greu.
    S-a întors spre bucătărie... şi atunci de afară au început să se audă claxoane.
    Sunetul străpungea şuieratul vântului în explozii scurte, poruncitoare.
    Will a îngheţat în uşa bucătăriei şi şi-a legat cordonul în jurul burţii. Faţa îi era atentă, preocupată, vie şi pe neaşteptate chipul unui om tânăr. A mai stat acolo un moment.
    Încă trei claxoane scurte şi ascuţite...
    S-a întors, scoţându-şi trabucul din gură şi a traversat încet camera de zi. L-a inundat ca o apă caldă un sentiment de deja vu, ca într-un vis. Amestecat cu un sentiment de fatalitate. Chiar şi înainte de a da la o parte perdeaua şi de a se uita afară, a ştiut că acolo se afla Christine. Ea venise după el aşa cum el bănuise că s-ar putea întâmpla.
    Maşina stătea la capătul aleii, ca o fantomă în vârtejurile de zăpadă. Luminile ei străluceau în conuri care se măreau şi până la urmă dispăreau în furtună. Pentru un moment, lui Will i s-a părut că la volan este cineva, dar a clipit şi a văzut că maşina era goală. La fel de goală precum fusese şi în acea noapte când revenise la garaj.
    Tiit. Tiit. Tiit-Tiit.
    Aproape ca şi cum ar fi vorbit.
    Inima lui Will bătea iute. Brusc, s-a întors spre telefon. Deci, oricum, până la urmă sosise timpul să-l sune pe Cunningham. Să-l sune şi să-i spună să-şi potolească demonul.
    Era la jumătatea distanţei spre telefon când a auzit motorul maşinii ţipând.
    Sunetul era ca ţipătul unei femei care simte trădarea. Un moment mai târziu s-a auzit un bufnet surd. Will s-a întors la fereastră la timp ca să vadă maşina retrăgându-se din troianul de zăpadă care bloca aleea sa. Capota motorului, plină de zăpadă, se îndoise puţin. Motorul şi-a crescut iarăşi turaţia. Roţile din spate au patinat pe zăpada ca o pudră, apoi au căpătat aderenţă.
    Maşina a ţâşnit pe drumul înzăpezit şi a izbit iarăşi troianul. Zăpada din el a explodat şi a fost spulberată de vânt precum fumul de ţigară îndepărtat de un ventilator.
    N-o să reuşeşti, s-a gândit Will.
    Şi chiar dacă ajungi pe alee, ce o să faci? Crezi că am de gând să ies afară să mă joc cu tine?
    Şuierând mai rău decât altă dată, s-a întors la telefon, a căutat numărul de acasă al lui Cunningham şi a început să formeze. Degetele îi tremurau, a greşit, a înjurat, a apăsat pe furcă şi l-a format iarăşi 362.
    Afară, motorul Christinei s-a ambalat. Un moment mai târziu s-a auzit o bufnitură când a lovit troianul pentru a treia oară. Vântul a şuierat şi zăpada ca un nisip fin a lovit geamul imens al camerei de zi. Will şi-a umezit buzele şi a încercat să respire rar. Dar gâtul începuse să i se blocheze; putea să simtă asta.
    În cealaltă parte a liniei, telefonul a început să sune. De trei ori. De patru.
    Motorul Christinei a urlat. Apoi bufnetul surd când EA a lovit troianul de zăpadă pe care plugurile de deszăpezire îl ridicaseră, la capătul aleii semicirculare a lui Will.
    Şase apeluri.
    Şapte. Nu era nimeni acasă.
    - Paştele mă-sii! a şoptit Will şi a trântit receptorul în furcă.
    Faţa lui era palidă, nările îi fremătau precum cele ale unui animal care adulmecă focul în bătaia vântului. Trabucul i se stinsese. L-a aruncat pe covor şi şi-a înfundat mâna în buzunarul halatului, în timp ce mergea grăbit spre fereastră.
    Mâna lui a găsit forma reconfortantă a aparatului respirator şi degetele s-au încleştat în jurul lui.
    O secundă a fost aproape orbit de lumina farurilor, iar Will şi-a ridicat mâna liberă ca să-şi umbrească ochii. Christine a lovit iarăşi troianul. Puţin câte puţin îşi săpa drum spre alee. El a privit-o dând înapoi de-a curmezişul şoselei şi s-a rugat nebuneşte să treacă acum pe acolo un plug care s-o lovească în plin.
    N-a apărut niciun plug. În schimb Christine a atacat iarăşi, cu motorul duduind.
    A izbit troianul, aruncând bulgări de zăpadă într-o parte şi în alta. Roțile din faţă au ajuns pe vârf, iar pentru un moment, Will a crezut că EA o să treacă peste ceea ce mai rămăsese din mormanul de zăpadă îngheţată şi tasată. Apoi roţile din spate şi-au pierdut aderenţa şi s-au rotit în gol.
    EA s-a retras.
    Will îşi simţea gâtlejul de parcă s-ar fi redus la diametrul unei găuri de ac. Plămânii lui gemeau după aer. A scos aparatul respirator şi l-a folosit. Poliţia. Ar trebui săcheme poliţia. Ar veni.
    '58-ul lui Cunningham nu putea să ajungă la el. Era în siguranţă în casă.
    Christine a ţâşnit iarăşi, accelerând perpendicular pe şosea, iar de această dată a lovit troianul şi a trecut cu uşurinţă peste el, Ia început botul ridicându-i-se şi scăldând casa în lumină, apoi căzând pe zăpadă. Ajunsese pe alee. Da, în regulă, dar nu putea să vină mai departe, EA... ea...
    Christine nici măcar nu a încetinit. Încă accelerând, a traversat tangenţial aleea semicirculară, a trecut prin zăpada destul de adâncă din curte şi apoi s-a năpustit direct spre fereastra panoramică de la care privea Will Darnell.
    El s-a retras cu spatele, gâfâind din greu şi s-a împiedicat de unul din scaune.
    Christine a lovit casa. Fereastra panoramică a explodat, lăsând să pătrundă vântul puternic. Cioburile de sticlă au zburat ca nişte săgeţi mortale, fiecare dintre ele reflectând luminile farurilor Christinei. Zăpada a intrat în casă, dansând în vârtejuri deasupra covorului. Farurile au luminat momentan camera cu strălucirea nenaturală a unui studio de televiziune, apoi EA s-a retras, cu bara de protecţie din faţă târându-se pe jos, cu capota ridicată, cu grila radiatorului transformată într-un rânjet spart şi plin de dinţi ciuntiţi.
    Will era prăbuşit, sprijinindu-se în mâini şi în genunchi, luptându-se disperat să respire, cu pieptul tresăltându-i. Era vag conştient că, dacă nu s-ar fi împiedicat de scaun şi nu ar fi căzut, probabil că ar fi fost sfâşiat de cioburi. Halatul i se desfăcuse şi fâlfâia, în timp ce el se ridica în picioare. Vântul care intra urlând pe fereastră a smuls Programul TV de pe măsuţa de lângă scaun, iar revista a zburat de-a lungul camerei până la începutul scărilor, cu paginile agitându-se. Will a înşfăcat telefonul cu ambele mâini şi a format 0.
    Christine a dat înapoi de-a lungul propriilor urme din zăpadă. S-a retras până la troianul zdrobit de la intrarea pe alee. Apoi a început să înainteze, accelerând, iar în timp ce se apropia, capota a început imediat să se îndrepte, grila să se regenereze. A izbit în zidul casei, chiar sub fereastra panoramică. Alte cioburi de sticlă au zburat prin aer; lemnul a trosnit, a gemut şi s-a crăpat. Rama de jos a ferestrei s-a rupt în două, iar parbrizul Christinei, acum crăpat şi lăptos, a părut pentru un moment că priveşte înăuntru, precum ochiul imens al unui extraterestru.
    - Poliţia, i-a spus Will operatorului.
    Aproape nu mai avea voce; şuiera şi fluiera. Halatul se agita în vântul puternic şi rece care intra prin geamul spart. A văzut că zidul de sub fereastră era aproapecomplet crăpat.
    Şipci rupte ieşeau din el ca nişte oase fracturate. Ea nu putea să intre înăuntru, nu-i aşa?
    Putea?
    - Îmi pare rău, domnule, trebuie să vorbiţi mai tare, a spus operatorul. Se pare că legătura telefonică este slabă.
    - Poliţia, a spus Will, dar de data aceasta cuvântul n-a fost nici măcar o şoaptă, doar un şuierat.
    Bunule Dumnezeu, se înăbuşea, se sufoca; pieptul său era ca un seif de bancă. Unde îi era aparatul respirator?
    - Domnule? a întrebat şovăitor operatorul.
    Aparatul era acolo, pe podea. Will a scăpat receptorul şi s-a întins spre el.
    Christine a atacat iarăşi, urlând de-a lungul peluzei şi izbind zidul casei. De această dată peretele a cedat împroşcând cioburi şi şipci, ca nişte schije. Incredibil, ca de coşmar: capota ruptă şi plină de lovituri a Christinei era în camera sa de zi, EA era înăuntru; simţea mirosurile de gaze de eşapament şi de motor încins.
    Sasiul Christinei s-a prins de ceva, iar EA a dat înapoi afară, cu un scrâşnet infernal, dar partea din faţă era o ruină găurită plină de zăpadă şi moloz. Dar se va reîntoarce în câteva secunde, iar atunci EA ar putea să... ar putea...
    Will a apucat aparatul respirator şi a alergat orbeşte spre scări.
    A ajuns doar la jumătatea scărilor când a auzit iarăşi ţipătul motorului ambalat şi s-a întors să privească, mai degrabă sprijinindu-se de balustradă decât ţinându-se de ea.
    Înălţimea scărilor îi crea o perspectivă de coşmar. A privit-O pe Christine venind de-a lungul peluzei acoperite de zăpadă, a văzut cum capota s-a ridicat astfel încât acum partea din față a El semăna cu gura unui imens aligator roşu şi alb. Apoi capota s-a desprins de tot când EA a izbit casa, de aceasta dată cu o viteză de patruzeci de mile pe oră. A smuls complet rama ferestrei şi a împroşcat alte aşchii în cameră. Farurile au săltat, orbitoare, şi EA era înăuntru, EA era în casa lui, lăsând în spatele EI zidul cu o gaură imensă, din care atârna pe covor un cablu electric ca o arteră de sânge ruptă.
    În vântul rece dansau norişori de vată de sticlă, ca puful de păpădie.
    Will a ţipat şi nu a putut să se audă deasupra mugetului asurzitor al motorului EI. Amortizoarele de sunet Sears pe care Arnie le montase - unul dintre puţinele lucruri pe care el într-adevăr le făcuse, s-a gândit Will nebuneşte - atârnau pe pervaz împreună cu o bună bucată din ţeava de eşapament.
    Fury-ul s-a repezit de-a curmezişul camerei răsturnând pe o parte fotoliul lui Will, semănând acum cu un poney mort. Sub Christine podeaua scârţâia, iar o parte a minţii lui Will a strigat: Da! Prăbuşeste-te! Prăbuşeste-te! Aruncă blestemăţia în pivniţă! Hai să vedem cum iese de acolo!
    Iar această imagine a fost înlocuită cu cea a unui tigru într-o groapă, săpată şi camuflată de către băştinaşii din junglă.
    Dar podeaua a rezistat - cel puţin pentru moment, a rezistat.
    Christine se năpustea răcnind spre el. EA lăsa în urmă o urmă zigzagată de zăpadă pe covor. S-a izbit de scări. Will a fost proiectat în zid. Aparatul respirator i-a căzut din mână şi s-a rostogolit până la capătul scărilor.
    Christine a dat cu spatele prin cameră, făcând podeaua să pârâie. Coada EI a lovit televizorul Sony şi tubul a explodat. S-a năpustit iarăşi şi a lovit scările, şubrezind lemnul şi zdrobind zugrăveala. Will simţea cum toată structura se clatină sub el. Avea o senzaţie groaznică de înclinare. Pentru un moment Christine s-a aflat direct sub el. Will putea să vadă măruntaiele uleioase ale compartimentului motor, şi simţea căldura motorului. EA s-a retras iarăşi, iar Will s-a repezit în sus pe scări, luptându-se să respire, agăţându-se de cârnatul gras care era gâtul lui, cu ochii holbaţi.
    A ajuns sus cu o secundă înainte ca EA să izbească peretele, transformând scările într-o ruină. O bucată mare de lemn a căzut în motorul EI. Ventilatorul a măcinat-o şi a scuipat afară rumeguş şi aşchii mici. Toată casa mirosea a benzină şi gaze de eşapament. Urechile lui Will vibrau din cauza tunetului puternic al motorului EI nemilos.
    Christine s-a retras iarăşi. Cauciucurile ei lăsaseră urme adânci în covor.
    Să merg pe hol, s-a gândit Will.
    În pod. În pod voi fi în siguranţă. Da, în p... oh Dumnezeule... oh Dumnezeule... oh DUMNEZEULE...
    Durerea finală a venit cu o repeziciune mare, acută ca un pumnal. Precum inima i-ar fi fost străpunsă de un ţurţur. Mâna stângă i s-a blocat de durere. Tot nu putea încă să respire, pieptul lui tresăltă fără folos. S-a bălăbănit în spate. Un picior a călcat în gol, iar el s-a rostogolit pe scări de două ori, cu braţele bătând aerul şi halatul albastru fluturând.
    A căzut la capătul scărilor, iar Christine l-a izbit; l-a lovit, s-a retras, l-a lovit iarăşi, a rupt pilonul treptelor ca pe un băţ, s-a retras şi l-a lovit iarăşi.
    Schimbătorul de viteze a trecut brusc în marşarier. Motorul a urlat şi ea a mers clătinându-se de-a lungul camerei, a ieşit prin gaura imensă din zidul casei lui Will Darnell, cu partea din spate lăsată, căzând câţiva inci în zăpadă. Cauciucurile s-au învârtit, au prins aderenţă şi au tras-o afară. S-a îndreptat şchiopătând spre stradă, cu motorul înecându-se şi dând rateuri, răspândind în jurul ei fum albastru şi pierzând ulei.
    Pe stradă, a cotit spre Libertyville. Schimbătorul de viteze a trecut în poziţia Drive, dar sistemul avariat al transmisiei nu a prins la început; când roțile dinţate au făcut contact, s-a îndepărtat încet de casă. În spatele ei, dinspre casa lui Will, zăpada era luminată de o pată care nu semăna deloc cu dreptunghiul de lumină al unei ferestre. Forma petei de lumină era fără sens, stranie.
    A mers încet, bălăbănindu-se dintr-o parte în alta pe cauciucurile sparte ca o beţivă foarte bătrână care-şi croieşte drum pe o alee. Ninsoarea era foarte deasă.
    Unul dintre farurile EI, spart în ultimul atac distructiv, a pâlpâit şi apoi a luminat.
    Unul dintre cauciucuri a început să se umfle la loc, apoi şi celălalt.
    Norii de fum înţepător au început să se destrame.
    Bătăile ezitante ale motorului s-au atenuat, dispărând.
    Capota lipsă a început să reapară, de la parbriz în jos, semănând straniu cu un fular sau un pulover împletit cu andrele invizibile; metalul brut creştea din nimic, lucind argintiu. Apoi s-a înroşit ca şi cum s-ar fi umplut de sânge.
    Crăpăturile din parbriz au început să se retragă, lăsând sticla clară şi fără urme.
    Celelalte faruri s-au aprins unul după altul; acum ea mergea cu mare siguranţă prin noaptea furtunoasă, în spatele perdelei luminoase a farurilor ei.
    Ceasul de kilometraj se rotea constant în sens invers.
    Patruzeci de minute mai târziu, EA se afla în Garajul-Atelier al fostului Will Darnell, în boxa douăzeci. Vântul urla şi gemea, printre stivele de maşini hârbuite din spate, ruginind caroseriile care probabil îşi aveau propriile lor fantome şi amintiri otrăvitoare, în timp ce zăpada se învolbura deasupra banchetelor rupte şi a covoraşelor tocite.
    Motorul păcănea încet, răcindu-se.

                                                                3.
                           CHRISTINE - CÂNTECELE DE MOARTE ALE ADOLESCENȚEI

                                                              43.
                                                Leigh vine în vizită

                           James Dean  într-un Mercury '49,
    Junior Johnson Banner prin pădurile Carolinei,
    Chiar şi Burt Reynolds în acel negru Trans-Am,
    Toţi se vor întâlni la Cadillac Ranch.
    Bruce Springsteen

                           Cam cu cincisprezece minute înainte de ora la care trebuia să sosească Leigh, mi-am pus cârjele la subraţ şi m-am deplasat până la scaunul cel mai apropiat de uşă, astfel încât să fiu sigur că o să mă audă când o să-i strig să intre. Apoi am luat revista Esquire şi am început să recitesc articolul intitulat "Viitorul Vietnam", care făcea parte din temele date la liceu. Nici acum n-am reuşit să-l citesc.
    Eram nervos şi speriat, iar unul dintre motive - cel mai important - era că mă simţeam foarte nerăbdător. Doream s-o revăd.
    Eram singur acasă. La scurt timp după ce Leigh sunase la telefon în acel Ajun furtunos de Crăciun, l-am luat de-o parte pe tatăl meu şi l-am rugat ca în după-amiaza zilei de douăzeci şi şase să plece undeva cu mama şi cu Elaine.
    - De ce nu? mi-a răspuns el destul de amabil.
    - Mulţumesc, Dad.
    - Desigur. Dar îmi rămâi dator, Dennis.
    - Dad!
    Mi-a făcut solemn cu ochiul.
    - Serviciu contra serviciu.
    - Eşti un băiat bun, am spus eu.
    - Un adevărat prinţ, a încuviinţat el.
    Tatăl meu, care nu-i un dobitoc, m-a întrebat dacă vizita are vreo legătură cu Arnie.
    - Ea este prietena lui, nu-i aşa?
    - Ei bine - am răspuns, nefiind foarte sigur care mai era situaţia şi stânjenit de propriile mele speranţe - a fost. Acum nu mai ştiu.
    - Probleme?
    - Nu am făcut o treabă prea bună ca veghetor al lui, nu-i aşa?
    - Este greu să observi ceva de pe patul de spital, Dennis. O să mă asigur că mama şi Elaine nu vor fi acasă joi după-amiază. Dar fii atent, okay?
    De atunci, m-am tot gândit la ce a vrut să spună el prin remarca aceasta; cu siguranţă că el nu putea fi îngrijorat de faptul că eu aş încerca să sar pe Leigh, cu un picior încă în ghips şi cu un corset în jurul spatelui. Cred că poate lui îi era teamă că se petrecuse ceva cu totul ieşit din comun cu prietenul meu din copilărie, care devenise un străin şi, pe deasupra, acum mai era şi eliberat pe cauţiune.
    Eu eram sigur că era ceva cu totul ieşit din comun, şi făceam pe mine de frică.
    Ziarul Keystone nu apărea de Crăciun, dar toate cele trei reţele de televiziune din Pittsburg şi celelalte două posturi independente relataseră pe larg ceea ce i se întâmplase lui Will Darnell, prezentând poze bizare şi înfricoşătoare făcute la el acasă.
    Peretele dinspre stradă al casei fusese demolat în întregime. Era singurul cuvânt potrivit. Acea latură a casei arăta de parcă un nazist nebun trecuse prin ea cu un tanc Panzer. Povestea apăruse în ziar în această dimineaţă sub titlul: ÎN MOARTEA BIZARĂ A SUSPECTULUI DE ACTIVITĂŢI ILEGALE SE BĂNUIEŞTE O MÂNĂ CRIMINALĂ.
    Asta ar fi fost destul de grav, chiar şi fără o altă fotografie a găurii imense din zidul casei lui Will Darnell. Dar ca să afli şi restul evenimentelor, trebuia să te uiţi pe pagina a treia. Acest articol era mai scurt, deoarece Will Darnell fusese o "persoană suspectată de activităţi ilegale", iar Don Vandenberg fusese doar un neînsemnat şi un nenorocit care lucrase la o benzinărie.
    LUCRĂTOR DE LA O BENZINĂRIE CĂLCAT DE UN AUTOMOBIL ÎN AJUNUL CRĂCIUNULUI, spunea acest titlu. Urma după el o singură coloană.
    Articolul se termina cu teoria Şefului Poliţiei din Libertyville, cum că şoferul fusese probabil beat criţă. Nici el şi nici ziarul Keystone nu încercaseră să facă o legătură între cele două decese, care se petrecuseră la o distanţă de zece mile unul de altul, într-o noapte cu o furtună cumplită care blocase tot traficul din Ohio şi vestul Pennsylvaniei. Dar eu puteam să fac legătura. Nu doream, dar nu mă puteam abţine.
    Şi oare nu mă privise ciudat tatăl meu de câteva ori în timpul dimineţii? Ba da. O dată sau de două ori a părut că vrea să-mi spunăceva - nu ştiu ce ar fi fost dacă mi-ar fi vorbit; moartea lui Will Darnell, atât de bizară precum a fost, nu era nici pe departe la fel de bizară ca bănuielile mele. Dar el îşi închisese gura fără să-mi vorbească. Acest lucru, ca să fiu foarte sincer, a fost o uşurare pentru mine.
    La două şi două minute am auzit ţârâitul soneriei.
    - Intră! am urlat, ridicându-mă oricum în cârje.
    Uşa s-a deschis şi capul lui Leigh a apărut înăuntru.
    - Dennis?
    - Da. Intră.
    A intrat, arătând foarte drăguţă în canadiana de schi roşie şi în pantaloni bleumarin. Şi-a dat gluga jos.
    - Stai jos, mi-a spus ea, desfăcând fermoarul canadienei. Hai, chiar acum, e un ordin. Arăţi ca un bărzoi mare şi prost, cu cârjele astea.
    - Ţine-o tot aşa, am răspuns eu, așezându-mă cu o trântitură dezagreabilă.
    Când eşti prins în ghips, nu se întâmplă ca în filme; niciodată nu reuşeşti să te aşezi precum Cary Grant pregătindu-se de cocteiluri la Ritz, împreună cu Ingrid Bergman. Totul se întâmplă dintr-o dată, iar dacă perna pe care aterizezi nu scoate un pârâit acut ca şi cum tu tocmai ai fi scos un vânt, atunci trebuie să te consideri norocos. De această dată am fost.
    - Sunt atât de însetat de complimente, încât mi-e rău.
    - Cum te simţi, Dennis?
    - Mă refac. Dar tu?
    - S-ar putea şi ceva mai bine, a spus ea cu voce joasă şi şi-a muşcat buza inferioară.
    Poate fi câteodată un gest foarte provocator din partea unei fete, dar de această dată nu a fost.
    - Pune-ţi canadiana în cuier şi aşază-te.
    - Okay.
    Ochii ei s-au întâlnit cu ai mei, iar ca să-i privesc a fost prea mult. M-am uitat în altă direcţie, gândindu-mă la Arnie.
    Şi-a agăţat canadiana şi s-a întors încet în salon.
    - Părinţii tăi...
    - L-am rugat pe tata să plece cu toţii undeva. M-am gândit că poate - am ridicat din umeri - ar trebui să discutăm între patru ochi.
    S-a oprit lângă sofa şi m-a privit. Iarăşi m-a izbit simplitatea frumuseţii ei - silueta ei încântătoare pusă în valoare de pantalonii bleumarin şi un pulover de o nuanţă mai deschisă de albastru, o toaletă care mă făcea să mă gândesc la schi. Părul ei era împletit în coadă şi cădea pe umărul stâng. Ochii aveau culoarea puloverului, poate o idee mai închişi.
    O frumuseţe tipic americană, aţi spune dumneavoastră, numai că pomeţii înalţi, care păreau puţin aroganţi, erau mărturia unei moşteniri mai vechi, mai exotice. Poate că în urmă cu cincisprezece sau douăzeci de generaţii în arborele ei genealogic exista un viking.
    Sau poate că eu nu mă gândeam deloc la asta.
    M-a văzut că mă uit cam mult la ea şi a roşit. Mi-am îndepărtat privirile.
    - Dennis, eşti îngrijorat în legătură cu el?
    - Îngrijorat? Speriat ar fi un cuvânt mai potrivit.
    - Ce ştii despre maşina aceea? Ce ţi-a spus el despre ea?
    - Nu prea multe. Uite, ţi-ar plă cea să bei ceva? Există câte ceva în frigider...
    Am căutat cârjele.
    - Stai acolo. Mi-ar plăcea să beau ceva, dar îmi iau singură. Tu?
    - Aş vrea nişte ginger-ale, dacă a mai rămas.
    Ea s-a dus la bucătărie, iar eu i-am urmărit umbra pe perete, mişcându-se uşor ca o balerină. Pentru un moment am simţit o greutate în stomac, aproape ca o senzaţie de greaţă. Există un nume pentru acest gen de greaţă. Cred că se numeşte "îndrăgostire de prietena celui mai bun prieten ai tău."
    - Aveţi aparat de gheaţă automat, am auzit vocea ei. Şi noi avem. Îmi place foarte mult.
    - Câteodată înnebuneşte şi împrăştie cuburi de gheaţă pe toată podeaua, am spus eu. Seamănă cu Jimmy Cagney în Căldura Albă. "Descurcaţi-vă cu asta, voi,şobolani murdari." O înnebuneşte pe mama.
    Spuneam numai prostii.
    A râs. Cuburile de gheaţă au zornăit în pahare. Foarte repede, ea s-a întors cu două pahare cu gheaţă şi două cutii de Canada Dry.
    - Mulţumesc, am spus, luându-l pe al meu.
    - Nu, eu îţi mulţumesc, a răspuns ea, având acum ochii albaştri întunecaţi şi serioşi. Îţi mulţumesc că exişti. Dacă ar trebui să fac faţă singură acestei situaţii, cred că... nu ştiu.
    - Haide. Nu-i chiar atât de grav.
    - Oare? Ai aflat de Darnell?
    Am încuviinţat.
    - Şi de celălalt? Don Vandenberg?
    Deci şi ea observase legătura. Iarăşi am încuviinţat.
    - Am aflat. Leigh, ce te nelinişteşte pe tine la Christine?
    Mult timp n-am ştiut dacă are de gând să-mi răspundă. Dacă o să fie în stare să-mi răspundă. Am văzut-o luptându-se cu gândurile, privindu-şi paharul pe care-l ţinea cu ambele mâini.
    Până la urmă, cu o voce foarte anemică, a spus:
    - Cred că EA a încercat să mă ucidă.
    Nu ştiu la ce mă aşteptasem, dar sigur nu la aşa ceva.
    - Ce vrei să spui?
    Mi-a povestit, la început ezitant, apoi din ce în ce mai repede, până când cuvintele curgeau ca un torent. Este o poveste pe care dumneavoastră aţi aflat-o deja, deci n-o s-o mai repet; este suficient să spun că am încercat să v-o relatez aşa cum mi-a spus-o ea. Nu glumise când spusese că este speriată. Asta se vedea în paloarea feţei ei, în modul cum îşi pierdea din când în când glasul, în modul cum mâinile ei îşi masau continuu braţele, ca şi când i-ar fi fost prea frig în ciuda puloverului şi, cu cât vorbea mai mult, cu atât deveneam eu mai speriat.
    A încheiat prin a-mi relata cum, în timp ce-şi pierdea cunoştinţa, luminile aparatelor de la bord păreau că se transformă în ochi. După care a râs nervoasă, de parcă ar fi încercat să nege o absurditate, dar eu n-am râs. Îmi aminteam vocea uscată a lui George LeBay pe când ne aflam amândoi în fata Motelului Rainbow, iar el îmi relata povestea vieţii lui Roland, a Veronicăi şi a Ritei. Îmi aminteam acele lucruri, iar creierul meu făcea conexiuni care păreau de neconceput. Începea să se facă lumină, iar mie nu-mi plăcea deloc ce ieşea la lumină.
    Inima a început să-mi bată agitat şi n-aş fi putut să râd aşa cum râdea ea nici dacă viaţa mea ar fi depins de asta.
   Mi-a spus despre ultimatumul pe care i-l dăduse lui - ea sau maşina. Mi-a povestit despre reacţia furioasă a lui Arnie. Aceea fusese ultima oară când se întâlnise cu el.
    - Apoi a fost arestat - a zis ea - iar eu am început să mă gândesc... să mă gândesc la ce li s-a întâmplat lui Buddy Repperton şi celorlalţi... şi lui Moochie Welch.
    - Iar acum, Vandenberg şi Darnell.
    - Da. Dar asta nu este totul.
    A băut nişte ginger-ale din paharul ei, apoi şi-a mai turnat. Marginea cutiei a zăngănit scurt pe buza paharului.
    - În Ajun de Crăciun, când te-am sunat, mama şi tata erau la o petrecere, la şeful tatălui meu. Iar eu am început să fiu nervoasă. Mă gândeam la... oh, nu ştiu la ce mă gândeam.
    - Eu cred că ştiu.
    Şi-a frecat fruntea, ca şi cum ar fi durut-o capul.
    - Bănuiesc că ştii. Mă gândeam că maşina aceea este afară. EA. Este afară şi aşteaptă să-i atace. Dar dacă a ieşit din garaj în Ajunul Crăciunului, presupun că avea destule de făcut ca să se mai gândească la părinții mei.
    Şi-a trântit paharul pe masă, făcându-mă să tresar.
    - Şi de ce mă tot refer la maşina aceea de parcă ar fi o persoană? a strigat ea.
    Pe obraji începuseră să i se rostogolească lacrimi.
    - De ce fac asta?
    În seara aceea, la spital, mi-am dat seama foarte clar ce s-ar întâmpla dacă aş încerca să-i alin suferinţa. Arnie era între noi - şi o parte din mine. Îl cunoşteam de mult timp. De foarte mult timp.
    Dar asta a fost atunci; acum era acum.
    Mi-am luat cârjele, am bocănit până la sofa şi m-am aşezat lângă ea. Pernele au oftat. Nu a fost un pârâit ci doar ceva pe aproape.
    Mama ţine o cutie de Kleenex în sertarul măsuţei de lângă sofa. Am scos unul, m-am uitat la ea şi am scos mai multe. I le-am dat iar ea mi-a mulţumit. Apoi, fiindu-mi totuşi destul de silăde mine, am luat-o în braţe.
    Pentru o clipă Leigh s-a încordat... apoi m-a lăsat s-o trag spre umărul meu.
    Tremura. Am stat aşa, fiind, cred, amândoi speriaţi să facem şi cea mai mică mişcare.
    Speriaţi că am putea să explodăm. Sau că o să se întâmple ceva. În partea cealaltă a camerei, ceasul ticăia solemn pe şemineu. Prin ferestrele de pe cei trei pereţi pătrundea o lumină intensă de iarnă. În ziua de Crăciun, furtuna se potolise, iar acum cerul senin, fără nori, părea că neagă că ar exista ceva ce se numeşte zăpadă - dar troienele care se vedeau peste tot ca nişte dune, confirmau existenţa ei.
    - Mirosul, am spus eu până la urmă. Cât de sigură eşti că l-ai simţit?
    - Era acolo! a zis ea, retragându-se de lângă mine şi stând încordată.
    Mi-am lăsat braţele în jos cu o senzaţie şi de dezamăgire şi de uşurare.
    - Să ştii că a fost acolo... un miros de putrefacţie, oribil.
     M-a privit.
    - De ce? Şi tu l-ai simţit?
    Am clătinat din cap.
    - Nu. Nu chiar.
    - Atunci ce ştii despre maşină? Ştii ceva. Se vede pe faţa ta.
    A fost rândul meu să mă gândesc mult şi bine şi, ciudat, mi-a venit în minte imaginea fusiunii nucleare pe care o văzusem într-o carte de fizică. O caricatură. Nu te aştepţi să vezi caricaturi într-o carte de fizică dar, cum mi-a spus odată cineva, pe drumul spre educaţia publicului sunt multe cotituri şi serpentine... de fapt acel cineva a fost Arnie. Caricatura înfăţişa doi atomi sub forma unor automobile de curse mergând unul spre altul şi apoi ciocnindu-se. Bang! În locul unor maşini avariate (şi a unei ambulanţe-atom care să ridice electronii şi neutronii răniţi), masa critică, reacţia în lanţ şi un big-bang superb.
    Apoi am ajuns la concluzia că nu era ciudat că mi-am amintit caricatura. Leigh deţinea nişte amănunte concrete pe care eu nu le cunoşteam.
    Şi viceversa. În ambele cazuri, multe dintre informaţii erau doar bănuieli; multe erau păreri subiective şi circumstanţiale... dar faptele concrete erau suficiente ca să fie înfricoşătoare. M-am întrebat ce ar face poliţia dacă ar afla ce ştiam noi. Puteam să bănuiesc: nimic. Puteai să intentezi proces unei fantome? Sau unei maşini?
    - Dennis?
    - Mă gândesc. Nu simţi că miroase a creier ars?
    - Ce ştii tu? a întrebat ea iarăşi.
    Coliziune. Masă critică. Reacţie în lanţ. Explozie.
    Adevărul era că mă gândeam că dacă alăturăm informaţiile noastre va trebui să facem ceva, sau să spunem cuiva. Să luăm măsuri. Noi...
    Mi-am amintit visul: maşina stând în garajul lui LeBay, motorul ambalându-se, apoi potolindu-se, ambalându-se, apoi potolindu-se, farurile aprinzîndu-se, scârţâitul cauciucurilor.
    I-am luat mâna în palmele mele.
    - Okay. Ascultă. Arnie a cumpărat-o pe Christine de la un individ care acum este mort, pe nume Roland D. LeBay. Într-o zi, pe când ne întorceam de la muncă, am văzut-O pe peluza lui şi...
    - Şi tu faci la fel, a spus ea încetişor.
    - Ce?
    - Îi spui EA.
    Am încuviinţat, dar nu i-am dat drumul la mână.
    - Mda. Ştiu. Este greu să mă controlez. Problema este că Arnie a dorit-O - pe ea, sau ce este maşina asta - din prima clipă în care a văzut-O. Iar acum mă gândesc... atunci nu am făcut-o, dar acum da... că LeBay a vrut şi el foarte mult ca Arnie să O aibă; că i-ar fi dat-O pe gratis dacă altfel nu s-ar fi putut. Ca şi cum Arnie a văzut-O pe Christine şi a ştiut, apoi LeBay l-a văzut pe Arnie şi a ştiut şi el acelaşi lucru.
    Leigh şi-a retras mâna şi a început să-şi maseze agitată braţele.
    - Arnie a spus că a plătit.
    - Cum să nu, a plătit. Şi încă plăteşte. Asta doar dacă a mai rămas ceva din Arnie.
    - Nu înţeleg la ce te referi.
    - O să-ţi arăt peste câteva minute. Mai întâi, lasă-mă să-ţi spun toate faptele.
    - De acord.
    - LeBay a avut o nevastă şi o fetiţă. Asta se întâmpla în anii cincizeci. Fata lui a murit pe marginea drumului. A murit sufocată. Din cauza unui hamburger.
    Obrajii lui Leigh au pălit din ce în ce mai tare; pentru o clipă a părut la fel de albă şi de translucidă ca o sticlă lăptoasă.
    - Leigh, am strigat eu neliniştit. Te simţi bine?
    - Da, a spus ea cu un calm îngrozitor.
    Culoarea obrajilor nu s-a schimbat. Gura i s-a strâmbat într-o grimasă oribilă care probabil dorise să fie un zâmbet liniştitor.
    - Mă simt bine.
    S-a ridicat.
    - Te rog, unde este baia?
    - La capătul holului. Leigh, arăţi groaznic.
    - O să vomit, a spus ea cu aceeaşi voce calmă şi a plecat.
    Acum se mişca sacadat, ca o păpuşă; toată graţia de balerină pe care o observasem în umbra ei dispăruse. A ieşit încet din cameră dar, când nu a mai fost în raza privirilor mele, ritmul paşilor ei s-a accelerat; am auzit uşa de la baie deschizându-se brusc. Apoi zgomotele. M-am lăsat pe spate şi mi-am acoperit ochii cu palmele.
    Când s-a întors era încă palidă, dar îşi recăpătase totuşi o urmă de culoare. Se spălase pe faţă şi avea câteva picături de apă pe obraji.
    - Iartă-mă, i-am spus.
    - Este în ordine. Doar că... m-ai luat prin surprindere.
    A zâmbit obosită.
    - Bănuiesc că este de la sine înţeles.
    Privirile noastre s-au întâlnit.
    - Spune-mi doar un singur lucru, Dennis. Ceea ce ai spus tu. Este adevărat? într-adevăr?
    - Mda. Este adevărat. Şi nu-i totul. Dar chiar doreşti să auzi şi restul?
    - Nu, a răspuns ea. Dar, oricum, continuă.
    - Am putea s-o lăsăm baltă, am spus eu, dar nu eram convins de asta.
    Ochii ei gravi, neliniştiţi, mi-au susţinut privirile.
    - Ar putea să fie... mai prudent dacă n-am lăsa-o baltă, a spus ea.
    - Nevasta lui s-a sinucis la scurt timp după ce a murit fetiţa.
    - Maşina ...
    - ...a fost implicată...
    - Cum?
    - Leigh ...
    - Cum?
    Deci i-am povestit - nu doar despre fetiţă şi mama ei, ci şi despre LeBay, aşa cum îmi relatase mie George, fratele lui. Capacitatea fără sfârşit de mânie a acestuia.
    Puştii care-şi bătuseră joc de hainele lui şi de tunsoarea castron. Evadarea lui în cadrul armatei, unde toţi purtau aceeaşi uniformă şi aveau aceeaşi tunsoare. Garajul armatei. Blestemele constante la adresa căcănarilor, în special pentru aceia care-i aduceau maşinile, lor scumpe ca să le repare pe socoteala guvernului. Al Doilea Război Mondial. Fratele ucis în Franţa. Chevrolet-ul vechi. Hudson Hornet-ul vechi.
    Şi peste toate acestea, acel refren constant, neschimbat, mânia.
    - Cuvântul acela, a murmurat Leigh.
    - Care cuvânt?
    - Căcănari.
    Ea se forţase să-l rostească, cu nasul strâmbându-i-se de dezgust.
    - El îl foloseşte. Arnie.
    - Ştiu.
    Ne-am uitat unul la altul, iar mâna ei s-a strecurat iarăşi între ale mele.
    - Eşti rece, i-am spus.
    Alta remarcă izvorâtă din fântâna aceea de înţelepciune, Dennis Guilder. Aveam un milion.
    - Da. Mi se pare că niciodată nu o să-mi mai fie cald.
    Doream s-o iau în braţe dar n-am făcut-o. Îmi era frică. Arnie era încă prea prezent printre noi. Cel mai îngrozitor lucru - şi era îngrozitor - era faptul că mi se părea din ce în ce mai mult că el era mort... mort sau sub influenţa unor farmece stranii.
    - Ţi-a mai spus fratele lui ceva?
    - Nimic care să se potrivească.
    Dar în mintea mea s-a ridicat o amintire ca o bulă de aer într-un pahar cu apă şi apoi a explodat:
    El era obsedat şi era furios, dar nu era un monstru, îmi spusese George LeBay. Cel puţin... eu nu cred că era.
    Mi se păruse că, pierdut în trecut cum fusese, avusese de gând să adauge ceva... apoi îşi dăduse seama unde se afla şi că vorbea cu un străin. Ce avusese de gând să spună?
    Dintr-o dată mi-a venit o idee monstruoasă. Am îndepărtat-o. Am reuşit... dar înlăturarea ei a fost foarte dificilă, ca şi cum aş fi împins un pian.
    Şi încă îi puteam vedea silueta vagă în umbră.
    Am devenit conştient că Leigh mă privea foarte atentă şi m-am întrebat câte din gândurile mele mi se oglindiseră pe faţă.
    - Ai adresa domnului LeBay? m-a întrebat ea.
    - Nu.
    M-am gândit un moment, apoi mi-am amintit înmormântarea, care mi se părea că a avut loc cu foarte, foarte mult timp în urmă.
    - Dar bănuiesc că Legiunea Americană din Libertyville o are. Ei s-au ocupat de înmormântarea lui LeBay şi l-au chemat pe fratele său. De ce?
    Leigh doar a clătinat din cap şi s-a dus la fereastră, unde a rămas privind absentă.
    Acţiunea anului, m-am gândit eu.
    S-a întors spre mine şi iarăşi am fost izbit de frumuseţea ei, calmă şi simplă, cu excepţia acelor pomeţi înalţi şi aroganţi - pomeţii pe care te aştepţi să-i aibă o doamnă care poartă un cuţit la cingătoare.
...............................................................................