Christine, Stephen King

..........................................................................................
                                               4-11

                             Arnie arăta okay fără acnee și coșuri - de fapt arăta mai mult decât bine. Dar n-ar exista nicio fată care a fost colegă cu el atunci când tenul lui fusese în starea cea mai proastă, care ar fi acceptat să fie prietena lui. De fapt, ele nu-l vedeau aşa cum era el acum; vedeau o amintire a lui. Dar cu Leigh era altceva. Deoarece ea se transferase, habar nu avea cât de oribil arătase Arnie în primii trei ani de liceu.
    Bineînţeles că ar fi aflat dacă ar fi luat numărul de anul trecut al Libertonian-ului şi ar fi privit poza cu membrii clubului de şah dar, destul de ciudat, aceeaşi tendinţă republicană ar face-o să neglijeze acea imagine.
    Ce este acum, este pentru totdeauna - întrebaţi orice bancher republicanei vă va spune că ăsta-i modul în care ar trebui să fie lumea.
    Liceeni şi bancheri republicani... când eşti mic consideri de la sine înţeles că totul se schimbă constant. Când eşti adult, este evident că totul se va schimba, indiferent cât de mult te străduieşti să menţii status-quo-ul (chiar şi bancherii republicani ştiu asta - chiar dacă nu le place, totuşi o ştiu). Doar în adolescență vorbeşti tot timpul despre schimbări, dar în inima ta crezi că de fapt aşa ceva nu se întâmplă niciodată.
    Am ieşit cu punga mea mare cu mâncare şi am luat-o prin parcare spre clădirea atelierului. Este o clădire lungă, ca un grajd, cu pereţi de tablă galvanizată vopsiţi în albastru - nu diferă prea mult din punctul de vedere al designului de garajul lui Will Darnell, dar este mult mai îngrijită.
    În interiorul ei există atelierul de tâmplărie, atelierul auto şi catedra de arte plastice. În principiu, locul pentru fumat este în spatele atelierului, dar în zilele frumoase, în timpul pauzei de prânz, de obicei elevii de acolo stau de o parte şi de alta a clădirii, cu cizmele de motociclisti sprijinite de zid, fumând şi vorbind cu prietenele lor. Sau pipăindu-le.
    Azi nu era nimeni de-a lungul laturii din dreapta a clădirii, iar asta ar fi trebuit să mă avertizeze că se întâmplă ceva, dar eu n-am reacţionat. Eram pierdut în gândurile amuzante despre Arnie şi Leigh Cabot şi psihologia Liceanului American Modern.
    Adevărata zonă pentru fumat - zona "desemnată" - este într-un mic cul-de-sac din spatele atelierului mecanic. Iar în spatele atelierelor, la cincizeci sau şaizeci de picioare depărtare, este terenul de football, dominat de o mare tabelă electronică de marcaj cu emblema TERRIERILOR, BATEŢI-I!
    Chiar în spatele locului de fumat se adunase un grup de persoane, douăzeci sau treizeci, care formau un cerc strâns. Acea aranjare de obicei înseamnă o luptă sau ceea ce Arnie numeşte o "pushy-pushy" - doi tipi care nu sunt destul de furioşi ca să lupte şi care se împing unul pe altul şi se bat pe umeri încercând să-şi protejeze reputaţiile de duri.
    M-am uitat în direcţia aia, dar nu cu prea mult interes. N-aveam chef să privesc o luptă; eu doream să mănânc de prânz şi să aflu dacă era ceva între Arnie şi Leigh Cabot.
    Dacă între ei începuse să se înfiripe ceva, asta i-ar putea abate gândurile de la obsesia lui cu Christine. Un lucru era sigur: Leigh Cabot nu avea niciun pic de rugină pe caroseria ei.
    Apoi am auzit o fată ţipând şi pe altcineva care a strigat: "Hei, nu! Omule, lasă deoparte chestia aia!" Asta suna destul de rău. Am schimbat direcţia, mergând să văd ce se întâmplă.
    Mi-am făcut loc prin mulţime şi l-am văzut pe Arnie în cerc, stând cu braţele întinse puţin în faţă la nivelul pieptului. Era palid şi speriat, dar nu intrase în panică.
    Puţin la stânga lui era o pungă cu mâncare care fusese storcită. În mijlocul ei era o amprentă clară de gheată ciocată. Stând în faţa lui, îmbrăcat în jeanşi şi un tricou Hanes care se mula pe fiecare umflă tură a pieptului său, era Buddy Repperton. În mâna dreaptă avea un stilet pe care-l mişca lent, înainte şi înapoi, ca un magician.
    Era înalt şi lat în umeri. Părul îi era lung şi negru. Îl purta în coadă de cal legată cu un şnur de piele. Faţa îi era masivă, stupidă şi ameninţătoare. Zâmbea doar puţin.
    Am simţit un amestec de panică şi frică rece. Nu arăta doar stupid şi ameninţător.
    Părea nebun.
    - Ţi-am spus, omule, c-o să te prind, i-a spus încet lui Arnie.
    A înclinat cuţitul şi a împuns aerul în direcţia lui Arnie. Arnie s-a retras puţin. Stiletul avea un mâner de sidef, prevăzut cu un buton cromat pentru scoaterea lamei. Lama părea să aibă vreo opt inci - aici nu era vorba de un cuţit, era o afurisită de baionetă.
    - Hei, Buddy, înseamnă-l! a strigat voios Don Vandenberg, şi am simţit cum mi se usucă gura.
    M-am uitat la pustiul care era lângă mine; un boboc tâmpiţel pe care nu-l cunoşteam.
    Părea total hipnotizat, tot numai ochi.
    - Hei, i-am spus, iar când nu s-a uitat în jur, l-am lovit cu umărul. Hei!
    A sărit şi s-a uitat terorizat la mine.
    - Du-te şi cheamă-l pe domnul Casey. Îşi ia prânzul în cabinetul de la atelierul de tâmplărie. Du-te imediat.
    Repperton s-a uitat la mine, apoi la Arnie.
    - Haide, Cunningham, a spus el. Ce spui, vrei să ne batem?
    - Aruncă cuţitul şi o să vin, căcănarule, a spus Arnie.
    Vocea lui era perfect calmă. Căcănar, unde mai auzisem acest cuvânt? De la George LeBay, nu-i aşa? Sigur. Fusese cuvântul preferat al fratelui său.
    Se părea că nu era un cuvânt care-i plăcea lui Repperton. S-a înroşit şi s-a apropiat de Arnie. Arnie s-a ferit. Credeam că foarte repede se va întâmpla ceva - poate una din acele chestii care cer copci şi lasă o cicatrice.
    - Du-te acum să-l aduci pe Casey, i-am spus bobocului tâmpiţel.
    Şi acesta a plecat.
    Dar bănuiam că totul se va termina înainte de a veni domnul Casey... doar dacă nu puteam cumva să încetinesc ostilităţile.
    - Repperton, aruncă cuţitul, am spus.
    Iarăşi m-a privit.
    - Ce surpriză! E prietenu lu' Cunningham. Vrei să mă faci să-l arunc?
    - Ai cuţit şi el n-are, am spus. În cazul meu, asta se cheamă că tu eşti un găinaţ.
    Roşeața s-a accentuat. Acum concentrarea lui se spulberase. S-a uitat fa Arnie, apoi la mine. Arnie mi-a aruncat o privire plină de recunoştinţă - şi s-a apropiat puţin de Repperton. Asta nu mi-a plăcut.
    - Pune-l jos! i-a strigat cineva lui Repperton.
    Şi apoi altcineva: "Pune-l jos!"
    Au început să scandeze: "Pune-l jos, pune-l jos, pune-l jos!"
    Lui Repperton nu i-a prea plăcut. Nu-l deranja să fie în centrul atenţiei, dar asta nu era o atenţie de bun augur. A început să privească nervos în jur, la Arnie, la mine, apoi la ceilalţi. Pe frunte i-a căzut o şuviţă de păr şi şi-a dat-o pe spate.
    Când s-a uitat iarăşi la mine, m-am prefăcut că mă reped la el. Cuţitul s-a îndreptat în direcţia mea, iar Arnie s-a mişcat - s-a mişcat mai repede decât aş fi putut să cred. A lovit cu latul palmei imitând destul de bine şi eficient o lovitură de karate.
    L-a pocnit tare pe Repperton în încheietura palmei zburându-i cuţitul din mână. Acesta s-a rostogolit pe punga de mâncare. Repperton s-a aplecat să-l înşface. Arnie şi-a coordonat mişcările cu mare acurateţe, iar când mâna lui Repperton a atins asfaltul, Arnie a că lcat pe ea. Puternic. Repperton a urlat.
    Atunci, foarte repede, Don Vandenberg a intrat în cerc, l-a împins pe Arnie şi l-a aruncat la pământ. Aproape inconştient că o s-o fac, am intrat în ring şi l-am lovit în fund pe Vandenberg cât de tare am putut - mai degrabă mi-am ridicat piciorul în sus, decât l-am împins înainte, l-am lovit exact aşa cum se degajează o minge de football.
    Vandenberg, un tip înalt şi slab, care pe atunci avea nouăsprezece sau douăzeci de ani, a început să urle şi să ţopăie ţinându-se de fund. A uitat cu totul că trebuie să-l ajute pe Buddy; a încetat să mai fie un factor în desfăşurarea lucrurilor. Pentru mine este uluitor faptul că nu l-am paralizat.
    N-am mai lovit niciodată atât de puternic pe cineva sau ceva; şi oh, prietene! cât de bine m-am simţit!
    Tocmai atunci cineva mi-a înconjurat gâtul cu braţul, iar între picioare am simţit o mână. Am realizat ce avea să se întâmple cu o secundă prea târziu ca să mai reuşesc să previn total situaţia. Testiculelor mele li se aplica o presiune foarte mare, care iradia o durere cumplită pulsatorie în burtă, în stomac şi apoi în jos, în picioare, înmuindu-mi-le aşa de tare, încât atunci când braţul care mă ţinea de gât n-a mai fost acolo, am căzut ca un sac pe terenul de fumat.
    - Cum ţi s-a părut chestia asta, puţoiule? m-a întrebat un tip butucănos, cu dinţii stricaţi.
    Purta nişte ochelari mici şi delicaţi cu ramă subţire de metal, care păreau aberanţi pe fata lui ca un bloc de piatră. Acesta era Moochie Welch, un alt prieten de-al lui Buddy.
    Dintr-o dată cercul de privitori a început să se împrăştie şi am auzit o voce bărbătească strigând:
   - Împrăştiaţi-vă! Împrăştiaţi-vă! Împrăştiaţi-vă chiar acum! Faceţi o plimbare! Drace, mişcaţi-vă!
    Era domnul Casey. În sfârşit, domnul Casey.
    Buddy Repperton şi-a înşfăcat de pe jos stiletul. A strâns lama şi şi-a băgat cuţitul cu o mişcare rapidă în buzunarul blugilor. Mâna lui era zgâriată, sângera şi se părea că se va umfla.
    Afurisitul de ticălos, speram să i se umfle până când o să arate ca una dintre acele mănuşi pe care le poartă Donald Duck în benzile desenate.
    Moochie Welch s-a îndepărtat de mine, a privit în direcţia de unde se auzea glasul domnului Casey şi şi-a atins delicat colţul gurii:
    - Mai târziu, puţoiule, a spus.
    Don Vandenberg dansa acum mai lent, dar încă îşi masa partea afectată. Pe faţă îi curgeau lacrimi de durere.
    Apoi Arnie a venit lângă mine, punându-şi un braţ în jurul meu şi ajutându-mă să mă ridic. Bluza îi era foarte murdară din cauza căzăturii pe care i-o pricinuise Vandenberg. Pe genunchi i se lipiseră mucuri de ţigară.
    - Te simţi bine, Dennis? Ce ţi-a făcut?
    - Mi-a masat puţin testiculele. O să-mi revin.
    Cel puţin aşa speram. Dacă sunteţi bărbat şi măcar o dată v-ati lovit tare la acolo (şi cărui bărbat nu i s-a-ntâmplat asta?) atunci ştiţi. Dacă sunteţi femeie, nu ştiţi - n-aveţi de unde. Agonia iniţială este doar începutul; se stinge ca să fie înlocuită de o presiune surdă, pulsatorie, care se cuibăreşte în stomac. Iar această presiune spune: Bună, ce faci? Mă simt bine aici în fundul stomacului tău să te fac să-ţi doreşti în acelaşi timp să-ţi vomiţi prânzul şi să te caci în pantaloni! Cred că o să mai stau puţin pe aici, bine? Cum ţi se pare o jumătate de oră? Superb!
   Să primeşti o lovitură în boaşe nu este chiar unul dintre deliciile vieţii. Domnul Casey şi-a făcut loc printre spectatorii care se împrăştiau şi-a observat situaţia. Nu era un tip masiv, ca antrenorul Puffer; nici măcar nu părea prea aspru.
    Avea înălţime şi vârstă medii şi începuse să chelească. Purta ochelari cu rame groase. Îi plăcea să poarte cămăşi simple, albe - fără cravată - iar acum era îmbrăcat chiar aşa. Nu era un tip masiv, dar era respectat. Nimeni nu îndrăznea să-şi bată joc de el, deoarece el nu era speriat de puşti aşa cum sunt în străfundul sufletului majoritatea profesorilor. Copiii ştiau asta.
    Buddy, Don şi Moochie ştiau şi ei; am văzut asta în felul spășit cum şi-au lăsat ochii în jos şi au roit din picioare.
    - Dispăreţi! le-a spus răstit domnul Casey celor câţiva privitori care rămăseseră.
    Au început să se împrăştie. Moochie Welch s-a decis să încerce să dispară împreună cu ei.
    - Tu nu, Peter, a spus domnul Casey.
    - O, domnule Casey, eu n-am făcut nimic, a spus Moochie.
    - Nici eu, a zis Don. Cum se face că întotdeauna vă căşunează pe noi?
    Domnul Casey a venit spre mine şi Arnie.
    - Dennis, ai păţit ceva?
    Începusem în sfârşit să-mi revin - nu s-ar fi întâmplat asta dacă una dintre coapsele mele nu ar fi blocat parţial mâna lui Welch. Am încuviinţat.
    Domnul Casey s-a dus înapoi spre locul unde Buddy Repperton, Moochie Welch şi Don Vandenberg stăteau înşiruiţi unul lângă altul. Don nu glumise; vorbise şi în numele celorlalţi. Ei chiar păreau că sunt învinuiţi pe nedrept.
    - Sunteţi foarte deştepţi, nu-i aşa? a spus domnul Casey până la urmă. Trei contra doi. Ăsta-i stilul tău, Buddy? Ăştia doi par floare la ureche pentru tine.
    Buddy şi-a ridicat privirile, s-a uitat plin de ură înăbuşită la domnul Casey, apoi şi-a coborât iarăşi ochii.
    - Ei au început.
    - Nu-i adevărat - a început Arnie.
    - Tacă-ţi gura, Faţă-de-cur, a spus Buddy.
    A început să mai spună ceva, dar înainte să scoată un cuvânt, domnul Casey l-a înşfăcat şi l-a proiectat în zidul atelierului. Acolo era un indicator mic pe care scria: DOAR AICI SE FUMEAZĂ. Domnul Casey a început să-l lovească pe Buddy Repperton de plăcuţă şi de fiecare dată indicatorul zornăia ca o accentuare dramatică.
    Se purta cu Repperton tot aşa cum eu sau dumneavoastră am face-o cu o imensă păpuşă de cârpe. Bănuiesc că totuşi, pe undeva, avea nişte muşchi.
    - Ar fi bine să-ţi ţii fleanca, a spus el, şi l-a lovit pe Buddy de indicator. Ar trebui să-ţi închizi gura sau să-ţi cureţi gura. Deoarece eu n-am chef să ascult porcăriile alea de la tine, Buddy.
    A dat drumul cămăşii lui Repperton. Aceasta îi ieşise din pantaloni lăsând să se vadă burta albă, nebronzată. Apoi s-a uitat spre Arnie şi l-a întrebat:
    - Ce spuneai?
    - Am trecut pe lângă locul pentru fumat în drum spre terenul de football unde doream să-mi iau prânzul, a spus Arnie. Repperton fuma aici cu prietenii lui. A venit la mine şi mi-a zburat din mână punga cu mâncare, apoi a călcat-o. A strivit-o.
    A părut că mai vrea să adauge ceva, s-a gândit, dar a înghiţit în sec.
    - Aşa a pornit bătaia.
    Dar eu nu doream să tac. În mod normal, eu nu sunt un turnător sau un pârâcios, dar pare-se că Repperton decisese că era nevoie de mai mult decât o bătaie bună ca să se răzbune că fusese dat afară de la Darnell. Ar fi putut să-i găurească intestinele lui Arnie, ar fi putut să-l ucidă.
    - Domnule Casey, am spus.
    S-a uitat la mine. Din spatele lui, Buddy Repperton mi-a aruncat o privire ucigătoare, un avertisment.
    Ţine-ţi gura, asta rămâne între noi.
    Cu un an înainte, un fel de mândrie aberantă m-ar fi determinat să fiu de acord cu el şi să-i fac jocul, dar nu acum.
    - Ce este, Dennis?
    - Îl urmărea pe Arnie încă din vară. Are un cuţit la el şi părea că vrea să-l împlânte.
    Arnie mă privea cu ochii opaci, cu o expresie de neînţeles în ei. M-am gândit cum îl făcuse căcănar pe Repperton - cuvântul lui LeBay - şi am simţit cum mi se strânge pielea pe la spate.
    - Mincinos nenorocit! a strigat teatral Repperton. Nu am niciun cuţit.
    Casey l-a privit fără să spună nimic. Acum Vandenberg şi Welch păreau foarte neliniştiţi - speriaţi. Pedeapsa pe care urma s-o primească pentru această mică încăierare se agravase trecând de la mustrare, cu care erau obişnuiţi, şi de suspendare, pe care o experimentaseră, spre limita supremă a exmatriculării.
    Trebuia să mai spun doar un cuvânt. M-am mai gândit. Aproape renunţasem.
    Dar era vorba de Arnie, iar Arnie era prietenul meu. Iar în sinea mea, acolo unde contează, nu doar credeam că Buddy dorise să-l înjunghie, ştiam asta. Am rostit cuvântul.
    - Era un stilet.
    Acum ochii lui Buddy nu mai fulgerau; ardeau promiţând flăcările iadului, damnare şi o lungă perioadă de tortură.
    - E o minciună, domnule Casey, a spus el răguşit. Minte. Jur pe Dumnezeu.
    Domnul Casey încă tăcea. S-a uitat lent spre Arnie.
   - Cunningham. Te-a ameninţat Repperton cu stiletul?
    La început Arnie n-a vrut să răspundă. Apoi, cu un glas stins care era doar cu puţin mai tare decât un oftat, a spus: "Mda".
    Acum Repperton ne arunca amândurora priviri pline de ură.
    Casey s-a întors spre Moochie Welch şi Don Vandenberg. Imediat, am observat că metoda lui de a face faţă acestei situaţii se schimbase: începuse să se mişte încet şi cu atenţie ca şi cum ar fi testat terenul înainte de a face fiecare pas. Domnul Casey ştia care vor fi consecinţele.
    - A fost vorba şi de un cuţit? i-a întrebat.
    Moochie şi Vandenberg s-au uitat în jos şi n-au vrut să răspundă. Totuşi acesta era un răspuns destul de evident.
    - Buddy, întoarce-ţi buzunarele pe dos, a spus domnul Casey.
    - Pe dracu'!
    Vocea lui era stridentă.
    - Nu mă poţi obliga!
    - Dacă te referi la faptul că n-am voie, te înşeli, a spus domnul Casey. Iar dacă prin asta vrei să spui că nu pot să-ţi întorc şi singur buzunarele, şi atunci te înşeli.
    - Mda, încearcă, încearcă, a strigat Buddy la el. O să te scot prin zidul ăla, chelios idiot ce eşti.
    Stomacul mi se contracta neajutorat. Nu puteam să sufăr asemenea scene, aceste confruntări urâte, iar asta era cea mai scârboasă pe care o văzusem eu.
    Dar domnul Casey ţinea situaţia sub control şi nu s-a abătut niciodată de la linia pe care şi-o alesese.
    - Dar n-o s-o fac, a terminat el. O să-ţi întorci singur buzunarele.
    - S-o crezi tu! a spus Buddy.
    Stătea sprijinit de zidul atelierului astfel încât umflătura din buzunarul de la şold să nu se vadă. Poalele cămăşii îi atârnau peste pantaloni. Privea în toate direcţiile, ca un animal încolţit.
    Domnul Casey s-a uitat la Moochie şi la Don Vandenberg:
    - Voi doi duceţi-vă în cancelarie şi asteptaţi-mă acolo, a spus el. Să nu vă duceţi altundeva; aveţi şi aşa destule necazuri.
    S-au îndepărtat încet, stând apropiaţi ca şi când ar fi vrut să se protejeze unul pe altul. Moochie a aruncat o privire în spate. În clădirea principală a început să sune clopoţelul. Elevii au început să intre înăuntru, unii dintre ei aruncându-ne priviri curioase. Noi nu ne luasem prânzul. Nu conta. Nu-mi mai era foame.
    Domnul Casey şi-a îndreptat iarăşi atenţia spre Buddy.
    - Acum eşti pe teritoriul şcolii. Ar trebui să-i mulţumeşti lui Dumnezeu că-i aşa, deoarece dacă ai un cuţit, Buddy, şi dacă l-ai scos, asta înseamnă atac cu armă albă. Şi atunci te paşte puşcăria.
    - Dovedeşte-o, dovedeşte-o! a strigat Buddy.
    Obrajii îi ardeau, respira sacadat şi nervos.
    - Dacă nu-ţi întorci buzunarele pe dos chiar acum, o să-ţi scriu o scutire de ore. Apoi am să chem poliţia şi în clipa când vei ieşi pe poartă, o să te înhaţe. Vezi că eşti la înghesuială?
    S-a uitat nemilos la Buddy.
    - Aici avem propriile noastre reguli. Dar dacă-ţi scriu scutirea, Buddy, curul tău e în mâna lor. Bineînţeles dacă nu ai cuţit, eşti okay. Dar dacă ai şi ei îl găsesc...
    A urmat un moment de tăcere. Toţi patru eram încremeniţi. Eu nu credeam că Buddy o s-o facă; o să-şi ia scutirea şi o să încerce să ascundă undeva cuţitul. Apoi se pare că şi-a dat seama că poliţiştii îl vor căuta şi îl vor găsi, fiindcă a scos cuţitul din buzunar şi l-a aruncat pe asfalt. A aterizat chiar pe butonul de acţionare.
    Lama a ţâşnit afară şi a sclipit în soarele după-amiezii; opt inci de oţel cromat.
    Arnie s-a uitat la el şi şi-a şters gura cu podul palmei.
    - Buddy, du-te în cancelarie, a spus încetişor domnul Casey. Aşteaptă-mă acolo.
    - Mă fut pe cancelarie! a strigat Buddy.
    Glasul îi era subţire şi isteric din cauza furiei. Părul îi căzuse iarăşi peste frunte şi şi l-a dat la loc pe spate.
    - Plec dracului din crescătoria asta de porci!
    - Da, în ordine, foarte bine, a spus domnul Casey fără să aibă în glas alte inflexiuni sau emoţii decât ar fi avut dacă Buddy i-ar fi oferit o cafea.
    Am ştiut atunci că Buddy îşi rupsese toate legăturile cu Liceul Libertyville.
    Acum nu mai era vorba de consemnare sau o vacanţă de trei zile; părinţii lui vor primi cu poşta formularul albastru de exmatriculare - formularul le va explica de ce fiul lor a fost exmatriculat şi îi va informa despre drepturile şi opţiunile pe care le aveau.
    Buddy ne-a privit pe Arnie şi pe mine - şi a zâmbit.
    - O să vă aranjez eu, a zâmbit. O să fim chit. O să vă doriţi atunci să nu vă fi născut niciodată.
    A lovit cuţitul cu piciorul făcându-l să se rotească şi să arunce scântei. S-a oprit în punga cu mâncare, iar Buddy a plecat, bocănind cu tocurile cizmelor de motociclist.
    Domnul Casey ne-a privit; faţa lui era tristă şi obosită.
    - Îmi pare rău, a spus.
    - E-n ordine, a răspuns Arnie.
    - Doriţi nişte scutiri de ore? O să vi le scriu, dacă doriţi să mergeţi acasă pentru restul zilei.
    M-am uitat la Arnie, care-şi scutura cămaşa. A clătinat din cap.
    - Nu, nu-i nevoie, am spus.
    - În ordine. Atunci doar scutiri pentru că aţi întârziat.
    Ne-am dus în cabinetul domnului Casey şi ne-a dat scutiri pentru următoarea oră, care era una pe care o aveam în comun - Fizică. Pentru Avansaţi. Când am intrat în laboratorul de fizică, mulţi dintre colegi ne-au aruncat priviri curioase, iar în spatele nostru s-a şuşotit destul de mult.
    Lista de absenţi din după-amiaza aceea a apărut la sfârşitul celei de a şasea ore.
    M-am uitat pe ea şi am văzut numele Repperton, Vandenberg şi Welch, fiecare având alăturată litera (E). Am crezut că eu şi Amie vom fi chemaţi la sfârşitul orelor în cancelarie ca să-i spunem domnului Lothrop, ofiţerul cu disciplina, ce se întâmplase.
    Dar n-a fost aşa.
    După ore l-am căutat pe Arnie, gândindu-mă că vom merge împreună acasă şi o să vorbim puţin, dar şi de data aceasta mă înşelasem.
    El plecase deja spre Garajul Darnell ca să lucreze la Christine.

                                                       17.
                                   Christine a ieșit iarăși pe stradă

                   Am un Mustang-Ford 1966, vișiniu,
     Are cu 380 cai putere mai mult decât e nevoie,
    Ştii că-i mult prea puternic
    Ca să se târâie pe drumurile astea de ţară.
    Chuck Berry

                   Până după meciul  care l-am avut sâmbăta următoare n-am mai avut ocazia să discut serios cu Arnie. Iar atunci a fost şi prima dată, din ziua în care o cumpărase, când Christine a ieşit iarăşi pe străzi.
    Echipa s-a deplasat la Hidden Hills, cam la şaisprezece mile depărtare, iar aceea a fost cea mai liniştită călătorie cu autobuzul şcolii pe care am făcut-o eu vreodată.
    Ai fi putut crede că mergeam la ghilotină şi nu la un meci de football. Chiar şi amănuntul că palmaresul lor, l-2, era doar cu puţin mai bun decât al nostru, nu prea înveselea pe nimeni. Antrenorul Puffer stătea în spatele şoferului, palid şi tăcut, ca şi cum ar fi suferit de migrenă.
    De obicei o deplasare la un meci era o combinaţie între o caravană şi un circ. Un al doilea autobuz, plin cu animatoarele, cu fanfara şi cu toţi elevii de la liceu care se înscriseseră drept "microbişti" ("microbişti, bunule Dumnezeu!, dacă n-am fi trecut toţi prin liceu, cine dracu' ar crede-o?"), venea în urma autocarului echipei.
    În spatele celor două autobuze să fi fost un şir de cincisprezece-douăzeci de maşini, majoritatea lor pline cu adolescenţi, majoritatea purtând pe spate abti-bilduri cu: TERRIERILOR, BURDUŞIŢI-I! - claxonând, cu farurile aprinse, toate acele lucruri pe care probabil vi le amintiţi din propria voastră viată de liceeni.
    Dar în această deplasare mai era doar autobuzul cu animatoarele şi fanfara (şi nici acesta nu era plin - într-un an câştigător, dacă nu-ţi rezervai de marţi loc în al doilea autobuz, nu mai aveai noroc) şi trei sau patru maşini în spatele lui. Suporterii dispăruseră. Iar eu stăteam în autobuzul echipei, lângă Lenny Barongg, întrebându-mă posomorât dacă în după-amiaza aceea o să mă accidentez sau nu, total inconştient că una dintre cele câteva maşini din spatele autobuzului era Christine.
    Am văzut-o când am coborât din autobuz, în parcarea Liceului Hidden Hills.
    Fanfara lor era deja pe teren, iar duduitul tobelor se auzea clar, ciudat amplificat de cerul înnorat. Era prima sâmbătă într-adevăr bună pentru football, răcoroasă, înnorată, de toamnă.
    S-o văd pe Christine parcată lângă autobuzul şcolii a fost o surpriză, dar când Arnie a coborât, iar pe cealaltă parte a coborât Leigh Cabot, am fost de-a dreptul împietrit de uimire - şi mai mult decât puţin gelos. Leigh purta o pereche de pantaloni de stofă maro, mulaţi, şi un pulover alb croşetat, iar părul i se răsfira superb pe umeri.
    - Arnie, am spus. Hei, omule!
    - Bună, Dennis, a spus el puţin timid.
    Eram conştient că unii dintre ceilalţi jucători care coborau din autobuz aruncau priviri crucişe; acolo era Faţă-Pizza Cunningham cu tipa fantastică din Massachusetts. Cum Dumnezeu s-a întâmplat aşa ceva?
    - Ce mai faci?
    - Bine, a spus. O cunoşti pe Leigh Cabot?
    - De la ore. Bună, Leigh.
    - Bună, Dennis. Azi aveţi de gând să câştigaţi?
    Mi-am coborât glasul şi am şoptit răguşit:
    - Totu-i aranjat. Poţi să pui pariu că da.
    Arnie a roşit puţin, dar Leigh şi-a dus mâna la gură şi a chicotit.
    - O să încercăm, dar nu ştiu, am spus.
    - O să vă purtăm noi spre victorie, a zis Arnie. Parcă deja văd ziarele de mâine: - Guilder A Avut Aripi, A Doborât Recordul Campionatului.
    - Mai degrabă: Guilder Dus la Spital cu Fractură Craniană, i-am replicat. Câţi colegi au venit? Zece? Cincisprezece?
    - Asta înseamnă că noi, cei care am venit, o să avem mai mult loc în tribune, a spus Leigh.
    L-a luat pe Arnie de braţ - surprinzându-l şi făcându-i o mare plăcere, bănuiesc.
    Deja îmi plăcea de ea. Ar fi putut fi o căţea sau ar fi putut avea mintea adormită - mie mi se pare că o mulţime dintre fetele cu adevărat frumoase fac parte din una dintre aceste categorii - dar nu era aşa.
    - Ce-ţi mai face rabla? am întrebat şi m-am dus până la maşină.
    - Nu prea rău.
    A venit după mine încercând să nu zâmbească prea tare.
    Reparaţiile progresaseră, iar acum făcuse destul de multe la Fury, astfel încât aceasta nu mai arăta atât de aberant şi de alandala. Cealaltă jumătate a vechii şi ruginitei grile fusese înlocuită, iar crăpăturile din parbriz dispăruseră complet.
    - Ai schimbat parbrizul, am spus.
    Arnie a încuviinţat.
    - Şi capota.
    Capota era curată; nou-nouţă şi strălucitoare, în contrast evident cu aripile pline de rugină. Era de culoarea focului. Roşu electric. Arnie a atins-o posesiv, iar atingerea s-a transformat într-o mângâiere.
    - Mda. Am montat-o chiar eu.
    Ceva în toată chestia asta nu-mi dădea pace. Cum făcuse totul singur?
    - Ai spus că ai de gând s-o transformi într-un exponat de vitrină! Cred că încep să te cred.
    M-am dus până la portiera şoferului. Tapiţeria de pe interiorul uşilor şi de pe jos era încă murdară şi ruptă, dar scaunele din faţă erau îmbrăcate cu material nou, ca şi bancheta din spate.
    - O să fie frumoasă, a spus Leigh, dar vocea ei avea o inflexiune lipsită de interes - nu era tonul voios şi exuberant pe care-l folosise atunci când vorbisem despre meci - care m-a făcut s-o privesc.
    O privire scurtă a fost tot ce mi-a trebuit. Mi-am dat seama imediat, complet şi absolut, ca şi cum i-aş fi captat undele cerebrale din aer, că ea nu o plăcea pe Christine. Va încerca să pretindă că-i place, doar pentru că era a lui Arnie. Dar... niciodată nu îi va plăcea cu adevărat.
    - Deci i-ai făcut revizia tehnică, am spus.
    - Ei bine... Arnie părea jenat. Nu i-am făcut-o. Nu încă.
    - Ce vrei să spui?
    - Claxonul nu funcţionează şi, câteodată, când apăs pe frână, luminile de frână nu se aprind. Cred că undeva este un scurtcircuit dar, deocamdată, n-am fost în stare să-l localizez.
    M-am uitat la noul parbriz - pe el era aplicat un abţibild nou de revizie tehnică.
    Arnie mi-a urmărit privirile şi pe faţă i-a apărut o expresie ruşinată şi totuşi sfidătoare.
    - Will mi-a dat abţibildul. Ştie că-i aproape în regulă.
    Şi de altfel, m-am gândit eu, aveai această întâlnire fierbinte, nu-i aşa?
    - Nu-i periculos? a întrebat Leigh, adresând întrebarea undeva între mine şi Arnie.
    Sprâncenele ei s-au încruntat puţin - cred, poate, că simţise un curent rece între mine şi Arnie.
    - Nu, am spus. Nu cred. Când mergi cu Arnie, eşti în mare siguranţă, e ca şi cum ar conduce Bătrânul Precaut.
   Această remarcă a spulberat mica încordare care se crease între noi. Dinspre terenul de football s-a auzit o cacofonie de alămuri, apoi am auzit vocea dirijorului fanfarei, vagă dar foarte clară:
    - Încă o dată, vă rog! Asta-i Rogers şi Hammestein, nu rock-and-ro-oll! Încă o dată, vă rog!
    Ne-am uitat unii la alţii. Eu şi Arnie am izbucnit în râs, iar după o clipă ni s-a alăturat şi Leigh. Privind-o, m-am simţit iarăşi gelos. Pentru prietenul meu Arnie nu doream decât ce-i mai bun, dar ea era extraordinară - şaptesprezece spre optsprezece ani, superbă, perfectă, sănătoasă, plină de viaţă.
    În felul ei Roseanne era frumoasă, dar pe lângă Leigh era ca Muma-Pădurii adormită.
    Oare atunci am început s-o doresc? Atunci am început s-o doresc pe prietena celui mai bun prieten al meu? Da, cred că atunci. Dar, vă jur, nu i-aş fi făcut vreodată un avans dacă lucrurile s-ar fi desfăşurat altfel. Doar că nu cred că se puteau desfăşura altfel. Ori poate că doar vreau să cred aşa ceva.
    - Ar fi mai bine să mergem, Arnie, că de nu, s-ar putea să nu mai găsim locuri în tribuna oaspeţilor, a spus Leigh cu un sarcasm ca de doamnă.
    Arnie a zâmbit. Ea încă îl ţinea de braţ, iar el părea copleşit de această favoare.
    Şi de ce nu? Dacă aş fi fost în locul lui şi la prima experienţă cu o fată vie, şi încă una aşa de drăguţă ca Leigh, aş fi fost deja pe trei sferturi îndrăgostit de ea. Nu îi doream decât fericire cu ea.
    Bănuiesc că încerc să vă fac să credeţi asta, chiar dacă de aici înainte nu o să mai credeţi nimic. Dacă cineva avea dreptul la puţină fericire, acela era Arnie.
    Restul echipei se dusese în vestiarul oaspeţilor aflat în spatele sălii de sport a liceului, iar acum antrenorul Puffer şi-a scos capul pe uşă.
    - Domnule Guilder, credeţi că ne-aţi putea onora cu prezenţa dumneavoastră? a strigat el. Ştiu că cer prea mult şi sper că mă veţi ierta dacă aveţi ceva mai important de făcut, dar dacă nu, vrei să-ţi muţi fundul în vestiar?
    - Asta-i Rogers şi Hammerstein, nu rock-and-ro-ool, am murmurat spre Arnie şi Leigh şi m-am grăbit spre vestiar.
    Eu m-am îndreptat spre vestiar – Puffer intrase – iar Arnie şi Leigh s-au dus spre tribune. Eu m-am oprit la jumătatea drumului şi m-am întors la Christine. Cu toate că eram în întârziere, am înconjurat-o; încă aveam acel sentiment ciudat că nu trebuia să stau în fata ei.
    Pe spate am văzut un număr de înmatriculare de Pennsylvania, prins cu un arc.
    L-am tras în jos; pe spate era lipită o etichetă Dymo: ACEST NUMĂR DE ÎNMATRICULARE ESTE PROPRIETATEA GARAJULUI DARNELL, LIBERTYVILLE, PA.
    Am dat drumul plăcii şi m-am ridicat încruntându-mă. Darnell îi dăduse un abţibild de revizie tehnică ştiind că maşina este încă departe de a fi aptă să obţină revizia tehnică; Darnell îi dăduse număr de înmatriculare ca el să poată folosi maşina şi s-o aducă pe Leigh la meci. De asemenea, încetase de a mai fi "Darnell" pentru Arnie; astăzi îi spusese "Will". Interesant, dar nu prea liniştitor.
    M-am întrebat dacă Arnie este destul de prost ca să creadă că Will Darnell-ii acestei lumi fac favoruri dezinteresate. Speram că nu, dar nu eram sigur. Deja nu mai eram sigur în privinţa multor lucruri în legătură cu Arnie. În ultimele săptămâni se schimbase destul de mult.
    Spre marea noastră surprindere, am câştigat meciul - după cum s-a dovedit până la urmă, acela a fost unul dintre cele două pe care le-am câştigat în acel sezon... dar, eu nu mai eram în echipă când s-a terminat sezonul.
    N-aveam niciun drept să câştigăm; am intrat pe teren cu sentimentul că suntem înfrânţi şi am pierdut lovitura de început. Hillmenii, Oamenii Dealurilor (tâmpit nume pentru o echipă, dar, de fapt, ce-i atât de deştept în a te numi Terrierii?) au înaintat patruzeci de yarzi la primele lor două mingi, trecând prin linia noastră de apărare precum cuţitul prin brânză. Apoi, la a treia minge - al treilea atac la rând - atacantul lor a scăpat mingea. Gary Tardiff a înşfăcat-o şi a alergat şaizeci de yarzi până la terenul de ţintă, cu un rânjet mare întipărit pe faţă.
    Hillmenii şi antrenorul lor au înnebunit protestând că mingea fusese "moartă" pe linia de mijloc, dar arbitrii nu au fost de acord - şi aşa am luat noi conducerea cu 6-0.
    De la locul meu de pe banca de rezervă am putut să văd că puţinii fani din Libertyville erau în delir. Bănuiesc că aveau tot dreptul; era pentru prima dată în acel sezon când noi conduceam. Arnie şi Leigh agitau steguleţe. Le-am făcut cu mâna. Leigh m-a văzut, mi-a răspuns apoi l-a atenţionat cu cotul pe Arnie. Arnie mi-a făcut cu mâna.
    Păreau că încep să se distreze foarte bine acolo şi asta m-a făcut să zâmbesc.
    Cât despre meci, nu ne-am mai uitat înapoi după acel touchdown norocos.
    Atrăsesem de partea noastră acel lucru mistic, avântul - poate pentru singura dată în acel sezon. Nu am doborât recordul de touchdown-uri al Campionatului după cum prezisese Arnie, dar am înscris de trei ori, o dată dintr-o cursă de nouăzeci de yarzi, cea mai lungă din viaţa mea. La jumătatea meciului scorul era 17-0, iar Puffer era un om nou. Vedea în faţa noastră o completă răsturnare a situaţiei, cea mai fantastică revenire din istoria Campionatului.
    S-a dovedit a fi un vis prostesc, bineînţeles, dar în acea zi era foarte entuziasmat, iar mie îmi părea bine pentru el, tot aşa cum simţeam şi pentru Arnie şi Leigh, care se cunoscuseră atât de uşor şi de benefic.
    A doua jumătate n-a fost la fel de bună; linia noastră de apărare îşi reluase atitudinea pe care o avusese în primele trei meciuri, dar n-am fost deloc în pericol. Am câştigat cu 27-l8.
    Antrenorul m-a scos afară din teren la jumătatea reprizei a patra şi l-a băgat pe Brian McNolly, care trebuia să mă înlocuiască în anul următor - de fapt, până la urmă m-a înlocuit mult mai repede. Am făcut duş, m-am îmbrăcat şi am ieşit din vestiar când mai erau două minute până la finalul meciului.
    Parcarea era plină de maşini dar pustie de oameni. Dinspre stadion se auzeau ovaţii frenetice de la fanii echipei adverse, căreia îi cereau să facă imposibilul în ultimele două minute. De la această distanţă totul părea atât de neimportant, precum probabil era.
    M-am îndreptat spre Christine.
    Stătea acolo cu laturile ei ciupite de rugină, având capota nouă şi cu aripile din spate care păreau lungi de o milă. Un dinozaur din anii '50 când toţi milionarii petrolului proveneau din Texas şi când dolarul yankeu făcea de rahat yenul japonez şi nu invers. Din zilele când Cari Perkins cânta despre pedale roz, Jonny Horton cânta despre cum este să dansezi toată noaptea într-o speluncă pardosită cu lemn, iar cel mai mare idol al adolescenţilor din ţară era Edd "Kookie" Byrnes.
    Am atins-o pe Cnristine. Am încercat s-o mângâi cum făcuse Arnie; să-mi placă de ea de dragul lui Arnie, după cum încerca Liegh. Cu siguranţă că dacă cineva ar fi în stare să înveţe s-o placă, acela ar trebui să fiu eu. Leigh îl cunoştea pe Arnie doar de o lună. Eu îl ştiam de-o viaţă.
    Mi-am trecut mâna peste suprafaţa ruginită şi m-am gândit la George LeBay, Veronica şi Rita LeBay, iar la un moment dat, mâna care trebuia să mângâie s-a strâns într-un pumn cu care am lovit brusc, cât de tare am putut, în caroserie Christinei - destul de tare încât să mă doară mâna şi să icnesc de durere şi să mă întreb ce dracu' credeam că fac.
    Sunetul ruginii căzând în fărâme pe asfalt. Răpăitul tobelor fanfarei de pe terenul de football, ca şi bătăile inimii unui gigant.
   Sunetul inimii mele.
   Am încercat uşa din faţă.
   Era închisă.
   Mi-am umezit buzele, realizând că-mi este frică.
   Era aproape ca şi cum – asta era foarte amuzant, era hilar – era aproape ca şi cum maşina nu mă plăcea, ca şi cum ea mă suspecta că vreau să mă interpun între ea şi Arnie şi că motivul pentru care nu doream să trec prin faţa ei era....
    Iarăşi am râs, apoi mi-am amintit visul şi m-am oprit din râs. Situaţia de acum semăna prea mult cu el. Desigur, Chubby McCarthy nu se auzea strigând în megafoane, nu în Hidden Hills, dar restul aducea un sentiment neliniştitor de deja vu - zgomotul uralelor, sunetele scoase de corpurile în contact, vântul şuierând printre copacii care arătau ca nişte cartoane sub cerul înnorat.
    Motorul va porni. Maşina va plonja, se va retrage, se va năpusti în faţă, se va retrage. Apoi cauciucurile vor ţipa şi Christine va veni direct spre mine.
    M-am scuturat de acest gând. Era timpul să încetez să mă auto sugestionez cu toate aceste tâmpenii aberante. Era timpul - deja trecuse de mult - să-mi controlez imaginaţia. Aceasta era doar o maşină, nu o EA, ci o ea, de fapt nici măcar Christine, ci un Plymouth Fury 1958, care ieşise de pe o linie de asamblare din Detroit împreună cu alte patru mii de automobile identice.
    Am reuşit... cel puţin temporar. Doar ca să-mi demonstrez că nu mi-era frică de ea, m-am lăsat în genunchi şi m-am uitat dedesubt. Ceea ce am văzut acolo era chiar mai aberant decât modul alandala cum fusese reparată la suprafaţă. Erau trei amortizoare Pleasurizer noi, dar al patrulea era negru, plin de o unsoare care părea să fi fost acolo dintotdeauna.
    Ţeava de eşapament era atât de nouă încât era argintie, dar toba părea că are cel puţin patruzeci de ani, iar galeria de evacuare era într-o stare jalnică. Uitându-mă la galerie şi gândindu-mă la gazele de eşapament care s-ar putea infiltra din el în interiorul maşinii, mi-a venit iarăşi în minte Veronica LeBay. Deoarece gazele de eşapament pot să ucidă.
    - Dennis, ce faci?
    Bănuiesc că eram mai neliniştit decât am crezut, fiindcă am sărit în picioare ca din puşcă, cu inima bătându-mi în gât. Era Arnie. Arăta rece şi supărat.
    Din cauză că mă uitam la maşina lui? De ce l-ar supăra asta?
    Bună întrebare. Dar era evident că acesta era adevărul.
    - Mă uitam la maşina ta deplorabilă, am spus, încercând să par nepăsător. Unde-i Leigh?
    - S-a dus la toaletă, a spus el punând capăt subiectului. Ochii lui gri nu se desprindeau de pe faţa mea: Dennis, tu eşti cel mai bun prieten al meu. Probabil că tu m-ai scutit de o vizită la spital în ziua în care Repperton m-a ameninţat cu cuţitul şi ştiu asta. Dar nu mă lucra pe din dos, Dennis. Să nu faci niciodată asta.
    De pe terenul de joc s-au auzit urale furtunoase - Hillmenii tocmai marcaseră ultimele puncte ale meciului, cu mai puţin de trei secunde înainte de final.
    - Arnie, habar n-am despre ce dracu' vorbeşti, am spus, dar mă simţeam vinovat.
    Mă simţeam vinovat, tot aşa cum se întâmplase când îi fusesem prezentat lui Leigh, când o măsurasem, dorind-o puţin - dorind fata pe care evident şi el o dorea.
    Dar... să-l lucrez pe la spate? Oare asta făcusem?
    Bănuiesc că el ar fi putut să gândească aşa.
    Ştiusem că iraţionala - interes, obsesie, numiţi-o cum vreţi - că iraţionala legătură pe care o avea cu maşina era camera interzisă din casa prieteniei noastre, locul unde nu puteam să intru fără să invit tot felul de necazuri. Iar dacă nu mă surprinsese în timp ce încercam să sparg uşa, cel puţin mă prinsese când încercam să mă uit pe gaura cheii.
    - Şi cred că ştii exact la ce mă refer, a spus el.
    Iar eu, cu un fel de panică obosită, am observat că el nu era doar un pic supărat; era furios.
    - Tu, tata şi mama, toţi mă spionaţi pentru "binele meu", aşa se pune problema, nu? Te-au trimis la Garajul Darnell ca să adulmeci, nu-i aşa?
    - Hei, Arnie, stai puțin...
    - Băiete, credeai că n-o să aflu? Atunci nu ţi-am spus nimic - fiindcă suntem prieteni. Dar nu ştiu, Dennis. Trebuie să existe o limită, şi cred că o s-o fixez. De ce nu-mi laşi maşina în pace şi să încetezi să-ţi bagi nasul unde nu-ţi fierbe oala?
    - În primul rînd - am spus - nu m-au trimis tatăl şi mama ta. Tatăl tău m-a luat deoparte şi m-a rugat să arunc o privire la ceea ce ai făcut la, maşină. I-am spus că aşa o să fac, sigur că da, pentru că eram şi eu curios. Întotdeauna m-am înţeles bine cu tatăl tău. Ce puteam să-i spun?
    - Trebuia să-l refuzi.
    - Nu înţelegi. Este de partea ta. Mama ta încă speră că nu va ieşi nimic din asta - aşa am înţeles eu - dar Michael speră sincer că o s-o faci funcţionabilă. Aşa mi-a spus.
    - Sigur, aşa te-a abordat.
    Aproape că mârâia.
    - De fapt, tot ce-l interesează pe el este să fie sigur că eu sunt încă priponit. Asta-i tot ce-i interesează. Ei nu vor să mă maturizez pentru că dacă se întâmplă asta înseamnă că ei au început să îmbătrânească.
    - Eşti prea rău, omule.
    - Poate aşa crezi tu. Poate că provenind dintr-o familie pe jumătate normală, asta te face să fii moale la cap, Dennis. Mi-au oferit la absolvire o maşină nouă, ştiai asta? Tot ce trebuia să fac era să renunţ la Christine, să iau numai A-uri şi să fiu de acord să merg la colegiul Horlicks... unde ei pot să mă mai ţină sub supraveghere încă patru ani.
    Nu ştiam ce să spun. Asta era într-adevăr un şantaj.
    - Deci, Dennis, stai deoparte. Asta-i tot ce-ţi spun. O să fie mai bine pentru amândoi.
    - Oricum, nu i-am spus nimic. Doar că tu ai făcut câteva reparaţii. A părut destul de uşurat.
    - Mda, te cred.
    - Dar n-aveam nici cea mai mică idee că este într-un stadiu atât de avansat. Dar încă n-ai terminat totul. M-am uitat dedesubt, şi galeria de evacuare e o nenorocire. Sper că mergi cu geamurile deschise.
    - Nu-mi spune mie cum s-o conduc! Ştiu mai multe despre maşini decât vei şti tu vreodată!
    Atunci am început să mă enervez. Nu mi-a plăcut - nu doream să mă cert cu Arnie, în special nu acum, când Leigh urma să apară dintr-un moment în altul - dar simţeam că cineva, acolo, în cămăruţa creierului începuse să apese, unul cate unul, butoanele roşii.
    - Probabil că aşa e, am spus controlându-mi tonul vocii. Dar nu sunt sigur cât de multe ştii despre oameni. Will Darnell ţi-a dat un abţibild fals - dacă poliţiştii te prind, s-ar putea să-i ridice şi lui licenţa. Ți-a dat plăci de înamatriculare. De ce crezi că a făcut chestiile astea, Arnie?
    Pentru prima dată Arnie a părut că intră în defensivă.
    - Ţi-am spus. Ştie că o să fac reparaţiile.
    - Nu fi aşa găgăuţă. Individul ăla nu i-ar da unui crab olog o cârjă decât dacă ar şti că-i iese şi lui ceva, iar tu ştii asta.
    - Dennis, pentru numele lui Dumnezeu, las-o baltă.
    - Omule, am spus apropiindu-mă de el. Nu-mi pasă dacă ai sau nu o maşină. Pur şi simplu nu vreau să ai necazuri din cauza ei. Serios.
    M-a privit cu nesiguranţă.
    - Adică, de ce urlăm unul la altul? Fiindcă m-am uitat sub maşina ta ca să văd în ce stare este toba de eşapament?
    Dar asta nu fusese tot ce făcusem.
    Şi cred că amândoi ştiam asta.
    Pe terenul de joc s-a auzit fluierul final. Începuse să burniţeze şi se făcuse frig.
    Ne-am întors spre stadion şi am văzut-o pe Leigh venind, cu cele două fanioane. Ne-a făcut cu mâna. I-am răspuns.
    - Dennis, pot să-mi port de grijă, a spus Arnie.
    - Okay. Aşa sper şi eu.
    Dintr-o dată doream să-l întreb cât de mult se implicase cu Darnell. Iar aceasta era o întrebare pe care nu puteam s-o pun; ar fi iscat o discuţie în contradictoriu şi mai amară. S-ar fi rostit cuvinte care n-ar mai putea fi niciodată reparate.
    - Pot, a repetat el.
    Şi-a atins maşina, iar privirea dură din ochi s-a mai îmblânzit.
    Am simţit un amestec de relaxare şi spaimă - relaxare pentru că până la urmă nu ne certasem; amândoi evitasem să ne spunem ceva complet ireparabil. Dar în acelaşi timp, mi se părea că nu numai o cameră a prieteniei noastre era încuiată; era o întreagă aripă de casă. El respinsese ceea ce-i spusesem, cu mare fermitate şi fixase foarte clar condiţiile pentru viitoarea noastră prietenie: totul va fi în ordine atâta timp cât faci cum spun eu.
    Care, de fapt, era atitudinea părinţilor lui, dar el nu realiza acest amănunt. Dar, oricum, trebuise să înveţe asta de undeva.
    Leigh a ajuns lângă noi, cu picături de ploaie sclipindu-i în păr. Avea bujori în obraji, ochii îi sclipeau de sănătate şi de entuziasm. Emana o sexualitate naivă şi inocentă care m-a făcut aproape să-mi pierd capul. Dar nu eu eram focarul atenţiei ei, ci Arnie.
    - Cum s-a terminat? a întrebat Arnie.
    - Douăzeci şi şapte la optsprezece, a răspuns ea, şi apoi a adăugat bucuroasă: I-am distrus. Unde aţi fost voi doi?
    - Am discutat despre maşini, am spus eu, iar Arnie mi-a aruncat o privire amuzată - cel puţin simţul umorului nu-i dispăruse o dată cu bunul-simț.
    Şi mă gândeam ca felul cum o privea era dătător de speranţe. Se îndrăgostise de ea; lulea. Acum flacăra era destul de mică, dar cu siguranţă că se va intensifica dacă totul mergea bine. Eram foarte curios să aflu cum de se întâmplase să se cupleze ei doi.
    Tenul lui Arnie se însănătoşise şi el arăta destul de bine, dar într-un stil de intelectual cu ochelari. Nu era genul de tip pe care te aşteptai să-l vezi cu Leigh Cabot; ai fi crezut-o mai degrabă la braţul versiunii de Apolo a liceanului american.
    Oamenii începuseră să iasă de pe stadion; jucătorii noştri şi ai lor, fanii noştri şi ai lor.
    - Am discutat despre maşini, a repetat Leigh, ironizându-ne.
    Şi-a întors faţa către Arnie şi a zâmbit. A zâmbit şi el, un zâmbet energic, plin de admiraţie, care mi-a plăcut mult. Puteam să spun doar privindu-l, că de câte ori Leigh îi zâmbea, Christine era ultimul lucru la care se gândea el; EA era retrogradată în locul care i se cuvenea; un simplu obiect, un mijloc de transport.
    Asta-mi convenea de minune.

                                                             18.
                                              În tribuna stadionului

                          O, stăpâne, nu-mi cumperi un Mercedes-Benz?
    Toţi prietenii mei conduc Porsche-uri,
    Eu trebuie să fac compromisuri...
    Janis Joplin

                      În primele două săptămâni din octombrie i-am văzut destul de des pe Arnie şi Leigh pe coridoarele liceului, la început sprijinindu-se de dulapul lui sau de al ei, vorbind înainte de sunetul clopoţelului; apoi ţinându-se de mână; apoi ieşind de la şcoală ţinându-se unul pe altul de talie. Se întâmplase. În jargonul liceului, ei "ieşeau împreună".
    Eu credeam că-i mai mult decât atât. Credeam că sunt îndrăgostiţi.
    Pe Christine n-o mai văzusem din ziua când îi învinsesem pe cei din Hidden Hills.
    În aparenţă EA era înapoi la Darnell pentru alte reparaţii - poate că asta făcuse parte din înţelegerea dintre Arnie şi Darnell când Damell îi dăduse numerele de înmatriculare şi abtibildul fals de revizie tehnică. Nu am văzut Fury-ul dar i-am văzut des pe Arnie şi Leigh... şi am auzit multe despre ei. Erau pe locul întâi în bârfa şcolii.
    Fetele doreau să ştie ce a văzut ea la el, pentru numele lui Dumnezeu!; băieţii, întotdeauna mai practici şi prozaici, doreau doar să ştie dacă mojicul de prieten al meu reuşise să-i scoată chiloţii.
    Mie nu-mi păsa nici de una nici de alta, dar din când în când mă întrebam ce credeau Regina şi Michael despre cazul grav de dragoste în premieră al fiului lor.
    Pe la mijlocul lui octombrie, într-o luni, eu şi Arnie ne-am luat împreună prânzul în tribunele terenului de football, aşa cum plănuiserăm să facem în ziua când Buddy Repperton scosese cuţitul - Repperton fusese într-adevăr exmatriculat pentru asta, Moochie şi Don primiseră o suspendare de trei zile. De atunci erau băieţi destul de buni.
    Şi, tot între timp, echipa de football mai pierduse două meciuri. Palmaresul nostru era l-5, iar antrenorul Puffer căzuse într-o tăcere ursuză.
    Punga mea cu mâncare nu era tot atât de plină ca în ziua cu Repperton şi cuţitul; singura virtute pe care o vedeam în a avea l-5 era că acum eram atât de mult în urma Urşilor din Ridge Rock (ei aveau 5-0-l) încât ar fi fost imposibil pentru noi să mai facem ceva în campionat, în afară de cazul în care autobuzul cu echipa lor s-ar fi prăbuşit într-o prăpastie.
    Stăteam în soarele blând de octombrie - nu era departe timpul pentru micii spiriduşi înfăşuraţi în cearşafuri, pentru măşti de carnaval şi pentru costumele Darth Vader de la Woolworth - mestecând şi vorbind foarte puţin. Arnie mi-a dat un ou fiert în schimbul unui sandviş cu carne. Părinţii cunosc foarte puţine despre viaţa secretă a copiilor lor.
    Încă din clasa întâi, în fiecare luni, Regina Cunningham pusese un ou fiert în punga lui Arnie, iar în fiecare zi care urma după o cină cu friptură (care de obicei era duminică), eu avusesem un sandviş cu carne în punga mea. Eu întotdeauna am urât friptura rece şi Arnie ouăle fierte, cu toate că nu l-am văzut niciodată aruncând vreunul.
    Şi m-am întrebat de multe ori ce ar fi crezut mamele noastre dacă ar fi ştiut cât de puţine din sutele de ouă fierte şi sandvişuri cu friptură care s-au aflat în pungile noastre cu mâncare au fost de fapt mâncate de cel căruia îi fuseseră destinate.
    Eu ajunsesem la prăjiturile mele, iar Arnie la batoanele lui cu smochine. S-a uitat spre mine ca să se asigure că-l priveam, apoi şi-a băgat toate cele şase batoane în gură şi le-a îndesat. Obrajii i s-au umflat grotesc.
    - O, Isuse, ce scârbos! am strigat eu.
    - Ung-ung-goot-ung, a răspuns Arnie.
    Am început să-l împung cu degetele în coaste, unde întotdeauna se gâdila foarte tare şi am strigat:
    - Goange! Fii atent, Arnie, am pus goangele pe tine!
    Arnie a început să râdă, împroşcând bucăţele mestecate de smochine.
    Ştiu cât de respingă toare trebuie să vi se pară scena, dar era foarte amuzantă.
    - Termină, Dennis! a spus Arnie, cu gura încă plină de smochine.
    - Ce ai spus? Nu te înţeleg, barbarule afurisit.
    Continuam să-l împung cu degetele în coaste, aplicându-i ceea ce în copilărie obişnuiam să denumim "goange" (motivul s-a pierdut undeva în negura timpului), iar el tot tremura, se zbătea şi râdea.
    A înghiţit din greu, apoi a râgâit.
    - Eşti al dracului de porcos, Cunningham, am spus.
    - Ştiu.
    Părea de-a dreptul mulţumit. Probabil că era; după câte ştiu eu, el nu mai făcuse în faţa altcuiva chestia cu cele şase batoane dintr-o dată. Dacă ar fi făcut-o în faţa părinţilor lui, cred că Regina ar fi avut un atac, iar Michael o hermoragie cerebrală.
    - Care-i maximum pe care l-ai reuşit? l-am întrebat.
    - O dată am reuşit douăsprezece. Dar am crezut că o să vomit.
    Am râs fornăit.
    - I-ai arătat asta şi lui Leigh?
    - Nu, ţin chestia asta pentru absolvire. O să-i dau şi ei nişte "goange".
    Am început să râdem şi mi-am dat seama cât de mult îmi lipsise Arnie câteodată – eu aveam footballul, întrunirile consiliului elevilor, o nouă prietenă care (speram) va consimţi să-mi acorde o "treabă" înainte de a se închide cinematograful-parcare. Nu aveam prea mari speranţe ca să obţin mai mult de la ea; era un pic prea mult îndrăgostită de sine. Totuşi, era amuzant să încerc.
    Chiar şi cu acest program încărcat, Arnie îmi lipsise. La început fusese Christine, acum erau Leigh şi Christine. Speram că aceasta era ordinea.
    - Unde este ea astăzi? am întrebat.
    - Bolnavă. I-a venit ciclul şi bănuiesc că într-adevăr o doare.
    Mintal, am ridicat din sprâncene. Dacă ea discutase chestiunile femeieşti cu el, atunci înseamnă că deveniseră foarte apropiaţi.
    - Cum de ai invitat-o la meciul de football în ziua aia? am întrebat. Când am jucat cu Hidden Hills.
    A râs.
   - Singurul meci de football la care am fost din primul an şi până acum. V-am purtat noroc, Dennis.
   - Pur şi simplu ai sunat-o şi ai invitat-o?
   - Eram gata-gata să nu. Aia a fost prima întâlnire a mea
   M-a privit timid.
    - Nu cred că am dormit mai mult de două ore cu o noapte înainte. După ce am sunat-o şi ea a fost de acord să meargă cu mine, eram atât de speriat că o să mă fac de ruşine, sau că o să apară Buddy Repperton şi o să vrea să ne batem, sau că se va întâmpla altceva.
    - Păreai că te descurci foarte bine.
    - Chiar aşa?
    Părea mulţumit.
    - Ooo, asta-i bine. Dar eram speriat. Ea vorbea cu mine pe coridoare, ştii tu - mă ruga să-i dau temele şi chestii de genul ăsta. S-a înscris la clubul de şah chiar dacă nu e prea bună... dar progresează. Eu o învăţ.
    Sunt sigur, câine ce eşti, m-am gândit, dar n-am îndrăznit s-o spun – încă îmi aminteam felul cum se răţoise la mine în ziua acea la Hideen Hills. De altfel, doream să aflu mai multe. Eram foarte curios; să cucerească o fată atât de fascinantă, cum era Leigh Cabot, fusese o adevărată lovitură de maestru.
    - Deci, după un timp, am început să cred că o interesez, a continuat Arnie. Probabil că mi-a trebuit mai mult timp ca să-mi cadă fisa, faţă de cât le-ar fi trebuit altora - tipi ca tine, Dennis.
    - Sigur. Eu sunt mişto. Ceea ce James Brown denumea "a sex machine".
    - Nu, nu eşti aşa ceva, dar te pricepi la fete, a spus el cu seriozitate. Le înţelegi. Eu întotdeauna am fost speriat de ele.
    - Cu Leigh e altfel. Mi-a fost frică s-o invit.
    A tăcut părând că se gândeşte.
    - Vreau să spun: este o fată frumoasă, într-adevăr frumoasă. Nu crezi asta, Dennis?
    - Da. După părerea mea, este cea mai drăguţă fată din liceu.
    A zâmbit mulţumit.
    - Asta-i şi părerea mea... dar credeam că o văd aşa doar pentru că o iubesc.
    L-am privit pe prietenul meu, sperând că n-o să intre în mai multe belele decât puteau suporta umerii lui. La vremea aceea bineînţeles, habar nu aveam ce înseamnă cu adevărat belelele.
    - Oricum, într-o zi, la laboratorul de chimie, i-am auzit pe băieţi discutând - Lenny Barongg şi Ned Stroughman - iar Ned îi spunea lui Lenny că o invitase la o plimbare şi ea îl refuzase, dar într-un mod foarte frumos... ca şi cum dacă ar mai fi invitat-o încă o dată poate n-ar mai fi refuzat. Şi am avut imaginea asta: că până la primăvară ea va fi prietena lui Ned - şi am început să fiu foarte gelos. Este ridicol. Adică ea l-a refuzat şi eu eram gelos, pricepi ce vreau să spun?
    Am zâmbit şi am încuviinţat. Pe teren animatoarele repetau un program nou. Nu credeam că vor reuşi să ajute echipa prea mult, dar era plăcut să le priveşti. Umbrele lor le urmăreau pe iarbă, în soarele amiezii.
    - Celălat aspect care m-a convins a fost că Ned nu părea nici enervat sau... sau ruşinat... sau frustrat, sau ceva de felul ăsta. A încercat să obţină o întâlnire şi a fost refuzat, asta era tot. M-am decis că şi eu puteam să fac asta. Totuşi, când am sunat-o, eram leoarcă de transpiraţie. Omule, a fost cumplit. Îmi tot imaginam că o să râdă de mine şi o să spună ceva de genul: Eu să ies cu tine, prăpăditule? Cred că visezi! Încă n-am ajuns atât de rău!
    - Mda, am spus. Nu pot să pricep de ce a făcut-o.
    M-a lovit în stomac.
    - Goange, Dennis! Te fac să verşi!
    - Nu contează. Spune-mi restul.
    A ridicat din umeri.
    - Nu prea mai sunt multe de spus. Când am sunat, mama ei a răspuns la telefon şi a spus că o cheamă. Am auzit cum receptorul a fost pus pe masă şi era cât pe ce să închid.
    Arnie a ridicat două degete, ţinându-le foarte apropiate.
    - Atât de aproape am fost să închid. Nu mint!
    - Ştiu sentimentul, am spus eu, şi aşa era - te gândeşti că o să ţi se râdă în nas, îţi imaginezi că va exista dispreţ, indiferent că eşti jucător de football sau un prăpădit de ochelarist - dar nu cred că puteam înţelege intensitatea cu care simţise aceste lucruri. Ceea ce făcuse el cerea un buraj monumental.
    O întâlnire este o chestie minoră dar, în societatea noastră, în spatele acestui concept simplu există o mulţime de forţe potrivnice - adică vreau să spun că există o mulţime de puşti care trec prin liceu şi niciodată nu reuşesc să adune destul curaj ca să propună o întâlnire unei fete. Nici măcar o dată în patru ani. Iar aceştia nu se numără pe degete, sunt foarte mulţi.
    Şi sunt o mulţime de fete triste care nu sunt invitate niciodată. Este o situaţie foarte neplăcută, dacă stai să te gândeşti mai bine. O sumedenie de adolescenţi sunt răniţi în acest fel. De-abia pot să-mi imaginez groaza pe care trebuie s-o fi simţit Arnie aşteptând-o pe Leigh să vină la telefon; sentimentul de uimire terifiantă că el nu doar are de gând să propună o întâlnire unei fete, ci celei mai drăguţe fete din liceu.
    - A răspuns, a continuat Arnie. A spus "Alo?" şi, omule, n-am putut să zic nimic. Am încercat, dar n-am reuşit decât să scot aer pe gură. Deci ea a spus "Alo, cine este?", ca şi cum ar fi fost o glumă, ştii tu, iar eu m-am gândit: Asta-i ridicol. Dacă pot să vorbesc cu ea la şcoală, ar trebui să pot vorbi şi la nenorocitul de telefon, iar ea poate să spună nu, adică nu poate să mă împuşte sau altceva dacă îi cer o întâlnire. Deci am spus "Bună, este Arnie Cunningham", iar ea a spus "Bună" şi bla-bla-bla-bla, rahat-rahat--rahat, apoi mi-am dat seama că nici măcar nu ştiu unde vreau s-o invit şi nu prea mai aveam ce să ne spunem şi în curând ea va închide. Deci am spus primul lucru la care m-am gândit: dacă ar vrea să mergem împreună sâmbătă la meciul de football? Ea a zis că i-ar plăcea foarte mult, imediat, chiar aşa, ca şi când ar fi aşteptat s-o invit, ştii?
    - Probabil aşa era.
    - Mda, probabil, a analizat Arnie, mirat de această posibilitate.
    Clopoţelul a sunat, anunţând că mai sunt cinci minute pânăla ora a cincea.
    Ne-am ridicat. Animatoarele au ieşit de pe teren, cu fustiţele săltând ademenitor.
    Am coborât din tribune, am aruncat pungile goale într-un coş de gunoi vopsit în culorile liceului - portocaliu şi negru, ca de Halloween - şi ne-am îndreptat spre şcoală.
    Arnie încă zâmbea, amintindu-şi probabil cum se rezolvase situaţia cu Leigh.
    - S-o invit la meci a fost soluţia disperată pe care am găsit-o.
    - Mulţumesc foarte mult, am spus. Asta-i răsplata că mă zbat pe teren în fiecare după-amiază de sâmbătă?
    - Ştii la ce mărefer. Apoi, după ce ea a acceptat, am avut un gând îngrozitor şi te-am sunat - îţi aminteşti?
    Brusc, mi-am amintit. Mă sunase să mă întrebe dacă meciul era acasă sau în deplasare şi păruse absurd de descurajat când i-am spus că-i la Hidden Hills.
    - Deci, asta era situaţia, aveam întâlnire cu cea mai drăguţă fată din liceu, sunt nebun după ea, şi se dovedea a fi un meci în deplasare, iar maşina mea este în garajul lui Will.
    - Ai fi putut lua autobuzul.
    - Acum ştiu, dar atunci habar nu aveam. Autobuzul era, de regulă, ocupat cu O săptămână înainte de meci. Nu ştiam că atât de mulţi fani or să se dezumfle dacă echipa începea să piardă.
    - Nu-mi mai aduce aminte.
    - Deci m-am dus la Will. Ştiam că Christine se poate descurca, dar sub nicio formă nu era aptă de revizia tehnică. Adică, eram disperat.
    Cât de disperat? m-am întrebat brusc şi cu răceală.
    - Iar el mi-a venit în ajutor. A zis că înţelege cât de important era pentru mine şi dacă...
    Arnie s-a oprit părând să se gândească.
    - Și asta a fost istoria marii întâlniri, a terminat el brusc.
    Şi dacă... Dar nu era treaba mea.
    Fii ochii lui, îmi spusese tata.
    Dar am îndepărtat şi acest gând.
    Acum treceam pe lângă zona pentru fumat, goală, cu excepţia a trei băieţi şi a două fete, care terminau în grabă o ţigară cu "iarbă". O ţineau cu o agrafă, iar mirosul evocator al marijuanei, atât de asemănător cu cel al frunzelor de toamnă arse, mi s-a insinuat în nări.
    - L-ai mai văzut prin preajmă pe Buddy Repperton? am întrebat.
    - Nu, a spus el. Şi nici nu-mi doresc. Tu?
    Îl văzusem o dată, în faţă la Vandenburg's Happy Gas, o benzinărie din Monroeville pe Route 22. Era proprietatea tatălui lui Don Vandenburg, şi era pe marginea falimentului încă de când arabii instituiseră în '73 embargoul de petrol.
    Buddy nu mă observase.
    - Nu atât de aproape ca să vorbesc cu el.
    - Adică vrei să spui că el poate vorbi? a spus Arnie cu un dispreţ care nu-i era caracteristic. Ce căcănar!
    Am tresărit. Iarăşi cuvântul acela. M-am gândit, mi-am spus "ce dracu'"! şi l-am întrebat de unde preluase acest termen specific.
    S-a uitat gânditor la mine. Clopoţelul a sunat pe neaşteptate. Eram în întârziere, dar nu-mi păsa chiar deloc.
    - Îţi aminteşti ziua când am cumpărat maşina? Nu cea în care am plătit avansul, ci ziua în care am luat-o cu adevărat?
    - Desigur.
    - Eu am intrat în casă cu LeBay şi tu ai rămas afară. Avea o bucătărie mică şi o masă cu o muşama roşie în carouri. M-am aşezat pe scaun şi el mi-a oferit o bere. Mi s-a părut că-i bine să accept. Îmi doream foarte mult maşina şi nu doream să, ştii tu, să-l jignesc în vreun fel. Deci am băut fiecare câte o bere şi el şi-a dat drumul cu litania aia lungă... cum i-ai spune tu? Trăncăneală, cred. A trăncănit despre cum toţi căcănarii sunt împotriva lui. Era cuvântul său, Dennis. Căcănarii. Mi-a spus că căcănarii îl obligau sâ-şi vândă maşina.
    - Ce voia să spună?
    - Bănuiesc că voia să spună că-i prea bătrân ca să mai conducă, dar nu dorea să recunoască deschis. Era numai vina lor. A căcănarilor. Căcănarii îl obligau să dea un test de conducere o dată la doi ani şi un control al ochilor în fiecare an. Examenul ochilor îl deranja pe el. Şi mi-a spus că lor nu le plăcea ca el să fie pe străzi - nimănui nu-i plăcea. Deci, cineva a aruncat cu o piatră în maşină.
    - Asta am înţeles. Dar nu pricep de ce...
    Arnie s-a oprit în uşă, fără să-i pese că întârzia la oră. Îşi băgase mâinile în buzunarele din spate ale jeanşilor şi se-ncruntase.
    - Nu pricep de ce a lăsat-o pe Christine să se degradeze în halul ăla, Dennis. Cum era când am cumpărat-o. Mai cu seamă a vorbit despre ea de parcă ar fi iubit-o - ştiu că tu crezi că a fost doar un truc de negustor, dar te înşeli - iar la sfârşit, când număra banii, aproape a mârâit: "Maşina aia căcăcioasă, să fiu al naibii dacă ştiu de ce o vrei, băiete. Este asul de pică". Iar eu am spus că pot s-o repar foarte bine. Iar el a spus: "Şi chiar mai mult de atât. Dacă or să te lase căcănarii."
    Am intrat în şcoală. Domnul Leheureux, profesorul de franceză, se grăbea undeva, ţeasta lui cheală lucind în lumina neoanelor.
    - Aţi întârziat, băieţi, a spus el cu voce rârâită, care mi-a amintit de iepurele alb din Alice în Țara Minunilor.
    Am grăbit pasul până când am ieşit din raza lui vizuala, apoi am încetinit.
    - Când Buddy Repperton s-a dat la mine, am fost foarte, speriat.
    Şi-a coborât glasul, zâmbind, dar totuşi foarte serios.
    - Aproape am făcut în pantaloni, dacă vrei să ştii adevărul. Oricum, bănuiesc că am folosit cuvântul lui LeBay fără să mă gândesc. În cazul lui Repperton se potriveşte, nu crezi?
    - Da.
    - Tre' să plec, a spus Arnie. Analiză, apoi Mecanică Auto III. Oricum în ultimele două luni de când lucrez la Christine cred că am şi învăţat cursul ăsta.
    A plecat în grabă, iar eu am rămas pe hol timp de un minut, privindu-l. Ora a şasea, lunea, aveam seminar cu doamna Rat-Pack şi m-am gândit că mă pot furişa neobservat în spate... o mai făcusem şi altă dată. De altfel, descoperisem destul de repede că seniorilor li se permite orice.
    Am stat pe loc, încercând să mă debarasez de un sentiment de teamă, care de atunci încolo n-a mai fost aşa de amorf şi nedefinit. Ceva nu era în regulă, ceva nu era firesc, era deplasat. Simţeam un fior pe care nu l-a putut înlătura nici soarele de octombrie care intra pe geamuri... Lucrurile erau aşa cum fuseseră întotdeauna, dar se pregăteau să se schimbe - o simţeam.
    Am rămas pe loc, încercând să mă redresez, încercând să mă conving că acel frison era rezultatul temerilor în legătură cu viitorul meu şi că eram neliniştit de schimbările normale pe care le aveam în faţă. Poate că şi acestea contribuiseră. Dar nu erau totul.
    Maşina aia căcăcioasă, să fiu al naibii dacă ştiu de ce o vrei, băiete.
    Este asul de pică.
    L-am văzut pe domnul Leheureux întorcându-se de la cancelarie şi m-am urnit.
    Eu cred că fiecare om are în creier o supapă de reglare, iar în momentele de stres sau de necazuri o poţi deschide şi să bagi totul în şanţul de drenaj din fundul minţii: te descotoroseşti de problemă. O îngropi. Doar că acel şanţ de drenaj duce în subconştient şi câteodată, în vise, cadavrele de acolo se trezesc şi umblă.
    În noaptea aceea am visat-o iarăşi pe Christine, de data aceasta cu Arnie la volan şi cadavrul în descompunere al lui Roland D. LeBay bălăbănindu-se obscen pe "locul mortului", în timp ce maşina zbiera la mine din garaj, ţintuindu-mă cu cercurile sălbatice ale farurilor.
    M-am trezit cu perna presată peste gură ca să-mi înăbuș urletele.

                                                               19.
                                                       Accidentul

                         Atinge-o, atinge-o,
    Amice am de gând să te desființez.
    The Beach Boys

                        Aceea a fost ultima dată când am vorbit cu Arnie - adică mă refer la o discuție serioasă - până la Thanksgiving, deoarece sâmbăta următoare a fost ziua când m-am accidentat. Aceea a fost ziua când am jucat iarăşi cu Urşii din Ridge Rock, iar de data aceea am pierdut la o diferenţă spectaculoasă: 46-3. Oricum, la sfârşitul meciului eu nu mai eram prin preajmă.
    Cam după ce trecuseră şapte minute din repriza a treia, am ajuns într-o zonă liberă, am primit o pasă şi mă pregăteam să alerg când am fost lovit simultan de trei Urşi din linia de apărare. A urmat o clipă de durere teribilă - o flacără intensă, ca şi cum m-aş fi aflat în zona zero a unei explozii nucleare. Apoi a urmat mult întuneric.
    Totul a rămas întunecat pentru mult timp, deşi mie nu mi s-a părut mult. Cam cincizeci de ore am fost inconştient, iar când m-am trezit, târziu, în după-amiaza zilei de luni, 23 octombrie, eram în Spitalul Libertyville Community. Tata şi mama erau acolo.
    Tot aşa şi Ellie, care era palidă şi obosită. Avea cearcăne negre la ochi, iar eu am fost foarte mişcat; găsise în inima ei resurse ca să plângă pentru mine în ciuda tuturor Twinkies-urilor şi a Yodels-urilor pe care i le furam din cutia de pâine după ce ea se culca, în ciuda faptului că, atunci când avea doisprezece ani îi dădusem o punguţă cu Vigoro după ce observasem că stătea toată ziua privindu-se în oglindă, îmbrăcată cu cel mai strâmt tricou, ca să vadă dacă i-au mai crescut sânişorii (ea izbucnise în plâns, iar mama a fost timp de două săptămâni foarte supărată pe mine); în ciuda tuturor tachinărilor şi a micilor jocuri prosteşti în care eu eram cel deştept.
    Când mi-am revenit, Arnie nu era acolo, dar a apărut şi el destul de curând; el şi Leigh fuseseră în sala de aşteptare. În acea seară au venit şi unchiul şi mătuşa din Albany, iar restul acelei săptămâni a fost un pelerinaj de rude şi prieteni - m-a vizitat toată echipa de football, inclusiv Puffer care părea că a îmbătrânit cu douăzeci de ani.
    Probabil descoperise că există şi lucruri mai grave decât un sezon de înfrângeri.
    Antrenorul a fost cel care mi-a dat vestea că n-am să mai joc niciodată football şi, după expresia chinuită şi tensionată de pe chipul lui, nu ştiu la ce se aştepta - să izbucnesc în plâns sau să fac o criză de isterie. Dar aproape că n-am avut nici o reacţie exterioară sau lăuntrică.
    Eram mulţumit că trăiesc şi că voi fi în stare, cu timpul, să merg.
    Dacă aş fi fost lovit doar o singură dată, probabil aş fi fost în stare să mă recuperez şi să joc în continuare. Dar corpul omenesc nu a fost conceput să poată prelua concomitent şocuri din trei direcţii diferite. Aveam ambele picioare rupte; stângul în două locuri. Când am căzut îmi prinsesem braţul la spate şi mi-am rupt antebraţul. Dar toate acestea erau doar floare la ureche. De asemenea, îmi fracturasem craniul şi suferisem ceea ce doctorul care se ocupa de cazul meu a numit "un accident în partea inferioară a coloanei", ceea ce se pare că însemna că trecusem la un milimetru de a fi paralizat pe viaţă de la talie în jos.
    Am avut o mulţime de vizitatori, de flori, de felicitări. Totul a fost destul de plăcut într-un fel - ca şi cum aş fi fost viu şi aş fi luat parte la parastasul meu.
    Dar am mai avut parte şi de multă durere şi de multe nopţi în care n-am putut să dorm; un braţ îmi era suspendat deasupra corpului, cu greutăţi şi un scripete, la fel şi un picior (amândouă îmi provocau tot timpul mâncărimi sub ghips), şi aveam un ghips temporar - ceea ce se cheamă "un corset... terapeutic" – în jurul taliei. De asemenea, bineînţeles, aveam perspectiva unei spitalizări îndelungate şi a nesfârşitelor excursii în scaunul cu rotile în acea cameră a ororilor care se cheamă, atât de inocent, Sala de Terapie.
    Oh, şi încă ceva - aveam la dispoziţie mult timp liber.
    Am citit ziarele; am pus întrebări celor care mă vizitau; şi în mai multe ocazii, în timp ce lucrurile progresau şi bănuielile mele mi-au scăpat de sub control, m-am întrebat dacă nu cumva începusem să înnebunesc.
    Am stat în spital până la Crăciun, iar pe când am plecat acasă bănuielile mele ajunseseră aproape să mi se concretizeze. Deja mi se părea din ce în ce mai greu să neg acea concluzie monstruoasă şi ştiam al naibii de bine că nu-mi pierdusem minţile.
    Din unele puncte de vedere ar fi fost mai bine - mai reconfortant - dacă aş fi putut să cred aşa ceva. Pe atunci eram extrem de speriat şi mai mult decât pe jumătate îndrăgostit de prietena celui mai bun prieten al meu.
    Timp să mă gândesc... prea mult timp.
    Timp ca să mă autocritic pentru ceea ce gândeam despre Leigh. Timp ca să privesc tavanul camerei mele şi să-mi doresc să nu-l fi cunoscut niciodată pe Arnie Cunningham... sau pe Leigh Cabot... sau pe Christine.

                                                              2.
                                ARNIE - CÂNTECELE DE DRAGOSTE ALE ADOLESCENȚEI

                                                      20.
                                 A doua ceartă în familie

                 Negustorul a venit la mine și mi-a spus:
    „Vinde-ți Fordul,
    Și am să te pun într-o mașină care va
    Mânca drumul!
    Spune-mi doar ce-ți dorești și
    Semnează aici.
    O să ți-o aduc
    Cam peste o oră.”
    O să-mi iau o mașină
    Și-o s-o pornesc la drum.
    Iar atunci n-o să trebuiască să-mi mai pese
    De rabla aia de Ford.
    Chuck Berry

                Plymouth-ul 1958 al lui Arnie Cunningham a primit revizia tehnică în după-amiaza zilei de 1 noiembrie 1978. Astfel el a pus capăt procesului care, de fapt, începuse în seara când, împreună cu Dennis Guilder, schimbase cauciucul aflat pe jantă, prin plătirea unei taxe de accize de 8,50 dolari, a unei taxe municipale rutiere de 2,00 dolari (care de asemenea îi dădea dreptul să parcheze oriunde în centru) şi o taxă de înmatriculare de 15,00 dolari.
    I-au fost date numere de înmatriculare de Pennsylvania, Hy-624l-J, de către Biroul Vehiculelor Motorizate (BVM) din Monroeville.
    S-a întors înapoi de la BVM cu o maşină pe care i-o închiriase Will Darnell şi a ieşit apoi din Garajul Darnell la volanul Christinei. A dus-o acasă.
    O oră sau două mai târziu, tatăl şi mama lui au venit împreună de la Horlicks University. Cearta a început aproape imediat.
    - Aţi văzut-o? a întrebat Arnie vorbindu-le amândurora, dar probabil adresându-se mai mult tatălui său. Am înregistrat-o chiar azi după-amiază.
    Era mândru; avea motive să fie. Christine tocmai fusese spălată, lustruită şi strălucea în soarele de după-amiază. Încă mai avea destulă rugină pe ea, dar arăta de o mie de ori mai bine decât în ziua în care o cumpărase Arnie.
    Aripile, ca şi capota şi partea din spate erau noi-nouţe. Interiorul era curat ca lacrima. Geamurile şi alămurile sclipeau.
    - Da, eu..., a început Michael.
    - Bineînţeles că am văzut-o, s-a răstit Regina.
    Ea îşi pregătea o băutură, amestecând furioasă în direcţie antiorară, cu un pai într-un pahar Waterford.
    - Aproape că ne-am ciocnit de ea. Nu vreau să fie parcată aici. Aleea noastră arată ca un cimitir de fiare vechi.
    - Mamă! a exclamat Arnie împietrit şi rănit.
    S-a uitat spre Michael, dar Michael plecase să-şi facă şi el o băutură - probabil că-i simţea nevoia.
    - Ei bine, aşa arată, a spus Regina Cunningham.
    Faţa ei era un pic mai palidă ca de obicei; fardul de pe obraji ieşea în evidență aproape ca machiajul unui clovn. A băut dintr-o singură înghiţitura jumătate din cantitatea de gin şi tonic, făcând o grimasă, aşa cum se strâmbă oamenii la gustul unui medicament rău.
    - Du-o înapoi unde ai ţinut-o până acum. Eu nu vreau să fie aici şi nu o să stea aici, Arnie. Asta-i decizia mea.
    - S-o duc înapoi? a întrebat Arnie, şi furios şi rănit acum. E minunat, nu-i aşa? Acolo mă costă douăzeci de dolari pe săptămână!
    - Te costă mai mult decât atât! a spus Regina.
    Şi-a golit paharul apoi l-a pus jos. S-a întors şi s-a uitat la Arnie.
    - Am aruncat o privire zilele trecute în contul tău de la bancă!
    - Ce-ai făcut!!??
    Arnie a holbat ochii.
    Ea s-a înroşit puţin dar nu şi-a coborât privirile. Michael s-a întors şi a rămas în cadrul uşii, uitându-se nefericit de la nevastă la fiul lui.
    - Doream să ştiu cât de mult ai cheltuit pe nenorocita aia de maşină. Ţi se pare aberant? Anul viitor trebuie să mergi la colegiu. Din câte ştiu eu, în Pennsylvania educaţia la colegiu nu este pe gratis.
    - Deci te-ai dus în camera mea şi ai scotocit până mi-ai găsit carnetul de cont de la bancă? a spus Arnie.
    Ochii lui cenuşii erau oţeliţi de supărare.
    - Poate că scotoceai şi după "iarbă". Sau cărţi cu fetiţe. Sau poate semne grăitoare pe aşternuturi.
    Regina a rămas cu gura căscată. Probabil că se aşteptase la durere şi mânie din partea lui, dar nu la această furie fără margini.
    - Arnie! s-a răstit Michael.
    - Ei bine, de ce nu? a strigat Arnie. Credeam că astea-s treburile mele!
    - Sunt foarte dezamăgită, Arnold, că gândeşti în acest mod. Dezamăgită şi rănită. Te comporţi ca...
    - Nu-mi spune mie cum mă comport! Cum crezi că mă simt? Am muncit ca un catâr ca să fac maşina aptă de revizia tehnică - două luni şi jumătate am lucrat la ea - şi când o aduc acasă, primul lucru pe care mi-l spui este s-o iau de pe alee. Cum ar trebui să mă simt? Fericit?
    - Ăsta nu-i un motiv ca să foloseşti acest ton cu mama ta, a spus Michael.
    În ciuda cuvintelor, folosise un ton conciliant.
    - Sau să foloseşti acest limbaj.
    Regina a întins paharul spre soţul său.
    - Fă-mi încă o porţie. În cămară este o sticlă neîncepută de gin.
    - Tată, stai aici. Te rog. Hai să lămurim chestia asta.
    Michael Cunningham s-a uitat la soţia sa; la fiul său; iarăşi la soţia sa. A văzut scântei în ambele locuri. S-a retras în bucătărie ţinând strâns în mână paharul.
    Regina s-a întors ameninţătoare spre fiul ei. Ruptura finală dintre ei era coaptă încă din vară; probabil că ea îşi dăduse seama că asta era ultima şansă a ei ca s-o îndepărteze.
    - În iulie aveai aproape patru mii de dolari la bancă. Aproape trei sferturi din banii pe care i-ai câştigat din clasa a noua până atunci, plus dobânzile.
    - Oh, tu chiar că te-ai informat pas cu pas, nu-i aşa? a spus Arnie.
    S-a aşezat brusc jos, privind-o pe mama sa. Tonul lui exprima o surpriză dezgustată.
    - Mamă, de ce să nu iei nenorociţii de bani şi să-i depui pe numele tău?
    - Deoarece, până nu de mult, păreai că înţelegi ce destinaţie au aceşti bani. În ultimele două luni totul a fost numai maşină-maşină-maşină şi, mai nou, numai prietenă-prietenă-prietenă. De parcă ai fi înnebunit în ambele privinţe.
    - O, mulţumesc! Nu-mi strică niciodată o opinie sinceră şi fără prejudecăţi despre felul cum îmi aştern eu viaţa.
    - În iulie aveai aproape patru mii de dolari. Pentru educaţia ta, Arnie. Pentru educaţia ta. Acum ai doar cu puţin peste două mii opt sute. Poţi să protestezi cât doreşti că te-am spionat - şi admit că asta doare puţin - dar este un adevăr. Ai risipit o mie două sute de dolari în două luni. Poate că de asta nu vreau să văd în ochi maşina aceea. Ar trebui să înţelegi lucrul ăsta. Pentru mine arată ca...
    - Ascultă...
    - ... ca o chitanţă grasă care îşi ia zborul.
    - Pot să-ţi spun câte ceva?
    - Nu, Arnie, nu cred, a spus ea tăios. Nu cred.
    Michael se întorsese cu paharul ei pe jumătate plin cu gin. De la bar a adăugat sifon. Regina a băut, strâmbându-se iarăşi. Arnie şedea pe scaunul de lângă televizor, privind-o gânditor.
    - Predai la colegiu? a întrebat el. Predai la colegiu şi asta-i atitudinea ta? "Eu am vorbit. Voi ceilalţi puteţi să tăceţi din gură". Superb! Îi compătimesc pe studenţii tăi.
    - Fii atent, Arnie, a spus ea, ameninţându-l cu degetul! Fii atent.
    - Pot sau nu să-ţi spun câte ceva?
    - Dă-i drumul. Dar, oricum, nu schimbă cu nimic situaţia.
    Michael şi-a dres glasul:
    - Reg, cred că Arnie are dreptate, asta nu-i o atitudine constructivă.
    S-a răsucit spre el ca o pisică.
    - Nici tu să nu spui niciun cuvânt!
    Michael s-a retras ca trăsnit.
    - Primul lucru este ăsta, a spus Arnie. Dacă ai cercetat cu mare atenţie carnetul meu de conturi - sunt sigur că aşa ai făcut - cu siguranţă ai observat că economiile mele ajunseseră la sfârşitul lui septembrie la două mii două sute de dolari. A trebuit să cumpăr un nou sistem de direcţie pentru Christine.
    - După cum vorbeşti pari a fi mândru de asta, a spus ea supărată.
    - Sunt...
    A privit-o drept în ochi.
    - Am montat singur sistemul de direcţie, fără ajutorul nimănui. Şi am făcut treabă bună. N-ai putea - aici vocea lui a tremurat puţin, apoi a devenit iarăşi fermă - n-ai putea să-l deosebeşti de cel original. Dar ce vreau eu să spun este că de atunci am pus la loc şase sute de dolari. Deoarece lui Will Darnell i-a plăcut cum muncesc eu şi m-a angajat. Dacă la fiecare două luni pot să adaug şase sute de dolari la economiile mele - şi s-ar putea să mă descurc şi mai bine dacă el o să înceapă să mă trimită la Albany, de unde cumpără maşinile folosite - asta înseamnă patru mii şase sute de dolari în contul meu atunci când se va termina şcoala. Iar dacă vara viitoare voi lucra opt ore la garaj, când va începe colegiul voi avea şapte mii de dolari. Iar asta numai datorită maşinii pe care tu o urăşti atât de mult.
    - Asta n-o să fie o bucurie prea mare dacă n-o să poţi să intri la un colegiu bun, a contraatacat ea, schimbându-şi imediat argumentele, aşa cum mai făcuse şi la atâtea întâlniri de catedră, când cineva îndrăznea să-i pună la îndoială una dintre opiniile ei... ceea ce nu se întâmpla prea des.
    N-a recunoscut acel adevăr; pur şi simplu a trecut la alt subiect.
    - Notele tale au început să scadă.
    - Nu îndeajuns ca să conteze, a spus Arnie.
    - Ce vrei să spui prin "nu îndeajuns ca să conteze"? Ai primit un Insuficient la Analiză! Doar săptămâna trecută am primit carte-roşie!
    Cărţile-roşii, câteodată cunoscute în lumea liceenilor drept cărţi-de-picare, erau distribuite, la jumătatea fiecărei perioade de notare, fiecărui elev care a obţinut un procentaj mai mic de 75 la sută în primele cinci săptămâni ale trimestrului.
    - Se baza doar pe o singură examinare, a spus Arnie calm. Domnul Fenderson este bine cunoscut pentru faptul că dă foarte puţine extemporale în prima jumătate a trimestrului, astfel încât tu să duci acasă o carte-roşie cu un F pe ea, fiindcă n-ai înţeles un singur concept de bază, şi să sfârşeşti apoi cu un A la finalul trimestrului. Toate astea ţi le-aş fi spus dacă m-ai fi întrebat. Nu ai vrut. Şi unde mai pui că asta-i doar a treia carte-roşie pe care am luat-o de la începutul liceului. Media calificativelor mele este încă de 93 la sută şi ştii cât de bună este în comparatie cu...
    - O să scadă! a spus ea iritată şi a păşit spre el. Din cauza obsesiei pe care o ai pentru maşina asta nenorocită! Ai o prietenă; cred că asta-i bine, minunat, superb! Dar chestia cu maşina este o demență! Chiar şi Dennis...
    Arnie s-a ridicat, şi încă foarte repede, ajungând atât de aproape încât ea a făcut un pas înapoi, înlocuind pe moment furia cu uimirea provocată de mânia lui.
    - Nu-l amesteca pe Dennis, a spus el cu o voce potolită, dar foarte ameninţătoare. Asta ne priveşte doar pe noi.
    - Bine, a spus ea schimbând iarăşi subiectul. Purul adevăr este că rezultatele tale la învăţătură au început să scadă. Eu ştiu asta, tatăl tău ştie asta, iar cartea-roşie de la matematică este o dovadă evidentă.
    Amie a zâmbit încrezător, iar Regina a devenit prudentă.
    - Bine, a zis el. Să-ţi spun ceva. Lasă-mă să-mi ţin maşina aici până la sfârşitul trimestrului. Dacă obţin vreun calificativ mai mic decât C, o să i-o vând lui Darnell. O s-o cumpere; ştie că în starea în care este acum poate să obţină o mie dedolari pe ea. Iar valoarea ei va mai creşte.
    Arnie s-a mai gândit.
    - Să-ţi fac o propunere şi mai bună. Dacă nu sunt pe lista de onoare la sfârşitul trimestrului, o să mă descotorosesc de ea. Asta înseamnă că pun pariu pe maşina mea că o să iau B la Analiză pe întregul trimestru. Ce spui?
    - Nu, a răspuns repede Regina.
    I-a aruncat o privire ameninţătoare soţului ei.
    - Nu te băga.
    Michael, care deschisese gura, şi-a închis-o brusc.
    - De ce nu? a întrebat Arnie cu o falsă docilitate.
    - Deoarece este un truc, iar tu ştii că este un truc! a strigat Regina; furia ei era dintr-o dată totală şi necontrolabilă. Şi nu mai am de gând să stau aici şi să discutăm despre rabla aia şi să aud insolenţele tale! Eu - eu ţi-am schimbat scutecele murdare! Am spus s-o duci de aici, plimbă-te cu ea dacă trebuie, dar n-o lăsa într-un loc unde eu sunt obligată s-o văd! Asta e! Punct!
    - Tată, care-i părerea ta? a întrebat Arnie mutându-şi privirile.
    Michael a deschis iarăşi gura.
    - Exact aceeaşi, a spus Regina.
    Arnie s-a uitat iarăşi la ea. Ochii lor, având aceeaşi nuanţă de gri, s-au întâlnit.
    - Nu contează părerea mea, nu-i aşa?
    - Cred că deja am discutat mult prea în stradă.
    A început să se întoarcă, cu gura încă încleştată şi hotărâtă, iar în ochi având o privire ciudat de confuză. Arnie a prins-o de braţ chiar deasupra cotului.
    - Nu contează, nu-i aşa? Fiindcă atunci când tu ai luat o hotărâre despre ceva, nu mai vezi, nu mai auzi, nu mai gândeşti.
    - Arnie, încetează! a strigat Michael.
    Arnie s-a uitat la ea, iar Regina l-a privit. Ochii lor erau îngheţaţi, încrâncenaţi.
    - Să-ţi spun eu de ce nu vrei să te uiţi la ea, a spus el cu aceeaşi voce domoală. Nu din cauza banilor, pentru că maşina mi-a facilitat legătura cu o meserie la care sunt talentat şi din care voi obţine bani. Ştii asta. Şi nici din cauza notelor. Nu sunt mai proaste decât altă dată. Şi asta o ştii foarte bine. Adevăratul motiv este că nu suporţi să nu mă ai la degetul mic, aşa cum este şi Catedra ta, aşa cum este şi el - a îndreptat arătătorul spre Michael, care arăta furios, vinovat şi nenorocit în acelaşi timp - aşa cum am fost eu întotdeauna.
    Acum Arnie se înroşise la faţă, iar palmele îi erau încleştate în pumni.
    - Tot timpul ai fluturat gogoşile alea de concepţii liberale despre cum familia ia în comun deciziile, discută împreună problemele, rezolvă necazurile împreună. Dar adevărul este că întotdeauna tu ai fost cea care mi-a ales hainele de şcoală, pantofii, cu cine trebuie să mă joc şi cu cine nu, tu ai decis unde să ne petrecem vacanţele, tu i-ai spus lui când să schimbe maşinile şi cu ce. Ei bine, acesta-i un lucru pe care nu-l poţi conduce şi nu-ţi convine deloc, nu-i aşa?
    Ea l-a pălmuit. În sufragerie, palma a sunat ca un pocnet de pistol. Afară se însera, iar maşinile treceau pe stradă; nişte forme fără contur clar, cu farurile ca nişte ochi galbeni. Christine se afla pe aleea asfaltată a Cunninghamilor tot aşa cum stătuse şi pe peluza lui Roland D. LeBay, dar acum arăta mult mai bine decât atunci - părea rezervată şi total detaşată de toată această urâtă râcă de familie. EA avansase probabil pe scara socială.
    Pe neaşteptate, şocant, Regina Cunningham a început să plângă. Acesta era un fenomen asemănător cu ploaia în deşert, pe care Arnie îl mai văzuse doar de patru sau cinci ori în viata lui - iar în nici una dintre celelalte ocazii nu fusese el cauza lacrimilor.
    Mai târziu i-a spus lui Dennis că lacrimile ei au fost înfricoşătoare doar pentru simplul fapt că au existat. Asta ar fi fost destul, dar a fost şi mai mult - lacrimile au îmbătrânit-o brusc, ca şi când ea ar fi făcut un salt de cincisprezece ani în timp în decursul câtorva secunde. Strălucirea gri de oţel a ochilor ei s-a înceţoşat şi, pe neaşteptate, lacrimile i se rostogoleau pe obraji, lăsând dâre în fard.
    A căutat pe şemineu paharul cu gin şi l-a răsturnat cu vârfurile degetelor. A căzut pe jos şi s-a spart. Între cei trei s-a lăsat un fel de tăcere stânjenitoare şi o uimire mare că lucrurile au mers atât de departe.
    Şi, cumva, chiar şi prin slăbiciunea lacrimilor, ea a reuşit să spună:
    - Nu accept să stea în garajul nostru sau pe aleea noastră, Arnie.
    - Nici eu n-aş vrea să stea aici, mamă, a răspuns Arnie cu răceală.
    S-a îndreptat spre uşă, s-a întors către ei şi i-a privit pe amândoi.
    - Mulţumesc. Pentru că aţi fost atât de înţelegători. Vă mulţumesc mult.
    Apoi a plecat.

                                                            21.
                                                  Arnie și Michael

                         Încă de când ai plecat
    Eu port ochelari de soare
    Dar știu că totul se va rezolva
    Atâta timp cât pot să-mi fac tuciuriul
    Caddy să strălucească.
    Moon Martin

                        Michael l-a ajuns din urmă pe Arnie pe alee, în timp ce acesta se îndrepta spre Christine. L-a prins de umăr. Arnie s-a scuturat şi a mers mai departe, căutând în buzunare cheile maşinii.
    - Arnie. Te rog.
    Arnie s-a răsucit brusc. Pentru un moment a părut gata-gata să facă total dezastrul acelei seri şi să-l lovească pe tatăl său. Apoi ceva din încordarea din corpul lui s-a risipit, iar el s-a sprijinit de maşină atingând-o cu mâna stângă, mângâind-o, părând să-şi tragă putere de la ea.
    - În ordine. Ce doreşti?
    Michael a deschis gura,apoi a părut că nu ştie ce să spună. Pe faţă i s-a aşternut o expresie de neajutorare - ar fi fost amuzantă dacă situaţia nu era atât de rea. Părea că a îmbătrânit, că a încărunţit şi că muşchii feţei i-au căzut.
    - Arnie, a spus el părând că împinge cuvintele împotriva unui obstacol foarte mare. Arnie, îmi pare atât de rău.
    - Mda, a spus Arnie şi s-a întors cu spatele ca să deschidă uşa şoferului. Din interior s-a răspândit un miros plăcut de curăţenie.
    - Mi-am dat seama după modul în care mi-ai luat apărarea.
    - Te rog. Îmi este foarte greu. Mai greu decât ai crede tu.
    Ceva din glasul lui l-a făcut pe Arnie să se întoarcă. Ochii tatălui său erau disperaţi şi nefericiţi.
    - Nu am spus că am vrut să-ţi iau apărarea. Ştii, înţeleg şi poziţia ei. Am văzut cum ai enervat-o, cum erai hotărât cu orice preţ să nu renunţi la opiniile tale.
    Arnie a râs răguşit.
    - Cu alte cuvinte, exact ca şi ea.
    - Mama ta trece printr-o mare schimbare în viaţa ei, a spus Michael încet. A fost extrem de dificil pentru ea.
    Arnie a clipit, la început nefiind sigur dacă a auzit bine. Era ca şi cum, foarte brusc, tatăl lui ar fi început să vorbească pe limba păsărească; părea că are tot atâta legătură cu ce discutaseră până atunci, ca şi scorul unui meci de baseball.
    - Ce?
    - Schimbarea. Este speriată, a început să bea prea mult, iar câteodată are şi dureri. Nu prea des - a adăugat el văzând expresia alarmată de pe fata lui Arnie. S-a dus la doctor, dar nu-i nimic altceva decât schimbarea. Dar are o grămadă de sentimente contradictorii. Tu eşti singurul ei copil, iar, în starea în care este acum tot ce poate să vadă este că-şi doreşte, indiferent cu ce preţ, tot ce este mai bun pentru tine.
    - Vrea ca totul să se facă aşa cum doreşte ea. Iar asta nu-i nicio noutate. Întotdeauna a fost aşa.
    - Este de la sine înţeles că ceea ce consideră ea că este cel mai bine pentru tine, nu poate fi pus sub semnul îndoielii. Dar ce te face să crezi că tu eşti altfel? Sau mai bun? Când eram înăuntru ai atacat-o tot timpul, şi ea şi-a dat seama. Eu la fel.
    - Ea a început.
    - Nu, tu ai început când ai adus maşina acasă. Ştiai care-i părerea ei. Şi ea mai are dreptate în legătură cu ceva. Te-ai schimbat. Din prima zi când ai venit acasă cu Dennis şi ne-ai anunţat că ţi-ai cumpărat o maşină; atunci a început totul. Crezi că asta n-a mâhnit-o? Sau pe mine? Copilul tău să înceapă să aibă comportări ameninţătoare pe care tu nici nu le bănuiai?
    - Hei, tată, haide! Asta-i puţin cam...
    - Aproape că nu te mai vedem, tot timpul meştereşti la maşină sau te întâlneşti cu Leigh.
    - Începi să vorbeşti ca mama.
    Pe neaşteptate, Michael a zâmbit - dar era un zâmbet trist.
    - Te înşeli în privinţa asta. Te înşeli amarnic. Ea vorbeşte ca ea, tu vorbeşti ca ea, dar eu, pur şi simplu, mi se pare că sunt ca unul aflat la conducerea unei tâmpite forţe O.N.U. de menţinere a păcii şi care este pe cale să-şi bage în bucluc oamenii.
    Arnie s-a fâstâcit puţin; apoi mâna sa a atins iarăşi maşina şi a început s-o mângâie, s-o mângâie.
    - În ordine. Cred că înţeleg ce vrei să spui. Habar nu am de ce o laşi să te dirijeze în felul ăsta, dar înţeleg.
    Zâmbetul trist, umilit, a rămas pe buzele lui Michael, semănând puţin cu rânjetul unui câine care a alergat prea mult după un băţ de lemn într-o zi caniculară de vară.
    - Poate că unele lucruri au devenit un mod de viaţă. Şi probabil că există compensaţii pe care tu nu le înţelegi şi pe care eu nu ţi le pot explica. Cum ar fi... ei bine, ştii, eu o iubesc.
    Arnie a ridicat din umeri.
    - Deci... ce facem acum?
    - Putem să facem o plimbare?
    Arnie a părut surprins, apoi mulţumit.
    - Sigur. Urcă. Ai vreo preferinţă?
    - La aeroport.
    Arnie a ridicat din sprâncene.
    - La aeroport? De ce?
    - Îţi spun pe drum.
    - Ce o să spună Regina?
    - Mama ta s-a dus să se culce, a spus Michael încetişor, iar Arnie a avut bunul simţ să roşească puţin.
    Arnie conducea sigur şi bine. Farurile noi ale Christinei tăiau întunericul timpuriu cu un tunel adânc şi clar de lumină. A trecut pe lângă casa Guilder, apoi a cotit la stânga pe Elm Street, îndreptându-se spre JFK Drive. l-376 i-a dus în l-278, apoi spre aeroport. Traficul era sporadic. Motorul murmura uşor. Aparatele de bord împrăştiau o lumină verde, mistică.
    Arnie a deschis radioul şi a găsit postul WDIL, pe frecventa AM, care emitea din Pittsburg şi difuza numai "oldies". Gene Chandler cânta "The Duke of Earl".
    - Maşina merge ca un vis, a spus Michael Cunningham.
    Părea copleşit de uimire.
    - Mulţumesc, a răspuns Arnie zâmbind.
    Michael a inspirat adânc.
    - Miroase a nou.
    - Multe lucruri sunt noi. Tapiţeria de pe scaune m-a costat optzeci de dolari. O parte din banii în legătură cu care tuna Regina. M-am dus la bibliotecă şi am luat o mulţime de cărţi, şi am încercat să copiez totul, cât de bine am putut. Dar nu a fost atât de uşor pe cât ar crede unii.
    - De ce nu?
    - Ei bine, în primul rând Plymouth-ul Fury'58 nu a fost conceput ca să fie un automobil clasic, deci nimeni n-a scris prea multe despre el, nici măcar în cataloagele retrospective - Maşinile Americane, Clasicul American, Maşinile Anilor 1950, chestii de genul ăsta. Pontiacul '58 a fost un cfasic, iar după doi ani Pontiac a creat modelul Bonneville; iar T-Bird-ul '58 cu aripile ca nişte urechi de iepure, cred că a fost ultimul model senzaţional de Thunderbird; și...
    - Habar nu aveam că tu cunoşti atât de multe despre maşinile vechi, a spus Michael. De cât timp te preocupă, Arnie?
    A ridicat vag din umeri.
    - Oricum, cealaltă problemă a fost că LeBay a făcut o comandă specială pentru modelul obişnuit livrat de Detroit - în primul rând, Plymouth-ul n-a oferit Fury-ul în culorile roşu şi alb - iar eu am încercat să refac maşina aşa cum a dorit-o el şi nu cum au conceput-o ăia din Detroit. Deci, într-un fel, m-am ghidat mai mult după instinct.
    - De ce ai vrut s-o refaci aşa cum a avut-o LeBay?
    Iarăşi acea ridicare vagă din umeri.
    - Nu ştiu. Aşa mi s-a părut că-i bine.
    - Ei bine, părerea mea este că ai făcut o treabă fantastică.
    - Mulţumesc.
    Tatăl lui s-a aplecat spre el, uitându-se la instrumentele de bord.
    - La ce te uiţi? a întrebat Arnie puţin răstit.
    - Să fiu al dracului! a răspuns Michael. N-am mai văzut niciodată aşa ceva.
    - Ce?
    Arnie a privit în jos.
    - Oh. Ceasul de kilometraj?
    - Merge înapoi, nu-i aşa?
    Într-adevăr, ceasul de kilometraj mergea înapoi; în acel moment, în seara de 1 noiembrie, arăta 79500 şi câteva zecimi de milă. În timp ce Michael privea, indicatorul zecimilor de milă s-a rotit de la ,2 la ,1 apoi la 0. În timp ce ajungea la ,9, milele au dat înapoi cu una.
    Michael a râs.
    - Fiule, ăsta-i un lucru pe care l-ai neglijat.
    Arnie a zâmbit - un zâmbet vag.
    - Ai dreptate. Will spune că pe undeva pe acolo trebuie să fie un fir inversat. Nu cred că o să încerc să-l descopăr. Într-un fel este original să am un ceas de kilometraj care funcţionează invers.
    - Este precis?
    - Cum?
    - Ei bine, dacă mergi de la noi acasă la Station Square, reduce cinci mile din total?
    - Oh, a spus Arnie. Am priceput. Nu, nu-i deloc precis. Reduce două sau trei mile la fiecare milă parcursă. Câteodată mai mult. Mai devreme sau mai târziu cablul vitezometrului se va rupe, iar când o să-l înlocuiesc se va rezolva şi cealaltă problemă.
    Michael, căruia în viaţa lui i se rupseseră două cabluri de vitezometre, s-a uitat la ceasul indicator căutând tremurul caracteristic care ar putea indica că acolo sunt ceva probleme. Dar acul stătea nemişcat deasupra cifrei patruzeci. Vitezometrul părea în regulă; dar ceasul de kilometraj mergea în bozii.
    Şi chiar credea Arnie că vitezometrul şi ceasul de kilometraj mergeau cu acelaşi cablu? Cu siguranţă ca nu.
    A râs şi a spus:
    - Fiule, asta-i o trăsnaie.
    - De ce la aeroport? a întrebat Arnie.
    - Am de gând să-ţi fac cinste cu plata unui loc de parcare pentru o lună. Cinci dolari. Mai ieftin decât la Garajul Darnell. Şi poţi să-ţi scoţi maşina de acolo de câte ori vrei. La aeroport există staţie permanentă de autobuz. De fapt, este capăt de linie.
    - Sfinte Sisoe, asta-i cea mai aberantă sugestie pe care am auzit-o! a strigat Arnie.
    A oprit brusc în faţa unei curăţătorii chimice.
    - Să iau autobuzul douăzeci de mile până la aeroport ca să-mi iau maşina când am nevoie de ea? Este ca ceva din Catch-22! Nu! Nicio şansă!
    Era gata să mai spună ceva, când a fost apucat de gât.
    - Ascultă, a spus Michael. Sunt tatăl tău, deci ascultă-mă bine. Mama ta are dreptate, Arnie. În ultimele luni ai devenit un om cu care nu se poate discuta. Mai mult decât atât - ai devenit de-a dreptul straniu.
    - Dă-mi drumul, a spus Arnie scuturându-se din strânsoarea tatălui său.
    Michael nu i-a dat drumul, dar a slăbit presiunea:
    - Să-ţi prezint altfel situaţia. Da, până la aeroport ai de făcut cale destul de lungă, dar aceeaşi monedă de douăzeci şi cinci de cenţi pe care o foloseşti ca să ajungi la Darnell, o să te ducă şi acolo. Există parcări şi mai aproape, dar în oraş a crescut numărul de vandalizări şi furturi de maşini. În schimb, aeroportul este mai sigur.
    - Nicio parcare publică nu-i sigură.
    - În al doilea rând, este mai ieftină decât o parcare din oraş şi mult mai ieftin decât la Darnell.
    - Nu asta-i problema şi ştii prea bine!
    - Poate că ai dreptate, a spus Michael. Dar şi tu pierzi ceva din vedere, Arnie. Pierzi din vedere adevărata problemă.
    - Ei bine, spune-mi tu care-i adevărata problemă.
    - În ordine, o să-ţi spun.
    Michael a făcut o pauză, privindu-şi cu fermitate fiul. Când a continuat, vocea lui era înceată şi egală, aproape tot atât de muzicală ca şi casetofonul lui.
    - Împreună cu bunul simţ, se pare că ți-ai pierdut şi simţul perspectivei. Ai aproape optsprezece ani şi eşti in ultimul an la un liceu public. Eu cred că te-ai hotărât să nu mergi la Horlicks; am văzut broşurile colegiilor pe care le-ai adus acasă.
    - Nu, nu mă duc la Horlicks, a spus Arnie.
    Acum părea puţin mai calm.
    - Nu, după tot ce s-a întâmplat. Habar n-ai cât de mult doresc să plec departe, sau poate că ştii.
    - Da. Ştiu. Şi poate că-i mai bine. Mai bine decât această tensiune constantă între tine şi mama. Tot ce te rog eu este să nu-i spui încă; aşteaptă până când trebuie să trimiţi cererile de înscriere.
    Arnie a ridicat din umeri, nepromiţând nimic.
    - O să-ţi iei maşina la şcoală, asta dacă va mai funcţiona.
    - O să funcţioneze.
    - Şi dacă va fi o şcoală care permite bobocilor să-şi aducă maşinile în campus.
    Arnie s-a întors spre tatăl său, surpriza înlocuindu-i furia clocotitoare - surpriza şi neliniştea. Aceasta era o posibilitate pe care n-o pusese niciodată în calcule.
    - N-o să mă duc la o şcoală care spune că nu pot să am roţile mele.
    Tonul vocii lui era răbdător, genul de voce pe care l-ar folosi un instructor într-o clasă de copii înapoiaţi.
    - Vezi? a întrebat Michael. Regina are dreptate. Să-ţi bazezi alegerea colegiului pe politica acestuia în privinţa bobocilor şi a maşinilor este total iraţional. Ai devenit obsedat de maşina asta.
    - Nici nu mă aşteptam să înţelegi.
    Michael şi-a strâns buzele.
    - Oricum, ce înseamnă că te duci până la aeroport ca să-ţi iei maşina, dacă vrei să te întâlneşti cu Leigh? Este o neplăcere, dar nu prea mare. Asta înseamnă, în primul rând, că nu trebuie s-o foloseşti dacă n-ai într-adevăr nevoie de ea şi o să economiseşti banii de benzină. Mama ta se poate bucura de o mică victorie; nu o să trebuiască să o vadă.
    Michael s-a oprit şi iarăşi a zâmbit trist.
    - Ea nu vede de fapt în ea un mijloc de a cheltui banii, amândoi ştim asta. O vede ca pe primul pas decisiv pe care l-ai făcut să te îndepărtezi de ea... de noi. Bănuiesc că ea... oh, rahat, nu ştiu.
    S-a oprit privindu-şi fiul. Arnie l-a studiat gânditor.
    - Ia-o la colegiu cu tine; chiar dacă alegi un colegiu care nu permite bobocilor să-şi ţină maşina în campus, există modalităţi de eludare.
    - Cum ar fi, de exemplu, s-o parchez la aeroport?
    - Da. Aşa. Când o să vii acasă în weekenduri, Regina o să fie atât de fericită să te vadă încât nu o va mai interesa maşina. Drace, probabil că va veni pe alee şi o să te ajute s-o speli şi s-o lustruieşti, ca în acest fel să afle ce ai mai făcut. Zece luni. Apoi o să se sfârşească. Putem să avem iarăşi pace în familie. Haide, Arnie. Porneşte.
    Arnie a plecat din faţa curăţătoriei chimice şi s-a înscris în trafic.
    - Este asigurată? a întrebat brusc Michael.
    Arnie a râs.
    - Glumeşti? În statul ăsta, dacă n-ai o asigurare de responsabilitate şi dacă faci un accident, sticleţii te omoară. Fără această asigurare, este vina ta chiar dacă cealaltă maşină pică din cer şi aterizează chiar pe tine. Este una dintre modalităţile prin care căcănarii reuşesc să reducă numărul adolescenţilor de pe drumurile Pennsylvaniei.
    Michael s-a gândit să-i spună lui Arnie că în patruzeci şi unu la sută din accidentele fatale din Pennsylvania sunt implicaţi şoferi adolescenţi. (Regina îi citise această statistică dintr-un supliment de duminică, accentuând numărul cu accente apocaliptice: "Patruzeci şi unu la sută!", la scurt timp după ce Arnie îşi cumpărase maşina), dar pe urmă s-a decis că nu era ceva ce ar fi dorit Arnie să audă... nu în starea de acum.
    - Doar responsabilitate?
    Treceau pe sub un indicator reflectorizant pe care scria: PENTRU AEROPORT FOLOSIŢI BANDA STÂNGĂ. Arnie a semnalizat şi a schimbat benzile. Michael părea că se relaxează puţin.
    - Până când împlineşti douăzeci de ani nu poţi să-ţi faci asigurare contra coliziunilor. Toate companiile astea căcănare de asigurări sunt putred de bogate, dar nu te asigură până când şansele de risc nu sunt scandalos de minime pentru ele.
    În glasul lui Arnie era o notă amară, cumva arţăgoasă, pe care Michael n-o mai auzise până atunci.
    Şi deşi nu a spus nimic, era puţin şocat şi speriat de cuvintele folosite de fiul său - presupusese că Arnie folosea acest gen de cuvinte cu amicii lui (sau aşa i-a relatat mai târziu lui Dennis Guilder, în  aparență total neştiutor că până în anul final, Arnie nu mai avusese niciun prieten cu excepţia lui Guilder), dar nu le mai folosise niciodată în faţa Reginei şi a lui.
    - Palmaresul tău de şofer, sau faptul dacă ai sau nu permis de conducere, nu contează în niciun fel, a continuat Arnie. Motivul pentru care nu poţi să obţii asigurarea contra coliziunilor este pentru că afurisitele de norme actuale spun că nu poţi. La douăzeci şi unu de ani poţi să obţii dacă eşti pregătit să cheltuieşti o avere - de obicei primele de asigurare te costă mai mult decât valorează maşina până când împlineşti douăzeci şi trei, în afară de cazul în care eşti căsătorit. Oh, căcănarii au calculat totul. Ştiu foarte bine cum să obţină totul de la tine.
    În depărtare străluceau luminile aeroportului, pistele fiind delimitate prin linii paralele de lumini albastre ireale.
    - Dacă mă întreabă cineva care-i cea mai joasă formă de viaţă umană, o să-i spun că este un agent de asigurări.
    - Ai făcut un adevărat studiu despre ei, a comentat Michael.
    Nu prea îndrăznea să mai spună şi altceva; se părea că Arnie nu are nevoie decât de un mic impuls ca să izbucnească iarăşi într-un acces de furie.
    - M-am dus la cinci companii diferite. În ciuda celor spuse de mama, nu doresc să arunc banii pe fereastră.
    - Şi ai reuşit să obţii doar asigurare de responsabilitate?
    - Da, aşa-i. Şase sute cincizeci de dolari pe an.
    Michael a fluierat.
    - Ai dreptate, a încuviinţat Arnie.
    Alt indicator care anunţa că cele două benzi din stânga sunt pentru parcare, iar cea din dreapta pentru plecări. La intrarea în parcare, drumul se bifurca iarăşi. Spre dreapta era o poartă automată, de unde cumpărai un tichet pentru parcare de scurtă durată. Spre dreapta era o cabină de sticlă în care stătea paznicul parcării, uitându-se la un televizor alb-negru şi fumând.
    Arnie a oftat.
    - Poate că ai dreptate. Poate că asta-i cea mai bună soluţie.
    - Bineînţeles că da, a spus Michael uşurat.
    Arnie părea să fi redevenit cel dintotdeauna şi, până la urmă, acea sclipire îndârjită din ochii lui se stinsese.
    - Zece luni, atâta tot.
    - Desigur.
    A condus până la cabină, iar paznicul, un tip tânăr cu un pulover negru-cu-portocaliu în culorile liceului şi cu emblema acestuia înscrisă pe buzunare, a tras geamul şi s-a aplecat în afară.
    - Pot să vă ajut?
    - Aş dori un tichet pentru treizeci de zile, a spus Arnie căutându-şi portofelul.
    Michael şi-a pus mâna peste cea a lui Arnie.
    - Fac eu cinste.
    Arnie i-a îndepărtat blând dar ferm mâna şi şi-a scos portofelul.
    - Este maşina mea. Îmi rezolv singur problemele.
    - Eu doar doream..., a început Michael.
    - Ştiu. Dar nu-i nevoie.
    Michael a oftat.
    - Ştiu. Tu şi mama ta. Totul va fi în ordine dacă faci cum spun eu.
    Buzele lui Arnie s-au strâns pentru o clipă, apoi a zâmbit.
    - Ei bine... da.
    S-au uitat unul la altul şi au izbucnit în râs.
    În momentul când s-a întâmplat asta, motorul Christinei s-a oprit. Până atunci funcţionase perfect. Acum pur şi simplu se oprise; lumina de avertizare a temperaturii uleiului şi cea a idiotului s-au stins.
    Michael a ridicat din sprâncene:
    - Ce-i asta?
    - Nu ştiu, a răspuns Arnie încruntându-se. Nu s-a mai întâmplat niciodată.
    A întors cheia de contact şi motorul a pornit imediat.
    - Nimic, bănuiesc, a spus Michael.
    - Săptămâna asta vreau să verific reglarea aprinderii, a murmurat Arnie.
    A ambalat motorul şi l-a ascultat cu atenţie. Iar în clipa aceea, Michael s-a gândit că Arnie nu seamănă deloc cu fiul său. Părea a fi altcineva, cineva mult mai bătrân şi mai dur. A simţit în piept un scurt şi ameninţător fior de teamă.
    - Hei, vrei tichetul ăsta sau ai de gând să stai acolo toată noaptea şi să vorbeşti despre reglarea aprinderii? a întrebat paznicul.
    Lui Arnie i s-a părut vag cunoscut, aşa cum ţi se par persoanele pe care le-ai văzut pe coridoarele şcolii dar cu care nu ai avut de-a face.
    - O, da. Iartă-mă.
    Arnie i-a înmânat o bancnotă de cinci dolari, iar paznicul i-a dat un tichet.
    - În spatele parcării, a spus paznicul. Dacă doreşti acelaşi loc de parcare, să-ţi reînnoieşti tichetul cu cinci zile înainte de expirarea termenului.
    - Am înţeles.
    Arnie a condus până la locul desemnat, umbra Christinei micşorându-se şi mărindu-se în timp ce treceau pe sub luminile copertinelor. A găsit un spaţiu liber şi a parcat-o pe Christine cu spatele. În timp ce oprea motorul, s-a strâmbat şi şi-a dus o mână la spate.
    - Încă te mai deranjează? l-a întrebat Michael.
    - Doar puţin. Aproape îmi trecuse dar ieri a revenit. Probabil că am ridicat ceva şi nu trebuia. Nu uita să blochezi uşa.
    Au ieşit şi au încuiat. Odată afară, Michael s-a simţit mai bine - se simţea mai apropiat de fiul său şi, lucru la fel de important probabil, nu i se mai părea că a jucat rolul prostului impotent agitând nişte clopoţei, în cearta care avusese loc în acea seară.
    Odată ieşit din maşină, i se părea că a mai reparat câteva- poate chiar multe - dintre dezastrele acelei zile.
    - Hai să vedem cât de rapid este autobuzul ăla, a spus Arnie şi au început să meargă de-a lungul parcării spre staţie, foarte apropiaţi unul de altul.
    În drumul spre aeroport, Michael îşi formase o părere despre Christine. Era impresionat de restaurările pe care le făcuse Arnie, dar maşina ca atare îi displăcea - nu putea s-o sufere. Presupunea că-i ridicol să ai asemenea sentimente despre un obiect fără viaţă dar antipatia totuşi exista, intensă şi de neconfundat, ca un nod în gât.
..........................................................................................