Christine, Stephen King

................................................................................
                                                2-11

                          Iar mai târziu în acea seară, când va pune țara la cale împreună cu amicii, le va povesti cum și-a adus el contribuția în punerea la punct a generației depravate.
    Chiar așa, băieți, le-am spus să-și ia nenorocitul de gunoi din fața casei mele înainte să le aplic un bang-zdrang-bang. Și credeți-mă că s-au mișcat de parcă picioarele le-ar fi luat foc și văpaia amenința să le ajungă la fund.
    Apoi își va aprinde o Lucky. Sau un Camel.
    Am montat cricul lui Arnie sub mașină. După ce Arnie a rotit manivela de două sau trei ori, cricul s-a rupt în două. Când s-ar prăbușit a scos un sunet spart iar în jur s-a împrăștiat rugină. Arnie s-a uitat spre mine, din nou cu o privire umilă și speriată.
    - Nu contează, i-am spus. O să-l folosim pe al meu.
    Soarele deja asfințise și începuse să se întunece. Inima îmi bătea încă foarte tare, iar în gură aveam un gust amar ca urmare a confruntării cu Marea Brânză din Basin Drive nr. 119.
    - Îmi pare rău, Dennis, mi-a spus Arnie încet. Promit că nu o să te mai pun într-o situaţie de acest gen.
    - Las-o baltă. Hai să punem roata.
    Am folosit cricul meu ca să ridicăm Plymouth-ul (pentru câteva clipe îngrozitoare am crezut că bara de protecţie din spate o să se fărâmiţeze) şi am scos cauciucul stricat. L-am pus pe cel nou, am strâns puţin şuruburile, apoi am lăsat jos maşina. A fost o mare uşurare să văd iarăşi maşina pe patru roti; modul în care bara de protecţie ruginită se curbase sub acţiunea cricului, mă speriase.
    - Aşa, a spus Arnie potrivind capacul vechi şi plin de găuri peste şuruburi.
    Stăteam şi mă uitam la Plymouth, şi m-a cuprins brusc acelaşi sentiment pe care l-am avut în garajul lui LeBay. Acest sentiment m-a asaltat în momentul când m-am uitat la noul cauciuc Firestone. Anvelopa mai avea încă pe ea unul dintre abţibildurile fabricantului şi semnele galbene de cretă pe care băiatul de la benzinărie le făcuse când o fixase pe jantă.
    Am tremurat puţin - dar mi se părea imposibil să înlătur gândul nebunesc pe care-l aveam. Era ca şi cum văzusem un şarpe care se pregătea să-şi înlăture pielea veche şi o bucăţică din acea piele căzuse dezvăluind noutatea strălucitoare de dedesubt...
    Ralph stătea pe verandă, încruntându-se la noi. Într-o mână ţinea un hamburger făcut cu Pâine Minune. În cealaltă, ţinea o cutie de bere Iron City.
    - E arătos, nu-i aşa? am murmurat către Arnie în timp ce aruncam cricul rupt în portbagajul Plymouth-ului.
    - Un adevărat Robert Deadford, a mormăit Arnie.
    Şi asta a fost - am început amândoi să chicotim, aşa cum se întâmplă câteodată după ce treci de o situaţie grea şi tensionată.
    Arnie a aruncat cauciucul spart în portbagaj, deasupra cricului, apoi a pufnit în râs şi şi-a pus mâinile peste gură. Arăta ca un copil care tocmai a fost prins făcând o năzbâtie. Gândindu-mă la asta am izbucnit şi eu în hohote.
    - De ce râdeţi, păduchioşilor? a urlat Ralph.
    A coborât treptele verandei.
    - Hm? Vreţi să vedeţi cum este să râdeţi pe partea cealaltă a capului? Credeţi-mă, pot să vă arăt cum!
    - Pleacă de aici, repede, i-am spus lui Arnie şi m-am îndreptat spre Duster-ul meu.
    Nimic nu-mi mai putea opri acum hohotele de râs, pur şi simplu mi se rostogoleau din gură. M-am trântit pe scaun şi am pornit motorul, sughiţând din cauza râsului. În faţa mea, Plymouth-ul lui Arnie a pornit cu un răget răsunător, împroşcând un nor mare şi albastru de gaze de eşapament. Chiar şi cu acest zgomot infernal, tot mai auzeam hohotele de râs ale lui Arnie, aproape isterice.
    Ralph a traversat ameninţător peluza, ţinând încă în mâini hamburgerul şi berea.
    - De ce râdeţi, păduchioşilor?
    - De tine, tolomacule! a strigat Arnie triumfător şi a pornit cu o salvă de rateuri.
    Am apăsat şi eu pe pedala de acceleraţie şi a trebuit să cotesc brusc ca să-l evit pe Ralph care era acum hotărât să facă moarte de om. Încă râdeam, dar nu mai era un râs benefic (dacă fusese vreodată), era un sunet acut, care stopa respiraţia, aproape ca un ţipăt.
    - Te omor, păduchiosule! a mugit Ralph.
    Am apăsat iarăşi pe acceleraţie şi de această dată aproape l-am pocnit pe Arnie. I-am arătat lui Ralph un gest obscen.
    - Prostii! am urlat.
    Apoi a rămas în urma noastră. A încercat să ne ajungă; timp de câteva secunde a alergat pe trotuar apoi s-a oprit, respirând greu şi mârâind.
    - Ce zi aiurită, am spus cu voce tare, puţin speriat de tonul tremurat şi aspru al vocii mele.
    În gură aveam iarăşi acel gust amar.
    - Ce zi aiurită şi nenorocită!
    Garajul Darnell, pe Hampton Street, era o clădire lungă, cu pereţi şi acoperiş de tablă galvanizată ruginită. În față era un indicator pătat de ulei pe care scria:
    ECONOMISIŢI BANII! ŞTIŢI CUM: FOLOSIND UNELTELE NOASTRE!
    Dedesubt era un alt anunţ, scris cu litere mici:
   Închiriem Spaţiu de Parcare pentru o Săptămână, o Lună sau un An.
    Cimitirul de automobile era în spatele garajului. Un spaţiu cam de mărimea unui cvartal, împrejmuit cu gard din tablă galvanizată, ondulată, înalt cam de cinci picioare: conformarea apatică a lui Will Darnell la Legea de Zonare a Oraşului.
    Nu că ar fi existat vreo şansă ca să fie vreodată amendat, şi nici pentru că doi dintre cei trei membri ai Comitetului de zonare erau prietenii lui Darnell. Will Darnell îi cunoştea cam pe toţi oamenii influenţi din Libertyviile. El este unul dintre acei indivizi pe care-i găseşti în orice orăşel sau oraş de mărime medie şi care se mişcă tiptil în spatele multor scene importante.
    Am auzit că era amestecat în traficul de droguri de la Liceul Libertyville şi Gimnaziul Darby şi am auzit, de asemenea, că îi cunoştea pe escrocii din Pittsburg şi Philly. Nu am crezut chestiile astea - cel puţin, nu mă gândeam că da - dar ştiam că dacă vrei să faci rost de pocnitori, bombe artizanale sau cocteiluri Molotov pentru Patru Iulie, Will Damell ţi le procura.
    De asemenea, auzisem de la tatăl meu că Will fusese pus sub acuzaţie în urmă cu doisprezece ani, când eu eram doar un băieţel, pe motivul că era una dintre verigile importante ale unei reţele de hoţi de maşini, care se întindea din partea noastră de ţară spre New York City şi se termina în Bangor, Maine.
    Până la urmă acuzaţiile au fost retrase. Dar tatăl meu mi-a spus că el este aproape sigur ca Will Darnell ar putea să fie implicat până peste cap în alte activităţi dubioase; orice, de la deturnarea de camioane până la falsificarea obiectelor de artă vechi.
    Un loc de care este bine să te fereşti, Dennis, îmi spusese tata. Asta se întâmpla cu un an în urmă, la puţin timp după ce-mi luasem prima rablă şi închiriasem pentru douăzeci de dolari una din boxele lui Darnell ca să-mi repar singur maşina; să încerc să-i înlocuiesc carburatorul, un experiment soldat cu un eşec total.
    Un loc de care este bine să te fereşti - şi aici eram, intrând pe poarta principală, după căderea întunericului, în spatele prietenului meu, Arnie; din zi nu mai rămăsese aproape nimic, decât o dâră stacojie, spre orizont. Farurile mele luminau destule resturi de maşini stricate, automobile avariate şi mizerie generală, ca să mă facă să mă simt mai deprimat şi mai obosit ca niciodată. Mi-am amintit că n-am sunat acasă şi că mama şi tata se vor întreba probabil unde naiba sunt eu.
    Arnie a mers până la o uşă mare a garajului deasupra căreia scria:
    CLAXONEAZĂ CA SĂ INTRI.
    De la o fereastră foarte murdară de lângă ușă se răspândea o lumină slabă - cineva era acolo - şi de-abia m-am abţinut să nu mă aplec pe geamul portierei şi să-i spun lui Arnie să conducă până acasă la mine şi să lase maşina acolo în noaptea aceea. Am avut o viziune că o să dăm peste Will Darnell şi amicii lui (făcând inventarul televizoarelor color de contrabandă sau reparând Cadillac-uri furate). Băieţii Răi din Libertyville.
    Arnie pur şi simplu stătea acolo, neclaxonând, nefăcând nimic si mă pregăteam să mă duc să-l întreb ce s-a întâmplat când a venit el fa mine. Chiar şi în lumina aceea foarte slabă, arăta foarte ruşinat.
    - Te superi dacă claxonezi tu în locul meu, Dennis? a spus el umil. Se pare că Christine nu merge.
    - Desigur.
    - Mulţumesc.
    Am apăsat de două ori pe claxonul meu şi după o scurtă pauză, uşa mare a garajului a început să se ridice zăngănind. În spatele ei stătea chiar Will Darnell, cu burta revărsată peste curea. I-a făcut semn nerăbdător lui Arnie să intre.
    Am întors maşina, am parcat-o cu faţa spre ieşire apoi am intrat înăuntru.
    Interiorul era imens ca o pivniţă şi foarte tăcut la sfârşitul zilei. Înăuntru erau cam şaizeci de rampe de parcare, fiecare echipată cu o trusă de unelte ca să-ţi repari singur maşina; dar înăuntru erau doar maşini stricate, nu şi unelte. Tavanul era foarte înalt şi prevăzut cu reflectoare aşezate pe poduri rulante.
    Peste tot erau amplasate afişe:
    TOATE USTENSILELE TREBUIE VERIFICATE ÎNAINTE DE PLECARE; PENTRU MACARA TREBUIE SĂ VĂ ÎNSCRIEŢI DIN TIMP; CÂND VENIŢI PRIMA DATĂ PROCURAŢI-VĂ MANUALE DESPRE FUNCŢIONAREA MOTOARELOR şi NU VOR FI TOLERATE PROFANĂRILE ŞI ÎNJURĂTURILE.
    Multe altele; oriunde te întorceai, păreau să-ţi sară unul în ochi. Lui Will Darnell îi plăceau mult afişele.
    - Rampa douăzeci! Rampa douăzeci! ţipa Darnell la Arnie cu vocea lui iritată, şuierătoare. Du-o acolo şi opreşte-o, până nu ne înecăm cu toţii!
    "Cu toţii" însemna un grup de bărbaţi aşezaţi la o masă imensă de joc plasată în colțul îndepărtat. Pe ea erau jetoane de poker, cărţi şi sticle de bere. Indivizii se uitau la noua achiziţie a lui Arnie cu diverse expresii de dezgust şi amuzament.
    Arnie a mers până la rampa douăzeci, a parcat maşina şi a oprit motorul. În spaţiul ca o cavernă s-au răspândit gaze de eşapament.
    Darnell s-a întors spre mine. Purta o cămaşă albă de doc şi pantaloni kaki. De-a lungul bărbiei îi atârnau guşe duble de grăsime, iar gâtul părea o succesiune de covrigi.
    - Puştiule - a spus el cu aceeaşi voce şuierată - dacă tu i-ai vândut rahatul ăla, ar trebui să-ţi fie ruşine.
    - Nu eu i-am vândut-o.
    Din nu ştiu ce motiv absurd am simţit că trebuie să mă justific în faţa acestui grăsan hapsân, într-un fel în care n-aş fi făcut-o nici în faţa tatălui meu.
    - Eu am încercat să-l conving să n-o cumpere.
    - Ar fi trebuit să te străduieşti mai mult.
    S-a îndreptat spre locul unde-şi parcase Arnie maşina, iar acum cobora din ea. A trântit uşa, şi rugina a căzut de pe aripa din faţă răspândindu-se într-un norişor roşu fin.
    Astmatic sau nu, Darnell umbla cu graţia aproape feminină a unui om care este de mult timp gras şi care vede în faţa lui o lungă perspectivă de obezitate.
    Şi a început să urle la Arnie chiar înainte ca acesta să se poată întoarce spre el, astmatic sau nu.
    Bănuiesc că-l puteţi cataloga drept un om care nu se lasă copleşit de infirmităţile lui.
    Ca şi puştii de la şcoală care frecventează locul pentru fumat, ca şi Ralph din Basin Drive, ca şi Buddy Repperton (mi-e teamă că vom vorbi mult prea curând despre el), el simţise din capul locului un dezgust pentru Arnie - era un caz de aversiune la prima vedere.
    - Okay, asta-i ultima oară când mai porneşti dobitocenia asta aici fără să aibă un furtun ataşat la ţeava de eşapament! a urlat el. Dacă te prind măcar o dată, zbori de aici, ai înţeles?
    - Da.
    Arnie părea mic, obosit şi descurajat. Energia sălbatică pe care o avusese până acum dispăruse. Mi se rupea inima să-l văd în starea aceea.
    - Eu...
    Darnell nu l-a lăsat să continue.
    - Îti trebuie un furtun pentru evacuarea gazelor de eşapament, asta te costă doi dolari jumătate şi trebuie să-ţi faci o rezervare prealabilă. Şi chiar acum, îţi mai spun ceva şi vreau să bagi bine la cap, prietene. Nu suport niciun fel de tâmpenii de la puştime. Nu am de ce. Locul ăsta este pentru tipi care muncesc şi care trebuie să-şi repare maşinile ca să pună mâncare pe masă şi nu pentru puştii de bani gata de la colegiu care vor doar să se distreze. Dacă vrei o ţigară, te duci afară în cimitirul de maşini.
    - Eu nu fum...
    - Nu mă întrerupe, băiete. Nu mă întrerupe şi nu fă pe deşteptul, a spus Darnell.
    Acum stătea în faţa lui Arnie. Era şi mai înalt şi mai masiv, astfel încât îl domina în întregime pe prietenul meu.
    Am început iarăşi să mă înfurii. De fapt, simţeam cum îmi geme corpul din cauza neîntreruptului şir de emoţii la care fusesem supus din momentul când ajunsesem la LeBay şi văzusem că nenorocita de maşină nu mai este pe peluză.
    Puştii sunt o clasă asuprită; după câţiva ani înveţi să aplici propria versiune de Unchiul Tom când te afli în preajma unor persoane care nu suferă copiii, cum era Will Darnell.
    Da, dom'le, nu, dom'le, okay, sigur că da. Dar Isuse, el deja întrecuse măsura!
    Brusc l-am apucat pe Darnell de braţ.
    - Sir?
    S-a răsucit spre mine. Am observat ceva: pe măsură ce-mi creşte dispreţul faţă de un om cu atât sunt mai apt să-i spun Sir.
    - Ce este?
    - Oamenii ăia de acolo fumează. Ar trebui să le spuneţi să termine.
    Am arătat spre indivizii de la masa de poker. Împărţiseră o mână nouă. Deasupra mesei plutea un nor albastru de fum.
    Darnell s-a uitat spre ei, şi înapoi spre mine. Faţa lui era solemnă.
    - Junioare, încerci să-l ajuţi pe amicul tău să zboare de aici?
    - Nu, Sir, am spus eu.
    - Atunci tacă-ţi fleanca.
    S-a întors înapoi spre Arnie şi şi-a pus mâinile cărnoase peste şoldurile imense.
    - Recunosc un găinar imediat cum îl văd - a spus el - şi cred că acum am în faţa mea unul. Acum o să te pun la încercare, puştiule. Dacă doar o singură dată nu faci cum îţi spun eu - şi nu contează pentru cât timp îmi plăteşti în avans - te trimit de aici cu un şut în fund.
    Dinspre stomac mi s-a ridicat o senzaţie de furie oarbă, iar capul a început să-mi pulseze. În sinea mea mă rugam de Arnie să-i spună tâmpitului ăsta gras că poate să-l pupe-n cur. Bineînţeles că atunci ar intra în scenă şi amicii de poker ai lui Darnell şi am sfârşi probabil amândoi această încântătoare seară în sala de urgenţă a Spitalului Libertyville Community, cu capetele sparte... Dar aproape că ar merita.
    Arnie, mă rugam în interiorul meu, spune-i să te pupe-n cur şi hai să plecăm de aici. Împotriveşte-i-te, Arnie. Nu-l lăsa să te facă de rahat. Nu mai fi un învins, Arnie - dacă i te-ai putut împotrivi mamei tale, poţi să i te împotriveşti şi acestui imbecil. Doar de data asta nu mai fi un învins.
    Arnie a stat mult timp tăcut şi cu capul plecat, apoi a spus:
    - Da, dom'le.
    A spus cuvintele atât de încet încât aproape nu s-au auzit. Au sunat de parcă s-ar fi înecat cu ele.
    - Ce ai spus?
    Arnie s-a uitat în sus. Faţa lui avea o paloare de moarte. Ochii îi înotau în lacrimi.
    Nu puteam să-l privesc. Mă durea prea tare dacă-l priveam. M-am întors. Pokeriştii îşi întrerupseseră jocul ca să privească deznodământul întâmplărilor de la rampa douăzeci.
    - Am spus: "Da, dom'le", a zis Arnie cu voce tremurătoare.
    Era ca şi cum s-ar fi semnat pe o declaraţie teribilă. M-am uitat iarăşi la maşină, la Plymouth-ul '58, care stătea acolo, când locul ei era în cimitirul de maşini din spate, laolaltă cu restul rablelor ruginite ale lui Damell şi iarăşi am simţit că o urăsc pentru ce îi făcea lui Arme.
    - În ordine, căraţi-vă, a spus Darnell. Am închis.
    Arnie a pornit împleticindu-se orbeşte. Ar fi intrat direct într-un morman de cauciucuri roase, dacă nu l-aş fi prins de braţ şi l-aşfi tras spre mine. Darnell s-a întors la masa de poker. Când a ajuns acolo le-a spus celorlalţi ceva cu vocea lui şuierătoare. Toţi au izbucnit în râs.
    - Mă simt bine, Dennis, a spus Arnie ca şi când l-aş fi întrebat.
    Îşi ţinea dinţii încleştaţi, iar pieptul i se ridica şi cobora în respiraţii ample.
    - Mă simt bine, lasă-mă în pace, mă simt bine, e-n ordine.
    Mi-am luat mâna de pe braţul lui. Ne-am îndreptat spre uşă iar Darnell a urlat la noi:
    - Şi să nu îndrăzneşti să-ţi aduci golanii de prieteni aici, că zbori!
    Unul dintre ceilalţi a adăugat:
    - Şi lasă-ţi drogurile acasă.
    Arnie s-a făcut mic. Eu eram prietenul lui, dar nu suportam să-l văd când se umilea aşa.
    Am ieşit în întunericul răcoros. Uşa s-a trântit în urma noastră.
    Şi în acest fel am dus-o pe Christine la Garajul Darnell. Ne-am distrat bine, nu-i așa?

                                                   6.
                                               Afară

                       Mi-am cumpărat o mașină și ceva benzină,
    Le-am spus tuturor că pot să mă pupe-n cur...
    Glenn Frey

                       Ne-am urcat în mașina mea și am ieșit din curte. Trecuse de ora nouă. Ce repede trece timpul când te distrezi! Pe cer luna era ca un covrig. Ea și cu luminile portocalii din parcarea  mare de la Monroeville Mall nu lăsau să se vadă nicio stea bună care ar fi putut fi pe cer.
    Cale de două sau trei cvartale, am condus în tăcere, apoi Arnie a izbucnit brusc în hohote de plâns. Mă gândisem că s-ar putea să plângă, dar această furie a lacrimilor m-a înfricoşat. Am oprit imediat.
    - Arnie.
    Dar m-am oprit imediat. O să plângă până-i vor seca lacrimile. Lacrimile şi suspinele veneau într-un şuvoi amar şi fără nicio stavilă. Arnie îşi folosise deja rezerva de stăpânire din acea zi. La început nu a părut sa fie nimic altceva decât o reacţie normală; şi eu mă simţeam la fel, doar că la mine totul se răsfrânsese asupra capului, făcându-l să mă doară foarte tare, şi asupra stomacului, unde simţeam o senzaţie de greaţă.
    Deci, da, la început am crezut că era doar o reacţie normală, o uşurare spontană şi poate că la început aşa a fost. Dar, după un minut sau două, am realizat că era mai mult decât atât: venea mult mai din adânc.
    Şi am început să disting cuvinte printre suspine: la început doar câteva, apoi o întreagă tiradă.
    - O să le arăt eu lor! a strigat el mânios printre suspine. O să le arăt eu acestor ticăloşi nenorociţi, o să le arăt eu, Dennis, o să-i fac să le pară rău, o să-i fac pe dobitocii ăia s-o mănânce... S-O MĂNÂNCE... S-O MĂNÂNCE!
    - Opreşte-te, i-am spus eu speriat. Arnie, încetează!
    Dar nu intenţiona aşa ceva. A început să bată cu pumnii pe bordul Duster-ului, destul de tare ca să lase urme.
    - O să le arăt eu lor, o să vezi!
    În lumina slabă a lunii şi a lămpilor de pe stradă, faţa lui arăta răvăşită şi schimonosită. Atunci a fost ca un străin pentru mine. Era plecat plimbându-se în locurile reci ale Universului, pe care un Dumnezeu care se amuză le rezervă pentru oamenii ca Arnie. Nu îl cunoşteam. Nu doream să-l cunosc. Puteam doar să stau acolo neajutorat şi să sper că Arnie pe care-l ştiam eu se va întoarce. După un timp, s-a întors.
    Cuvintele isterice s-au transformat iarăşi în suspine. Ura a dispărut, iar el pur şi simplu plângea. Erau nişte sunete adânci, tânguitoare, foarte dezorientate.
    Am stat acolo, la volanul maşinii mele, nesigur de ce ar trebui să fac, dorindu-mi să fiu în altă parte, oriunde altundeva, încercând pantofi la Thom McAn's, completând o cerere pentru un credit, să stau în faţa unui WC cu plată având diaree şi neavând bani. Oriunde. Nu neapărat Monte Carlo. De fapt, stăteam acolo şi-mi doream să fiu mai bătrân. Îmi doream să fim amândoi mai bătrâni.
    Dar asta era o reacţie de laş.
    Ştiam ce trebuia să fac. Fără tragere de inimă, nedorindu-mi aşa ceva, m-am aplecat şi l-am luat în braţe. Îi puteam simţi faţa, fierbinte, lipită de pieptul meu. Am stat aşa poate cinci minute, apoi l-am dus acasă şi l-am lăsat acolo. După aceea m-am dus şi eu acasă. Niciunul dintre noi n-a vorbit mai târziu despre acest incident, despre faptul că eu l-am ţinut în braţe. Nimeni n-a trecut pe acolo să ne vadă în maşina parcată lângă bordura trotuarului.
    Bănuiesc că dacă cineva ne-ar fi văzut, ar fi crezut că suntem homosexuali. Am stat acolo, l-am ţinut şi l-am iubit aşa cum m-am priceput şi m-am întrebat cum de eu sunt singurul prieten al lui Arnie Cunningnam, deoarece atunci, credeţi-mă, nu-mi doream să fiu prietenul lui.
    Totuşi, într-un fel - am realizat asta atunci, chiar dacă doar vag - poate că şi Christine va fi prietena lui. Nu eram sigur dacă-mi plăcea treaba asta, deşi trecuserăm amândoi prin aceleaşi furci caudine din cauza ei în ziua aceea.
    Când am parcat pe trotuar în faţa casei lui, l-am întrebat:
    - O să te descurci, omule?
    A reuşit să-mi zâmbească.
    - Da, o să mă descurc.
    M-a privit trist.
    - Ştii, ar trebui să-ţi găseşti altă instituţie de caritate. Fundaţia pentru Inimă. Societatea de Lupta Împotriva Cancerului. Ceva.
    - Ahh, du-te de aici.
    - Ştii ce vreau să spun.
    - Dacă vrei să-mi spui că eşti un smiorcăit, nu-i nimic nou în asta.
    Lumina de pe veranda din față s-a aprins. Michael şi Regina au ieşit grăbiţi afară, probabil să vadă dacă suntem noi sau Poliţia care venise să-i informeze că singurul lor odor fusese călcat pe autostradă.
    - Arnold? a strigat Regina strident.
    - Evaporă-te, Dennis, a spus Arnie, zâmbind mult mai natural acum. N-ai nevoie de porcăria care va urma.
    A coborât din maşină şi a spus docil:
    - Bună, mamă. Bună, tată.
    - Unde ai fost? a întrebat Michael. Ai speriat-o tare pe mama ta, băiete.
    Arnie avea dreptate. Puteam să mă lipsesc de scena aceea de familie. Am privit scurt în oglinda retrovizoare şi l-am văzut stând acolo, singur şi vulnerabil - apoi cei doi l-au înconjurat şi l-au mânat înapoi în cuibul de 60 000 de dolari, fără îndoială copleşindu-l cu toată forţa autorităţii lor de părinţi - Cursul de Eficienţă Parentală şi Dumnezeu mai ştie ce. Erau foarte raţionali în privinţa asta, aici era baiul. Jucaseră un rol atât de important în ceea ce devenise el şi erau al dracului de raţionali ca să-şi dea seama de asta.
      Am deschis radoiul pe FM-104, unde continua "Petrecerea de weekend" şi i-am prins pe Bob Seger şi Silver Bullet Band cântând "Tot Acelaşi", dar coincidenţa era hidos de perfectă, aşa că am comutat pe meciul Phillies-ilor.
    Phillies-ii pierdeau. Era superb. Asta punea capac la toate.

                                                       7.
                                                Coșmaruri

                            Sunt un alergător de curse, iubito,
    Și nu mă poți prinde.
    Da, sunt un alergător de curse, iubito,
    Și nu poți să ții pasul cu mine.
    Vino aici să ne întrecem,
    Baby, baby, o să vezi.
    Dă-te la o parte, iubito! Păstrează distanța!
    O să te împușc cu noroi în ochi!
    Bo Didley

                             Când am ajuns acasă, tata și  sora mea erau în bucătărie și mâncau sendvișuri cu zahăr caramel. Imediat mi s-a făcut foame şi mi-am dat seama că nu mâncasem nimic de cină.
    - Unde ai fost, Boss? m-a întrebat Elaine abia ridicând capul dintr-o revistă: 16 sau Creem sau Tiger Beat.
    Mă poreclise "Boss" încă de anul trecut, de când îl descoperisem pe Bruce Springsteen şi devenisem un fanatic în această privinţă. Ea dorea doar să mă enerveze.
    La paisprezece ani, Elaine începuse să lase în urmă copilăria şi să se transforme în adevărata frumuseţe americană care a devenit mai târziu - înaltă, brunetă, cu ochii albaştri. Dar la sfârşitul acelei veri a anului 1978, era o adolescentă tipică.
    La nouă ani se îndrăgostise de Donny and Marie, apoi, la unsprezece, de John Travolta (într-o bună zi am făcut greşeala să-l numesc John Revolta şi ea m-a zgâriat atât de tare, încât aproape că a fost nevoie să mi se pună copci pe Obraz - bănuiesc că, într-un fel, am meritat asta). La doisprezece ani se îndrăgostise până peste cap de Shaun. Apoi a urmat Andy Gibb. De curând începuse să aibă gusturi mai şocante: formaţii de hard-rock, cum ar fi Deep Purple şi un nou grup, Styx.
    - L-am ajutat pe Arnie să-şi pună la loc sigur maşina, am răspuns, adresându-mă mai degrabă tatălui meu decât lui Ellie.
    - Viermele ăla, a oftat Ellie, şi a întors pagina revistei.
    Am simţit o pornire bruscă şi deosebit de puternică să-i smulg din mână revista, s-o rup în două şi apoi să i-o arunc în faţă. Acest impuls mi-a arătat foarte clar cât de stresantă fusese ziua aceea pentru mine. De fapt Elaine nu credea că Arnie era un vierme; doar căuta prin orice mijloace să mă enerveze. Dar poate că auzisem în ultimele ore de prea multe ori acest invectiv la adresa lui Arnie.
    Pentru numele lui Dumnezeu, lacrimile lui încă se mai uscau pe cămaşa mea şi poate că şi eu mă simţeam puţin prost.
    - Ce mai fac cei de la Kiss zilele astea, dragă? am întrebat-o eu mieros. I-ai mai scris în ultimul timp răvaşe de dragoste lui Erik Estrada? "Oh, Erik, mor după tine, mi se opreşte inima de fiecare dată când mă gândesc la buzele tale groase, libidinoase, peste ale mele..."
    - Eşti un animal, mi-a răspuns ea cu răceală. Doar un animal, asta eşti.
    - Şi nu ştiu ce-aş putea face în privinţa asta.
    - Corect.
    Şi-a luat revista şi sandvişul şi a plecat în camera de zi.
    - Ellie, să nu picuri zahăr caramel pe podea, a avertizat-o tata, stricându-i puţin ieşirea teatrală.
    M-am dus la frigider şi am găsit înăuntru nişte salam de Bologna şi o roşie care părea cam stricată. De asemenea, mai era acolo o jumătate de pachet de brânză topită, dar mâncasem prea multă în şcoala primară, iar acum nu-mi mai plăcea.
    Până la urmă m-am hotărât să beau o cană cu lapte, să mănânc un sandviş şi să-mi prepar o supă de vacă din conservă.
    - A cumpărat-o? m-a întrebat tata.
    Tatăl meu este consultant în problema impozitelor la firma H & R Block. De asemenea, mai oferea asistenţă prin corespondenţă pentru alte firme şi persoane. Mai demult a fost avocatul celei mai mari firme de arhitectură din Pittsburg, dar a suferit un infarct şi a demisionat. Este un om bun.
    - Mda, a cumpărat-o.
    - Tot aşa rău arată?
    - Mai rău. Unde-i mama?
    - La şcoală, a spus.
    Ochii ni s-au întâlnit şi aproape am izbucnit amândoi în râs. Imediat ne-am uitat în altă direcţie, ruşinaţi de noi înşine - dar chiar dacă eram ruşinaţi, nu ajuta prea mult. Mama mea are patruzeci şi trei de ani şi este igienist dentar. Multă vreme nu şi-a practicat meseria, dar după ce tata a avut infarctul, şi-a reluat serviciul.
    Acum patru ani i-a intrat în cap că ea este o scriitoare nedescoperită. A început să scrie poeme despre flori şi nuvele despre oameni bătrâni şi cumsecade în toamna vieţii. Din când în când devine "foarte" realistă şi mai scrie câte o nuvelă despre o fată tânără care este tentată "să rişte" şi apoi se decide că ar fi cu mult mai bine dacă O Salvează pentru Patul Conjugal. În această vară se înscrisese la un curs de tehnică scriitoricească la Horlicks - unde predau Michael şi Regina Cunningham, dacă vă mai amintiţi - şi î şi adună toate poemele şi nuvelele într-o carte intitulată "Schiţe despre Dragoste şi Frumuseţe".
    Acum, dumneavoastră ați putea gândi (şi felicitări, dacă este aşa) că nu este nimic ciudat dacă o femeie, care a reuşit să-şi menţină o slujbă şi să îşi crească odraslele, se decide să încerce ceva nou, să-şi extindă puţin orizontul.
    Şi bineînţeles că aveţi dreptate. De asemenea, v-ati putea gândi că eu şi tatăl meu aveam toate motivele să ne simţim ruşinaţi, că noi doi eram doar un cuplu de porci care grohăiam în bucătărie şi iarăşi aţi avea perfectă dreptate. N-aş încerca să vă schimb niciuna dintre păreri, deşi v-aş spune că dacă aţi fi supuşi uneia dintre desele recitări din "Schiţe despre Dragoste şi Frumuseţe", aşa cum ni se întâmpla mie şi tatei - şi lui Elaine - aţi putea înţelege mai bine sursa râsului.
    Ei bine, ea a fost şi este o mamă grozavă şi bănuiesc că şi o soţie minunată pentru tatăl meu - cel puţin nu l-am auzit niciodată plângându-se şi nu a stat vreodată până noaptea târziu în faţa unei sticle de tărie - şi tot ce pot spune în apărarea noastră este că n-am râs niciodată în faţa ei. Este o scuză foarte proastă, dar cel puţin este mai bună decât nimic. Pentru nimic în lume nici unul dintre noi n-ar fi rănit-o în acest mod.
    Mi-am pus mâna la gură şi am încercat să-mi înăbuş râsul, tata s-a prefăcut că s-a înecat cu pâine şi zahăr. Nu ştiu la ce se gândea el, dar eu îmi amintisem de un eseu recent intitulat "Avea Isus un Câine?"
    Adăugat la restul zilei, era deja prea mult.
    M-am dus la dulapurile de deasupra chiuvetei, mi-am luat un pahar pentru lapte, iar când m-am uitat iarăşi, tata reuşise să se stăpânească. Asta m-a ajutat şi pe mine să mă controlez.
    - Arătai foarte mohorât când ai intrat, a spus el. Dennis, totul este în ordine cu Arnie?
    - Arnie se descurcă, am spus în timp ce puneam supa într-o oală ca s-o încălzesc. Tocmai şi-a cumpărat o maşină, iar asta-i o porcărie, dar cu Arnie totul este în regulă.
    Bineînţeles că nu era aşa, dar sunt anumite lucruri pe care nu i le poţi spune tatălui tău, indiferent de cât de bine reuşise în meseria de părinte.
    - Câteodată oamenii nu pot să înţeleagă unele lucruri până când nu le simt pe pielea lor, a spus el.
    - Ei bine, sper că o să-şi dea seama cât de curând. A dus maşina la Darnell pentru douăzeci de dolari pe săptămână, deoarece părinţii lui nu doresc ca el s-o ţină acasă.
    - Douăzeci pe săptămână? Doar pentru rampă? Sau pentru rampă şi unelte?
    - Doar pentru rampă.
    - Asta-i hoţie la drumul mare.
    - Cam aşa, am spus observând că tatăl meu nu a făcut nicio ofertă ca Arnie s-o parcheze la noi acasă.
    - Vrei să jucăm cribbage?
    - Ar fi o idee, am spus.
    - Înveseleşte-te, Dennis. Nu poţi să rezolvi greşelile altor persoane.
    - Asta cam aşa este.
    Am jucat două sau trei mâini de cribbage şi m-a bătut de fiecare dată - aproape întotdeauna se întâmplă aşa, doar dacă nu este foarte obosit sau a băut câteva pahare.
    Totuşi, nu mă supăr. Asta înseamnă că mă bucur cu atât mai mult când reuşesc să-l bat. Am continuat să jucăm, iar după câtva timp a venit acasă mama, îmbujorată la faţă şi cu ochii strălucitori, arătând prea tânără ca să fie mama mea; îşi ţinea la piept cartea de schiţe şi povestiri.
    L-a sărutat pe tata - nu fugar, ca de obicei, ci un sărut adevărat, care m-a făcut brusc să simt că ar trebui să fiu în altă parte.
    Mi-a pus aceleaşi întrebări ca şi tata despre Arnie şi maşina lui, care devenise foarte repede cel mai important subiect de conversaţie în casa noastră, de când fratele mamei, Sid, a dat faliment şi i-a cerut tatei un împrumut. I-am dat aceleaşi răspunsuri.
    Apoi m-am dus sus să mă culc. Îmi simţeam picioarele foarte grele şi se părea că mama şi tata aveau o treaba a lor de rezolvat... deşi acesta este un subiect pe care nu-l analizez prea adânc în minte, după cum bine cred că înţelegeţi.
    Elaine stătea pe patul ei ascultând ultimele hituri. Am rugat-o să dea muzica mai încet deoarece doream să dorm. Mi-a scos limba. În niciun fel nu puteam să tolerez aşa ceva. Am intrat în cameră şi am gâdilat-o până când mi-a spus că dacă nu încetez o să verse. I-am zis: dă-i drumul, varsă, e patul tău, şi am mai gâdilat-o puţin.
    Apoi a adoptat expresia: "Nu-ţi bate joc de mine, Dennis, pentru că este ceva teribil de important", a devenit solemnă şi m-a întrebat dacă este adevărat că poţi să aprinzi "vânturile". Una dintre prietenele ei, Carolyn Shombliss, spusese că da, dar Carolyn minte aproape, despre orice.
    I-am spus să-l întrebe pe Milton Dodd, prietenul ei tâmpiţel. Atunci Elaine s-a înfuriat cu adevărat, a încercat să mă lovească şi m-a întrebat "de ce trebuie tu să fii întotdeauna aşa de afurisit, Dennis?" Deci i-am răspuns că da, poţi să aprinzi "vânturile" şi am sfătuit-o să nu încerce, i-am dat un pupic (ceea ce, de fapt, nu prea mai făceam - acest lucru începuse să mă facă să mă simt prost de când îi crescuseră sânii şi, ca să fiu sincer, la fel se întâmpla şi când o gâdilam), apoi m-am dus să mă culc.
    În timp ce mă dezbrăcăm m-am gândit că ziua nu s-a terminat la urma urmei aşa de prost. În jurul meu sunt oameni care gândesc că eu sunt o fiinţă umană şi, de asemenea, cred acelaşi lucru despre Arnie. O să-l conving să vina mâine sau duminică pe aici să mai discutăm, să vedem la televizor meciul echipei Phillies şi poate să jucăm ceva prostesc: "Monopoly" sau "Viaţa" sau poate acel vechi "Cheia" şi să ne debarasăm de tensiunile dintre noi. Să ne simţim iarăşi bine.
    Deci m-am băgat în pat cu toate ideile în ordine şi ar fi trebuit să adorm imediat, dar n-am reuşit. Deoarece nu era totul în ordine, şi ştiam asta. Lucruri încep să se întâmple şi câteodată nu ştii ce dracu' înseamnă.
    Motoare.
    Ăsta este un alt aspect despre perioada de adolescentă. Există toate aceste motoare şi, cumva, te trezeşti că ai în mână cheile de contact de la unele dintre ele şi le porneşti, dar nu ştii ce dracu-i cu ele sau ce se presupune că trebuie să facă.
    Există chei, dar asta-i tot.
    Şi chestia cu drogurile este la fel, tot aşa şi alcoolul, sexul și câteodată şi alte treburi - o slujbă de vară care îţi generează un nou interes, o excursie, o materie de la şcoală.
    Motoare.
    Ei îţi dau cheile şi câteva informaţii şi îţi spun: "Porneşte-o, vezi ce va face", iar câteodată urmarea te împinge spre o viaţă foarte bună şi mulţumitoare şi câteodată te duce drept pe autostradă, spre iad şi te lasă bătut şi însângerat pe marginea drumului.
    Motoare.
    Dintre cele mari. Ca şi 382-urile pe care le montau în maşinile vechi. Ca şi Christine.
    M-am tot răsucit în pat până când aşternutul s-a mototolit şi s-a strâns sub mine şi m-am gândit la LeBay spunând: Numele EI este Christine.
    Şi, cumva, Arnie preluase ideea cu numele. Când am fost mici, am avut triciclete, apoi biciclete, iar eu le-am botezat pe ale mele, dar Arnie nu - el spunea că numele sunt pentru câini, pisici şi peştişori. Dar asta a fost atunci, iar acum treaba se schimbase. Acum spunea acelui Plymouth Christine şi, ceea ce era într-un fel şi mai rău, era întotdeauna "EA" în loc de "ea".
    Nu-mi plăcea treaba asta şi nu ştiam de ce.
    Şi chiar tatăl meu vorbise de ea ca şi când Arnie, în loc să-şi cumpere o rablă veche, se însurase. Dar nu era aşa. Chiar deloc. Sau aşa era?
    Opreşte maşina. Dennis. Du-te înapoi... Vreau să mă mai uit o dată la EA.
    Pur şi simplu.
    Fără să stea niciun pic pe gânduri, iar asta nu-i stătea lui Arnie în caracter, care de obicei se gândea foarte mult la lucruri - viața îl făcuse foarte conştient despre ce li se întâmplă băieţilor ca el când făceau ceva din impuls. Dar de această dată se comportase ca un bărbat care întâlneşte o dansatoare de cabaret, îi face curte foarte grăbit, iar lunea se trezeşte cu o migrenă groaznică şi cu o nouă nevastă.
    Fusese ca şi... ei bine... o dragoste la prima vedere.
    Nu contează, m-am gândit. O s-o luăm de la început. Mâine o s-o luăm de la început. O să ne lămurim ce-i cu treaba asta.
    Şi aşa, până la urmă, am adormit.
    Şi am visat.
    Rotirea tânguitoare a demarorului în întuneric.
    Linişte.
    Demarorul, tânguindu-se iarăşi.
    Motorul părând că porneşte, apoi oprindu-se, apoi pornind.
    Un motor duduind în întuneric.
    Apoi faruri care se aprind; faza lungă; faruri demodate, ţintuindu-mă ca pe o gâză pe un geam.
    Eu stăteam în uşa deschisă a garajului lui Roland D. LeBay, iar Christine era înăuntru - o Christine nouă, fără nicio zgârietură sau o pată de rugină pe ea.
    Parbrizul curat, fără pată, întunecându-se până la un albastru polarizat spre marginea de sus. De la radio se auzeau sunetele ritmice ale melodiei "Susie-Q", cântată de Dale Hawkins - o voce dintr-o eră moartă, plină de o vitalitate înfricoşătoare.
    Motorul murmurând cuvinte despre putere prin galerii.
    Şi, cumva, ştiam că există înăuntru o cutie de viteze Hurst şi un carburator Feully; uleiul Quaker State tocmai fusese schimbat - era curat şi de culoarea chihlimbarului; sângele mecanismelor auto mobilelor.
    Brusc, ştergătoarele au început să funcţioneze, iar asta era straniu, deoarece la volan nu era nimeni, maşina era goală.
    - Haide, durule. Hai să facem o plimbare. Hai să călătorim.
    Am clătinat din cap. Nu vreau să intru acolo. Mi-e frică să intru acolo. Nu vreau să călătoresc.
    Şi, dintr-o dată, motorul a început să se ambaleze, să încetinească, să se ambaleze şi să încetinească; este un sunet înfometat, înfricoşător, iar de fiecare dată când motorul se ambalează, Christine pare să înainteze puţin, ca un câine rău într-o zgardă moale... iar eu vreau să mă mişc... dar picioarele parcă mi-s bătute în cuie pe aleea crăpată.
    - Ultima şansă, durule.
    Şi înainte să-i pot răspunde - sau să mă gândesc la un răspuns - se aude ţipătul teribil al cauciucurilor care sărută cimentul şi Christine se repede la mine, masca radiatorului rânjind ca o gură deschisă plină de dinţi de crom, farurile ei scânteind...
    M-am trezit urlând la două noaptea, în întuneric beznă, speriindu-mă de vocea mea şi am auzit paşi grăbiţi care veneau pe hol, care m-au speriat chiar mai tare. Între mâini strângeam cearşaful. I-am dat drumul imediat; era tot adunat în mijlocul patului.
    Eram leoarcă de transpiraţie. De la capătul holului Ellie a strigat şi ea speriată:
    - Ce-a fost asta?
    Lumina din cameră s-a aprins şi am văzut-o pe mama într-o cămaşă de noapte scurtă care lăsa să se vadă mai mult decât ar fi îngăduit ea în mod normal, cu excepţia celor mai critice împrejurări, iar în spatele ei era tata, legându-şi halatul sub care nu avea nimic.
    - Puişor, ce s-a întâmplat? m-a întrebat mama.
    Ochii ei erau mari şi speriaţi. Nu-mi puteam aminti când mi-a spus ultima dată "puişor" în acest fel - când aveam paisprezece ani? Doisprezece? Poate zece? Nu mai ştiam.
    - Dennis? a întrebat tata.
    Apoi în spatele lor a apărut Elaine, tremurând.
    - Duceţi-vă înapoi în pat, am spus. A fost un vis, asta-i tot. Nimic.
    - Oau! a spus Elaine, plină de respect la această oră târzie din noapte. Trebuie să fi fost un adevărat film de groază. Ce a fost, Dennis?
    - Am visat că te-ai măritat cu Milton Dodd, apoi aţi venit să locuiţi cu mine.
    - N-o tachina pe sora ta, a spus mama. Ce a fost, Dennis?
    - Nu-mi amintesc.
    Brusc mi-am dat seama că cearşaful cu care mă înveleam era răvăşit, că se vedea un smoc negru de păr pubian. Am rearanjat totul grăbit, cu gânduri vinovate de masturbaţie, vise erotice şi Dumnezeu ştie ce mi-a mai trecut prin minte. Pierdusem complet contactul cu realitatea. În primul moment nici măcar n-am fost sigur care-mi era vârsta, a existat doar acea imagine neagră, îngrozitoare şi imensă a maşinii repezindu-se în faţă câte puţin de fiecare dată când motorul se ambala, retrăgându-se, repezindu-se iarăşi; capota vibrând deasupra motorului, masca radiatorului ca nişte dinţi de oţel...
    Ultima şansă, durule.
    Apoi am simţit pe frunte mâna mamei, rece şi uscată.
    - E-n ordine, mamă. Nu a fost nimic. Doar un coşmar.
    - Dar nu-ţi aminteşti.
    - Nu. Acum s-a terminat.
    - M-am speriat, a spus ea şi a râs tremurat. Bănuiesc că nu ştii ce înseamnă frica până când unul dintre copiii tăi ţipă în întuneric.
    - Uh, chiar, nu mai spune, a zis Elaine.
    - Du-te să te culci, micuţo, a spus tata, şi a bătut-o uşor cu palma peste fund.
    A plecat, arătând puţin dezamăgită. Poate că după ce-i trecuse sperietura iniţială, sperase că eu o să încep să plâng, să am istericale. Asta i-ar fi furnizat o ştire senzaţională pe care s-o împărtăşească prietenelor în recreaţie.
    - Chiar te simţi bine? a întrebat mama. Dennis? Puiule?
    Iarăşi acel cuvânt, care reamintea de genunchii juliti când cădeam din leagăn; faţa ei, aplecată peste patul meu cum fusese şi când avusesem febra bolilor obişnuite ale copilăriei - varicelă, pojar şi un acces de scarlatină. Aproape că doream, absurd, să plâng. Acum eram mai înalt cu douăzeci şi trei de centimetri şi aveam cu treizeci şi cinci de kilograme mai mult decât ea.
    - Sigur.
    - În ordine, a spus. Lasă lumina aprinsă. Câteodată ajută.
    Aruncându-i o ultimă privire nesigură tatălui meu, a ieşit afară. Aici era ceva care m-a uluit - ideea că mama mea a avut vreodată coşmaruri. Bănuiesc că este unul dintre lucrurile la care nu te gândeşti niciodată. Oricare ar fi fost coşmarurile ei, niciunul nu-şi găsise, loc în "Schiţe despre Dragoste şi Frumuseţe".
    Tata s-a aşezat pe pat.
    - Chiar nu-ţi mai aminteşti despre ce era?
    Am clătinat din cap.
    - Trebuie să fi fost groaznic dacă te-a făcut să urli aşa, Dennis.
    Ochii lui erau aţintiţi asupra mea, întrebându-mă grav dacă era vorba despre ceva care ar trebui să ştie şi el.
    Aproape i-am povestit - maşina, era nenorocita de maşină a lui Arnie, Christine, Regina Ruginii, în vârstă de două zeci de ani, o urâţenie. Aproape i-am povestit. Dar cuvintele mi s-au oprit apoi în gât, ca şi cum, dacă aş fi vorbit, mi-aş fi trădat cel mai bun prieten. Bunul şi bătrânul Arnie, pe care un Dumnezeu pus pe glume se decisese să-l atingă cu bagheta urâţeniei.
    - În ordine, a spus el şi m-a sărutat pe obraz.
    Îi simţeam barba, acei peri mici şi tari care cresc noaptea, mirosul de transpiraţie şi dragostea. L-am strâns tare în braţe şi el mi-a răspuns la fel.
    Plecaseră toţi, iar eu am rămas acolo, cu lumina de pe noptieră aprinsă, fiindu-mi frică să adorm. Am luat o carte şi m-am întins, ştiind că părinţii mei nu dorm şi se întreabă dacă nu cumva am dat de nişte necazuri sau am băgat pe altcineva - poate pe animatoarea cu corp fantastic - în bucluc.
    M-am decis că somnul este o imposibilitate. Aveam de gând să citesc până la ziuă şi să dorm mâine după-amiază în timpul pauzei meciului.
    Şi gândindu-mă la asta, am adormit şi m-am trezit de dimineaţă cu cartea nedeschisă care căzuse lângă pat.

                                                              8.
                                               Primele schimbări

                            Dac-aș avea bani, îți spun
    ce aș face,
    M-aș duce în centru să cumpăr
    un Mercury sau două.
    Mi-aș cumpăra un Mercury,
    Și m-aș plimba în sus și-n jos pe drumul ăsta.
    The Steve Miller Band

                           M-am gândit că Arnie o să treacă pe la mine în sâmbăta aceea, deci am stat prin preajmă - am tuns peluza, am făcut curățenie în garaj, chiar am spălat cele trei maşini. Mama a privit toată această hărnicie cu destulă uimire şi în timpul mesei de prânz - crenvurşti şi salată de crudităţi - a spus ca poate ar trebui să am mai des coşmaruri.
    Nu voiam să sun la Arnie acasă, după toate certurile neplăcute care au avut loc acolo în ultimul timp, dar când a început spectacolul dinaintea meciului şi el încă nu venise, mi-am făcut curaj şi am sunat.
    A răspuns Regina şi, deşi încerca să se poarte de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat, mi s-a părut că simt o nouă răceală în vocea ei.
    Asta m-a întristat. Singurul ei fiu fusese sedus de o bătrână şi bolnavă prostituată numită Christine, iar bătrânul amic Dennis trebuie să fi fost complice la acest fapt.
    Poate că tocmai el intermediase afacerea. Mi-a spus că Arnie nu este acasă. Era la Garajul Darnell. Era acolo de la nouă de dimineaţă.
    - Oh, am spus eu spăşit. Oh, n-am ştiut.
    Sunase ca o minciună. Chiar mai mult, se simţise ca o minciună.
    - Nu? a spus Regina cu aceeaşi răceală în glas. La revedere, Dennis.
    Telefonul era mort în mâinile mele. Pentru un timp m-am uitat prosteşte la el, apoi am închis.
    Tata se postase în faţa televizorului, îmbrăcat cu bermudele lui ordinare şi cu tenişi şi-şi pusese în răcitorul de lângă fotoliu şase cutii de bere Stroh.
    Ăia din Philadelphia aveau o zi bună; îi băteau măr pe cei din Atlanta. Mama plecase să-şi viziteze una dintre colegele de clasă (cred că-şi citeau una alteia povestioarele şi poemele şi se entuziasmau împreună). Elaine se dusese la Della, prietena ei. Casa era liniştită; afară soarele se juca de-a v-aţi ascunselea cu câţiva norişori inofensivi. Tata mi-a dat o bere, ceea ce face doar când se simte foarte bine.
    Dar sâmbăta încă părea plicticoasă. Continuam să mă gândesc la Arnie, care nu se uita la meci, nu făcea plajă şi nici nu-şi înverzea picioarele tunzând peluza. Arnie, în umbra uleioasă a atelierului lui Will Darnell, jucându-se cu rabla aia ruginită în timp ce în jur oamenii strigau, uneltele cădeau zăngănind pe ciment, cu acel sunet metalic acut, şurubelniţa pneumatică desfăcând bolţuri vechi, vocea şuierătoare a lui Will Darnell şi tusea lui astmatică.
    Şi, dracu' s-o ia, eram gelos? Asta era, de fapt?
    După a şaptea repunere de la centru, m-am ridicat şi m-am îndreptat spre uşă.
    - Unde te duci?
    Mda, unde mă duceam? Acolo? Ca să mă uit la el, să-mi exprim părerea şi să-l ascult pe Will Darnell cum îl boscorodeşte? Mă îndreptam spre altă doză de mizerie?
    Dă-o dracului. Arnie era acum băiat mare.
    - Niciunde, am spus..
    Am găsit un baton de ciocolată Twinkie, ascuns cu grijă în spatele cutiei pentru pâine şi l-am luat cu o anumită doză de răutate, ştiind cât de supărată va fi Elaine când se va ridica în timpul uneia dintre reclamele de la show-ul Saturday Night Live şi va descoperi că nu mai este acolo.
    - Niciunde.
    M-am întors în camera de zi, m-am aşezat, am mai desfăcut o bere şi am mâncat Twinkie-ul lui Elaine şi chiar am lins ambalajul. I-am privit pe Phillies desăvârşind ruinarea celor de la Atlanta ("Îi mănâncă fripţi, Dennis - parcă-l auzeam pe bunicul spunând cu vocea hodorogită, de om bătrân - au scos untul din ei". Bunicul murise acum cinci ani.) şi nu m-am mai gândit deloc la Arnie Cunningham.
    Aproape deloc.
    A venit a doua zi după-amiază pe semicursiera lui veche cu trei viteze, în timp ce eu şi Elaine jucam crochet pe peluza din spatele casei. Elaine mă tot acuza că trişez.
    Era într-una din pasele ei proaste. Elaine întotdeauna intra în pasă proastă când "îi venea ciclul". Elaine era mândră de asta. Începuse de paisprezece luni să-l aibă cu regularitate.
    - Hei - a spus Arnie, venind agale de după colțul casei - aici se află Monstrul din Laguna Neagră şi Mireasa lui Frankenstein, sau Dennis şi Ellie?
    - Ce ai spus, omule? am întrebat. Ia-ţi o crosă.
    - Eu nu mai joc, a spus Elaine, aruncându-şi crosa pe jos. El trişează chiar mai mult decât tine. Bărbaţii!
    În timp ce ea se îndepărta, Arnie a spus cu voce tremurătoare şi afectată:
    - Dennis, asta-i prima dată când ea mi-a spus că-s bărbat!
    A căzut în genunchi, cu o expresie de adoraţie întipărită pe chip. Am izbucnit în râs. Când dorea, Arnie ştia săjoace foarte bine teatru.
    Ăsta era unul dintre motivele pentru care îmi plăcea atât de mult de el.
    Şi, ştiţi, într-un fel, era un secret. Nu cred că altcineva, cu excepţia mea, realiza că el are acest simt al umorului. Am auzit odată de un milionar care avea în pivniţă un Rembrandt furat, pe care doar el putea să-l vadă. Îl înţelegeam pe bogătaşul ăla. Nu vreau să spun că Arnie era un Rembrandt, sau chiar un mare umorist, dar puteam să înţeleg atracţia care o reprezenta faptul că doar tu ştii despre ceva valors... ceva care este valoros, dar este secret.
    Pentru un timp ne-am agitat pe terenul de crochet, nejucând serios, doar obosindu-ne unul pe altul. Până la urmă am trimis o minge prin gard pe peluza casei Blackford şi după ce m-am târât ca s-o recuperez, nici unul dintre noi n-a mai avut chef să joace. Ne-am trântit în şezlonguri. Destul de repede, pisica noastră, Jay Hawkins scandalagiul, înlocuitorul lui Captain Beefheart, a ieşit de sub verandă, sperând probabil să găsească vreo veveriţă drăguţă pe care s-o omoare lent şi răutăcios. Ochii lui verzi-chihlimbarii sclipeau în lumina după-amiezii înnorate şi mohorâte.
    - Ieri te-am aşteptat să ne uităm împreună la meci, am spus. A fost bun.
    - Am fost la Darnell. Totuşi, l-am ascultat la radio.
    Şi-a ridicat tonul vocii cu trei octave şi l-a imitat foarte bine pe bunicul meu:
    - Îi mănâncă fripţi! Îi mănâncă fripţi!
    Am râs şi l-am aprobat. Era ceva cu el în acea zi - poate lumina, care era destul de intensă şi totuşi îndeajuns de mohorâtă - ceva ce-l făcea să arate schimbat. Cu siguranţă, arăta obosit - avea cearcăne la ochi - dar, în acelaşi timp, tenul lui arăta puţintel mai bine decât fusese în ultimul timp.
    La serviciu băuse multă Cola, ştiind că n-ar fi trebuit, bineînţeles, dar nereuşind din când în când să reziste tentaţiei. Problemele lui cu pielea aveau o tendinţă să fie ciclice, aşa cum se întâmplă la majoritatea adolescenţilor - doar că în cazul lui Arnie ciclurile se schimbau din rău în mai rău, apoi înapoi la rău.
    Sau poate că era doar lumina.
    - Ce ai făcut la maşină? l-am întrebat.
    - Nu prea multe. I-am schimbat uleiul. M-am uitat la blocul motor. Prima chestie, Dennis, nu este crăpat. LeBay sau altcineva a uitat să detaşeze pompa de evacuare a uleiului folosit din motor, asta a fost tot. Mult din uleiul vechi cursese. Am avut noroc că n-am prăjit un piston când am mers vineri seară cu EA.
    - Cum de ai obţinut macaraua? Credeam că trebuie să ai o rezervare pentru ea.
    Şi-a îndreptat privirile în altă parte.
    - N-a fost prea greu s-o obţin, a spus, dar în vocea lui se simţea minciuna. Am îndeplinit o serie de comisioane pentru domnul Darnell.
    Am deschis gura ca să-l întreb ce fel de comisioane, dar apoi m-am decis că nu mă interesează. Probabil "o serie de comisioane" însemnau mult mai mult decât să meargă până la colţ la Schirmer's Luncheonette şi să cumpere cafea pentru clienţi sau să aranjeze piesele automobilelor folosite.
    Dar nu doream să devin implicat în latura Christine a vieţii lui Arnie, iar asta includea şi modul în care reuşea el să se descurce (sau să nu se descurce) la Garajul Darnell.
    Şi mai era ceva - un sentiment că ar fi mai bine s-o las baltă. Atunci n-am putut, sau n-am vrut, să definesc mai bine acest sentiment. Acum probabil aş spune că a fost acelaşi sentiment pe care-l ai când cel mai bun prieten se îndrăgosteşte şi se însoară cu o snoabă înţepată.
    Ţie nu-ţi place de ea, iar în nouăzeci şi nouă la sută din cazuri snoaba nu te suferă, deci, pur şi simplu pui capăt acestui aspect al prieteniei tale. Când lucrul este fapt consumat, nu mai discuţi acest subiect, altfel o să observi că prietenul tău te lasă baltă, de obicei cu aprobarea entuziastă a snoabei.
    - Hai să mergem la film, a spus Arnie agitat.
    - Ce rulează?
    - Ei bine, la State Twin este unul dintre acele filme super cu Kung-fu, ce zici? Heee-iah!
    S-a făcut că-i administrează lui Screaming Jay Hawkins o lovitură sălbatică, iar Screaming Jay a plecat ca din puşcă.
    - Pare destul de interesant. Bruce Lee?
    - Nu, altul.
    - Care-i titlul?
    - Nu ştiu. Pumnii Periculoşi. Palmele Zburătoare ale Morţii. Sau poate că Testiculele Furiei, nu ştiu. Ce spui? Când ne întoarcem o să-i povestim lui Ellie scenele tari ca s-o facem să vomeze.
    - S-a făcut. Numai dacă mai putem să intrăm doar cu un dolar fiecare.
    - Da, până la ora trei se poate.
    - Hai să mergem.
    Ne-am dus. S-a dovedit a fi un film cu Chuck Norris, deloc rău. Iar luni ne-am întors la şantierul de construcţii. Am uitat visul meu. Încet, încet, mi-am dat seama că nu-l mai văd pe Arnie aşa de des ca înainte; iarăşi era modul în care pierzi legătura cu un tip care de-abia s-a căsătorit. De altfel, prietenia mea cu animatoarea a început să se înfierbânte pe atunci. Chestia mea se înfierbânta, şi încă cum! - aproape în fiecare seară mă întorceam acasă după hârjoneli la cinematograful-parcare.
    Între timp, Arnie îşi petrecea la Darnell aproape toate serile.

                                                             9.
                                                Buddy Repperton

                       Și știu că indiferent care-i prețul,
    Oooooh, țeava dublă de eșapament
    Face motorul meu să plângă.
    Iubita mea are mers de Cadillac.
    Moon Martin

                        Ultima noastră săptămână de lucru plină dinainte de începerea școlii a fost cea premergătoare Zilei Muncii. Când am parcat în acea dimineață în fața casei lui Arnie ca să mergem la serviciu, el a apărut cu o vânătaie imensă la un ochi și o zgârietură urâtă pe față.
    - Ce ai pățit?
    - Nu vreau să discutăm despre asta, a spus el ursuz. A trebuit să le tot povestesc părinţilor până când am crezut că o să înnebunesc.
    Şi-a aruncat pe bancheta din spate punga cu sandvişuri şi a căzut într-o tăcere îndărătnică pe care a menţinut-o tot drumul. Unii dintre tipii din echipă l-au ironizat în legătura cu vânătaia, dar Arnie ridica pur şi simplu din umeri.
    În drum spre casă n-am pomenit nimic despre acest subiect, am dat drumul la radio şi m-am gândit la ale mele.
    Şi aş fi putut să nu aflu niciodată acea întâmplare dacă n-aş fi fost ademenit de broscarul ăla pe nume Gino, tocmai când coteam pe Main Street.
    Pe atunci Gino reuşea întotdeauna să mă ademenească - putea să treacă şi prin geamul închis al unei maşini şi să facă asta. Gino's Fine Italian Pizza este situată la intersecţia dintre Main şi Basin Drive şi de fiecare dată când vedeam firma cu pizza zburând în aer şi i-urile punctate cu trifoi (noaptea se aprindeau şi se stingeau; aşa-i ca poţi să te şi sperii?), simţeam că începe ademenirea. Iar în aceasta seară mama mea era la şcoală, cea ce însemna că trebuia să-mi încropesc o cină. Aceasta perspectivă nu mă încânta.
    Nici eu, nici tatăl meu nu eram prea buni bucătari; iar Ellie ar fi reuşit să ardă şi apa.
    - Hai să luăm o pizza, am spus eu intrând în parcarea din faţa pizzeriei. Ce spui? Una mare şi unsuroasă care să miroasă ca şi subsuorile transpirate.
    - Isuse, Dennis, ce scârbos!
    - Ca subsuorile curate, m-am corectat. Haide.
    - Nu, nu prea am bani, a spus Arnie cu indiferenţă.
    - Fac cinste. Chiar pot să-ţi dau pe jumătatea ta acele anşoa oribile. Ce părere ai?
    - Dennis, chiar n-ar trebui.
    - Şi un Pepsi, am spus.
    - Pepsiul îmi face rău la ten. Ştii asta.
    - Mda, ştiu. Un Pepsi superb, imens, Arnie.
    Ochii lui gri au strălucit pentru prima dată în acea zi.
    - Un Pepsi superb, imens, a îngânat el. Gândeşte-te la asta. Dennis, eşti josnic.
    Chiar aşa.
    - Două, dacă vrei.
    Eram într-adevăr josnic - era ca şi cum aş fi oferit batoane Hershey de ciocolată celei mai grase doamne dintr-un circ.
    - Două, a spus el strângându-mă de umăr. Două Pepsi-uri, Dennis!
    A început să se agite în scaun, zgâriindu-şi gâtul şi strigând:
    - Două! Repede! Două! Repede!
    Râdeam atât de tare încât era să ne lovim cu maşina într-un zid de beton, iar în timp ce coboram din maşină m-am gândit: de ce n-am bea câteva Pepsi-uri? În ultimul timp Arnie părea că scăpase de coşuri. Vaga îmbunătăţire a aspectului tenului său, pe care o observasem în acea duminică mohorâtă de acum două săptămâni, era acum foarte evidentă. Încă mai avea destule coşuri şi găuri în obraz, dar nu multe dintre ele - iertaţi-mă, dar trebuie s-o spun - supurau.
    Şi din alte puncte de vedere arăta mai bine. O vară întreagă în care muncise pe şantier îl bronzase profund şi îl făcuse să arate mai bine ca niciodată. Deci m-am gândit că-şi merita Pepsi-ul. Pentru învingător toate onorurile.
    Pizzeria Gino este condusă de un italian minunat pe nume Pat Donahue. Pe aparatul de taxat are un abţibild pe care scrie MAFIA IRLANDEZĂ, serveşte bere verde în ziua Sfântului Patrick (pe 17 martie nici nu poţi să te apropii de Gino, iar una dintre melodiile de pe tonomat este a lui Rosemary Clooney, care cântă: "Când Ochii Irlandezi Zâmbesc") şi întotdeauna are pe cap o pălărie bombată cu boruri scurte, pe care de obicei o poartă dată pe ceafă.
    Tonomatul este un Wurlizer vechi, o rămăşiţă a anilor patruzeci, iar toate cântecele - nu numai cel al lui Rosemary Clooney - sunt dintre cele Preistorice. S-ar putea să fie ultimul tonomat din America de la care obţii trei melodii pentru douăzeci şi cinci de cenţi.
    În rarele ocazii când fumez droguri, fanteziile mele se îndreaptă spre Gino - să intru acolo şi să comand trei pizza foarte încărcate, o ladă de Pepsi şi şase sau şapte dintre brioşele cu cremă făcute în casă de Pat Donahue. Apoi îmi închipui că stau jos şi înfulec totul, în timp ce în jurul meu se aude muzica Rolling Stones-ilor şi a celor de la Beach Boys.
    Am intrat, am comandat şi am stat să-i privim pe cei trei bucătari aruncând turtele în aer şi apoi prinzându-le înapoi în tigaie. Între ei vorbeau cu acele fraze înţelepte italiene şti cum ar fi: "Te-am văzut aseară la dansul de la Shrines, Howie, cine era puicuţa cu care era frate-tu?" "O, ea? Era sor'ta."
    Adică, este un fel de a spune: cât de european poţi să rămâi?
    Consumatorii intrau şi ieşeau, mulţi dintre ei fiind puşti de la şcoală. Nu peste mult timp o să-i văd iar prin clase şi am simţit recurența acelei nostalgii puternice şi acea frică. Puteam să aud în minte clopoţelul, dar, într-un fel, tunetul lui lung era ca o alarmă: Iarăşi începem, Dennis, pentru ultima oară; după acest an va trebui să înveţi să fii un adult.
    Auzeam închizându-se uşile vestiarelor, auzeam cla-clanc, cla-clanc, cla-clanc-ul monoton al mijlocaşilor lovind manechinele de antrenament, îl auzeam pe Marty Bellerman urlând exuberant: "Curul meu şi faţa ta, Pedersen! Aminteşte-ţi asta! Curul meu şi faţa ta! Este mai uşor să-i deosebeşti pe afurisiţii de gemeni Bpbbsey! " Mirosul uscat al prafului de cretă din clasele de Matematică.
    Zgomotul maşinilor de scris din marile săli de dactilografie, de la etajul doi. Domnul Meechan, directorul, rostind anunţurile la sfârşitul zilei cu vocea lui uscată şi pompoasă. Masa de prânz luată pe peluză atunci când vremea era frumoasă. Noii boboci care arată speriaţi şi pierduţi.
    Şi la sfârşit de tot mărşăluieşti pe coridorul principal, îmbrăcat în roba mare roşie, iar asta-i tot. Liceul este gata.
    Ţi se dă drumul într-o lume necunoscută.
    - Dennis, îl cunoşti pe Buddy Repperton? m-a întrebat Arnie, întrerupându-mi visarea.
    Pizza noastră sosise.
    - Care Buddy?
    - Repperton.
    Numele îmi era cunoscut. Mâncam din partea mea de pizza şi încercam să asociez un chip acestui nume. După un timp mi-am amintit. Am avut o ciocnire cu el pe vremea când eu eram un boboc sperios. S-a întâmplat la o reuniune dansantă.
    Muzicanţii făcuseră o pauză, iar eu aşteptam la rând ca să-mi cumpăr ceva răcoritor.
    Repperton m-a împins şi mi-a spus că bobocii trebuie să aştepte până când toţi seniorii îşi cumpără băutură. Pe atunci el era în anul doi, era înalt, masiv şi josnic.
    Avea bărbia pătrată, o claie de păr negru şi slinos, ochii mici şi apropiaţi. Dar acei ochi nu erau cu totul idioţi, în ei sclipea o inteligenţă vicleană. El este unul dintre tipii care-şi petrec anii de liceu perfecţionându-se în Zona de Fumat.
    Eu am spus erezia că dacă eşti într-o clasă mai mare nu influenţează cu nimic poziţia din rândul pentru băuturi răcoritoare. Repperton m-a invitat să ies afară cu el.
    Pe atunci coada se rupsese şi se rearanjase într-unul dintre acele cercuri precaute care de obicei premerg o încăierare. Atunci a apărut unul dintre pedagogi şi i-a împrăştiat pe privitori. Repperton a promis că se va ocupa de mine, dar asta nu s-a întâmplat. Iar acela fusese singurul contact pe care-l avusesem cu el, cu excepţia faptului că-i vedeam numele din când în când pe lista de penalizări care apărea la sfârşitul zilei. Mi se părea că fusese eliminat de câteva ori din şcoală, iar când se întâmpla acest lucru era un semn destul de bun că tipul nu făcea parte din Liga Tinerilor Creştini.
    I-am povestit lui Arnie despre singura mea întâlnire cu Repperton şi el a încuviinţat plictisit. Şi-a atins vânătaia care se transforma într-un galben ca de lămâie.
    - El a fost.
    - Repperton ţi-a burduşit mutra?
    - Mda.
    Arnie mi-a spus că-l cunoaşte pe Repperton de la cursurile de mecanică auto. Una dintre ironiile vieţii hăituite şi nefericite de licean a lui Arnie era că interesele şi talentele lui îl aduceau în legătură directă cu acel gen de oameni care consideră că este de datoria lor să-i burduşească pe Arnie Cunninghamii acestei lumi.
    Când Arnie era în anul doi şi urma o materie numită Bazele Motoarelor (care obişnuia să se numească Mecanică - Auto I până când şcoala a primit din partea Guvernului Federal o sumă importantă de bani pentru educaţia practică), un puşti pe nume Roger Gilman l-a snopit în bătaie. Am spus-o destul de vulgar, dar nu exista un mod mai elegant de a mă exprima. Gilman pur şi simplu l-a snopit în bătaie pe Arnie.
    Bătaia a fost destul de rea încât să-l ţină pe Arnie două zile acasă, iar Gilman a primit o săptămână de vacanţă prin bunăvoinţa direcţiunii. Acum Gilman se afla în puşcărie, acuzat de furt. Buddy Repperton făcuse parte din cercul de prieteni ai lui Roger Gilman şi, mai mult sau mai puţin, moştenise conducerea grupului lui Gilman.
    Pentru Arnie, să se ducă la ore în zona atelierelor era ca şi cum ar fi intrat într-o zonă demilitarizată. Apoi, dacă se întorcea viu după ora a şaptea, alerga până în partea cealaltă a şcolii cu tabla de şah sub braţ pentru un meci la club.
    Îmi amintesc că m-am dus anul trecut la un turneu de şah orăşenesc în Squirell Hill (Dealul Veveriţei) şi am văzut ceva ce pentru mine a simbolizat viaţa schizofrenică de licean a prietenului meu. Stătea acolo, aplecat solemn peste tabla de şah, în tăcerea adâncă care se aşterne la asemenea turnee. După o pauză lungă în care s-a gândit, a mutat un turn cu mâna care era impregnată cu ulei de motor, fiind atât de murdară încât niciun detergent nu o mai putea albi.
    Bineînţeles, nu toţi colegii de acolo doreau să-l bată; existau destui băieţi de treabă, dar mulţi dintre ei ori îşi făcuseră propriile cercuri de prieteni sau erau în permanență drogaţi. Cei care formaseră "bisericuţe" proveneau de obicei din cartierele mai sărace ale Libertyville-ului (şi să nu lăsaţi vreodată pe cineva să vă spună că elevii nu sunt categorisiţi din punctul de vedere al cărei părţi din oraş provin; aşa se întâmplă) şi sunt aşa de serioşi şi de tăcuţi încât aţi putea face greşeala să-i credeţi proşti. Mulţi dintre ei arată ca nişte rămăşiţe din anul 1968, cu părul lung prins în coadă de cal şi ginşii şi tricourile vopsite, dar în 1978 niciunul dintre aceşti puşti nu dorea să răstoarne guvernul; doreau să devină ca domnul Goodwrench.
    Iar atelierul este ultima oprire pentru inadaptabilii şi înrăiţii care de fapt sunt mai degrabă încarceraţi acolo. Iar acum, când Arnie amintise numele lui Repperton, mă mai gândeam la încă alţi tipi care-l înconjurau ca un sistem planetar. Mulţi dintre ei aveau două zeci de ani şi încă se luptau să-şi termine şcoala. Don Vanderberg, Sandy Galton, Moochie Welch.
    Adevăratul nume al lui Moochie era Peter, dar toţi puştii îi spuneau Moochie, fiindcă întotdeauna îl vedeai cerşind în faţa sălilor de concerte rock din Pittsburg.
    Buddy Repperton îşi luase un Camaro de doi ani, care se rostogolise de câteva ori pe Route 46 lângă Squantic Hill State Park - îl cumpărase de la unul dintre amicii de poker ai lui Darnell, mi-a spus Arnie. Motorul era în regulă, dar caroseria suferise mult de pe urma accidentului. Repperton îl adusese la Darnell cam la o săptămână după ce Arnie o dusese acolo pe Christine, cu toate că Buddy se învârtea de mult timp prin acele locuri.
    În primele zile, Repperton nu păruse că-i acordă nicio atenţie lui Arnie, iar Arnie, bineînţeles, era fericit că n-a fost observat. Totuşi Repperton se înţelegea bine cu Darnell. Părea că nu întâmpină nicio dificultate ca să obţină sculele foarte solicitate, care de obicei le puteai avea doar dacă le rezervai înainte.
    Apoi Repperton începuse să se ocupe de cazul lui Arnie. Trecea pe lângă el când se întorcea de la automatul de Coca sau de la toaletă şi răsturna o cutie plină cu unelte pe care Arnie le folosea. Sau dacă Arnie avea o cană cu cafea pe raft, Repperton o lovea cu cotul şi o vărsa. Apoi murmura "Ei bine, scuză-...MĂ!" ca şi Steve Martin, cu acel zâmbet mare şi ironic pe chipul lui. Atunci Darnell începea să urle la Arnie să strângă uneltele înainte ca una dintre ele să cadă într-un canal din podea.
    Destul de curând, Repperton începuse să se abată pe la Arnie şi să-l lovească tare pe spate, urlând:
    - Ce mai faci, Găoază?
    Arnie a suportat aceste salve de început cu stoicismul unuia care mai văzuse aşa ceva şi mai trecuse prin tot focul de artilerie. Probabil spera să se întâmple una dintre cele două situaţii posibile - ori sâcâiala va atinge un nivel constant de neplăcere şi se va opri acolo, sau Buddy Repperton îşi va găsi o altă victimă şi-l va abandona pe el.
    Mai exista totuşi şi o a treia posibilitate, una aproape prea frumoasă ca să speri că va fi aşa - întotdeauna era posibil ca Buddy să fie arestat pentru ceva şi să dispară din scenă ca vechiul său amic, Roger Gilman.
    Sâmbăta trecută se ajunsese la lovituri. Arnie îşi ungea motorul de la maşină, mai mult pentru că nu acumulase încă destule fonduri ca să îndeplinească una dintre celelalte sute de reparaţii necesare. Repperton a trecut pe acolo, fluierând voios cu o Cola şi o pungă de arahide într-o mână şi cu o manivelă în cealaltă.
    Şi, în timp ce trecea pe lângă boxa douăzeci, a dat cu manivela în lături şi a spart unul dintre farurile lui Christine.
    - L-a făcut bucăţele, mi-a spus Arnie.
    - O, Doamne, iote ce-am făcut! a spus Buddy Repperton, cu o expresie de regret ipocrit. Ei bine, scuuuuzeeeeee.
    Dar asta-i tot ce-a reuşit să spună. Atacul asupra Christinei reuşise ceea ce atacurile asupra lui Arnie nu putuseră să realizeze - l-a provocat să riposteze. A înconjurat Plymouth-ul cu palmele strânse în pumni şi a lovit orbeşte. Într-o carte sau într-un film, probabil că l-ar fi lovit pe Repperton tocmai în butonul de knock-out, ca să-l pună la pământ şi să-i numere până la zece.
    Rareori se întâmplă aşa în realitate. Arnie n-a lovit nici măcar pe lângă bărbia lui Repperton. În schimb a nimerit mâna lui Buddy; punga cu arahide s-a vărsat pe podea, iar Coca-Cola s-a împrăştiat pe faţa şi cămaşa lui Repperton.
    - În ordine, puţă mică şi nenorocită! a strigat Repperton.
    S-a uitat în jur foarte mirat.
    - Vai de curul tău!
    L-a atacat pe Arnie cu manivela.
    Atunci câţiva dintre ceilalţi clienţi au alergat spre ei, iar unul dintre ei i-a spus lui Repperton să lase manivela şi să lupte cinstit. Repperton a aruncat-o şi s-a apropiat.
    - Darnell n-a încercat să pună capăt luptei? l-am întrebat pe Arnie.
    - Nu era acolo, Dennis. A dispărut cu cincisprezece minute sau jumătate de oră înainte să înceapă lupta. Era ca şi cum ar fi ştiut ce avea să se întâmple.
    Arnie a spus că lui Repperton nu i-a trebuit mult ca să-l învineţească. Prima dată i-a înnegrit ochiul, zgârietura de pe faţă (făcută de inelul clasei pe care Repperton şi-l cumpărase într-unui din mulţii ani doi pe care-i făcuse) a urmat imediat.
    - Plus alte vânătăi, a spus el.
    - Ce alte vânătăi?
    Stăteam într-unul din separeurile din spate. Arnie s-a uitat în jur ca să fie sigur că nimeni nu ne privea, apoi şi-a ridicat tricoul. Când am văzut ce era acolo, am scos o şuierătură. Pe pieptul şi stomacul lui Arnie era un teribil curcubeu de vânătăi - galbene, roşii, purpurii, maro. Tocmai începuseră să se estompeze. Nu puteam să înţeleg cum fusese în stare să vină la lucru după ce fusese burduşit în halul ăsta.
    - Omule, eşti sigur că nu ţi-a rupt vreo coastă? l-am întrebat.
    Eram de-a dreptul îngrozit. Ochiul vânăt şi zgârietura de pe obraz erau nimic pe lângă acest rahat. Bineînţeles, am văzut încăierări în liceu, chiar luasem parte la unele, dar ma uitam pentru prima dată în viaţă la urmările unei bătăi serioase.
    - Foarte sigur, a spus el calm. Am fost norocos.
    - Cred că da.
    Arnie nu mi-a mai spus prea multe, dar a fost acolo şi un băiat pe care-l cunoşteam, Randy Turner, şi care mi-a povestit restul după ce a început şcoala. Mi-a spus că Arnie ar fi putut s-o încaseze şi mai rău, dar se repezise la Buddy mult mai tare şi mult mai cu fune decât se aşteptase Buddy.
    De fapt, a spus Randy, Arnie l-a atacat pe Buddy Repperton ca şi când diavolul i-ar fi băgat în cur o încărcătură de ardei iute. Braţele lui se rotiseră ca nişte monştri, pumnii lui fuseseră peste tot. Urlase, înjurase, împrăştiase salivă.
    Am încercat să mi-l imaginez şi n-am putut - imaginea care mi se tot forma în faţă era aceea a lui Arnie lovind cu pumnii în bordul maşinii, destul de tare ca să lase gropi şi ţipând că o să-i facă să şi-o mănânce.
    L-a făcut pe Repperton să se retragă până la mijlocul garajului, i-a însângerat nasul (mai mult din pur noroc) şi l-a lovit cu pumnul în gât, ceea ce l-a făcut pe Repperton să înceapă să tuşească, să se înece şi să-şi piardă interesul în burduşirea fundului lui Arnie.
    Buddy s-a întors cu spatele, ţinându-se de gât şi încercând să vomite, iar Arnie l-a lovit pe Repperton cu piciorul în fiind, făcându-l să cadă pe burtă. Repperton încă tuşea şi îşi ţinea gâtul cu o mână, iar nasul îi sângera abundent şi (iarăşi după cum a spus Randy Turner) Arnie se pregătea să-i dea lovitura de gratie când Will Darnell a apărut ca prin miracol, urlând cu vocea lui şuierătoare să se termine cu rahatul de acolo, să se termine cu rahatul, să se termine cu rahatul.
    - Arnie credea că acea luptă trebuia să aibă loc, i-am spus lui Randy. El crede că a fost ceva plănuit.
    Randy a ridicat din umeri.
    - Poate. S-ar putea. Cu siguranţă a fost ciudat modul cum a apărut Darnell când Repperton începuse să piardă.
    Cam şapte bărbaţi l-au înşfăcat pe Arnie şi l-au îndepărtat. La început s-a luptat ca un nebun cu ei, strigându-le să-l lase în pace, strigând că dacă Repperton nu-i plăteşte pentru farul spart o să-l ucidă. Apoi s-a liniştit, stupefiat şi abia realizând că Repperton era pe jos şi el era încă în picioare.
    Până la urmă Repperton s-a ridicat, cu tricoul pătat de sânge şi unsoare şi cu nasul încă sângerând. S-a repezit spre Arnie. Randy a spus că a părut că face asta cu jumătate de inimă, mai mult doar pentru salvarea aparenţelor. Câţiva dintre ceilalţi tipi l-au prins şi l-au dus de acolo. Darnell s-a dus la Arnie şi i-a spus să-i predea uneltele şi cheile şi să plece de acolo.
    - Isuse, Arnie! De ce nu m-ai chemat sâmbătă după-amiază?
    A oftat.
    - Eram prea deprimat.
    Ne-am terminat pizza şi i-am cumpărat lui Arnie al treilea Pepsi. Această băutură îi face foarte rău tenului, dar este foarte bună pentru stări depresive.
    - Nu ştiu dacă a vrut să spună să plec de acolo doar sâmbătă sau pentru totdeauna, mi-a spus Arnie în drum spre casă. Ce crezi, Dennis? Crezi că m-a dat afară?
    - Ai spus că ţi-a cerut cheia de la cutia cu scule, aşa-i?
    - Mda. Mda, aşa e. Nimeni nu m-a mai dat afară de undeva.
    Aproape a izbucnit în plâns.
    - Oricum locul ăla te scoate din pepeni. Will Darnell e un ticălos.
    - Bănuiesc că ar fi o prostie s-O mai ţin acolo, a spus el. Chiar dacă Darnell mă reprimeşte, Repperton e acolo. Dacă iarăşi mă  bat cu el ...
    Am încercat să fredonez melodia din Rocky.
    - Da, du-te dracului, Călăreţule Singuratic, împreună cu mârţoaga ta, a spus zâmbind puţin. Chiar că m-aş bate cu el. Dar Repperton s-ar putea s-0 atace iarăşi cu manivela aia când eu nu sunt acolo. Nu cred că Darnell l-ar opri.
    Nu i-am răspuns şi poate că Arnie a crezut că eram de acord cu el, dar nu eram.
    Nu credeam că acea găleată veche de rugină , marca Plymouth Fury, era principala ţintă. Iar dacă Repperton simţea că nu poate să realizeze de unul singur demolarea ţintei principale, pur şi simplu va apela la o mână de ajutor din partea prietenilor - Don Vanderberg, Moochie Welch et comp.
    Băieţi, luaţi-vă cizmele de motociclişti, diseară ne vom distra de pomină.
    Mi-a trecut prin minte gândul că l-ar putea omorî. Nu doar să-l doboare, ci de-a dreptul să-l ucidă. Indivizii de soiul ăla făceau câteodată aşa ceva. Lucrurile mergeau puţin prea departe şi murea un puşti. Câteodată citeşti despre asta în ziare.
    - S-O ţin?
    - Hm?
    Nu fusesem atent la ce spusese. Casa lui Arnie se vedea în depărtare.
    - Te întrebam dacă ai vreo idee unde aş putea s-O ţin.
    Maşina, maşina, maşina, numai despre asta vorbea. Începea să semene cu o placă stricată.
    Şi, ba încă mai rău, era întotdeauna EA, EA, EA. Era destul de deştept ca să-şi dea seama că EA - ea, drace, ea, ea - îl obseda din ce în ce mai mult, dar nu dorea să se corecteze. N-avea nicio intenţie să se corecteze.
    - Arnie, i-am spus. Omule, ai treburi mai importante la care să te gândeşti decât locul unde-ţi vei ţine maşina. Eu vreau să ştiu unde ai de gând să te ţii pe tine.
    - Ce? Despre ce vorbeşti?
    - Te întreb ce ai de gând să faci dacă Buddy şi amicii lui se decid că vor să te pună pe targă.
    Brusc, chipul lui a devenit gânditor - a devenit gânditor atât de repede, încât m-am speriat. Expresia era gânditoare, neajutorată şi răbdătoare. Era o expresie pe care o văzusem la televizor când aveam opt sau nouă ani, chipul soldaţilor îmbrăcaţi în salopete negre care-i bătuseră şi îi speriaseră de moarte pe cei mai buni şi mai bine echipaţi soldaţi din lume.
    - Dennis - a spus el - o să fac tot tot ce pot.

                                                         10.
                                                 Moare LeBay

                              - Nu am mașină și asta-mi frânge inima
    Dar am găsit un șofer, iar ăsta-i un început....
    Lennon și McCartney

                             Tocmai apăruse la cinematograf versiunea de film a lui Grease și, în acea seară, m-am dus cu animatoarea să-l vedem. Mie mi s-a părut stupid. Animatoarei i-a plăcut la nebunie. Eu am stat acolo, privindu-i pe acei adolescenți ireali dansând și cântând (dacă vreau adolescenți reali - ei bine, mai mult sau mai puțin - o să mă duc o dată să revăd „Jungla de pe Tabla Neagră”) și mi-am lăsat gândurile să hoinărească. Și brusc, în mintea mea parcă s-a produs o furtună, așa cum se întâmplă de multe ori când nu te gândești la nimic special.
    M-am scuzat și m-am dus  în holul cinematografului să dau un telefon. Am sunat la Arnie acasă, formând numărul foarte repede şi cu mare siguranţă. Memorasem numărul lui cam de când aveam opt ani. Aş fi putut să aştept până se termina filmul, dar ideea mi se păruse a dracului de bună.
    Mi-a răspuns chiar Arnie.
    - Alo?
    - Arnie, Dennis la telefon.
    - Oh, Dennis.
    Vocea îi era atât de ciudată şi de egală încât m-am speriat puţin.
    - Arnie? Te simţi bine?
    - Ce? Sigur. Credeam că te-ai dus cu Roseanne la film.
    - De acolo te sun.
    - Înseamnă că nu-i prea interesant, a spus Arnie. Vocea lui era tot plată şi tristă.
    - Roseannei îi place mult.
    Credeam că asta o să-l facă să râdă, dar a urmat doar o tăcere răbdătoare.
    - Ascultă, i-am spus. M-am gândit la o soluţie.
    - O soluţie?
    - Sigur. LeBay. LeBay este soluţia.
    - Le..., a spus el pe un ton straniu, ridicat... iar apoi a urmat iarăşi tăcerea.
    Începeam să devin mult mai speriat. Niciodată nu se mai comportase aşa.
    - Sigur, am bălmăjit, LeBay, LeBay are un garaj şi după părerea mea el ar mânca şi un sandviş cu şobolan dacă i-ar ieşi un profit din asta. Dacă-l abordezi în legătură cu o chirie de, să zicem, şaisprezece-şaptesprezece dolari pe săptămână...
    - Foarte amuzant, Dennis!
    Vocea lui era rece şi răutăcioasă.
    - Arnie, ce e?
    A închis.
    Am stat acolo, uitându-mă la telefon şi întrebându-mă ce dracu' s-a întâmplat. O nouă mutare din partea părinţilor lui? Sau poate că se dusese înapoi la Darnell şi descoperise o nouă stricăciune la maşină? Sau - m-a fulgerat o bănuială - sau poate o certitudine. Am pus receptorul în furcă, m-am îndreptat spre standul cu de toate şi am întrebat dacă au vreun ziar din ziua aceea. Până la urmă vânzătoarea a găsit unul şi apoi a stat acolo rumegându-şi guma, în timp ce eu m-am uitat pe ultimele pagini, unde se publică necrologurile.
    Bănuiesc că ţinea să se asigure că n-am de gând să fac vreo perversiune ciudată cu el sau poate să-l mănânc.
    N-am văzut nimic - sau aşa am crezut la început. Apoi am întors pagina şi am observat titlul. VETERAN DIN LIBERTYVILLE MOARE LA 71 DE ANI. Acolo era o poză a lui Roland D. LeBay îmbrăcat în uniformă, arătând cu douăzeci de ani mai tânăr şi cu ochii mult mai vii decât îi avusese când îl văzusem eu şi Arnie.
    Necrologul era concis. LeBay murise subit sâmbătă după-amiază. Lăsase în urmă un frate, George, şi o soră, Marcia. Serviciul funerar era programat marţi la ora două.
    Subit.
    În necrologuri întotdeauna se spune "după o lungă suferinţă", "după o scurtă suferinţă" sau "subit". Subit poate să însemne orice de la o comoţie cerebrală până la a te electrocuta singur în cada de baie.
    Mi-a amintit ceva ce-i făcusem lui Ellie când era aproape un bebeluş - poate avea trei ani. Am speriat-o foarte rău cu un omuleţ pe arcuri. Marele frate Dennis învârtea o manivelă micuţă şi făcea muzică. Nu era rău. Destul de amuzant.
    Şi apoi - Ka-BONZO!
    Iese afară un tip cu faţa rânjită şi cu nasul urât şi strâmb, aproape lovind-o în ochi. Ellie a plecat urlând s-o găsească pe mama, iar eu am rămas acolo uitându-mă la omuleţ cum dă din cap înainte şi înapoi, ştiind că probabil o să fiu certat, că probabil meritam să fiu certat - ştiusem că ea o să se sperie când îl va vedea pe clovn pe neaşteptate şi însoţit de o bubuitură. Ieşind afară din cutie atât de brusc.
    Am înapoiat ziarul şi am rămas în hol uitându-mă absent la afişele care anunţau VIITORUL FILM şi ce va fi ÎN CURÂND.
    Sâmbătă după-amiază.
    Subit.
    Ciudat cum se rezolvă lucrurile uneori. Ideea mea fusese că poate Arnie ar putea s-o ducă înapoi pe Christine de unde EA venise; poate că îi putea plăti chirie lui LeBay. Acum LeBay era mort. Murise, la drept vorbind, în aceeaşi zi în care Arnie se bătuse cu Buddy Repperton - în aceeaşi zi în care Buddy spărsese farul Christinei.
    Dintr-o dată în minte mi s-a format o imagine iraţională a lui Buddy Repperton lovind cu manivela - şi exact în acelaşi moment ochiul lui LeBay împroaşcă sânge şi brusc, foarte brusc...
    Termină cu prostiile, Dennis, mi-am spus. Termină cu...
    Iar atunci, undeva în străfundul minţii, undeva aproape de centrul ei, a şoptit o voce:
    Haide, durule, hai să ne plimbăm - apoi s-a stins.
    Vânzătoarea a pocnit un balon de gumă şi a spus:
    - Pierzi sfârşitul filmului. Asta-i partea cea mai bună.
    - Da, mulţumesc.
    M-am îndreptat spre intrarea în sală, dar am făcut un ocol până la ţâşnitoare.
    Gâtul îmi era foarte uscat.
    Până să-mi astâmpăr setea, uşile s-au deschis şi spectatorii au început să iasă.
    Pe deasupra capetelor lor am văzut ecranul. Apoi a ieşit şi Roseanne, uitându-se în jur, căutându-mă. Atrăgea multe priviri admirative la care le răspundea în felul ei visător şi sigur.
    - Den-Den, a spus ea luându-mă de mână.
    Nu este cea mai mare nenorocire din lume să mi se spună Den-Den - să ţi se scoată ochii cu un fier înroşit sau să ţi se amputeze piciorul cu un ferăstrău cu lanţ este probabil mai rău - dar nu pot să suport aşa ceva.
    - Unde ai fost? Ai pierdut sfârşitul. Finalul este...
    - ... partea cea mai bună, am terminat eu. Iartă-mă. A trebuit să răspund unei urgenţe naturale. Mi-a venit foarte brusc.
    - Îţi povestesc totul dacă ne ducem puţin până la Embankment, mi-a spus presându-mi uşor mâna de sânul ei moale. Asta doar dacă vrei să vorbim.
    - A fost un final fericit?
    Mi-a zâmbit, cu ochii mari, dulci şi puţin înceţoşaţi, aşa cum erau tot timpul. Mi-a apăsat şi mai tare mâna pe sân.
    - Foarte fericit, a spus. Îmi plac finalurile fericite, ţie nu, Den-Den?
    - Mă dau în vânt după ele.
    Probabil că ar fi trebuit să mă gândesc la promisiunile pe care mi le făcea sânul ei dar, în schimb, eu mă gândeam la Arnie.
    În acea noapte am avut iarăşi un vis, dar de această dată Christine era bătrână - nu, nu doar bătrână, era străveche; o maşină imensă şi îngrozitoare, ceva ce te aştepţi să vezi într-un pachet de cărţi pentru Tarot; doar că în loc de Spânzuratul este Maşina Morţii. Ceva ce pare că-i de-o vârstă cu piramidele. Motorul duduia, se oprea şi arunca afară un fum albastru înecâcios.
    Maşina nu era goală. La volan se bălăbănea Roland D. LeBay. Ochii lui erau deschişi, dar erau sticloşi şi morţi. De fiecare dată când motorul pornea şi corpul ruginit al Christinei vibra, el se mişca precum o păpuşă de cârpe. Tigva lui cheală se bălăbănea înainte şi înapoi.
    Apoi cauciucurile au scos scârţâind lor înfiorător, Plymouth-ul s-a repezit din garaj la mine şi în timp ce făcea asta, rugina a dispărut, geamurile crăpate şi murdare au devenit clare, alămurile sclipeau noi-nouţe, iar cauciucurile vechi şi tocite s-au transformat brusc în Wide Ovals, fiecare striu părând tot atât de adânc ca şi Grand Canyon.
    A urlat la mine, cu farurile aruncând cercuri albe de ură, iar în timp ce-mi ridicam mâinile într-un gest stupid, inutil, de apărare, m-am gândit: Dumnezeule, furia ei nemărginită.
    M-am trezit.
    Nu am ţipat. În noaptea aceea mi-am ţinut ţipătul în gât.
    Dar am fost foarte aproape.
    M-am ridicat în pat, pe care luna arunca o lumină albă şi rece şi m-am gândit: A murit subit.
    În noaptea aceea n-am adormit aşa de repede.

                                                                  11.
                                                       Înmormântarea

                           Aripi Eldorado, cauciuri mari și brizbizuri,
    Aleargă întocmai ca o părticică de Rai aici pe pământ,
    Ei bine, amice, când o să mor să-mi arunci corpul în spate,
    Și să mă duci la cimitirul de mașini în Cadillac-ul meu.
    Bruce Springsteen

                          Brad Jeffries, şeful nostru de echipă, avea în jur de patruzeci şi cinci de ani, începuse să chelească, era masiv şi în permanenţă ars de soare. Îi plăcea mult să strige - în special atunci când rămâneam în urmă cu planul - dar era un om destul de cumsecade. În timpul pauzei de cafea m-am dus la el ca să aflu dacă Arnie se învoise în acea după-amiază.
    - A cerut o învoire de două ore ca să se ducă la o înmormântare, a spus Brad.
    Şi-a scos ochelarii cu ramă de metal şi şi-a masat punctele roşii pe care aceştia i le lăsaseră pe nas.
    - Acum să nu mă rogi şi tu - oricum vă pierd pe amândoi la sfârşitul săptămânii, şi-mi rămân doar labagiii.
    - Brad, trebuie să te rog.
    - De ce? Cine-i tipul ăsta? Cunningham spune că el i-a vândut o maşină, că asta-i tot. Cristoase, credeam că nimeni nu merge, în fără de familie, la înmormântarea unui negustor de maşini uzate.
    - Nu era un negustor de maşini uzate, era doar un oarecare. Brad, Arnie are nişte probleme în legătură cu asta. Simt că ar trebui să mă duc cu el.
    Brad a oftat.
    - Okay, okay, okay, okay. Poţi să pleci de la unu la trei, ca şi el. Dacă eşti de acord să lucrezi în pauza de prânz şi marţi seară să stai până la ora şase.
    - Sigur. Mulţumesc, Brad.
    - O să te pontez ca de obicei, a spus Brad. Iar dacă cineva de la Penn-DOT din Pittsburg află despre asta, o să dau de bucluc.
    - Nu o să afle.
    - O să-mi pară rău că vă pierd.
    A ridicat ziarul şi l-a deschis la pagina sportivă. Venind din partea lui Brad, această remarcă fusese un mare compliment.
    - Şi pentru noi a fost o vară bună.
    - Îmi pare bine că asta-i părerea ta, Dennis. Acum şterge-o şi lasă-mă să citesc ziarul.
    Am plecat.
    La ora unu cineva m-a dus cu o maşină de profilat până la baraca principală.
    Arnie era înăuntru, atârnându-şi casca galbenă de protecţie şi punându-şi o cămaşă curată. S-a uitat mirat la mine.
    - Dennis! Ce faci aici?
    - Mă pregătesc să merg la o înmormântare. Ca şi tine.
    - Nu, a spus el imediat, şi a fost acel cuvânt care, mai mult decât orice altceva - sâmbetele în care nu mai venea la mine, răceala lui Michael şi-a Reginei când răspundeau la telefon, felul cum se comportase când îl sunasem de la cinematograf - m-a făcut să-mi dau seama cât de mult mă înlăturase din viaţa lui şi cum acest lucru se întâmplase în acelaşi mod în care murise LeBay: subit.
    - Ba da, am spus. Arnie, îl visez pe om. Mă auzi ce-ţi spun? Îl visez pe omul ăla. Mă duc. Putem să mergem separat sau împreună, dar eu mă duc.
    - NU glumeai, nu-i aşa?
    - Ce?
    - Când mi-ai telefonat de la cinematograf. Chiar nu ştiai că a murit?
    - Isuse Cristoase! Crezi că aş glumi în legătură cu aşa ceva?
    - Nu, a spus, dar nu imediat.
    Nu a spus nu până când nu s-a gândit foarte serios. Acum vedea posibilitatea ca toţi să-i fi întors spatele. Will Darnell îi făcuse asta, Buddy Repperton şi bănuiesc că şi mama şi tatăl lui. Dar nu erau numai ei, sau nu în special ei, deoarece niciunul dintre ei nu era motivul principal. Acela era maşina.
    - Îl visezi?
    - Da.
    Stătea acolo, ţinând cămaşa curată în mâini, gândindu-se la acest fapt.
    - În ziar scria că funeraliile sunt la Cimitirul Libertyville Heights, am spus în cele din urmă. Ai de gând să iei autobuzul sau mergi cu mine?
    - Merg cu tine.
    - Foarte bine.
    Am stat pe un deal, deasupra locului unde se ţinea slujba de înmormântare, niciunul dintre noi neîndrăznind sau dorind să mergem jos şi să ne alăturăm celor câţiva oameni care erau în jurul gropii. Erau mai puţin de douăsprezece persoane, jumătate dintre ei indivizi bătrâni îmbrăcaţi în uniforme care păreau vechi şi bine păstrate - aproape puteai să simţi mirosul de naftalină.
    Coşciugul lui LeBay era aşezat pe nişte bârne deasupra gropii. Era acoperit cu un steag. Cuvintele predicatorului erau purtate spre noi de adierea fierbinte de sfârşit de august: omul este ca iarba care creşte şi apoi este tăiată, omul este ca o floare care înfloreşte primăvara şi se ofileşte, omul este îndrăgostit şi iubeşte ceea ce trece.
    Când s-a terminat slujba, steagul a fost ridicat, iar un om care părea să aibă în jur de şaizeci de ani a aruncat în sicriu un pumn de ţărână. Bulgăraşi de pământ s-au împrăştiat şi au picat în groapă. În necrolog se spunea că a lăsat în urmă un frate şi o soră. Acesta trebuie să fie fratele; asemănarea nu era izbitoare, dar exista. Evident, sora nu ajunsese la înmormântare; în jurul gropii nu mai era nimeni în afară de foştii camarazi.
    Doi dintre veterani au împăturit steagul şi i l-au înmânat fratelui lui LeBay.
    Predicatorul L-a rugat pe Domnul să-i binecuvânteze şi să-i ţină, să îşi întoarcă faţa spre ei, să-i ridice şi să le dea pace. Îndoliaţii au început să plece.
    M-am uitat în jur după Arnie, dar Arnie nu mai era lângă mine. Se îndepărtase puţin. Stătea sub un copac. Avea lacrimi pe obraji.
    - Te simţi bine, Arnie? l-am întrebat.
    Am realizat că eram mai mult decât sigur că jos nu observasem nicio lacrimă, iar dacă Roland D. LeBay ar fi ştiut că Arnie Cunningham va fi singura persoană care va vărsa o lacrimă la înmormântarea scurtă dintr-unul dintre cele mai puţin cunoscute cimitire din Pennsylvania, s-ar putea să fi scăzut cincizeci de dolari din preţul pe care-l ceruse pe maşina lui căcăcioasă. La urma urmelor, Arnie încă ar mai fi plătit o sută cincizeci de dolari peste ce valora ea.
    Şi-a trecut palmele peste obraji într-un gest aproape sălbatic.
    - E-n ordine, a spus el răguşit. Haide.
    - Sigur.
    Credeam că se referise la faptul că era timpul să plecăm, dar el nu s-a îndreptat spre locul unde-mi parcasem Duster-ul; în schimb, a început să coboare dealul. Am vrut să-l întreb unde se duce şi apoi am închis gura.
    Ştiam foarte bine răspunsul; dorea să discute cu fratele lui LeBay.
    Fratele stătea împreună cu doi dintre foştii camarazi, vorbind încet şi ţinând steagul sub braţ. Era îmbrăcat într-un costum tipic pentru un om aflat în prag de pensionare şi care dispunea de un venit destul de modest; era bleumarin în dunguliţe, iar turul pantalonilor lucea slab. Cravata era boţită la vârf, iar cămaşa albă avea în jurul gulerului o urmă galbenă.
    S-a uitat spre noi.
   - Scuzaţi-mă - a spus Arnie - sunteţi fratele domnului LeBay, nu-i aşa?
    - Da, sunt.
    S-a uitat întrebător la Arnie şi, m-am gândit eu, puţin precaut.
    Arnie i-a întins mâna.
    - Mă numesc Arnie Cunningham. L-am cunoscut puţin pe fratele dumneavoastră. Cu puţin timp în urmă am cumpărat de la el o maşină.
    Când Arnie a întins mâna, în mod automat LeBay a întins-o pe a sa - când este vorba de americani, singurul gest care este probabil mai bine întipărit în reflexe decât strânsul mâinii cuiva, este acela de a verifica dacă fermoarul de la şliţ este închis atunci când ieşi dintr-o toaletă publică.
    Dar când Arnie a continuat şi i-a spus că a cumpărat o maşină de la LeBay, mâna fratelui a ezitat. Pentru un moment am crezut; că n-are de gând să-i strângă mâna prietenului meu, că o să şi-o retragă pe a sa şi o să-l lase pe Arnie cu mâna întinsă în aer.
    Dar nu a făcut asta... cel puţin, nu chiar. I-a strâns foarte repede mâna lui Arnie, retrăgându-se repede.
    - Christine, a spus el cu voce uscată.
    Da, asemănarea de familie exista - în modul cum sprâncenele îi umbreau ochii, în forma maxilarului, în culoarea ochilor. Dar faţa acestui om era mai plăcută, aproape blândă; nu credeam că va avea vreodată aspectul viclean, de vulpe, care-l caracterizase pe Roland D. LeBay.
    - În ultima scrisoare pe care am primit-o de la Rollie, îmi spunea că a vândut-O.
    Bunule Dumnezeu, şi el folosea acel nenorocit prenume feminin.
    Şi Rollie!
    Era greu să ţi-l imaginezi pe LeBay, cu ţeasta lui plină de bube şi cu corsetul pestilent, ca fiind Rollie-ul cuiva. Dar fratele lui pronunţase numele de alint cu aceeaşi voce uscată.
    În acea voce nu exista nicio urmă de afecţiune, cel puţin una pe care s-o pot percepe eu.
    - Fratele meu nu-mi scria des - a continuat LeBay - dar avea o tendinţă să se umfle în pene, domnule Cunningham. Aş dori să existe un cuvânt mai blând pentru asta, dar nu cred că există. În scrisorica lui, Rollie vorbea despre dumneavoastră ca despre un "muist" şi spunea că v-a dat ceea ce numea el "un futai regesc".
    Am rămas cu gura căscată. M-am întors spre Arnie, aşteptându-mă la un acces de furie. Dar expresia de pe faţa lui nici măcar nu se schimbase.
    - Dacă a fost un futai regesc - a spus el blajin - asta rămâne întotdeauna la aprecierea spectatorilor. Nu sunteţi de aceeaşi părere, domnule LeBay?
    LeBay a râs... puţin în silă, mi s-a părut.
    - Acesta este prietenul meu. Era cu mine în ziua când am cumpărat maşina.
    Am fost prezentat şi i-am strâns mâna lui George LeBay.
    Foştii soldaţi s-au îndepărtat. Noi trei, LeBay, Arnie şi eu ne priveam unul pe altul încurcaţi. LeBay a trecut dintr-o mâna în alta steagul fratelui său.
    - Pot să vă ajut cu ceva, domnule Cunningham? a întrebat LeBay până la urmă.
    Arnie şi-a dres glasul.
    - Mă întrebam în legătură cu garajul - a spus el. Vedeţi, eu lucrez la maşină, încercând s-o aduc iarăşi în stare de funcţionare. Părinţii mei nu sunt de acord s-o ţin acasă şi mă întrebam...
    - Nu.
    - ...dacă n-aş putea închiria garajul.
    - Nu, nici nu se poate pune problema, de fapt este ...
    - V-aş plăti douăzeci de dolari pe săptămână. Douăzeci şi cinci, dacă vreţi.
    M-am înfiorat. Era ca un copil care călcase în nisip mişcător şi se decisese să se înveselească mâncând câteva turtite cu arsenic.
    - ...imposibil.
    LeBay arăta din ce în ce mai abătut.
    - Doar garajul, a spus Arnie, căruia calmul începuse să i se fisureze. Doar garajul unde a fost ea de la început.
    - Nu se poate, a spus LeBay. Am înscris casa la "Secolul 21", "Agenţia Imobiliară Libertyville" şi "Casele din Pittsburg", tocmai în aceasta dimineaţă. Ei or să înceapă să prezinte casa.
    - Da, sigur, cu timpul, dar până...
    - ...şi n-ar fi bine ca tu să fii prin preajmă. Înţelegi, nu-i aşa?
    S-a aplecat puţin spre Arnie.
    - Te rog, nu mă înţelege greşit. În general nu am nimic împotriva adolescenţilor - şi dacă aş avea, până acum aş fi fost într-un azil de nebuni, deoarece predau la liceu în Paradise Falls, Ohio, de aproape douăzeci de ani - iar tu pari să fii un exemplar foarte inteligent şi bine educat al genului adolescent. Dar tot ce vreau eu să fac aici în Libertyville este să vând casa şi să împart cu sora mea din Denver suma de bani pe care o voi obţine. Vreau să mă descotorosesc de această casă, domnule Cunningham, şi vreau să nu mai am nicio legătură cu viaţa fratelui meu.
    - Înţeleg, a spus Arnie. V-aţi putea răzgândi dacă vă promit că aş avea grijă de casă? Aş tunde iarba? Aş zugrăvi? Aş face mici reparaţii? În acest fel v-aş putea ajuta.
    - Să ştiţi că se pricepe foarte bine la aşa ceva, am intervenit eu.
    M-am gândit că mi-ar prinde bine dacă Arnie şi-ar aminti mai târziu că am fost de partea lui... chiar dacă nu era aşa.
    - Deja am angajat un om ca să supravegheze casa şi s-o întreţină puţin.
    Părea plauzibil, dar am ştiut, pe neaşteptate şi foarte sigur, că era o minciună. Şi cred că şi Arnie şi-a dat seama.
    - În ordine. Îmi pare rău pentru fratele dumneavoastră. Părea un... om foarte încăpăţânat.
    În timp ce spunea aceste cuvinte, mi-am amintit cum m-am întors şi l-am văzut pe LeBay cu lacrimi mari şi uleioase pe obraji.
    Ei bine, asta este. M-am despărţit de EA, fiule.
    - Încăpăţânat?
    LeBay a zâmbit cinic.
    - O, da. A fost un afurisit încăpăţânat.
    Părea să nu fi remarcat expresia şocată a lui Arnie.
    - Mă scuzaţi, domnilor. Mi-e teamă că soarele mi-a făcut puţin rău la stomac.
    A început să se îndepărteze de noi. Noi stăteam destul de aproape de mormânt şi îl priveam. Brusc s-a oprit, iar chipul lui Arnie s-a luminat; el credea că LeBay şi-a schimbat pe neaşteptate părerea. Pentru un moment LeBay a rămas nemişcat, cu capul înclinat în poziţia unui om care gândeşte intens. Apoi s-a întors la noi.
    - Sfatul pe care ţi-l dau este să uiţi maşina, i-a spus lui Arnie. Vinde-O. Dacă nimeni n-o să vrea s-0 cumpere întreagă, vinde-O ca piese de schimb. Dacă nimeni n-O cumpără nici aşa, du-O la cimitir. Fă asta repede şi cu totul. Fă-o tot aşa cum te-ai dezvăţa de un obicei prost. Cred că vei fi mai fericit.
    Stătea acolo, uitându-se la Arnie, aşteptând ca acesta să spună ceva, dar Arnie nu i-a dat niciun răspuns. Doar îi susţinea privirile lui LeBay. Ochii lui aveau acea culoare specială, cenuşiu-închis, pe care o aveau atunci când se hotăra asupra unei idei şi picioarle îi prindeau rădăcini. LeBay a înţeles acea privire şi a încuviinţat. Părea nefericit şi puţin bolnav.
    - Domnilor, la revedere.
    Arnie a oftat.
    - Bănuiesc că asta-i tot.
    Îl privea pe LeBay îndepărtându-se, plin de resentimente.
    - Mda, am spus, sperând că am reuşit să am un ton mai nefericit decât în realitate.
    Asta era din cauza visului. Nu-mi plăcea ideea s-o ştiu pe Christine înapoi în garaj. Semăna prea mult cu visul meu.
    Am pornit spre maşină, fără să spunem nimic. LeBay nu-mi dădea pace. Niciunul dintre LeBay nu-mi dădea pace. Brusc, am ajuns la o decizie impulsivă - doar Dumnezeu ştie cât de diferit s-ar fi desfăşurat lucrurile dacă nu m-aş fi călăuzit după acest impuls.
    - Hei, omule, am spus. Am o nevoie. Scuză-mă două-trei minute, okay?
    - Sigur, a spus el, fără să ridice privirea.
    A continuat să meargă, cu mâinile în buzunare şi cu ochii aţintiţi în pământ.
    M-am îndreptat spre stânga, unde era un semn mic şi discret, şi o săgeată şi mai mică indicând direcţia spre toalete. Dar când am trecut de primul dâmb şi am ieşit din raza vizuală a lui Arnie, am cotit spre dreapta şi am început să alerg spre parcare.
    L-am prins pe Georges LeBay tocmai când se aşeza fără grabă la volanul unei Chevette foarte mici, care avea pe parbriz un abtibild Hertz.
    - Domnule LeBay! am gâfâit eu. Domnule LeBay!
    S-a uitat curios în sus.
    - Iertaţi-mă. Scuzaţi-mă că vă deranjez iarăşi.
    - Nu-i nimic - a spus el - dar mi-e teamă că ce i-am spus prietenului tău este încă valabil. Nu pot să-l las să-şi gareze maşina acolo.
    - Foarte bine, am spus.
    Şi-a ridicat sprâncenele stufoase.
    - Maşina, am spus. Plymouth-ul ăla Fury. Nu-mi place.
    A continuat să mă privească fără să spună nimic.
    - Nu cred că este benefică pentru el. Poate că spun asta în parte pentru că... nu ştiu...
    - Eşti gelos? m-a întrebat el încet. Timpul pe care şi-l petrecea cu tine, acum şi-l petrece cu EA?
    - Ei bine, da, corect, am spus. Este prietenul meu de mult timp. Dar eu - eu nu cred că asta-i totul.
    - Nu?
    - Nu.
    M-am uitat în jur să văd dacă Arnie era prin preajmă, iar în timpul în care nu l-am privit, am reuşit să aflu răspunsul.
    - De ce i-aţi spus s-O ducă la cimitirul de maşini şi s-O uite? De ce i-aţi spus că-i ca un obicei prost?
    Nu mi-a răspuns şi mi-era teamă că nu are nimic de spus - cel puţin, nu mie.
    Apoi, aproape prea încet ca să aud, m-a întrebat:
    - Fiule, eşti sigur că asta-i treaba ta?
    - Nu ştiu.
    Brusc mi s-a părut a fi foarte important să-i întâlnesc privirile.
    - Dar, ştiţi, ţin la Arnie. Nu vreau să-l văd că suferă. Maşina asta i-a pricinuit deja necazuri. Nu vreau ca situaţia să se înrăutăţească.
    - Vino la motel la mine în seara asta. Se află la ieşirea lui Western Avenue în 376. Poţi să-l găseşti?
    - Eu am asfaltat laturile rambleului de acolo, am spus şi i-am arătat mâinile. Încă am băşicile.
    Eu am zâmbit, dar el nu.
    - Motelul Rainbow. Sunt două moteluri la ieşirea aia. Al meu este cel mai ieftin.
    - Mulţumesc, am spus eu cu greutate. Ascultaţi, zău...
    - S-ar putea să nu fie treaba ta, sau a mea, sau a altcuiva, a spus LeBay cu vocea lui moale, profesorală, atât de diferită (dar cumva atât de straniu similară) de croncănitul sălbatic al fratelui său.
    - Dar pot să-ţi spun acum măcar atât. Fratele meu n-a fost un om bun. Cred că singurul lucru pe care l-a iubit cu adevărat în toată viaţa lui a fost acel Plymouth Fury pe care prietenul tău l-a cumpărat. Deci problema s-ar putea discuta doar între ei şi numai între ei, indiferent ce-mi spui tu, sau ce-ţi spun eu.
    Mi-a zâmbit. Nu a fost un zâmbet plăcut, iar în acea fracţiune de secundă mi s-a părut că-l văd pe Roland D. LeBay privind prin ochii lui şi am tremurat.
    - Fiule, eşti probabil prea tânăr ca să cauţi înţelepciune în cuvintele altor persoane cu excepţia ta, dar eu îţi spun asta: dragostea este duşmanul.
    A dat încetişor din cap.
    - Da. Dintotdeauna şi câteodată voit, poeţii îi dau alt sens. Dragostea este bătrânul măcelar. Dragostea nu este oarbă. Dragostea este un canibal cu o perspicacitate extrem de acută. Dragostea este ca o insectă; întotdeauna e înfometată.
    - Ce mănâncă? am întrebat eu fără să-mi dau seama că am de gând să vorbesc.
    Fiecare părticică a mea, în afară de gură, considera aberantă întreaga discuţie.
    - Prietenia, a spus George La Bay. Mănâncă prietenia. Dacă aş fi în locul tău, Dennis, m-aş pregăti pentru ce-i mai rău.
    A închis uşa Chevette-ului cu un bang! uşor şi a pornit motorul de capacitate mică. S-a îndepărtat, lăsându-mă sa stau acolo, pe marginea macadamului. Mi-am amintit brusc că Arnie ar trebui să mă vadă întorcându-mă din direcţia toaletelor, deci m-am dus într-acolo cât de repede am putut.
    În timp ce mergeam mi-am dat seama că groparii, sau cioclii, sau inginerii pentru eternitate, sau cum s-ar numi aceştia în ziua de azi, ar trebui să coboare în groapă sicriul lui LeBay.
    Ţărâna pe care George LeBay o aruncase la sfârşitul ceremoniei trebuia acum să fie întinsă pe capac, ca o mână biruitoare. Am încercat să înlătur din minte această imagine dar, chiar mai rău, peste ea s-a suprapus alta: Roland D. LeBay, în interiorul sicriului tapetat cu mătase albă, îmbrăcat în cel mai bun costum şi cu lenjeria cea mai bună - bineînţeles, fără corsetul galben şi urât mirositor.
    LeBay se afla în pământ. LeBay era în sicriul lui, cu mâinile încrucişate pe piept... dar de ce eram eu aşa de sigur că pe faţa lui era un rânjet larg, drăcesc?

                                                             12.
                                           Puțină istorie de familie

                         N-o poți auzi acolo în Needham?
    Route '128, lângă liniile de înaltă tensiune,
    E aşa de frig aici în întuneric,
    E atât de excitant în întuneric...
    Jonathan Richmond and the Modern Lovers

                          Motelul Rainbow într-adevăr arăta destul de rău. Avea un singur etaj, pavajul din parcare era crăpat, două dintre literele firmei de neon erau arse. Era exact genul de motel unde te aşteptai să găseşti un profesor de Engleză bătrân.
    Ştiu cât de deprimant sună, dar este adevărat. Iar mâine el va înapoia maşina închiriată la aeroport şi va zbura acasă în Paradise Falls, Ohio.
..............................................................................