Capitolul I
Șantaj fără precedent
1.
Inginerul Pascu se privi în oglindă. Ridică sprânceana stângă, roti uşor capul căutând unghiul favorabil, apoi zâmbi larg. Dinţii frumoşi, umezi, luceau între buzele cărnoase. O buclă blondă aluneca pe frunte. Îşi netezi tâmplele linse şi se apropie de fereastră.
Privită de sus, de la etajul şase, Piaţa Unirii părea un bazar de oameni şi lumini.
Hanul lui Manuc ţâşnea alb, fosforescent. Silueta dreaptă amintea sobrietatea construcţiilor de pe meleaguri aride, cu iarbă tocită şi soare fierbinte, ucigător.
La intrare, un "general" în şalvari şi fes roşu făcea temeneli adânci noilor sosiţi.
Bucureşteni, ori veniţi de aiurea, păstrând cheile automobilului în mână, păşeau pragul cu oarecare solemnitate. Biserica din cărămidă sângerie umplea peisajul de umbre.
Cu două sute de ani în urmă - gândul îl înveseli grozav pe Pascu - viaţa se desfăşura în acelaşi cadru. Doar că atunci erau alte straie, alţi oameni, caleaşcă în loc de Fiat, arome iuţi, ecvestre, amabilităţi levantine, ritualuri fanariote; alături, giuvaiergii italieni, răsfirând în faţa ochilor aprinşi podoabe complicate, paftale grele ori orfevrerie delicată în filigran.
După două secole, gablonzurile, şiragurile din cristal de Rhin învăpăiază la fel obrajii. La tejghea nu se mai află negustorul cu chip măsliniu. I-a luat locul o vânzătoare tinerică etalând la urechi, pe braţe şi la gât exponatele de marcă ale magazinului. După-amiază are o şedinţă, dimineaţă a fost la coafor, diseară... Nu, imposibil diseară! E la televizor!
Zări turnurile Mitropoliei dominând împrejurimile până departe, spre Magistrală.
Apoi ochii îi poposiră din nou în piaţă. Nişte petrecăreţi intrară în cramă. Acolo se servesc mici, fripturi în sânge aduse pe talere de lemn. Vinul băut în ulcică groasă de pământ e mai vârtos, umple gura. Instinctiv, inginerul Pascu îşi umezi buzele.
Telefonul, uitat în aşternut, emise un bâzâit vag. Îl lăsă să sune aprinzându-şi liniştit o ţigară. Trântindu-se comod, ridică receptorul alene, pregătindu-şi o voce insinuantă, puţintel voalată.
- Da!?
- Casa Pascu?
- Inginer Pascu!
Bărbatul cu glas melodios dar ferm, de la celălalt capăt al firului râse scurt.
- Precizarea e oportună. Vorbesc chiar cu domnia sa?
- Mda...
- Nu mă întrebaţi ce doresc?
Inginerul se ridică într-un cot, răstindu-se:
- Ascultă, mon cher, nu-mi arde de bancuri! Sunt cu o damicelă a cărei virtute principală nu e răbdarea. Nu are ceea ce aş numi eu în general o fire domoală.
Îşi roti privirea prin încăperea goală, mobilată aproximativ.
- N-am de gând să vă reţin. Este o chestiune care se referă, ca să zic aşa, la condiţia dumneavoastră profesională.
Pascu nu răspunse şi celălalt se asigură:
- Sunteţi atent? Din întâmplare am dat peste fişa dumneavoastră. Fişa inginerului Mihai Pascu...
- În fond, ce vreţi de la mine?
- A, aţi trecut la pronumele de reverenţă. În sfârşit! Totdeauna mi-am dorit să lucrez cu oameni cât de cât civilizaţi.
- Ce vreţi? ţipă de astă dată Pascu.
Pe cearşaf căzuse scrum aprins, lăsând o gaură rotundă şi neagră.
- Voi începe prin a vă recapitula unele evenimente petrecute în toamna anului 1969...
- Nu înţeleg la ce faceţi aluzie.
- Bine, atunci s-o luăm ab urbe condita. 1964 vă convine? În martie aţi fost exmatriculat de la Politehnică. Eraţi în anul III. Motivul? Bagatele! Câteva restanţe, scandaluri, beţie şi chiar un mic furt camuflat de câţiva colegi, băieţi cumsecade...
- Astea sunt minciuni! Minciuni sfruntate şi nu îngădui nimănui...
Celălalt râse:
- Atunci de ce nu închideţi? În 1965 aţi lucrat pe şantierul de la Brazi. Trăiaţi în concubinaj cu o tânără doamnă ale cărei pretenţii v-au împins la mici excentricităţi. Delapidare, parcă aşa spuneau unii care nu agreează eufemismele.
Inginerul Pascu îşi aprinse cu degete tremurânde o ţigară de la chiştocul celeilalte. Asculta vocea aceea sinuoasă şi dulce, de o dulceaţă care-i făcea greaţă şi ştia că cele ce vor urma vor fi mai cumplite, mai odioase.
- Anul 1968 l-aţi petrecut pe meleagurile însorite ale unui hotel nu dintre cele mai luxoase, cu o firmă de un umor îndoielnic: Penitenciar.
- Cine, cine eşti dumneata? strigă Pascu în receptor.
Se auzi din nou râsul limpede:
- N-are importanţă. Un an mai târziu, tuns chilug şi cu haine fluturânde, găseaţi un serviciu la Popeşti-Leordeni. Cei de la închisoare, distinşi pedagogi, reuşiseră să zgândărească sentimentele dumneavoastră nobile. Câteva luni aţi dus o viaţă de ascet. Serviciu şi - înduioşător! -lecţii de matematică în vederea reluării studiilor universitare.
Un huruit puternic acoperi ultimele cuvinte ale necunoscutului.
"Telefon public", reflectă Pascu. Mâna îi asudase pe receptorul alunecos.
- Aţi ghicit. Vorbesc din stradă. Ce vă spuneam? A, da! Meditatorul dumneavoastră v-a făcut în cursul unei lecţii o propunere interesantă.
- Încetează! Încetează! Ce vrei de la mine?
- Aţi acceptat propunerea, continuă calm necunoscutul, şi în iunie 1969 eraţi posesorul unei diplome universitare - false, evident - atestând calitatea dumneavoastră de inginer. Sunt trei ani de-atunci, domnule Pascu şi a sosit scadenţa. Nu există poliţă fără scadenţă.
- Am plătit! Am plătit tot!
- Vă referiţi la cei 5000 de lei? Doamne sfinte! Am spus totdeauna că la închisorile de azi nu se mai învaţă nimic. Câtă naivitate! Cum, cu fleacul ăsta credeţi că v-aţi acoperit obligaţiile?! Nu, domnule inginer. Plata urmează s-o faceţi acum.
- Cât? întrebă răguşit Pascu.
- Mai exact: Ce?
- Ce?
- Spre surpriza mea, constat că nu vă lipsesc aptitudinile profesionale. În momentul de faţă lucraţi ca subaltern al inginerului Simionescu. Scurt! Mă interesează lucrările lui.
- Sunt secrete!
Un hohot puternic îi izbi timpanul:
- Tocmai pentru că sunt secrete!
- Îmi cereţi imposibilul.
- Nimic nu-i imposibil, domnule "inginer", când există bunăvoinţă. Ştiţi cum se pedepseşte uzul de acte false? În cazul în care nu ne putem înţelege, dosarul dumneavoastră "profesional" va face obiectul unui studiu interesant la M.A.I., şi asta în cel mai scurt timp. Aşadar, renunţaţi la termenul "imposibil".
- Bine, dar ăsta-i şantaj!
- Exact! Deşi nu-mi plac definiţiile brutale.
Trecură câteva clipe. În oglinda ştirbă, agăţată oblic deasupra divanului, Pascu îşi văzu obrazul livid. Doar buzele rămăseseră roşii ca o rană umedă. Vorbi încet, cu gura lipită de aparat:
- Nu, domnule! V-aţi înşelat. Recunosc, în principiu calculele dumneavoastră au fost exacte, dar în ceea ce mă priveşte - repet - v-aţi înşelat. Cu orice risc, nu pot primi propunerea.
- Mai gândiţi-vă! Gândiţi-vă bine, domnule "inginer"! O piatră pornită la vale nu se poate opri din drum.
- Am făcut multe, continuă Pascu, ca şi cum nu l-ar fi auzit. Am furat, am minţit, dar trăda... şi se întrerupse brusc, ca şi cum cuvântul l-ar fi ars. Nu! Acesta este răspunsul meu...
2.
Individul își lipi urechea de ușă. O ușă subțire. Două foi de placaj prin care vocea inginerului răzbătea limpede, cu tonalităţi nealterate. Râse strâmb. Simţea groaza lui Pascu. Teama picurată treptat în vine, atomi de otravă strecuraţi în sânge. Glasul îi tremură... Inginerul se zvârcoleşte... Îl simte, vierme netrebnic, fără destin...
Deveni atent. Cineva urca treptele. Individul dispăru în întunericul palierului.
3.
- Este un răspuns pripit și - iertați-mi duritatea observației! - necugetat. L-am auzit de câteva zeci de ori. Pentru că - poate asta vă consolează - nu sunteţi singurul inginer plăsmuit peste noapte care trebuie să-mi plătească serviciile. Servicii calificate, aş zice, ţinând seama de faptul că în aproximativ trei ani nimeni nu a sesizat falsurile. Eu am răbdare. Trei ani am aşteptat până când dumneavoastră şi ceilalţi absolvenţi ai "facultăţilor mele" aţi prins rădăcini trainice. Acum culeg roadele. Fireşte, în ziua scadenţei toţi s-au arătat foarte integri sau numai înfricoşaţi, dar au sfârşit prin a plăti. Aşadar, lăsaţi copilăriile. Veţi suna la numărul 57 13... Întrebând dacă au de vânzare un pian Beckstein. Evident, este o parolă. Numai unul din locatari ştie despre ce este vorba. Aşa că insistaţi până vă va răspunde el. Succes, domnule "inginer"!
Pascu însemnă inconştient cifrele în calendarul de birou aflat pe lada studioului şi închise aparatul.
Se duse la fereastră. Privi cerul orb, fără stele, abia ghicit undeva sus. Înregistră forfota străzii, mulţimea care mişuna purtându-şi destinele anonime, cenuşiul citadin, huruitul tramvaielor, în general tot ce simbolizează oraşul ca ritm, culoare şi acustică.
Simţi un nod dureros, oprit în capul pieptului, şi deodată, peste Bucureştiul văzut de la etajul şase se suprapuseseră imagini tulburi...
...Femeia cu pomeţi înalţi şi buze răsfrânte, într-o bluză roşie, răscroită adânc, dormitorul-celulă, suportând răsuflarea greoaie, astmatică, a hoţului de buzunare, zâmbetul murdar al celuilalt, ademenitorul de minore, apoi lentilele groase ca nişte farfurii de gheaţă ale profesorului întinzându-i parşiv cursa între două probleme rezolvate pe un caiet ieftin de 1,15 bani.
...Şi din nou faţa îngustă, cu pomeţii înalţi, privind insinuant, printre genele lungi...
Se îndepărtă de fereastră şi începu să se îmbrace cu gesturi automate. Aruncă o privire în jur, surprins pentru prima oară de tristeţea odăii. Îndreptă cărămida învelită în ziar de sub biroul şchiop, întinse pătura peste aşternut şi părăsi încăperea cu umerii încovoiaţi.
Strada i se păru ciudată. Caleidoscop nebun, de o mobilitate obositoare, din care se simţea exclus.
Aruncă o privire întâmplătoare în vitrina unei cofetării. Mormane de dulciuri în culcuşuri de staniol, cu panglici savant involte, cutii de bomboane cu festoane de hârtie dantelată, intime ca un fragment de jupon. Înregistrări abstracte, absurde care nu se înscriau în circuitul stării sale de spirit. Se miră că le percepe, ca şi cum orice imagine străină de ceea ce avea să i se întâmple era fără noimă, nu putea, nu trebuia să existe.
Mergea izbindu-se de trecători, de călătorii coborâţi în staţie. Oamenii se întorceau surprinşi. Pierduse eschiva aceea reflexă a umerilor care evită obstacolele, care se scuză.
Traversă piaţa şi după câteva manevre, verificându-şi mereu spatele, ajunse în Calea Rahovei. O siluetă se desprinse din apropierea restaurantului "Cluj", şi pentru o fracţiune de secundă Pascu îi întâlni ochii. Avu impresia absurdă că celălalt îl aştepta, că sesizează o umbră de recunoştinţă, un licăr particular al expresiei. Îi auzea paşii în spate, şi, după câţiva metri, avu certitudinea că este urmărit.
Umbra, umbra celuilalt, uriaşă, nefirească, se proiecta pe asfaltul cenuşiu. O umbră fără paşi, căci paşii nu-i mai auzea. Aluneca înainte fermă, infailibilă... Inginerul începu să alerge sfârşit, bezmetic...
Apoi, dintr-o dată, pentru câteva clipe avu senzaţia că e singur. Umbra neagră nu i se mai încurca în picioare, nu-i mai ardea tălpile. Nu-i mai simţea răsuflarea fierbinte în ceafă. Şi începu să râdă. Un hohot demenţial, ce se prelingea pe zidurile oarbe.
Umbra se lipi de copac. Revolverul strălucea rece, în întuneric. Fixă amortizorul şi ridică braţul.
Silueta lui Pascu se frânse brusc, prăbuşindu-se pe trotuar.
4.
Își reveni după câteva minute, în legănat de roți. Deschise ochii. Cineva îi vorbea, nu putea desluşi cine. Imaginile erau neclare, păienjenite.
"Operatorul n-a reglat şarful", îi trecu prin minte.
Îşi concentră privirea. Desluşi un bărbat tânăr, cu zâmbet blând.
- Staţi liniştit! Ajungem imediat la spital.
Simţi că-şi va pierde cunoştinţa şi rosti împleticit:
- Trebuie... E greu...
Tânărul îi şterse sudoarea de pe faţă.
- Nu acum. Vorbim mai târziu...
Pascu zâmbi trist.
- Nu există mai târziu... Acum... Nu sunt inginer... Am... Am avut o diplomă falsă. Cineva, acum trei ani... mă şantajează... Secrete de la serviciu...
- Cine vă şantajează?
- El, ei, nu ştiu. Acasă, telefon... "Cumpăr Beckstein"... E o parolă...
Inginerul Pascu intră în comă şi nu-şi mai reveni. Muri în aceeaşi noapte într-una din rezervele Spitalului de Urgență.
Capitolul II
Un anchetator inedit
1.
Maiorul de securitate Minerva Tutovan se trezi la primul semnal al telefonului.
Scoase întâi piciorul de sub plapumă, încercând temperatura camerei. Ca de fiecare dată atinse scrinul vechi care gemu, zgâriind liniştea nopţii de iarnă. Întinse, din obişnuinţă, mâna să aprindă veioza şi abia după ce făcu para să funcţioneze de câteva ori îşi aminti că nu înlocuise becul ars.
Zbârci, plictisită, din nasul lung şi începu să bâjbâie pe lângă pat căutând telefonul.
- Alo!
Avea o voce metalică, imposibil de confundat. Ascultă un timp, apoi trânti receptorul şi se apropie de fereastră.
Încercă să-şi amintească unde pusese ceasul. Trase perdelele vechi căptuşite cu tafta de culoarea zmeurei, cadou de la o mătuşă ("biata tanti Caliopi, toată viaţa a avut gusturi fistichii"), lăsând să se strecoare în odaie un întuneric incert, albăstrui.
Pe lada studioului, extensoarele prinseră luciri astrale. Se îmbrăcă cu mişcări iuţi, bruşte: ciorapii de bumbac trei sferturi, costumul cenuşiu - fustă şi jachetă - pantofii plaţi.
"Hm! 11 fără 10."
De sus se auziră bubuituri. Minerva ridică exasperată ochii spre tavan:
- Iar?! Oamenii ăştia mă omoară! Ce-or fi având de bătut la miezul nopţii?!
Un zgomot asurzitor - corul ţevilor de calorifer izbite cu diferite obiecte fieroase - traversă blocul de-a lungul celor opt etaje.
Locatarii cereau linişte.
"Hm! Mi-au luat-o înainte..."
De pe tabla neagră acoperită cu exerciţii de trigonometrie desprinse paltonul, îşi trecu palma peste breton, apoi pe creştet până spre ceafă, unde părul se isprăvea brusc, şi ieşi din casă încuind yala de două ori.
2.
Colonelul Ionaș o cunoscuse pe Minerva cu mulţi ani în urmă, în condiţii sui-generis. Profesoară de matematici pe atunci şi diriginta unei clase mijlocii, făcuse o excursie cu elevii la un monument istoric din preajma Bucureştiului. La câţiva metri de şosea copiii dăduseră peste cadavrul unui bărbat în vârstă. Fusese ucis cu o secure, pe care asasinul, înspăimântat probabil, o abandonase în apropiere. Victima, un spion aflat de mult în atenţia organelor securităţii, era lăsat în libertate pentru a-i depista complicii.
Minerva se schimbase foarte puţin. Acelaşi breton câş, aceeaşi expresie indiferentă, acelaşi nas lung, subţire, alternând grimase în funcţie de dispoziţie.
- Ţii minte povestea din satul Pana?
Minerva ridică din umeri:
- Fleacuri!
"Fleacuri, hm, aşa spusese şi atunci..."
Venise într-un suflet de la Bucureşti, cu un I.M.S. de serviciu. Spre surprinderea lui îl găsise pe asasin în biroul sectoristului, gata să facă mărturisiri.
Fusese descoperit de Minerva. Cu toporişca sub braţ, se dusese la şcoala din comună. Intrase în mai multe clase: "Măi copii, am găsit securea asta în drum. Nu ştiţi a cui o fi?" Se ridicase un băieţel mai mărişor, pistruiat, cu părul ca morcovul: "Daţi-o încoa', e a lu' tata..."
Pe Minerva n-o mai găsise în sat. "Cică se grăbea", spuse poliţistul de la post.
Făcuseră cunoştinţă abia la Bucureşti, într-o recreaţie. După câţiva ani, Minerva părăsea învăţământul...
Colonelul îşi privi ceasul.
- Acum o jumătate de oră, inginerul Mihai Pascu a fost asasinat la câţiva metri de sediul securităţii. Medicul salvării care a însoţit victima la spital s-a grăbit să ne relateze ultimele sale cuvinte.
Scoase o foaie de hârtie din buzunar şi citi rar, încruntându-şi sprâncenele groase, haiduceşti, după cum le definise cândva Minerva.
- Nu există mai târziu... Nu sunt inginer... Am o diplomă falsă... Cineva... acum trei ani... mă şantajează. Secrete de la serviciu... Acasă... telefon. Cumpăr Beckstein. E o parolă... Douăzeci de minute mai târziu, la Circa de poliţie s-au prezentat soţii Cătănoiu, vecinii inginerului.
- Mi-a telefonat maiorul Panait, şeful secţiei. Susţine că declaraţia lor ne interesează în cel mai înalt grad.
Se uită la Minerva. Îşi sprijinise capul de portieră, urmărind succesiunea imobilelor pe străzile pustii. Lumini întârziate trădând insomnii ori eforturi cumplite "de a îngrăşa porcul" înainte de sesiune, trecători rari, expulzaţi din bodeguţa de cartier cu orar redus, măturători cu ochiul de pisică înfipt între omoplaţi, împingând tulumbe.
Fulgii de zăpadă, deşi, mărunţi, întindeau un voal lichid pe parbriz.
Maşina frână brusc.
3.
Doamna Cătănoiu, scundă, vioaie, cu ochii foarte apropiaţi unul de altul, frământa mânerul poşetei. Domnul Cătănoiu, înalt, slab, saşiu, n-avea ce face cu mâinile. Încercă să se ridice la intrarea Minervei şi a colonelului Ionaş. Nevastă-sa îl opri, şuierând scurt:
- Stai jos, Simioane!
Simion se execută prompt.
Minerva nu-şi ascunse zâmbetul. Şi-i putea lesne închipui la ei acasă: doamna Cătănoiu, în capot de zanana cu flori freacă maioneza în pragul bucătăriei, trăgând cu ochiul la televizor. "Degeaba! Ca Tanţa şi Costel nu mai fac ăştia pese..." Continuă să comenteze 20 de minute pe temă. Domnul Cătănoiu clipeşte mărunt cu gura mereu întredeschisă. Are deviaţie de sept şi respiră pe o singură nară. Îi dă dreptate clătinând rar din cap. Se gândeşte cum va justifica suta la chenzină... Berea cea de toate zilele la bufetul întreprinderii, buletinele Pronosport în colectiv, sau poate o undiţă...
Apoi doamna Cătănoiu trece la rubrica "evenimente din bloc", foarfecă manierele neamurilorlui Simion: "Au venit patru mitocani cu o amărâtă de gâscă şi mi-au stat pe cap o săptămână." Apoi emite consideraţiuni proprii asupra zborurilor cosmice: "Eu una nu m-aş duce să mă tai!", şi în cele din urmă desfiinţează în treacăt du pesul cumnatei Zoica. Domnul Cătănoiu dă mai departe din cap. E de acord...
- Vă rog, începu maiorul Panait, să relataţi şi dumnealor convorbirea! şi se retrase sub un pretext oarecare.
Doamna Cătănoiu trase adânc aer în piept:
- Cum îi spuneam şi domnului sublocotenent..
- Maior, rectifică, zâmbind subţire, colonelul Ionaş.
- Aş! Are tot o stea ca alde Pangrate, infanteristul de la doi. Este, Simioane?
Domnul Cătănoiu deschise gura, dar nu avu timp să articuleze vreun sunet.
Întrebarea fusese eminamente retorică.
- Cum spuneam dară, noi suntem cuplaţi cu inginerul Pascu. A venit omul să ne roage. Miel, nu alta! Că i-am zis lui Simion: "Pe cine nu-l laşi să moară, nu te lasă să trăieşti..." Vorbeşte, domnule dragă, de ne-a înnebunit! Este, Simioane? Bun! 'Nea seară pui mâna pe receptor s-o sun pe soru-mea, Steluţa. Fie-sa, a creaţă, e felceriţă la Colţea şi lucrează de dimineaţă. Voiam s-o întreb pe soru-mea ce să-i mai dau lui Simion, că suferă - mă iertaţi de vorbă proastă - cu pântecele de când a mâncat prune uscate aduse de frate-său din Huşi când a stat la noi săptămâna trecută, pe motiv că fiu-său era plecat în deplasare tocmai la Timişoara şi uitase să-i lase cheia sub preş. Este, Simioane?
Domnul Cătănoiu îngână confuz:
- Lasă, tu...
- Adică ce, nu-i aşa? Mă rog, chestii familiare... Aşa că ridic receptorul. Nu-mi stă în caracter să fiu indiscretă, borşul meu, plita mea, ce-mi pasă mie de alţii, nu ca alde Ştefăneasca, că nu-ţi sună bine omul şi-a şi scos mitocanca capu' pe uşă să vază cine-i! Dar lasă, că acu' o băgară la ilicit. Adică mă orbeşte pe mine că dintr-un salar îţi faci şi casă şi Fiat 1800?
Domnul Cătănoiu reuşi s-o întrerupă:
- Lasă, tu...
- Mă rog, chestii de bloc...
- Deci, interveni colonelul, aţi ridicat receptorul şi, desigur, fără să vreţi, aţi auzit...
- Fără să vreau, domnu' ! Fără să vreau! Da' ce-am auzit! ! "Domnule Pascu", zice...
- Cine zicea?
- Un bărbat. "După ce aţi ieşit de la puşcărie - zice - cineva v-a vândut o diplomă falsă..."
Doamna Cătănoiu îşi continuă relatarea reproducând în stil personal discuţia interceptată.
- Înainte să închidă, zice: "Veţi suna şi veţi întreba dacă au de vânzare un pian..." Căută cu ochii în tavan: "Un pian... Un pian Goldenbergl" Ţţ! Nu! Pocni din degete cu satisfacţie: Braunstein.
- Poate Beckstein, sugeră Minerva.
- Asta e! Beckstein! De unde ştiţi? "E o parolă - zice - numai unul dintre locatari ştie despre ce este vorba." P-ormă a trecut tramvaiul şi-a închis.
- Vorbea din stradă? se interesă colonelul.
- Vezi bine, că pe la noi nu trece.
- Cum vi s-a părut glasul? Mă refer la persoana care-l ameninţa pe inginer.
- Cum să mi se pară?
- O voce poate fi groasă sau subţire, alterată de alcool sau tutun. Uneori se poate preciza cu aproximaţie şi vârsta. Gândiţi-vă, doamnă, este foarte important pentru noi.
- Păi... Doamna Cătănoiu părea încurcată: Ştiu eu... Un glas, aşa, de mototol. Aşa, ca a lui Simion. Se întoarse spre bărbată-său: Ia zi tu ceva, Simioane, să auză şi dumnealor!
- Ce să zic!? făcu fâstâcit domnul Cătănoiu.
Colonelul se ridică, zâmbind:
- Vă mulţumim foarte mult. Ne-aţi făcut un mare serviciu. V-aş ruga să nu comentaţi cu nimeni întâmplarea.
Rămaşi singuri, colonelul se adresă Minervei:
- Ei, ce părere ai?
Minerva scrută chipul blajin al lui Ionaş. Avea o privire cuminte, cu ceva mucalit în colţul gurii.
- Sunt foarte surprinsă. Perversitatea combinaţiei depăşeşte cu mult tot ce am întâlnit până acum.
- Într-adevăr.
- Vă daţi seama? Cineva, pe care-l bănuiesc bine camuflat, oferă, contra unor sume relativ accesibile, diplome false de inginer. Urmează câţiva ani de expectativă. Oamenii au răbdare. O răbdare diabolică. Aşteaptă ca băieţii să prindă cheag la diferite locuri de muncă, să avanseze. Pe de altă parte, urmăreşte şi momentul psihologic. Teama, teama inerentă primelor luni când oamenii beneficiază de o situaţie trucată, când conştiinţa faptei neîngăduite şi reprezentarea ei acută începe să se atenueze. "A ţinut figura", cum ar zice, de exemplu, colaboratorul nostru mai tânăr Dobrescu. Treptat îmboboceşte un vag sentiment de securitate. Oamenii se simt mai bine, încep să se bucure, să guste din avantajele unei poziţii sociale artificiale care le oferă satisfacţii de ordin moral şi material. E clipa în care renunţi cel mai greu la o platformă, clipa în care şantajul dă roadele cele mai sigure. Îţi trebuie o coloană vertebrală a dracului de solidă, mult resort ca să te poţi împotrivi, în fond ca să poţi alege între avantajele pomenite şi oprobriul public la care, fatal, se adaugă sancţiunea penală. Iar preţul nu-l constituie câteva mii de lei amputate periodic din bugetul falşilor ingineri, ci informaţiile cu caracter secret deţinute de aceştia prin specificul activităţii lor.
Colonelul Ionaş rămase câteva clipe pe gânduri. Sprâncenele groase coborâseră mult deasupra pleoapelor, ca o streaşină neagră, ascunzându-i privirile:
- Mă întreb... mă întreb în ce moment determinant al acţiunii am intervenit noi. Diploma i-a fost procurată lui Pascu acum trei ani. Deci în 1969. Este singurul punct fix în jurul căruia ne putem mişca pentru moment. Câţi pseudoingineri au mai fost racolaţi de atunci sau până atunci? Câţi îşi dau deja obolul furnizând informaţii? Îţi dai seama, Minerva, că Pascu nu este, nu poate fi singurul caz? Felul în care a fost concepută "întreprinderea" presupune anvergură, o reţea întinsă de falşi specialişti vizând o ramură ori mai multe sectoare ale economiei noastre naţionale.
Scoase o foaie de hârtie şi un pix lung, albastru.
- Ce date avem?
- În mod prezumtiv, un număr de telefon la care Pascu trebuia să-şi dea consimţământul. Imposibil să nu şi-l fi notat. În lipsa intenţiei, cel puţin ca impuls reflex. Şi parola. La numărul respectiv răspund mai multe persoane. Necunoscutul a specificat că una singură se află în cunoştinţă de cauză, fără să precizeze care.
Colonelul se ridică făcând câţiva paşi prin încăpere.
- Trebuie luate măsuri imediate. Să fie avertizate marile întreprinderi şi institutele de cercetare. Veţi acţiona ca organ de cercetare penală, anchetând crima cu mijloacele specifice organelor de poliţie. Printre cei cu care veţi avea de-a face în această anchetă veţi întâlni desigur şi oameni avertizaţi. Vreau să spun oameni care cunosc substratul afacerii, iniţiaţi în istoria diplomelor false. N-avem voie să-i alertăm. Trebuie să le generăm certitudinea că au în faţă un anchetator penal, căutând urmele unui asasin obişnuit. Să nutrească convingerea că autorităţile ignoră total orice altă implicaţie străină de crimă. Este esenţial! Cu cine vrei să lucrezi?
Minerva îşi ridică umerii, surprinsă:
- Cu locotenentul Dobrescu. Ca de obicei. Există obiecţii?
- Nu! îngână Ionaş, frecându-şi obrazul. E un băiat bun.
O conduse spre uşă.
- Ştii, sunt cam supărat... Fiu-meu... a rămas corigent la matematici.
"Aha!" conchise Minerva, clipind şiret. "O ia pe după vişin. Vrea să-mi servească o chestie cu Dobrescu. Iar e sentimental..."
- Trei la teză, trei la oral... Nevastă-mea a instituit un regim draconic. I-a suspendat tot: teatru, patinaj, cinema, televizor... Crezi că e pedagogic? Fac apel la profesiunea ta iniţială...
- Perfect pedagogic! Urmăriţi-i şi lectura. Mi-amintesc că, pe vremuri, elevul Dobrescu încerca să mă păcălească strecurând în copertele manualului de geometrie un roman de spionaj, numai că eram la începutul anului şi el ţinea degetele între ultimele file.
Colonelul râse:
- Apropo de Dobrescu, nu-i scoate prea rău sufletul... Te rog!
4.
Cadavrul fusese transportat la morgă. Trupul inginerului Pascu acoperit cu un cearşaf de pânză devenise un număr, un obiect înregistrat cu creion chimic de un funcţionar indiferent. La chiuvetă, Vlase, medicul legist, îşi spăla mâinile. O salută pe Minerva Tutovan cu un zâmbet obosit. Avea ochi frumoşi, muiaţi de o boare. Pe corneea albă, irisul negru se detaşa precis, parcă tras cu tuş.
- Ce-i cu procurorul? întrebă Minerva.
- A plecat. Sunt poate zece minute.
- Acum începeţi?
Vlase oftă imperceptibil:
- Da. E o autopsie uşoară. Individul era tânăr, viguros. Fără grăsime...
Minerva măsură făptura delicată a doctorului, încheieturile subţiri. Vlase îşi detesta profesiunea. Crima îl terifia. Nu reuşise niciodată să se obişnuiască cu ideea de moarte. Moartea...
Privi îndelung silueta care se ghicea sub cearşaf. Parcă încerca să fixeze omul în spaţiu şi timp. O existenţă oarecare. Un salt mincinos peste ştachetă, apoi scadenţa implacabilă. Evenimentul inserat succint la rubrica "Aflăm de la Poliţia Capitalei" va fi comentat o seară, poate două, de gospodine în timp ce prepară tocana, apoi se va aşterne uitarea... "A murit un om! Un om tânăr! Ei şi? Oare asta-i totul?"
- Vreau să-l văd.
Medicul săltă puţin cearşaful.
- Un băiat frumos. Păcat!
- Mda! făcu Minerva pe gânduri. Ce aţi constatat?
Se uita insistent la tatuajul de pe braţul drept al victimei: Două mâini împreunate.
- Distanţa de tragere: circa 30 de metri. Evident, un trăgător excelent. Direcţia: perpendicular pe ţintă. Arma, dar asta o ştiţi dumneavoastră mai bine: Colt 45, cu amortizor. Glonţul a perforat plămânul şi s-a oprit în miocard. Bănuiesc. Atât deocamdată.
Îşi puse mănuşile de cauciuc şi dezveli victima. Avea mişcări moi, unduioase.
Vlase ridică ochii.
- Mâine dimineaţă sunteţi la birou?
- Cred că da. Daţi-mi un telefon!
Vlase părea încurcat.
- Ar mai fi ceva... Nu ştiu, poate e o prostie, dar...
- Dar?
- Acum o jumătate de oră am primit un telefon. Cineva, un bărbat, voia să ştie dacă inginerul Vlase a ajuns pe masa de autopsie...
- O glumă... macabră, nu vă mai frământați...
5.
Se învârtea prin încăperea spațioasă insuficient mobilată, ținând mâinile înfipte în buzunare.
Locotenentul Dobrescu, tânăr de tot, o urmărea pe sub sprâncene, sfiindu-se s-o privească în faţă. De fapt evita totdeauna ochii Minervei, rotunzi şi lucioşi, extrem de mobili pe un chip, în general, impasibil.
Eschiva îi stimula memoria afectivă. Pe vremuri, în fond nu cu foarte mulţi ani în urmă - opt sau poate zece - fusese elevul Minervei Tutovan. Matematicile nu constituiseră niciodată slăbiciunea locotenentului. Uneori, în nopţi agitate, retrăia coşmarul tezelor, al "extemporalelor fulger" de 15 minute, al examinărilor nemiloase pe baza "paşaportului" - caietul de teme. Ochiul pătrunzător al Minervei - i se spunea "Samuraiul", iar porecla era preluată cu voluptate de fiecare generaţie - descoperea cu precizie diabolică manevrele frauduloase din pauză, când, cu sufletul la gură şi mâna înfrigurată, erau completate lacunele după caietele colegilor.
Printr-a noua îl lăsase corigent. Petrecuse o vară îngrozitoare, un iulie fierbinte, crispat, fără ştrand şi fără filme, surghiunit opt ore pe zi în spatele obloanelor trase.
Învăţase cu lacrimi înghiţite, cu pumnii încleştaţi şi groaza în suflet: "E în stare să mă lase repetent...", şi născocea răzbunări cumplite, balsam dulce torturilor de peste zi.
Ulterior terminase Facultatea de Drept. Se prezentase la post, repartizat pe lângă un oarecare maior Tutovan. Nu făcuse nici o corelaţie. De fapt, nici nu ştia că Minerva abandonase învăţământul. Când dăduse cu ochii de ea, îl cuprinsese un soi de ameţeală, o sfârşeală lină. Prima întrebare a fostei profesoare fusese edificatoare: "Mai ţii minte, Dobrescule, formula de rezolvare a ecuaţiei de gradul trei?"
De-atunci trăia într-o continuă tensiune. La fel de necruţătoare ca pe vremea când voia să-l înveţe matematică, îl iniţia în "tainele" profesiunii, tratându-l fără menajamente, sâcâitoare, didactică, despotică, imposibilă.
Acum stătea în mijlocul odăii derutat, încercând să intuiască, din sărăcia obiectelor, ceva, o idee ori o observaţie inteligentă. Iar gândul că "trebuia" să fie deştept şi perspicace îl paraliza. Deodată îşi aminti de ultimele cuvinte ale inginerului Pascu şi se apropie de studio. Găsi pe ladă calendarul unde inginerul mâzgălise numărul de telefon. I-l arătă Minervei care, din cealaltă extremitate a încăperii, ridică din umeri.
- L-am văzut. Povestea este extrem de ingenioasă. Îţi dai seama, Dobrescule? Furnizezi diplome false unor derbedei - numai o pramatie e în stare să beneficieze de aşa ceva - şi după un timp vii cu şantajul: "Ori îmi dai relaţii despre cutare şi cutare lucru, ori te torn la poliţie." Şi-acum ce faci? Te uiţi la mine? Am un aer rococo! Nu crezi?
Fâstâcit, locotenentul începu să tragă de sertarele unui bufet scund, scoţând la iveală rufe, lenjerie, câteva tacâmuri sărăcăcioase.
- Nu bulendrele mă interesează, Dobrescu! Învaţă să observi şi să înţelegi.
Se apropie apoi de el cu braţele încrucişate pe piept.
- Arăţi de parcă ai fi înghiţit un bec. Fii mai bărbat, ce Dumnezeu! Ia-o metodic. Sunt trei oglinzi în casă, dar nici un şifonier. Hainele, foarte multe, o garderobă bogată, aş zice, sunt agăţate pe pereţi în cuie, ori atârnă pe spatele scaunelor. Deci individul era preocupat, în cea mai mare măsură, de cum arată el, nu interiorul. Un individ care-şi consumă existenţa pe stradă, la cinema ori în cârciumi, pentru care casa îndeplineşte un singur oficiu: de acoperiş. Nu trădează nici cea mai mică preocupare pentru aspectul locuinţei. Nu găseşti nici măcar vedeta decupată dintr-o revistă şi prinsă în patru pioneze. În schimb, se zgâia toată ziua în oglindă, chiar şi când vorbea la telefon. Cui trebuia să placă? Ce zici?
Locotenentul roşu ca sfecla îngână:
- Femeilor...
- Ai ghicit! Cum ai ghicit, Dobrescu?! Caută deci corespondenţa sentimentală. Nu în masa de lucru. Când ai de-a face cu mai multe femei, devii prudent. Materialul compromiţător îl ţinea deci ascuns. Vezi în spatele oglinzii sau între lada studioului şi dormeză. Apropo, tu unde le ţii ascunse?
- Eu?! Ştiţi... eu...
- Ştiu.
După câteva opinteli, locotenentul reuşi să dea la o parte lada. Scoase un pachet învelit în ziar. Scutură praful gros, concentrat ca un ciorchine de vată.
- Totdeauna am afirmat că bărbaţii n-au fantezie, conchise Minerva.
Desfăcu jurnalul din care căzură câteva scrisori şi fotografia unei femei. Un obraz îngust, cu pomeţi mongoloizi şi ochi de culoare deschisă. Femeia privea cu capul dat pe spate, ţinând mâinile încrucişate la piept, cu ambii pumni ascunşi sub subsuori.
- Hm! reflectă Minerva Tutovan. Fire închisă, misterioasă, voinţă fermă. Tenacitate. Un om interesant.
Puse fotografia la loc.
- Astea le luăm cu noi.
Se îndreptă spre masa de lucru unde Dobrescu scotocea conştiincios prin sertare.
- După toate aparenţele, Pascu era stângaci, spuse în treacăt, dându-l la o parte. Nu ştiu în ce măsură amănuntul ne interesează, în orice caz e de reţinut.
- Poftiţi?! întrebă aiurit Dobrescu.
Sub ameninţarea unui revolver şi tot n-ar fi fost în stare să ghicească din ce anume o dedusese.
Maiorul Tutovan îşi strâmbă buzele subţiri:
- Am spus că răposatul era stângaci. Nu vezi, ţine lampa de lucru în dreapta, deci lumina nu cădea normal, din stânga. Şi nu e un accident întâmplător. Să zici că Pascu căuta ceva şi a mutat-o din loc. Se vede după praf. Intact pe toată suprafaţa mesei.
Şi, pentru a demonstra cele afirmate, îşi plimbă degetul pe lemnul lustruit, lăsând o dâră întunecată.
Începu să răsfoiască prin hârtiile scoase de locotenent. Suluri de calc, o tabelă de logaritmi, o riglă de calcul, câteva caiete. Reţinu unul, întorcându-i paginile întâmplător. Erau exerciţii de matematici superioare. Le parcurse cu un zâmbet nostalgic.
- A luat lecţii.
- Poate că exersa singur, îşi luă inima în dinţi locotenentul.
- Sunt două scrisuri diferite, băiete. Iar unul din ele corectează totdeauna, ori continuă acolo unde, pesemne, Pascu se împotmolea. În sfârşit, cam asta ar fi pe-aici. Hai să dăm o raită în baie!
Încăperea îngustă, dotată cu un minimum de instalaţie sanitară, mirosea neplăcut.
Etajera din faţa oglinzii - "a patra", remarcă Minerva - era supraîncărcată de cosmetice şi obiecte de toaletă. Sticluţele şi cutiile elegante, extrem de decorative, contrastau evident cu pereţii scorojiţi, mâncaţi de igrasie. Robinetul de la chiuvetă, defect, picura, apa fiind întâmplător captată într-un borcan mare de iaurt, murdar.
Linguriţa folosită era alături.
Sub ochii surprinşi ai locotenentului Minerva scoase din buzunar un creion chimic cu care însemnă nivelul până la care ajunsese apa. Deşertă apoi borcanul şi-l puse din nou sub robinet. Îşi privi ceasul şi se aşeză pe marginea căzii, fixându-l pe Dobrescu.
- Ei, ai înţeles?
Locotenentul dădu evaziv din cap.
- Ce-ai înţeles?
- Garnitura e defectă...
- Faci progrese, Dobrescu. Mai departe!
- Dumneavoastră vreţi să stabiliţi un anumit timp...
- Asta era limpede. M-am uitat doar la ceas. Ce fel de timp?
- Timpul în care se umple borcanul.
- Bun. Şi odată determinat timpul, la ce concluzie ajungem?
- Încercaţi, probabil, o corelaţie cu ora la care a plecat de acasă victima. Adăugă circumspect: Pot să-mi permit să cred că experienţa nu este edificatoare?
- Permite-ţi!
- E posibil ca Pascu să fi aşezat borcanul sub robinet în momentul părăsirii locuinţei, dar mai e posibil să-l fi pus şi cu, să zicem, o oră înainte.
Minerva se ridică ameninţătoare:
- Dobrescu Vasile, nu mă face să-mi pară rău că ţi-am dat drumul la corigenţă într-a IX-a!
Locotenentul îşi încleştă mâinile la spate, până simţi că-i pocnesc falangele.
Stacojiu la faţă, îşi muşca buzele. Luă hotărârea disperată să nu-i mai pese. Cât o putea! Şi după aia...
Maiorul Tutovan, cu sprâncenele încruntate, îşi consultă ceasul, apoi luă borcanul în mână.
- Au trecut zece minute, declară ea. Apa colectată atinge înălţimea de un centimetru. Nivelul iniţial avea, cu aproximaţie, 14 centimetri. 14 ori 10 fac 140. Una sută patruzeci de minute. Rezultă că borcanul a fost pus sub robinet în urmă cu două ore şi douăzeci de minute, adică - îşi consultă ceasul - la 22. La ce oră s-a comis crima, Dobrescu?
- 22 şi 15.
- Perfect. Dacă la ora 22 Pascu se afla în această încăpere - ne-o spune nivelul apei din borcan - iar după 15 minute se trăgea în stradă asupra lui, înseamnă că... spune, Dobrescu! Ce înseamnă?
- Că victima venea direct de-acasă.
- Primo! Secundo! Ce-ţi spune faptul că un individ - salariat, nota bene! - îşi ingerează paşnic la miezul nopţii iaurtul şi în loc să se culce pleacă bezmetic?
- Că victima a părăsit locuinţa sub influenţa unei puternice impresii. Completă apoi cu o nuanţă de ironie: Produsă, evident, după ce consumase iaurtul.
- Ce anume îi putea genera o astfel de stare?
- Un telefon, o vizită ori o scrisoare! răspunse prompt locotenentul. Cum scrisoarea nu am găsit-o, aş înclina pentru telefon.
- Aşa, băiete! Raţionamentul tău este confirmat de declaraţia soţilor Cătănoiu. Convorbirea surprinsă la cuplaj a avut loc la ora 22! Notează-ţi numărul din calendar, şi mâine dimineaţă vii la mine cu numele şi adresa abonatului în dinţi.
Viscolea. Din buzunarul cât o valiză Minerva scoase un basc. Şi-l înfundă până la sprâncene şi porni pe gânduri, alături de locotenent. Pe Doamnei, un tânăr voinic cu pălăria dată pe ceafă îl salută jovial.
- Salve, Vasilică! Mişto vreme de idile!
Şi se îndepărtă descoperindu-se larg după un clipit semnificativ.
Dobrescu, stupefiat, îşi vârî capul între umeri, bolborosind ceva neinteligibil.
- Cine era măgarul? se interesă calm Minerva. Nu cumva Diaconescu dintr-a X-a B?
- Da... Cred că el...
Avea certitudinea că-şi recunoscuse fosta profesoară şi că-l interpelase numai aşa, de-al dracului.
- Îl ţin minte. Copia totdeauna după Popovici...
Scoase un fluierat strident, de stadion, oprind un Getax. Deschise portiera şi se întoarse către locotenent.
- Hai, că te duc până acasă.
- Vă mulţumesc. Stau aproape. A doua stradă.
Minerva ridică din umeri şi dispăru înăuntru. Amintindu-şi brusc de ceva, scoase iar capul:
- Şi mai repetă regula de trei simple, Dobrescu! S-ar putea să ai nevoie...
Rafale de zăpadă, ridicate de viscol, desenau cozi imense de balaur pe decorul oraşului. Un decor convenţional, cu zăpadă şi ţurţuri lungi, ca nişte bucle de cristal.
Toate peisajele ninse seamănă...
Traversă Calea Victoriei pustie, cuminte, carte poştală hibernală. O carte poştală dintre acelea pe care le primeşti în miezul verii şi-ţi pare absurdă. Locotenentul înainta greu. Fulgii îngheţaţi, aspri, ca nişte solzi, i se topeau pe obraz.
La Cercul Militar, felinarele agăţau cercei de lumină peste terasele troienite.
Capitolul 3
Ave, Tase, morituri te salutant!
1.
Stăteau de aproape o oră în restaurant, urmărind masa din dreapta lor. Trei bărbaţi de vârstă mijlocie beau vinul casei diluat în şpriţuri slabe. Erau posesorii numărului de telefon indicat de necunoscut şi găsit la locuinţa inginerului Pascu.
Dobrescu comandase o sticlă de trei sferturi. Sub ochii vigilenţi ai Minervei Tutovan nu îndrăznise însă să consume mai mult de un pahar. În ce o priveşte, combinase o mixtură cutremurătoare: suc de roşii cu un deget de lichior indian în care storsese trei lămâi. Sorbea din pai cu o expresie de extaz care aduse lacrimi în ochii locotenentului.
- Continuă! făcu Minerva. Trebuie să dăm impresia că facem conversaţie, accentuă, că ne interesăm unul de altul.
Dobrescu roşi ca o făclie şi lăsă ochii în jos.
- Nu fi insolent! Ascult.
- Telefonul fiind instalat în hol, e utilizat de toţi trei. Sunt singurii locatari ai apartamentului. Am sunat la diverse intervale lansând parola. Mi-au răspuns două voci diferite: "Greşeală", şi au închis.
- Concluzia?
- Sau inginerul Pascu nu a mărturisit complet parola, nu a avut timp s-o facă, sau, întâmplător, tocmai cel iniţiat nu a ridicat receptorul.
- Sau... Minerva ezită îndelung, consultându-şi conţinutul paharului. Da... În sfârşit, continuă!
- Cum datele din cartea de imobil nu-mi spuneau mare lucru, mi-am procurat fotografiile lor fixându-i pe peliculă azi-dimineaţă, în timp ce părăseau locuinţa. Le-am arătat celor care se aflau prin împrejurimi în momentul asasinatului.
Locotenentul îşi doză suspansul sorbind încetişor din pahar. Îl puse înapoi pe masă cu grijă exagerată, până ce simţi că Minerva începe să dea semne de nerăbdare.
- Toţi trei se aflau la restaurantul "Cluj", deci la câţiva paşi de locul crimei. I-a recunoscut chelnerul. Ba, mai mult, în jurul orei 22 şi 15, ora crimei, sub diferite pretexte, fiecare a ieşit din local pentru câteva minute.
- Interesant! făcu Minerva. Cine e cel de lângă fereastră?
Locotenentul îşi întoarse, ca din întâmplare, capul. Individul de care se interesa Minerva arunca priviri lipicioase în decolteul unei ospătăriţe. Fata, măgulită, făcea fiţe cu şoldurile, trebăluind mereu pe lângă masă.
Era un bărbat voinic, cu faţa rotundă, bine îngrijită. O bărbie încă decentă se revărsa peste gulerul imaculat al cămăşii. Avea în totul ceva de purceluş răzgâiat. O anume eleganţă, "de craidon" ar fi zis Minerva - pantofi cu scârţ, fular cu motive turceşti, umeri plonjaţi - respecta linia anilor '45-'46.
- Dumitru Necula, figurant la Teatrul liric. Burlac, 42 de ani.
Minerva îl măsură lung, concentrat:
- Bănuiesc că principala, dacă nu cumva unica sa preocupare o reprezintă femeile. Felul în care se îmbracă, privirile pe care le aruncă chelneriţei, chiar şi glumele pornografice pe care le-a spus până acum denotă un senzualism vulgar. Ochii lăcrimoşi sunt inexpresivi, iar privirea, cel mult şireată. Conversaţie ieftină, de cafenea, fără să depăşească un anumit orizont. Fie că reproduce cancanuri mai mult sau mai puţin picante din culisele teatrului, fie că emite opinii ori observaţii scabroase de natură sexuală.
- În consecinţă, opină locotenentul, nu-l cred capabil de crimă ori de vreo combinaţie tenebroasă. În afară de faptul că-i lipseşte suportul intelectual, dă senzaţia că ţine prea mult la modesta lui bunăstare pentru a o risca.
- Satisfăcător, Dobrescu! Satisfăcător! Următorul.
Necula tocmai îi pocnise o palmă pe umăr şi râdeau toţi trei. Avea o faţă pământie şi ochi negri. Economia de gesturi, ca şi îmbrăcămintea modestă dar îngrijită atrăgeau atenţia. Vorbea puţin şi zâmbea întruna apostolic, parcă recunoscător celorlalţi doi că-i acceptă prezenţa.
- Grigore Dincă, 39 de ani, liber profesionist. Pare un om delicat. Faţa trădează o sănătate şubredă, o insuficienţă hepatică probabil...
- Nu bate câmpii! îl întrerupse Minerva. Individul e tip saturnian. De aici i se trage culoarea aia bălţată. Încolo e zdravăn tun. Nu vezi ce pectorali are? Ce-i drept, pare un om delicat şi cu educaţie. Presupun că dispune de mijloace extrem de modeste. Îi lipseşte siguranţa pe care o dau banii, iar hainele sunt uzate, fără a depăşi însă limitele decenţei. Participă rar la discuţii, doar instigat, şi atunci emite evidenţe ori platitudini.
- Ca inteligenţă, l-aş înscrie pe aceleaşi coordonate cu Necula, numai că figurantul e mai şmecher.
- Te pripeşti, Dobrescu. Are o privire care-i departe de a fi cretină. Mai degrabă am impresia că se amuză copios de inepţiile celorlalţi, camuflându-şi divertismentul după o mască de naivitate inofensivă.
Minerva sorbi din bizarul cocteil roşu cu fluiditate sfărâmicioasă, zdrobind capătul paiului între dinţii puternici, cam mari.
- Ar mai fi Dem Luca, observă locotenentul. Traducător, 56 de ani, necăsătorit...
Maiorul Tutovan scrută cu ochii lucioşi profilul ascuţit al bărbatului, ceva între babă şi vultur pleşuv. Gulerul ros al cămăşii, manşetele zdrenţuite ale căror franjuri fuseseră îndreptate atent cu foarfecele lăsând să se vadă dublura, ca şi hainele vechi, cu proeminenţe lucioase, sugerau o existenţă penibilă, cu detalii meschine.
Vorbea mult, incoerent, şi, din câte i se părea Minervei, făcea abstracţie, într-un mod ciudat, de conversaţia celorlalţi. Gesturi largi, rotunde însoţeau monologurile grandilocvente. Cu muchia palmei omul curăţa neîncetat masa, apoi, zvâcnind din vârful degetelor, degaja de pe mâneca hainei imaginare fire de praf.
- Viaţa e un amănunt penibil, domnii mei, declară tare Luca, ducând paharul la buzele supte. Primii care au observat-o au fost creştinii, căci întreaga lor dogmă - luaţi-i doar pe Sfântul Martin ori pe preacuviosul Augustin, ca să nu mai vorbim de Baudin, distinsul Jean Baudin - inoculează dispreţul faţă de efemerul antract suspendat în abis, atom al nimicniciei. "O temps suspends ton vol, et vous heures propices, suspendez votre cours..." Vedeţi, domnilor, la 20 de ani e suficient să întinzi doar mâna ca să-ţi agăţi bascul de cornul lunii... Însuşi Take Ionescu...
Necula, ameţit, îl urmărea tâmp şi bovin, scobindu-şi conştiincios molarii cu un băţ ud de chibrit pe care îl sugea din când în când. Dădea din cap competent, în fond năucit şi incapabil să găsească un sens în vraiştea de idei.
- O ia razna rău, observă Minerva, şi încă cu tupeu. Înşiră baliverne scontând la sigur pe ignoranţa celorlalţi.
- De ce o face? întrebă locotenentul, încreţindu-şi fruntea.
- Logoreea ar fi o explicaţie şi cea mai inofensivă. Plictiseala ar fi alta. Amicii i se par neinteresanţi, discuţiile lor searbăde, mica lor filozofie naivă, aşa că ridică un scut permanent între el şi ei. A născocit bruiajul ăsta fără cap şi fără coadă, dar cel puţin îl împiedică să recepţioneze observaţiile lor banale. "De ce nu-i evită atunci?" ai să mă întrebi. E totuşi mai vesel să bei în trei decât de unul singur, şi apoi am întâlnit căsnicii - o prietenie foarte strânsă împrumută mult de la această instituţie - în care oamenii se detestau şi totuşi nu reuşeau să se despartă. Mai există o variantă. A umorului sardonic. Luca se amuză copios, un râs homeric care-i zguduie măruntaiele, fără sonor, de presupusa naivitate, crasa ignoranţă a lui Necula. Treaba, ca preocupare în sine, presupune pe lângă o doză de cinism o insatisfacţie pe planuri majore deprimantă sau ceea ce numim în general ratare. Şi vorba lui Schopenhauer, pentru că suntem la citate: "Să te ferească providenţa de cel care n-are nimic de pierdut.”
2.
Urmărirea continua. Pe la ora 3 dimineaţa, Minerva Tutovan, împreună cu locotenentul Dobrescu, se afla la barul, "El Dorado".
Un chelner ce se voia stilat le adusese cafele şi o jardinieră din care ciuguleau stafide, alune şi langues de chat, urmărind pe ringul de sticlă - un disc de culori şi lumini - evoluţia unei dansatoare destul de trupeşă. Pe un pretext oriental, femeia îşi flutura borangicurile multe şi aţâţătoare, iar mişcările sinuoase stârneau exclamaţiile celor mai puţin blazaţi din sală.
Dobrescu, care-şi promise să vină într-o zi singur, încerca un obraz impasibil, neştiind ce atitudine să ia. Minerva, cu ochii subţiaţi şi gura strânsă pungă, îl observa atent, cântărindu-i reacţiile tot mai vigilentă pe măsură ce numărul se apropia de final.
Camuflându-şi interesul, locotenentul se foia pe scaun simulând "datoria trează" pentru masa din imediata apropiere a celor trei: Necula, Dincă şi Luca. O chelneriţă surprinzător de frumoasă, îmbrăcată în uniforma casei, minijup redus la extrem lăsând să se vadă dessous-urile cochete, le aduse o sticlă de şampanie bine frapată, învelită într-un şervet ud, ca un scutec.
După ce turnă în pahare, fata se îndepărtă. Necula, cu zâmbet lat, umed, îi lipi o palmă birjărească pe circumferinţa dorsală.
- Mă întreb, făcu în şoaptă Dobrescu, de unde au atâţia bani? Ştiţi cât costă aici o sticlă de şampanie?
- Să-ţi spun eu ce te întrebi? i-o reteză Minerva. Ce seară liberă ai în următoarele trei zile. Aici trebuia să vii cu măgarul ăla, cu Diaconescu... Şi cred că ai să vii, mai adăugă după o clipă de gândire.
Tăcu brusc. De la masa celor trei Dincă se ridicase îndreptându-se spre ieşire.
Dobrescu îl urmă, afişând un aer distrat. Se strecura printre mese, calculând unde anume se putea considera în afara razei vizuale a Minervei, pipăind voluptuos prin stofa hainei ţigările şi bricheta. Dincă, după o scurtă incursiune la toaletă, dădu un telefon de la garderobă. Rămase mult timp cu receptorul lipit de ureche şi chipul i se întunecă rapid. Reluă numărul încă de două ori, apoi renunţă.
- Ei? făcu Minerva, trecându-şi palma peste breton.
- A dat un telefon.
- Şi?
- Nu i-a răspuns nimeni, deşi a încercat de câteva ori.
- Mda, e aproape 4. Destul de bizară ora. Îl măsură cu un zâmbet sarcastic, observând: Şi mai schimbă ţigările, Dobrescu...
O parte din lumini se stinse şi începu dansul. Tangoul languros din repertoriul lui Nat King Cole fu urmat de un şeic apocaliptic întins pe vreo 20 de minute. O pereche - oameni între două vârste - valsa cinstit, ignorând stoic comentariile suculente ale celor din jur:
- Uşurel, tăticu'!! Nu te osteni!
- Te prinzi ce step văd gagiii?!
- Fane! Ăştia-s de la "Steaua fără nume..."
Un tip rubicond, cu mustaţă pleoştită, îmbrăcat în haine cafenii, cu o cravată improvizată dintr-un cordon de fâş, se înclină reverenţios în faţa Minervei. Aceasta îl măsură iritată şi se adresă locotenentului:
- Spune-i, te rog, persoanei că încă nu achităm nota.
- Pardon, păpuşico, ziceam că te fac un dans.
Dobrescu, alarmat, încercă să evalueze preţul marelui candelabru ce atârna deasupra ringului. Interveni oportun:
- Domnişoara e cu mine...
- Ce impertinenţă! izbucni Minerva Tutovan.
Nu-şi găsea locul de indignare.
Dobrescu însă, care încerca pentru prima oară să-şi considere fosta dăscăliţă folosind genul feminin, era cel mai surprins. Scrutând obrazul osos, cu ochi rotunzi, nasul lung ţâşnind direct de sub breton, îşi aminti cu zâmbet ascuns una din numeroasele legende care circulau pe seama Minervei.
Celibatară convinsă, stare civilă enunţată cu emfază şi ochi scăpărând de satisfacţie, ţinea în particular la apelativul domnişoară, corectând prompt orice confuzie. În seri de toamnă, când nostalgia lâncezeşte lângă sobă semănând tristeţi graţioase, cunoscuţii recapitulau cu acelaşi zâmbet neobosit unica "aventură" a Minervei. Făcând naveta la Ploieşti (era pe atunci profesoară la un liceu din centrul oraşului), un inginer care o urmărea asiduu încercase s-o sărute în tren. Înspăimântată, Minerva sărise din mers, fracturându-şi braţul.
Comentariile sarcastice pe marginea incidentului o scoteau din sărite. Pe "agresor" îl dăduse în judecată.
- Ce faci, Dobrescu, dormi?
Locotenentul tresări puternic cu senzaţia că este scos la tablă.
Necula, bine ameţit, îşi făcea drum printre mese reluând itinerarul lui Dincă.
Toaleta, apoi telefonul. Spre surpriza lui Dobrescu, figurantul formă acelaşi număr.
Aşteptă câteva clipe să i se răspundă, în timp ce pe figura dolofană Dobrescu desluşi dezamăgirea pe care o încercase, la acelaşi aparat, saturnianul Dinică . Ca o variaţie la temă identică, Necula cumpără un pachet de ţigări, apoi se întoarse în local.
- Acelaşi număr de telefon! răspunse locotenentul privirilor Minervei. Înainte a fost la toaletă. De la garderobă a cumpărat un pachet de "Snagov".
Luca se ridică la rândul lui, îndreptându-se direct spre telefon. Camuflat în spatele unor consumatori care-şi reclamau paltoanele, Dobrescu descifră numărul deja cunoscut. După câteva clipe, un zâmbet lung inundă faţa lui Luca. Se întoarse imediat cu spatele şi în ciuda manevrei sale rapide, locotenentul nu mai surprinse decât ultimele cuvinte: "Negreşit, mâine..."
Orchestra decretase "şpriţ-pauză". Localul începu să se golească. În aşteptare, Minerva schiţase cu chibritul ars nişte semne în care Dobrescu desluşi cu repulsie radicali de ordinul doi şi trei.
- Acelaşi număr de telefon, i-o luă ea înainte, fără toaletă şi fără ţigări. Asta ştiu, sau, în fine, bănuiesc. Şi acum, cere nota!
Curând, cei trei se ridicară o dată cu un grup masiv de la o masă colectivă.
Minerva şopti:
- Da! Ecuaţia e prea simplă, mult prea simplă...
3.
Duminică dimineața, maiorul Minerva Tutovan suna la uşa unui apartament din strada Rozelor.
După câteva minute îi deschise o femeie, tânără în mod evident abia trezită din somn. Peste cămaşa de noapte îmbrăcase în grabă un capot roşu pufos, tivit cu blăniţă albă. Un strai de Moş Crăciun, cochet şi vesel.
Femeia manifestă o surpriză firească în faţa legitimaţiei Minervei şi o invită în casă, prezentând scuze de circumstanţă. Este dezordine, fiind duminică am întârziat mai mult în pat.." etc.
Se opriră într-un gen de salonaş, relativ modest, dar mobilat cu gust. Două fotolii de catifea, guşa porumbelului, covor şi draperii verde-închis, o măsuţă joasă bine lustruită, nelipsita scrumieră masivă de cristal, acuarele vii cu rame albe pe pereţi.
Deasupra televizorului atârna fotografia unui cavalerist din timpul primului război mondial. Ochii blânzi contrastau cu silueta ţeapănă, agresivă, proptită în sabie. Ochi care priviseră indiferenţi filmul unor evenimente majore sau meschine, cenuşii, de fiecare zi, o succesiune de întâmplări de care nu-şi mai aminteşte nimeni, consumate deceniu după deceniu... Minerva îşi dădea seama că micul apartament reprezintă de fapt o garsonieră dublă: un dormitor, baia şi, desigur, bucătăria minusculă.
- Să vă servesc o cafea! propuse femeia convenţional.
- Nu vă deranjaţi, zâmbi Minerva încercând să imprime figurii o expresie cât mai agreabilă. Vreau să discut cu dumneavoastră despre inginerul Mihai Pascu.
Peste chipul femeii trecu o umbră. Suspină uşor. Ridică ochii verzi, lungi şi întrebă în şoaptă:
- De ce a murit?
- Aceeaşi întrebare mi-am pus-o şi eu. De ce?
Dora Ioachim îşi stăpâni o tresărire. Părea extrem de echilibrată, decentă în gesturi şi reacţii. "Genul de femeie", îşi zise Minerva nu fără admiraţie, "care n-a fost văzută niciodată plângând."
- Oribil... Am citit la Mica Publicitate anunţul colegilor...
Îşi aţinti privirea afară, în cenuşiul de plumb al dimineţii de iarnă.
Observându-i pomeţii proeminenţi, linia fermă a buzelor şi a bărbiei, Minerva Tutovan retrăi impresia produsă de fotografia din locuinţa lui Pascu. Multă personalitate, voinţă. "Da, fără îndoială, Dora Ioachim este o femeie interesantă."
Nu era frumoasă în accepţiunea clasică a noţiunii. Nu epata cu strălucire de star şi nu înduioşa cu dulceaţa canoanelor estetice ale romanticilor. Şi totuşi avea un chip de la care nu-ţi puteai lua ochii. Exista în femeia aceasta suplă, cu membre subţiri, dar viguroase, cu părul roşu, tuns scurt şi ochi sticloşi de un verde compact înghiţind pupila, ceva sălbatic, nedomolit. Şi poate că farmecul ei incontestabil consta tocmai în paradoxul tulburător dintre firea aprigă, zbuciumată şi sobrietatea reacţiilor, ponderarea conduitei. O sălbăticiune cu maniere de pension.
Se întoarse spre Minerva:
- Acum înţeleg. Aţi găsit la el scrisorile mele.
Maiorul Tutovan confirmă, clătinând din cap.
- Le păstra, reluă Dora Ioachim. Le mai păstra încă...
- V-a iubit mult, minţi Minerva. Păstra doar scrisorile şi fotografia dumneavoastră.
Dora Ioachim îi aruncă o privire goală: "Ce putea şti femeia asta despre dragoste... Dragostea disperată, dementă, fără zile, fără lumină, căci totul este o noapte, delir cu ochi fierbinţi, tiviţi de cearcăne, trântă încleştată cu infinitul, cu clipa care se vrea eternă, luptă dinainte pierdută, dintotdeauna pierdută. Apoi pustiul..."
Minerva îşi trecu palma peste obraz, privind-o insistent. Citise cândva, într-o revistă de duzină, un test naiv: "Cum definiţi o sticlă cu conţinutul înjumătăţit?" "E pe jumătate plină", spune optimistul. "E pe jumătate goală", afirmă pesimistul.
"Pentru Dora va fi întotdeauna goală. Aşa s-a obişnuit. Aşa s-a deprins să-i judece şi pe ceilalţi. Aşa mă judecă şi pe mine."
- Cu alte cuvinte, nici măcar nu se ştie de ce a trebuit să moară!
- Poate că ne ajutaţi dumneavoastră să aflăm, sugeră Minerva.
- Cum?
- Vorbiţi-mi despre el.
- Adică despre dragostea noastră...
Îşi aprinse o ţigară şi trase câteva fumuri adânci înainte de a începe.
- Am spus dragostea noastră, căci este unicul context în care pot vorbi despre Mihai. Totul a început acolo, la Brazi. Sunt chimistă - nu, n-am studii universitare - şi fusesem angajată prin transfer de câteva luni. Abia obţinusem divorţul de soţul meu, medic la Craiova, şi mi se părea, aşa mi se părea atunci, că devenisem imună. Afecţiunea pentru Mihai a fost spontană şi de la început covârşitoare. Când mi-am dat seama că încep să alunec, sentimentul era definitiv.
- Ce înţelegeţi prin a aluneca? întrebă încet Minerva.
Dora Ioachim zâmbi trist:
- Iubirea e înălţătoare, scrie în toate abecedarele, sursă de iniţiative generoase, elanuri filantropice etc. La 17 ani credeam că e suficient să întind doar mâna ca să-mi agăţ bascul de cornul lunii...
Minerva încruntă uşor sprâncenele:
- Continuaţi!
- Azi am 28 de ani, am iubit de două ori şi pot măsura prăpastia, tenebrele de coşmar în care te azvârle dragostea. În ceea ce-l priveşte pe Mihai, intuisem omul, specia, dacă vreţi primejdia, dar nu mă puteam opune.
- Curios! N-aş fi zis că vă lipseşte voinţa. De fapt, în ce consta primejdia?
- Mihai era un dezechilibrat. Nu mă refer la un dezechilibru nervos. N-avea echilibru în sensul acelei cumpene dintre bine şi rău care dă sens pozitiv unei existenţe. Avea intenţiile cele mai bune din lume şi iniţiative frecvente pentru aducerea lor la îndeplinire. Era însă incapabil să se opună, să reziste unei plăceri concrete şi imediate care trebuia sacrificată ţelului major.
- De pildă?
- Cunoaşteţi probabil amănuntul că în 1964 fusese exmatriculat de la Politehnică. În '66, poate şi la insistenţele mele, se hotărâse să-şi reia studiile. Avea nevoie de o recomandare de la întreprindere. În situaţia aceea, cea mai mică greşeală îi putea fi fatală. Voia să aibă sau să se creadă că are o conduită ireproşabilă. Într-o sâmbătă a plecat la Ploieşti, la o nuntă. Tocmai intrasem în concediu, aşa că ne-am dus împreună. Ei bine, mi-a fost literalmente imposibil timp de trei zile şi trei nopţi să-l scot de-acolo. Era o nuntă bogată, nişte ţărani îşi măritau fata, iar cheful nu se mai isprăvea. Argumente, ameninţări, lacrimi - toate au fost inutile. Amănuntul vi se pare poate nesemnificativ, totuşi îl caracteriza.
- N-avea măsură.
- Da, n-avea măsură. Era în stare să piardă o chenzină întreagă la table ori cumpărând câteva pungi de Loz în plic.
- Ce s-a întâmplat cu recomandarea?
Dora Ioachim aruncă o ţigară stinsă.
- I-au refuzat-o, fireşte.
- Din cauza celor trei absenţe?
- În mare măsură. I s-a propus prelungirea termenului de îndreptare, ca să zic aşa, cu încă un an. Inutil! Era jignit, îşi pierduse curajul şi încrederea.
- Mă întreb, spune Minerva pe gânduri, ce aş fi făcut în locul dumneavoastră...
- Ceea ce trebuia să facă orice femeie care iubeşte. Eu îl divinizam. Subiectiv eram de partea lui. Suferea şi aveam impresia că i s-a făcut o nedreptate gratuită. Evitam totuşi să-l alimentez. Astăzi văd altfel lucrurile. Nu pot reproşa cuiva că nu crede în mine sau că mă detestă. Şi-apoi poate că oamenii aveau intuiţie. În '67 a făcut o prostie şi a fost condamnat la un an şi jumătate. Intrase într-o combinaţie dubioasă cu unul din magazinerii şefi. A sustras nişte materiale. Abia la proces am înţeles despre ce era vorba.
- După aceea, probabil l-aţi părăsit.
- Nu mă cunoaşteţi! Nu de aceea l-am părăsit.
- N-am spus de aceea, ci după aceea.
- Nici aşa nu este exact. Nu sunt omul care să dau bir cu fugiţii din cauza unei hârtii cu antetul tribunalului pe care scrie sentinţă. În decembrie '68, când a fost pus în libertate, l-am primit la mine în casă, aici. Era dureros gândul şi totuşi reflectam că un an de penitenciar trebuia să-l fi scuturat puţin. Şi, ciudat, se întorsese cu un moral excelent, pus pe fapte mari. Şi-a găsit un serviciu la Popeşti-Leordeni şi începuse chiar să ia lecţii de matematică şi fizică.
- Cu cine?
- Nu ştiu. Nu l-am întrebat. În fond, important era că se hotărâse.
- Evident.
Dora Ioachim se ridică şi se opri lângă fereastră. Picioarele goale, în papuci mici de lac, erau încă bronzate. Vorbi cu spatele întors:
- Sunt în stare să iert multe. Nu şi minciuna. Când mi-am dat seama că mă înşală, totul s-a terminat în mod irevocabil. Nu fac distincţie între aşa-zisele aventuri de o seară, inofensive, şi "legăturile serioase". Faptul în sine, indiferent de rubrică, mi-e suficient. În general cred că e suficient. Ar trebui să fie. Oftă. În sfârşit. De-atunci nu l-am mai văzut. Am auzit că între timp a devenit inginer.
Telefonul începu să sune şi Dora Ioachim întinse mâna îngustă după receptor.
- Da, eu sunt... mai târziu, te rog. Peste jumătate de oră. Bine, la revedere.
Închise, adresându-se Minervei:
- Cam asta ar fi tot ce v-aş putea spune despre Mihai.
Maiorul Tutovan se ridică.
- Vă mulţumesc.
În prag se întoarse căutând lung în ochii sticloşi ai Dorei Ioachim. Femeia îi suportă privirea ferm, fără să clipească.
Când uşa se închise, Minerva rămase câteva clipe nemişcată, mângâindu-şi bretonul gros.
"Ce-ar fi în stare, la o adică, să facă femeia asta dintr-un Dobrescu, de pildă?"
Coborî scările plimbându-şi degetele pe balustrada lustruită. În hol se opri surprinsă. Locotenentul Dobrescu, într-un pardesiu sport, cerceta lista locatarilor.
- Ce cauţi aici?
- Dumneavoastră?!
Ochii locotenentului străluceau. Părea extrem de tulburat.
- Femeia, Dora Ioachim...
- Ştiu, Dobrescu. Îl cunoaşte pe Luca.
- V-a spus ea?
- Într-un fel.
Ieşiră din bloc. Se auzeau tramvaiele încrucişându-şi liniile la Podul Izvor. O luară pe Cheiul Dâmboviţei.
- Fata asta e un număr mare. Minte bine şi cu talent. A scăpat însă aiureala aia, cu luna şi bascul, a lui Luca. Sper să n-o fi ciupit din vreun clasic. Sună destul de bine, iar imaginea e frumoasă. Dora Ioachim a înregistrat-o şi mi-a plasat-o trădând faptul că îl cunoaşte.
- Îi cunoaşte pe toţi trei...
Minerva îl privi iute.
- ...şi se întâlneşte cu fiecare în parte.
4.
La 4 sau 5 dimineața, din diverse puncte ale Bucureştiului - adeseori localuri care şi-au prelungit insomnia ori cotloane de unde somnul a fost alungat cu şpriţuri şi cafele - ţâşneşte iniţiativa împleticită: "Hai la gară!"
În zorii zilei, restaurantul Gării de Nord oferă parada de gală a marilor cheflii, campionii nopţilor pierdute. Cei care-şi iau micul dejun în aşteptarea acceleratului de dimineaţă ori între două trenuri sunt răzleţi şi solitari, lesne de identificat. Feţe proaspete, bine rase, valiza mică de voiaj alături, consumaţia: ceai cu gem ori anglo-saxonul şuncă şi ouă.
Fenomenul pitoresc îl reprezintă însă ceilalţi. Mese de trei până la zece persoane, figuri trase, podoabe capilare stufoase, iar comanda invariabilă: 50 de coniac înainte, ciorbă de burtă acră, fierbinte, crâncenă şi ardeiată, după.
Când pe urmele neobosiţilor Dincă, Luca şi Necula, maiorul Minerva Tutovan şi locotenentul Dobrescu pătrunseră în restaurantul Gării, avură surpriza de a nu găsi nicio masă liberă. Se "lipiră" destul de greu lângă o pereche de navetişti. Ceilalţi trei fură cooptaţi cu urale şi îmbrăţişări sentimentale la o masă de cheflii.
- Să trăieşti, coane Griguţă!
- Pe unde aţi fost azi-noapte?
- Zău? E mişto programul? Şi gagica?
- Durere!!!
- Câţi marafeţi?
- Ce luăm? Să vină şeful!
După câteva minute, ospătarul apăru cu două castroane uriaşe, aburinde. Împărţi expert ciorba, ingerată cu deliciu în ritm vertiginos, apoi fără să aştepte comandă specială - îşi cunoştea clienţii - aduse un platou imens cu gogoşari, castraveţi şi inimi creţe de varză acră.
- Ce-i cu ăştia, dom'le?! se miră Minerva Tutovan îndată ce rămaseră singuri.
Avea în faţă un ceai din care sorbea rar, cu silă. Dobrescu, la a cincea cafea începând de aseară, reflecta îngrijorat: "Indivizii sunt de cursă lungă. Trei cârciumi într-o singură noapte şi cine ştie ce le mai trece prin minte, iar Minerva e în stare să se ţină după ei până or cădea sub masă. În fond, am putea preda acum urmărirea altora. Cu un telefon, rezolvăm lesne..."
- Că au bani, e limpede, dădu el glas unui gând mai vechi.
Minerva ridică plictisită din umeri. Era deconcertată. Fără îndoială nu aşa şi-l imaginase pe "marele maestru" şi nici măcar pe complicii săi. Triumviratul - Luca, Dincă şi Necula (un ratat, un oarecare şi un crai ieftin de mahala) - excludea, fie chiar numai ca executanţi, combinaţia de mare subtilitate a diplomelor false.
O astfel de întreprindere presupune în limitele sale minore şi majore o anume consecvenţă, o anume seriozitate, o fermitate şi măsuri extreme de precauţie care se îmbinau greu cu existenţa de un boem grotesc şi public a celor trei. "Performanţele", gândea Minerva, "indiferent de planul moral pe care se înscriu şi cu atât mai mult când sunt machiavelice, incumbă, pe lângă un efort susţinut, o sobrietate ce nu îngăduie investigaţii nici măcar întâmplătoare. Şi totuşi, legătura dintre cei trei, ori doar a unuia dintre aceştia şi autorul şantajului este incontestabilă."
La masa lor cheful continua. Câteva sticle de vin umpleau frapierele, cafele duble abia fuseseră aduse. Necula, cu braţul pe după gâtul unui individ îndesat, cu ochii mici înfipţi la rădăcina nasului, cânta sotto voce, romanţe lacrimogene. Dincă clipea mărunt, întinzând acelaşi zâmbet tâmp la care adăugase o tentă de blajinătate. Luca, cel mai treaz, continua să alunge firimituri inexistente, cu demnitatea unui majordom de casă mare. Din când în când intervenea cu glas baritonal bine timbrat: "Domnilor! Nu se poate, domnilor..."
La 10 dimineaţa, două getaxuri burduşite - Luca, Dincă şi Necula, plus cei racolaţi la restaurant - părăseau Gara de Nord. Într-al treilea, Dobrescu şi Minerva făceau pronosticuri asupra itinerarului. Urmărirea era uşurată de traficul aglomerat al dimineţii. Mergeau pe linia tramvaiului 12. Maşinile frânară în faţa cimitirului Bellu.
Necula cumpără o lumânare groasă şi grupul gălăgios se angajă pe aleea centrală.
Cotiră apoi spre stânga, înaintând cu dezinvoltură, fără nicio urmă din rezerva aceea superstiţioasă pe care cei mai mulţi o încearcă cu prilejul unor astfel de vizite. Pâlcuri de oameni - rude de-ale răposatului ori vecinii veniţi din spirit competiţional ("pe alde cumnată-meu l-au slujit trei popi!") - se înghesuiau în jurul femeilor cu haine cernite care împărţeau pomeni: ştergare, căni de lut, vin de 7,50 lei, colivă. Milostiviţii îngânau câte un bogdaproste printre obişnuitele comentarii mai puţin pioase: "Nu-i potrivită din grâu..."
"Mitocanul şi la colivă se cunoaşte!"
Preoţii rasoleau slujba asigurând prin semne şi viu grai pe cei care aşteptau să le vină rândul:
- Cu sfinţii odihneşte... sufletelee... acu', acu', madam Popescu... adormiţilor roobilor tăi...
În frunte cu Necula, Dincă şi Luca, chefliii se apostrofau bine dispuşi. Părea un grup în zi de sărbătoare într-un loc de agrement cu căluşei, floricele, gogoşi calde, şi ici-colo figuri oacheşe încercând să-ţi vândă de ocazie un stilou verde, ieftin. Reflecţii de un umor macabru se încrucişau deasupra mormintelor. În faţa unui cavou impunător, oamenii se opriră. Edificiul pătrat, cu coloane de marmură şi frontispiciu rotund din sticlă colorată ca o roză a vuiturilor, era împrejmuit de un lanţ cu anouri groase.
- Valabilă garsonieră! comentă cineva din grup.
- Are sonerie?
- Şi-o fi pus telefon...
- St! făcu Dincă. Linişte, domnilor!
Cei trei adoptaseră brusc un aer pios. Cu gesturi măsurate, Luca deschise cavoul, aprinse lumânarea şi alimentă candela dintr-o sticluţă de untdelemn pusă la îndemână pe o etajeră alături de un vas cu imortele şi fotografia răposatului: o figură mucalită, făcând parcă cu ochiul din altă lume.
Oficiul isprăvit, Luca se alătură celorlalţi şi cu glas răspicat decretă:
- Descoperit! Domnilor, aci zac rămăşiţele pământeşti ale marelui filantrop, singurul cu adevărat înţelept, Anastase Vasiliu. Dovedind o desăvârşită înţelegere a existenţei în sensul ei filozofic, săvârşindu-se din viaţă, acest om a depus un ultim omagiu pe altarul bachic lăsându-ne nouă, prietenilor săi, întregul său avut. Rugăciunea-i din urmă a fost ca suma lăsată - reproduc textual din testamentul domniei sale - "...să fie băută până la ultima centimă întru petrecerea şi desfătarea celor care m-au iubit..."
Oamenii cu pălăriile scoase şi cu bărbiile în piept păstrară un moment de reculegere. Glasul lui Luca continuă cu modulări de incantaţie:
- Tase! Gândul tău bun a dat roade. Noi, păcătoşii, îţi mulţumim. Dumnezeu să te odihnească în pace pe nesfârşitele sale câmpii!
- Amin! se auzi corul celorlalți.
.............................................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu