Christine, Stephen King

.............................................................................................
                                                  10-11

                        Am spus că ne-am întors înapoi în timp, dar oare așa a fost? Străzile Libertyville-ului din zilele noastre erau totuşi acolo, dar erau ca o peliculă subţire de film - era ca şi cum Libertyvilie-ul de la sfârşitul anilor '70 ar fi fost desenat pe foiţă Saran şi pus deasupra unui timp care-şi întindea spre noi braţele moarte, încercând să ne prindă şi să ne tragă într-acolo pentru totdeauna. Arnie a oprit la intersecţii la care noi aveam verde; la altele, unde stopul era roşu, nici măcar nu a încetinit-o pe Christine. Pe Main Street am văzut magazinul Shipstad's Jewelry şi Teatrul Strand, amândouă clădiri demolate în 1972, ca să se facă loc pentru Banca Comercială Pennsylvania. Maşinile parcate de-a lungul străzilor - ici şi colo fiind aglomerări, acolo unde erau petreceri de Revelion - toate păreau să fie dinainte de anii şaizeci... sau înainte de 1958. Buick-uri lungi. O dubă De Soto Firelite cu un desen pe toată lungimea, care arăta ca o ştampilă de cec. Un Dodge Lancet '57 cu patru uşi şi capota tare. Forduri Fairlanes cu farurile lor specifice din spate, fiecare ca un colon mare, Pontiac-uri cu boturi fără grilă. Rambler-uri, Packard-uri, câteva Studebaker-uri cu botul ca un glonţ, şi un Edsel nou, fantastic.
    - Mda, anul acesta o să fie mai bun, a spus Arnie.
    M-am uitat la el.
    Şi-a dus la gură cutia cu bere, iar înainte ca aceasta să ajungă acolo, faţa lui s-a transformat în cea a lui LeBay, un chip putrezit dintr-o carte de groază. Degetele care ţineau cutia erau doar oase.
    Vă jur, erau doar oase, iar pantalonii erau aproape lipiţi de scaun, ca şi când în interiorul lor n-ar fi fost decât nişte cozi de mătură.
    - Chiar aşa? am întrebat, respirând cât de rar puteam miasma greţoasă şi înecăcioasă a maşinii şi încercând să nu mă sufoc.
    - Va fi, a spus LeBay, doar că acum era iarăşi Arnie, iar când am oprit la un stop, am văzut trecând prin faţă un Camaro '77.
    - Tot ce-ţi cer, Dennis, este să mă sprijini. N-o lăsa pe mama să te tragă în rahatul ăsta. Lucrurile or să se schimbe.
    Era iarăşi LeBay, rânjind etern şi fără carne la ideea că lucrurile se vor schimba.
    Am simţit că mintea mea începe s-o ia razna. Cu siguranţă că în curând voi ţipa.
    Mi-am coborât ochii de la acea faţă teribilă şi am văzut ceea ce văzuse şi Leigh; instrumentele de la tabloul de bord care nu mai erau instrumente, ci ochi verzi, luminiscenţi, care se holbau la mine.
    Într-un anumit punct, coşmarul s-a sfârşit. Am oprit lângă bordura trotuarului într-o zonă a oraşului pe care eu nici n-am recunoscut-o, o zonă pe care aş fi putut să jur că n-am mai văzut-o. Peste tot case întunecate, unele dintre ele neterminate, unele dintre ele doar schelete. La jumătatea cvartalului, luminat de farurile Christinei, era un indicator pe care scria:
    MAPLEWAY ESTATES PROPRIETARI: AGENŢIA IMOBILIARĂ LIBERTYVILLE
    Un Loc Bun Ca Să Vă Creşteţi Familia
    Gândiţi-vă la asta!
    - Ei bine, am ajuns, a spus Arnie. Te descurci singur pe alee, omule?
    M-am uitat şovăitor la această zonă în construcţie, părăsită şi acoperită de zăpadă, după care am încuviinţat. Mai bine aici, în cârje, singur, decât în maşina aceea îngrozitoare. Pe faţa mea am simţit un zâmbet mare, artificial.
    - Fireşte. Mulţumesc.
    - Transpiraţie negativă, a spus Arnie.
    Şi-a terminat berea şi LeBay a aruncat-o în punga pentru gunoi.
    - Alt soldat mort.
    - Mda, am spus. An Nou Fericit, Arnie.
    Am căutat mânerul şi am deschis uşa. M-am întrebat dacă pot să cobor, dacă mâinile mele tremurătoare vor putea susţine cârjele.
    LeBay se uita la mine rânjind.
    - Doar să rămâi de partea mea, Dennis. Ştii ce li se întâmplă căcănarilor care nu fac asta.
    - Da, am şoptit.
    Ştiam chiar foarte bine.
    Am scos afară cârjele şi m-am sprijinit în ele, fără să-mi pese că afară ar putea fi gheaţă. M-au susţinut. Iar o dată ajuns afară, lumea a suferit o schimbare bruscă.
    Luminile s-au aprins - dar, bineînţeles, fuseseră acolo tot timpul. Familia mea se mutase în Mapleway Estates în iunie 1959, cu un an înainte de-a mă naşte eu. Încă mai locuiam acolo, dar zona nu mai era cunoscută sub numele de Mapleway Estates încă din 1963 sau '64.
    Coborât din maşină, mă uitam la casa mea, pe strada mea, perfect normală - doar o altă parte din Libertyville, P.A. Am privit înapoi la Arnie, pe jumătate aşteptându-mă să-l văd iarăşi pe LeBay, taximetrist din iad, cu întunecaţii săi pasageri de mult morţi.
    Dar, era doar Arnie purtând canadiana de liceu cu numele său brodat pe pieptul stâng, un Arnie arătând prea palid şi prea singur, Arnie având între picioare o cutie cu bere.
    - Noapte bună, omule.
    - Noapte bună. Ai grijă cum conduci până acasă. Să nu te oprească poliţia.
    - Nu o să mă oprească. Fii atent, Dennis.
    - O să fiu.
    Am închis portiera. Groaza mea se transformase într-o amărăciune adâncă şi teribilă - ca şi când Arnie ar fi fost înmormântat. Îngropat de viu. Am privit-o pe Christine îndepărtându-se de lângă bordură şi îndreptându-se spre capătul străzii. Am privit până când a dat colţul şi a dispărut. Apoi am început să merg pe alee spre casă.
    Aleea era curată. Tata împrăştiase aproape o pungă întreagă de sare Halite ca să mă protejeze pe mine.
    Parcursesem trei sferturi din drum când o ceaţă plumburie parcă s-a lăsat asupra mea ca un fum şi a trebuit să mă opresc, să-mi las capul în jos şi să încerc să-mi revin. Puteam să leşin acolo, m-am gândit eu şovăitor, şi apoi să mor îngheţat pe aleea din faţa casei mele, unde, cândva, jucasem cu Arnie şotron şi...
    Până la urmă, treptat, ameţeala a început să-mi treacă. Am simţit un braţ în jurul taliei. Era tata, în halat de baie şi papuci.
    - Dennis, te simţi bine?
    Mă simţeam bine? Un cadavru mă condusese acasă.
    - Mda. Am ameţit puţin. Hai să intrăm înăuntru. O să îngheţi bocnă.
    A urcat treptele o dată cu mine, cu braţul încă petrecut în jurul taliei mele. Eram bucuros că era acolo.
    - Mama mai este trează?
    - Nu - a întâmpinat Anul Nou, apoi ea şi Ellie s-au dus la culcare. Dennis, eşti beat?
    - Nu.
    - Nu arăţi bine, a spus el, trântind uşa în urma noastră.
    Am scos nişte hohote de râs stridente, iar totul a devenit din nou gri... dar, de data aceasta doar pentru scurt timp. Când mi-am revenit, el mă privea foarte îngrijorat.
    - Ce s-a întâmplat acolo?
    - Dad...
    - Dennis, spune-mi!
    - Dad, nu pot.
    - Ce se petrece cu el? Ce nu-i în regulă cu el, Dennis?
    Doar am clătinat din cap şi nu era doar nebunia întregii situaţii sau frica pentru mine. Acum îmi era frică pentru toţi - tata, mama, Elaine, părinţii lui Leigh. Era o frică rece, conştientă.
    Doar să rămâi de partea mea, Dennis. Ştii ce li se întâmplă căcănarilor care nu fac asta.
    Chiar auzisem aceste afirmaţii? Sau fuseseră doar în mintea mea?
    Tata încă mă privea.
    - Nu pot.
    - În ordine. Pentru moment. Bănuiesc. Dar trebuie să ştiu un lucru, Dennis, şi vreau ca tu să-mi spui. Ai vreun motiv să crezi că Arnie a fost într-un fel implicat în moartea lui Darnell şi a băieţilor ălora?
    M-am gândit la chipul putred, rânjit, al lui LeBay, la pantalonii moi susţinuţi de ceva care ar fi putut fi doar oase.
    - Nu, i-am răspuns, iar acesta aproape că era adevărul. Nu Arnie.
    - În regulă. Vrei să te ajut să urci scările?
    - Mă descurc foarte bine. Du-te şi tu la culcare, Dad.
    - Mda. Asta am de gând. An Nou Fericit, Dennis - iar dacă o să doreşti să-mi povesteşti, eu sunt întotdeauna aici.
    - N-am nimic să-ţi spun.
    Nimic ce puteam să-i spun.
    - Într-un fel - a spus el - mă îndoiesc.
    Am urcat la etaj, m-am băgat în pat şi am lăsat lumina aprinsă, dar n-am dormit deloc. A fost cea mai lungă noapte din viaţa mea şi de câteva ori m-am gândit să mă ridic din pat şi să mă culc în cameră cu mama şi tata, aşa cum făceam când eram mic.
    O dată chiar m-am surprins ridicându-mă şi întinzându-mă spre cârje. M-am întins iar.
    Îmi era frică pentru toţi, da, adevărat. Dar, ăsta nu era cel mai grav lucru. Nu mai era.
    Îmi era teamă că îmi pierd minţile. Asta era cel mai grav.
    Soarele tocmai apărea timid ia orizont când, până la urmă, am aţipit şi am moţăit agitat trei sau patru ore. Iar când m-am trezit, mintea mea începuse să încerce să se vindece cu irealităţi. Problema mea era că nu îmi mai puteam permite să ascult acel cântec alinător. Versurile lui mi se sterseseră din minte.

                                                             46.
                                             Din nou George LeBay

                   În noaptea aceea fatală, mașina s-a oprit
    Pe calea ferată,
    Te-am scos afară și ai fost în siguranță,
    Dar te-ai întors alergând....
    Mark Dinning

                   Vineri, cinci ianuarie, am primit o carte poştală de la Richard McCandless, secretarul Legiunii Americane din Libertyville. Pe spate, scrisă cu un creion tocit, era adresa lui George LeBay din Paradise Falls, Ohio. Aproape toată ziua am ţinut cartea poştală în buzunarul de la şold, scoţând-o din când în când şi uitându-mă la ea.
    Nu doream să-l sun; nu voiam să vorbesc iarăşi cu el despre Roland, fratele său nebun; nu doream ca toată demenţa asta să mai evolueze.
    În seara aceea mama şi cu tata s-au dus cu Ellie la Monroeville Mall, deoarece sora mea dorea să-şi cheltuiască banii primiţi de Crăciun ca să-şi cumpere nişte schiuri. La o jumătate de oră după ce au plecat am ridicat receptorul şi am ţinut cartea poştală în fața ochilor. Întrebându-l pe telefonist am aflat că Paradise Falls se situa în zona de cod 513 - Ohio de Vest.
    După ce am făcut o pauză ca să mă gândesc, am sunat informaţiile pentru zona 513 şi am aflat numărul lui LeBay. L-am mâzgălit pe cartea poştală, m-am gândit iarăşi - o pauză mai lungă de această dată - apoi am ridicat pentru a treia oară receptorul.
    Am format jumătate din numărul lui LeBay, după care am închis.
    Dă-o dracului, m-am gândit, plin de un resentiment pe care nu-mi amintesc să-l mai fi simţit vreodată.
    Totul are o limită, deci dă-o dracului, nu îl sun. Am terminat cu chestia asta, mă spăl pe mâini de toată porcăria aberantă. Lasă-l să ajungă în iad în propria maşină. Dă-o dracului.
    "Dă-o dracului", am şoptit şi am plecat de acolo înainte de a începe să am mustrări de conştiinţă.
    M-am dus sus, m-am spălat cu buretele, apoi m-am băgat în pat. Dormeam buştean când Ellie şi părinţii mei s-au întors, iar în acea noapte am dormit mult şi foarte bine. Un lucru bun, deoarece avea să treacă mult timp până să mai apuc să dorm aşa de bine. Foarte mult timp.
    În timp ce eu dormeam, cineva - ceva - l-a ucis pe Rudolph Junkins de la Poliţia Statală a Pennsylvaniei. A doua zi dimineaţă când m-am trezit, ştirea apăruse în ziare.
    ANCHETATORUL LUI DARNELL A FOST UCIS LÂNGĂ BLAIRSVILLE, ţipa titlul articolului.
    Tata era sus şi făcea un duş; Ellie cu două prietene erau afară pe verandă, chicotind şi jucând Monopoly; mama lucra în camera pentru croitorie, la una dintre nuvelele ei. Eu stăteam singur la masă, buimăcit şi speriat. Prin minte mi-a trecut gândul că mâine, Leigh şi părinţii ei trebuiau să se întoarcă din California, că şcoala va începe peste două zile, iar dacă Arnie (sau LeBay) nu se răzgândea, ea va fi asiduu căutată.
    Mi-am îndepărtat încetişor din faţă ouăle pe care mi le prăjisem. Nu mai aveam chef de ele. Seara trecută păruse posibil să îndepărtez toată treaba asta ameninţătoare şi inexplicabilă în legătură cu Christine, tot aşa de uşor cum mi-am dat la o parte micul dejun. Acum mă întrebam cum am putut să fiu atât de naiv.
    Junkins era omul de care amintise Arnie în Ajunul Anului Nou. Nici măcar nu puteam să mă păcălesc că nu era aşa. În ziar se spunea că el fusese ofiţerul din Pennsylvania însărcinat cu investigarea lui Will Darnell, şi se dădea de înţeles că o organizaţie din umbră fusese în spatele crimei. Mafia din Sud, ar fi spus Arnie. Sau Columbienii cei nebuni.
    Eu credeam cu totul altceva.
    Maşina lui Junkins fusese scoasă de pe o şosea singuratică de ţară şi distrusă într-un asemenea hal, încât rămăsese doar o masă de metal,
    (Afurisitul ăla de Junkins încă este cu toată viteza pe urmele mele şi-ar face bine să fie atent căci altfel s-ar putea ca cineva să-l arunce pe el la gunoi... Doar să rămâi de partea mea, Dennis. Ştii ce li  se întâmplă căcănarilor care nu fac asta...)
    cu Junkins încă înăuntru.
    Când Repperton şi prietenii lui au fost omorâţi, Arnie fusese la Philladelphia împreună cu clubul de şah. Când Darnell a fost ucis, el era în Ligonier cu părinţii lui, în vizită la rude. Alibiuri de fier. Eram sigur că are unul şi pentru omorârea lui Junkins.
    Şapte - deja şapte morţi, care formau un inel al morţii în jurul lui Arnie şi al Christinei. Cu siguranţă că poliţia trebuia să observe asta; nici măcar un orb n-ar putea să scape un lanţ atât de explicit de motive. Dar în ziar nu se spunea că cineva "ajută poliţia în investigaţii" aşa cum, atât de delicat, se exprimă britanicii.
    Bineînţeles, poliţia nu are obiceiul să comunice ziariştilor toate informaţiile pe care le deţine.
    Ştiam asta, dar toate instinctele mele îmi spuneau că poliţia statală nu investiga conexiunile pe care le avea Arnie cu ultimele crime produse prin intermediul automobilului.
    Arnie era în afara bănuielilor.
    Oare ce văzuse Junkins în spatele lui pe drumul acela de ţară, din afara Blairsville-ului? Eu credeam că o maşină roşie cu alb. Poate goală, poate condusă de un cadavru.
    Am simţit cum mi se face pielea de găină.
    Şapte oameni morţi.
    Trebuia să se sfârşească. Dacă nu pentru alt motiv, atunci măcar pentru că uciderile pot deveni un obicei. Dacă Michael şi Regina nu vor fi de acord cu planurile nebuneşti ale lui Arnie de plecare în California, unul dintre ei, sau poate amândoi, vor fi următorii. Să presupunem că joia următoare el se va duce la Leigh în timpul celei de a treia pauze şi o va cere în căsătorie, iar Leigh îl va refuza. Ce ar putea vedea ea aşteptând-o lângă bordura trotuarului când se va duce acasă în după-amiaza aceea?
    Isuse Hristoase, eram speriat.
    Mama a intrat înăuntru.
    - Dennis, tu nu mănânci?
    Mi-am ridicat privirile.
    - M-am apucat să citesc ziarul. Bănuiesc că nu îmi este atât de foame.
    - Trebuie să te hrăneşti bine pentru că altfel nu te refaci. Vrei să-ţi fac un terci de ovăz?
    Stomacul meu a ghiorăit la acest gând, dar am zâmbit în timp ce clătinam din cap.
    - Nu - dar o să mănânc un prânz mare.
    - Promiţi?
    - Promit.
    - Dennis, te simţi bine? În ultimul timp arăţi atât de obosit şi de slăbit.
    - Sunt bine, Mam.
    Mi-am accentuat zâmbetul să-i arăt cât de bine mă simţeam, apoi m-am gândit la ea coborând din Reliant-ul ei albastru la Monroeville Mall, iar în spate era o maşină roşie-albă, aşteptând. Cu ochii minţii, am văzut-o mergând prin fata ei, cu poşeta pe braţ, am văzut schimbătorul de viteză al Christinei sărind brusc în poziţia Drive.
    - Eşti sigur? Piciorul nu te supără?
    - Nu.
    - Ţi-ai luat vitaminele?
    - Da.
    - Şi măceşele?
    Am izbucnit în râs. Pentru un moment ea a părut iritată, apoi a zâmbit.
    - Dennis Guilder, eşti o scumpete - a spus ea cu cel mai bun accent irlandez al ei (care este destul de bun, din moment ce mama ei provenea de acolo) - şi n-ai pereche.
    S-a întors în camera de croitorie şi aproape imediat au reînceput răpăiturile intermitente ale maşinii de scris.
    Am ridicat ziarul şi am privit fotografia automobilului distrus al lui Junkins.
    MAŞINA MOARTĂ, spunea titlul de dedesubtul pozei.
    Încearcă asta, m-am gândit:
    Pe Junkins îl interesează ceva mai mult decât să descopere cine-i vindea lui Will Damell arme de foc ilegale şi ţigări. Junkins este un detectiv statal, iar detectivii statali lucrează la mai multe cazuri concomitent. S-ar putea ca el să fi încercat să afle cine l-a ucis pe Moochie Welch. Sau s-ar putea ....
    M-am dus până la camera de croitorie şi am ciocănit la uşă.
    - Da?
    - Iartă-mă că te deranjez, Mam.
    - Nu te prosti, Dennis.
    - Te duci astăzi în oraş?
    - S-ar putea. De ce?
    - Aş vrea să merg la bibliotecă.
    În acea după-amiază de sâmbătă, pe la ora trei, începuse iarăşi să ningă.
    Aveam o vagă durere de cap de la privitul îndelungat al aparatului de microfilme, dar obţinusem ceea ce doream. Avusesem dreptate - dar nu fusese o intuiţie prea dificilă.
    Într-adevăr, Junkins condusese ancheta asupra accidentului în care murise Moochie Welch... precum şi investigarea uciderii lui Buddy Repperton, Trelawney şi Bobby Stanton. Ar fi trebuit să fie un poliţist idiot ca să nu citească printre rândurile faptelor numele lui Arnie.
    M-am lăsat pe spate în scaun, am stins aparatul şi mi-am închis ochii. Pentru un minut am încercat să fiu Junkins. El îl suspectează pe Arnie că este implicat în crime.
    Nu le înfăptuia, doar era cumva implicat. O suspectează el pe Christine? Poate că da.
    În serialele cu detectivi de la televizor, ei întotdeauna sunt foarte pricepuţi să identifice armele, maşinile de scris folosite la scrierea biletelor de ameninţare şi maşinile implicate în accidente. Poate bucăţele şi urme de vopsea...
    Apoi apare la orizont demascarea lui Darnell. Pentru Junkins este o ocazie fantastică. Garajul va fi închis şi totul din interiorul lui va fi sechestrat. Poate că Junkins bănuieşte...
    Ce?
    Am făcut un efort mai mare să-mi imaginez. Sunt poliţist. Cred în răspunsuri justificate, răspunsuri lucide, răspunsuri de rutină. Deci ce bănuiesc? După un moment, răspunsul a venit.
    Un complice, bineînţeles. Bănuiesc că există un complice.
    Trebuie să existe un complice. Niciun om cu mintea sănătoasă n-ar bănui că ÎNSĂŞI maşina face toate acestea. Deci...?
    Deci după ce garajul este închis, Junkins aduce cei mai buni tehnicieni şi laboranţi pe care-i are la dispoziţie. Aceştia o cercetează în amănunt pe Christine, căutând dovezi în legătură cu ceea ce s-a întâmplat. Gândind cum gândise Junkins - oricum, încercând - bănuiam că trebuie să fi existat nişte dovezi. Să loveşti un corp uman nu este acelaşi lucru cu a lovi o pernă cu fulgi. Să loveşti bariera de la Dealurile Squantic, nici asta nu este acelaşi lucru cu a lovi o pernă cu fulgi.
    Deci ce descoperă aceşti experţi în accidente de maşină?
    Nimic.
    Nu găsesc adâncituri, reparaţii locale sau pete de sânge. Nu găsesc nicio urmă impregnată de vopsea albastră de la bariera din Dealurile Squantic. Pe scurt, Junkins nu descoperă nicio dovadă că Christine a fost folosită în vreuna din crime. Acum să trecem la uciderea lui Darnell. Se năpusteşte Junkins a doua zi la garaj ca s-o verifice pe Christine? Dacă eram în locul lui, aşa aş fi făcut. Nici zidul unei case nu este o pernă cu fulgi, iar o maşină care a trecut printr-un zid trebuie să fi suferit stricăciuni majore, stricăciuni care era imposibil să le repari peste noapte. Iar când el ajunge la garaj, ce găseşte?
    Doar Christine, fără nici măcar o zgârietură pe aripă.
    Acest fapt conduce la o altă concluzie, una care explică de ce Junkins nici măcar n-a pus maşina sub urmărire. N-am fost în stare să înţeleg de ce el n-a făcut asta, deoarece trebuia să fi bănuit că Christine a fost implicată. Dar, până la urmă, logica învinsese - şi probabil că îl şi ucisese. Junkins nu pusese maşina sub urmărire, deoarece alibiul Christinei, deşi implicit, era tot atât de neclintit ca şi cel al stăpânului EI.
    Dacă o cercetase pe Christine imediat după uciderea lui Will Darnell, Junkins trebuie să fi ajuns la concluzia că maşina n-a putut să fie implicată, indiferent cât de persuasive păreau dovezile contrarii.
    Pe ea nu exista nicio urmă.
    Şi de ce nu? Asta se datora faptului că Junkins nu deţinea toate datele. M-am gândit la ceasul de kilometraj care funcţiona invers şi la Arnie spunând: Doar un defect.
    M-am gândit la păienjenişul de crăpături din parbriz care păreau să se diminueze, să se retragă - ca şi cum şi ele ar fi mers înapoi. M-am gândit la înlocuirile alandala de piese, care păreau total fără sens şi fără logică.
    Şi în cele din urmă m-am gândit la drumul de coşmar spre casă de duminică noapte - maşini vechi care păreau noi şi erau parcate în jurul caselor în care se desfăşurau petreceri de Revelion, la Teatrul Strand, din nou intact în toată soliditatea lui de cărămidă galbenă, la cartierul pe jumătate construit, care fusese completat şi dat în folosinţă de municipalitatea Libertyville-ului acum douăzeci de ani.
    Doar un defect.
    Credeam că tocmai faptul că nu ştiuse nimic despre acel defect îl ucisese în realitate pe Rudolph Junkins.
    Deoarece, ascultaţi: dacă deţii mult timp o maşină, piesele se uzează indiferent cât de bine o întreţii şi de obicei, acest lucru se petrece la întâmplare. Când o maşină iese de pe linia de asamblare este ca un nou-născut şi, la fel ca un nou-născut, trece prin furcile caudine de-a lungul anilor. Loviturile şi săgeţile nemiloasei sorţi determină bateria să cedeze, bara de direcţie să se rupă, un rulment să se gripeze undeva.
    Plutitorul carburatorului se înţepeneşte, un cauciuc face explozie, apare un scurtcircuit, tapiţeria începe să se deterioreze.
    Este ca un film. Iar dacă poţi să derulezi în sens invers un film....
    - Mai aveţi nevoie de ceva, domnule? m-a întrebat bibliotecarul din spatele meu. Iar eu aproape am ţipat.
    Mama mă aştepta în holul principal şi aproape tot drumul spre casă a turuit despre scrierile ei, despre cursurile noi, care erau lecţii de dans modem. Am încuviinţat şi i-am răspuns atunci când a trebuit.
    Şi m-am gândit că dacă Junkins a adus tehnicieni şi specialişti auto din Harrisburg, probabil că ei au omis un elefant în timp ce căutau un ac. Totuşi, nu-i puteam învinovăţi. Maşinile nu funcţionau în sens invers, ca un film derulat de la coadă la cap.
    Şi nu există fantome, spirite sau demoni conservaţi în ulei de motor Quaker State.
    Dacă ai crezut că există doar un singur lucru, atunci le crezi pe toate, m-am gândit şi m-am înfiorat.
    - Denis, vrei să dau drumul la încălzire? m-a întrebat Mam veselă.
    - Te rog, Mam.
    M-am gândit la Leigh, care trebuia să se întoarcă mâine. Leigh, cu chipul ei încântător (subliniat de acei pomeţi proeminenţi, aproape cruzi), cu silueta ei tânără, dulce, seducătoare, care nu fusese încă degradată de trecerea timpului şi de forţa gravitaţională; la fel ca acel Plymouth care ieşise demult, în 1957, din fabrica din Detroit, ea era, într-un fel, încă în garanţie. Apoi m-am gândit la LeBay, care era mort şi totuşi ne-mort - şi m-am gândit la pofta lui (dar, era poftă? sau doar o nevoie să strice lucrurile?) M-am gândit la Arnie spunând cu o siguranţă calmă că ei se vor căsători. Apoi, cu o limpezime inevitabilă, am văzut noaptea nunţii lor. Am văzut-o pe ea privind în sus în întunericul unei camere de motel şi văzând un cadavru în descompunere, care rânjea deasupra ei. Am auzit-o ţipând, în timp ce Christine, încă pavoazată cu hârtie creponată şi cu abţibildul TINERI CĂSĂTORIŢI, aştepta credincioasă în faţa uşii încuiate.
    Christine - sau teribila forţă feminină care o anima - ar şti că Leigh nu va rezista mult timp... iar EA., Christine, va fi acolo când Leigh va dispărea.
    Mi-am închis ochii ca să înlătur imaginile, dar n-am făcut decât să le intensific.
    Totul începuse prin faptul că Leigh îl dorise pe Arnie şi progresase destul de logic până la stadiul în care Amie ajunsese s-o dorească. Dar lucrurile nu se opriseră aici, nu-i aşa? Deoarece acum LeBay îl poseda pe Arnie... iar el o dorea pe Leigh.
    Dar nu o va avea. Nu o va avea dacă eu voi putea să mă împotrivesc.
    În seara aceea l-am sunat pe George LeBay.
    - Da, domnule Guilder, a spus el.
    Părea mai bătrân, mai obosit.
    - Îmi amintesc foarte bine de tine. Te-am plictisit cu vorbăria mea, în faţa camerei mele de hotel, probabil cel mai deprimant hotel din univers. Cu ce te pot ajuta?
    După cum vorbea îmi dădea impresia că spera că nu o să-i cer prea multe.
    Am ezitat. Să-i spun că fratele său se întorsese dintre morţi? Că nici măcar mormântul nu fusese în stare să pună capăt urii lui pentru căcănari? Să îi spun că el îl poseda pe Arnie, că îl alesese pe Arnie la fel de fără greş cum o alesese şi Arnie pe Christine? Să vorbim despre mortalitate, timp şi dragostea respingătoare?
    - Domnule Guilder? Eşti acolo?
    - Am o problemă, domnule LeBay. Şi nu ştiu exact cum să vă spun despre ce-i vorba. Ceva în legătură cu fratele dumneavoastră.
    În vocea lui a apărut atunci o inflexiune nouă, una încordată şi controlată:
    - Nu ştiu ce fel de problemă ai putea să ai tu care să-l privească pe el. Rollie este mort.
    - Tocmai asta este.
    Acum nu mai puteam să-mi controlez vocea. Mi-a tremurat pe un ton mai înalt, apoi s-a îngroşat din nou:
    - Nu cred că este mort.
    - Ce tot îndrugi acolo?
    Vocea lui era încordată, acuzatoare... şi speriată.
    - Dacă ăsta-i genul tău de glume, te asigur că este de cel mai prost gust posibil.
    - Nu este o glumă. Lăsaţi-mă doar să vă povestesc câteva din chestiile care s-au întâmplat de când a murit fratele dumneavoastră.
    - Domnule Guilder, am câteva seturi de extemporale de corectat şi un roman pe care vreau să-l termin, şi crede-mă că nu am timp să mă complac în ...
    - Vă rog, am spus. Vă rog, domnule LeBay, vă rog ajutaţi-mă şi ajutaţi-mi prietenul.
    A urmat o pauză foarte lungă, apoi LeBay a oftat.
    - Spune-ţi povestea, a spus.
    Şi după o pauză scurtă a adăugat:
    - Afurisit să fii.
    I-am relatat povestea prin intermediul cablului interurban; îmi puteam imagina vocea trecând prin staţii telefonice computerizate, pline de circuite miniaturizate, pe sub câmpuri acoperite cu zăpadă, ajungând până la urmă la urechea lui.
    I-am povestit despre necazurile pe care le-a avut Arnie cu Repperton, despre exmatricularea şi răzbunarea lui Buddy; i-am povestit despre moartea lui Moochie Welch; despre ce s-a întâmplat în Dealurile Squantic; despre ce s-a petrecut în timpul furtunii de la Crăciun. I-am povestit despre crăpăturile din parbriz care păreau că se retrag şi despre ceasul de kilometraj care cu siguranţă funcţiona invers. I-am spus despre radioul care părea să recepţioneze doar postul WDIL, postul de melodii vechi, neavând importanţă în ce bandă îl potriveai - acest fapt l-a făcut pe George LeBay să scoată o mică exclamaţie de surpriză. I-am spus despre scrisul de pe ghipsurile mele, şi cum semnătura pe care Arnie o făcuse de Thanksgiving s-ar putea să semene cu semnătura fratelui său de pe formularul de înregistrare al Christinei. I-am povestit despre cum Arnie folosea constant cuvântul "căcănari". Despre cum începuse el să-şi pieptene părul ca şi Fabian, sau ca unul dintre idolii anilor cincizeci. De fapt, i-am povestit totul, în afară de ce mi se întâmplase mie în noaptea Anului Nou, în drum spre casă.
    Intenţionasem să-i spun şi asta, dar pur şi simplu nu am putut.
    Până când, patru ani mai târziu, am aşternut totul pe hârtie, n-am povestit nimănui acele întâmplări.
    Când am terminat, la telefon se lăsase liniştea.
    - Domnule LeBay? Sunteţi acolo?
    - Sunt aici, a spus el până la urmă. Domnule Guilder - Dennis - nu intenţionez să te jignesc, dar trebuie să-ţi dai seama că ceea ce sugerezi tu depăşeşte cu mult frontierele oricărui fenomen parapsihic şi atinge...
    S-a întrerupt.
    - Nebunia?
    - Acesta nu este cuvântul pe care l-aş fi folosit eu. Din câte spui tu, ai suferit un accident foarte grav la football. Ai fost în spital timp de două luni şi ai suferit dureri mari. Acum, n-ar fi posibil ca imaginaţia ta...
    - Domnule LeBay, a avut vreodată fratele dumneavoastră vreo expresie preferată despre "micuţul vagabond?"
    - Ce?
    - Micuţul vagabond. Ca şi când, atunci când arunci la coş o hârtie şi nimereşti, spui: "Două puncte". Doar că în loc de asta: "Priveşte-mă cum o pun în curul micuţului vagabond". Spunea vreodată fratele dumneavoastră expresia asta?
    - De unde ai aflat?
    Apoi, fără să-mi acorde timp să-i răspund:
    - A folosit expresia într-una din ocaziile când l-ai întâlnit, nu-i aşa?
    - Nu.
    - Domnule Guilder, eşti un mincinos.
    N-am spus nimic. Tremuram, genunchii mi se înmuiaseră. Niciun adult nu-mi mai spusese aşa ceva.
    - Dennis, îmi pare rău. Dar fratele meu a murit. El era o fiinţă sucită, chiar infernală, dar este mort, iar toate aceste fantezii şi închipuiri morbide...
    - Cine era micuţul vagabond? am reuşit eu să rostesc.
    Tăcere.
    - Era Charlie Chaplin?
    Nu credeam că avea de gând să-mi răspundă. Apoi, până la urmă, cu greutate, a spus:
    - Doar indirect. El se referea la Hitler. A existat o oarecare asemănare între Hitler şi micuţul vagabond creat de Chaplin. Chaplin a făcut un film numit Dictatorul. Tu probabil că nu l-ai văzut. În orice caz, era un nume foarte cunoscut asociat cu el în timpul războiului. Tu eşti prea tânăr ca să-ți aminteşti. Dar n-are nicio semnificaţie.
    A fost rândul meu să nu spun nimic.
    - Nu înseamnă nimic! a strigat el. Nimic! Sunt aburi şi păreri, nimic mai mult! Trebuie să înţelegi asta!
    - Aici, în Pennsylvania de vest, sunt şapte oameni care au murit. Ăştia nu sunt doar aburi. Sunt semnăturile de pe ghipsurile mele. Nici ele nu sunt aburi. Le-am păstrat, domnule LeBay. Lăsaţi-mă să vi le trimit. Studiaţi-le şi spuneţi-mi dacă una dintre ele nu este scrisul fratelui dumneavoastră.
    - Ar putea fi o falsificare conştientă sau inconştientă.
    - Dacă aşa ceva credeţi, atunci consultaţi un grafolog. Plătesc eu.
    - Ai putea să faci tu asta.
    - Domnule LeBay.
    Eu nu am nevoie de alte dovezi.
    - Dar ce vrei de la mine? Să-ţi împărtăşesc fanteziile? N-o să fac asta. Fratele meu a murit. Maşina lui este doar o maşină.
    Minţea. O simţeam. Chiar şi prin telefon o simţeam.
    - Vreau să-mi explicaţi ceva ce mi-aţi spus in noaptea aceea în care am stat de vorbă.
    - Cam ce ar fi?
    Părea precaut.
    Mi-am umezit buzele.
    - Aţi spus că era obsedat şi furios, dar că nu era un monstru. Cel puţin, aţi spus, dumneavoastră nu credeţi că era. Apoi mi s-a părut că aţi schimbat complet subiectul... dar, cu cât mă gândesc mai mult la asta, cu atât mi se pare că n-aţi schimbat chiar deloc subiectul.
    - Dennis, zău. Eu ...
    - Uitaţi, dacă aveţi de gând să spuneţi ceva, pentru numele lui Dumnezeu, spuneţi acum! am strigat.
    Mi-a pierit vocea. Mi-am şters fruntea, iar mâna mi s-a umplut de transpiraţie.
    - Să ştiţi că nu este mai uşor pentru mine decât este pentru dumneavoastră. Arnie este obsedat de fata asta, numele ei este Leigh Cabot, numai că eu nu cred că Arnie este cel care-i obsedat de ea, eu cred că este fratele dumneavoastră, fratele dumneavoastră mort, vorbiţi-mi acum, vă rog!
    El a oftat.
    - Să-ţi vorbesc? Să-ţi vorbesc? Să vorbesc despre evenimentele acelea de demult... nu, despre acele bănuieli de demult... asta ar fi aproape acelaşi lucru cu a zgudui un demon adormit, Dennis. Te rog, eu nu ştiu nimic.
     I-aş fi putut spune că demonul se trezise deja, dar ştia asta.
    - Spuneţi-mi ce bănuiţi.
    - O să te sun eu.
    - Domnule LeBay... vă rog...
    - O să te sun. Trebuie s-o sun pe Marcia, sora mea, în Colorado.
    - Dacă vă ajută, o să sun...dar...
    - Nu, ea nu ţi-ar spune ţie nimic. Chiar şi noi doi am vorbit despre asta doar o dată sau de două ori. Sper că ai conştiinţa curată în această problemă, Dennis. Deoarece tu ne ceri nouă să deschidem cicatrice vechi şi să le facem iar să sângereze. Deci te mai întreb o dată: cât de sigur eşti?
    - Sigur, am şoptit.
    - O să te sun, a spus el şi a închis.
    Au trecut cincisprezece minute, apoi douăzeci. Am înconjurat camera, sprijinindu-mă în cârje, neputând să stau liniştit. M-am uitat pe fereastră la strada ninsă, un tablou în negru şi alb. De două ori m-am dus la telefon şi n-am ridicat receptorul, fiindu-mi teamă că el o să încerce tocmai atunci să mă sune, fiindu-mi chiar mai teamă că nu mă va suna deloc. A treia oară, chiar când puneam mâna pe receptor, a sunat. Am tresărit ca ars, apoi l-am ridicat.
    - Bună?! a spus Elaine de la telefonul de jos. Donna?
    - Dennis Guilder este - a început vocea lui LeBay, părând şi mai bătrână şi mai spartă.
    - Am răspuns eu, Ellie, am zis.
    - Şi crezi că-mi pasă? a spus Ellie obraznică şi a închis.
    - Hello, domnule LeBay.
    Inima îmi bătea tare.
    - Am vorbit cu ea, a spus el cu greutate. Mi-a spus să fac cum cred eu. Dar este speriată. Cică noi doi, tu şi cu mine, am conspirat să înfricoşăm o doamnă bătrână, care în viaţa ei n-a rănit pe nimeni şi nu are nimic de-a face cu toată treaba asta.
    - Cu un scop bun, am spus eu.
    - Oare?
    - Dacă n-aş fi considerat că aşa este, nu v-aş fi sunat. O să-mi vorbiţi sau nu, domnule LeBay?
    - Da. Dar doar ţie, nimănui altcuiva. Dacă o să mai spui cuiva, eu o să dezmint. Înţelegi?
    - Da.
    - Foarte bine. A oftat. În conversaţia noastră din vară, Dennis, ţi-am spus o minciună în legătură cu cele ce s-au întâmplat şi o minciună privitoare la ceea ce eu - şi Marcy - cred despre acele lucruri. Noi ne-am minţit pe noi. Daca n-ai fi fost tu, cred că am fi continuat să ne minţim despre acel lucru - incidentul acela de la marginea drumului - până la sfârşitul vieţilor noastre.
    - Despre fetiţă? Fiica lui LeBay?
    Ţineam receptorul foarte strâns.
    - Da, a spus el cu greutate. Rita.
    - Ce s-a întâmplat de fapt când s-a sufocat?
    - Mama mea obişnuia să-l numească pe Rollie copilul înlocuit de spiriduşi, a spus LeBay. Ţi-am spus asta?
    - Nu.
    - Nu, bineînţeles că nu. Ţi-am spus părerea mea, că prietenul tău ar fi mai fericit dacă s-ar descotorosi de maşină, dar asta este tot ce poate să spună o persoană în apărarea propriilor convingeri, deoarece iraţionalul... se furişează înăuntru...
    S-a oprit. Eu nu l-am grăbit. Îmi va spune sau nu. Asta era situaţia.
    - Mama spunea că a fost un bebeluş perfect până când a împlinit şase luni. Apoi... a spus că atunci a venit Puck, spiriduşul. Spunea că Puck a luat din glumă bebeluşul ei bun şi l-a înlocuit cu altul. Râdea când spunea asta. Dar n-a spus-o niciodată când Rollie era prin preajmă şi o putea auzi, iar ochii ei nu râdeau niciodată. Dennis, eu cred... era singura explicaţie a ei pentru felul în care se comporta el, pentru ce era el atât de consecvent în furia lui... atât de înverşunat când era vorba de puţinele ţeluri pe care le avea.
    - Era un băiat - i-am uitat numele - un băiat mai mare care l-a snopit în bătaie pe Rollie de două sau de trei ori. Un tiran. Se lega de hainele lui Rollie şi îl întreba dacă poartă chiloţii de o lună sau de două. Iar Rollie se bătea cu el, îl înjura şi îl ameninţa, iar tiranul râdea de el şi îl ţinea la distanţă cu braţele sale lungi, îl pocnea până când obosea, sau până când nasul lui Rollie sângera. Apoi Rollie stătea acolo într-un colţ, fumând o ţigară şi plângând, cu sângele şi mucii uscându-i-se pe faţă. Iar dacă eu sau Drew ne duceam lângă el, ne bătea de ne omora.
    - Într-o noapte, casa tiranului ăla a ars, Dennis. Tiranul, tatăl tiranului şi fratele mai mic al tiranului au murit. Sora tiranului a avut arsuri groaznice. S-a presupus că focul s-a declanşat de la soba din bucătărie, şi poate că aşa a fost. Dar sirenele pompierilor m-au trezit şi eram încă treaz când Rollie a intrat pe fereastra camerei noastre căţărându-se pe împletitura care susţinea iedera. Pe frunte era murdar de funingine şi mirosea a benzină. M-a văzut că aveam ochii deschişi şi mi-a spus:
    "Georgie, dacă spui ceva, te omor".
    - Şi din acea noapte, Dennis, am încercat să mă conving că ameninţarea lui îmi interzicea să spun că fusese afară şi privise focul. Şi poate că acesta este adevărul.
    Gura îmi era uscată. În stomac parcă aveam o minge de plumb. Simţeam părul de pe ceafă ca o pădure de ţepi.
    - Ce vârstă avea atunci fratele dumneavoastră? am întrebat răguşit.
    - Aproape treisprezece ani, a spus LeBay cu un calm teribil de fals. Cam un an mai târziu, într-o noapte de iarnă, a avut loc o bătaie în timpul unui meci de hochei, iar un tip pe nume Randy Throgmorton i-a spart capul lui Rollie cu crosa. L-a făcut să-şi piardă cunoştinţa. L-am dus la bătrânul doctor Farner - până am ajuns acolo Rollie îşi revenise, dar era încă  năucit - iar Farner i-a pus douăsprezece copci. O săptămână mai târziu, Randy Throgmorton a căzut prin gheaţa lacului Palmer şi s-a înecat. Patina într-o zonă foarte clar marcată cu indicatoare: GHEAŢĂ SUBŢIRE. În aparenţă.
    - Vreţi să spuneţi că fratele dumneavoastră i-a ucis pe oamenii ăştia? Pregătiţi terenul pentru a-mi spune că LeBay şi-a omorât propria fiică?
    - Nu că el a ucis-o, Dennis. Să nu te gândeşti niciodată la aşa ceva. Ea a murit sufocată. Ce vreau să sugerez este că el s-ar putea s-o fi împins la moarte.
    - Aţi spus că a întors-o cu capul în jos - că a lovit-o - a încercat s-o facă să vomite.
    - Asta mi-a spus Rollie la înmormântare, a spus George.
    - Atunci ce...
    - Marcia şi cu mine am analizat mai târziu situaţia. Numai o singură dată, înţelegi. În seara aceea la cina, Rollie mi-a spus: "Am apucat-o de pantofii Buster Browns şi am încercat să scot afurisita aia de îmbucătură, Georgie. Dar se înţepenise foarte bine". Iar Veronica i-a spus Marciei: "Rollie a ridicat-o de pantofi şi a încercat să scoată de acolo chestia aia care o făcea să se sufoce, dar se înţepenise foarte bine". Ei au spus exact acelaşi lucru cu exact aceleaşi cuvinte. Şi ştii la ce m-a dus cu gândul această asemănare?
    - Nu.
    - M-a făcut să mă gândesc la Rollie încălecând fereastra dormitorului şi şoptindu-mi "Georgie, dacă spui ceva, te omor".
    - Dar... de ce? De ce ar fi ...?
    - Mai târziu, Veronica i-a trimis Marciei o scrisoare în care insinua că Rollie n-a făcut prea mare lucru ca s-o salveze pe fiica lor. Şi că, atunci când sfârşitul era foarte aproape, el a pus-o înapoi în maşină. "Ca să nu stea în soare", spusese el. Dar în scrisoarea ei Veronica a spus că ea crede că Rollie a dorit ca fetiţa să moară în maşină.
    Nu voiam s-o spun, dar trebuia.
    - Sugeraţi că fratele dumneavoastră şi-a sacrificat de bună voie fiica, un fel de ofrandă umană?
    A urmat o pauză lungă, îngrozitoare.
    - Nu în mod conştient, nu, a răspuns LeBay. Tot aşa cum nu sugerez că el a omorât-o în mod conştient. Dacă l-ai fi cunoscut pe fratele meu, atunci ţi-ai fi dat seama cât de ridicol ar fi să-l fi suspectat de vrăjitorie, magie neagră sau îmblânzire de demoni. El nu credea în altceva în afară de propriile sale simţuri... doar cu excepţia, bănuiesc, a propriei sale voinţe. Eu sugerez că el ar fi putut să aibă un fel de... un fel de intuiţie... sau că ar fi putut să fie dirijat să facă ceea ce a făcut. Mama mea spunea că a fost un copil înlocuit de spiriduşi.
    - Şi Veronica?
    - Nu ştiu. Verdictul poliţiei a fost sinucidere, chiar dacă ea n-a lăsat niciun bilet. Este foarte probabil că ăsta-i adevărul. Dar biata femeie îşi făcuse nişte prietene în oraş şi eu m-am întrebat adeseori dacă nu cumva ea le insinuase unora dintre ele, aşa cum îi sugerase şi Marciei, că moartea Ritei nu s-a petrecut întocmai cum au declarat ea şi Rollie. M-am întrebat dacă nu cumva Rollie a aflat.
    „Georgie, dacă spui ceva, te omor.”
    - Bineînţeles, nu există nicio dovadă într-un sens sau în altul. Dar m-am întrebat de ce ea a făcut-o în acel fel - şi m-am mai întrebat cum o femeie, care n-avea nici cea mai mică idee despre maşini, putuse să cunoască îndeajuns de multe ca să ia un furtun pe care să-l ataşeze la ţeava de eşapament şi apoi să-l bage pe fereastră. Încerc să nu-mi mai pun astfel de întrebări. Ele mă ţin noaptea treaz.
    M-am gândit la ce-mi povestise el şi la lucrurile pe care nu le spusese. La lucrurile pe care le-a lăsat să se înţeleagă printre rânduri.
    Intuitiv, spusese el.
    Atât de înverşunat când era vorba de puţinele ţeluri pe care le avea, spusese el. Să presupunem că Roland LeBay înţelesese într-un anumit mod pe care nu dorea să şi-l recunoască nici sieşi, că investise într-un Plymouth cu puteri supranaturale?
    Şi să presupunem că el aştepta doar ca să apară moştenitorul potrivit... iar acum...
    - Lucrurile pe care ţi le-am povestit au dat răspuns întrebărilor tale, Dennis?
    - Cred că da, am spus eu încet.
    - Ce ai de gând să faci?
    - Cred că ştiţi.
    - Să distrugi maşina?
    - Am de gând să încerc, am spus, apoi m-am uitat la cârjele mele, care erau sprijinite de perete. Cârjele mele afurisite.
    - S-ar putea să-ţi distrugi şi prietenul.
    - S-ar putea să-l salvez.
    Încetişor, George LeBay a spus:
    - Mă întreb dacă mai este posibil.

                                                       47.
                                                  Trădarea

                              Peste tot erau cioburi de sticlă și sânge,
    Și în afară de mine nu mai era nimeni acolo.
    În timp ce ploaia cădea deasă şi rece,
    Am văzut un tânăr zăcând pe marginea
    şoselei,
    Şi a strigat: "Domnule, te rog nu vrei să mă ajuţi?”
    Bruce Springsteen

                             Am sărutat-o.
    Brațele ei s-au încolăcit în jurul gâtului meu. Una din mâinile ei răcoroase mă presa uşor pe ceafă. Pentru mine nu mai exista niciun dubiu în legătură cu ceea ce se întâmpla; iar când ea s-a îndepărtat puţin, cu ochii pe jumătate închişi, am observat că nici pentru ea nu mai exista niciun dubiu.
    - Dennis, a murmurat ea şi eu am sărutat-o iarăşi.
    Limbile noastre s-au atins uşor. Pentru un moment sărutul s-a intensificat; simţeam pasiunea pe care o sugerau acei pomeţi înalţi. Apoi a icnit scurt şi s-a îndepărtat.
    - Destul, a spus. O să fim arestaţi pentru indecenţă.
    Era optsprezece ianuarie. Parcasem în spatele localului Kentucky Fried, iar în jurul nostru erau împrăştiate rămăşiţele unei cine destul de bune, cu pui. Eram în Duster-ul meu, şi numai acest fapt ar fi fost pentru mine un fel de ocazie specială - era prima dată de la accident când mă aflam la volan. Doar în dimineaţa aceea, doctorul îmi scosese ghipsul imens de pe piciorul stâng şi îl înlocuise cu un bandaj întăritor.
    Avertismentul său să nu folosesc prea mult piciorul a fost foarte serios, dar am putut să-mi dau seama că el era mulţumit de cum progresaseră lucrurile. Însănătoşirea mea se afla cam cu o lună în avans faţă de termenul prevăzut. Doctorul punea acest fapt pe seama tehnicii sale superioare; mama mea îi găsea explicaţia în moralul bun şi supă de pui; iar antrenorul Puffer băga în calcul şi măceşele.
    Eu credeam însă că Leigh Cabot avusese aici un rol foarte important.
    - Trebuie să vorbim, a spus ea.
    - Nu, hai să ne mai sărutăm.
    - Acum vorbim. Ne sărutăm mai târziu.
    - Iarăşi a început?
    Ea a încuviinţat.
    În cele aproape două săptămâni de la convorbirea cu LeBay, primele două săptămâni ale trimestrului de iarnă, Arnie muncise din greu ca să realizeze o apropiere cu Leigh, lucra la aceasta cu o intensitate care ne-a speriat pe amândoi. Îi povestisem lui Leigh despre conversaţia cu George LeBay (dar, după cum v-am mai spus, nu şi despre drumul teribil spre casă din noaptea Anului Nou).
    Şi îi spusesem foarte clar că sub nicio formă ea nu trebuia să se poarte urât cu el. Asta l-ar înfuria, iar zilele astea, când Arnie era furios pe cineva, acestuia i se întâmplau lucruri neplăcute.
    - Asta este ca şi cum am trişa.
    - Ştiu, am spus eu mai tăios decât intenţionasem. Nu-mi place chestia asta, dar nu doresc ca maşina să atace iarăşi.
    - Deci?
    Am clătinat din cap.
    Ca să fiu sincer, începusem să mă simt ca prinţul Hamlet, tot amânând şi amânând. Bineînţeles, ştiam ce trebuia să facem; Christine trebuia să fie distrusă. Eu şi Leigh căutam metode.
    Prima idee îi aparţinuse lui Leigh - cocteiluri Molotov. O să umplem, a spus ea, cu benzină nişte sticle de vin, o să ne ducem la reşedinţa familiei Cunningham dis-de-dimineaţă, o să aprindem fitilele ("Fitile? Ce fitile?" am întrebat. "Kotex-urile ar trebui să fie foarte bune", a răspuns ea prompt, făcându-mă să-mi pun iarăşi întrebări despre străbunii de la care moştenise acei pomeţi) şi o să le aruncăm pe geamurile Christinei.
    - Ce facem dacă geamurile sunt închise şi uşile sunt încuiate? am întrebat-o. Ştii, cam asta trebuie să fie situaţia.
    M-a privit de parcă eram o adevărată pacoste.
    - Vrei să spui că ideea aruncării în aer a maşinii lui Arnie este okay, dar ai scrupule morale în legătură cu spargerea unor geamuri?
    - Nu. Dar cine o să se apropie îndeajuns de EA ca să-i spargă geamurile cu un ciocan?
     M-a privit, muşcându-şi buza de jos. N-a mai spus nimic.
    Următoarea idee îmi aparţinuse. Dinamită.
    Leigh s-a gândit la ea şi a clătinat din cap.
    - Aș putea s-o obţin fără prea mari probleme, am spus.
    Încă îl mai vedeam din când în când pe Brad Jeffries, iar Brad lucra tot pentru Penn-DOT, şi această companie de ţinea îndeajuns de multă dinamită ca să arunce Stadionul Three Rivers pe Lună. Mă gândeam că poate reuşesc să pun mâna pe cheia potrivită, fără ca Brad să-şi dea seama că am împrumutat-o - el avea tendinţa să se îmbete criţă atunci când Pinguinii erau la televizor.
    O să împrumut cheia de la magazia de explozibili în timpul celei de a treia reprize a meciului, apoi o să i-o înapoiez în timpul altui meci. Erau foarte mici şanse ca el să aibă nevoie de explozibil în luna ianuarie. Era o înşelătorie, o altă trădare - dar era un mod de a pune capăt situaţiei.
    - Nu, a spus ea.
    - De ce nu?
    Din punctul meu de vedere, dinamita părea să ofere soluţia totală şi definitivă pe care o cerea situaţia.
    - Fiindcă acum Arnie o ţine pe aleea din faţa casei, cred că nu ţii neapărat să împrăştii schije periculoase în tot cartierul? Vrei să rişti ca un ciob de sticlă sa taie capul vreunui copil?
    Am tresărit. La asta nu mă gândisem, dar acum când ea amintise acest amănunt, mi-am imaginat foarte clar scena hidoasă.
    Şi m-a împins să mă gândesc la alte metode.
    Să aprinzi nişte batoane de dinamită cu vârful trabucului, şi apoi să le arunci peste cap spre obiectul pe care vrei să-l distrugi... asta poate părea okay în westernul de sâmbătă după-amiază de pe Canalul 2, dar în viaţa adevărată trebuia totuşi să rezolvi problema detonatoarelor şi a contactelor bune. Totuşi, m-am agăţat cât am putut de mult de această idee.
    - Dacă o facem noaptea?
    - Tot este destul de periculos, a spus ea. Şi o ştii prea bine. Se vede pe chipul tău.
    A urmat o pauză foarte lungă.
    - Ce zici despre presa de la Garajul Darnell? a întrebat ea până la urmă.
    - Aceeaşi obiecţie de bază ca şi înainte, am spus. Cine o va conduce până acolo? Tu, eu sau Arnie?
    Iar în acest punct ne-am blocat.
    - Astăzi ce s-a întâmplat? am întrebat-o.
    - Voia să mă întâlnesc cu el în seara asta. Să mergem la bowling.
    Zilele trecute o invitase la film, la cină, să se uite la televizor la el acasă, i-a propus să se întâlnească să înveţe împreună. Christine intra de fiecare dată în calcul ca mijloc de transport.
    - A devenit ameninţător, iar eu am început să-mi epuizez scuzele. Dacă avem de gând să facem ceva, trebuie s-o facem în curând.
    Am încuviinţat. Eşecul de a găsi o metodă satisfăcătoare era unul dintre motive.
    Celălalt motiv care ne ţinuse în loc fusese piciorul meu. Acum nu mai aveam ghipsul şi, cu toate că aveam ordine stricte de la doctor să folosesc cârjele, testasem piciorul stâng fără ele. Aveam ceva dureri, dar nu atât de mari pe cât mă temusem.
    Aceste motive, da - dar în principal noi eram de vină. Ne descopeream unul pe altul.
    Şi deşi s-ar putea să vi se pară vulgar, bănuiesc că ar trebui să mai adaug ceva, dacă vreau ca toată această poveste să nu se abată de la adevăr (şi mi-am promis când am început să scriu, că mă voi opri dacă-mi voi da seama că nu mai pot să o relatez corect sau dacă mă abat de la adevăr). Ideea de pericol mai adăugase ceva la ceea ce simţeam pentru ea şi, cred, la ceea ce ea simţea pentru mine.
    El era cel mai bun prieten al meu, dar în ideea că noi ne întâlneam pe la spatele lui exista totuşi o atracţie murdară, fără sens. O simţeam ori de câte ori o luam în braţe, de fiecare dată când mâna mea îi mângâia sânii. Furişările.
    Puteţi să-mi spuneţi de ce acestea reprezentau nişte atracţii? Dar erau. Pentru prima dată în viaţa mea, mă îndrăgostisem. Până atunci mai existaseră focuri de paie, dar acum mă îndrăgostisem lulea.
    Şi îmi plăcea asta. O iubeam. Totuşi, acel persistent sentiment de trădare... era ca un şarpe, o ruşine şi în acelaşi timp o aţâţare nebunească. Puteam să ne spunem unul altuia (şi ne spuneam) că ne ţinem gurile ferecate ca să ne protejăm familiile şi pe noi.
    Era adevărat.
    Dar Leigh nu era totul, nu-i aşa? Nu. Nu era totul.
    Într-un fel, nimic mai grav nu s-ar fi putut întâmpla. Dragostea încetineşte, reflexele; estompează percepţia pericolului. Trecuseră douăsprezece zile lungi de la conversaţia mea cu George LeBay, iar gândul la cele ce mi le spusese el - şi, mai rău, la cele pe care mi le sugerase - nu mai îmi făcea părul de pe ceafă să mi se ridice.
    Acelaşi lucru se întâmplase şi în privinţa lui Arnie - sau nu se întâmplase - în cele câteva dăţi când vorbisem cu el, sau îl văzusem pe coridoarele şcolii. Într-un fel straniu, se părea că ne reîntorsesem la situaţia din septembrie şi octombrie, când noi doi nu ne mai vedeam, pur şi simplu pentru că Arnie era prea ocupat. Când vorbeam, Arnie părea destul de amabil, cu toate că ochii lui gri din spatele ochelarilor erau reci.
    Aşteptam ca o plângăreaţă Regina, sau un Michael dezorientat să mă sune ca să-mi dea vestea că Arnie a încetat să se mai joace cu ei şi că renunţase în mod sigur la colegiu.
    Asta nu s-a întâmplat, dar am primit telefonul de la Gură-Spartă însuşi - profesorul responsabil cu educaţia - care mi-a spus că Arnie luase acasă o mulţime de prospecte şi documente referitoare la University of Pennsylvania, la Drew University şi Penn State University. Acestea erau şcolile care o interesau cel mai mult pe Leigh.
    Eu ştiam asta, iar Arnie o ştia şi el.
    În urmă cu două seri, auzisem din întâmplare o conversaţie între mama şi Ellie, care se aflau în bucătărie.
    - Mam, de ce nu mai vine Arnie pe la noi? S-a certat cu Dennis?
    - Nu, scumpo. Nu cred. Dar când prietenii se maturizează... câteodată se răcesc relaţiile.
    - Mie n-o să mi se întâmple asta niciodată, a spus Ellie, cu toată acea siguranţă teribilă a vârstei de cincisprezece ani.
    Eu stăteam în cealaltă încăpere, întrebându-mă dacă nu cumva tocmai aşa ceva se întâmplase - halucinaţii determinate de lunga şedere în spital, aşa cum sugerase LeBay, şi o simplă răcire a relaţiilor, o separare între doi prieteni din copilărie.
    Această idee avea o anumită logică.
    Ignoram faptele concrete, dar era reconfortant. Credinţa în acest lucru ne-ar fi îngăduit mie şi lui Leigh să ne continuăm vieţile noastre ordinare - să ne implicăm în activităţile şcolare, să mai îngrăşăm porcul în ajun pentru Testele de Acumulări Şcolare şi, bineînţeles, să sărim unul în braţele celuilalt imediat ce părinţii ei sau ai mei ieşeau din cameră. Să ne hârjonim exact ca ceea ce eram, adică doi adolescenţi înfierbântaţi, amorezaţi până peste cap unul de altul.
    Aceste fapte mă adormeau... ne adormeau pe amândoi. Fusesem precauţi - de fapt, tot atât de precauţi ca nişte adulterini, nu ca nişte puşti - dar astăzi scăpasem de ghips, astăzi fusesem în stare să folosesc cheile de la Duster-ul meu, în loc să mă uit doar la ele.
    Dintr-un impuls, am sunat-o pe Leigh şi am întrebat-o dacă dorea să meargă cu mine la cel mai renumit local din lume, la Colonel, şi să mâncăm faimosul Crunchy Style. Ea fusese încântată.
    Deci poate că vă daţi seama de ce atenţia noastră a slăbit, cum am devenit noi puţin indiscreţi. Am stat în parcare, cu motorul Duster-ului în funcţiune, ca să avem căldură şi am discutat ca nişte copii care se joacă de-a cowboii, despre cum să-i facem de petrecanie acelui bătrân şi foarte deştept monstru - EA.
    Niciunul dintre noi n-a văzut-o pe Christine când a oprit în spatele nostru.
   - El se pregăteşte pentru un asediu îndelungat, dacă de asta o să aibă nevoie, am spus eu.
    - Ce?
    - Colegiile la care a trimis cereri de înscriere. Nu ai observat încă?
    - Bănuiesc că nu, a spus ea foarte uimită.
    - Sunt şcolile care te interesează cel mai mult, am răspuns eu răbdător.
    M-a privit. M-am uitat la ea, încercând să zâmbesc şi nereuşind.
    - În ordine, am spus. Hai să mai recapitulăm o dată. Cocteilurile Molotov au căzut. Dinamita pare riscantă, dar la o adică...
    Respiraţia brusc gâfâită a lui Leigh m-a întrerupt - icnetul şi expresia uimită şi îngrozită de pe faţa ei. Ea privea fix prin parbriz, cu ochii holbaţi şi gura deschisă.
    M-am întors în direcţia aceeaşi ceea ce am văzut a fost atât de neaşteptat, încât pentru un moment am încremenit şi eu.
    În faţa Duster-ului stătea Arnie.
    Oprise exact în spatele nostru şi plecase să-şi cumpere puiul, fără ca să-şi dea seama cine era în fata lui.
    Şi de ce ar fi observat? Era aproape întuneric, iar un Duster de patru ani, mânjit cu noroi, nu are niciun semn distinctiv. El întrase înăuntru, îşi cumpărase porţia, ieşise afară... şi privise direct prin parbriz la Leigh şi la mine, stând unul lăngă altul, înlănţuiţi, privindu-ne adânc în ochi, aşa cum spun poeţii. Nimic altceva decât o coincidenţă - o coincidenţă imensă şi hidoasă.
    Doar că până şi acum o parte a minţii mele este foarte convinsă că vina o poartă Christine... că EA l-a adus acolo.
    Au urmat câteva clipe lungi şi îngheţate. Leigh a scos un geamăt scurt. Arnie stătea cam la jumătatea parcării, îmbrăcat cu canadiana de şcoală, cu blugi decoloraţi şi cizme. La gât avea un fular în carouri. Gulerul canadienei era ridicat, iar aripile lui negre încadrau un chip a cărui expresie se transforma încet din uimire bolnavă, într-o grimasă palidă de ură.
    Punga în dungi roşii şi albe cu faţa zâmbăreaţă a Colonelului i-a alunecat din mâna înmănuşată şi a căzut pe zăpada întărită din parcare.
    - Dennis, a şoptit Leigh. Dennis, o Dumnezeule!
    Arnie a început să alerge. Credeam că vine la noi, probabil să mă scoată afară din maşină şi să mă bată. Mă imaginam ţopăind nesigur pe piciorul meu beteag, sub lumina reflectoarelor parcării, care tocmai se aprinseseră, în timp ce Arnie, căruia îi salvasem viaţa de atâtea ori încă din anii grădiniţei, mă snopea în bătaie. Alerga, cu gura schimonosită într-o grimasă pe care o mai văzusem - dar nu pe chipul lui. Acum era chipul lui LeBay.
     Nu s-a oprit la maşina mea; în schimb a alergat pe lângă ea. M-am răsucit şi atunci am văzut-o pe Christine.
    Am deschis portiera şi am dat să cobor, agăţându-mă de marginea capotei ca să mă sprijin.
    - Dennis, nu! a strigat Leigh.
    Am reuşit să ies, tocmai când Arnie deschidea brusc uşa Christinei.
    - Arnie, am strigat. Hei, omule!
    S-a încordat. Ochii lui erau holbaţi, pustii şi incandescenţi. De la unul din colţurile gurii i se prelingea un firişor de salivă spumoasă. Grila Christinei părea să mârâie.
    El şi-a ridicat pumnii şi i-a îndreptat în direcţia mea.
    - Căcănarule!
    Vocea îi era stridentă şi spartă.
    - Ia-o tu! O meriţi! E un căcat! Amândoi sunteţi de căcat! Bucurați-vă unul de altul! N-o s-o faceţi mult timp!
    La geamurile localului Kentucky Fried Chicken şi la expresul Kowloon din vecinătate, se adunaseră oameni ca să vadă ce se întâmplă.
    - Arnie ! Omule, hai să vorbim ...
    A sărit în maşină şi a trântit uşa. Motorul Christinei a urlat şi farurile EI s-au aprins, luminile orbitoare din visul meu, ţintuindu-mă ca pe o insectă pe un carton. Iar deasupra lor, în spatele parbrizului, era faţa îngrozitoare a lui Arnie, chipul unui drac căruia i s-a făcut lehamite de atâta păcat. Chipul acela, plin de ură şi în acelaşi timp hăituit, a trăit de atunci în visele mele.
    Apoi faţa a dispărut. A fost înlocuită de un craniu, un cap de mort rânjit.
    Leigh a scos un ţipăt ascuţit şi percutant. Se răsucise să privească, deci mi-am dat seama că ceea ce văzusem nu fusese doar în imaginaţia mea.
    Şi ea văzuse.
    Christine a pornit în trombă, cu roţile din spate împroşcând zăpada. Nu s-a repezit la Duster, ci la mine. Cred că intenţia lui fusese să mă facă piftie între cele două maşini. M-a salvat piciorul meu bolnav; s-a înmuiat, iar eu am căzut înapoi în Duster, lovindu-mă cu şoldul drept de volan şi declanşând claxonul.
    M-a izbit în faţă o pală de aer rece. Aripa roşu-stacojie a Christinei a trecut la un metru de mine. A trecut pe lângă indicatorul de ieşire din parcare şi s-a năpustit în JFK Drive, fără să oprească, cu partea din spate derapând. Apoi a dispărut, încă accelerând.
    M-am uitat în zăpadă unde rămăseseră urmele zigzagate ale caucicurilor EI.
    Trecuse doar la câţiva centimetri de portiera mea deschisă.
    Leigh plângea. Mi-am luat piciorul stâng cu mâinile şi l-am tras în maşină; am trântit ușa şi am luat-o în braţe. Braţele ei m-au căutat orbeşte, apoi m-au cuprins într-o strânsoare îngrozită.
    - Nu... nu era...
    - Şşş, Leigh. Nu contează. Nu te mai gândi.
    - Nu era Arnie cel care conducea maşina aia! Era un mort! Era un mort!
    - Era LeBay! am spus, iar acum, după ce rostisem cuvintele, am simţit un fel de calm misterios în locul acelui tremur de frică pe care ar fi trebuit să-l simt - acelaşi vinovăţia că până la urmă am fost descoperit cu prietena celui mai bun prieten al meu.
    - Era el, Leigh. Tocmai l-ai cunoscut pe Roland D. LeBay.
    Ea plângea în braţele mele, de frică, de şoc, şi oroare. Eu eram bucuros c-o aveam. Piciorul stâng îmi zvâcnea de durere. M-am uitat în oglinda retrovizoare la spaţiul gol în care stătuse Christine. Acum, după cele ce se întâmplaseră, mi se părea că oricare altă concluzie ar fi fost imposibilă.
    Pacea din ultimele două săptămâni, bucuria simplă de a o avea pe Leigh lângă mine, acestea păreau să fie situaţiile anormale, lucrurile false - la fel de false ca şi pretinsul război care a avut loc între cucerirea Poloniei de către Hitler şi intrarea triumfătoare a Wehrmachtului în Franţa.
    Şi am început să văd sfârşitul, cum va fi acesta.
    Ea m-a privit, cu obrajii uzi.
    - Ce facem acum, Dennis? Ce facem acum?
    - Acum terminăm cu toată povestea asta.
    - Cum? Ce vrei să spui?
    Vorbindu-mi mai mult mie, decât ei, am spus:
    - El are nevoie de un alibi. Trebuie să fim pregătiţi atunci când el o să plece. Garajul. Garajul Darnell. Am de gând s-o prind acolo în capcană. O să încerc s-o ucid.
    - Dennis, despre ce vorbeşti?
    - El o să plece din oraş. Nu înţelegi? Toţi oamenii pe care i-a ucis Christine - aceştia formează un cerc în jurul lui Arnie. El trebuie să ştie asta. El o să-l scoată iarăşi pe Arnie din oraş.
    - Te referi la LeBay?
    Am încuviinţat, iar Leigh a tremurat.
    - Trebuie s-o ucidem. Ştii asta.
    - Dar cum? Te rog, Dennis... cum o s-o facem?
    Până la urmă îmi venise o idee.

                                                        48.
                                                 Pregătirile

                     Pe șosea este un ucigaș,
    Creierul său se agită ca o broască râioasă...
    The Doors

                  Am dus-o pe Leigh acasă și i-am spus să mă sune dacă o vede pe Christine plimbându-se prin preajmă.
    - Și ce ai de gând să faci? Să vii aici cu un aruncător de flăcări?
    - O bazooka, am răspuns şi amândoi am început să râdem isteric.
    - Aruncăm în aer '58-ul! Aruncăm în aer '58-ul! a urlat Leigh şi iarăşi am început să râdem - dar tot timpul cât am râs eram amândoi pe jumătate ieşiţi din minţi de frică... poate mai mult decât pe jumătate.
    Şi tot timpul cât am râs, îmi era milă de Arnie, pentru ceea ce văzuse el şi pentru ceea ce făcusem eu.
    Şi cred că Leigh avea aceleaşi sentimente. Numai că în unele situaţii trebuie să râzi. În unele situaţii pur şi simplu râzi. Iar când se întâmplă, nimic nu poate înlătura acel râs. Pur şi simplu se declanşează.
    - Deci ce le spun părinţilor? m-a întrebat ea când ne-am mai potolit. Dennis, trebuie să le spun ceva! Nu pot să risc ca ei să fie călcaţi pe stradă!
    - Nimic. Nu le spui nimic.
    - Dar...
    - În primul rând nu te-ar crede. În al doilea rând, nu o să se întâmple nimic atâta timp cât Arnie este în Libertyville. De asta sunt cât se poate de sigur.
    - Chiar aşa, prostuţule? a şoptit ea.
    - Ştiu. E în joc viaţa mea, a mamei, a tatălui, a surorii mele.
    - De unde o să ştii dacă pleacă?
    - Mă ocup eu de asta. Tu o să te simţi rău mâine. Nu o să te duci la şcoală.
    - Îmi este rău chiar acum, a spus ea cu vocea stinsă. Dennis, ce o să se întâmple? Ce plănuieşti?
    - O să te sun mai târziu în seara asta, am spus şi am sărutat-o.
    Buzele ei erau reci.
    Când am ajuns acasă, Elaine se chinuia să-şi pună canadiana, bombănind blesteme negre la adresa oamenilor care-i trimit pe alţi oameni la Tom's ca să cumpere pâine şi lapte tocmai când la televizor trebuia să înceapă Dance Fever. Era pregătită să fie ţâfnoasă şi cu mine, dar s-a înveselit când m-am oferit s-o duc până la piaţă şi înapoi. Dar totodată mi-a aruncat o privire suspicioasă, ca şi când această bunătate neaşteptată pentru sora mai mică ar putea fi preludiul unei maladii. Poate herpes.
    M-a întrebat dacă mă simt bine. l-am zâmbit afabil şi i-am spus să urce în maşină până nu mă răzgândesc, cu toate că deja începuse să mă supere şi piciorul drept, iar stângul mă durea groaznic.
    Puteam să-i spun la nesfârşit lui Leigh că Christine nu va face nicio mişcare cât timp Arnie era în Libertyville, iar raţional ştiam că aveam dreptate... dar asta nu schimba golul instinctiv din stomac, pe care-l simţeam când mă gândeam la Ellie străbătând pe jos tot drumul până la Tom's şi traversând străzile suburbane întunecate în canadiana ei galben-aprins.
    O tot vedeam pe Christine parcată pe una dintre acele străzi, stând la pândă în întuneric ca o bătrână căţea de vânătoare.
    Când am ajuns la Tom's, i-am dat un dolar.
    - Ia pentru fiecare câte un Yodel şi un Coke.
   - Dennis, chiar te simţi bine?
    - Da. Şi dacă bagi restul în jocul Asteroids, îţi rup o mână.
    Asta a părut s-o liniştească. A intrat în magazin, iar eu am stat pleoştit la volanul Duster-ului, gândindu-mă în ce porcărie groaznică ne aflam. Nu puteam să vorbim cu nimeni - asta era un coşmar. În asta consta puterea Christinei. Aveam de gând să-l duc pe tata în atelierul de jucării şi să-i spun că ceea ce Ellie numise "Borâtura aia de maşină roşie şi veche a lui Arnie Cunnmgham" mergea acum singură? Aveam de gând să-i chem pe poliţişti şi să le spun că un individ mort dorea să ne ucidă, pe mine şi pe prietena mea? Nu.
    Singurul atu al nostru, în afară de faptul că maşina nu putea să acţioneze până când Arnie avea un alibi, era faptul ca ea nu dorea martori - Moochie Welch, Don Vandenberg şi Darnell fuseseră singuri când au fost ucişi; Buddy Repperton şi cei doi prieteni ai săi fuseseră omorâţi în mijlocul pădurii.
    Ellie a ieşit afară, strângând la pieptul de-abia înmugurit o pungă. A urcat în maşină şi mi-a dat un Yodel şi o Coke.
    - Restul.
    - Eşti un scârţar, a spus ea, dar a pus în mâna mea întinsă cam douăzeci de cenţi.
    - Ştiu, dar oricum te iubesc, i-am răspuns.
    I-am dat gluga pe spate, am ciufulit-o, apoi am pupat-o pe ureche. A părut mirată şi suspicioasă - apoi mi-a zâmbit. Sora mea Ellie nu avea stofă rea. Gândul că ea ar putea fi călcată pe stradă doar pentru că eu m-am îndrăgostit de Leigh Cabot după ce Arnie înnebunise şi o părăsise... Pur şi simplu nu aveam de gând să las să se întâmple aşa ceva.
    Acasă, m-am chinuit să urc scările după ce am salutat-o pe mama. Ea dorea să ştie ce-mi face piciorul şi i-am spus că este în formă bună. Dar, când am ajuns sus, prima mea oprire a fost la dulăpiorul cu medicamente din baie. Am înghiţit două aspirine de dragul picioarelor care acum cântau Ave Maria.
    Apoi m-am dus în dormitorul părinţilor unde se află telefonul de la etaj şi m-am trântit cu un oftat în balansoarul mamei.
    Am ridicat receptorul şi am dat primul telefon.
    - Dennis Guilder, năpasta proiectului de extensie al autostrăzii! mi-a răspuns jovial Brad Jeffries. Puştiule, îmi pare bine că te aud. Când ai de gând să mai vii pe aici ca să privim împreună un meci al Pinguinilor?
    - Nu ştiu, am spus. Deja m-am plictisit să tot văd handicapaţi care joacă hochei. Hm, dacă tu ai fi făcut o pasiune pentru o echipă bună, cum ar fi Zburătorii...
    - Hristoase, oare trebuie să înghit insultele astea de la un puşti care nici măcar nu este copilul meu? Într-adevăr, cred că lumea se duce de râpă.
    Am mai pălăvrăgit puţin, diverse fleacuri, apoi i-am spus de ce-l sunasem.
    El a râs.
    - Ce dracu', Dennis? Vrei să te lansezi în afaceri?
    - Ia-o şi aşa dacă vrei.
    M-am gândit la Christine.
    - Doar pentru o perioadă limitată.
    - Vrei să discutăm despre asta?
    - Ei bine, nu încă. Cunoşti pe cineva care ar avea de închiriat aşa ceva?
    - Îţi spun, Dennis. Există un singur tip pe care-l ştiu eu şi care ar putea să facă o asemenea afacere cu tine. Johnny Pomberton. Locuieşte în Ridge Road. Are mai multe vehicule decât are Carter's pilule pentru ficat.
    - Okay. Mulţumesc, Brad.
    - Ce mai face Arnie?
    - Bine, bănuiesc. Nu îl mai văd atât de des ca altă dată.
    - Un tip ciudat. Nici în visele mele cele mai sălbatice n-am crezut, când l-am văzut pentru prima oară, că o să reziste toată vara. Dar avea o hotărâre dată naibii.
    - Mda. Foarte hotărât şi încă ceva în plus.
    - Salută-l din partea mea când îl vezi.
    - Aşa o să fac, Brad. Ţine-te în formă.
    - Nu poţi să trăieşti dacă faci altceva, Dennis. Vino într-o seară să ciocnim câteva beri.
    - O să vin. Noapte bună.
    - Bună.
    Am închis, apoi am ezitat un minut sau două, nedorind cu adevărat să dau următorul telefon. Dar trebuia s-o fac; era punctul cel mai important în toată povestea asta stupidă. Am ridicat receptorul şi am format din memorie telefonul familiei Cunningham. Dacă răspundea Arnie, pur şi simplu aveam să închid fără să vorbesc.
    Dar am avut noroc; mi-a răspuns Michael.
    - Alo?
    Vocea lui suna obosită şi puţin neclară.
    - Michael, Dennis la telefon.
    - Hei, bună!
    Părea sincer bucuros.
    - Arnie este acolo?
    - Sus. A venit acasă de undeva şi s-a dus direct la el în cameră. Părea foarte mânios, dar în ultimul timp asta nu-i o noutate. Vrei să-l chem?
    - Nu. E-n ordine. De fapt, cu tine doream să vorbesc. Am nevoie să-mi faci un serviciu.
    - Cum să nu. Sigur. Spune.
    Mi-am dat seama de unde provenea de fapt nesiguranţa din vocea lui.
    Michael Cunningham era aproape beat criţă.
    - Tu ne-ai făcut un serviciu enorm, convingându-l pe Arnie cât de important este colegiul.
    - Michael, cred că nici măcar n-a ascultat ce i-am spus.
    - Ei bine, cu siguranţă ceva s-a întâmplat. Luna asta a trimis cereri de înscriere la trei colegii. Regina crede că eşti un magician. Şi, fie vorba între noi, ea este destul de ruşinată de felul cum te-a tratat atunci când Arnie ne-a spus prima dată despre maşină. Dar ştii cum este Regina. Ea niciodată n-a ştiut cum să spună "Îmi pare rău".
    Într-adevăr, ştiam asta prea bine.
    Şi ce ar crede Regina, m-am întrebat, dacă ar şti că pe Arnie - sau ce era acel ceva care-l controla acum pe Arnie - îl interesa chestiunea colegiului cam tot atât cât îl interesează chestiunea datoriei publice pe un porc pus la îngrăşat. Că el pur şi simplu mergea pe urmele lui Leigh, vânând-o, fiind obsedat de ea? Era perversiunea perversiunii - LeBay, Leigh şi Christine într-un fel de menage a trois.
    Hidos.
    - Ascultă, Michael. Aș dori să mă suni dacă Arnie, dintr-un motiv sau altul, se hotărăşte să plece din oraş. În special în următoarele două zile, sau în timpul weekendului. Fie ziua, fie noaptea. Trebuie neapărat să ştiu dacă Arnie are de gînd să plece din Libertyville. Şi trebuie să aflu înainte ca el să plece. Este foarte important.
    - De ce?
    - Aş prefera să nu-ţi explic. Este prea complicat şi ar... ei bine, ţi s-ar părea aberant.
    A urmat o pauză foarte lungă, iar când tatăl lui Arnie a vorbit din nou, vocea lui era aproape o şoaptă:
    - Este maşina aia afurisită, nu-i aşa?
    Cât de multe bănuia el? Cât de multe ştia? Dacă era ca majoritatea oamenilor pe care-i cunosc eu, probabil că avea mai multe bănuieli când era beat decât când era pe uscat. Cât de multe? Nici acum nu ştiu cu siguranţă. Dar eu cred că el bănuia mai multe decât oricine - în afară poate de Will Darnell.
    - Mda. Este maşina.
    - Ştiam eu, a spus el placid. Ştiam. Dennis, ce se întâmplă? Ce face el? Tu ştii?
    - Michael, nu pot să spun mai multe. O să-mi comunici dacă el plănuieşte o plecare pentru mâine sau poimâine?
    - Da. Da, în regulă.
    - Mulţumesc.
    - Dennis. Crezi că o să-mi recâştig vreodată fiul?
    Merita să afle adevărul. Acel biet om chinuit merita să afle adevărul.
    - Nu ştiu, am spus, şi mi-am muşcat buza de jos până m-a durut. Eu cred că lucrurile au mers prea departe ca să mai fie posibil aşa ceva.
    - Dennis - aproape s-a tânguit - despre ce-i vorba? Droguri? Vreun fel de droguri?
    - O să-ţi spun când o să pot, am spus. Asta-i tot ce pot să-ţi promit. Îmi pare rău. O să-ţi spun când o să pot.
    Cu Johnny Pomberton mi-a fost mai uşor să vorbesc.
    Era un ins guraliv, plin de viaţă, şi toate temerile mele că nu va dori să facă afaceri cu un puşti s-au risipit foarte repede. Am avut sentimentul că Johnny Pomberton ar face afaceri şi cu Satana proaspăt ieşit din infern, încă mirosind a pucioasă, dacă acesta îi oferea un business legal.
    - Desigur, tot repeta el. Desigur, desigur.
    Nici nu apucai să începi o propoziţie şi Johnny Pomberton te şi aproba. Era puţin demoralizat. Eu aveam pregătită o poveste de acoperire, dar nici nu cred că a fost atent. Pur şi simplu mi-a spus un preţ - care s-a dovedit a fi unul foarte rezonabil.
    - Pare un preţ bun, am spus.
    - Desigur, a încuviinţat el. Pe la ce oră vrei să vii?
    - Ei bine, ce aţi spune de ora nouă jumătate, mâine dimineaţă.
    - Desigur. Ne vedem atunci.
    - Încă o întrebare, domnule Pomberton.
    - Desigur. Spune-mi Johnny.
    - Okay, Johnny. Are cutie de viteze cu schimbător automat?
    Johnny Pomberton a râs cu mare poftă - atât de tare încât a trebuit să îndepărtez puţin receptorul de la ureche, încruntându-mă. Râsul acela a fost un răspuns elocvent.
    - Pe una din puicuţele ălea? Probabil că glumeşti. De ce? Nu ştii să foloseşti un schimbător standard?
    - Ba da, pe aşa ceva am învăţat să conduc.
    - Desigur! Deci n-ai nicio problemă, corect?
    - Bănuiesc că nu, am răspuns gândindu-mă la piciorul stâng, care va acţiona ambreiajul - sau va încerca s-o facă.
    În seara asta doar îl folosisem puţin şi mă durea ca dracu'. Speram că Arnie o să aştepte câteva zile până când o să plece din oraş, dar nu prea credeam ca aşa avea să fie. Se va întâmpla mâine, sau cel târziu în weekend, iar piciorul meu stâng va trebui să reziste.
    - Ei bine, noapte bună, domnule Pomberton. Ne vedem mâine.
    - Desigur. Mulţumesc că ai sunat, puştiule. M-am şi gândit la una pentru tine. O să-ţi placă de EA, o să vezi. Şi dacă nu începi să-mi spui Johnny, am de gând să dublez preţul.
    - Desigur, am spus şi am închis întrerupându-i râsul.
    O să-ţi placă de EA. O să vezi.
    Iarăşi EA - deveneam bolnăvicios de conştient la această formă neintenţionată de referire... şi începuse să mi se aplece când o auzeam.
    Apoi am dat ultimul telefon pregătitor. În cartea de telefon existau patru de Sykes. L-am nimerit pe cel care-l doream la a doua încercare; a răspuns chiar Jimmy.
    M-am prezentat drept prietenul lui Arnie Cunningham, iar vocea lui Jimmy a devenit mai veselă. El îl plăcea pe Arnie, care nu-l tachina mai deloc şi niciodată "nu-l pălmuise", aşa cum făcuse Buddy Repperton când lucrase pentru Will. Dorea să ştie ce mai face Arnie şi, minţind iarăşi, i-am spus că Arnie era bine.
    - Foarte bine. A avut curul la strâmtoare pentru un timp. Eu ştiam că armele de foc şi ţigările nu-s bune pentru el.
    - Pentru Arnie te-am sunat. Jimmy, îţi aminteşti când a fost arestat Will şi garajul a fost închis?
    - Sigur că da, a oftat Jimmy. Acum bietul şi bătrânu' Will e mort, iar eu sunt şomer. Mama îmi tot spune să mă înscriu la nişte cursuri profesionale, dar nu m-aş descurca. Bănuiesc că o să mă angajeze ca portar sau cam aşa ceva. Unchiu' Fred este portar la colegiu şi el spune că ar exista un post vacant, pentru că cel'alt portar, care a dispărut, a plecat şi...
    - Arnie spune că atunci când garajul a fost închis, el şi-a pierdut trusa de chei, l-am întrerupt eu. Era în spatele unei stive de cauciucuri vechi, ştii tu, pe unul din rafturile de sus. Şi-a pus-o acolo ca să nu i-o fure nimeni.
    - E încă acolo? a întrebat Jimmy.
    - Cred că da.
    - Ce porcărie!
    - Aşa este. Setul ăla de chei a costat o sută de dolari.
    - Măiculiţă! Pun pariu că oricum nu mai sunt acolo. Pariez că le-a luat unul dintre sticleţi.
    - Arnie crede că s-ar putea să mai fie acolo. Dar el n-are voie să se apropie de garaj din cauza necazurilor pe care le are.
    Era o minciună, dar nu credeam că Jimmy o va sesiza, şi chiar aşa a fost.
    Totuşi, să-l mint pe un tip care era la graniţa dintre handicapat şi normal, nu avea darul să-mi sporească respectul faţă de mine însumi.
    - Ah, rahat! Ei bine, ascultă - o să mă duc eu şi o să le caut. Daa! Primul lucru pe care-l fac mâine dimineaţă. Încă mai am cheile.
    Am oftat de uşurare. Puţin îmi păsa de trusa de chei fantasmagorică a lui Arnie; eu aveam nevoie de cheile lui Jimmy.
    - Jimmy, adevărul este că aş dori să le caut eu. Să fie o surpriză. Şi ştiu exact unde le-a pus. Tu ai putea să le cauţi toată ziua şi să nu le găseşti.
    - Oh, mda, cu siguranţă. Niciodată nu m-am priceput să găsesc lucruri, aşa spunea Will. El întotdeauna spunea că nu mi-aş putea găsi nici propriul cur cu amândouă mâinile şi cu o lanternă.
    - A, doar te alinta. Dar, zău - aş vrea să le găsesc eu.
    - Cum să nu.
    - Mă gândeam să vin mâine pe la tine şi să împrumut cheile tale. Aş putea să iau setul ăla de chei, şi până seara să ţi le dau înapoi.
    - Hm, nu ştiu. Will spunea să nu împrumut nimănui cheile.
    - Desigur, asta atunci, dar acum garajul este gol, cu excepţia sculelor lui Arnie şi a grămezii de gunoaie din spate. În curând, proprietatea va fi scoasă la vânzare cu tot ce conţine şi dacă le voi lua atunci, va fi un furt.
    - Oh! Da, cred că este okay. Dacă-mi aduci cheile înapoi.
    Apoi a rostit ceva absurd de mişcător:
    - Vezi tu, ele sunt singura amintire pe care o am de la Will.
    - Îţi promit.
    - Okay. Dacă o faci pentru Arnie, e-n regulă.
    Chiar înainte de culcare, aflându-mă de această dată la parter, am dat ultimul telefon - lui Leigh, care părea foarte adormită.
    - Într-una din nopţile următoare o să terminăm cu toată tărăşenia. Eşti pregătită?
    - Da. Sunt. Cred că sunt. Ce ai pus la cale, Dennis?
    I-am povestit aşadar, relatându-i fazele pas cu pas, aşteptându-mă ca ea să-mi găsească destule fisuri în plan. Dar când am terminat, a spus doar atât:
    - Ce facem dacă nu merge?
    - Trage tu concluziile. Nu cred că trebuie să-ţi mai descriu situaţia.
    - Nu. Bănuiesc că nu.
    - Nu te-aş amesteca în chestia asta dacă aş putea. Dar LeBay o să miroasă capcana, aşa că nada trebuie să fie foarte ademenitoare.
    - N-aş accepta să stau deoparte.
    Vocea ei era fermă.
    - Asta este şi treaba mea. Să ştii că ăsta-i adevărul. Iar o dată ce ai iubit pe cineva... nu cred că îţi trece vreodată. Tu ce spui, Dennis?
    M-am gândit la toţi aceşti ani. La verile în care citisem, înotasem şi ne jucasem Monpoly, Scrable, GO. La muşuroaiele pentru furnici. La toate împrejurările în care l-am apărat, ca să nu fie omorât în toate felurile în care puştilor le place să ucidă un intrus, pe acela care este doar puţin straniu, un pic ieşit din rând. Au existat momente când mi se făcuse lehamite să-l tot apar, momente când mă gândisem dacă viaţa n-ar fi mai uşoară, mai bună, dacă pur şi simplu nu m-ar mai interesa Arnie.
    Dar n-ar fi fost mai bine. Avusesem nevoie de Arnie pentru ca viaţa să fie mai bună, iar el o făcuse.
    Tot timpul obţinusem unul de la altul un schimb bun şi, oh, fir-ar să fie, acum eram foarte amărât, al naibii de amărât.
    - Nu, am răspuns eu, şi brusc a trebuit să-mi duc mâna la ochi. Nu cred că te vindeci vreodată. Şi eu l-am iubit. Şi poate că nici chiar acum nu este prea târziu pentru el.
    Pentru asta m-aş fi rugat: Bunule Dumnezeu, lasă-mă să-l mai scap o dată pe Arnie de la moarte. Doar de data asta.
    - Nu pe el îl urăsc, a spus ea cu vocea stinsă. Este omul ăla, LeBay... Dennis, în după-amiaza aceea, noi într-adevăr am văzut chestia aia? În maşina lui?
    - Da. Cred că da.
    - Pe el şi pe căţeaua de Christine. Va fi curând?
    - Curând, da. Aşa cred.
    - Bine. Te iubesc, Dennis.
    - Şi eu te iubesc.
    După cum avea să se dovedească, ziua urmă toare a fost sfârşitul - vineri, nouăsprezece ianuarie.

                                                       49.
                                                    Arnie

                           Într-o seară târziu, mă plimbam cu Stingray-ul meu
    Când, pe banda din dreapta, m-a ajuns un XKE,
    A deschis geamul Jag-ului său strălucitor
    Şi m-a provocat la o întrecere.
    Am spus: "De acord, amice, moara mea aleargă bine,
    Hai să ieşim de pe autostradă la Sunset and Vine,
    Dar să-ţi fac o propunere mai bună (dacă ai curajul):
    Hai. să ne întrecem pe toată distanţa...
    până la Curba Mortului."
    Jan and Dean

                         Am început acea zi lungă și teribilă prin a mă duce cu Duster-ul meu acasă la Jimmy Sykes. Mă aşteptasem să am ceva necazuri din partea mamei lui Sykes, dar a fost okay. Era chiar mai sărăcuţă cu duhul decât fiul ei.
    M-a invitat la o omletă cu şuncă (am refuzat - stomacul meu era plin de goluri) şi a cloncănit compătimitor la vederea cârjelor mele, în timp ce Jimmy scotocea prin cameră căutând cheile. Am pălăvrăgit cu doamna Sykes, care avea dimensiunile Muntelui Etna, iar timpul trecea şi în interiorul  meu se instaura o certitudine jalnică: Jimmy îşi pierduse pe undeva cheile şi totul căzuse baltă încă înainte de a începe.
    El s-a întors clătinând din cap.
    - Nu dau de ele. Drace, cred că le-am pierdut pe undeva. Ce porcărie.
    Iar doamna Sykes, având aproape o sută cincizeci de kilograme, îmbrăcată cu un capot decolorat şi cu părul pus de bigudiuri roz, a rostit cu o naivitate binecuvântată:
    - Jimmy, te-ai uitat prin buzunare?
    Pe faţa lui Jimmy s-a aşternut o expresie uimită.
    Şi-a înfundat mâna în buzunarul pantalonilor verzi de lucru. Apoi, cu un rânjet ruşinat, a scos o grămadă de chei. Erau aşezate pe unul din acele brelocuri care se vând la magazinul de mărunţişuri din Monroeville Mall - un ou mare de cauciuc. Oul era negru de unsoare.
    - Acilea eraţi, micuţelor muiste, a spus el.
    - Fii atent cum vorbeşti, tinere, a zis doamna Sykes. Arată-i lui Dennis care dintre chei este cea care-i trebuie şi ţine-ţi pentru tine măscările.
    Până la urmă Jimmy mi-a înmânat trei chei Scalage, întrucât nu erau etichetate şi nu putea să le deosebească. Una dintre ele deschidea uşa mare de la intrare, alta, uşa din spate, cea care ducea la cimitirul de maşini, şi alta deschidea uşa de la biroul lui Will.
    - Mulţumesc. Ţi le înapoiez cât pot de repede, Jimmy.
    - Minunat, a spus Jimmy. Salută-l pe Arnie din partea mea când îl vezi.
    - Fireşte.
    - Dennis, eşti sigur că nu vrei o omletă cu şuncă? m-a întrebat doamna Sykes. Este destulă.
    - Mulţumesc, dar trebuie neapărat să plec.
    Era ora opt şi un sfert; şcoala începea la nouă. Arnie ajungea de obicei la nouă fără un sfert, după cum îmi spusese Leigh. Timpul era foarte drămuit. Mi-am luat cârjele şi m-am ridicat.
   - Jimmy, ajută-l până afară, a comandat doamna Sykes. Nu sta ca o momâie.
    Am dat să protestez dar ea m-a întrerupt.
    - Doar nu vrei să cazi până ajungi la maşină, Dennis. Ţi-ai putea rupe iarăşi piciorul.
    După care a râs în hohote, iar Jimmy, foarte ascultător, aproape că m-a dus în braţe până la Duster.
    Cerul era acoperit în ziua aceea, având o culoare gri-murdar, iar la radio se prevestea ninsoare până la sfârşitul după-amiezii. Am traversat oraşul până la Liceul Libertyville, am intrat în parcarea elevilor şi am oprit în primul rând. Nu avusesem nevoie să-mi spună Leigh ca Arnie parca de obicei în ultimul rând.
    Trebuia să-l văd,trebuia să-i dau să miroasă nada, dar doream ca atunci când făceam asta el să se afle departe de Christine. Departe de maşină, influenţa lui LeBay părea mai slabă.
    Am stat în maşină, cu radioul deschis şi uitându-mă la terenul de football. Mi se părea imposibil de crezut că în tribunele acelea acoperite cu zăpadă eu şi Arnie schimbasem sandvişuri. Imposibil să cred că pe terenul acela eu am alergat şi am placat, îmbrăcat în tricou cu apărătoare, cască de protecţie şi pantaloni strâmţi, convins, în mod stupid, de invulnerabilitatea mea fizică... poate chiar şi de imortalitatea mea.
    Dacă aşa gândisem atunci, acum nu mai credeam aşa ceva.
    Elevii începeau să sosească, îşi parcau maşinile şi se îndreptau spre clădire pălăvrăgind, râzând şi hârjonindu-se. M-am lăsat mai jos pe banchetă, nedorind să fiu recunoscut. Lângă porţile liceului a oprit un autobuz, din care au coborât o grămadă de puşti. În zona pentru fumat, acolo unde Buddy îl atacase pe Arnie în ziua aceea de toamnă, s-a adunat un grup înfrigurat de băieţi şi fete.
    Şi ziua aceea părea acum foarte îndepărtată.
    Inima îmi bătea foarte tare şi eu eram îngrozitor de încordat. O părticică fricoasă din mine spera că Arnie nu va veni. Apoi am văzut cunoscuta formă roşie şi  albă a Christinei, cotind de pe School Street, mergând pe aleea elevilor cu o viteză constantă de douăzeci de mile pe oră, scoţând pe ţeava de eşapament norişori mici şi albi. Arnie era la volan, îmbrăcat cu canadiana de şcoală.
    Nu s-a uitat la mine; pur şi simplu a condus până la locul lui obişnuit din rândul din spate şi a parcat.
    Dacă stai ascuns el nu o să te vadă, îmi şoptea acea părticică fricoasă şi trădătoare.
    O să treacă pe lângă tine, ca toţi ceilalţi.
    În schimb, am deschis portiera şi am scos cârjele afară. Lăsându-mi greutatea pe ele, am ieşit şi am stat acojo pe zăpada întărită, simţindu-mă puţin precum Fred MacMurray în filmul acela vechi: Garanţie dublă.
    Dinspre şcoală s-a auzit primul ţârâit al clopoţelului, vag şi neimportant de la distanţă.
    Arnie ajunsese mai târziu decât o făcea pe vremuri. Mama mea spusese că Arnie era aproape dezgustător de punctual. Poate că LeBay nu fusese aşa.
    A venit spre mine, cu cărţile sub braţ, cu capul plecat, făcând slalom printre maşini. A trecut prin spatele unei dube, ieşind temporar din raza privirilor mele, apoi l-am văzut iar. Atunci el şi-a ridicat privirile direct în ochii mei.
    Ochii i s-au mărit şi s-a răsucit cu un gest automat spre Christine.
    - Te simţi de parcă ai fi gol când nu eşti la volan? l-am întrebat.
    Şi-a întors privirile spre mine. Buzele i s-au curbat puţin în jos ca şi cum ar fi simţit un gust neplăcut.
    - Ce-ţi mai face târfa, Dennis?
    George LeBay nu-mi spusese, dar cel puţin îmi sugerase că fratele lui fusese extraordinar de priceput în a-i lovi pe oameni în punctul lor slab.
    Am făcut doi paşi înainte, sprijinindu-mă în cârje, în timp ce el a rămas pe loc, zâmbind cu colturile buzelor trase în jos.
    - Cum îţi plăcea când Repperton îţi spunea Faţă-de-Cur? Ţi-a plăcut atât de mult încât acum vrei să loveşti şi tu?
    O parte din el a părut că tresare la această întrebare - o tresărire care poate a existat doar în ochii lui - dar zâmbetul dispreţuitor, atent, i-a rămas pe buze. Afară era frig. Nu îmi pusesem mănuşile, şi mâinile, încleştate pe mânerele cârjelor, începuseră să-mi amorţească. Amândoi scoteam aburi pe nas.
    - Sau când, în clasa a cincea, Tommy Deckinger obişnuia să-ţi spună Băşină? l-am întrebat eu începând să ridic vocea.
    Nu intrase în planul meu să mă supăr pe el, dar aşa se întâmplase şi tremuram tot în interiorul meu.
    - Aia ţi-a plăcut? Şi îţi mai aminteşti când Ladd Smythe făcea pe micul poliţist şi te-a îmbrâncit pe stradă, iar eu i-am dat jos basca şi i-am băgat-o în pantaloni? Unde ai fost, Arnie? LeBay ăla este noul venit. Eu, eu am fost întotdeauna aici.
    Iarăşi acea tresărire. De data aceasta el s-a răsucit pe jumătate, cu zâmbetul tremurându-i, iar ochii săi o căutau pe Christine, aşa cum ochii dumneavoastră ar căuta persoana iubită pe peronul aglomerat al unei gări. Sau cum un narcoman ar căuta plasatorul de droguri.
    - Chiar aşa mare nevoie ai de EA? Omule, ai căpătat o dependenţă foarte serioasă, nu-i aşa?
    - Nu ştiu despre ce vorbeşti, a spus el răguşit. Tu mi-ai furat prietena. Nimic nu o să schimbe chestia asta. M-ai lucrat pe la spate... ai trişat... eşti doar un căcănar ca şi toţi ceilalţi.
    Acum mă privea cu ochii holbaţi, plini de suferinţă şi arzând de ură.
    - Credeam că pot să am încredere în tine, şi te-ai dovedit că eşti mai rău decât Repperton sau oricare dintre ei.
    A făcut un pas spre mine şi a strigat cu o furie perfectă şi neputincioasă:
    - Mi-ai furat-o, căcănarule!
    Am mai făcut un pas înainte sprijinindu-mă în cârje; una dintre ele a alunecat puţin pe zăpada întărită. Eram ca doi pistolari şovăielnici care se apropie unul de altul.
    - Nu poţi să furi ceea ce a fost aruncat, am spus.
    - Ce vrei să spui?
    - Mă refer la seara în care ea era să moară în maşina ta. La seara în care Christine a încercat s-o ucidă. Tu i-ai spus că n-ai nevoie de ea. I-ai spus să se ducă dracului.
    - N-am făcut asta niciodată! E o minciună! E o minciună împuţită!
    - Cu cine vorbesc? am întrebat.
    - Nu contează!
    Ochii lui gri erau imenşi în spatele ochelarilor.
    - Nu contează cu cine dracu' vorbeşti! Asta nu-i decât o minciună murdară! Nici nu mă aşteptam la altceva de la căţeaua aia puturoasă!
    Alt pas de apropiere. Faţa lui palidă era plină de puncte foarte roşii.
    - Când îţi scrii numele, Arnie, nu mai seamănă cu semnătura ta.
    - Taci, Dennis!
    - Tatăl tău spune că este ca şi cum ar avea un străin în casă.
    - Te avertizez, omule.
    - De ce te oboseşti? am întrebat eu cu brutalitate. Ştiu ce o să se întâmple. Şi Leigh ştie. Acelaşi lucru care li s-a întâmplat lui Buddy Repperton, Will Darnell şi celorlalţi. Şi asta fiindcă tu nu mai eşti Arnie. LeBay, eşti acolo? Ieşi afară şi lasă-mă să te văd. Te-am mai văzut. Te-am văzut în noaptea de Anul Nou, te-am văzut ieri la rotiserie. Ştiu că eşti acolo; de ce nu încetezi jocul şi nu ieşi?
    Şi a ieşit... dar de această dată în faţa lui Arnie, iar acea imagine a fost mai îngrozitoare decât toate craniile şi scheletele la care s-au gândit vreodată autorii de cărţi de groază. Faţa lui Arnie s-a schimbat.
    Pe buzele lui a înflorit un rânjet batjocoritor ca un trandafir ofilit. Apoi l-am văzut aşa cum arătase probabil când lumea fusese tânără, şi un tânăr avea nevoie numai de o maşină; tot restul urma în mod automat. L-am văzut pe fratele mai mare al lui George LeBay.
    Îmi amintesc doar un lucru despre el, dar pe acesta mi-l amintesc foarte bine.
    Furia lui. Întotdeauna era furios.
    A venit spre mine, reducând distanţa dintre locul unde se aflase el şi locul unde stăteam eu sprijinit în cârje. Ochii lui erau înceţoşaţi şi de nepătruns. Rânjetul îi era lipit pe faţă întocmai ca urma lăsată de un fier înroşit.
    Am avut timp să mă gândesc la cicatricea de pe antebraţul lui George LeBay, care şerpuia de la încheietura palmei până la cot.
    M-a împins, apoi s-a întors înapoi şi m-a aruncat.
    Îl auzeam strigând pe acel LeBay de paisprezece ani.
    - De-acum înainte să te fereşti din calea mea, mucos afurisit, să te fereşti din calea mea, auzi?
    Acum îl înfruntam pe LeBay, iar el nu era unul care accepta uşor o înfrângere.
    Rectific: nu accepta deloc înfrângerile.
    - Luptă-te cu el, Arnie, am spus. Prea mult timp a făcut doar cum a vrut el. Luptă-te cu el, ucide-l, obligă-l să rămână mic...
    Şi-a ridicat piciorul şi a lovit cârja din partea dreaptă. M-am chinuit să-mi menţin echilibrul, m-am clătinat, aproape am reuşit... şi apoi a lovit şi cealaltă cârjă.
    Am căzut pe zăpada rece. A mai făcut un pas şi a rămas privindu-mă de sus cu chipul împietrit şi ameninţător.
    - Asta ai cerut, asta o să primeşti, a spus el indiferent.
    - Mda, corect, am gâfâit eu. Arnie, îţi aminteşti de muşuroaiele pentru furnici? Eşti şi tu pe undeva pe acolo? Muistul ăsta mârşav n-a făcut în viaţa lui un muşuroi pentru furnici. N-a avut niciodată un prieten.
    Şi calmul împietrit s-a spart. Brusc. Faţa lui - faţa lui s-a tulburat.
    Nu ştiu cum să vă descriu altfel fenomenul. Acolo era LeBay, furios că trebuie să înăbuşe un fel de revoltă interioară. Apoi acolo a fost Arnie schimonosit, obosit, ruşinat, dar, înainte de orice, foarte nefericit. Apoi iarăşi LeBay, iar piciorul său a plecat ca să mă lovească iarăşi, în timp ce eu zăceam neajutorat şi mă chinuiam să-mi apuc cârjele, simţindu-mă neajutorat, inutil şi idiot. Apoi iarăşi a fost Arnie, Arnie, prietenul meu, îndepărtându-şi părul de pe frunte cu acel gest atât de cunoscut; a fost Arnie care spunea:
    - Oh, Dennis... Dennis... Îmi pare rău... Îmi pare atât de rău.
    - Este prea târziu să-ţi pară rău, omule, am spus.
    Am apucat una dintre cârje, apoi şi pe cealaltă. M-am ridicat puţin câte puţin, alunecând de două ori până mi-am potrivit cârjele. Acum îmi simţeam braţele ca nişte bucăţi de mobilă.
    Arnie nu făcuse nicio mişcare ca să mă ajute; a stat cu spatele la dubă, cu ochii holbaţi şi şocaţi.
    - Dennis, nu mă pot împotrivi, a şoptit el. Câteodată mă simt de parcă n-aş mai fi aici. Ajută-mă Dennis. Ajută-mă.
    - LeBay este acolo? l-am întrebat.
    - Întotdeauna este aici, a gemut Arnie. O, Doamne, tot timpul! Doar atunci când...
    - Maşina?
    - Când Christine... când EA pleacă, el este cu EA. Acelea sunt singurele ocazii când... când...
    Arnie a tăcut. Capul i-a căzut într-o parte. Bărbia i s-a rostogolit pe piept. Părul i-a căzut peste faţă. Din gură îi curgea salivă care picura pe cizme. Apoi a început să ţipe anemic şi să bată cu pumnii în duba din spatele lui:
    - Pleacă! Pleacă! Pleeeeaaaacă!
    Apoi timp de cinci secunde nu a fost nimic - nimic, cu excepţia tremurului corpului său, ca şi când cineva ar fi golit un coş de şerpi în hainele lui; nimic cu excepţia acelei rostogoliri lente, oribile, a bărbiei pe piept.
    Am crezut că poate triumfa, că îl înfrângea pe ticălosul acela bătrân şi mârşav.
    Dar când şi-a ridicat privirile, Arnie dispăruse. Acolo era LeBay.
    - Totul se va întâmpla exact cum a zis el, mi-a spus LeBay. Las-o baltă, băiete. Poate că n-o să te calc cu maşina.
    - Vino diseară la Darnell.
    Vocea mea era aspră, gâtul îmi era uscat ca nisipul.
    - O să ne jucăm. O s-o aduc şi pe Leigh.
    - Îmi aleg singur când şi unde, a spus LeBay și a rânjit cu gura lui Arnie, dezvelind dinţii lui Arnie, care erau tineri şi puternici - o gură care se afla încă foarte departe de umilitoarele proteze. Tu nu o să ştii când şi unde. Dar o să afli... când o să-ţi vină timpul.
    - Mai gândeşte-te, am spus eu aproape nepăsător. Vino diseară la Darnell, că dacă nu, noi mâine o să începem să vorbim.
    A râs. Un sunet urât şi dispreţuitor.
    - Şi unde o să ajungi cu asta? La azilul de nebuni din Reed City?
    - O, la început nu vom fi luaţi în serios. Aici ai dreptate. Dar chestia asta despre cum te bagă ei la azil imediat ce începi să vorbeşti despre fantome şi demoni... hm-hm, LeBay. Poate în zilele tinereţii tale, înainte de farfuriile zburătoare, de Exorcistul şi de casa aceea din Amityville. În zilele astea ai dracului de mulţi oameni cred în aceste lucruri.
    Încă rânjea, dar ochii lui mă priveau cu suspiciune îngustă. Suspiciune şi încă ceva. Credeam că acel ceva erau primele licăriri de teamă.
    - Şi se pare că tu nu-ţi dai seama că o mulţime de persoane ştiu că ceva nu este în regulă.
    Rânjetul său a tremurat. Bineînţeles că trebuia să fi realizat asta, şi fusese îngrijorat. Dar poate că uciderea devine o febră; poate că pur şi simplu după un timp nu te mai poţi opri ca să-ţi evaluezi riscurile.
    - Oricare o fi viaţa ta, oricât de stranie şi obscenă, totul se petrece în interiorul maşinii aceleia, am spus. Eşti conştient de asta şi ai plănuit încă de la început să-l foloseşti pe Arnie - numai că "ai plănuit" nu este cuvântul potrivit, deoarece tu, de fapt, n-ai plănuit vreodată ceva, nu-i aşa? Doar te-ai lăsat condus de intuiţii.
    A mârâit şi a dat să plece.
    - Să ştii că ar trebui să te mai gândeşti, am strigat după el. Tatăl lui Arnie ştie că ceva este putred. La fel şi al meu. Eu cred că undeva trebuie să existe nişte polițiști care vor fi dornici să asculte orice despre modul cum a murit Junkins, prietenul lor. Iar totul se reduce la Christine, Christine, Christine. Mai devreme sau mai târziu cineva o s-o pună sub presa din curtea lui Darnell, dacă nu din alte motive, măcar din principiu.
    Se întorsese înapoi şi mă privea cu un amestec intens de ură şi frică.
    - Noi o să continuăm să vorbim şi o mulţime de oameni vor râde de noi, nu mă îndoiesc. Dar am două bucăţi de ghips care au pe ele semnăturile lui Amie. Una dintre ele nu este a lui. Este a ta. O să le duc la poliţia statală şi o să-i tot bat la cap până când or să consulte un grafolog, care va confirma acest lucru. Vor începe să-l urmărească pe Arnie. Vor începe, de asemenea, s-o urmărească pe Christine. Ai priceput situaţia?
    - Fiule, nu-mi pasă nici cât negru sub unghie.
    Dar ochii lui spuneau cu totul altceva. Fără discuţie, reuşisem să-l ating.
    - Aşa o să se întâmple, am spus. Oamenii sunt raţionali doar la suprafaţă. Încă mai aruncă sare peste umăr atunci când sparg un pahar, nu trec pe sub scări, cred în supravieţuirea după moarte. Şi mai devreme sau mai târziu - probabil în curând, dacă eu şi Leigh o să zbierăm din toţi rărunchii - cineva o să transforme maşina aia într-o cutie de sardele. Iar eu sunt dispus să pun pariu că atunci când se sfârşeşte cu EA, se sfârşeşte şi cu tine.
    - Ce n-ai da tu să fie aşa! a mormăit el.
    - Diseară noi o să fim la garajul Darnell. Dacă eşti tare, poţi să te descotoroseşti de noi. Asta nu va pune capăt situaţiei, dar s-ar putea să-ţi acorde un răgaz... timp îndeajuns ca să pleci din oraş. Dar nu cred că eşti destul de tare, amice. Ţine de prea mult timp. Noi o să ne descotorosim de tine.
    M-am dus înapoi la Duster şi am intrat în maşină. M-am folosit de cârje mult mai mult decât aveam nevoie, încercând să par mult mai handicapat decât eram în realitate. Îi zguduisem încrederea în sine când pomenisem de semnături; era timpul să plec înainte de a începe să-mi supraestimez cartea. Dar mai era încă un amănunt. Un amănunt care garantat îl va face pe LeBay să turbeze de furie.
    L-am privit în ochi şi am zâmbit.
    - Leigh este superbă la pat. Păcat că tu nu o să ştii asta niciodată.
    S-a repezit la mine, cu un răcnet furios. Am închis geamul şi am blocat uşa.
    Apoi, nonşalant, am pornit motorul în timp ce el lovea cu pumnii în geam. Chipul lui era groaznic de schimonosit. Acum nu mai rămăsese nicio urmă de Arnie. Chiar deloc. Prietenul meu dispăruse. Am simţit o amărăciune întunecată, care era mai profundă decât lacrimile sau frica, dar mi-am păstrat pe faţă acel rânjet nonşalant, insultător. Apoi, lent, mi-am îndreptat spre geam degetul mijlociu.
    - Futu-te, LeBay, am spus, apoi am plecat, lăsându-l acolo, în parcare, tremurând de furia aceea primară, nestăpânită, de care îmi povestise fratele său.
    Contasem pe această furie care, mai mult decât orice altceva, avea să-l aducă diseară.
    Vom vedea.

                                                   50.
                                              Petunia

                       Ceva cald îmi intra în ochi
    Dar, în noaptea aceea am găsit-o pe iubita mea,
    Am strâns-o în braţe şi am sărutat-o pentru ultima oară...
    J. Frank Wilson and the Cavaliers

                         Am condus cale de  patru cvartale până când s-a declanşat reacţia firească şi a trebuit să opresc. Tremuram rău. Nici măcar instalaţia de încălzire, deschisă la maximum, nu putea să mă potolească.
    Respiram repede şi sacadat. M-am cuprins cu braţele ca să mă încălzesc, dar mi se părea că niciodată nu îmi va mai fi cald; niciodată.
    Chipul acela, chipul acela oribil, şi Arnie îngropat undeva înăuntru.
    El este întotdeauna aici, spusese Arnie, întotdeauna, în afară de - ce?
    În afară de momentele când Christine mergea singură, bineînţeles. LeBay nu putea să fie în ambele locuri în acelaşi timp. Asta depăşea chiar şi puterile lui.
    Până la urmă am fost în stare să conduc iarăşi şi nici măcar nu mi-am dat seama că plângeam, până când m-am uitat în oglinda retrovizoare şi am văzut cercurile ude de sub ochi.
............................................................................................