Christine, Stephen King

...............................................................................
                                              7-11

                          Când a simțit că avea mașina sub control, Buddy a apăsat încet pedala de accelerație până la capăt. Dacă era Cunningham în vechea lui găleată de rugină, model '58 - ah, nu fusese ăsta unul din visele pe care nu şi le putea aminti? - Camaro-ul o să-l lase în urmă.
    Acum motorul ţipa. Acul turometrului se afla iarăşi la limita roşie de 7 000 rpm. Vitezometrul indica mai mult de o sută de mile pe oră, iar troienele de zăpadă zburau de o parte şi de alta, într-o tăcere fantomatică. În faţă şoseaua arăta ca un unghi văzut într-un film rulat cu o viteză foarte mare.
    - Oh, bunele Dumnezeu - a bălmăjit Bobby - oh, bunule Dumnezeu, te rog, păzeşte-mă de moarte, oh, bunele Dumnezeu, oh, drace...
    El nu era acolo în ziua în care noi am distrus maşina lui Faţă-de-Cur, s-a gândit Buddy.
    El nu ştie ce se întâmplă. Biet nenorocit ghinionist!
    De fapt nu-i era milă de Bobby, dar dacă ar fi putut simţi milă pentru cineva, ar fi fost pentru acest boboc fără minte. În dreapta lui, Richie Trelawney era încordat şi palid ca o piatră de mormânt, cu ochii holbaţi. Richie ştia foarte bine situaţia.
    Maşina se apropia pe nesimţite de ei, cu farurile umflându-se în oglinda retrovizoare.
    Nu poate să se apropie! a ţipat mintea lui Buddy.
    Nu se poate!
    Dar maşina din spatele lor într-adevăr câştiga teren şi Buddy a simţit că se pregătea pentru lovitura de graţie. Mintea lui alerga ca un şobolan într-o cuşcă, căutând o cale de scăpare şi negăsind niciuna.
    Deschizătura din troienele de pe partea stângă, care marca aleea pe care el o folosea de obicei ca să evite poarta principală şi să intre în rezervaţie, trecuse deja pe lângă el. Începuse să intre în criză de timp, de spaţiu şi de alternative.
    S-a auzit un alt bufnet scurt şi iarăşi Camaro-ul a derapat - de data aceasta la o sută zece mile pe oră.
    Nicio speranţă, omule, a fost gândul fatalist al lui Buddy.
    Şi-a ridicat mâinile de pe volan şi-a apucat centura de siguranţă. Pentru prima dată în viața lui s-a încins cu ea.
    În aceeaşi secundă, Bobby Stanton de pe bancheta din spate, a scos un cumplit ţipăt de spaimă.
    - Poarta, omule! Oh, Isuse, Buddy, este poaaaaa...
    Camaro-ul se afla pe vârful unul deal abrupt.
    Şoseaua cobora, iar în vale drumul se bifurca, devenind banda de intrare şi de ieşire din rezervaţie. Între cele două benzi era o căsuţă pe un postament de beton - în timpul verii, acolo stătea o doamnă pe un scaun de camping şi lua taxa de intrare de la fiecare maşină care intra în parc.
    Acum căsuţa era scăldată în lumina farurilor celor două maşini care se repezeau spre ea, Camaro-ul întorcându-se încet de-a curmezişul pe măsură ce derapajul se accentua.
    - Futu-te Faţă-de-Cur! a strigat Buddy. Pe tine şi calul pe care-l călăreşti!
    A rotit complet volanul.
    Bobby a urlat din nou. Richie Trelawney şi-a acoperit faţa cu mâinile, ultimul lui gând de pe lume fiind o repetare constantă:
    Fereşte-te de cioburile de sticlă, fereşte-te ce cioburile de sticlă, fereşte-te de cioburile de sticlă...
    Camaro-ul a descris un cerc complet, iar acum farurile maşinii urmăritoare îi loveau drept în faţă şi Buddy a început să urle. Fiindcă era într-adevăr maşina lui Faţă-de-Cur, grila aceea era imposibil de confundat, părea lată de o milă, doar că nu era nimeni la volan. Maşina era complet goală.
    În ultimele două secunde înaintea impactului, farurile Christinei s-au abătut spre stânga lui Buddy. Fury-ul s-a repezit pe aleea de intrare, perfect şi exact ca traiectoria unui glonţ pe ţeavă. A fărâmiţat bariera de lemn, împrăştiind-o în noaptea neagră; "ochii galbeni de pisică" sclipeau.
    Camaro-ul lui Buddy Repperton s-a izbit cu spatele de insula de beton pe care era aşezată ghereta. Limba de beton groasă de douăzeci de centimetri a ras tot spatele saşiului, lăsând conductele răsucite şi amortizoarele să zacă în zăpadă, ca o ciudată sculptură abstractă.
    Portbagajul a fost mai întâi comprimat ca un acordeon, apoi dislocat. O dată cu el a fost dislocat şi Bobby Stanton. Foarte vag, Buddy a simţit că ceva îl izbeşte în spate ca o găleată de apă caldă. Era sângele lui Bobby Stanton.
    Spatele Camaro-ului s-a ridicat în aer - un proiectil ciopârţit - într-o ploaie de cioburi de sticlă şi plastic, cu una din luminile din spate clipind încă maniac. A descris un cerc complet, a căzut cu o bufnitură infernală şi s-a rostogolit. Peretele despărţitor dintre interiorul maşinii şi motor s-a rupt, iar blocul motor s-a desprins, a alunecat şi l-a strivit pe Richie Trelawney de la brâu în jos. Când Camaro-ul s-a oprit din rostogolire, s-a auzit o explozie de flăcări de la rezervorul de benzină crăpat.
    Buddy Repperton trăia. Cioburile de sticlă îl tăiaseră în câteva locuri - una dintre urechi îi fusese retezată cu o precizie chirurgicală, lăsând o gaură roşie pe partea dreaptă a capului - şi avea un picior rupt, dar trăia. Îl salvase centura de siguranţă.
    A apăsat pe buton şi a îndepărtat-o. Pârâitul flăcărilor semăna cu zgomotul produs de o hârtie pe care o mototoleşti. Simţea căldura dogoritoare.
    A încercat să deschidă uşa, dar aceasta era înţepenită.
    Gâfâind răguşit, s-a aruncat în spaţiul liber unde fusese parbrizul - iar acolo se afla Christine.
    EA stătea la depărtare de patruzeci de yarzi, înfruntându-l la capătul unor dâre lungi şerpuite. Huruitul motorului EI semăna cu gâfâitul domol al unui animal gigantic.
    Buddy şi-a umezit buzele. Ceva în partea lui stângă îl durea, înjunghiindu-l la fiecare respiraţie.
    Şi acolo se rupsese ceva. Coaste.
    Motorul Christinei a bubuit, apoi s-a domolit; a bubuit, apoi s-a domolit. Vag, ca într-un coşmar de nebun, Buddy îl auzea pe Elvis Presley cântând "Jailhouse Rock".
    Puncte de lumină portocalie-roşiatică pe zăpadă. Duduitul flăcărilor. O să explodeze. O să...
    A explodat.
    Rezervorul de benzină al Camaro-ului a sărit în aer cu o bubuitură infernală. Buddy s-a simţit parcă lovit în spate de o mână brutală şi a zburat prin aer, aterizând în zăpadă pe partea unde era rănit. Jacheta îi ardea. A gemut şi s-a rostogolit prin zăpadă, stingând focul. Apoi a încercat să se ridice în genunchi. În spatele lui, Camaro-ul era un rug orbitor în întunericul nopţii.
    Motorul Christinei, ambalându-se şi potolindu-se, ambalându-se şi potolindu-se, acum mult mai repede, mult mai nerăbdător.
    Până la urmă Buddy a reuşit să se ridice în mâini şi în genunchi. S-a uitat la Plymouth-ul lui Cunningham printre dârele de transpiraţie care i se scurgeau pe ochi.
    Capota din față se ondulase atunci când Fury-ul zdrobise bariera, iar din radiator picura un amestec de apă şi antigel care se prelingea pe zăpadă, ca urmele proaspete ale unui animal.
    Buddy şi-a umezit iarăşi buzele.
    Şi le simţea uscate ca pielea de şopârlă.
    Spatele îi era cald, de parcă ar fi fost puţin ars de soare; simţea miros de material ars dar, în starea de şoc în care se afla, habar nu avea că şi canadiana şi cele două cămăşi arseseră.
    - Ascultă, a spus el, aproape inconştient de faptul că vorbeşte. Ascultă, hei...
    Motorul Christinei a urlat, iar EA s-a repezit spre el cu partea din spate pendulând în timp ce cauciucurile alunecau pe zăpada ca un zahăr. Capota ondulată arăta ca o gură încremenită într-un mârâit.
    Buddy aştepta în genunchi şi pe braţe, rezistând impulsului puternic să se ridice şi să se îndepărteze imediat, rezistând - cât de mult putea - panicii sălbatice care-i sfărâma stăpânireade sine. Nu era nimeni în maşină. Probabil că o persoană cu mai multă imaginaţie ar fi înnebunit deja.
    În ultima secundă s-a rostogolit spre stânga, urlând când marginile ciobite ale osului rupt de la picior i-au intrat în carne. A simţit ceva ca un glonţ trecând la câţiva centimetri de el, pentru o clipă fata i-a fost asaltată de un miros cald şi rău de gaze de eşapament, apoi zăpada s-a înroşit când s-au aprins luminile de frână ale Christinei.
    EA s-a întors brusc, derapând, şi a venit spre el.
    - Nu! a urlat Buddy. Durerea l-a săgetat în piept. Nu! Nu! Nu.
    S-a aruncat, acţionând din reflex, iar de această dată glonţul a trecut foarte aproape, scrijelindu-i o cizmă şi amorţindu-i instantaneu piciorul stâng. S-a ridicat nebuneşte în mâini şi în genunchi, ca un copil mic care se joacă "Mărturisesc" la o petrecere de aniversare. Sângele din gură se amesteca cu mucii din nas; una dintre coaste îi perforase un plămân. Pe obraz îi curgea sângele din gaura unde fusese urechea. Expira violent aer îngheţat. Respiraţia îi era foarte sacadată.
    Christine a făcut o pauză.
    Din ţeava de eşapament se ridicau vapori albi; motorul EI duduia şi torcea.
    Parbrizul era o întindere neagră. În spatele lui Buddy, rămăşiţele Camaro-ului aruncau flăcări uleioase spre cer. Un vânt tăios le răscolea şi le împrăştia. Bobby Stanton se afla în infernul de pe bancheta din spate, cu capul înclinat şi cu un rânjet întipărit pe faţa înnegrită.
    Se joacă cu mine, s-a gândit Buddy.
    Asta face, se joacă cu mine. Ca o pisică cu un şoarece.
    - Te rog, a croncănit el.
    Farurile erau orbitoare, transformând în negru sângele care-i picura de pe obraji şi din colţul gurii.
    - Te rog... O... o să-i spun că-mi pare rău... o să mă târăsc în mâini şi în genunchi în faţa lui dacă asta doreşti... doar te rog... te...
    Motorul a urlat. Christine s-a repezit asupra lui ca o veche osândă din vremuri întunecate. Buddy a ţipat şi s-a aruncat iarăşi într-o parte, dar de această dată bara de protecţie l-a lovit, i-a rupt celălalt picior şi l-a aruncat în parapetul de zăpadă de pe marginea drumului.
    El a căzut şi a rămas inert ca un sac cu grăunţe.
    Christine s-a întors spre el, dar Buddy observase o posibilitate de scăpare, una foarte vagă. A început să urce înnebunit troianul, săpând în zăpadă cu mâinile goale din care orice simţire dispăruse, săpând cu picioarele, ignorând durerea îngrozitoare din picioarele rupte. Acum respiraţia lui era o succesiune de ţipete scurte, iar farurile erau mai intense şi motorul se auzea mai tare; fiecare bulgăre de zăpadă îşi crea propria lui umbră neagră, iar el O simţea, O putea simţi în spatele lui, ca un tigru oribil.
    S-a auzit un scârţâit, un zdrăngănit de metal, iar Buddy a urlat în timp ce unul din picioarele lui era implantat în zăpadă de bara de protecţie a Christinei.
    Şi l-a smuls din zăpadă, lăsându-şi cizma îngropată adânc.
    Râzând, bălmăjind, plângând, Buddy a ajuns pe vârful troianului făcut cu câteva zile în urmă de plugurile de deszăpezire ale Gărzii Naţionale, s-a bălăbănit încercând să-şi păstreze echilibrul, şi-a rotit braţele şi abia a reuşit să nu se rostogolească înapoi.
    S-a întors cu faţa la Christine. Plymouth-ul dăduse cu spatele de-a curmezişul şoselei şi acum venea iarăşi cu anvelopele din spate tocând zăpada. S-a izbit de zidul de zăpadă la un picior sub locul unde se căţărase Buddy, făcându-l pe el să se clatine şi declanşând o mică avalanşă. Lovitura i-a ondulat mai tare capota, dar Buddy nu a fost atins. EA s-a retras iarăşi printr-o ceaţă de zăpadă, motorul părând că urlă de frustrare.
    Buddy a zbierat triumfător, arătându-i degetul mijlociu.
    - Du-te dracului! Du-te dracului! Du-te dracului!
    De pe buzele lui s-a împrăştiat o ploaie fină de salivă şi sânge. Cu fiecare respiraţie sacadată, durerea părea să sape mai adânc în partea stângă, amorţindu-l, paralizându-l.
    Christine s-a repezit şi s-a izbit iarăşi de zidul de zăpadă.
    De această dată s-a prăbuşit o porţiune mare din zid, şubrezită de prima lovitură, îngropând partea din faţă a Christinei, iar Buddy de-abia a evitat prăbuşirea.
    S-a salvat târându-se iute în sus, sprijinindu-se în fund şi trăgându-se cu mâinile care se încleştau în zăpadă ca nişte arcane. Picioarele îi erau în agonie şi s-a aşezat pe o parte, gâfâind ca un peşte pe uscat.
    Christine a atacat iarăşi.
    - Pleacă de aici! a strigat Buddy. Pleacă de aici TÂRFĂ nebună!
    EA a izbit iarăşi în troian, iar de data aceasta zăpada a îngropat-o până la parbriz.
    Ştergătoarele au început să funcţioneze arcuindu-se într-o parte şi în alta, îndepărtând zăpada.
    S-a retras iarăşi, iar Buddy a realizat că încă o izbitură îl va trimite pe capota Christinei împreună cu zăpada. S-a lăsat să cadă pe spate şi s-a rostogolit pe cealaltă parte a zidului, ţipând de fiecare dată când coastele lui rupte atingeau suprafaţa. S-a oprit în zăpadă, privind în sus spre cer la stelele reci. Dinţii au început să-i clănţăne.
    Corpul îi era zguduit de spasme.
    Christine nu a mai atacat, dar îi auzea murmurul motorului. Nu venea, dar aştepta.
    A privit zidul de zăpadă înălţându-se spre cer. În spatele lui, incandescenţa Camaro-ului care ardea a început să pălească. Cât trecuse de la accident? Nu ştia.
    Oare va observa cineva focul şi va veni să-l salveze? Nici asta nu ştia.
    Buddy a devenit conştient simultan de două lucruri: că din gură îi curgea sânge - şi curgea înfricoşător de repede - şi că i se făcuse foarte frig. Dacă nu va veni cineva, va muri îngheţat.
    Iarăşi foarte înspăimântat, s-a luptat să se ridice în şezut. Încerca să se decidă dacă să se târască înapoi sus şi să privească maşina - era mai rău dacă nu putea s-o vadă - când s-a uitat în sus la troianul de zăpadă şi respiraţia i s-a oprit.
    Acolo se afla un om.
    Doar că nu era un om, era un cadavru. Un cadavru putrezit, îmbrăcat în pantaloni verzi. Nu purta cămaşă, dar în jurul taliei avea un corset pătat cu ţărână.
    Prin pielea foarte întinsă peste chip luceau oasele albe.
    - Asta-i pentru tine, căcănarule, a şoptit apariţia.
    Ultimele rămăşiţe de autocontrol ale lui Buddy s-au spulberat şi a început să urle isteric, cu ochii ieşindu-i din orbite, cu părul părând că se ridică într-o cască grotească în jurul feţei însângerate şi murdare, când fiecare fir s-a încordat şi s-a îndreptat. Din gură îi curgea sânge care-i păta gulerul canadienei; a încercat să se retragă, s-a agăţat cu mâinile de zăpadă şi a vrut să se târască pe fund, în timp ce arătarea venea spre el. Nu avea ochi. Ochii îi dispăruseră, mâncaţi de Dumnezeu ştie ce viermi.
    Şi îi simţea mirosul, oh Dumnezeule, putea să-l miroasă, iar mirosul era ca cel al roşiilor putrede, mirosul era moartea.
    Cadavrul lui Roland D. LeBay şi-a întins mâinile descărnate spre Buddy Repperton şi a rânjit.
    Buddy a urlat. A răcnit. Apoi, s-a încordat brusc, buzele lui formând un O de o perfectă finalitate, ca şi cum ar fi dorit să sărute oroarea care venea spre el. Mâinile lui s-au întins şi au zgâriat în partea stângă a canadienei rupte, deasupra inimii, care fusese până la urmă străpunsă de una din coastele rupte. A căzut pe spate, cu picioarele lovind zăpada, ultima lui răsuflare, ieşind ca un jet lung şi alb din gura moale... ca gazele de eşapament.
    Pe zidul de zăpadă, arătarea pe care el o văzuse dispăruse. Nu lăsase nicio urmă.
    Din partea cealaltă, motorul Christinei a pornit cu un urlet triumfător care s-a izbit de coastele înzăpezite ale Dealurilor Squantic, apoi ecoul s-a întors.
    Pe malul îndepărtat al Lacului Squantic, cam la zece mile în linie dreaptă, un tânăr care făcea ski-fond la lumina stelelor, a auzit sunetul şi s-a oprit brusc, cu mâinile pe beţe şi cu capul înclinat.
    Pe neaşteptate, i s-a făcut pielea de găină pe spinare şi, deşi ştia că a fost numai o maşină undeva - aici urletul se auzea până foarte departe în nopţile reci de iarnă - primul lui gând a fost că ceva preistoric se trezise la viaţă şi îşi prinsese prada: un lup mare sau poate un tigru cu dinţi imenşi.
    Sunetul nu s-a mai repetat, iar el şi-a continuat drumul.

                                                         37.
                                              Darnell meditează

                            Baby, lasă-mă să merg cu automobilul tău,
    Hei, baby, lasă-mă să merg cu automobilul tău!
    Spune-mi, scumpo,
    Spune-mi: cum te simţi?
    Chester Burnett

                          În noaptea în care Buddy Repperton şi prietenii lui au întâlnit-o pe Christine în Dealurile Squantic, Will Darnell a stat la garaj până după miezul nopţii. În acea zi, emfizemul îl supărase destul de mult. Când starea i se înrăutăţea, îi era frică să se întindă în pat, cu toate că în mod obişnuit adora somnul.
    Doctorul îi spusese că nu era deloc probabil să se sufoce în somn, dar pe măsură ce îmbătrânea şi emfizemul punea din ce în ce mai mult stăpânire pe plămânii săi, îi era tot mai frică. Faptul că frica lui era iraţională nu schimba cu nimic situaţia.
    Cu toate că de când avusese doisprezece ani - cu patruzeci şi noua de ani în urmă! - nu mai intrase în niciun fel de biserică, dăduse dovadă de un interes morbid în legătură cu circumstanţele decesului Papei Ioan Paul I din urmă cu zece săptămâni.
    Ioan Paul murise în pat şi fusese găsit de dimineaţă. Probabil deja ţeapăn. Acesta era amănuntul care-l hăituia pe Will: probabil deja ţeapăn.
    A intrat în garaj la nouă şi jumătate, conducând Chrysler-ul Imperial model 1966 - ultima maşină pe care intenţiona s-o deţină - cam în acelaşi timp când Buddy Repperton observa în oglinda retrovizoare cele două puncte de lumină.
    Will stătea pe vreo două milioane de dolari şi mai bine, dar banii nu-i mai produceau prea multă plăcere, dacă vreodată se întâmplase aşa ceva. Banii nici măcar nu mai păreau complet reali. Nimic nu mai părea real cu excepţia emfizemului. Acesta era hidos de real, iar Will accepta cu plăcere orice lucru care îi abătea gândurile de la el.
    Problema lui Arnie Cunningham, da - aceea îi abătuse gândurile de la emfizem.
    Bănuia că din această cauză îl lăsase pe Cunningham să stea prin preajmă când cele mai puternice instincte ale lui îi spuneau să-l scoată pe puşti din garaj, deoarece era într-un anumit fel periculos. Ceva se întâmpla cu Cunningham şi cu '58-ul lui restaurat.
    Ceva foarte neobişnuit.
    Puştiul nu era aici în această seară; el şi întregul club de şah al Liceului erau pentru trei zile la Philadelphia, la Turneul de Toamnă al Statelor Nordice. Cunningham făcuse haz pe chestia asta; se schimbase foarte mult faţă de puştiul plin de coşuri şi cu ochii mari pe care Buddy Repperton îl atacase, faţă de puştiul pe care Will îl catalogase imediat (şi eronat) drept un plângăreţ fricos şi poate chiar un homosexual.
    În primul rând, devenise cinic.
    Ieri după-amiază, aflându-se în birou la un trabuc (băiatului începuseră să-i placă trabucele; Will se îndoia că părinţii lui ştiau), îi spusese lui Will că pierduse atâtea şedinţe de la club încât, conform regulamentului, el nu ar mai fi trebuit să fie membru. Slawson, profesorul coordonator, ştia asta foarte bine, dar omitea voit penalizările până după Turneul Statelor Nordice.
    - Am pierdut mai multe şedinţe decât oricare altul, dar de asemenea se întâmplă ca eu să joc cel mai bine şi căcănarul ştie.
    Arnie s-a strâmbat şi şi-a dus pentru un moment ambele mâini la spate.
    - Ar trebui să te duci la un doctor să te consulte, a remarcat Will.
    Arnie şi-a mijit ochii arătând brusc mult mai bătrân decât cei aproape optsprezece ani pe care-i avea.
    - N-am nevoie de nimic altceva decât un futai creştinesc ca să-mi îndrepte vertebra.
    - Deci te duci la Philly?
    Will fusese dezamăgit, chiar dacă Cunningham avea dreptul la nişte zile libere; asta însemna că în următoarele nopţi trebuia să se bizuie pe Jimmy Sykes, iar Jimmy nu putea să facă deosebirea între curul lui şi o îngheţată.
    - Desigur. N-am chef să dau cu piciorul la trei zile în care o să fiu în centrul atenţiei, a spus Arnie.
    A observat faţa acră a lui Will şi a rânjit.
    - Omule, nu te îngrijora. Fiind atât de aproape de Crăciun, toţi clienţii tăi cumpără jucării pentru prichindei în loc de cabluri pentru baterie sau seturi pentru carburator. Locul ăsta o să fie mort până la anul şi o ştii prea bine.
    Era foarte adevărat, desigur, dar nu avea nevoie, să-i spună un mucos.
    - Faci un drum în Albany pentru mine după ce te întorci? a întrebat Will.
    Arnie l-a privit precaut.
    - Când?
    - Weekendul ăsta.
    - Sâmbătă?
    - Da.
    - Care-i mişcarea?
    - Duci Chrysler-ul meu în Albany, asta-i afurisita de mişcare. Henry Buck are paisprezece maşini folosite "curate" de care vrea sâ scape. El spune că sunt curate. Tu te duci şi te uiţi la ele. O să-ţi dau un cec în alb. Dacă arată bine, faci afacerea. Dacă par "fierbinţi"' spune-i să se ducă-n paștele mă-sii.
    - Şi ce iau cu mine?
    Will l-a privit îndelung.
    - Începe să-ţi fie frică, Cunningham?
    - Nu.
    Arnie şi-a strivit trabucul pe jumătate fumat. L-a privit pe Will.
    - Poate că de fiecare dată riscurile mi se par că devin mai mari. Este cocaină?
    - O să-l trimit pe Jimmy, a răspuns brusc Will.
    - Dar spune-mi ce este.
    - Două sute de cartuşe de Winston.
    - În ordine.
    - Eşti sigur? Chiar aşa?
    Arnie a râs.
    - O să fie o schimbare bine venită după şah.
    Will a parcat Chrysler-ul în boxa cea mai apropiată de biroul său, cea care avea scris deasupra DL. DARNELL NU BLOCAŢI! S-a dat jos şi a trântit portiera, gâfâind, luptându-se să respire. Emfizemul îl apăsa pe piept, iar în seara aceasta se părea că-şi adusese şi fratele. Nu, nu avea de gând să se întindă, indiferent ce spusese tâmpitul ăla de doctor.
    Jimmy Sykes mânuia apatic mătura imensă. Jimmy era înalt şi tălâmb şi avea douăzeci şi cinci de ani. Debilitatea lui mintală îl făcea să pară cu opt ani mai tânăr.
    Începuse să-şi pieptene părul pe spate, în stilul anilor cincizeci, imitându-l pe Cunningham, pe care Jimmy îl venera. Cu excepţia vagilor fâşti, fâşt-uri pe care le scotea mătura pe cimentul pătat de ulei, garajul era tăcut.
    Şi gol.
    - Locul este aglomerat în seara asta, Jimmy, nu? a şuierat Will.
    Jimmy a privit în jur.
    - Nu, domnule Darnell, n-a mai fost nimeni de când domnul Hatch a venit şi şi-a luat Fairlane-ul, acum o jumătate de oră.
    - Glumeam doar, a spus Will dorindu-şi iarăşi să fie Cunningham acolo.
    Cu Jimmy nu puteai să discuţi decât foarte clar. Totuşi, poate o să-l invite la o ceaşcă de cafea cu puţin Courvoisier ca să-i dea gust. Să facă o tripletă. El, Jimmy şi emfizemul. Sau poate, din moment ce emfizemul îşi adusese în această seară fratele, trebuia să fie un grup de patru.
    - Ce părere ai despre...
    S-a întrerupt brusc, observând că boxa douăzeci era goală. Christine nu era acolo.
    - A venit Arnie pe aici?
    - Arnie? a repetat Jimmy, clipind stupid.
    - Arnie, Arnie Cunningham, a spus Will enervat. Câţi Arnie cunoşti tu? Maşina lui nu-i aici.
    Jimmy s-a uitat la boxa douăzeci şi s-a încruntat.
    - Oh. Da.
    Will a zâmbit.
    - Copilul Minune a fost dat afară de la importantul turneu de şah, nu?
    - Oh, chiar aşa? a întrebat Jimmy. Of, asta-i foarte rău, nu?
    Will s-a abţinut să-l apuce pe Jimmy, să-l scuture şi să-l plesnească. Nu trebuia să se enerveze; asta-i îngreuna respiraţia şi va trebui să-şi umple plămânii cu chestia aia cu gust oribil din aparatul respirator.
    - Ei bine, Jimmy, ce ţi-a spus? Ce ţi-a spus când l-ai văzut?
    Dar, pe neaşteptate şi foarte sigur, Will a ştiut că Jimmy nu l-a văzut pe Arnie.
    Până la urmă Jimmy a înţeles la ce se referea Will.
    - Oh, nu l-am văzut. Doar am văzut-o pe Christine ieşind pe poartă. Băiete, asta-i o maşină straşnică, nu-i aşa? A reparat-o de parcă a vrăjit-o.
    - Da, a spus Will. Ca o vrajă.
    Era un cuvânt pe care-l asociase şi înainte de Cunningham când se gândise la el.
    Dintr-o dată şi-a schimbat intenţia să-l invite pe Jimmy la cafea şi coniac. Încă privind boxa douăzeci, a spus:
    - Poţi să pleci acasă, Jimmy.
    - O, domnule Darnell, mi-aţi spus că pot lucra şase ore în seara asta. Înseamnă până la zece.
    - Atâta îţi pontez.
    Ochii tulburi ai lui Jimmy s-au luminat la auzul acestei bunăvoinţe neaşteptate, aproape de neimaginat.
    - Într-adevăr?
    - Mda, chiar aşa, chiar aşa. Ia-ţi picioarele la spinare şi pleacă, Jimmy, okay?
    - Desigur, a spus Jimmy, gândindu-se că pentru prima dată în cei cinci sau şase ani de când lucra pentru Will (nu ştia prea bine câţi ani erau, dar mama lui ţinea evidența, tot aşa cum se ocupa şi de impozitele pe care trebuia să le plătească el) bătrânul ursuz suferea de veselia dinaintea Crăciunului.
    Tocmai ca în filmul acela despre cele trei fantome. Adunându-şi propria veselie de Crăciun, Jimmy a strigat:
    - Asta-i o mare minune.
    Will s-a strâmbat şi a intrat în birou. A pornit filtrul de cafea, Mr. Coffee, şi s-a aşezat la birou, privindu-l pe Jimmy cum pune mătura la loc, stinge aproape toate neoanele şi-şi ia paltonul.
    Will s-a lăsat pe spate şi s-a gândit.
    La urma urmelor, în toţi aceşti ani, creierul său îl ţinuse în viaţă, în viaţă şi cu un pas înainte; nu fusese niciodată chipeş, toată viata lui fusese gras şi avusese întotdeauna necazuri cu sănătatea. În copilărie, un acces de scarlatină avut primăvara fusese urmat de o formă uşoară de poliomielită; aceasta îl lăsase cu mâna dreaptă care funcţiona doar la şaptezeci şi cinci la sută din capacitate. Ca tânăr îndurase o erupţie de furunculi.
    Când Will avusese patruzeci şi trei de ani doctorul îi descoperise la subraţ o excrescenţă mare, spongioasă. Se dovedise că nu era malignă, dar operaţia de extirpare îl ţinuse aproape toată vara la pat şi drept urmare avusese ulceraţii pe spate. Un an mai târziu fusese gata-gata să moară de pneumonie. Acum avea diabet incipient şi emfizem.
    Dar creierul lui fusese întotdeauna bun şi fercheş, şi tot el îl menţinuse cu un pas înainte.
    Deci s-a lăsat pe spate şi s-a gândit la Arnie. Bănuia că unul din lucrurile care-l impresionaseră favorabil la Cunningham, după ce acesta i se împotrivise lui Repperton în ziua aceea, era o anumită asemănare cu adolescentul Will Darnell.
    Bineînţeles, Cunningham nu era bolnăvicios, dar suferise de acnee, fusese dispreţuit de ceilalţi, un singuratic. Prin toate acestea trecuse şi tânărul Will Darnell.
    Şi Cunningham era deştept.
    Era deştept şi avea maşina aceea. Maşina aceea stranie.
    - Bună seara, domnule Darnell, a strigat Jimmy. A rămas lângă uşă un moment, apoi a adăugat nesigur: Crăciun fericit.
    Will i-a făcut cu mâna. Jimmy a plecat. Will şi-a ridicat cu greutate masa enormă de pe scaun, s-a dus să ia sticla de Courvoisier din dulap şi a pus-o lângă filtrul de cafea. Apoi s-a aşezat. Prin minte i se desfăşura o cronologie aproximativă a faptelor.
    August: Cunningham aduce la garaj epava unui Plymouth '58 şi o pune în boxa douăzeci. Maşina pare cunoscută şi aşa şi este. Este Plymouth-ul lui Rollie LeBay.
    Arnie nu ştie asta - nu are nevoie să ştie - dar odată, de mult, şi Rollie LeBay mai făcea câte un transport ocazional în Albany, sau Burlington, sau Portsmouth, pentru Will Darnell... doar că în acele zile de demult, Will avea un Cadillac '54. Maşini diferite pentru transporturi, acelaşi fund dublu fals, cu compartimente pentru artificii, ţigări, alcool şi droguri. În acele zile Will nu auzise despre cocaină.
    Bănuia că pe atunci o foloseau doar cântăreţii de jazz din New York.
    Sfârşitul lui august: Repperton şi Cunningham se ceartă, iar Darnell îl dă afară pe Repperton.
    S-a plictisit de Repperton, de lăudăroşenia lui eternă şi de mersul lui tantoş. Se poartă urât cu clienţii şi, în timp ce face toate transporturile în New York şi New England, este neglijent, iar neglijenţa este primejdioasă. Are o tendinţă să depăşească limita de viteză, a primit amenzi pentru asta. Era nevoie doar de un sticlete mai curios ca amândoi să ajungă la tribunal.
    Lui Darnell nu îi este frică de închisoare - nu în Libertyville - dar i-ar afecta reputaţia. Existaseră nişte timpuri când nu-i păsase prea mult de reputaţie, dar acum era mai bătrân.
    Will s-a ridicat, şi-a turnat cafea şi a adăugat puţin coniac. S-a oprit, s-a gândit puţin, apoi a mai adăugat. S-a aşezat, a scos un trabuc din buzunarul de la piept, s-a uitat la el şi l-a aprins. Du-te dracului de emfizem. Suportă chestia asta.
    Cu fumul aromat răspândindu-se în jurul lui, cu cafeaua bună întărită cu coniac în faţă, Darnell a privit în garajul plin de umbre şi a meditat mai departe.
    Septembrie: Puştiul îl roagă să-i dea un abţibild de revizie tehnică şi să-i împrumute numere de înmatriculare ca să-şi poată duce prietena la un meci de football. Darnell i le dă - drace, existaseră timpuri când el obişnuia să vândă un abţibild de revizie tehnică pentru şapte dolari fără să arunce măcar o privire la maşina pentru care era destinat. De altfel, maşina puştiului arăta bine. Încă nefinisată, poate, şi încă destul de zgomotoasă, dar în linii mari destul de bună.
    El face o treabă într-adevăr bună.
    Iar chestia asta, nu-i aşa, este a dracului de stranie, când te gândeşti că nimeni nu l-a văzut vreodată lucrând la ea.
    Oh, mici reparaţii, sigur. A înlocuit becurile la luminile de avertizare. A schimbat cauciucurile. Puştiul nu-i o momâie în privinţa maşinilor: Will a stat într-o zi în scaunul lui şi l-a urmărit cum a schimbat tapiţeria banchetei din spate. Dar nimeni nu l-a văzut lucrând la sistemul de evacuare a gazelor arse, care era complet distrus când el a adus hârbul în garaj pentru prima dată.
    Şi nimeni nu l-a văzut făcând ceva la caroserie, deşi tabla Fury-ului, care suferise de cancer avansat când puştiul o adusese, arăta acum ca nouă.
    Darnell ştia ce credea Jimmy Sykes, fiindcă îl întrebase o dată. Jimmy credea că Arnie făcea reparaţiile serioase în timpul nopţii, după ce pleca toată lumea de acolo.
    - Al dracului de mult a lucrat noaptea, a spus Darnell cu voce tare şi a simţit brusc un fior rece pe care nici cafeaua cu coniac nu l-a putut înlătura.
    Mda, multe reparaţii făcute noaptea. Aşa trebuie să se fi întâmplat. Deoarece în timpul zilelor tot ce făcuse puştiul fusese să asculte muzica veche difuzată la WDIL.
    Şi multă pierdere de timp.
    - Bănuiesc că face reparaţiile serioase în timpul nopţii, spusese Jimmy cu toată încrederea deplină a unui copil care povesteşte cum intră Moş Crăciun pe horn, sau cum Moş Niculae a pus cadourile în cizmuliţă.
    Will nu credea nici în Moş Crăciun, nici în Moş Niculae şi nici nu credea că Arnie o restaurase pe Christine în timpul nopţilor.
    Două alte certitudini se rostogoleau în mintea lui ca nişte bile de biliard care caută gaura în care să cadă.
    Ştia că Cunningham o condusese pe Christine în cimitirul de maşini din spate de multe ori înainte ca aceasta să fie aptă de revizia tehnică. Pur şi simplu rulase încet pe aleile dintre maşinile stricate. Rula cu cinci mile pe oră, dând la nesfârşit ocoluri după căderea întunericului, după ce toţi plecaseră acasă, înconjurând macaraua mare cu electromagnet şi presa pentru compactat maşini. Plimbându-se.
    Singura dată când Darnell îl întrebase despre asta, Arnie îi răspunsese că verifica centrarea roţilor din faţă. Dar puştiul habar nu avea să mintă. Nimeni nu verifica vreodată centrarea roţilor la o viteză de cinci mile pe oră.
    Asta făcea Cunningham după ce toţi plecau acasă. Asta însemna munca lui de noapte. Plimbându-se prin cimitirul de maşini, printre mormanele de fiare vechi, cu luminile maşinii pâlpâind nesigur în suporturile lor mâncate de rugină.
    Apoi mai era ceasul de kilometraj al Plymouth-ului. Acesta mergea invers.
    Cunningham scosese în evidenţă acest amănunt cu un zâmbet maliţios. Se derula invers cu mare rapiditate. El îi spusese lui Will că a observat că scade cu cinci mile la fiecare milă parcursă.
    Will fusese sincer uimit. Auzise de modificarea indicaţiilor ceasurilor de kilometraj în afacerile cu maşini uzate şi chiar el se pricepea foarte bine la aşa ceva (împreună cu căptuşirea sistemului de transmisie cu rumeguş ca să atenueze ţiuiturile şi umplerea radiatoarelor ireparabile cu fulgi de ovăz ca să le oprească temporar scurgerile), dar nu mai văzuse niciodată unul care să funcţioneze spontan în sens invers. Ar fi crezut că-i imposibil.
    Arnie zâmbise amuzat şi spusese că-i o mică defecţiune.
    Într-adevăr, era o defecţiune, s-a gândit Will. O defecţiune a dracului de ciudată.
    Băiete, asta-i o maşină straşnică, nu-i aşa? A reparat-o de parcă ar fi vrăjit-o.
    Will nu credea în Moş Crăciun sau în Moş Niculae, dar era perfect de acord să recunoască că pe lume existau unele lucruri ciudate. Un om realist recunoştea acest fapt şi îl folosea dacă putea. Un prieten al lui Will, care locuia în Los Angeles, pretindea că văzuse fantoma soţiei sale înainte de marele cutremur din '67, iar Will n-avea niciun motiv concret să pună la îndoială această afirmaţie (cu toate că n-ar fi crezut-o deloc dacă prietenul său ar fi avut ceva de câştigat). Quent Youngerman, alt prieten, pretinsese că-l văzuse pe tatăl său, de mult decedat, stând la piciorul patului de spital după ce Quent, un muncitor constructor, căzuse de pe schelă de la etajul patru al unei clădiri din Wood Street.
    Will auzise asemenea relatări în tot timpul vieţii sale, aşa cum de bună seamă i s-a întâmplat oricui.
    Şi la fel cum au făcut majoritatea oamenilor care gândesc, le-a depozitat într-un dosar, nici crezându-le nici necrezându-le, doar dacă povestitorul nu era un obsedat. Le-a stocat într-un dosar, deoarece nimeni nu ştia de unde vin oamenii când se nasc şi nimeni nu ştia unde se duc oamenii când mor, iar nici măcar toţi pastorii unitarieni, gălăgioşii Isuşi renăscuţi şi Papii şi cercetătorii nu-l puteau convinge pe Will de contrariu. Doar pentru ca unii oameni deveneau prea exaltaţi în legătură cu acest subiect, asta nu însemna că le ştiau pe toate. Punea astfel de poveşti într-un dosar deoarece nimic într-adevăr inexplicabil nu i se întâmplase lui însuşi.
    Doar că, poate ceva de acest gen tocmai i se întâmpla.
    Noiembrie.
    Repperton şi bunii lui amici îi fac ferfeniţă la aeroport maşina lui Cunningham. Când o aduce cu camionul de remorcare, arată de parcă Gigantul Verde a călcat pe ea. Darnell o priveşte şi se gândeşte:
    N-o să mai meargă niciodată. Asta-i tot; n-o să mai reuşească vreodată să se deplaseze nici măcar cu un metru.
    Iar la sfârşitul lunii Welch este ucis pe JFK Drive.
    Decembrie: Un detectiv de la Poliţia Statală vine şi adulmecă prin preajmă.
    Junkins. Într-una din zile vine şi adulmeca pe la garaj şi discută cu Cunningham, apoi vine şi adulmecă într-o zi când Cunningham nu,este la garaj şi vrea să ştie de ce puştiul minte în legătură cu distrugerile pe care Repperton şi golanii lui (dintre care făcea parte şi răposatul Peter "Moochie" Welch) le-au cauzat Plymouth-ului lui Cunningham.
    - De ce mă întrebi pe mine? îl întreabă Darnell, şuierând şi tuşind într-un nor de fum de trabuc. Vorbeşte cu el, este afurisitul lui de Plymouth, nu al meu. Eu doar conduc acest garaj astfel încât tipii care muncesc să-şi poată menţine maşinile în stare de funcţionare, ca să fie în stare să pună o pâine pe masă pentru familiile lor.
    Junkins ascultă răbdător această argumentaţie. El ştie că Will Darnell mai face al naibii de multe pe lângă patronarea unui garaj de reparații şi a unui cimitir de maşini, dar Darnell ştie că el ştie, deci este okay.
    Junkins îşi aprinde o ţigară şi spune:
    - Discut cu tine pentru că deja am vorbit cu puştiul şi el nu vrea să-mi spună. La un moment dat am crezut că a vrut să-mi spună; am avut impresia că este verde de frică. Apoi s-a controlat şi n-a mai vrut să scoată un cuvânt.
    Darnell spune:
    - Dacă tu crezi că Arnie l-a călcat pe Welch, spune-o.
    Junkins zice:
    - Nu cred. Părinţii lui afirmă că era acasă şi dormea şi nu mi se pare că ei mint ca să-l acopere. Dar, Welch era unul dintre cei care i-au distrus maşina, suntem foarte siguri de asta, iar eu sunt convins că el minte în legătură cu cât de rău au avariat-o, şi nu ştiu de ce şi mă înnebuneşte.
    - Destul de rău, spune Darnell fără nicio simpatie.
    Junkins întreabă:
    - Cât de rea era starea ei, domnule Darnell? Spune-mi tu.
    Iar Darnell spune prima şi singura minciună din discuţia cu Junkins:
    - Nici n-am observat.
    Observase chiar foarte bine şi ştia de ce Arnie minţise în această privinţă, încercând să minimalizeze incidentul, iar acest poliţai ar şti şi el motivul, dacă acesta nu ar fi atât de evident încât să treci peste el şi - să nu-l observi. Cunningham minţea pentru că dezastrul fusese oribil, stricăciunile fuseseră mai mari decât putea să-şi imagineze acest copoi; huliganii ăia nu avariaseră '58-ul lui Cunningham, îl uciseseră.
    Cunningham minţea fiindcă deşi nimeni nu-l văzuse făcând prea mult în timpul săptămânii care urmase incidentului, maşina era ca şi nouă - chiar mai bună decât fusese înainte.
    Cunningham îl minţise pe poliţist deoarece adevărul era incredibil.
    - Incredibil, a gândit Darnell cu voce tare şi a băut restul cafelei.
    A privit în jos la telefon, s-a întins spre el, apoi şi-a retras mâna. Trebuia să dea un telefon, dar era mai bine ca înainte să-şi termine analiza - să-şi pună gândurile în ordine.
    El însuşi era singurul (în afară de Cunningham) care putea să aprecieze incredibilitatea celor întâmplate: regenerarea completă a maşinii. Jimmy era prea sărac cu duhul, iar ceilalţi veneau şi plecau, nefiind clienţi permanenţi. Totuşi, existaseră comentarii despre treaba fantastică pe care o făcuse Cunningham; o mulţime dintre indivizii care îşi făcuseră reparaţii la fiarele lor pe roţi în timpul acelei săptămâni din noiembrie folosiseră cuvântul incredibil, iar câţiva dintre ei păruseră tulburaţi.
    Johnny Pomberton, care cumpăra şi vindea camioane uzate, încercase să repare în săptămâna aceea un camion de transportat gunoaie. Johnny se pricepea la maşini şi la camioane mai bine decât oricine altcineva din Libertyville, poate chiar din toată Pennsylvania. I-a spus sincer şi concis lui Will că el nu putea să creadă.
    - Este ca un voodoo, afirmase Johnny Pomberton, apoi râsese, dar fără prea mare poftă.
    Will îl privise cu un interes politicos şi după una sau două secunde bătrânul a clătinat din cap şi a plecat.
    Stând în biroul lui şi privind garajul, misterios de tăcut în perioada lejeră dinainte de Crăciun, Will s-a gândit (nu pentru prima dată) că majoritatea oamenilor ar accepta orice dacă ar vedea acest orice cu ochii lor. În realitate nu exista supranaturalul şi nici anormalul; ce s-a întâmplat, s-a întâmplat, şi asta era tot.
    Jimmy Sykes:
    - De parcă-ar fi vrăjit-o.
    Junkins:
    - Minte în această privinţă, dar să fiu al dracului dacă ştiu de ce.
    Will a deschis sertarul biroului, presându-şi burta şi a căutat agenda pentru anul 1978. I-a răsfoit paginile şi a găsit însemnarea sa mâzgălită: Cunningham. Turneu de şah. Philly Sheraton. Dec. 1l-l3.
    A sunat la Informaţii, a aflat numărul de telefon al hotelului şi l-a format. Nu era prea mirat să-şi simtă inima luând-o la galop în timp ce telefonul a sunat şi când recepţionerul a răspuns.
    De parcă ar fi vrăjit-o.
    - Alo, Philadelphia Sheraton.
    - Bună seara, a spus Will. Aţi organizat acolo un turneu de şah...
    - Al Statelor Nordice, da, domnule, l-a întrerupt recepţionerul.
    Părea grăbit şi foarte tânăr.
    - Sun din Libertyville, P.A., a spus Will. Cred că la dumneavoastră stă un elev de la Liceul Libertyville, pe nume Arnie Cunningham. Este unul dintre participanţii la turneu. Aş dori să vorbesc cu el, dacă este acolo.
    - Un moment, domnule. Să mă interesez.
    Clanc.
    Will a fost lăsat să aştepte. S-a lăsat pe spate în scaunul rotativ şi i s-a părut că a stat aşa mult timp, cu toate că secundarul roşu al ceasului de pe perete s-a rotit doar o singură dată. El nu este acolo, iar dacă este, o să-mi mănânc...
    - Alo?
    Vocea era tânără, plină de curiozitate neliniştită şi, fără putinţă de tăgadă, a lui Cunningham. Will Darnell a simţit un gol care i s-a agitat în stomac, dar tonul vocii sale nu a trădat nimic; era prea bătrân pentru aşa ceva.
    - Bună, Cunningham, a spus el, Darnell.
    - Will?
    - Mda.
    - Care-i problema, Will?
    - Puştiule, ce mai faci?
    - Ieri am câştigat, iar azi am făcut remiză. Un joc de rahat. N-am reuşit să mă concentrez. Ce s-a întâmplat?
    Da, era Cunningham - el era, fără nicio îndoială.
    Will, care n-ar fi sunat pe cineva fără să aibă pregătit un motiv, tot aşa cum n-ar fi umblat fără indispensabili, a spus dulceag:
    -Țâncule, ai un creion?
    - Desigur.
    - Există un magazin pe North Broad Street, United Auto Parts. Crezi că poţi să treci pe acolo şi să vezi ce cauciucuri au?
    - Reşapate? a întrebat Arme.
    - Nu, din cele de calitate.
    - Sigur, pot să trec pe acolo. Mâine după-amiază sunt liber de la prânz până la ora trei.
    - Este foarte bine. Întrebi de Roy Mustungerra şi îi spui numele meu.
    - Zi-mi pe litere.
    Will s-a conformat.
    - Asta-i tot?
    - Mda... doar că sper să-ţi ia foc curul.
    - Nicio şansă, a spus Cunningham şi a râs.
    Will i-a spus la revedere şi a închis.
    Era Cunningham, niciun dubiu în această privinţă. În seara aceasta Cunningham era în Philadelphia, iar Philadelphia era la mai mult de trei sute de mile depărtare.
    Cui îi putuse da el un set de chei de rezervă?
    Puştiului Guilder.
    Sigur! Numai că puştiul Guilder era în spital.
    Prietenei sale.
    Dar ea nu avea carnet de conducere sau măcar un permis. Aşa spusese Arnie.
    Altcineva.
    Nu mai exista altcineva. Cunningham nu mai era apropiat de altcineva cu excepţia lui Will însuşi, iar Will ştia al naibii de bine că Cunningham nu îi dăduse niciodată un set de chei de rezervă.
    De parcă ar fi vrăjit-o.
    Rahat.
    Will s-a sprijinit iarăşi de spătarul scaunului şi şi-a luat un trabuc. După ce acesta s-a aprins, iar capătul tăiat se afla în scrumieră, s-a uitat în sus ia fumul gros şi a analizat iarăşi situaţia. Nicio idee. Cunningham era în Philadelphia, se dusese acolo cu autobuzul liceului, dar maşina lui dispăruse. Jimmy Sykes o văzuse ieşind pe poartă, dar nu observase cine fusese la volan. Acum, exact, ce însemnau toate acestea?
    Ce înţeles aveau?
    Treptat, mintea lui a luat-o pe alte cărări. S-a gândit la propriile sale zile de liceu, când deţinuse rolul principal într-o piesă de teatru la o serbare. Personificase un pastor care se sinucide din cauza dorinţei carnale pentru Sadie Thompson, fata căreia încerca să-i salveze sufletul. Obţinuse aplauze furtunoase. Acela fusese momentul lui de glorie într-o perioadă de liceu lipsită de sport şi de triumfuri academice şi poate şi cel mai frumos moment al tinereţii sale - tatăl său fusese un beţiv, mama un cal de bătaie, iar singurul său frate murise în propriul său moment de glorie, undeva în Germania, dar aplauzele sale au fost bubuitul constant al obuzelor.
    S-a gândit la singura sa prietenă, o blondă palidă pe nume Wanda Haskins, ai cărei obraji albi erau presăraţi cu pistrui, care deveneau dureros de mulţi la sfârşitul lui august. S-ar fi căsătorit aproape cu certitudine - Wanda era una dintre cele patru fete cu care Darnell se culcase (el excludea târfele din numărătoare). Cu siguranţă ea fusese singura pe care o iubise (întotdeauna presupunând că aşa ceva există - şi, ca şi evenimentele supranaturale de care auzise din când în când, dar la care nu fusese martor, putea să pună la îndoială existenţa iubirii, dar nu o putea dezaproba), dar tatăl ei lucrase în armată, iar Wanda fusese un copil al armatei.
    La vârsta de cincisprezece ani - poate doar cu un an înaintea schimbării mistice a raportului de forţe din mâinile celor bătrâni în cele ale tinerilor – ea şi familia ei se mutaseră în Wichita, şi acela fusese sfârşitul.
    Existase un anumit ruj pe care ea îl folosea, iar în acea îndepărtată vară a anului 1934 avusese gustul zmeurei proaspete pentru un Will care era încă destul de zvelt, avea ochii limpezi, era ambiţios şi tânăr. Fusese un gust care îi împinsese mâna stângă să se îndrepte spre penisul în erecţie, în mijlocul nopţii... şi chiar înainte ca Wanda Haskins să accepte, ei dansaseră, în visele lui Will Darnell, acel dans special şi dulce.
    În patul lui de copil, care era prea scurt pentru picioarele lui în creştere, dansaseră. Iar acum, gândindu-se la acest dans, Will a încetat să mai mediteze, a început să viseze şi, încetând să viseze, a pornit iarăşi să danseze.
    Cam trei ore mai târziu, s-a trezit din somnul care nu fusese nici un moment prea profund; s-a trezit la auzul zgomotului făcut de uşa garajului, care se ridica.
    Şi lumina de deasupra ei - un tub fluorescent de 200 W - se aprindea.
    Will şi-a pus în grabă scaunul pe toate picioarele. Pantofii lui au lovit covoraşul de sub birou (pe el, cu litere de cauciuc în relief era scris: BARDAHL), iar şocul miilor de furnicături din picioare l-a trezit complet.
    Christine se deplasa încet prin garaj spre boxa douăzeci.
    Will, de-abia convins chiar şi acum că era treaz, a privit-o cu o curioasă lipsă de interes, care probabil aparţine numai celor treziţi direct din vise. Stătea încordat la birou, cu braţele ca nişte şunci înfipte în coapse şi o privea.
    Motorul s-a ambalat o dată, de două ori.
    Ţeava de eşapament, nouă şi strălucitoare, a împrăştiat fum albastru.
    Apoi motorul s-a oprit.
    Will stătea acolo fără să se mişte.
    Uşa biroului era închisă, dar exista un interfon, întotdeauna pornit, între încăperea lui şi garajul lung ca un grajd. Era acelaşi interfon la care auzise în august începutul luptei dintre Cunningham şi Repperton. Prin intermediul difuzorului interfonului auzea păcănitul constant făcut de motorul în răcire. Altceva nu se auzea.
    Nimeni n-a coborât din Christine, deoarece nu era nimeni în ea, care să coboare.
    Punea astfel de poveşti într-un dosar deoarece nimic într-adevăr inexplicabil nu i se întâmplase lui însuşi... doar că, poate ceva de acest gen tocmai i se întâmpla.
    O văzuse traversând garajul spre boxa douăzeci, uşa automată zdrăngănind în timp ce se închidea împotriva nopţii reci de decembrie din spatele ei. Iar experţii, examinând mai târziu cazul, ar putea spune:
    Martorul a moţăit, apoi a adormit, recunoaşte acest fapt, şi visa... ceea ce pretinde că a văzut este în mod evident nimic altceva decât o extensie a acelui vis, un stimul exterior cauzându-i o serie de imagini fantastice, subiective şi spontane...
    Da, ei ar putea să afirme aşa ceva, la fel de bine cum Will putea să viseze că dansează cu puştoaica de cincisprezece ani, Wanda Haskins... dar în realitate era u om bătrân de şaizeci şi unu de ani, cu capul pe umeri, un om care de mult timp abandonase orice înclinaţii romantice.
    Iar el văzuse '58-ul lui Cunningham alunecând gol de-a lungul garajului, volanul rotindu-se singur atunci când maşina a intrat în boxa ei.
    Văzuse farurile stingându-se şi auzise motorul cu opt cilindri când se oprise.
    Acum, simţindu-se de parcă n-ar fi avut oase, Will Darnell s-a ridicat, a ezitat, s-a dus la uşa biroului, iarăşi a ezitat, apoi a deschis-o.
    A ieşit afară şi a luat-o pe lângă şirul de maşini parcate spre boxa douăzeci.
    Paşii lui aveau ecou, apoi se stingeau misterios.
    A stat lângă maşină, lângă corpul ei de două tone, vopsit în roşu şi alb.
    Vopseaua era groasă, clară şi perfectă, neatinsă nici de cea mai mică ciupitură sau pată de rugină. Parbrizele erau clare şi intacte - nici măcar o ciobitură produsă de o pietricică.
    Acum singurul zgomot era cel făcut de zăpada de sub şasiu, care se topea şi picura încet.
    Will a atins capota. Era caldă. A încercat portiera şoferului, iar aceasta s-a deschis imediat. Mirosul care s-a răspândit din interiorul maşinii era cel de piele nouă, plastic nou, alămuri noi - numai că părea să mai existe un iz, un miros mult mai neplăcut sub ele. Un miros de pământ.
    Will a inspirat adânc, dar n-a reuşit să-l identifice. S-a gândit la ceapa veche pe care tatăl său o ţinea într-o ladă în pivniţă şi a strâmbat din nas.
    S-a aplecat înăuntru. În contact nu era nicio cheie. Ceasul de kilometraj indica 52 107,8 mile.
    Pe neaşteptate, locaşul cheii de contact, montat în tabloul de bord, s-a răsucit, semnul negru trecând de pe poziţia OPRIT pe poziţia PORNIT. Motorul fierbinte a pornit imediat şi a început să duduie constant, plin de energie octanică.
    Lui Will i s-a oprit inima în piept. La fel şi respiraţia. Gâfâind şi şuierând ca să respire, s-a grăbit înapoi în birou ca să găsească respiratorul de rezervă într-unul dintre sertarele biroului. Respiraţia lui, slabă şi neputincioasă, suna ca un vânt de iarnă în pragul unei uşi. Chipul lui căpătase culoarea cerii de lumânare. Degetele lui trăgeau fără odihnă de pielea gâtului.
    Motorul Christinei s-a oprit iarăşi.
    Niciun zgomot, numai păcănitul şi clinchetul metalului în răcire.
    Will şi-a găsit aparatul respirator, l-a înfipt adânc în gât, a apăsat pe buton şi a inhalat. Încetul cu încetul, sentimentul că pe pieptul lui se aşezase o roabă plină cu cărămizi, a dispărut. S-a aşezat pe scaunul rotativ şi a auzit, recunoscător, scârţâitul normal, aşteptat, de protest al arcurilor.
    Şi-a acoperit faţa cu mâinile sale grase.
    Nimic cu adevărat inexplicabil... până acum.
    Văzuse.
    Nimeni nu condusese maşina aceea. Intrase goală înăuntru, mirosind ca şi ceapa stricată.
    Iar chiar atunci, în ciuda spaimei, mintea lui Will a început să lucreze, şi el a început să se întrebe cum ar putea să folosească în avantajul său ceea ce aflase.

                                                            38.
                                               Ruperea relațiilor

                       Ei bine, domnule, doresc o decapotabilă galbenă,
    Un De Ville cu patru uşi,
    Cu o roată de rezervă Continental şi cu capace de roţi cromate.
    Vreau un motor puternic,
    Şi frâne puternice;
    Vreau un motor puternic cu demaraj ca de avion...
    Vreau radio cu unde scurte,
    Vreau televizor şi telefon,
    Ştii că trebuie să vorbesc cu iubita mea
    Când mă plimb cu maşina.
    Chuck Berry

                     Rămășițele arse ale Camaro-ului lui Buddy Repperton au fost găsite târziu în după-amiaza zilei de miercuri, de un paznic al rezervaţiei. O doamnă bătrână care locuia împreună cu soţul ei în micuţul oraş Upper Squantic sunase la cabana paznicilor de pe malul lacului. Ea suferea de artrită avansată, iar câteodată nu putea să doarmă.
    Credea că noaptea trecută văzuse flăcări în zona intrării din sud a parcului. La ce oră? Socotea că în jur de zece şi un sfert, deoarece privise Filmul de Vineri Seara la CBS şi fusese cam pe la jumătatea acestuia.
    Joi, o fotografie a maşinii arse a apărut pe prima pagină a ziarului Keystone din Libertyville sub un titlu care spunea: TREI MORŢI ÎNTR-UN ACCIDENT DE MAŞINĂ LA REZERVAŢIA DEALURILE SQUANTIC. Era citată o informaţie primită de la Poliţia Statală în care se spunea că "alcoolul era probabil una din cauzele accidentului" - un mod oficial şi opac de a spune că rămăşiţele sfărâmate ale unei duzini de sticle de suc-cu-vin, vândut sub denumirea de Texas Driver, fuseseră găsite în maşină.
    Veştile au avut un impact foarte puternic la Liceul Libertyville; cei tineri acceptă întotdeauna cu mare greutate mărturii neplăcute despre propria lor mortalitate.
    Probabil că sezonul de vacanţă a agravat situaţia.
    Arnie Cunningham a fost teribil de deprimat de aceste vesti. Deprimat şi speriat.
    La început Moochie; acum Buddy, Ricnie Trelawney şi Bobby Stanton. Bobby Stanton, un boboc mototol de care Arnie nu auzise niciodată - oricum, ce căutase un puşti nătăfleţ în compania unora ca Buddy Repperton şi Richie Trelawney? Nu ştiuse că asta era ca şi cum ar fi intrat într-o cuşcă de tigri, fără altă măsură de protecţie decât un pistol cu apă? I se părea extrem de greu să accepte versiunea vinului, care spunea pur şi simplu că Buddy şi prietenii lui se enervaseră la meciul de basket, ieşiseră să se plimbe şi să bea şi avuseseră parte de un sfârşit rău.
    Nu putea să se debaraseze de sentimentul că el era cumva implicat.
    De când se certaseră, Leigh nu mai dorea să vorbească cu el. Arnie nu a sunat-o - în parte din mândrie, în parte de ruşine, în parte dintr-o dorinţă ca ea să-l sune prima şi lucrurile să poată reveni la situaţia de... dinainte.
    Dinainte de ce? a şoptit mintea lui.
    Ei bine, înainte ca ea să fie gata-gata să moară sufocată în maşina ta, în primul rând. Înainte ca tu să încerci să-l baţi măr pe tipul care i-a salvat viaţa.
    Dar ea dorea ca el s-o vândă pe Christine. Iar asta era pur şi simplu imposibil... nu-i aşa? Cum putea el să facă aşa ceva după ce investise în ea atât de mult timp, efort, sânge şi - da, era adevărat - chiar şi lacrimi?
    Era o scuză veche, iar el nu dorea să se gândească la ea. Când a sunat ultimul clopoţel în acea joi care părea fără sfârşit, s-a dus în parcarea elevilor - aproape a alergat într-acolo - şi s-a aruncat în Christine.
    A stat la volan, a inspirat adânc, spasmodic, privind primii fulgi de zăpadă ai unei ninsori de după-amiază, care se agitau pe capota lucioasă.
    Şi-a băgat mâna în buzunar, a scos cheile şi a pornit-o pe Christine. Motorul a murmurat încurajator şi el a ieşit din parcare cu cauciucurile muşcând zăpada întărită. Se gândea că până la urmă tot o să trebuiască să monteze cauciucurile pentru zăpadă, dar adevărul era că Christine nu părea să aibă nevoie de ele. Avea cea mai bună tracţiune din câte maşini condusese el până acum.
    A pipăit după butonul de pornire al radioului şi l-a potrivit pe WDIL. Sheb Wooley cânta "The Purple People Eater". Până la urmă această melodie l-a mai înveselit.
    Simplul fapt că se afla la volanul Christinei, având controlul, făcea ca totul să pară mai puţin grav. Îl făcea să simtă că poate să se descurce în orice situaţie. Auzind despre modul cum fuseseră îndepărtaţi Repperton, Trelawney şi acel mic căcănar, avusese un şoc oribil, bineînţeles, iar după gândurile de răzbunare din vară şi toamnă, fusese probabil normal să se simtă puţin vinovat. Dar purul adevăr era că el fusese la Philly. Nu avea nimic de-a face cu accidentul; era imposibil.
    Pur şi simplu fusese deprimat de situaţia generală. Dennis se afla în spital. Leigh se comporta stupid - ca şi când maşinii lui i-ar fi crescut braţe şi ea ar fi îndesat bucata de hamburger în gatul ei. Pentru numele lui Dumnezeu! Iar astăzi părăsise clubul de şah.
    Poate că partea cea mai rea fusese modul în care domnul Slawson, antrenorul de şah, îi acceptase decizia, fără ca măcar să încerce să-l convingă să se răzgândească.
    Arnie îi servise o serie de bazaconii despre cât de puţin timp liber are la dispoziţie în perioada asta şi cum era obligat să-şi reducă unele activităţi, iar domnul Slawson aprobase scurt, şi îi spusese:
    - Okay, Arnie, noi vom fi tot aici, în Sala 30, dacă te răzgândeşti.
    Domnul Slawson îl privise cu ochii lui spălăciţi, pe care ochelarii cu lentile groase îi amplificau până la mărimea respingătoare a două ouă fierte.
    Şi în ei văzuse ceva - fusese reproş?
    Poate că da. Dar individul nici măcar nu încercase să-l convingă să stea, aici era problema. Cel puţin ar fi trebuit să încerce, că doar Arnie era cel mai bun jucător al clubului de şah din liceu, iar Slawson era conştient de asta. Dacă ar fi încercat, poate că Arnie s-ar fi răzgândit. Adevărul era că el avea puţin mai mult timp liber acum, când Christine era... era...
    Ce?... ei bine, iarăşi reparată. Dacă domnul Slawson ar fi spus ceva de genul: Hei, Arnie, nu fi atât de grăbit, hai să ne mai gândim, avem mare nevoie de tine... dacă domnul Slawson ar fi spus aşa ceva, s-ar putea să se fi răzgândit. Dar nu. Doar că vom fi tot aici în Sala 30 dacă te răzgândeşti şi bla-bla-bla şi iac-iac: ce căcănar nenorocit, la fel ca toţi ceilalţi.
    Nu era vina sa că Liceul Libertyville fusese eliminat în runda semifinală; el câştigase patru meciuri înainte şi ar fi câştigat şi în finale dacă i s-ar fi oferit şansa. Căcănarii de Barry Qualson şi Mike Hicks pierduseră semifinala; amândoi jucaseră şah de parcă crezuseră că Ruy Lopez era o nouă băutură răcoritoare...
    A rupt ambalajul şi staniolul unei lame de gumă, şi-a îndesat-o în gură, a mototolit ambalajul şi l-a aruncat cu mare precizie în punga de gunoi care atârna sub scrumiera Christinei.
    - Fix în curul micuţului vagabond, a murmurat el şi apoi a rânjit.
    Era un rânjet crud, fără umor. Deasupra lui, ochii săi se mişcau agitaţi într-o parte şi într-alta, privind fără încredere o lume plină de şoferi nebuni, pietoni zevzeci şi o idioţenie generală.
    Arnie a colindat aiurea prin Libertyville, gândurile lui continuând să se deruleze în acelaşi stil uşor paranoic de alinare amară. Radioul împrăştia un torent de şlagăre vechi, iar astăzi toate erau instrumentale - "Rebel Rouster", "Wild Weekend", "Telstar", demenţialul "Teen Beat" al lui Sandy Nelson şi "Rumble" de Line Weay, cea mai cunoscută dintre toate. Spatele îl agasa, dar pe un ton moderat. Fulguiala s-a intensificat devenind ninsoare întunecată.
    Şi-a aprins farurile, dar foarte repede ninsoarea s-a oprit, iar norii s-au spart scoţând la iveală un soare frumos şi rece de iarnă.
    S-a plimbat.
    A ieşit din gândurile lui - care acum îi spuneau că probabil Repperton şi-a găsit, la urma urmelor, un sfârşit foarte potrivit, perfect - şi a fost şocat când şi-a dat seama că este aproape şase fără un sfert şi că se lăsase întunericul. Pe partea stângă se apropia Pizzeria Gino, trifoiurile mici de neon clipind în întuneric.
    Arnie a oprit lângă bordură şi a coborât. A dat să traverseze strada şi apoi şi-a dat seama că lăsase cheile de contact în Christine.
    S-a aplecat să le ia... şi, brusc, mirosul l-a asaltat, mirosul despre care-i spusese Leigh, şi pe care el îl negase.
    Acum era acolo, ca şi cum ar fi ieşit de undeva când el părăsise maşina - un miros pătrunzător, de carne putrezită, care îi înţepa ochii şi îi bloca gâtul. A înşfăcat cheile şi s-a îndepărtat tremurând, privind-o pe Christine cu o expresie de oroare pe față.
    A fost un miros, Arnie. Un miros oribil, de putregai... ştii despre ce vorbesc.
    Nu, n-am nici cea mai vagă idee... ai început să-ţi imaginezi lucruri.
    Dar, dacă ea îşi imaginase, atunci şi lui i se întâmpla acelaşi lucru.
    Arnie s-a răsucit brusc şi a traversat în fugă strada spre Gino ca şi când Dracul ar fi fost pe urmele lui.
    Înăuntru a comandat o pizza pe care de fapt nu o dorea, a schimbat nişte monede de douăzeci şi cinci de cenţi în monede de zece şi a intrat în cabina telefonică de lângă tonomat. Din tonomat se auzea o melodie la modă pe care Arnie n-o mai ascultase.
    Prima dată a sunat acasă. I-a răspuns tatăl său, cu o voce ciudată, fără inflexiuni. Arnie nu-l mai auzise pe Michael vorbind aşa, iar neliniştea lui s-a accentuat. Vocea tatălui său semăna cu cea a domnului Slawson. În această după-amiază şi seară de joi toţi vorbeau cu tonurile egale şi mohorâte dintr-un coşmar.
    În jurul cabinei telefonice alunecau, parcă fantasmatic, feţe ciudate, ca nişte baloane pe care cineva a desenat schematic chipuri umane. Dumnezeu lucrase cu un Magic Marker.
    Căcănari, s-a gândit el fără sens.
    Toţi sunt o adunătură de căcănari.
    - Bună, Dad, a spus el nesigur. Uite, eu - hm, am pierdut şirul timpului. Îmi pare rău.
    - E-n ordine, a spus Michael.
    Vocea lui era aproape ca un bâzâit, iar Arnie a simţit cum neliniştea sporeşte, transformându-se în teamă.
    - Unde eşti, la garaj?
    - Nu - hm, la Gino. La Pizzeria Gino. Dad, te simţi bine? Vorbeşti ciudat.
    - Sunt bine, a răspuns Michael. Tocmai am aruncat la gunoi cina ta, maică-ta este sus şi iarăşi plânge, iar tu mănânci pizza. Sunt bine. Te bucuri de maşina ta, Arnie?
    Gâtul lui Arnie a funcţionat, dar n-a putut să scoată un sunet.
    - Dad, a reuşit el să îngaime până la urmă. Nu cred că eşti prea drept.
    - Nu cred că mă mai interesează ceea ce crezi tu că-i drept sau nu, a spus Michael. La început aveai o anumită justificare pentru comportamentul tău; poate. Dar, în ultima lună te-ai transformat într-o persoană pe care nu o mai înţeleg deloc şi se petrece ceva ce înţeleg şi mai puţin. Nici mama ta nu înţelege, dar o simte şi o face să sufere foarte rău. Ştiu că o parte din suferinţă este din vina ei, dar mă îndoiesc că asta schimbă cu ceva intensitatea durerii.
    - Dad, pur şi simplu nu mi-am dat seama de trecerea timpului, a strigat Arnie. Nu mai fă din ţânţar armăsar!
    - Te-ai plimbat cu maşina?
    - Da, dar...
    - Am observat că de obicei atunci ţi se întâmplă aşa ceva, a spus Michael. Vii acasă în seara asta?
    - Da, devreme, a răspuns Arnie.
    Şi-a umezit buzele.
    - Tocmai doream să mă duc la garaj, am nişte informaţii pe care Will mă rugase să le aflu când am fost la Philly.
    - Scuză-mă, nici asta nu mă interesează, a spus Michael.
    Vocea lui era încă politicoasă, înfiorător de distantă.
    - Oh, a spus Arnie foarte încet.
    Acum era foarte speriat, aproape tremura.
    - Arnie?
    - Ce este? aproape a şoptit Arnie.
    - Ce se petrece?
    - Nu ştiu la ce te referi.
    - Te rog. Detectivul acela m-a vizitat la birou. Şi a căutat-o şi pe Regina. A supărat-o foarte tare. Nu cred că a intenţionat aşa ceva, dar...
    - Ce a vrut de data asta? a întrebat Arnie vehement. Afurisitul ăla, ce a mai vrut de data asta? O să...
    - Tu o să ce?
    - Nimic.
    A înghiţit ceva care avea gustul unui pumn de praf.
    - Ce a vrut de data asta?
    - Repperton, a răspuns tatăl său. Repperton şi ceilalţi doi băieţi. Ce altceva credeai? Situaţia geopolitică din Brazilia?
    - Ce i s-a întâmplat lui Repperton a fost un accident, a spus Arnie. De ce a vrut să discute cu tine şi Mam despre un accident, pentru numele lui Dumnezeu?
    - Nu ştiu.
    Michael Cunningham a făcut o pauză.
    - Tu ştii?
    - Cum aş putea să ştiu? a urlat Arnie. Eram în Philadelphia, cum aş putea să ştiu ceva despre asta? Eu jucam şah, nu... nu.., nu altceva, a terminat el cu un ton rugător.
    - Încă o dată, a spus Michael Cunningham. Se petrece ceva, Arnie?
    El s-a gândit la miros, la izul înţepător şi fetid. La Leigh sufocându-se, apucându-se de gât, învineţindu-se. El încercase s-o bată pe spate deoarece asta trebuia să faci când cineva se sufoca, nu exista nimic de genul Manevrei Heimlich, deoarece nu fusese încă inventată şi de altfel, aşa trebuia să se sfârşească, doar că nu în maşină... pe marginea drumului... în braţele lui...
    Şi-a închis ochii, iar întreaga lume a părut că se înclină, că se roteşte înnebunitor.
    - Arnie?
    - Nu se petrece nimic, a spus el printre dinţii încleştaţi şi fără să-şi deschidă ochii. Nimic, doar o mulţime de oameni care nu mă suferă pentru că până la urmă deţin ceva care-i al meu, şi am realizat asta singur.
    - În ordine, a spus tatăl său; vocea lui lipsită de intonaţie era încă o dată foarte asemănătoare cu cea a domnului Slawson. Dacă vrei să discutăm despre asta, eu sunt aici. Întotdeauna am fost, deşi nu întotdeauna am spus asta atât de clar pe cât ar fi trebuit. Neapărat să-ţi săruţi mama când vii acasă, Arnie.
    - Mda, așa o să fac. Ascultă, Mie...
    Clic.
    A rămas în cabină, ascultând prosteşte în gol. Tatăl lui închisese. Nu exista nici măcar tonul telefonului, fiindcă era o cabină telefonică... tâmpită... afurisită...
    Şi-a băgat mâna în buzunar şi apoi a împrăştiat mărunţişul pe raftul micuţ de metal care se afla în cabină. A ridicat o monedă de zece cenţi, aproape a scăpat-o, apoi a introdus-o în telefon. Îi era rău şi foarte cald. Se simţea de parcă ar fi fost eficient renegat.
    A format din memorie numărul lui Leigh.
    Doamna Cabot a ridicat receptorul şi i-a recunoscut imediat vocea. Vocea ei plăcută şi de obicei entuziasta a devenit pe loc aspră. Arnie îşi irosise ultima şansă cu ea, spunea acea voce.
    - Ea nu vrea să vorbească cu tine şi nu doreşte să te vadă, a spus ea.
    - Doamnă Cabot, vă rog, dacă aş putea doar să...
    - Cred că ai făcut destul, a spus doamna Cabot cu răceală. Acum câteva, seri a venit acasă plângând şi de atunci plânge întruna. A avut un fel de... experienţă cu tine ultima dată când v-aţi întâlnit şi eu mă rog să nu fi fost ceea ce gândesc eu.
    Arnie a simţit fierbând în el un râs isteric. Leigh aproape că se sufocase de moarte cu o înghiţitură de hamburger, iar mama ei se temea că Arnie încercase s-o violeze.
    - Doamnă Cabot, trebuie să vorbesc cu ea.
    - Mi-e teamă că nu.
    El a încercat să se gândească la ce să mai spună, la un fel de parolă cu ajutorul căreia să treacă peste dragonul care păzea poarta. Se simţea puţin ca un comis voiajor pentru Perii Fuller, care încerca s-o vadă pe stăpâna casei. Limba lui nu voia să se mişte. Ar fi fost un comis voiajor foarte prost. O să urmeze un clic final, apoi acea tăcere deplină.
    După care a auzit cum receptorul celălalt trece dintr-o mână în alta. Doamna Cabot a murmurat ceva proteste, iar Leigh i-a răspuns înapoi; cuvintele au fost prea înăbuşite ca să le audă. Apoi vocea lui Leigh a spus:
    - Arnie?
    - Bună, a spus el. Leigh, am vrut să te sun şi să-ţi spun cât de rău îmi pare.
    - Da, a spus Leigh. Ştiu că aşa este şi îţi accept scuzele, Arnie. Dar nu o să - nu pot să mă mai întâlnesc cu tine. Până când nu se schimbă lucrurile.
    - Roagă-mă ceva mai simplu, a şoptit Arnie.
    - Asta-i tot ce...
    Vocea ei s-a ascuţit şi s-a îndepărtat puţin de telefon.
    - Mam, te rog nu mă mai bate la cap!
    Mama ei a bombănit ceva, a urmat o pauză, apoi s-a auzit iarăşi vocea joasă a lui Leigh.
    - Asta-i tot ce pot să-ţi spun, Arnie. Ştiu cât de aberant sună, dar totuşi cred că maşina ta a încercat să mă ucidă. Nu ştiu cum a putut să se întâmple aşa ceva,dar n-are importanță cât de mult mă gândesc, căci eu tot cu convingerea asta rămân. Ştiu că asta a fost. Te-a acaparat, nu-i aşa?
    - Leigh, dacă-mi scuzi limbajul, asta-i o idioţenie. Este o maşină! Poţi să spui asta pe litere? M-A-Ş-I-N-Ă, maşină! Nu este nimic.
    - Da, a spus ea, iar acum vocea îi tremura de lacrimi. Te-a acaparat, EA te-a acaparat şi bănuiesc că nimeni, cu excepţia ta, nu te mai poate elibera.
    Pe neaşteptate spatele lui s-a trezit şi a început să pulseze, trimiţând durerea în sus ca o radiaţie morbidă, care părea să aibă ecou şi să se amplifice în capul lui.
    - Nu-i acesta adevărul, Arnie?
    El nu a răspuns; nu a putut.
    - Descotoroseşte-te de ea, a spus Leigh. Te rog. Am citit despre Repperton în ziarul de dimineaţă şi...
    - Ce legătură are chestia asta cu noi? a mormăit Arnie. Şi pentru a doua oară: A fost un accident.
    - Nu ştiu ce a fost. Poate că nu doresc să ştiu. Dar nu mai sunt îngrijorată în legătură cu prietenia noastră. Despre tine este vorba, Arnie. Sunt speriată pentru tine. Ar trebui să - nu, tu trebuie să te descotoroseşti de ea.
    - Doar spune-mi că nu mă îndepărtezi, Leigh, a şoptit Arnie. Okay?
    Acum era şi mai aproape să izbucnească în plâns - sau poate că deja plângea.
    - Promite-mi, Arnie. Trebuie să-mi promiţi, apoi trebuie chiar s-o faci. După aceea noi... o să vedem. Promite-mi că te descotoroseşti de maşina aceea. Asta-i tot ce-ţi cer, nimic altceva.
    El şi-a închis ochii şi a văzut-o pe Leigh mergând pe jos spre casă de la şcoală.
    Iar undeva pe stradă, hălăduind lângă bordură, era Christine. Aşteptând-o pe ea.
    Şi-a deschis repede ochii ca şi cum ar fi văzut un demon într-o cameră întunecată.
    - Nu pot să fac asta.
    - Atunci nu mai avem prea multe de vorbit, aşa-i?
    - Da! Da, avem.
    - Nu. La revedere, Arnie. O să ne vedem la şcoală.
    - Leigh, aşteaptă!
    Clic.
    Şi acea tăcere moartă, deplină.
    L-a cuprins o mânie totală. A avut un impuls brusc şi ucigaş ca să rotească receptorul telefonului negru în jurul capului său, ca un fel de bolas argentinian, să spargă pereţii de sticlă ai blestematei camere de tortură care era această cabină telefonică. Toţi îl părăsiseră, toţi.
    Şobolani care părăseau o navă care se scufundă.
    Trebuie să fii gata să te ajuţi singur înainte ca oricine altcineva, să te poată ajuta.
    Dă-le dracului de aiureli! Ei erau şobolani care părăseau o navă ce se scufundă. Niciunul dintre ei, de la căcănarul ăla de Slawson cu ochelarii lui cu lentile groase şi ochii stranii ca nişte ouă fierte, la bătrânul lui căcănar şi putregăit care era aşa de al dracului de impotent, încât ar trebui pur şi simplu să-i dea ştoarfei ăleia cu care s-a însurat un brici şi s-o invite să i-o taie, până la căţeaua aia ieftină din casa aia împopoţonată şi care stă cu picioarele încrucişate, probabil că fusese pe stop şi de aia se sufocase cu nenorocitul e hamburger, iar acei căcănari cu maşinile lor nenorocite de fandoseală şi cu portbagajele pline de crose de golf, acei afurisiţi de ofiţeri mi-ar plăcea să-i îndoi peste strungul ăsta, aş juca golf cu ei, aş putea să găsesc gaura potrivită în care să bag mingile lor mici şi albe, poţi să pui pariu pe curul tău, dar când o să ies de aici nimeni n-o să-mi spună mie ce să fac, o să fie voinţa mea, a mea, a mea, a mea, a mea, A MEA...
    Arnie şi-a revenit la realitate, speriat, cu ochii holbaţi, respirând din greu. Ce se întâmplase cu el? Păruse că era cu totul altcineva pentru un moment, cineva declamând nebuneşte împotriva umanităţii în general...
    Nu doar cineva. A fost LeBay.
    Nu! Asta nu-i deloc adevărat!
    Vocea lui Leigh: Nu-i acesta adevărul, Arnie?
    Pe neaşteptate s-a format un fel de viziune în mintea sa obosită, înnebunită.
    Auzea vocea unui pastor: Arnold, o iei pe femeia aceasta ca să-ţi fie iubitoare...
    Dar nu erau într-o biserică; se aflau într-un depozit de maşini de mâna a doua cu multe steguleţe multicolore fluturând în adierea vântului. Peste tot fuseseră puse scaune de camping. Era depozitul lui Will Darnell, iar Will stătea lângă el în poziţia de cavaler de onoare. Lângă el nu era nicio fată. Christine era parcată lângă el, strălucind în soarele de primăvară, chiar şi roţile ei mari părând să lucească.
    Vocea tatălui său: Se petrece ceva?
    Vocea pastorului: Cine încredinţează femeia aceasta acestui bărbat?
    Roland D. LeBay s-a ridicat de pe unul din scaune, ca prova unui vas fantomă din Hades. Rânjea - şi pentru prima dată Arnie a văzut cine mai era în jurul său: Buddy Repperton, Richie Trelawney, Moochie Welch. Trelawney era negru şi carbonizat, cu părul aproape în totalitate ars. Sângele se scursese pe bărbia lui Buddy Repperton şi i se întărise pe cămaşă ca o vărsătură hidoasă. Dar Moochie arăta cel mai rău; Moochie Welch fusese sfâşiat ca un sac de spălătorie.
    Zâmbeau. Fiecare dintre ei zâmbea.
    Eu, a croncănit Roland D. LeBay. A rânjit, iar din gaura puturoasă a gurii lui s-a rostogolit o limbă murdară de ţărână.
    Eu o încredinţez, iar el e în posesia chitanţei care dovedeşte acest fapt. Este toată a lui. Căţeaua este asul de pică... şi este toată a lui.
    Arnie a devenit conştient că gemea în cabina telefonică, ţinând strâns receptorul la piept. Cu un efort imens s-a luptat să iasă din transă - viziune, orice fusese - şi să se controleze.
    De această dată, când a întins mâna spre mărunţişul de pe raft, a împrăştiat jumătate din el pe jos. A băgat o monedă în aparat şi a căutat înfrigurat prin cartea de telefon până când a găsit numărul spitalului. Dennis. Dennis o să fie acolo, Dennis întotdeauna era. Dennis n-o să-l dezamăgească. Dennis o să-l ajute.
    I-a răspuns fata de la centrală, iar Arnie a spus:
    - Camera Doi-patruzeci, vă rog.
    Conexiunea a fost făcută. Telefonul a început să sune. A sunat, a sunat... şi a sunat. Tocmai când voia să renunţe, a răspuns o voce de femeie:
    - Etajul doi, Aripa C, pe cine căutaţi?
    - Guilder, a spus Arnie. Dennis Guilder.
    - Domnul Guilder este acum în sala de Terapie Fizică, a spus vocea femeiască. Puteţi să-l găsiţi la ora opt.
    Arnie s-a gândit să-i spună că este ceva important - foarte important - dar brusc a fost copleşit de o dorinţă de a ieşi din cabina telefonică. Claustrofobia era ca o mână gigantică apăsându-l pe piept. Putea să-şi miroasă propria transpiraţie. Mirosul era acru, înţepător.
    - Domnule?
    - Da, okay, o să revin, a spus Arnie.
    A întrerupt legătura şi a ieşit val-vârtej din cabină, lăsând înăuntru mărunţişul împrăştiat pe raft şi pe podea. Câţiva oameni s-au răsucit ca să-l privească, destul de interesaţi, apoi şi-au îndreptat iarăşi atenţia asupra mâncării lor.
    - Pizza este gata, a spus omul de la tejghea.
    Arnie s-a uitat în sus la ceas şi a văzut că a stat în cabina telefonică aproape douăzeci de minute. Fata îi era scăldată de transpiraţie. Subsuorile îi erau ca o junglă.
    Picioarele îi tremurau - îşi simţea muşchii de la coapse de parcă din clipă în clipă se vor înmuia şi el se va prăvăli pe podea.
    A plătit pentru pizza, aproape scăpându-şi portmoneul când a scos cei trei dolari din el.
    - Te simţi bine? l-a întrebat omul. Pari cam prea palid.
    - Sunt bine, a spus Arnie.
    Acum îi venea să vomite. A înşfăcat pizza ambalată în cutia albă cu cuvintele GINO scrise pe ea şi a fugit în claritatea rece şi tăioasă a nopţii. Ultimii nori dispăruseră, iar stelele sclipeau ca nişte diamante mici. A stat un moment pe trotuar, privind la început stelele şi apoi pe Christine, parcată vizavi pe stradă, aşteptându-l credincioasă.
    EA niciodată nu l-ar contrazice sau nu s-ar plânge, s-a gândit Arnie. Nu ar pretinde nimic. Puteai să intri în EA oricând şi să te odihneşti pe tapiţeria de pluş, să te odihneşti în căldura EI. EA nu s-ar dezice de el niciodată. EA - EA - EA îl iubea.
    DA; simţea că ăsta-i adevărul. La fel cum simţea câteodată că LeBay nu ar fi vândut-O altcuiva, nu pentru două sute cincizeci de dolari, nici pentru două mii. EA stătuse acolo aşteptându-l pe cumpărătorul potrivit. Unul care ar...
    Unul care ar iubi-O pentru EA ÎNSĂŞI, a vorbit acea voce din interior.
    Da. Asta era; exact aşa era.
    Arnie a rămas acolo cu pizza uitată în mâinile lui, din cutie ridicându-se leneş aburi albi. A privit-o pe Christine, şi l-a cutreierat un vârtej de emoţii atât de tulburătoare încât în corpul lui ar fi putut fi un ciclon, rearanjând tot ce nu distrugea.
    Oh, O iubea şi O detesta, O ura şi O preţuia, avea nevoie de EA şi simţea nevoia să fugă de EA, EA era a lui, iar el era al EI şi...
    (Vă declar acum soţ şi soţie, uniţi din această zi înainte pentru totdeauna, până moartea vă va despărţi)
    Dar, cel mai rău lucru era oroarea, oroarea teribilă, paralizantă, era conştiinţa faptului că... că...
    (cum ţi-ai vătămat spatele în noaptea aceea, Arnie?, după ce Repperton - fostul Clarence "Buddy" Repperton - şi amicii lui au distrus-o? cum ţi-ai vătămat spatele, încât acum trebuie să porţi tot timpul corsetul acela puturos? cum ţi-ai vătămat spatele?)
    Răspunsul a izbucnit - iar Arnie a început să alerge, încercând să fugă de acea realizare, să ajungă la Christine înainte să vadă totul foarte clar şi să înnebunească.
    A alergat spre Christine, fugind din faţa emoţiilor lui încâlcite şi a realizării oribile; a alergat spre ea tot aşa cum un toxicoman aleargă spre furnizor atunci când tremuratul şi agitaţia devin atât de rele încât nu poate să se mai gândească decât la uşurare; a alergat aşa cum fug condamnaţii de pedeapsă; a alergat aşa cum aleargă un mire spre locul unde îl aşteaptă mireasa sa.
    A alergat fiindcă la volanul Christinei nici unul dintre aceste lucruri nu conta - nici mama lui, tatăl său, Leigh, Dennis, sau ce-şi făcuse la spate în noaptea aceea, când toată lumea plecase, în noaptea aceea când îşi luase de la aeroport Plymouth-ul aproape total distrus şi îl dusese la Darnell, iar după ce garajul a rămas gol, a băgat-o pe Christine la punctul mort şi a împins-O, a împins-O până a scos-O pe uşă şi a auzit vântul aspru de noiembrie şuierând în jurul mormanelor de maşini distruse; a împins-O până când transpiraţia curgea pe el în valuri, iar inima începuse să-i gonească în piept ca un cal în galop, iar spatele lui ţipa pentru iertare; a împins-O, corpul lui depunând un efort infernal; a împins-O, iar înăuntru ceasul de kilometraj se rotea lent în sens invers, iar când mai rămăseseră vreo cincizeci de picioare până la uşă a început să-l doară spatele, dar a continuat să împingă şi spatele lui a început să strige de protest, iar el a continuat să împingă târând-O pe cauciucurile sfâşiate, mâinile începuseră să-i amorţească, spatele lui ţipa, ţipa, ţipa. Apoi...
    A ajuns la Christine şi s-a aruncat înăuntru, tremurând şi gâfâind. Pizza a căzut pe podea. A ridicat-o şi a pus-o pe scaun, simţind cum calmul se aşternea uşor asupra lui ca un balsam liniştitor. A atins volanul şi şi-a lăsat mâinile să alunece pe el, urmându-i curbura delicioasă.
    Şi-a scos una dintre mănuşi şi a căutat cheile în buzunar. Cheile lui LeBay.
    Încă mai putea să-şi amintească ce se întâmplase în noaptea aceea, dar acum nu mai părea oribil; acum, stând la volanul Christinei, părea mai degrabă minunat.
    Fusese un miracol.
    Şi-a amintit cum pe neaşteptate a devenit mai uşor să împingă maşina deoarece cauciucurile se vindecau miraculos, refăcându-se fără nicio cicatrice, apoi se umflau.
    Geamurile sparte au început să se reasambleze din nimic, împletindu-se parcă cu mici sunete cristaline. Adânciturile din caroserie se îndreptau.
    Pur şi simplu a împins-o până când EA s-a făcut destul de teafără ca să funcţioneze, după care el o condusese, plimbându-se printre alei până când ceasul de kilometraj s-a întors înapoi peste ceea ce Repperton şi prietenii lui făcuseră. Apoi Christine a fost okay.
    Ce putea fi atât de oribil în asta?
    - Nimic, a spus o voce.
    A privit în jur. Roland D. LeBay stătea pe locul pasagerului, îmbrăcat cu un costum negru la două rânduri, o cămaşă albă şi o cravată albastră. Pe gulerul hainei atârna câş un şir de medalii - erau hainele în care fusese îngropat; Arnie ştia asta chiar dacă niciodată nu le văzuse. Numai că LeBay arăta mai tânăr şi mai vânjos. Un om cu care nu era bine să te joci.
    - Porneşte-O, a spus LeBay. Porneşte instalaţia de încălzire şi hai să dăm o motoraită.
    - Desigur, a spus Arnie şi a întors cheia de contact.
    Christine a pornit, cauciucurile scârţâind pe zăpada întărită.
    O împinsese în noaptea aceea până aproape toate stricăciunile se reparaseră. Nu, nu se reparaseră - se negaseră.
    Acesta era cuvântul potrivit pentru ceea ce se întâmplase. O readusese apoi în boxa douăzeci, lăsând ca restul să se facă de la sine.
    - Hai să ascultăm nişte muzică, a spus vocea de lângă el.
    Arnie a deschis radioul. Dion cânta "Donna the Prima Donna".
    - Ai de gând să mănânci pizza aia sau nu?
    Vocea părea într-un fel că se schimbă.
    - Desigur, a spus Arnie. Vrei şi tu o bucată?
    Cu lăcomie: "Nu refuz niciodată nimic".
    Arnie a deschis cutia cu pizza cu o mână şi a rupt o bucată.
    - Poftim...
    Şi-a holbat ochii. Bucata de pizza a început să tremure, fâşiile lungi de caşcaval care atârnau au început să se agite precum firele rupte ale unei pânze de păianjen destrămate de vânt.
    Acolo nu mai era LeBay.
    Acolo era el.
    Era Arnie Cunningham la vârsta de cincizeci de ani, nu atât de bătrân pe cât fusese LeBay când el şi Dennis îl întâlniseră prima dată în acea zi de august, nu atât de bătrân, dar pe cale de a deveni, prieteni şi vecini, pe cale de a deveni. Alter ego-ul său mai bătrân purta un tricou puţin îngălbenit şi blugi pătaţi de ulei. Ochelarii aveau rame de baga şi erau prinşi cu leucoplast într-o parte. Părul îi era tuns scurt şi începuse să se rărească. Ochii gri erau tulburi şi injectaţi de sânge. Gura luase forma dată de acreala singurătăţii. Pentru că aceasta - acest lucru, strigoiul, sau ce o fi fost - era singur. Simţea asta.
    Singur, cu excepţia Christinei.
    Această versiune a lui însuşi şi a lui Roland D. LeBay ar fi putut să fie imaginea unui tată cu fiul sau: asemănarea era mare.
    - Ai de gând să conduci? Sau ai de gând să te holbezi la mine? a întrebat chestia aceea, şi a început să îmbătrânească pe neaşteptate în faţa ochilor împietriţi ai lui Arnie.
    Părul de culoare ruginie a devenit alb, tricoul s-a subţiat şi a început să se rupă, corpul de dedesubt a început să se cocârjeze de bătrâneţe. Ridurile au început să apară pe faţă şi s-au adâncit ca să pate de un acid. Ochii s-au înfundat în orbite şi colţurile li s-au îngălbenit. Acum numai nasul era proeminent - chipul unei păsări mâncătoare de hoituri, foarte bătrână, dar totuşi era chipul său, oh, da, totuşi era al Său.
    - Ai văzut ceva verde, a croncănit acest Arnie Cunningham sept - nu, octogenar - în timp ce corpul lui se răsucea şi se micşora pe bancheta roşie a Christinei.
    - Vezi ceva verde? Vezi ceva verde? Vezi ceva...
    Vocea croncănea şi tonul ei era din ce în ce mai strident tremurând senil, pielea a început să se spargă în răni şi tumori de suprafaţă, iar în spatele ochelarilor cataracte lăptoase au acoperit ochii Ca nişte transperante coborâte. Făptura putrezea în faţa ochilor săi, iar mirosul ei era mirosul pe care-l simţise înainte în Christine, ceea ce simţise Leigh, doar că acum era mai rău, era mirosul greu şi pătrunzător, gazos, al descompunerii rapide, mirosul propriei sale morţi, şi Arnie a început să scâncească în timp ce Little Richard tocmai începea să cânte la radio "Turti Frutti", iar acum părul făpturii a început să cadă în smocuri albe, oasele umerilor au început să se întrevadă prin pielea subţire şi lucioasă de deasupra gulerului tricoului; ieşeau în afară ca nişte creioane albe şi groteşti. Buzele se zbârceau şi se retrăgeau de pe ultimii câţiva dinţi.
    Era el, era mort şi totuşi trăia - ca şi Christine, trăia.
    - Vezi ceva verde? a bălmăjit arătarea. Vezi ceva verde?
    Arnie a început să urle.

                                                             39.
                                                 Din nou Junkins

                         Aripile frecau parapetul  de protecţie,
    Cei de lângă mine erau albi ca nişte fantome.
    Unul spune: "încetineşte, văd puncte,
    Liniile de pe şosea arată ca nişte picăţele."
    Charlie Ryan

                         Cam o oră mai târziu Arnie a intrat n Garajul Darnell. Pasagerul lui - dacă într-adevăr existase un pasager - dispăruse de mult. Dispăruse şi mirosul; fără niciun dubiu fusese doar o iluzie. Dacă te asociai prea mult timp cu căcănarii, s-a gândit Arnie, totul începea să miroasă a rahat. Iar asta-i făcea pe ei, bineînţeles, fericiţi.
    Will stătea la masa lui de lucru în biroul împrejmuit de geamuri, mâncând un sandviş imens. A ridicat o mână unsuroasă dar nu a ieşit. Arnie a claxonat şi a parcat.
    Fusese un fel de vis. Pur şi simplu. Un fel de vis aberant. Să sune acasă, s-o sune pe Leigh, încercând să-l sune pe Dennis şi asistenta aceea să-i spună că Dennis era la Terapie Fizică - fusese ca şi cum cineva s-ar fi lepădat de tine de trei ori înainte de cântarul cocoşilor. Se speriase puţin. Oricine s-ar fi speriat după furtuna de rahat prin care trecuse începând din august. Era doar o problemă de perspectivă, la urma urmelor, nu-i aşa?
    Toată viaţa sa avusese o anumită imagine în ochii celorlalţi, iar acum ieşea din găoacea lui, transformându-se într-o persoană normală cu probleme de zi cu zi. Nu era deloc surprinzător că ceilalţi erau iritaţi de asta, deoarece când cineva se schimba (la bine sau la rău, la bogăţie sau la sărăcie) era normal ca oamenii să reacţioneze destul de ciudat. Le distrugeai astfel toate certitudinile.
    Leigh vorbise de parcă el ar fi fost nebun, iar asta era o aiureală în adevăratul înţeles al cuvântului. Fusese tracasat, bineînţeles, dar tracasarea eră o componentă naturală a vieţii. Dacă domnişoara Cu-Nasul-Pe-Sus Leigh Cabot credea altceva, atunci însemna că intrase în mare încurcătură, în mâinile celui mai mare violator: viaţa.
    Probabil va sfârşi prin a lua de dimineaţă Doxies ca să se poată trezi, iar seara Nembies sau Ludes ca să poată adormi.
    Ah, dar o dorea - chiar acum, gândindu-se la ea, el a simţit o dorinţă imensă, de nestăvilit, care l-a străbătut ca un vânt rece, fâcându-l să strângă înverşunat între degete volanul Christinei. Era o dorinţă fierbinte, mult prea mare şi elementară ca s-o poată denumi. Era propria lui Forţă.
    Dar acum se simţea bine. Simţea că a... traversat ultimul pod, sau altceva de acest gen.
    Când îşi revenise la realitate era în mijlocul unui drum îngust de acces din spatele parcării de la Monroeville Mall - ceea ce însemna că, în mare, se aflase la jumătatea drumului spre California. Coborând şi uitându-se în spatele maşinii văzuse o gaură făcută într-un troian de zăpadă, iar pe capota Christinei era împrăştiată zăpadă care se topea. În aparenţă el îşi pierduse controlul, derapase de-a lungul parcării (care, fiind sezonul de Crăciun, era surprinzător de goală) şi se izbise de troian. Mare noroc că nu făcuse un accident.
    Mare noroc.
    A stat un timp acolo, ascultând radioul şi privind prin parbriz jumătatea de lună care plutea acolo, sus. Bobby Helm începuse să cânte "Jingle Bell Rock", un cântec de sezon, după cum spusese disc-jockey-ul, iar el zâmbise vag, simţindu-se mai bine.
    Nu-şi putea aminti exact ce văzuse (sau crezuse că vede) şi de fapt nici nu dorea să-şi amintească. Orice fusese, era pentru prima şi ultima oară. Era foarte sigur de asta.
    Oamenii îl aduseseră în starea în care el să-şi imagineze anumite lucruri. Probabil că ei ar fi încântaţi dacă ar şti... dar el n-avea de gând să le dea această satisfacţie.
    Situaţia se va îmbunătăţi pe toate planurile. Va încerca să refacă relaţiile proaste de acasă - de fapt, putea să înceapă încă din seara asta, uitându-se la televizor cu părinţii, întocmai ca în bunele zile de demult, şi putea s-o recâştige pe Leigh. Dacă ei nu-i plăcea maşina, indiferent cât de stranii erau motivele ei, foarte bine. Poate chiar îşi va cumpăra în curând altă maşină şi îi va spune că a vândut-o pe Christine. Putea s-o ţină pe Christine aici şi să închirieze spaţiul. Ceea ce Leigh nu va şti, nu o va face să sufere.
    Şi Will. Acesta va îi ultimul transport pentru Will, în acest weekend. Lasă-l pe Will să creadă că el este un pui fricos dacă asta va dori. Un raport de delict pentru transport interstatal de ţigări şi alcool nu ar arăta foarte bine pe cererea de înscriere la colegiu, nu-i aşa? Un raport de delict federal.
    Nu. Nu ar fi prea bine.
    A râs un pic.
    Se simţea mai bine. Purificat. În drum spre garaj şi-a mâncat pizza, chiar dacă se răcise. Era mort de foame. I se păruse puţin ciudat că lipsea o bucată - de fapt îl neliniştise puţin - dar a îndepărtat gândul. Probabil că o mâncase chiar în perioada stranie de transă, sau poate o aruncase pe geam. Uau, ce gânduri idioate!
    Gata cu rahatul ăsta.
    Şi iarăşi a râs, de această dată mai puţin tremurat.
    Acum a coborât din maşină, a trântit uşa şi s-a îndreptat spre biroul lui Will ca să afle dacă în seara aceasta avea vreo îndatorire. Pe neaşteptate şi-a dat seama că mâine era ultima zi de școală înainte de vacanţa de Crăciun, şi asta l-a făcut să-şi iuţească paşii.
    Arunci s-a deschis uşa din zid de lângă poarta pentru maşini şi înăuntru a intrat un bărbat. Era Junkins. Iarăşi.
    A observat că Arnie îl priveşte şi a ridicat mâna.
    - Bună, Arnie.
    Arnie a privit spre Will. Prin geam, Will a ridicat din umeri şi a continuat să mănânce.
    - Bună, a spus Arnie. Cu ce vă pot ajuta?
    - Ei bine, nu ştiu, a răspuns Junkins.
    A zâmbit, apoi privirile lui au alunecat de la Arnie la Christine, măsurând-o, căutând stricăciuni.
    - Doreşti să mă ajuţi cu ceva?
    - S-o crezi tu! l-a repezit Arnie.
    Îşi simţea capul începând iarăşi să pulseze de mânie.
    Rudy Junkins a zâmbit, aparent neofensat.
    - Doar am trecut pe aici. Ce mai faci?
    I-a întins mâna. Arnie doar a privit-o. Deloc stânjenit, Junkins şi-a coborât-o, s-a dus la Christine şi a început s-o examineze. Arnie l-a urmărit cu privirea, strângându-şi buzele atât de tare încât aproape s-au albit. Simţea cum mânia îi creştea de fiecare dată când Junkins o atingea pe Christine.
    - Uite, poate că tu ar trebui să-ţi cumperi un bilet de sezon, sau ceva de felul ăsta, a spus Arnie. Cum ar fi să te duci la meciul echipei Steeler.
    Junkins s-a întors şi l-a privit întrebător.
    - Nu contează, a spus Arnie posomorât.
    Junkins-a continuat să cerceteze.
    - Ştii - a spus el - este al naibii de straniu ce i s-a întâmplat lui Buddy Repperton şi celorlalţi doi băieţi, nu-i aşa?
    Dă-o dracului, a gândit Arnie. N-am de gând să-mi pierd timpul cu căcănarul ăsta.
    - Eu eram în Philadelphia. Turneu de şah.
    - Ştiu, a spus Junkins.
    - Isuse! Tu chiar mă verifici!
    Junkins s-a întors lângă Arnie. Pe chipul lui nu mai era niciun zâmbet.
    - Da, este adevărat. Te verific. Trei dintre băieţii care eu cred că au fost implicaţi în maltratarea maşinii tale sunt acum morţi, împreună cu al patrulea care, în aparenţă, era acolo doar pentru acea plimbare de joi. Este o coincidenţă destul de mare. Este mult prea mare pentru gustul meu. Poţi să fii sigur că te verific.
    Arnie l-a privit fix, nesigur, surprins de mânia sa.
    - Am crezut că a fost un accident... că ei erau beţi şi mergând cu viteză mare...
    - A mai fost o maşină implicată, a spus Junkins.
    - De unde ştii asta?
    - În primul rând, în zăpadă s-au păstrat urme. Din nefericire, vântul le-a spulberat destul de mult ca noi să mai putem ridica nişte amprente bune. Dar una dintre barierele de la Rezervaţia Dealurile Squantic era ruptă şi noi am găsit pe ea urme de vopsea roşie. Camaro-ul lui Buddy nu era roşu. Era albastru.
    L-a cercetat pe Arnie din priviri.
    - De asemenea, întipărite pe pielea lui Moochie Welch am găsit urme de vopsea roşie, Arnie. Poţi să pricepi asta? Întipărite. Ştii cât de tare trebuie să lovească o maşină ca să întipărească vopsea pe pielea unui om?
    - Ar trebui să ieşi afară şi să începi să numeri maşinile roşii, a spus Arnie cu răceală. O să ajungi la douăzeci, înainte să intri pe Basin Drive, îţi garantez.
    - De asta sunt sigur, a răspuns Junkins. Dar noi am trimis probele la laboratorul FBI din Washington, unde există mostre pentru fiecare nuanţă de vopsea care a fost folosită vreodată în Detroit. Astăzi am primit rezultatele. Ai vreo idee despre ele? Vrei să ghiceşti?
    Inima lui Arnie bătea surd în piept; tâmplele îi zvâcneau la fel.
    - Din moment ce eşti aici, bănuiesc că era Roşu-de-Toamnă. Culoarea Christinei.
    - Omul ăsta merită o păpuşă Kewpie! a exclamat Junkins.
    Şi-a aprins o ţigară şi l-a privit pe Arnie prin fum. Abandonase orice simulacru de bună dispoziţie; privirea lui era împietrită.
    Arnie şi-a împreunat mâinile pe cap într-un gest de exagerată exasperare.
    - Superb, Roşu-de-Toamnă. Christine este o maşină făcută la comandă, dar din 1959 până în 1963 au existat Forduri vopsite în Roşu-de-Toamnă şi Thunderbird-uri, iar Chevrolet-ul a oferit această nuanţă din 1962 până în 1964, iar pentru o perioadă, la mijlocul anilor cincizeci, puteai să obţii un Rambler vopsit în Roşu-de-Toamnă. Deja lucrez la '58-ul meu de o jumătate de an, am cărţile maşinii; nu poţi să lucrezi la o maşină veche fără să ai cărţile ei, sau dacă nu, înseamnă că ai dat chix înainte să începi. Culoarea Rosu-de-Toamnă a fost foarte la modă. Eu ştiu asta, şi - s-a uitat fix la Junkins - şi tu o ştii. Nu-i aşa?
    Junkins nu a spus nimic; doar a continuat să-l privească pe Arnie în felul acela, fix, împietrit, neliniştitor. Arnie nu fusese niciodată în viaţa lui privit în acest fel, dar a recunoscut privirea. Bănuia că oricui i s-ar întâmpla aşa. Era o privire de adâncă bănuială. Îl speria. Cu câteva luni în urmă - chiar şi acum câteva săptămâni - asta ar fi fost probabil tot ce s-ar fi întâmplat. Dar acum îl şi înfuria.
    - Eşti foarte insistent. Exact, ce ai împotriva mea, domnule Junkins? De ce te ţii de capul meu?
    Junkins a râs şi a început să umble, descriind un cerc mare. Garajul era complet gol cu excepţia lor şi a lui Will în biroul său, care-şi termina sandvişul, îşi lingea degetele pline cu ulei de măsline şi îi privea foarte atent.
    - Ce avem noi împotriva ta? a întrebat el. Cum îţi sună crimă de gradul întâi, Arnie? Îţi spune ceva chestia asta?
    Arnie a împietrit.
    - Nu te îngrijora, a spus Junkins încă umblând. Nu o să-ţi fac o scenă de poliţist dur. Nu o să te ameninţ că te duc la secţie - numai că în acest caz secţia este în Harrisburg. N-o să-ţi citesc drepturile. Totul este încă bine pentru eroul nostru, Arnold Cunningham.
    - Nu înţeleg nimic din ce vrei...
    - Tu...înţelegi... DESTULE! a urlat Junkins.
    Se oprise lângă un camion imens şi galben – altă achiziţie a lui Johnny Pomberton. L-a privit pe Arnie.
    - Trei dintre puştii care ţi-au avariat maşina sunt morţi. Mostre de vopsea Roşu-de-Toamnăau fost ridicate de la ambele scene ale crimelor, determinându-ne pe noi să credem că vehiculul pe care l-a folosit făptaşul era măcar parţial vopsit în Roşu-de-Toamnă. Şi io-te chestie! Se dovedeşte că maşina pe care puştii aceia au distrus-o este în mare parte vopsită cu Roşu-de-Toamnă. Iar tu stai aici, îţi împingi ochelarii în sus pe nas şi-mi spui că nu înţelegi despre ce vorbesc eu.
    - Eu eram în Philadelphia când s-a întâmplat, a spus Arnie încet. Nu pricepi asta? Nu vrei să pricepi?
    - Puştiule - a spus Junkins aruncându-şi ţigara - asta-i cea mai gravă componentă a situaţiei. Ăsta-i amănuntul care într-adevăr pute.
    - Mi-aş dori ori să pleci de aici, ori să mă arestezi. Fiindcă am nişte treburi de făcut.
    - Pentru moment - a spus Junkins - tot ce pot să fac este să discut. Prima dată - când Welch a fost ucis - se presupune că te aflai acasă în pat.
    - Destul de subţire, ştiu, a spus Arnie. Crede-mă, dacă aş fi ştiut că tot rahatul ăsta o să cadă pe capul meu, aş fi angajat un prieten bolnav care să stea cu mine.
    - O, nu - acela a fost bun, a spus Junkins. Mama şi tatăl tău n-au avut niciun motiv să-ţi pună la îndoială povestea. Pot să spun asta după ce am vorbit cu ei. Iar alibiurile - cele adevărate - au de obicei mai multe găuri decât costumele de la Armata Salvării. Eu devin nervos când ele încep să semene cu nişte armuri.
    - Sfinte Isuse! aproape a strigat Arnie. A fost un afurisit de turneu de şah! De patru ani sunt la clubul de şah.
    - Până astăzi, a spus Junkins şi Arnie a împietrit iarăşi. Oh, da, am vorbit cu antrenorul de la club. Herbert Slawson. Mi-a spus că în primii trei ani nu ai lipsit de la nicio şedinţă, chiar te-ai dus acolo şi când erai gripat. Erai cel mai bun jucător ai lui. Apoi, anul acesta, ai început să lipseşti chiar de la început.
    - Trebuia să-mi repar maşina... şi mi-am făcut o prietenă...
    - El mi-a spus că ai lipsit de la primele trei turnee şi că a fost destul de mirat când a văzut numele tău pe foaia de drum pentru întâlnirea Statelor Nordice. Crezuse că tu ţi-ai pierdut tot interesul pentru club.
    - Ţi-am spus...
    - Da, mi-ai spus. Prea ocupat. Maşini şi fete, exact ce-i face pe majoritatea puştilor să fie prea ocupaţi. Dar ţi-ai redobândit interesul îndeajuns de mult ca să te duci la Philly - apoi te-ai retras de la club. Mie mi se pare că-i foarte ciudat.
    - Nu reuşesc să văd nimic straniu în asta, a spus Arnie, dar vocea lui părea distantă, aproape ca un vâjâit în urechi.
    - Aiureli. Se pare că ştiai ce se va întâmpla şi ți-ai creat un alibi de fier.
    Vâjâitul din capul lui semăna acum cu zgomotul făcut de valuri, fiecare bătaie fiind acompaniată de un puseu surd de durere. Începea să aibă o migrenă - de ce nu voia să plece omul ăsta monstruos cu ochii lui căprui, scrutători? Nimic din ce spusese el nu era adevărat, nimic. Nu înscenase nimic, niciun alibi şi nici altceva.
    Fusese tot atât de surprins ca toţi ceilalţi când citise în ziar ce se întâmplase. Bineînţeles că fusese mirat. Nu se petrecea nimic straniu, doar dacă nu cumva totul era paranoia acestui lunatic şi
    (oricum, Arnie, cum ţi-ai vătămat spatele? şi că veni vorba, vezi cumva ceva verde? vezi cumva)
    şi-a închis ochii, iar pentru un moment lumea a părut să iasă de pe orbita ei şi a văzut acel chip verde, rânjitor, putrezit, plutind în faţa sa şi spunând:
    - Porneşte-O. Dă-i drumul la instalaţia de încălzire şi hai să dăm o motoraită. Şi cu ocazia asta hai să-i lovim pe căcănarii care au avariat maşina noastră. Hai să-i mânjim pe puţoii ăia mici, ce spui, băiete? Hai să-i lovim atât de tare încât tăietorul de cadavre de la spitalul oraşului o să trebuiască să scoată bucăţelele de vopsea din hoiturile lor cu cleştii. Ce părere ai? Găseşte ceva muzică bună la radio şi hai să ne plimbăm. Hai să...
    Şi-a împins mâna în spate, a găsit-o pe Christine - suprafaţa ei tare, răcoroasă, reconfortantă - şi totul a devenit iarăşi normal.
    Şi-a deschis ochii.
    - De fapt, mai există ceva - a spus Junkins - ceva foarte subiectiv. Care nu şi-ar găsi locul într-un raport. De această dată eşti diferit, Arnie. Mai dur, cumva. Este aproape ca şi cum ai fi îmbătrânit cu douăzeci de ani.
    Arnie a râs şi a fost uşurat când a auzit că râsul pare destul de normal.
    - Domnule Junkins, vă lipseşte o doagă.
    Junkins n-a râs şi el.
    - Hm-hm. Ştiu. Totul este dubios - mai dubios decât orice am investigat eu în decurs de douăzeci de ani de când sunt detectiv. Data trecută am simţit că pot să ajung până la sufletul tău, Arnie. Am simţit că eşti... nu ştiu. Pierdut, nefericit, că utai ceva, încercai să scapi. Acum nu mai simt aşa ceva. Aproape mi se pare că eşti o altă persoană. Şi nu una prea simpatică.
    - Nu mai am ce vorbi cu tine, a spus brusc Arnie şi a pornit spre birou.
    - Vreau să ştiu ce s-a întâmplat, a strigat Junkins în urma lui. Şi o să aflu. Crede-mă.
    - Fă-mi un serviciu şi stai departe de aici. Eşti nebun, a spus Arnie.
    A intrat în birou, a închis uşa în urma lui şi a observat că mâinile nu îi tremurau deloc. Camera era încărcată cu mirosurile de trabuc, ulei de măsline şi usturoi. S-a apropiat de Will fără să-i vorbească, şi-a luat din raft fişa de pontaj şi a perforat-o: crac.
    Apoi s-a uitat pe geam şi l-a văzut acolo pe Junkins, uitându-se la Christine. Will n-a spus nimic. Arnie îi auzea motorul zgomotos al respiraţiei. Câteva minute mai târziu,
    Junkins a plecat.
    - Poliţai, a spus Will şi a dat drumul unui râgâit lung.
    Semăna cu zgomotul făcut de un ferăstrău cu lanţ.
    - Mda.
    - Repperton?
    - Mda. Crede că am o legătură.
    - Chiar dacă tu erai la Philly?
    Arnie a dat din cap.
    - Nici măcar nu-i pasă de amănuntul ăsta.
    Atunci înseamnă că-i un poliţai deştept, s-a gândit Will. Ştie că evidenţele nu se potrivesc, iar intuiţia lui îi spune că-i ceva chiar mai rău decât această nepotrivire, deci sapămai adânc decât a făcut-o vreodată alt poliţai, dar ar putea să-şi piardă un milion de ani şi n-ar putea să ajungă până la adevăr.
    S-a gândit la maşina goală care s-a condus singură în boxa douăzeci ca o jucărie stranie teleghidată. Locaşul gol al cheii de contact învârtindu-se pe poziţia PORNIT. Motorul ambalându-se o dată, ca un mârâit ameninţător, apoi oprindu-se.
    Gândindu-se la acestea, Will nu s-a încumetat să-l privească pe Arnie în ochi, chiar dacă propria sa experienţă de prefăcătorie era aproape veche de o viaţă.
    - N-aş vrea să te trimit la Albany, dacă te urmăresc copoii.
    - Nu-mi pasă dacă mă trimiţi sau nu la Albany, dar nu trebuie să-ţi faci griji în legătură cu presiunile lor. El este singurul poliţai pe care l-am văzut şi este nebun. Este interesat doar de cele două cazuri de omucideri.
    Acum ochii lui Will i-au întâlnit pe cei ai lui Arnie; ai lui Arnie erau gri şi distanţi, ai lui Will o ne-culoare pală, cu colturile vag galbene; erau ochii unui motan vagabond bătrân, care mazilise o mie de şoareci.
    - Îl interesezi - a spus el. Mai bine-l trimit pe Jimmy.
    - Ştii cum şofează Jimmy, nu-i aşa?
    Will l-a privit un moment pe Arnie, apoi a oftat.
    - Okay. Dar dacă-l zăreşti pe poliţaiul ăla, te retragi. Iar dacă eşti prins cu o sacoşă în mână, Cunningham, este sacoşa ta. Înţelegi chestia asta?
    - Da, a spus Arnie. Vrei să fac ceva treabă în seara asta, sau nu?
    - În boxa patruzeci şi nouă este un Buick '77. Scoate electromotorul. Verifică bobina. Dacă pare okay, scoate-o şi pe ea.
    Arnie a încuviinţat şi a plecat. Privirile gânditoare ale lui Will s-au îndreptat spre Christine. Nu făcea bine că-l trimitea la Albany în weekendul ăsta şi era conştient de asta.
    Şi puştiul o ştia, dar oricum avea de gând să meargă înainte. Promisese că o să meargă, şi avea de gând să se ducă. Iar dacă se întâmpla ceva, puştiul nu va ceda.
    Will era convins. Existase un timp când n-ar fi făcut aşa ceva, dar vremea aceea trecuse de mult.
    Auzise toată discuţia prin interfon.
    Junkins avusese dreptate.
    Puştiul era acum mai dur.
    Will a început să se uite iarăşi la '58-ul puştiului. Arnie se va duce în statul New York cu Chrysler-ul lui Will. Cât timp va fi el plecat, Will o s-o urmărească pe Christine. O s-o urmărească pe Christine şi va vedea ce se întâmplă.

                                                                 40.
                                                       Arnie are necazuri

                    Cu fotolii Naugahyde în faţă şi în spate
    Totul e cromat, omule, chiar şi geaca mea,
    Apăs pe acceleraţie şi EA pleacă Oaaaauu -
    O să te las să priveşti
    Dar să nu-mi atingi maşina făcută la comandă.
    The Beach Boys.

                    În după-amiaza următoare, Rudolph Junkins şi Rick Mercer de la Departamentul de investigaţii al Poliţiei Statale din Pennsylvania, stăteau şi beau cafea într-un birou mic ai cărui pereţi aveau zugrăveala scorojită.
    Afară cădea o amestecătură deprimantă de zăpadă şi lapovită.
    - Sunt aproape sigur că ăsta va fi weekendul, a spus Junkins. Chrysler-ul acela s-a deplasat în ultimele opt luni la fiecare patru sau cinci săptămâni.
    - Doar să înţelegi că demascarea lui Darnell şi orice dinte ai tu împotriva puştiului ăla, sunt două probleme diferite.
    - Pentru mine înseamnă acelaşi lucru, a replicat Junkins. Puştiul ştie ceva. Dacă-l prindem la strâmtoare, s-ar putea să aflu ce.
    - Crezi că are un complice? Cineva care a folosit maşina lui şi i-a ucis pe puştii aceia în timp ce el era la turneul de şah.
    Junkins a clătinat din cap.
    - Nu, fir-ar al dracului. Puştiul are exact un singur prieten bun, iar acesta-i în spital. Nu ştiu ce să cred, doar că maşina aia a fost implicată... şi că şi el a fost implicat.
    Junkins şi-a pus jos cana de cafea şi a arătat cu degetul spre bărbatul aşezat de partea cealaltă a biroului.
    - După ce reuşim să sigilăm garajul, vreau ca o echipă de tehnicieni de la laborator să o cerceteze bucăţică cu bucăţică atât în interior cât şi în exterior. Vreau să fie ridicată pe o rampă, vreau să se verifice dacă are lovituri, adâncituri, dacă a fost revopsită... Şi dacă are urme de sânge. Asta doresc cu adevărat, Rick. Doar o picătură de sânge.
    - Nu-ţi place puştiul ăla, nu-i aşa? a întrebat Rick.
    Junkins a râs scurt, uimit.
    - Ştii, prima oară aproape mi-a plăcut. Mi-a plăcut şi mi-a fost milă de el. Mi s-a părut că poate acoperă pe cineva care-l avea cu ceva la mână. Dar de această dată nu mi-a plăcut deloc.
    S-a mai gândit.
    - Şi nici maşina aceea nu mi-a plăcut. Felul cum o tot atingea când îl încolţeam. A fost foarte ciudat.
    - Atâta timp cât îţi aminteşti că Darnell este cel pe care trebuie să-l demasc. Nimeni din Harrisburg nu se sinchiseşte de puştiul tău.
    - O să-mi amintesc, a spus Junkins.
    Şi-a ridicat iarăşi cafeaua şi l-a privit posac pe Rick.
    - Deoarece el reprezintă un mijloc ca să ne atingem scopul. Am de gând să pun la zid persoana care i-a ucis pe puştii ăia, chiar dacă va fi ultimul lucru pe care voi mai apuca să-l fac.
    - S-ar putea să nu se întâmple nimic în weekendul ăsta, a spus Rick.
    Dar s-a întâmplat.
    În dimineaţa zilei de sâmbătă 16 decembrie, doi poliţişti fără uniforme, de la Secţia de  Criminalistică a Poliţiei Statale din Pennsylvania, stăteau în cabina unei dube Datsun veche de patru ani, privind cum Chrysler-ul negru al lui Darnell ieşea pe poarta mare a garajului. Bura uşor; nu era atât de frig ca să fie lapoviţă. Era una dintre acele zile ceţoase când este imposibil să-ţi dai seama unde se termină plafonul de nori şi unde începe ceaţa. Chrysler-ul avea luminile de avertizare aprinse în mod regulamentar.
    Arnie Cunningham era un şofer prudent.
    Unul dintre poliţişti şi-a ridicat la gură un walkie-talkie şi a vorbit în el.
    - Tocmai a ieşit cu maşina lui Darnell. Fiţi pe fază.
    Au urmărit Chrysler-ul spre l-76. Când au văzut că Arnie se înscrie pe intrarea estică în direcţia Harrisburg, ei au cotit spre intrarea vestică spre Ohio şi au raportat.
    Vor ieşi de pe l-76 undeva mai jos şi se vor reîntoarce la postul lor iniţial de lângă garajul lui Darnell.
     -Okay - le-a răspuns vocea lui Junkins - hai să facem omleta.
    Douăzeci de minute mai târziu, în timp ce Arnie mergea spre est cu viteza moderată şi legală de 50 de mile pe oră, trei poliţişti, având toate actele potrivite, au ciocănit la uşa lui William Upshaw care locuia într-un cartier foarte la modă din suburbia Sewickley-ului. Upshaw, îmbrăcat în halat de baie, a deschis uşa. În spatele lui se auzeau zgomotele programului de desene animate de la televizor.
    - Dragă, cine este? a întrebat soţia sa din bucătărie.
    Upshaw a cercetat actele, care erau ordonanţe de la tribunal, şi a simţit că este cât pe-aci să leşine. Una dintre ele prevedea ca toate registrele de impozite care se refereau la Will Darnell (ca individ) şi Will Darnell (corporaţie) să fie sechestrate.
    Aceste acte erau semnate de Procurorul General al Pennsylvaniei şi de judecătorul Curţii Supreme.
    - Cine este, dragule? a întrebat iarăşi nevasta lui, iar unul dintre copii a venit să privească, tot numai ochi.
    Upshaw a încercat să vorbească, dar n-a reuşit decât să scoată un croncănit firav. Scadenţa venise. O tot visase şi până la urmă venise. Casa din Sewickley nu îl protejase de ea; femeia pe care o întreţinea la o distanță sigură în King of Prussia, nu îl protejase de ea; era aici: citea asta pe feţele calme ale acestor poliţişti, cu costumele lor de serie. Cel mai rău lucru era că unul dintre ei era de la Federal-Alcool, Tutun şi Arme de Foc. Altul a scos o legitimaţie care spunea că el este agent la ceva ce se numea Divizia Federală de Luptă împotriva Drogurilor.
    - Avem informaţii că tu ai şi acasă un birou, a spus poliţistul federal.
    El arăta - de câţi? Douăzeci şi şase de ani? Treizeci? Trebuise el vreodată să-şi facă griji cum să se descurce când ai trei copii şi o nevastă căreia îi plăceau cam prea mult lucrurile frumoase? Bill Upshaw credea că nu. Când trebuia să te gândeşti la astfel de lucruri, fața ta nu rămânea atât de calmă. Chipul tău rămânea atât de calm când puteai să-ți permiţi luxul gândurilor măreţe - lege şi ordine, bine şi rău, băieţi buni şi băieţi răi.
    Şi-a deschis gura ca să răspundă la întrebarea poliţistului federal şi iarăşi a scos un croncănit aspru.
    - Sunt corecte aceste informaţii? a întrebat răbdător poliţistul federal.
    - Da, a mormăit Bill Upshaw
    - Şi alt birou pe strada Frankston nr. 100 din Monroeville?
    - Da.
    - Dragule, cine este? a întrebat Amber şi a venit pe hol.
    A văzut trei bărbaţi care stăteau pe scările de la intrare şi şi-a încheiat gulerul rochiei de casă.
    Pe neaşteptate Upshaw s-a gândit uşurat; Este sfârşitul tuturor problemelor.
    Puştiul care ieşise din cameră să vadă cine venise în vizită atât de dimineaţă, a izbucnit brusc în lacrimi şi s-a năpustit spre protecţia dată de desenele animate de pe Canalul 4.
    Când Rudy Junkins a primit veştile că lui Upshaw i s-a înmânat citaţia şi că toate actele referitoare la Darnell, atât din casa lui Upshaw cât şi din biroul din Monroeville, au fost sechestrate, a condus o jumătate de duzină de poliţişti în ceea ce se spunea că în zilele de demult se chema un raid.
    Deşi era în timpul sezonului de vacanţă, în garaj era destul de multă activitate în acea sâmbătă (cu toate că nu era activitatea frenetică din weekendurile de vară), iar când Junkins şi-a dus la gură un megafon cu baterii şi a început să-l folosească, poate că o sută de capete s-au ridicat.
    Despre acest lucru urma să se comenteze destul de mult până după Anul Nou.
    - Poliţia Statală din Pennsylvania! a strigat Junkins în megafon.
    Cuvintele s-au lovit de pereţi, cu ecou. El şi-a dat seama că şi în acest moment privirile lui erau atrase spre Plymouth-ul roşu cu alb din boxa douăzeci. În viaţa lui avusese de-a face cu multe arme ale crimei, câteodată la locul faptei, mult mai frecvent în boxa martorilor, dar când se uita la maşina aceea simţea fiori reci.
    Gitney, specialistul de la IRS care venise la această plimbare specială cu sania, se încrunta spre el ca să continue.
    Niciunul dintre voi nu ştie despre ce este vorba. Nici Unul.
    Dar a ridicat iarăşi megafonul la gură.
    - Acest local este închis! Repet, acest local este închis! Puteţi să vă luaţi vehiculele dacă sunt în stare de funcţionare - dacă nu, plecaţi repede şi în linişte! Garajul este închis!
    Megafonul a scos un clic amplificat când a fost închis.
    Junkins s-a uitat spre birou şi a văzut că Will Darnell vorbea la telefon, cu un trabuc stins în colţul buzelor. Jimmy Sykes stătea lângă automatul de Coke, faţa lui simplă, o imagine de uimire confuză - nu arăta cu mult diferit de puştiul lui Bill Upshaw cu o clipă înainte de a izbucni în lacrimi.
    - Ai înţeles care-ţi sunt drepturile pe care ţi le-am citit?
    Poliţistul care conducea această acţiune era Rick Mercer. În spatele lor garajul era gol, cu excepţia poliţiştilor în uniformă care întocmeau lista maşinilor care fuseseră sechestrate când garajul a fost închis.
    - Mda, a spus Will.
................................................................................