11.
- Iarăşi o să dea cu zăpadă, aşa spune radioul. Nu ştiam dac-o să mai vii, da' io tot am adus-O pen' tine, puştiule. Ce spui de EA?
Mi-am pus iarăşi cârjele la subsuoară şi am coborât din maşină. Sub vârfurile cârjelor scrâşnea sarea, iar drumul părea sigur. În faţa barăcii de lemn a lui Johnny Pomberton se afla unul dintre cele mai stranii vehicule pe care le văzusem în viaţa mea.
Răspândea un iz vag, înţepător şi nu prea plăcut.
Cândva, demult, la începutul carierei lui, fusese un produs G.M. - sau cel puţin aşa spunea emblema de pe botul gigantic. Acum era câte puţin din orice. Oricum, un lucru era cert: era mare. Vârful grilei ajungea până la înălţimea unui bărbat înalt. În spatele ei şi deasupra ei, cabina domina ca o caschetă cubică. În spatele acesteia, sus ţinută de două seturi de roţi duble, era o remorcă tubulară, lungă, ca şi corpul unui camion pentru benzină.
Numai că până atunci nu mai văzusem un camion pentru benzină care să fie vopsit în roz-intens. Pe cisternă era scris cuvântul PETUNIA cu litere gotice de două picioare.
- Nu ştiu ce să cred despre EA, am spus. Ce este?
Pomberton şi-a vârât în gură un Camel şi l-a aprins cu un chibrit căruia i-a dat foc frecându-l scurt cu unghia degetului mare.
- Sugătoare de caca.
- Ce?
A rânjit.
- Capacitate de douăzeci de mii de galoane. Petunia e o pompă.
- Nu te înţeleg.
Dar începusem să pricep. Aici era o ironie absurdă şi imensă pe care Arnie - fostul Arnie - ar fi apreciat-o.
La telefon îl întrebasem pe Pomberton dacă poate să-mi închirieze un camion mare şi greu, iar acesta era cel mai mare care se afla în clipa de faţă în curtea lui. Toate cele patru basculante pe care le avea erau contractate, două în Libertyville şi alte două în Philly Hill. Avea o maşină de profilat drumuri, îmi explicase el, dar aceasta avusese o cădere nervoasă imediat după Crăciun.
El îmi spusese că acum, după ce Garajul Darnell fusese închis, se chinuia al dracului de tare ca să-şi menţină camioanele în stare de funcţionare.
În principiu Petunia era o vidanjă, şi atâta tot. Destinaţia ei era să golească reţeaua de canalizare.
- Cât cântăreşte? l-am întrebat pe Pomberton.
El şi-a aruncat ţigara.
- Uscată sau plină de rahat?
Am înghiţit în sec.
- Cum este acum?
Şi-a dat capul pe spate şi a râs.
- Crezi că ţi-aş închiria un camion încărcat? No, no! EA este uscată, uscată ca un os şi spălată, bineînţeles. Dar mai este încă puţin înmiresmată, nu-i aşa?
Am adulmecat. Fără discuţie că era înmiresmată.
- Ar putea fi mult mai rău, am spus. Aşa cred.
- Desigur. Te cred şi eu. Pedigriul originar al bătrânei Petunia s-a pierdut de mult, dar acum în acte este înregistrată cu nouă tone, G.B.V.
- Ce-i asta?
- Greutatea brută a vehiculului. Dacă te opresc pe autostradă şi tu cântăreşti mai mult de nouă tone, se supără ICC-ul. Uscată, probabil că EA are cam, nu ş'tu, patru-juma-cinci tone. Are cinci viteze cu un diferenţial dublu, ceea ce-ţi oferă zece viteze de înaintare cu totu'... dacă poţi să acţionezi ambreiajul.
Mi-a aruncat o privire neîncrezătoare pe care a plimbat-o peste cârjele mele, apoi şi-a aprins altă ţigară.
- Poţi să apeşi pe ambreiaj?
- Desigur, am răspuns eu cu o mină serioasă. Dacă nu este foarte rigid.
Dar pentru cât timp? Asta era întrebarea.
- Ei bine, asta-i treaba ta şi nu vreau să mă amestec.
M-a privit inimos.
- Dacă plăteşti bani gheaţă îţi fac o reducere de zece la sută, asta pentru că nu obişnuiesc să comunic unchiului meu preferat ce tranzacţii am făcut pe bani gheaţă.
M-am uitat în portofel şi am găsit patru bancnote de douăzeci şi patru de zece.
- Cât ziceai că vrei pentru o zi?
- Ce zici de nouăzeci de dolari?
I-am dat banii. Fusesem pregătit să plătesc o sută douăzeci.
- Ce ai de gând să faci cu Duster-ul tău?
Până acum nici nu mă gândisem la chestia asta.
- L-aş putea lăsa aici? Doar pentru azi?
- Desigur - a răspuns Pomberton - poţi să-l laşi aici toată săptămâna, nu îmi pasă. Doar pune-l în spate şi dă-mi cheile în caz că trebuie să-l mut.
L-am condus până în spate, unde era o harababură de piese auto canibalizate, ieşind din zăpada adâncă precum nişte oase albe din nisip. Mi-au trebuit aproape zece minute ca să-mi croiesc drum îndărăt sprijinindu-mă de cârje. Aş fi putut să merg mai repede dacă mi-aş fi folosit puţin piciorul stâng, dar nu doream să fac aşa ceva. Îl păstram pentru ambreiajul Petuniei.
M-am apropiat de Petunia simţind cum spaima mi se adună în stomac, ca un nor mic, negru. Nu aveam niciun dubiu că o va opri pe Christine - dacă ea într-adevăr apărea diseară la Garajul Darnell şi dacă eu puteam să conduc afurisitul de camion.
Nu avusesem niciodată de a face cu o namilă din asta, cu toate că vara trecută condusesem câteva ore un buldozer.
Pomberton stătea acolo, în jacheta lui cadrilată, cu mâinile înfundate adânc în buzunarele pantalonilor de lucru, privindu-mă cu ochi experţi. M-am dus la uşa şoferului, am înşfăcat mânerul şi am alunecat puţin. A făcut un pas spre mine.
- Mă descurc.
- Desigur.
Mi-am pus iarăşi cârja ia subsuoară, respirând sacadat şi am deschis uşa.
Ţinându-mă cu mâna stângă de mânerul interior al portierei şi balansându-mi ca un bărzoi piciorul drept, mi-am aruncat cârjele în cabină şi apoi le-am urmat. Cheile erau în contact, iar schema de funcţionare a schimbătorului de viteze era imprimată pe el.
Am trântit uşa, am apăsat ambreiajul cu piciorul stâng - până acum era bine, nu aveam dureri prea mari - şi am pornit-o pe Petunia. Motorul EI făcea un zgomot ca pista de încercare de la Philly Plain când era plină de maşini.
Pomberton a venit lângă camion.
- Este puţin cam gălăgioasă, nu-i aşa? a urlat el.
- Desigur! am răcnit eu.
- Ştii - a mugit el - mă îndoiesc al naibii de tare că tu ai un I pe carnet.
Un I pe carnetul de conducere însemna că promovase şi examenul pentru camioanele mari. Eu aveam un A pentru motociclete (spre oroarea mamei) dar nu şi un I.
I-am rînjit.
- N-ai verificat pentru că ţi-am părut de încredere.
Mi-a zâmbit.
- Desigur.
Am ambalat puţin motorul. Petunia a dat două rateuri, ca nişte explozii de mortier.
- Te superi dacă te întreb pentru ce ai nevoie de camion? Ştiu, nu-i treaba mea.
- O voi folosi în scopul care-i este destinat, i-am răspuns.
- Poftim?
- Vreau să mă descotorosesc de nişte rahat.
Când am coborât drumul de la garajul Pomberton, am simțit o mică spaimă; chiar uscată şi goală, puicuţa aceea se rostogolea puternic. Mi se părea că sunt incredibil de sus - puteam să privesc în jos la capotele maşinilor pe lângă care treceam. Când am intrat în centrul Libertyville-ului, m-am simţit la fel de bătător la ochi ca un pui de balenă într-un eleşteu cu peştişori aurii.
Şi nu m-a ajutat deloc faptul că vidanja lui Pomberton era vopsită în roz intens. Am avut parte de câteva priviri amuzate.
Piciorul stâng începuse să mă doară puţin, dar concentrarea pe care mi-o cerea conducerea Petuniei pe străzile din centru mi-a abătut gândurile de la durere. O durere mult mai surprinzătoare îmi apăruse în umeri şi în piept; aceasta se datora acţionării volanului. Autocisterna nu era prevăzută cu servodirecție şi volanul se rotea foarte, foarte greu.
Am cotit de pe Main în Walnut, apoi în parcarea din spatele lui Western Auto.
Am coborât precaut din cabina Petuniei, am trântit uşa (nasul aproape mi se obişnuise cu izul pe care-l răspândea EA), mi-am potrivit cârjele şi am intrat pe uşa din spate.
Am luat cele trei chei pe care mi le dăduse Jimmy şi m-am dus cu ele la raionul de lăcătuşerie. Pentru un dolar şi optzeci de cenţi am obţinut câte două copii pentru fiecare cheie. Am pus noile chei într-un buzunar, iar brelocul lui Jimmy, la care reataşasem cele trei chei, l-am pus în celălalt. Am ieşit din atelier pe uşa din faţă, ajungând în Main Street şi m-am dus până la Libertyville Lunch unde exista un telefon cu plată.
Cerul era foarte mohorât, iar plafonul de nori era coborât. Pomberton avusese dreptate. Avea să ningă.
Am intrat, am comandat o cafea şi un pateu şi am obţinut mărunţiş pentru telefon. M-am dus în cabina telefonică, am închis stângaci uşa şi am sunat-o pe Leigh.
A răspuns la primul apel.
- Dennis! Unde eşti?
- La Libertyville Lunch. Eşti singură?
- Da. Tata este la serviciu şi mama a plecat la cumpărături. Dennis, eu... i-am povestit ei aproape totul. Am început să mă gândesc la ea, că va parca la A&P şi va traversa parcarea şi... nu ştiu; ce ai spus tu despre faptul că Arnie trebuie să plece din oraş, parcă nu mai contează.
Avea sens, dar nu părea să mai aibă importanţă.
- Ştii la ce mă refer?
- Da, i-am răspuns, gândindu-mă cum am dus-o pe Ellie la Tom's cu o seară înainte, chiar dacă piciorul stâng mă duruse îngrozitor. Ştiu exact la ce te referi.
- Dennis, situaţia asta nu mai poate să continue. Eu o să înnebunesc. Încă mai ai de gând să-ţi pui planul în aplicare?
- Da. Leigh, lasă-i mamei tale un bilet. Spune-i că trebuie să pleci pentru un timp. Nimic mai mult. Când nu o să ajungi acasă la cină, probabil că ai tăi or să-i sune pe ai mei. Poate că ei or să ajungă la concluzia că am fugit împreună.
- Poate că nu-i o idee chiar atât de rea, a spus ea şi a râs într-un fel care mi-a făcut pielea de găină. Ne vedem mai târziu.
- Hei, încă ceva. Ai prin casă vreun calmant? Darvon? Ceva de genul ăsta?
- Mai avem nişte Darvon de când tata s-a accidentat la spate. Te supără piciorul, Dennis?
- Mă doare puţin.
- Cât de puţin?
- E okay, zău.
- Nu cumplit?
- Nu cumplit. Iar după seara aceasta o să-i acord o vacanţă lungă, okay?
- Okay.
- Vino aici cât de repede poţi.
Ea a intrat tocmai când eu îmi comandam a doua cană de cafea, purtând o canadiană brodată cu blăniţă şi nişte jeansi decoloraţi. Jeansii erau băgaţi în nişte cizme Frye. Reuşise să arate şi sexy şi practică în acelaşi timp. Capetele se răsuceau s-o privească.
- Arăţi bine, i-am spus şi am pupat-o pe tâmplă.
Ea mi-a dat o sticluţă cu capsule roz şi gri, gelatinoase.
- În schimb, tu nu eşti prea atrăgător, Dennis. Ţine.
Chelneriţa, o femeie în jur de cincizeci de ani, cu părul grizonat, a venit să-mi dea cafeaua. Cana stătea nemişcată, o insulă cu un lac mic maro în interiorul farfuriei.
- Copii, voi de ce nu sunteţi la şcoală?
- Scutire specială, am răspuns eu cu gravitate.
Ea m-a privit.
- O cafea, vă rog, a spus Leigh scoţându-şi mănuşile.
În timp ce chelneriţa intra în spatele tejghelei cu un mormăit dezaprobator, Leigh s-a aplecat spre mine şi mi-a spus:
- N-ar fi amuzant dacă acum ne-ar prinde un profesor că am chiulit?
- De-a dreptul hilar, am răspuns, gândindu-mă că, în ciuda îmbujorării pe care i-o dăduse frigul, Leigh nu arăta totuşi chiar aşa de bine.
Nu prea credeam că vreunul dintre noi se va simţi cu adevărat bine până când situaţia aceasta nu va lua sfârşit. În jurul ochilor ei erau riduri mici cauzate de oboseală ca şi cum n-ar fi dormit bine noaptea trecută.
- Deci ce facem acum?
- Ne descotorosim de ea. Doamnă, aşteptaţi până o să vedeţi carul de luptă.
- Dumnezeule! a spus Leigh, privind măreţia roz-fierbinte a Petuniei.
EA domina parcarea de la Western Auto, încadrată de o dubă Chevy şi de un Volkswagen.
- Ce-i asta?
- Sugătoare de caca, am spus eu serios.
M-a privit nedumerită... şi apoi a izbucnit în hohote isterice de râs. Nu-mi părea rău că se întâmpla asta. Când îi povestisem despre confruntarea pe care o avusesem cu Arnie în dimineaţa asta, acele riduri de oboseală de pe faţa ei se adânciseră şi se adânciseră, iar buzele i se albiseră în timp ce şi le strângea.
- Ştiu că pare puţin cam ridicolă - am spus eu.
- Asta dacă vrei să vorbeşti în termeni moderaţi, a replicat ea încă râzând şi sughiţând.
- ...dar o să fie în stare să-şi facă treaba.
- Da. Da, presupun că ar trebui să corespundă. Şi... nu este chiar nepotrivită, nu-i aşa?
Am încuviinţat.
- Şi eu am avut gândul ăsta.
- Ei bine, hai să urcăm, a spus ea. Mi-e frig.
A urcat în cabină înaintea mea, strâmbând din nas.
Am zâmbit.
- O să te obişnuieşti.
I-am dat cârjele şi m-am urcat cu mare efort la volan. Durerea din piciorul stâng se transformase dintr-o serie de gheare ascuţite într-o pulsaţie surdă; în restaurant luasem două Darvon-uri.
- Dennis, o să reziste piciorul tău?
- Trebuie, am răspuns şi am trântit ușa.
51.
Christine
După cum i-am spus
prietenului meu, pentru că eu vorbesc tot timpul - John, am
spus eu, care nu era numele
lui, întunericul ne în-
conjoară, ce
putem face împotriva
lui, sau altfel; de ce nu,
să cumpărăm o afurisită de mașină,
condu, a spus el, pentru
numele lui Dumnezeu, uită-te
pe unde mergi.
Robert Creeley
Când am ieșit din parcarea de la Western Auto era cam unsprezece şi jumătate.
Începuseră să cadă primii fulgi de zăpadă. Am condus de-a lungul oraşului spre casa lui Sykes, descurcându-mă acum mult mai uşor după ce Darvon-ul începuse să-şi facă efectul.
Casa era încuiată şi întunecată, doamna Sykes fiind probabil la serviciu, iar Jimmy poate plecase să-şi ia ajutorul de şomaj.
Leigh a găsit în geanta ei un plic boţit, a şters de pe el adresa şi a scris pe faţă Jimmy Sykes, cu scrisul ei frumos şi oblic. A pus în plic cheile lui Jimmy, a îndoit clapa şi a băgat plicul în cutia pentru scrisori. În timp ce ea a făcut acestea, eu am lăsat-o pe Petunia să meargă la relanti ca să-mi odihnesc piciorul stâng.
- Acum ce facem? m-a întrebat ea urcându-se în cabină.
- Dăm alt telefon.
Aproape de intersecţia lui JFK Drive cu Crescent Avenue, am găsit o cabină telefonică. M-am dat jos cu grijă din camion, sprijinindu-mă apoi de el până când Leigh mi-a dat cârjele. Apoi am mers precaut prin ninsoarea care se înteţea, până la cabina telefonică.
Petunia, văzută prin geamul murdar al cabinei şi printre fulgii de zăpadă, semăna cu un straniu dinozaur roz.
Am sunat la Universitatea Horlicks, iar centralista mi-a făcut legătura cu biroul lui Michael. Cândva, Arnie îmi spusese că tatăl său este un adevărat om de birou, luându-şi întotdeauna mâncarea la pachet şi neieşind din cabinetul său. Acum, când la al doilea apel mi s-a răspuns, l-am binecuvântat pentru acest obicei.
- Dennis! Am încercat să dau de tine acasă! Mama ta a spus...
- Unde pleacă?
Stomacul meu era rece. Până atunci - până în exact acel moment - situaţia nu mi se păruse complet reală, şi doar atunci am început să cred că acea confruntare nebunească va avea loc.
- De unde ai ştiut că o să plece? Trebuie să-mi spui!
- Acum nu am timp pentru întrebări şi oricum nu ţi-aş răspunde la ele. Unde pleacă?
- În după-amiaza asta, chiar după ore, merge cu Regina la Penn State. Arnie a sunat-o de dimineaţă şi a întrebat-o dacă vrea să meargă cu el. El a spus...
A făcut o pauză, gândindu-se.
- A spus că parcă dintr-o dată şi-a revenit la realitate. A spus că azi de dimineaţă l-a lovit pe neaşteptate gândul că dacă nu o să facă ceva concret în privinţa colegiului, s-ar putea să piardă ocazia. I-a spus că a ajuns la concluzia că Penn State este cel mai bun şi a întrebat-o dacă i-ar plăcea să meargă cu el şi să discute cu decanul Colegiului de Arte şi Ştiinţe şi cu câţiva profesori de la catedrele de istorie şi filozofie.
În cabină era frig. Mâinile mele începuseră să amorţească. Leigh era sus în cabina Petuniei, privindu-mă neliniştită.
Cât de bine ai aranjat treburile, Arnie, m-am gândit eu. Eşti încă şahist.
El o manipula pe mama sa, o ducea de nas, o făcea să danseze. Îmi era puţin milă de ea, dar nu atât de mult cât ar fi trebuit. De câte ori fusese Regina ea însăşi manipulatorul, făcându-i pe ceilalţi să danseze pe scena ei ca nişte păpuşi?
Acum, când ea era aproape deznădăjduită de frică şi ruşine, LeBay îi dăduse pe la nas lucrul care, garantat, o va face să alerge: posibilitatea ca situaţia să revină la normal.
- Iar ţie ţi s-a părut că spune adevărul? l-am întrebat pe Michael.
- Bineînţeles că nu! a izbucnit el. Nici Reginei nu i s-ar fi părut plauzibil dacă ar fi gândit corect! După cum se fac acum acceptările la colegiu, Penn State l-ar fi înscris şi în iulie, dacă el ar fi avut banii pentru educaţie şi ar fi îndeplinit baremul de punctaj - iar Arnie le are pe amândouă. Vorbea de parcă ne-am fi aflat în anii cincizeci şi nu în deceniul opt.
- Când au de gând să plece?
- Ea o să-l aştepte la liceu după ora a şasea; aşa mi-a spus când m-a sunat. Arnie o să obţină o scutire de ore.
Asta înseamnă că vor părăsi Libertyville-ul în mai puţin de o oră. Deci i-am pus ultima întrebare, chiar dacă ştiam deja răspunsul.
- Nu merg cu Christine, nu-i aşa?
- Nu, se duc cu duba Reginei. Dennis, ea era în culmea fericirii. Delirantă.Chestia asta, s-o convingă să meargă cu el la Penn State... a fost o lovitură de maestru. Nici nişte cai sălbatici n-ar fi împiedicat-o pe Regina să scape o asemenea ocazie. Dennis, ce se întâmplă? Te rog.
- Mâine. Îţi promit. Solemn. Între timp, trebuie să-mi faci un serviciu. S-ar putea să fie o chestiune de viaţă sau de moarte pentru familia mea şi a lui Leigh.
- Oh, Dumnezeule, a spus el răguşit.
Vorbea cu tonul unui om care văzuse lumina.
- Arnie a fost plecat de fiecare dată - cu excepţia zilei când a fost ucis Welch, iar atunci a fost... Regina l-a văzut dormind şi sunt sigur că n-a minţit în privinţa asta... Dennis, cine conduce maşina aia? Cine o foloseşte pe Christine ca să ucidă oameni când Arnie nu este în oraş?
Am fost gata-gata să-i spun, dar în cabina telefonică era frig şi piciorul începuse iarăşi să mă doară, iar acel răspuns ar fi dat naştere la alte întrebări, la foarte multe întrebări. Iar chiar şi atunci, singurul rezultat final ar putea fi un refuz net de a mă crede.
- Michael, ascultă, am spus eu vorbind cu toată hotărârea de care eram în stare.
A urmat un moment straniu în care m-am simţit ca Mister Rogers de la televizor. „Băieţi şi fete, o maşină mare din anii 1950 vine să vă devoreze... Puteţi sa spuneţi Christine? Ştiam eu că puteţi!”
- Trebuie să-i suni pe tatăl meu şi pe tatăl lui Leigh. Ambele familii să se adune acasă la Leigh.
Mă gândeam la ziduri de cărămizi, de cărămizi solide.
- Cred că ar fi bine să mergi şi tu, Michael. Să staţi toţi acolo până când venim noi sau până când vă sun. Dar să le spui asta din partea noastră: Nu trebuie să iasă afară după - am calculat: dacă Arnie şi Regina pleacă de la liceu la ora două, cât timp trebuie să treacă până când alibiul lui devine de nezdruncinat? - după ora patru după-amiază. După ora patru nici unul dintre voi să nu ieşiţi pe stradă. Pe orice stradă. Sub niciun motiv.
- Dennis, nu pot pur şi simplu să...
- Trebuie. O să reuşeşti să-l convingi pe bătrânul meu, apoi voi doi o să-i convingeţi pe domnul şi doamna Cabot. Şi, Michael, să nu te apropii de Christine.
- Ei pleacă direct de la liceu, a spus Michael. Arnie a zis că maşina va fi în siguranţă în parcarea şcolii.
Iarăşi puteam s-o simt în vocea lui - faptul că el îşi dăduse seama de minciună.
După ce se întâmplase în toamnă, Arnie n-ar mai fi lăsat-o pe Christine într-o parcare publică, tot aşa cum nu s-ar fi dus gol puşcă la ora de Analiză.
- Da, dar ...
- Mai întâi sună-l pe tatăl meu. Promite-mi.
- În ordine, îţi promit... dar, Dennis ...
- Îţi mulţumesc, Michael.
Am închis. Mîinile îmi amorţiseră din cauza frigului, dar fruntea îmi era umedă de transpiraţie. Am deschis cu vârful unei cârje uşa cabinei telefonice şi m-am întors la Petunia.
- Ce-a spus? m-a întrebat Leigh. Ţi-a promis?
- Da. Mi-a promis, iar tatăl meu va avea grijă ca ei să stea împreună. Sunt foarte sigur de asta. Dacă Christine o să atace pe cineva în seara asta, atunci aceia vom fi noi.
- În ordine, a spus ea. Foarte bine.
Am băgat-o pe Petunia în viteză şi am plecat. Scena era pregătită - oricum cât de bine o putusem eu aranja - şi acum nu mai trebuia decât să aşteptăm să vedem ce se va întâmpla.
Am mers prin oraş spre Garajul Darnell printr-o ninsoare uşoară şi am intrat în parcare la ora unu. Clădirea lungă, întortocheată, cu pereţii de oţel ondulat, era părăsită, iar roţile imense ale Petuniei au tăiat zăpada mare ca să se oprească în faţa porţii principale. Anunţurile bătute în cuie pe uşă erau aceleaşi ca în acea seară de august de demult, când Arnie a adus-o prima dată pe Christine acolo -
ECONOMISIŢI BANII! ŞTIŢI CUM, PRIN UNELTELE NOASTRE!, închiriem Spaţiu în Garaj pe Perioade de o Săptămână, o Lună, sau un An şi CLAXONAŢI CA SĂ INTRAŢI ! - dar singurul care avea acum semnificaţie, era cel nou lipit pe geamul întunecat al biroului: ÎNCHIS PE PERIOADĂ NEDETERMINATĂ.
În colţul parcării era un Mustang rablagit din anii şaizeci. Acum stătea tăcut şi mohorât sub un morman de zăpadă.
- Îţi dă fiori, a spus Leigh cu voce joasă.
- Mda. Într-adevăr, aşa este.
I-am dat cheile pe care le făcusem dimineaţă la Western Auto.
- Una dintre astea trebuie să se potrivească.
A luat cheile, a ieşit din cabină şi a mers până la uşă. În timp ce ea încerca cheile, eu priveam în ambele oglinzi retrovizoare, dar se părea că nu atrăsesem atenţia nimănui. Bănuiesc că la vederea unui vehicul atât de mare şi de ieşit din comun, există o anumită psihologie - este foarte greu de crezut ideea că-i vorba de ceva clandestin sau ilegal.
Pe neaşteptate, Leigh s-a izbit în uşă, s-a îndepărtat, a izbit iarăşi, apoi s-a întors la camion.
- Am reuşit să întorc cheia în încuietoare, dar nu pot să deschid uşa. Cred că a îngheţat sau s-a înţepenit în ceva.
Măreţ, m-am gândit. Superb. Nimic din ce plănuisem nu se va înfăptui uşor.
- Dennis, îmi pare rău, a spus ea văzându-mi expresia.
- Nu, e-n ordine.
Am deschis uşa camionului şi am mai realizat una dintre coborârile mele comice.
- Fii atent, a spus ea neliniştită, mergând lângă mine şi ţinându-mă de talie, în timp ce eu păşeam prudent prin zăpadă. Adu-ţi aminte de picior.
- Da, mamă, am spus eu zâmbind uşor.
Lângă uşă m-am aşezat într-o parte ca să mă pot apleca spre dreapta şi să nu-mi las greutatea pe piciorul stâng. Aplecat deasupra zăpezii, cu piciorul stâng în aer, cu mâna stângă ţinând cârjele, iar cu dreapta strângând mânerul, probabil arătam ca un acrobat de circ. Am tras şi am simţit că uşa a cedat puţin... dar nu destul. Ea avusese dreptate; uşa îngheţase bocnă în partea de jos. Se auzea gheaţa pârâind.
- Prinde-te şi ajută-mă.
Leigh şi-a pus ambele mâini peste mâna mea dreaptă şi am tras împreună.
Pârâitul s-a accentuat, dar totuşi gheaţa nu ceda.
- Aproape am reuşit, am spus.
Piciorul stâng îmi pulsa neplăcut, iar transpiraţia îmi curgea pe obraji.
- O să număr. La trei, trage cu toată puterea. Okay?
- Da.
- Unu... doi... trei!
Uşa s-a eliberat dintr-o dată din strânsoarea gheţii, cu o uşurinţă absurdă, periculoasă. A zburat pe ghidaje, iar eu m-am bălăbănit pe spate şi cârjele mi-au zburat din mână. Piciorul stâng s-a înmuiat şi am căzut pe el. Zăpada adâncă a amortizat întrucâtva căzătura, dar totuşi am perceput durerea ca un fel de explozie argintie, care părea că vine dinspre coapsă şi urca până la tâmple, apoi unda de şoc se întorcea.
Mi-am înăbuşit ţipătul strângând din dinţi, de-abia reuşind să mă stăpânesc, apoi Leigh era în genunchi în zăpadă lângă mine, ţinându-mă de umeri.
- Dennis! Ai păţit ceva?
- Ajută-mă să mă ridic.
Ea a trebuit să depună aproape tot efortul, iar când am reuşit să mă ridic şi să mă sprijin în cârje, amândoi respiram ca nişte atleţi epuizaţi. Piciorul meu stâng era în agonie.
- Dennis, o să mai poţi să acţionezi ambreiajul camionului?
- Da, o să pot. Leigh, ajută-mă să urc.
- Eşti alb ca o stafie. Cred că ar trebui să te duc la un doctor.
- Nu. Ajută-mă să urc în cabină.
- Dennis ...
- Leigh, ajută-mă să urc!
Ne-am croit drum prin zăpadă spre Petunia, lăsând în urma noastră urme târşâite, neregulate. Am întins mâinile, am apucat volanul şi m-am ridicat în muşchi, încercând neputincios să mă prind cu piciorul drept de şasiu... şi totuşi, până la urmă Leigh a trebuit să vină în spatele meu şi să mă împingă de fund. În cele din urmă am ajuns la volanul Petuniei, înfierbântat şi tremurând de durere. Cămaşa îmi era udă de transpiraţie şi de zăpadă topită. Până în acea zi de ianuarie 1979, nu cred că am ştiut cât de mult te face durerea să transpiri.
Am încercat să apăs cu piciorul stâng pe pedala de ambreiaj şi iarăşi am simţit acea explozie argintie de durere, făcându-mă să-mi arunc capul pe spate şi să strâng din dinţi până când durerea s-a atenuat puţin.
- Dennis, eu merg de-a lungul străzii până o să găsesc un telefon ca să chem un doctor.
Faţa ei era palidă şi speriată.
- Iarăşi ţi l-ai rupt, nu-i aşa? Când ai căzut?
- Nu ştiu. Dar, Leigh, nu poţi să faci asta. Dacă nu punem acum punct, părinţii tăi sau ai mei vor muri. Ştii că LeBay nu se va opri. Are un simţ al răzbunării foarte dezvoltat. Nu ne putem opri.
- Dar nu poţi s-o conduci! s-a tânguit ea.
S-a uitat la mine, plângând. Gluga canadienei îi căzuse de pe cap când ne luptaserăm amândoi să ajung eu în scaunul cabinei unde mă aflam acum cuprins de o inutilitate măreaţă. În părul ei se aşezaseră fulgi de zăpadă.
- Du-te în garaj. Vezi dacă poţi să găseşti o mătură sau un băţ lung de lemn.
- Ce să faci cu el? m-a întrebat ea plângând mai tare.
- Tu adu-l şi apoi o să vedem.
A intrat în burdihanul întunecat al uşii deschise şi a dispărut din privirile mele.
M-am ţinut de picior, cuprins de teroare. Dacă într-adevăr îl rupsesem iarăşi, aveam mari şanse să port toată viaţa pantofi ortopedici. Dar, dacă n-o opream pe Christine, s-ar putea să nu-mi rămână prea mult timp de trăit. Da, ăsta era un gând îmbucurător.
Leigh s-a întors cu o mătură.
- Asta-i bună?
- Ca să ajungem înăuntru, da. Apoi trebuie să vedem dacă nu găsim ceva mai bun.
Mânerul măturii era dintre acelea care se deşuruba. L-am apucat, l-am detaşat şi am aruncat mătura.
Ţinând mânerul cu mâna stângă - încă o alta cârjă afurisită - am apăsat cu el pe pedala de ambreiaj. Pentru un moment a rămas pe pedală, apoi a alunecat. Ambreiajul a sărit înapoi. Vârful mânerului aproape m-a lovit în gură. Din ce în ce mai bine, Guilder. Dar trebuia să mă descurc cu ce aveam.
- Haide, urcă-te.
- Dennis, eşti sigur?
- Cât de sigur pot fi.
M-a privit un moment, apoi a încuviinţat.
- Okay.
S-a dus pe partea cealaltă şi a urcat. Am trântit portiera mea, am apăsat ambreiajul Petuniei cu mânerul şi am băgat în viteza întâi. Apăsasem pedala până la jumătate când coada de mătură a alunecat iarăşi. Autocisterna septică a intrat în Garajul Darnell cu o serie de salturi, iar când am apăsat pe frână, motorul camionului s-a oprit. Eram aproape înăuntru.
- Leigh, trebuie să găseşti ceva cu o bază mai lată. Coada asta de mătură nu mă ajută.
- Să văd ce mai este pe aici.
A coborât din cabină şi a început să umble pe lângă peretele garajului, căutând.
M-am uitat în jur.
Îţi dă fiori, spusese Leigh şi avusese dreptate. Singurele maşini rămase erau patru sau cinci soldaţi bătrâni atât de grav răniţi încât nu interesaseră pe nimeni îndeajuns de mult ca să-i revendice. Toate celelalte boxe, cu numerele lor scrise cu vopsea albă, erau goale. M-am uitat la boxa douăzeci şi apoi am privit în altă parte.
Rafturile pentru cauciucuri erau la fel de goale. Mai rămăseseră câteva chelioase, sprijinite unele de altele ca nişte pneuri arse de foc, dar asta era tot. Unul dintre cele două elevatoare era ridicat parţial, având sub el o jantă. Dispozitivul de centrare a roţilor, de pe peretele din stânga, sclipea vag în roşu şi alb, cele două ţinte fiind ca nişte ochi injectaţi de sânge.
Şi umbre, peste tot umbre. Deasupra capului, încălzitoarele de forma unor cutii mari îşi aruncau umbrele în toate direcţiile, ca un stol de lilieci oribili.
Semăna foarte mult cu un loc al morţii.
Leigh se folosise de altă cheie a lui Jimmy ca să deschidă biroul lui Will. O vedeam mişcându-se încoace şi încolo prin fereastra prin intermediul căreia Will obişnuia să-şi urmărească muşteriii... acei oameni muncitori care trebuiau să-şi menţină în stare de funcţionare maşinile ca să bla-bla-bla.
A apăsat pe câteva întrerupătoare, iar luminile fluorescente s-au aprins în şiruri reci ca zăpada. Deci compania de electricitate nu întrerupsese alimentarea. O să trebuiască să-i spun să stingă luminile - nu ne puteam permite să riscăm să atragem atenţia - dar cel puţin puteam să dăm drumul la căldură.
A deschis altă uşă şi, pentru un timp, n-am mai văzut-o. M-am uitat la ceas. Era unu şi jumătate.
Leigh s-a întors şi am văzut că ţinea în mână un teu O-Cedar, din acelea care avea de-a lungul piciorului un burete galben.
- Ăsta e bun?
- Perfect. Urcă, puştoaico. Avem treabă.
A urcat încă o dată în cabină, iar eu am împins cu teul pedala ambreiajului.
- Mult mai bine. Unde l-ai găsit?
- În baie, a spus ea şi a strâmbat din nas.
- E rău acolo?
- Murdar, duhneşte a trabuc, iar într-un colţ sunt o grămadă de reviste porcoase. Dintre acelea care se vând la librăriile ilegale.
Deci asta lăsase Darnell în urma lui, m-am gândit: un garaj gol, o stivă de cărţi porno şi un iz pătrunzător de trabucuri Roi-Tan. Mi s-a făcut iar frig şi mi-am zis că dacă ar fi după mine, aş dărâma cu buldozerul clădirea asta şi apoi aş nivela terenul.
Nu puteam să înlătur sentimentul că ăsta era un fel de mormânt anonim - locul unde LeBay şi Christine uciseseră mintea prietenului meu şi luaseră controlul vieţii lui.
- De-abia aştept să ieşim de aici, a spus Leigh privind nervoasă în jur.
- Chiar aşa? Mie îmi place. Mă gândeam să mă mut aici.
Am mângâiat-o pe umăr şi am privit-o adânc în ochi.
- Am putea să întemeiem o familie, am şoptit.
Ea a ridicat pumnul.
- Vrei să-ţi dau borşul?
- Nu, e-n ordine. Oricare ar fi preţul, eu de-abia aştept să ies de aici.
Am băgat-o pe Petunia în întregime înăuntru. Am descoperit că pot să acţionez foarte bine pedala de ambreiaj cu teul O-Cedar... cel puţin în viteza întâi. Mânerul teului avea o tendinţă să se îndoaie şi aş fi preferat ceva mai rezistent, dar trebuia să mă descurc cu el dacă nu găseam între timp ceva mai bun.
- Trebuie să stingem luminile, am spus eu oprind motorul. Ar putea să fie observate de cine nu trebuie.
Ea a coborât şi le-a stins, în timp ce eu am întors-o pe Petunia într-un cerc larg şi apoi am dat cu spatele până când fundul ei aproape atingea geamul dintre garaj şi biroul lui Darnell. Acum botul camionului imens era îndreptat direct spre poarta deschisă prin care intrasem.
Când luminile s-au stins, am fost iarăşi înconjuraţi de umbre. Lumina care pătrundea pe uşă era slabă, estompată de ninsoare, albă şi fără putere. Se împrăştia pe cimentul pătat de ulei ca marginea unei plăcinte, apoi murea la jumătatea garajului.
- Dennis, mi-e frig, a strigat Leigh din biroul lui Darnell. Întrerupătoarele pentru căldură sunt însemnate. Pot să-i dau drumul?
- Da.
O secundă mai târziu garajul murmura de sunetul scos de instalaţia de aer condiţionat. M-am lăsat pe spate în scaun, masându-mi uşor piciorul stâng. Materialul jeanşilor era neted în jurul coapselor, strâns şi fără niciun pliu. Nenorocitul se umfla.
Şi mă durea. Cristoase, cum mă durea!
Leigh s-a întors şi a urcat lângă mine. Mi-a spus din nou cât de groaznic arătam şi, din nu ştiu ce motiv, mintea mea a făcut o conexiune şi eu m-am gândit la după-amiaza când Arnie o adusese aici pe Christine, la cum urlase la Arnie soţul reginei bee-bop ca să ia din faţa casei lui găleata aia de gunoi şi cum Arnie îmi replicase că tipul este un adevărat Robert Deadford. Cât de bine râsesem atunci.
Mi-am închis ochii ca să înăbuş înţepăturile lacrimilor.
Neavând altceva de făcut decât să aşteptăm, timpul parcă a încetinit. S-a făcut două fără un sfert, apoi ora două. Afară, ninsoarea se îndesise, dar nu prea tare.
Leigh a coborât din camion şi a apăsat pe butonul care acţiona mecanismul de coborâre a uşii. Înăuntru s-a făcut mai întuneric.
S-a întors, a urcat şi mi-a spus:
- Pe marginea uşii este o şmecherie interesantă - o vezi? Arată exact ca dispozitivul de deschidere a garajului pe care-l aveam noi când locuiam în Weston.
M-am încordat brusc. M-am uitat la dispozitiv.
- Oh. Oh, Isuse!
- Ce s-a întâmplat?
- Tocmai asta este. Un dispozitiv de deschidere a garajului. Iar Christine are o telecomandă. Arnie a amintit de ea în seara de Thanksgiving. Leigh, trebuie să-l distrugi. Foloseşte coada de mătură.
Deci iarăşi a coborât, a ridicat coada de mătură şi s-a dus sub dispozitivul electronic, privind în sus şi lovindu-l cu coada de mătură. Arăta ca o femeie care încearcă să ucidă o gânganie care se află lângă tavan. Până la urmă a fost răsplătită de pârâitul plasticului şi clinchetul sticlei.
S-a întors încet, aruncând coada de mătură şi s-a urcat lângă mine.
- Dennis, nu crezi că-i timpul să-mi spui exact ce ai plănuit?
- Ce vrei să spui?
- Ştii la ce mă refer, a spus ea şi a arătat cu degetul spre uşa închisă.
Cam la trei sferturi din înălţime faţă de podea existau cinci ferestre care lăsau să intre prin sticla murdară un minimum de lumină.
- Când se întunecă ai de gând să deschidem iarăşi uşa, nu-i aşa?
Am încuviinţat. Uşa era făcută din lemn dar era întărită cu benzi de oţel, ca uşa interioară a unui lift de pe vremuri. O s-O las pe EA să intre, dar după ce uşa va fi închisă, Christine nu va mai putea să iasă afară. Aşa speram. Aveam frisoane când mă gândeam că fusesem gata-gata să ignorăm dispozitivul de deschidere prin telecomandă.
- Da, să deschidem uşa când se va însera. Da, s-o lăsăm pe Christine să intre, apoi să închidem iarăşi uşa. Apoi o să mă folosesc de Petunia ca s-O omor.
- Okay - a spus ea - asta-i capcana. Dar după ce EA - ea - intră, cum ai de gând să închizi uşa ca s-o ţii înăuntru? Poate că există un buton de acţionare în biroul lui Darnell, dar eu nu l-am văzut.
- Din câte ştiu eu, nu există, am spus. Deci tu o să stai lângă butonul care închide uşa.
Am arătat cu degetul. Butonul manual era situat în dreapta uşii, cam la două picioare mai jos faţă de dispozitivul electronic.
- Vei sta lipită de perete ca să nu fii observată. Când intră Christine - presupunând că aşa o să se întâmple - apeşi pe buton şi apoi ieşi repede afară. Uşa o să coboare. Şi bum! Capcana s-a închis.
Pe faţa ei a apărut o expresie dezaprobatoare:
- Capcana o să te prindă şi pe tine. Cu cuvintele nemuritorului Wordsworth, asta pute.
- Coleridge a spus-o, nu Wordsworth. Nu există altă metodă, Leigh. Dacă tu vei mai fi înăuntru după ce uşa se va închide, Christine o să te calce. Chiar dacă era un buton în biroul lui Darnell - ei bine, ai citit în ziar ce s-a întâmplat cu zidul casei lui.
Faţa ei era încăpăţânată.
- Parchează lângă buton. Iar când EA intră, eu mă aplec pe geam şi apăs pe buton.
- Dacă parchez acolo, voi fi la vedere. Iar dacă autocisterna asta e la vedere, EA nu o să intre.
- Nu-mi place! a izbucnit Leigh. Nu-mi place că o să te las singur! Este ca şi cum m-ai fi păcălit!
Într-un fel, era exact ceea ce făcusem şi oricare ar fi preţul, acum n-aş mai face la fel - dar pe atunci de-abia împlineam optsprezece ani şi nu există un porc mascul şovin asemănător unui porc mascul şovin de optsprezece ani. I-am înconjurat umerii cu braţul. Un moment a rezistat încordată, dar apoi s-a aplecat spre mine.
- Nu există altă metodă. Dacă n-aş fi avut piciorul ăsta, sau dacă tu ai fi putut să conduci.
Am ridicat din umeri.
- Mi-e frică pentru tine, Dennis. Vreau să te ajut.
- O să mă ajuţi destul. Leigh, tu eşti cea care vei fi în pericol - vei fi jos, pe ciment, când EA intră. Eu o să stau aici sus în cabină şi o s-O bat pe căţeaua aia până când se dezmembrează.
- Sper că aşa o să se întâmple, a spus ea şi şi-a pus capul pe pieptul meu.
Am mângâiat-o pe păr.
Deci am aşteptat.
Cu ochii minţii, l-am văzut pe Arnie ieşind din clădirea principală a liceului, cu cărţile la subsuoară. Am văzut-o pe Regina aşteptându-l în duba Cunninghamilor, radiind de fericire. Arnie zâmbind absent şi lăsându-se îmbrăţişat. Arnie, ai luat decizia corectă... nici nu ştii cât de uşuraţi, cât de fericiţi suntem noi, părinţii tăi. Da, Mam. Scumpule, vrei să conduci tu? Nu, condu tu, Mam. E-n ordine.
Cei doi pornind spre Penn State prin ninsoarea uşoară, Regina la volan, Arnie stând pe locul mortului, cu mâinile încrucişate în poală, cu faţa palidă, nezâmbitoare şi eliberată de acnee.
Iar în parcarea elevilor de la liceu, Christine stând liniştită. Aşteptând ca ninsoarea să se îndesească. Aşteptând întunericul.
Cam pe la trei jumătate, Leigh s-a dus în spate prin biroul lui Darnell ca să folosească toaleta, iar cât timp a lipsit ea eu am mai înghiţit pe sec două Darvon-uri.
Piciorul meu era o agonie constantă şi grea.
La puţin timp după aceea, am pierdut coerenţa timpului. Bănuiesc că mă ameţiseră pilulele. Întreaga situaţie a început să semene cu un vis: umbrele care se accentuau, lumina albă care intra pe geamuri se schimba lent în gri, zumzetul instalaţiei de încălzire.
Cred că eu şi Leigh am făcut dragoste... nu în modul obişnuit, era imposibil în starea în care era piciorul stâng, ci un fel de substitut transpirat. Mi se pare că-mi amintesc cum respiraţia ei s-a accelerat până când a devenit aproape gâfâită; mi se pare că-mi amintesc că mi-a şoptit să fiu precaut, mă ruga să fiu precaut, că îl pierduse pe Arnie şi n-ar suporta să mă piardă şi pe mine. Mi se pare că-mi amintesc o explozie de plăcere care a făcut pentru scurt timp ca durerea să dispară complet, ceea ce n-ar fi reuşit tot Darvon-ul din lume... dar scurt a fost cuvântul potrivit. A fost prea scurt. Iar apoi cred că am moţăit.
Următorul lucru pe care mi-l amintesc este că piciorul îmi era plin de o durere tăioasă, care pur şi simplu aştepta să explodeze. În tâmple simţeam o durere surdă, iar ochii mi se părea că-mi sunt prea mari pentru orbitele lor.. Am clipit spre Leigh ca, o bufniţă mare şi proastă.
- S-a întunecat, a spus ea. Cred că am auzit ceva afară.
Am clipit iarăşi şi am văzut că ea era trasă la faţă şi speriată. Apoi m-am uitat spre uşă şi am văzut că era deschisă.
- Cum dracului s-a deschis?
- Eu. Eu am deschis-o.
- Dumnezeule! am exclamat îndreptându-mi poziţia şi strâmbându-mă de durere. Nu a fost o chestie prea înţeleaptă, Leigh. Dacă EA ar fi venit...
- Nu a venit. A început să se întunece şi să ningă mai tare, asta-i tot. Deci am ieşit afară şi am deschis uşa, apoi m-am întors. M-am tot gândit că o să te trezeşti din clipă în clipă... bălmăjeai... şi m-am tot gândit "O să aştept până când se-ntunecă de tot, o să aştept până când se-ntunecă de tot", apoi mi-am dat seama că mă păcăleam singură, deoarece deja se întunecase de o jumătate de oră, iar mie tot mi se părea că mai văd ceva lumină. Bănuiesc că doream să cred asta. Şi... tocmai acum... am avut impresia că am auzit ceva.
Buzele ei au început să tremure, iar ea şi le-a strâns tare.
M-am uitat la ceas şi am constatat că era şase fără un sfert. Dacă totul mersese bine, părinţii şi sora mea erau acum împreună cu Michael şi părinţii lui Leigh. M-am uitat prin parbrizul Petuniei la pătratul de întuneric bombardat cu fulgi de zăpadă, care era intrarea în garaj. Auzeam ţipătul vântului. Pe ciment se aşezase deja un strat subţire de zăpadă.
- Ai auzit doar vântul, am spus eu şovăitor. Numai vântul.
- Poate. Dar ...
Am încuviinţat fără prea mare convingere. Nu doream să părăsească adăpostul sigur al cabinei Petuniei, dar dacă nu pleca acum, probabil că nu va mai putea. N-aş mai lăsa-o, iar ea nu m-ar contrazice. Apoi, când şi dacă va veni Christine, tot ce va trebui să facă EA va fi să iasă cu spatele din Garajul Darnell.
Şi să aştepte alte împrejurări mai favorabile.
- Okay. Dar nu uita... Stai ascunsă în nişa aia din dreapta uşii. Dacă EA vine, s-ar putea să aştepte afară un timp.
Adulmecând aerul ca un animal, m-am gândit.
- Nu te speria, nu te mişca. Nu O lăsa să te facă să te dai de gol. Păstrează-ți calmul şi aşteaptă până intră. Apoi apasă pe butonul ăla şi ieşi cât de repede poţi. Ai înţeles?
- Da, a şoptit ea. O să meargă chestia asta?
- Ar trebui, dacă EA vine.
- N-o să te mai văd până la sfârşit.
- Cred că aşa e.
S-a aplecat, şi-a pus uşor mâna stângă pe gâtul meu şi m-a sărutat pe gură.
- Fii atent, Dennis. Dar ucide-o. Să ştii că de fapt nu este o EA - e doar un obiect. Ucide-o.
- Aşa o să fac.
M-a privit în ochi şi a încuviinţat.
- Fă-o pentru Arnie. Eliberează-l.
Am strâns-o tare în braţe şi ea mi-a răspuns. Apoi a alunecat peste scaun şi a lovit cu genunchiul poşeta mică şi aceasta a căzut pe jos. Leigh s-a oprit, cu capul înclinat, iar în ochi i-a apărut o expresie surprinsă, gânditoare. Apoi a zâmbit, s-a aplecat, a ridicat poşeta şi a început să scotocească prin ea.
- Dennis, îţi aminteşti Moartea lui Arthur?
- Puţin.
Una dintre materiile pe care eu, Leigh şi Arnie te avusesem în comun înainte de accidentarea mea fusese Clasicii Literaturii Engleze, predată de Fudgy Bowen, iar unul din primele lucruri pe care le studiasem fusese Moartea lui Arthur a lui Malory. Pentru mine era un mister de ce Leigh îmi pusese acum această întrebare.
Ea găsise ce căuta. Era o eşarfă subţire şi roz, din nylon, de soiul acelora pe care fetele le poartă pe cap în zilele când burează. A legat-o în jurul braţului meu stâng.
- Ce dracu'? am întrebat zâmbind puţin.
- Fii cavalerul meu, a spus ea şi mi-a zâmbit, dar ochii ei erau serioşi. Dennis, fii cavalerul meu.
Am ridicat teul de spălat pe jos pe care ea-l găsise în baia lui Will şi am salutat-o stângaci cu el.
- Desigur, am spus. Să-mi spui Sir O-Cedar.
- Glumeşte cât doreşti, dar să nu glumeşti cu adevărat. Okay?
- În ordine. Dacă aşa vrei tu, voi fi cavalerul tău perfect şi cinstit.
A râs puţin şi asta era mai bine.
- Puştoaico, aminteşte-ţi de buton. Apasă tare pe el. Nu trebuie ca uşa să facă doar o tentativă de coborâre şi să se oprească. Fără scăpări, corect?
- Corect.
A coborât din Petunia, iar acum eu pot să-mi închid ochii şi s-o văd cum era atunci, în acel moment curat şi liniştit, chiar înainte ca totul să ia o turnură groaznic de urâtă - o fată înaltă, drăguţă, cu părul lung, de culoarea mierii, cu şolduri înguste, picioare lungi şi cu acei pomeţi nordici şi izbitori, purtând acum o canadiană de schi şi blugi Lee Rider decoloraţi, mişcându-se cu graţia unei balerine. Încă pot să văd şi să visez această imagine deoarece, bineînţeles, în timp ce noi eram ocupaţi cu pregătirea capcanei pentru Christine, EA se ocupase cu acelaşi lucru - acel monstru bătrân şi foarte inteligent.
Chiar ne gândisem noi că o putem păcăli aşa de uşor? Mă tem că da.
Visele mele se derulează teribil de lent. Văd mişcarea încântătoare a şoldurilor ei; aud bocănitul înfundat al cizmelor Frye pe cimentul pătat de ulei; aud chiar şi fâș-fâş-ul slab al căptuşelii canadienei care se freca de bluză. Ea mergea încet, cu capul sus - acum ea era animalul, dar nu cel de pradă; ea mergea cu grija precaută a unei zebre care se apropie pe înserat de adăpătoare. Era mersul unui animal care adulmecă pericolul. Eu încercam s-o strig prin parbrizul Petuniei: Leigh, întoarce-te, întoarce-te repede, ai avut dreptate, ai auzit ceva, EA este acolo afară, acolo, afară în ninsoare, cu farurile stinse, stând la pândă, Leigh, întoarce-te!
Leigh s-a oprit brusc, cu palmele strângându-i-se în pumni şi atunci a fost momentul în care cercurile de lumină sălbatică s-au trezit subit la viaţă în ninsoarea de afară. Erau ca nişte ochi albi care se deschid.
Leigh a înlemnit, hidos de expusă pe goliciunea cimentului. Se afla la treizeci de picioare depărtare de uşă, puţin spre dreapta faţă de centru. S-a răsucit spre faruri şi am putut să văd expresia zăpăcită, nesigură de pe chipul ei.
Eu eram tot la fel de împietrit, iar acel prim moment vital a trecut nefolosit. Apoi farurile s-au năpustit, iar în spatele lor era silueta întunecată şi lungă a Christinei; auzeam răgetul furios şi crescând al motorului ei în timp ce ea se repezea dinspre stradă unde stătuse şi aşteptase - poate chiar dinainte de căderea întunericului. Pe capota EI zăpada se învolbura înspre spate, ajungând pe parbriz unde era topită aproape instantaneu. Ea a lovit aleea de beton care ducea spre intrare accelerând încă!
Motorul era un ţipăt de mânie.
- Leigh! am urlat şi am înşfăcat cheia de contact a Petuniei.
Leigh a ţâşnit spre dreapta alergând spre butonul din perete. Christine a intrat răgind tocmai când Leigh ajunsese la destinaţie şi apăsa pe buton. Am auzit cum uşa cobora zdrăngănind pe ghidaje.
Christine a cotit spre dreapta, îndreptându-se spre Leigh. Când s-a izbit de zid, din acesta s-a răspândit un nor de aşchii de lemn uscat şi tencuială. S-a auzit un scârţâit metalic când o parte din bara de protecţie din față-dreapta s-a desprins - un sunet precum ţipătul isteric al unui beţiv. Când a făcut un viraj larg pe podea, s-a răspândit o cascadă de scântei. EA nu o nimerise pe Leigh, dar a doua oară n-ar mai fi ratat; Leigh era prinsă în colţul drept al clădirii şi n-avea unde să se ascundă.
S-ar putea să reuşească să iasă afară, dar mie-mi era îngrozitor de teamă că uşa nu cobora îndeajuns de repede ca s-o închidă pe Christine înăuntru. Uşa în coborâre s-ar putea să-i julească partea de sus, dar asta n-ar opri-O pe EA, şi o ştiam prea bine.
Motorul Petuniei a mugit, iar eu am apăsat pe butonul de declanşare a farurilor.
Luminile EI s-au aprins, împroşcând uşa şi pe Leigh. Leigh stătea cu spatele la perete, cu ochii holbaţi. În lumina farurilor canadiana ei căpătase o culoare albastru-intens, nefirească, iar mintea mea m-a informat cu o cinică acurateţe că sângele ei va fi purpuriu.
Am văzut-o privind în sus o clipă şi apoi uitându-se la Christine.
Cauciucurile Fury-ului au ţipat violent când EA s-a năpustit spre Leigh. Din dârele negre, proaspete de pe ciment, se ridica fum. De-abia am avut timp să înregistrez faptul că în Christine se aflau oameni; maşina era plină ochi.
În aceeaşi clipă în care Christine s-a repezit spre ea, Leigh a sărit, făcând un salt grotesc. Mintea mea, care parcă funcţiona aproape cu viteza luminii, s-a întrebat dacă ea intenţionase să sară peste Plymouth ca şi când, în loc de cizme Frye, ar fi purtat încălţări cu arcuri.
În schimb, s-a prins cu disperare de barele de metal care susţineau un raft, la aproape nouă picioare înălţime, mai mult de trei picioare deasupra capului ei. Acest raft înconjura clădirea pe toţi pereţii.
În seara în care eu şi Arnie o adusesem aici prima dată pe Christine, întregul raft era supraîncărcat cu cauciucuri reșapate şi cu chelioase care aşteptau să fie date la reşapat - într-un mod ciudat îmi reamintesc de rafturile încărcate ale unei biblioteci. Acum era aproape gol.
Ţinându-se de aceste bare, Leigh şi-a ridicat picioarele exact ca un copil care intenţionează să se dea peste cap - ceea ce denumeam noi în şcoala primară belirea pisicii. Botul Christinei a izbit în zid, chiar sub Leigh. Dacă ea ar fi întârziat numai puţin să-şi ridice picioarele, ele i-ar fi fost zdrobite de la genunchi în jos. O bucată de ornament cromat a zburat în aer. Două dintre cauciucuri au zburat de pe raft şi au săltat nebuneşte pe ciment.
Capul lui Leigh s-a izbit foarte violent de perete atunci când Christine a dat înapoi, toate cele patru cauciucuri ale EI lăsând pe ciment urme negre şi scoţând fum albăstrui.
Iar dumneavoastră vă întrebaţi ce făceam eu în tot acest timp? Nu a fost "tot acest timp"; ăsta-i răspunsul meu. Chiar când foloseam teul O-Cedar ca să apăs pe ambreiaj şi schimbam în viteza întâi, uşa se lăsa în jos. Totul s-a întâmplat în decurs de câteva secunde.
Leigh încă se ţinea de barele de metal care susţineau raftul, dar acum doar atârna acolo, cu capul în jos, ameţită.
Am ridicat teul de pe ambreiaj, iar partea lucidă a minţii mele a preluat controlul.
Uşurel, omule - dacă apeşi prea mult pe ambreiaj o îneci pe nenorocita asta şi Leigh o să moară.
Petunia a început să se mişte. Am ambalat mult motorul şi am lăsat liber ambreiajul. Christine s-a repezit iarăşi, spre Leigh, cu capota îndoită de la prima izbitură şi cu metalul strălucitor văzându-se în locurile cele mai ascuţite ale îndoiturii, acolo unde vopseaua sărise. Arăta ca şi cum capotei şi grilei le crescuseră dinţi de rechin.
Am lovit-o lateral pe Christine, iar EA s-a rotit cu unul dintre cauciucuri ieşind de pe jantă. '58-ul s-a lovit de o grămadă de bare de protecţie vechi şi piese stricate care se aflau într-un colţ, s-a auzit o bufnitură atunci când EA a izbit peretele şi apoi sunetul fierbinte al motorului, ambalându-se şi potolindu-se, ambalându-se şi potolindu-se. Întreaga parte din stânga-faţă era intrată înăuntru - dar Ea încă funcţiona.
Am lovit cu piciorul stâng frâna Petuniei şi de-abia am reuşit să n-o lovesc eu pe Leigh: Motorul Petuniei s-a oprit. Acum singurul sunet din garaj era produs de motorul urlător al Christinei.
- Leigh! am ţipat eu încercând să mă fac auzit. Leigh, fugi!
A privit buimacă spre mine şi am văzut în părul ei şuviţe năclăite de sânge - era tot atât de purpuriu pe cât mă aşteptasem.
Şi-a desprins mâinile de pe bare, a aterizat în picioare, s-a bălăbănit şi a căzut într-un genunchi.
Christine a atacat-o. Leigh s-a ridicat, a făcut doi paşi nesiguri şi a ajuns în unghiul mort al EI, în spatele Petuniei. Christine a cotit şi s-a izbit de botul camionului.
Eu am fost aruncat spre dreapta. În piciorul stâng durerea a urlat.
- Ridică-te! i-am strigat lui Leigh încercând să mă aplec şi mai tare şi să deschid uşa. Ridică-te!
Christine a dat înapoi, iar când a atacat din nou a cotit brusc spre dreapta şi n-am mai văzut-o, fiind acum în spatele Petuniei. Am zărit-O doar o clipă în oglinda retrovizoare de pe partea şoferului. Apoi am auzit ţipătul cauciucurilor EI.
De-abia conştientă, Leigh pur şi simplu se clătina, ţinându-se cu mâinile de ceafă. Printre degete i se prelingea sânge. A mers prin faţa botului Petuniei spre mine, apoi s-a oprit.
Nu trebuia să văd ca să ştiu ce se va întâmpla în continuare. Christine va da iarăşi înapoi, va reveni pe partea mea şi apoi o va strivi pe Leigh de perete.
Cu disperare, am apăsat pedala de ambreiaj cu teul şi am rotit cheia de contact.
Motorul a pornit, a tuşit, apoi s-a oprit. Aerul mirosea pregnant a benzină. Înecasem motorul.
Christine a reapărut în oglinda retrovizoare. Venea spre Leigh, care a reuşit să se împleticească spre spate, ieşind din raza de acţiune a EI. Christine s-a lovit în plin cu botul în zid, cu forţă zdrobitoare. Uşa pasagerului s-a deschis în urma impactului, iar oroarea a devenit completă, mâna mea liberă a ţâşnit spre gură şi am urlat.
Stând pe locul mortului, ca o păpuşă grotească de mărime naturală, era Michael Cunningham. Capul său, bălăbănindu-se fără vlagă, a sărit într-o parte când Christine a dat înapoi ca să încerce s-o atace din nou pe Leigh şi am văzut că faţa lui avea culoarea roşiatică, îmbujorată dată de asfixierea cu monoxid de carbon. Nu îmi urmase sfatul. Mai întâi, după cum bănuisem vag că s-ar putea întâmpla, Christine se dusese la casa Cunninghamilor. Michael se întorsese acasă de la universitate, iar EA fusese acolo, oprită pe alee; Plymouth-ul '58 restaurat al fiului său. El se dusese la maşină şi, cumva, Christine îl...îl prinsese. Probabil că el intrase în maşină să stea puţin la volan, aşa cum făcusem şi eu în garajul lui LeBay? S-ar putea.
Doar să vadă ce vribraţii poate să simtă. Dacă a fost aşa, probabil că a recepţionat nişte fiori groaznici în timpul ultimelor minute ale vieţii sale. Oare Christine pornise singură? Intrase singură în garaj? Poate. Poate.
Şi descoperise oare Michael că el nu poate să oprească mototul ambalat nebuneşte şi că nici nu mai poate să coboare din maşină?
Oare întorsese el capul şi poate văzuse pe locul mortului pe adevăratul spirit care conducea Fury-ul '58 al lui Arnie şi leşinase de groază?
Acum nu mai avea nicio importanţă. Leigh era tot ceea ce conta.
Şi ea văzuse.
Ţipetele ei, stridente, disperate şi percutante, pluteau în aerul plin de vapori de benzină, ca nişte baloane isterice intense. Dar până la urmă imaginile acelea o treziseră din năuceală.
S-a răsucit şi a alergat spre biroul lui Darnell, cu sângele împrăştiindu-se în spatele ei ca nişte monede. Gulerul canadienei era plin de sânge - prea mult sânge.
Christine a dat cu spatele, lăsând în urma ei dâre negre de cauciuc şi cioburi de sticlă. Când a întors într-un cerc strâns ca să pornească spre Leigh, forţa centrifugă a închis uşa pasagerului - dar nu înainte ca să văd cum capul lui Michael se rostogoleşte în partea cealaltă.
Christine a stat nemişcată un moment, cu botul îndreptat spre Leigh şi cu motorul ambalat. Probabil că LeBay savura clipa dinaintea loviturii de graţie. Dacă aşa era, eu eram bucuros deoarece, dacă Christine ar fi atacat-o imediat, Leigh ar fi fost ucisă. Dar, în situaţia aceea, eu am avut la dispoziţie o secundă.
Am răsucit iarăşi cheia de contact, bodogănind ceva cu voce tare - o rugăciune, bănuiesc - iar de această dată motorul Petunei a pornit. Am eliberat pedala de ambreiaj şi am apăsat pe acceleraţie, în timp ce Christine ţâşnea. De data aceasta am lovit-o în partea dreaptă.
Când bara de şoc a Petuniei a trecut prin aripa EI s-a auzit un ţipăt strident de metal sfâşiat. Christine a alunecat într-o parte şi s-a izbit de zid. Geamurile s-au spart.
Motorul ei duduia şi se ambala. LeBay, aflat la volan, s-a întors spre mine rânjind cu ură.
Petunia s-a oprit din nou.
Am răpăit un lanţ din toate înjurăturile pe care le cunoşteam în timp ce înşfăcam iarăşi cheia de contact. Dacă n-ar fi fost piciorul meu afurisit, dacă n-aş fi căzut în zăpadă, deja totul s-ar fi terminat; totul ar fi fost doar o chestiune de a o aduce pe EA într-un colţ şi apoi s-O zdrobesc în mii de piese.
Dar chiar şi când porneam motorul Petuniei, ţinându-mi piciorul ridicat de pe pedala de acceleraţie ca să nu mai înec iarăşi motorul, Christine a început să dea înapoi cu un scrâşnet de metal care-ţi spărgea urechile. S-a retras dintre grila Petuniei şi perete, lăsând în urmă o bucată contorsionată din corpul ei roşu, dezgolindu-şi roata dreaptă din faţă.
Am reuşit s-o pornesc pe Petunia şi am găsit marşarierul. Christine se retrăsese până în capătul îndepărtat al garajului. Toate farurile ei erau sparte. Parbrizul era o galaxie de crăpături. Capota îndoită părea că mârâie.
Radioul ei era dat la maximum. Îl auzeam pe Ricky Nelson cântând "Waitin in School".
M-am uitat în jur căutând-o pe Leigh şi am văzut-o în biroul lui Will, privind înspre garaj. Părul ei blond era năclăit de sânge. Pe partea stângă a feţei îi curgea sânge care apoi se îmbiba în canadiană.
Sângerează al dracului de mult, m-am gândit incoerent.
Sângerează al dracului de mult, chiar şi pentru o rană la cap.
A holbat ochii şi a arătat cu degetul pe lângă mine, buzele ei mişcându-se fără sonor în spatele geamului.
Christine venea duduind pe podeaua de ciment, prinzând viteză.
Iar capota se întindea în toate direcţiile acoperind iarăşi cavitatea motorului.
Două dintre faruri au pâlpâit, apoi s-au aprins. Aripa şi toată partea dreaptă a corpului ei - am prins doar o imagine fugară, dar jur că este adevărat - se... se reîmpleteau, metalul roşu apărând de niciunde şi căpătând forme auto, ca să acopere roata din faţă şi partea dreaptă a compartimentului motor. Crăpăturile din parbriz se retrăgeau şi dispăreau. Iar cauciucul care fusese scos de pe jantă arăta ca nou.
Totul arăta ca nou, m-am gândit. Dumnezeu să ne ajute!
EA se îndrepta direct spre peretele dintre garaj şi birou. Am mânuit repede teul sperând să pun în calea EI corpul autocisternei, dar Christine a trecut pe lângă mine.
Petunia nu s-a izbit de nimic. Oh, mă descurcam de minune! Am dat cu spatele până la zid şi m-am lovit de rafturile de scule care se aflau acolo. Sculele au căzut pe jos într-o hărmălaie de metal. Prin parbriz am văzut-o pe Christine lovind zidul dintre garaj şibiroul lui Will. Nici măcar nu a încetinit; a mers cu toată viteza înainte.
Niciodată nu o să uit cele câteva secunde care au urmat - ele au rămas în mintea mea cu o claritate hipnotică; de parcă le-aş vedea printr-o lupă. Leigh a văzut-o pe Christine venind şi s-a dat înapoi. Părul ei însângerat îi era lipit de cap. A căzut peste scaunul rotativ al lui Will. A aterizat pe podea în spatele biroului. O fracţiune de secundă mai târziu - iar prin asta mă refer într-adevăr la o frântură de secundă - Christine s-a izbit de zid.
Geamul imens de care se folosise Will ca să urmărească intrările şi ieşirile din garaj, a explodat înăuntru. Sticla a zburat ca un roi de săgeţi mortale. Partea din faţă a Christinei s-a turtit din cauza impactului. Capota s-a deschis apoi s-a detaşat zburând peste maşină şi căzând pe ciment, cu un zgomot metalic foarte asemănător cu cel făcut de căderea raftului de scule.
Parbrizul EI s-a spart, iar corpul lui Michael Cunningham a zburat prin deschizătura zimţată, capul său semănând cu o minge grotească de football. A fost catapultat prin geamul biroului lui Will; s-a lovit de masa lui Will cu un bufnet greu şi apoi a alunecat pe podea. Picioarele i-au rămas în sus.
Leigh a început să urle.
Căderea probabil o salvase de la o mulţime de tăieturi grave sau chiar de la moarte, dar când s-a ridicat de după birou, faţa ei era schimonosită de groază, era cuprinsă de o isterie cumplită.
Michael alunecase de pe birou, iar braţele lui se încolăciseră în jurul umerilor ei şi, în timp ce Leigh se chinuia să se ridice în picioare, îţi dădea impresia că încearcă să valseze cu cadavrul. Urletele ei semănau cu sirena pompierilor. Sângele încă mai curgea şi strălucea în culori roşii mortale. S-a eliberat de Michael şi a alergat spre uşă.
- Leigh, nu! am strigat şi am apăsat iarăşi cu teul pe ambreiaj. Mânerul teului s-a rupt în două, lăsându-mă cu un ciot de cinci inci lungime.
- Ohhh - RAHAT!
Christine a dat înapoi pe lângă geamul spart, lăsând pe ciment băltoace de apă, antigel şi ulei.
Am apăsat pe pedala de ambreiaj cu piciorul stâng, acum de-abia simţind durerea şi ţinându-mi genunchiul cu mâna stângă, în timp ce schimbam vitezele.
Leigh a deschis uşa biroului şi a ieşit în fugă.
Christine s-a întors spre ea, cu botul EI rânjit, zdrobit, căutând-o.
Am ambalat motorul Petuniei şi m-am repezit spre EA, iar pe măsură ce maşina aceea infernală creştea în parbriz, am văzut faţa roşie, umflată, a unui copil lipită de parbrizul din spate, privindu-mă şi părând că mă imploră să mă opresc.
Am lovit-O puternic. Capota portbagajului a sărit, rămânând deschisă ca o gură.
Spatele maşinii s-a rotit, iar Christine a trecut derapând lateral pe lângă Leigh, care alerga cu nişte ochi holbaţi care parcă-i înghiţeau faţa. Îmi amintesc sângele care se împrăştiase pe tivul de blăniţă al glugii; mici picături de sânge, ca o rouă infernală.
Acum o prinsesem. Eu mă aflam la conducere. Chiar dacă după ce terminam treaba asta vor trebui să-mi taie piciorul de la şold, avem de gând să conduc.
Christine s-a lovit de perete şi a ricoşat. Am apăsat pe ambreiaj, am băgat schimbătorul în marşarier, am dat înapoi zece picioare, am apăsat iarăşi pe ambreiaj şi am băgat în viteza întâi. Cu motorul ambalat, Christine a încercat să se îndepărteze de perete. Am cotit spre stânga şi am lovit-o iarăşi, strivind-o la mijloc. Uşile au ieşit din balamale.
La volan era LeBay, acum un craniu, acum o mască a umanităţii descărnată și puturoasă, acum un om sănătos şi puternic de cincizeci de ani, cu părul puţin încărunţit. M-a privit cu rânjetul lui drăcesc, cu o mână pe volan, iar cu cealaltă strânsă într-un pumn pe care-l agita spre mine.
Şi totuşi motorul EI refuza să se oprească.
Am băgat iarăşi în marşarier, iar acum îmi simţeam piciorul ca pe un fier alb, iar durerea o simţeam până în subsuoară. Pe dracu'. Durerea era peste tot.
O puteam simţi (Michael, Isuse, de ce n-ai stat în casă) în gât, în maxilar, în (Arnie? Omule, îmi pare atât de rău, aş dori, aş dori) tâmple. Plymouth-ul - ceea ce rămăsese din EA - a început să meargă ca o beţivă pe lângă zidul garajului, împrăştiind scule şi bucăţi de metal, scoţând afară bare şi dărâmând rafturile de deasupra. Rafturile loveau cimentul cu zgomote egale, pocnitoare, ca nişte aplauze demonice.
Am apăsat iarăşi pe ambreiaj şi pe acceleraţie. Motorul Petuniei a mugit, iar eu m-am agăţat de volan ca un om care încearcă să reziste pe spatele unui mustang nărăvaş. Am lovit-O în partea dreaptă şi i-am desprins caroseria de pe puntea din spate, proiectând-o în uşa care a vibrat şi a zăngănit.
Am fost proiectat în volan, care m-a împuns în stomac tăindu-mi respiraţia şi trimiţându-mă apoi gâfâind înapoi în scaun.
Acum am văzut-o pe Leigh, chircită în colţul îndepărtat, cu faţa îngropată în mâini, transformată într-o mască de vrăjitoare.
Motorul Christinei încă funcţiona.
Se târâia încet spre Leigh, ca un animal ale cărui picioare din spate au fost retezate de o capcană.
Şi chiar în timp ce se deplasa am văzut-o cum se regenera, cum îşi revenea: un cauciuc care pe neaşteptate s-a umflat, antena radioului care s-a îndreptat cu un zangggg!, recrearea metalului în jurul spatelui ruinat.
- Rămâi moartă! am urlat la ea.
Plângeam, cu pieptul tresăltând. Piciorul nu mai vroia să-mi funcţioneze. L-am prins cu ambele mâini şi l-am proiectat în pedala de ambreiaj. Vederea mi s-a tulburat şi înceţoşat de la durerea cumplită. Aproape simţeam cum oasele mi se tasau.
Am ambalat motorul, am băgat în viteza întâi şi am atacat-o; iar în timp ce făceam asta am auzit pentru prima şi ultima dată vocea lui LeBay, piţigăiată, înşelată şi plină de o furie teribilă, de nepotolit:
- CĂCANARULE! Du-te dracului, CĂCĂNAR mizerabil! LASĂ-MĂ ÎN PACE!
- Tu ar fi trebuit să-l laşi în pace pe prietenul meu! am încercat să răcnesc, dar tot ce am reuşit să spun a fost un geamăt spart, rănit.
Am lovit-o perpendicular în partea din spate, iar rezervorul de benzină s-a spart când spatele maşinii s-a pliat înspre faţă şi în sus, ca un fel de ciupercă metalică. A apărut o limbă galbenă de foc. Mi-am acoperit faţa cu mâna ca să mă protejez - dar apoi flacăra s-a stins.
Christine stătea acolo, o refugiată de la un derby de demolări.
Motorul ei a început să meargă sacadat, s-a oprit, s-a aprins din nou, apoi a murit.
Garajul era liniştit cu excepţia duduitului de bas al motorului Petuniei.
Apoi am văzut-o pe Leigh alergând pe ciment, ţipând continuu numele meu şi plângând. Pe neaşteptate, foarte stupid, am fost conştient că purtam legată în jurul braţului eşarfa ei roz de nyion.
M-am uitat în jos la ea, apoi lumea a intrat în ceaţă.
I-am simţit mâinile pe mine, iar după ce am leşinat n-a mai fost nimic, decât întunericul.
Mi-am revenit după cincisprezece minute, cu faţa umedă şi binecuvântat răcorită.
Leigh se afla pe treapta de lângă şofer, ştergându-mi faţa cu o cârpă udă. Am prins cârpa cu mâna, încercând s-o sug, apoi am scuipat. Cârpa avea un gust puternic de ulei.
- Dennis, nu te îngrijora, a spus Leigh. Am alergat în stradă... am oprit un plug de deszăpezire... l-am speriat pe bietul om de cred că a pierdut zece ani de viaţă... tot sângele ăsta... el a spus... o ambulanţă... a spus că o să, ştii tu... Dennis, te simţi bine?
- Arat eu de parcă m-aş simţi bine? am şoptit.
Nu, a spus ea şi a izbucnit în lacrimi.
- Atunci nu - am înghiţit un nod uscat şi dureros din gât - nu pune întrebări prosteşti. Te iubesc.
Ea m-a strâns stângace în braţe.
- El a spus că, de asemenea, o să cheme şi poliţia.
De-abia am auzit-o. Ochii mei găsiseră mormanul tăcut, contorsionat, constituit din rămăşiţele Christinei. Morman era cuvântul potrivit; EA nu prea mai arăta ca o maşină. Dar de ce nu luase EA foc? Un capac de roată stătea pe o parte ca o fisă zimţată de argint.
- Cât timp a trecut de când ai oprit plugul de deszăpezire?
- Poate cinci minute. Apoi am luat o cârpă, am înmuiat-o în găleata de acolo. Dennis... mulţumesc lui Dumnezeu că s-a terminat.
Crac! Crac! Crac!
Eu încă priveam capacul de roată.
Adânciturile din el se nivelau.
Brusc, a început să se rostogolească pe muchie spre maşină, ca o monedă imensă.
Şi Leigh a văzut-o. Chipul ei a îngheţat. Ochi ei s-au mărit şi au început să se holbeze. Buzele ei au mimat cuvântul Nu, dar nu s-a auzit niciun sunet.
- Urcă-te aici lângă mine, am spus cu voce joasă, ca şi cum maşina ne-ar fi putut auzi. (Ce ştiam eu? Poate că era în stare). Aşază-te în locul pasagerului. Tu o să acţionezi acceleraţia în timp ce eu o să apăs pe pedala de ambreiaj cu piciorul drept.
- Nu...
De data aceasta a fost o şoaptă şuierată. Ea respira cu gâfâituri scurte şi şuierătoare.
- Nu... nu...
Maşina avariată tremura toată. A fost cel mai teribil şi cel mai straniu lucru pe care l-am văzut eu vreodată. Tremura toată, tremura ca un animal care nu este... încă mort. Piesele se loveau cu nervozitate unele de altele. Barele de direcţie vibrau în ritmuri îndrăcite de jazz între punctele de prindere. În timp ce priveam, un cui spintecat, îndoit care se afla pe ciment, s-a întins şi a făcut câteva tumbe ca să ajungă în epavă.
- Urcă, am spus.
- Dennis, nu pot.
Buzele ei tremurau necontrolat.
- Nu pot... gata... corpul ăla... era tatăl lui Arnie. Nu mai pot, te rog.
- Trebuie.
S-a uitat la mine, apoi a privit înfricoşată spre rămăşiţele care tremurau obscen, ale acelei bătrâne curve pe care LeBay şi Arnie şi-au împărţit-o, apoi a înconjurat botul Petuniei.
O bucată de crom a sărit în sus şi a zgâriat-o adânc în picior. Leigh a urlat şi a început să alerge. A urcat în cabină şi a venit lângă mine.
- C-ce trebuie să fac?
Eu stăteam pe jumătate afară din cabină, agăţat de acoperiş şi am apăsat pe ambreiaj cu piciorul drept. Motorul Petuniei încă funcţiona.
- Doar să ţii piciorul apăsat pe acceleraţie. Indiferent ce se întâmplă.
Învârtind volanul cu mâna dreaptă, ţinându-mă cu stânga, am ridicat talpa de pe ambreiaj, am început să ne deplasăm şi ne-am izbit de maşina avariată zdrobind-o, împrăştiind-o. Iar în cap mi se părea că aud alt urlet de furie.
Leigh şi-a dus mâinile la cap.
- Nu pot, Dennis! Nu pot s-o fac! Ea - ea urlă!
- Trebuie s-o faci, am spus.
Piciorul ei se ridicase de pe pedala de acceleraţie, iar acum puteam să aud în noapte sirenele. Am apucat-o de umăr şi piciorul stâng mi-a fost zguduit de o explozie de durere.
- Leigh, nu s-a schimbat nimic. Trebuie să poţi. A urlat la mine! Pierdem timp preţios şi treaba nu-i încă terminată. Doar încă puţin.
- O să încerc, a şoptit ea şi a apăsat iarăşi pe acceleraţie.
Am băgat în marşarier. Petunia a mers douăzeci de picioare înapoi. Am apăsat pe ambreiaj, am schimbat într-a-ntâia... şi pe neaşteptate Leigh a început să strige:
- Dennis, nu! Nu! Uită-te!
Mama şi fetiţa, Veronica şi Rita, stăteau în faţa grămezii zdrobite a Christinei, ţinându-se de mână, cu chipurile solemne şi amărâte.
- Nu sunt acolo, am spus. Iar dacă sunt, este timpul să se întoarcă - mai multă durere în piciorul meu şi lumea s-a înceţoşat - unde le este locul! Ţine-ţi piciorul pe pedală.
Am eliberat pedala de ambreiaj şi Petunia a înaintat iarăşi prinzând viteză. Cele două siluete n-au dispărut aşa cum se întâmplă cu fantomele din filme; păreau că se împrăştie în toate direcţiile, culorile intense estompându-se în rozuri şi albastruri spălăcite... iar apoi au dispărut de tot.
Ne-am ciocnit iarăşi de Christine, făcând ca ceea ce mai rămăsese din EA să se rotească pe loc. Metalul scârţâia şi se rupea.
- Nu sunt acolo, a şoptit Leigh. Nu sunt într-adevăr acolo. Okay. Okay, Dennis.
Vocea ei se auzea ca de la capătul unui coridor lung. Am schimbat în marşarier şi am dat înapoi. Apoi înainte. Am lovit-o; am lovit-o iarăşi. De câte ori? Nu ştiu. Am continuat să ne ciocnim de ea şi de fiecare dată prin picior îmi trecea un alt puseu de durere şi totul devenea puţin mai întunecat.
Până la urmă mi-am ridicat privirile împăienjenite şi am văzut că aerul din afara uşii părea plin de sânge. Dar nu era sânge; era o lumină roşie pulsatorie, reflectată de zăpadă. Acolo, afară, oamenii zgâlţâiau uşa.
- Este de ajuns? m-a întrebat Leigh.
M-am uitat la Christine - doar că nu mai era Christine. Era o grămadă împrăştiată de metal răsucit, găurit, bucăţi de tapiţerie şi cioburi de sticlă scânteietoare.
- Trebuie să fie. Leigh, lasă-i să intre.
Şi când ea s-a dus, eu am leşinat din nou.
Apoi a urmat o serie de imagini confuze; lucruri care căpătau contur, apoi se estompau sau dispăreau complet. Îmi amintesc că din spatele unei ambulante a fost scoasă o targă; îmi amintesc că marginile ei au fost ridicate şi că luminile de deasupra scânteiau pe metalul cromat; îmi amintesc că cineva a spus: "Taie-l, trebuie să-l tai pentru ca măcar să putem să ne uităm"; îmi amintesc că altcineva - cred că Leigh - a spus "Nu-l faceţi săsufere, vă rog, nu-l faceţi să sufere dacă se poate"; îmi amintesc tavanul ambulanţei... trebuia să fi fost o ambulanţă, pentru că la periferia câmpului vizual erau două sticle de perfuzie suspendate; îmi amintesc că am simţit atingerea răcoroasă a unui antiseptic şi apoi înţepătura unui ac.
După aceea lucrurile au devenit extrem de nefireşti.
Ştiam, undeva adânc în subconştient, că nu visam - durerea îmi dovedea asta, dacă altceva nu - dar totul părea ca un vis. Eram foarte dopat, iar acesta era unul dintre motive... dar şi şocul era un motiv. Pe bune, Jake. Mama mea era acolo, plângând, într-o cameră care semăna îngrijorător de mult cu salonul de spital în care-mi petrecusem întreaga toamnă. Apoi tatăl meu era acolo şi cu el era tatăl lui Leigh, iar chipurile lor erau atât de încordate şi de mohorâte încât arătau ca Tweedledum şi Tweedledee, aşa cum l-ar fi descris Franz Kafka.
Tata s-a aplecat deasupra mea şi a spus cu o voce ca un tunet, care vibra prin vatelină:
- Dennis, cum a ajuns Michael acolo?
Asta doreau ei de fapt să afle: cum ajunsese Michael acolo.
Oh, m-am gândit, oh, prieteni, v-aş putea spune nişte poveşti...
Apoi domnul Cabot spunea:
- Băiete, în ce ai băgat-o pe fiica mea?
Mi se pare că i-am răspuns:
- Nu în ce am băgat-o eu pe ea, ci din ce v-a scăpat ea pe voi, ceea ce continuu să cred că în circumstanţele acelea, plin de calmante cum eram, a fost o replică destul de bună.
Elaine a fost acolo pentru scurt timp şi părea că ţine în mână un Yodel sau un Twinkie sau altceva, la o distanţă batjocoritor de mare faţă de mine. Leigh a fost acolo, cu eşarfa subţire de nylon întinsă şi rugându-mă să-mi ridic braţul ca să mi-o poată lega. Dar nu puteam; braţul meu era ca o bară de plumb.
Apoi Arnie a fost acolo şi bineînţeles acela trebuie să fi fost un vis.
Mulţumesc, omule, a spus el, iar eu am observat cu un fel de teroare că lentila stângă a ochelarilor săi era spartă. Faţa lui era în ordine, dar acea lentilă spartă... m-a speriat. Mulţumesc. Ai făcut bine. Acum mă simt mai bine. Cred că de acum înainte lucrurile or să fie okay.
Nici o problemă, Arnie, am spus - sau am încercat să spun - dar el dispăruse.
A doua zi - nu pe douăzeci, ci duminică, douăzeci şi unu ianuarie, am început să-mi revin puţin. Piciorul stâng era în ghips în vechea şi cunoscuta poziţie, ridicat de greutăţi şi scripeţi. Pe patul meu, în partea stângă, stătea un om pe care nu-l cunoşteam şi care citea o ediţie de buzunar a unui roman de John D. MacDonald. M-a văzut că-l privesc şi a coborât cartea.
- Bine te-ai reîntors în lumea celor vii, Dennis, a spus el şi şi-a însemnat cu atenţie pagina la care ajunsese cu o cutie de chibrituri.
Şi-a pus cartea în poală şi mâinile peste ea.
- Sunteţi doctor? am întrebat eu.
În mod cert nu era dr. Arroway, care mă îngrijise ultima oară; tipul acesta era cu douăzeci de ani mai tânăr şi cel puţin cu treizeci şi cinci de kilograme mai slab. Părea însă un dur.
- Detectiv de la Poliţia Statală. Mă numesc Richard Mercer, Rick, dacă vrei.
Mi-a întins mâna, iar eu întinzându-mă stângaci şi precaut, i-am atins-o. Nu puteam să i-o strâng. Mă durea capul şi îmi era sete.
- Uite, am spus. Nu mă deranjează să vorbesc cu tine şi o să-ţi răspund la toate întrebările, dar aş dori să văd un doctor.
Am înghiţit în sec. El m-a privit îngrijorat, şi eu am izbucnit:
- Trebuie să aflu dacă o să mai pot merge vreodată pe picioare.
- Dacă tipul acela, Arroway, spune adevărul, vei fi în stare să mergi cam peste patru sau şase săptămâni.Nu ţi l-ai fracturat, Dennis. Doar ţi l-ai luxat foarte serios, asta a spus el. S-a umflat ca un cârnat. Şi a spus că ai fost norocos că ai scăpat atât de ieftin.
- Dar Arnie? am întrebat. Arnie Cunningham? Ştii cumva...
Ochii lui au tresărit.
- Ce s-a întâmplat? Ce s-a întâmplat cu Arnie?
- Dennis, a spus el, apoi a ezitat. Nu ştiu dacă acum este momentul potrivit.
- Te rog. Arnie este... este mort?
Mercer a oftat.
- Da, a murit. El şi mama lui au avut un accident pe Autostrada Pennsylvania, în timpul ninsorii. Dacă a fost un accident.
Am încercat să vorbesc şi n-am putut. Am făcut un semn spre carafa cu apă de pe noptieră, gândindu-mă cât de deprimant era să te afli într-o cameră de spital şi să ştii unde se aflau toate obiectele. Mercer a umplut un pahar şi a pus în el un pai cu burduf. Am băut.
Şi m-am simţit puţin mai bine. Adică, gâtul meu. Nimic altceva nu părea că este bine.
- Ce vrei să spui, dacă a fost un accident?
- Era vineri seara, iar ninsoarea nu era atât de puternică. Clasificarea autostrăzii era doi - goală şi umedă, vizibilitate redusă, folosiţi precauţia necesară. Noi bănuim că, după forţa impactului, ei nu mergeau cu mai mult de patruzeci şi cinci de mile pe oră. Maşina a cotit peste porţiunea din mijloc şi a lovit un camion. Era duba Volvo a doamnei Cunningham. A explodat.
Mi-am închis ochii.
- Regina?
- Şi ea a murit. Dacă te ajută cu ceva, probabil că ei nu au...
- ...suferit, am terminat ei. Aiureli. Au suferit prea mult.
Am simţit lacrimile şi le-am înăbuşit. Mercer nu a spus nimic.
- Toţi trei, am murmurat. O, Isuse Cristoase, toţi trei.
- Şoferul camionului şi-a rupt mâna. Asta a fost cea mai gravă chestie care a păţit-o. Ne-a spus că în maşină erau trei persoane, Dennis.
- Trei!
- Da. Şi a spus că păreau că se luptă.
Mercer m-a privit sincer.
- Noi susţinem teoria că ei au luat un autostopist cu gânduri rele, care după accident a reuşit să fugă înainte ca poliţia să ajungă acolo.
Dar dacă o cunoşteai pe Regina Cunningham, această ipoteză era ridicolă, m-am gândit. Ea n-ar fi luat un autostopist în maşină, tot aşa cum nu s-ar fi dus, nici în ruptul capului, la o petrecere de la facultate îmbrăcatăîn pantaloni largi. Lucrurile pe care le puteai face şi cele pe care nu le puteai face erau foarte bine întipărite în mintea Reginei Cunningham. Ca în ciment, aţi putea spune.
Acela fusese LeBay. El nu putuse fi în două locuri în acelaşi timp, aici era clenciul. Iar la sfârşit, când văzuse cum se desfăşurau lucrurile la Garajul Darnell, o abandonase pe Christine şi încercase să se întoarcă la Arnie. Ce s-a întâmplat acolo, nu va şti nimeni. Dar atunci m-am gândit - şi acum cred acelaşi lucru - că Arnie s-a luptat cu el - şi a obţinut cel puţin o remiză.
- Mort, am spus, iar acum lacrimile au venit.
Eram prea slăbit şi deprimat ca să le mai pot opri. Până la urmă, nu reuşisem să-l salvez de la moarte. Nu reuşisem ultima dată, atunci când într-adevăr avusese importanţă. Pe alţii poate îi salvasem, dar nu şi pe Arnie.
- Povesteşte-mi ce s-a întâmplat, a spus Mercer.
Şi-a pus cartea pe noptieră şi s-a aplecat.
- Dennis, spune-mi tot ce ştii, de la început până la sfârşit.
- Ce a spus Leigh? am întrebat. Şi cum se simte?
- A petrecut aici noaptea de duminică sub supraveghere, mi-a spus Mercer. A avut un şoc şi o rană la cap care a necesitat douăsprezece copci. Nu are urme pe faţă. Norocoasă. Este o fată foarte drăguţă.
- Mai mult decât atât. Este frumoasă.
- Ea nu vrea să spună nimic, a zis Mercer şi un zâmbet şovăitor - cred că de admiraţie - i-a strâmbat faţa spre stânga. Nici mie, nici tatălui ei. El este, hai să spunem, într-o stare extremă de enervare în legătură cu ceea ce s-a întâmplat. Zice că este treaba ta cât vrei să ne spui şi cât nu.
M-a privit gânditor.
- Deoarece, spune ea, tu eşti cel care ai pus capăt situaţiei.
- N-am făcut o treabă chiar atât de bună, am murmurat eu.
Încă încercam să mă obişnuiesc cu ideea că Arnie era mort. Era imposibil, nu-i aşa? Când am avut doisprezece ani ne-am dus împreună la Tabăra Winneska din Vermont, iar mie mi se făcuse dor de casă şi îi spusesem că am de gând să-i sun pe ai mei şi să le spun să vină să mă ia. Iar Arnie m-a ameninţat că dacă făceam asta, el le va spune tuturor celor de la şcoală că motivul pentru care am mers acasă era că am fost prins mâncând goange în pat, după stingere, şi am fost exmatriculat. Ne-am urcat în copacul din curtea mea, chiar până în vârf, şi ne-am scrijelit acolo iniţialele.
El obişnuia să rămână să doarmă la mine când stăteam prea târziu seara, urmărind Shock Theater, ghemuiţi amândoi pe sofa sub o pătură veche. Am mâncat împreună toate acele sandvişuri clandestine cu Pâine Minune.
Când avea paisprezece ani, Arnie a venit la mine, speriat şi ruşinat pentru că avea acele vise erotice şi el credea că ele îl fac să-şi ude patul. Dar mintea mea se tot reîntorcea la muşuroaiele pentru furnici.
Cum putea el să fie mort când noi construiserăm împreună toate acele muşuroaie pentru furnici? Bunule Cristos, mi se părea că au trecut numai câteva săptămâni de atunci. Deci cum putea el să fie mort?
Mi-am deschis gura ca să-i spun lui Mercer că Arnie nu putea fi mort - acele muşuroaie pentru furnici pe care le construisem făceau ca ideea să fie absurdă. Apoi am închis-o. Nu puteam să-i spun asta. El era doar un străin.
Arnie, m-am gândit.
Hei, omule - nu este adevărat, nu-i aşa? Isuse Cristoase, mai aveam încă atâtea de făcut! Încă nici măcar n-am mers amândoi împreună cu prietenele noastre la cinematograful-parcare.
- Ce s-a întâmplat? m-a întrebat iarăşi Mercer. Spune-mi, Dennis.
- Nu m-ai crede niciodată, am spus eu cu voce groasă.
- S-ar putea să fii surprins dacă ai şti câte aş crede, a răspuns el. Şi ai putea să fii surprins dacă ai afla câte ştim noi. Un tip pe nume Junkins a fost detectivul şef care se ocupa de acest caz. A fost găsit mort, nu foarte departe de aici. Mi-a fost prieten. Un prieten bun. Cu o săptămână înainte de a muri mi-a spus că el bănuieşte că în Libertyville se întâmplă ceva ce nimeni nu ar crede. Apoi a fost ucis. Pentru mine, asta-i o problemă personală.
Mi-am schimbat prudent poziţia.
- Nu ţi-a spus mai multe?
- Mi-a zis că el crede că a descoperit o crimă veche, a spus Mercer, încă fixându-mă din priviri. Dar a spus că nu are prea mare importanţă, fiindcă făptaşul a murit.
- LeBay, am murmurat şi m-am gândit că dacă Junkins aflase despre asta, atunci nu era de mirare că Christine îl ucisese.
Deoarece dacă Junkins aflase asta, însemna că se apropiase prea mult de adevăr.
- LeBay a fost numele pe care l-a menţionat el.
S-a aplecat mai mult.
- Şi să-ţi mai spun ceva, Dennis. Junkins era un şofer extrem de bun. Când era mai tânăr, înainte de a se însura, alerga pe maşinile de încercare, pe pista de la Philly Plains, şi a câştigat de destule ori. A ieşit de pe sosea având o viteză mai mare de o sută douăzeci de mile pe oră, fiind într-un Dodge. Oricine era cel care l-a urmărit - şi ştim că cineva a existat - trebuie să fi fost un şofer excelent.
- Mda, am spus. Era.
- Eu am venit aici de capul meu. Stau aici de două ore, aşteptând să te trezeşti. Seara trecută am stat până m-au dat afară. Nu am un stenograf cu mine, nu am casetofon şi te asigur că nu am microfoane asupra mea. Când tu o să dai o declaraţie - dacă va trebui s-o faci - aia va fi altă mâncare de peşte. Dar acum suntem doar noi doi. Trebuie să ştiu. Deoarece, din când în când, o văd pe nevasta lui Rudy Junkins şi pe copiii lui Rudy Junkins. Pricepi?
M-am gândit. Am meditat mult timp - aproape cinci minute. El a stat acolo şi m-a lăsat în pace. Până la urmă am încuviinţat.
- Okay. Dar totuşi nu o să mă crezi.
- Vom vedea.
Mi-am deschis gura fără să am habar ce o să iasă afară.
- Ştii, el era un învins. Fiecare liceu trebuie să aibă cel puţin doi, este ca o lege naţională. Coşul de gunoi al fiecăruia. Doar că din când în când... câteodată ei găsesc pe cineva de care să se agaţe şi supravieţuiesc. Arnie m-a avut pe mine. Apoi a avut-o pe Christine.
M-am uitat la el şi dacă aş fi văzut cea mai mică licărire de neîncredere în acei ochi gri, care semănau tulburător cu cei ai lui Arnie... ei bine, dacă aş fi observat aşa ceva, cred că m-aş fi oprit chiar atunci şi i-aş fi spus să-şi pună atuurile în ce ordine dorea şi i se părea mai plauzibilă şi să le spună puştilor lui Rudy Junkins ce dracu' vroia el.
Dar el doar a încuviinţat cu o mişcare a capului, privindu-mă cu atenţie.
- Doar doream ca tu să înţelegi asta, am zis. Apoi mi s-a pus un nod în gât şi nu am putut să mai spun ceea ce probabil trebuia să fie continuarea: Leigh Cabot a apărut mai târziu.
Am mai băut nişte apă şi am înghiţit din greu. În următoarele două ore, am vorbit.
Până la urmă am terminat. N-a existat niciun punct culminant măreţ; pur şi simplu am secat; cu gâtul uscat de la atâta vorbit. Nu l-am întrebat dacă mă crede; nu l-am întrebat dacă are de gând să mă închidă într-un azil de nebuni sau să-mi dea o medalie de mincinos.
Ştiam că el crezuse o mare parte din poveste, deoarece ce-i spusesem eu se potrivea mult prea bine cu ceea ce ştia el. Ce a crezut despre rest - Christine, LeBay şi trecutul întinzându-şi mâinile spre prezent asta nu ştiu.
Şi nici acum n-am aflat. Nu cu adevărat.
Între noi s-a lăsat tăcerea. Până la urmă el şi-a pocnit palmele pe coapse cu un sunet strident şi s-a ridicat în picioare.
- Ei bine! a spus. Părinţii tăi cred că aşteaptă să te vadă, fără îndoială.
- Mda, probabil.
Şi-a scos portofelul şi a luat din el o carte de vizită cu numele şi telefonul său.
- De obicei pot fi găsit la numărul acesta sau dacă nu, cineva îmi va transmite mesajul. Când o să mai vorbeşti cu Leigh Cabot, vrei să-i spui ce mi-ai povestit mie şi s-o rogi să ia legătura cu mine?
- Da, dacă doreşti. Aşa o să fac.
- Ea o să confirme povestea ta?
- Da.
M-a privit fix.
- Dennis, îţi spun numai atât. Dacă minţi, atunci habar nu ai că o faci.
A plecat. L-am mai văzut doar o dată, la înmormântarea triplă a lui Arnie şi a părinţilor lui. Ziarele au descris o poveste tragică şi bizară - tatăl ucis într-un accident de maşină pe alee, în timp ce mama şi fiul sunt ucişi pe Autostrada Pennsylvania. Paul Harvey a făcut o emisiune despre asta.
Nu s-a făcut nicio referire la faptul că Christine s-a aflat la Garajul Darnell.
În acea seară familia mea a venit să mă viziteze, iar pe atunci mă simţeam cu mintea mult mai uşurată - unul dintre motive era că-mi descărcasem sufletul lui Mercer, cred, (el a fost ceea ce profesorii mei de psihologie de la colegiu denumeau "un spectator interesant", genul de om căruia îţi este cel mai uşor să i te destăinui), dar motivul principal fusese vizita scurtă de după-amiază a doctorului Arroway.
A fost supărat şi irascibil cu mine, sugerându-mi ca data viitoare să-mi tai piciorul cu un ferăstrău cu lanţ, ca să mă scutesc pe mine şi pe toţi ceilalţi de multe necazuri şi timp pierdut... dar, de asemenea, m-a informat (eu cred că puţin ranchiunos) că nu suferisem nicio vătămare definitivă. Aşa credea el. M-a avertizat că nu mi-am îmbunătăţit deloc şansele ca să mai alerg la Maratonul Boston, apoi a plecat.
Deci vizita familiei a fost veselă - mai mult datorită lui Ellie care a tot pălăvrăgit despre cataclismul care se apropia. Prima întâlnire a ei. Un netot cu coşuri, pe nume Brandon Hurling, o invitase să meargă cu el la patinoar. Tata urma să-i ducă acolo. Destul de neinteresant.
Mama şi tata ni s-au alăturat, dar mama tot îi arunca tatei priviri neliniştite de "nu-uita", iar el a rămas după ce mama a scos-o afară pe Elaine.
- Ce s-a întâmplat? Leigh i-a spus tatălui ei o poveste nebunească despre maşini care merg singure şi fetiţe moarte şi nu mai ştiu ce. El este aproape nebun de furie.
Am încuviinţat. Eram obosit, dar nu doream ca Leigh să treacă prin infern din cauza părinţilor ei - sau ca ei să creadă că ea ori minte, ori a înnebunit. Dacă trebuia să-i confirme lui Mercer povestea mea, eu trebuia să confirm povestea ei pentru părinţi.
- În ordine, am spus. E o poveste destul de lungă. Trimite-le pe mama şi Ellie să bea ceva. Sau mai bine trimite-le la un film.
- Aşa de lungă?
- Mda. Atât de lungă.
M-a privit neliniştit.
- Okay.
La puţin timp după aceea, mi-am spus povestea a doua oară. Acum am spus-o a treia oară; iar a treia oară, după cum se spune, pune punct. Odihneşte-te în pace, Arnie.
Te iubesc, prietene.
Epilog
Bănuiesc că dacă aceasta ar fi fost o poveste inventată, aş fi terminat-o spunându-vă cum cavalerul cu piciorul rupt de la Garajul Darnell a peţit-o şi a cucerit-o pe domnişoara blondă... pe cea cu eşarfa roz de nylon şi cu pomeţii nordici aroganţi.
Dar aşa ceva nu s-a întâmplat. Acum Leigh Cabot este Leigh Ackerman; se află în Taos, New Mexico, măritată cu un inginer de la IBM. Are două fetiţe, gemene identice, deci bănuiesc că nu are atât de mult timp liber.
Într-un fel am menţinut legătura cu ea; afecţiunea mea pentru Leigh nu s-a stins deloc. Schimbăm felicitări de Crăciun, iar eu îi trimit una şi de ziua ei de naştere, deoarece nici ea nu o uită niciodată pe a mea. Cam aşa ceva.
Există momente când mi se pare că au trecut mai mult de patru ani.
Ce s-a întâmplat cu noi? Nu ştiu prea bine. Am rămas împreună timp de doi ani, am făcut dragoste, am mers împreună la colegiu (Drew) şi am fost prieteni. După ce tatăl meu a vorbit cu părinţii ei, taică-su s-a potolit în legătură cu povestea nebunească, cu toate că după aceea m-a privit întotdeauna ca pe o persoană destul de dubioasă.
Eu cred că şi el şi doamna Cabot au răsuflat uşuraţi când eu şi Leigh ne-am despărţit.
Am simţit când am început să ne îndepărtăm unul de altul, şi m-a durut - m-a durut foarte tare. I-am dus dorul în felul în care o persoană continuă să ducă dorul unei substanţe de care nu mai este dependent... bomboane, tutun, Coca-Cola.
Totdeauna am păstrat-o pe un piedestal, dar mi-e frică că am făcut-o prea conştient, apoi am dat-o prea repede jos.
Şi poate că ştiu ce s-a întâmplat. Întâmplările din seara aceea de la Garajul Darnell constituiau un secret al nostru şi bineînţeles că îndrăgostiţii au nevoie de secretele lor... dar acesta nu era un secret prea bun. Era ceva rece şi anormal, ceva ce mirosea a nebunie, sau a ceva mai mult decât nebunie; mirosea a mormânt. Au fost nopţi în care după ce făceam dragoste şi stăteam împreună în pat, goi, îmbrăţişaţi, acel lucru era între noi: chipul lui Roland D. LeBay. Eu îi sărutam gura, caldă de pasiune crescândă şi brusc îi auzeam vocea lui:
Ăsta-i aproape cel mai fin miros din lume... cu excepţia celui de păsărică.
Şi atunci îngheţam, pasiunea mea transformându-se în scrum.
Au existat momente, Dumnezeu mi-e martor, când am putut să văd asta şi pe faţa ei. Îndrăgostiţii nu trăiesc, după aceea, întotdeauna fericiţi, chiar şi atunci când au făcut cât au putut de bine ceea ce li s-a părut că este corect. Acest fapt mi-a luat patru ani ca să-l învăţ.
Deci ne-am îndepărtat unul de altul. Un secret are nevoie de două chipuri între care să existe; un secret are nevoie să se vadă pe sine în altă pereche de ochi.
Şi, cu toate că o iubeam, cu toate acele sărutări, cu toate dezmierdările şi plimbările braţ la braţ prin frunzele de octombrie... niciunul dintre aceste lucruri nu se putea măsura cu actul acela magnific de simplu al legării eşarfei în jurul braţului meu.
Leigh a renunţat la colegiu ca să se mărite, apoi a fost "la revedere" Drew şi "bună" Taos. M-am dus la nunta ei aproape fără nicio remuşcare. Tip drăguţ. Avea o Honda Civic. Nicio problemă cu maşina asta.
Nici n-ar fi trebuit să-mi fac griji despre echipa de football. Drew nici măcar nu are o echipă de football. În schimb, am urmat un curs în plus în fiecare semestru, iar timp de doi ani am urmat şi şcoala de vară, în timpul în care aş fi transpirat sub soarele de august, lovind manechinele pentru placat, dacă situaţia ar fi fost alta. Ca rezultat, am absolvit mai repede - de fapt, cu trei semestre mai repede.
Dacă mă întâlniţi pe stradă, nu aţi putea să observaţi un şchiopătat, dar dacă aţi merge cu mine o distanţă de patru sau cinci mile (eu merg pe jos zilnic trei mile ca să-mi păstrez forma; aparatele de la terapia fizică nu-mi plac), aţi observa că încep să mă abat puţin spre dreapta.
Piciorul stâng mă doare în zilele ploioase.
Şi în nopţile cu ninsoare.
Iar câteodată, când am coşmaruri - acum nu mai sunt atât de frecvente - mă trezesc transpirat şi cu mâinile încleştate pe picior, în locul unde deasupra genunchiului mai am încă o umflătură. Dar toate grijile mele în legătură cu scaunele pe rotile şi pantofii ortopedici s-au dovedit nefondate.
Şi, de fapt, niciodată nu mi-a plăcut footballul chiar atât de mult.
Michael, Regina şi Arnie au fost îngropaţi într-un loc al familiei din cimitirul Libertyville Heights - la înmormântare s-au dus doar membrii familiei, rudele Reginei din Ligonier, câteva din rudele lui Michael din New York şi New Hampshire şi alţii.
Înmormântarea a avut loc la cinci zile după scena finală infernală din garaj.
Sicriele erau închise. Simpla imagine a celor trei sicrie, aliniate ca nişte soldaţi pe un catafalc triplu, mi-a lovit inima ca o lopată de pământ rece. Amintirea muşuroaielor pentru furnici nu putea să stea alături de mărturia mută a acelor sicrie. Am plâns puţin.
După aceea, m-am dus pe intervalul dintre bănci până la ele şi mi-am pus şovăielnic mâna pe cel din mijloc, neştiind dacă era sau nu Arnie, nepăsându-mi. Am stat aşa câtva timp, cu capul în jos, apoi am auzit o voce în spatele meu.
- Dennis, vrei să te împing înapoi în sacristie?
Mi-am răsucit capul. Era Mercer într-un costum negru ca de avocat.
- Desigur. Doar mai lasă-mă câteva secunde.
- Bine.
Am ezitat, apoi am spus:
- În ziare s-a scris că Michael a murit acasă. Că maşina a trecut peste el după ce el a alunecat pe gheaţă sau cam aşa ceva.
- Da, a spus el.
- Tu ai aranjat asta?
Mercer a ezitat.
- Simplifică lucrurile.
Privirile lui s-au întors spre locul unde stătea Leigh şi părinţii mei. Ea vorbea cu mama dar ne privea neliniştită.
- Drăguţă fată, a spus el.
O mai spusese şi înainte, la spital.
- Într-o zi am de gând să mă însor cu ea.
- Nu m-aş mira, a replicat Mercer. Ţi-a spus vreodată cineva că ai un curaj de tigru?
- Cred că mi-a zis antrenorul Puffer. Cândva.
A râs.
- Eşti pregătit să te împing, Dennis? Ai stat aici destul de mult. Uită.
- Mai uşor de spus decât de făcut.
A încuviinţat.
- Da. Bănuiesc că aşa este.
- Vrei să-mi spui ceva? l-am întrebat. Trebuie să ştiu.
- Dacă pot, îţi spun.
- Ce aţi...
A trebuit să mă opresc ca să-mi dreg glasul.
- Ce aţi făcut cu... rămăşiţele?
- A, m-am ocupat personal de asta, a spus Mercer.
Vocea lui era uşoară, aproape glumeaţă, dar chipul său era foarte, foarte serios.
- I-am pus pe cei de la poliţia locală să bage sub presă toate piesele. A ieşit un cub cam atât de mare - şi-a depărtat palmele cam şaizeci de centimetri. Unul dintre băieţi s-a tăiat foarte rău. A avut nevoie de copci.
Pe neaşteptate, Mercer a zâmbit - a fost cel mai amar şi mai rece zâmbet pe care l-am văzut eu vreodată.
- Spunea că l-a muşcat.
Apoi a început să mă împingă pe interval, spre locul unde mă aşteptau familia şi prietena.
Deci aceasta este povestea mea. Cu excepţia viselor.
Sunt cu patru ani mai în vârstă, iar chipul lui Arnie a devenit tulbure pentru mine, ca o fotografie îngălbenită dintr-un album vechi. N-aş fi crezut niciodată că se poate întâmpla aşa ceva, dar s-a-ntâmplat. M-am descurcat, am reuşit cumva să fac tranziţia de la adolescenţă la maturitate - în orice constă ea; am o diplomă de colegiu pe care cerneala aproape s-a uscat şi predau istoria la gimnaziu. Am început anul trecut, iar doi dintre primii mei elevi - amândoi de tipul lui Buddy Repperton - erau mai bătrâni decât mine. Sunt burlac, dar în viața mea există câteva domnişoare interesante şi de-abia mă mai gândesc la Arnie.
Cu excepţia viselor.
Visele nu sunt singurul motiv din cauza căruia am pus pe hârtie toată povestea - mai există încă unul pe care o să vi-l spun imediat - dar aş minţi dacă aş afirma că visele nu sunt importante. Poate este un efort să sfredelesc rana şi s-o curăţ. Sau poate că nu sunt destul de bogat ca să-mi permit consultarea unui psihiatru.
Într-unul din vise mă întorc în locul unde s-a ţinut slujba de înmormântare. Cele trei sicrie sunt pe catafalcul triplu, dar sunt singur în biserică. În vis sunt iarăşi în cârje, stând la începutul intervalului central lângă uşă. Nu vreau să înaintez, dar cârjele mă trag înainte, mişcându-se singure. Ating sicriul din mijloc. La atingerea mea capacul se deschide şi întins în interiorul tapetat cu saten, nu este Arnie, ci Roland D. LeBay, un cadavru în putrefacţie, îmbrăcat în uniformă de armată. În timp ce mirosul cumplit de gaze de descompunere ajunge la mine, cadavrul îşi deschide ochii; mâinile lui descărnate, negre şi alunecoase, pline de ceva mucegai, se ridică şi-mi prind cămaşa, înainte ca eu să mă pot retrage, şi se ridică până când faţa lui plină de ură este doar la câţiva inci de a mea.
Şi începe să crencăne iarăşi şi iarăşi:Nu poţi să înlături acel miros, nu-i aşa? Nimic nu mai miroase aşa de bine... poate doar cu excepţia păsăricii... cu excepţia păsăricii... cu excepţia păsăricii...
Eu încerc să ţip dar nu pot, deoarece mâinile lui LeBay formează un cerc nefast, strâns în jurul gâtului meu.
În celălalt vis - iar acesta este cumva şi mai rău - am terminat de supravegheat o clasă aflată la ora de studiu la Gimnaziul Norton, acolo unde predau eu. Îmi împachetez cărţile în servietă, îmi strâng hârtiile şi părăsesc sala, îndreptându-mă spre cealaltă oră. Iar acolo pe hol, printre dulapurile vopsite în gri industrial, este Christine - nou-nouţă şi strălucitoare, stând pe patru cauciucuri noi şi cu ornamentul Winged Victory de pe capotă aplecat spre mine. EA este goală, dar motorul ei se ambalează şi se potoleşte... se ambalează şi se potoleşte... se ambalează şi se potoleşte. În unele vise, vocea de la radio este a lui Richie Valens, mort demult într-un accident de avion împreună cu Buddy Holly şi J.P. Richardson, The Big Bopper. Richie urlă "La Bamba" în ritm latino-american, iar în timp ce Christine ţâşneşte spre mine, lăsând urme pe jos şi deschizând uşile dulapurilor cu mânerele portierelor, văd că pe bot are un abţibild - un craniu alb, rânjit, pe fond negru.
Deasupra craniului sunt imprimate cuvintele ROCK AND ROLL-UL NU VA MURI NICIODATĂ.
Apoi mă trezesc - câteodată urlând, dar întotdeauna cu mâinile încleştate pe picior.
Dar acum visele sunt mai puţine. Am citit la orele de psihologie - am urmat multe astfel de cursuri încercând să pricep lucrurile pe care nu le înţeleg - că oamenii visează mai puţin pe măsură ce îmbătrânesc. Eu cred că o să mă vindec total. La ultimul Crăciun, când i-am trimis lui Leigh felicitarea, am adăugat un rând la urarea mea obişnuită. Sub semnătură, dintr-un impuls, am mâzgălit: Cum te descurci cu situaţia?
Apoi am lipit plicul şi l-am trimis înainte ca să mă pot răzgândi. O lună mai târziu am primit o ilustrată. Înfăţişa noul Centru Pentru Arte din Taos. Pe spate era adresa mea şi un singur rând simplu:
Să mă descurc cu ce situaţie?
Într-un fel sau altul, bănuiesc că noi am aflat lucrurile pe care trebuia să le ştim.
Cam în aceeaşi perioadă - se pare că în jurul Crăciunului gândurile mele se îndreaptă cel mai frecvent spre acele evenimente - i-am trimis un bilet lui Richard Mercer, deoarece în ultimul timp întrebarea fusese foarte des în gândurile mele, nedându-mi pace. I-am scris şi l-am întrebat ce se întâmplase cu blocul de metal presat care fusese cândva Christine.
Nu am primit răspuns.
Dar timpul mă va învăţa cum să fac faţă şi acestei întrebări. Deja mă gândesc mai puţin la ea. Aşa este.
Deci iată-mă aici la încheierea tuturor lucrurilor, amintirile şi coşmarurile vechi fiind toate adunate într-un teanc ordonat de hârtii. În curând o să-l pun într-un plic mare, iar plicul în seiful de documente pe care-l voi încuia, iar acela va fi sfârşitul.
Dar v-am spus că mai există un motiv, nu-i aşa? Un alt motiv din cauza căruia am scris povestea.
Ţelurile lui încăpăţânate. Furia lui fără margini.
Acum câteva săptămâni am citit în ziar - doar o ştire primită de la AP şi publicată, cred eu, pentru că era bizară.
Fii sincer, Guilder, l-am auzit pe Arnie spunând, deci am fost. Acea ştire scurtă m-a determinat să încep, mai mult decât toate visele şi amintirile vechi.
Ştirea se referea la un tip pe nume Sander Galton, a cărui poreclă, poţi să presupui logic, trebuie să fi fost Sandy.
Acest Sandy Galton a fost omorât în California, unde lucra la un cinematograf-parcare din Los Angeles. În aparenţă el era singur, închizând localul după ce filmul se terminase. Se afla în snack-bar. O maşină a trecut direct prin unul dintre pereţi, s-a năpustit spre tejghea, a zdrobit aparatul de făcut floricele şi l-a călcat pe Sandy, în timp ce acesta încerca să descuie uşa spre camera aparatului de proiecţie.
Poliţiştii şi-au dat seama de ceea ce făcuse el când maşina îl călcase, deoarece găsiseră cheia în mâna lui. Am citit ştirea aceea, intitulată CRIMĂ BIZARĂ PRIN INTERMEDIUL UNEI MAŞINI ÎN LOS ANGELES - şi m-am gândit la ceea ce-mi spusese Mercer, la acele ultime cuvinte.
El spunea că l-a muşcat.
Bineînţeles că este imposibil, dar de la început totul a fost imposibil.
Mă tot gândesc la George LeBay din Ohio.
La sora lui din Colorado.
Leigh în New Mexico.
Dacă a început iarăşi?
Dacă îşi croieşte drum spre est, terminând treaba?
Păstrându-mă pe mine pentru final?
Ţelurile lui încăpăţânate.
Furia lui fără margini.
SFÂRȘIT
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu