Christine, Stephen King

.......................................................................................
                                                      6-11

                          S-a izbit cu șoldul în ușa magazinului foto, foarte aproape de vitrină. Doar câţiva centimetri mai la stânga şi s-ar fi prăbuşit peste mulţimea de Nikon-uri şi Polaroide.
    Auzea cum motorul maşinii era ambalat. Iarăşi acel oribil, nepământesc hârşâit al saşiului pe ciment. Moochie s-a răsucit, gâfâind din greu.
    Christine dădea înapoi, iar în timp ce a trecut pe lângă el, el a văzut. A văzut.
    La volan nu era nimeni. Panica a început să-i pulseze ca un ciocan în cap.
    Moochie a luat-o la fugă. A alergat în JFK Drive, sprintând spre partea cealaltă. Era acolo o alee între o piaţă şi o spălătorie chimică. Părea îngustă, dacă putea să ajungă acolo...
    Mărunţişul zornăia înnebunitor în buzunarele pantalonilor şi în cele cinci sau șase buzunare ale canadienei de tip militar. Douăzeci şi cinci de cenţi, monede de cinci cenţi, de zece cenţi. Genunchii i se ridicau aproape până la bărbie. Cizmele pingelite duduiau pe asfalt. Umbra lui încerca să-l prindă din urmă.
    Undeva în spatele lui motorul maşinii s-a ambalat, s-a potolit, s-a ambalat, s-a potolit, apoi a început să ţipe. Cauciucurile au scârtâit, iar Christine a pornit ca un glonţ după Moochie Welch, trecând peste benzile JFK-ului în linie dreaptă.
    Moochie a urlat dar nu s-a auzit pe sine, deoarece cauciucurile maşinii ţipau şi mai tare, maşina zbiera ca o femeie înnebunită de o furie ucigaşă.
    Şi urletul acela umplea lumea.
    Umbra lui nu mai încerca să-l ajungă din urmă; era acum în faţa lui şi se lungea.În vitrina curăţătoriei chimice a văzut înflorind nişte ochi galbeni.
    Nici măcar nu reuşise să se apropie de alee.
    În ultimul moment Moochie a încercat să se arunce spre stânga, dar Christine a cotit odată cu el, ca şi cum i-ar fi citit ultimul gând disperat. Plymouth-ul l-a lovit în plin, încă accelerând, rupându-i spinarea şi scoţându-l din cizmele cu blacheuri. A fost catapultat la patruzeci de picioare distanţă şi a aterizat în zidul mic de cărămidă care înconjura mica piaţă, iarăşi evitând de puţin un plonjon într-o vitrină.
    Forţa impactului a fost destul de mare ca să-l rostogolească înapoi în stradă, lăsând o pată mare de sânge pe zidul de cărămidă.
    A doua zi, pe prima pagină a ziarului Keystone din Libertyville avea să apară o fotografie a ei.
    Christine a dat înapoi, s-a oprit derapând şi iarăşi s-a năpustit. Moochie era întins lângă bordură şi încerca să se ridice. Nu putea. Părea că nimic din el nu mai funcţionează. Toate impulsurile nervoase erau întrerupte.
    Era scăldat într-o lumină albă.
    - Nu - a şoptit el cu gura plină de dinţi rupţi.
    Maşina s-a repezit furioasă şi a trecut peste el. Mărunţişul a zburat peste tot.
    Moochie a fost împins şi rostogolit înainte şi înapoi atunci când Christine s-a retras iarăşi în stradă. A stat acolo, cu motorul ambalându-se şi potolindu-se, iar apoi ambalându-se din nou.
    După aceea l-a atacat din nou. L-a lovit, a sărit pe trotuar, a derapat rotindu-se complet, a dat înapoi şi a revenit pe stradă.
    S-a repezit, ţipând.
    Şi din nou înapoi.
    Şi înainte.
    Farurile ei străluceau orbitor.
    Ţeava de eşapament împroşca fum albastru.
    Chestia din stradă nu mai arăta ca o fiinţă umană; arăta ca un morman de cârpe abandonate.
    Maşina a dat pentru ultima dată înapoi, a derapat rotindu-se cu o sută optzeci de grade, a accelerat, s-a repezit iarăşi peste mormanul însângerat, mergând înainte pe Drive, tunetul motorului ei intensificându-se încă, reverberând în pereţii clădirilor adormite - dar acum nu mai erau pe deplin adormite; luminile începeau să se aprindă, oamenii care-şi aveau apartamentele deasupra magazinelor ieşeau la ferestre ca să vadă ce fusese vacarmul acela din stradă, dacă avusese loc vreun accident.
    Unul din farurile Christinei se spărsese. Celălalt pâlpâia intermitent, mânjit de sângele lui Moochie. Grila radiatorului se deformase înăuntru, iar adânciturile din ea aveau aproximativ forma torsului lui Moochie, cu toată perfecţiunea sinistră a unei măşti mortuare. Capota era plină de sânge care se întindea în timp ce viteza maşinii creştea. Toba de eşapament scotea un zgomot strident, unul dintre cele două amortizoare de sunet ale Christinei fusese distrus.
    Înăuntru, pe tabloul de bord, ceasul de kilometraj continua să se rotească în sens invers, ca şi cum, într-un fel, Christine s-ar fi întors înapoi în timp, lăsând în urmă, nu numai scena accidentului ci şi realitatea accidentului.
    Amortizorul a fost primul.
    Brusc, acel zgomot strident s-a estompat şi a dispărut.
    Sângele de pe capotă a început să se retragă spre bordul maşinii, în ciuda vântului - ca şi cum un film ar fi fost rulat în sens invers.
    Farul care pâlpâia a început dintr-o dată să lumineze constant, iar după câţiva metri farul spart a-reînceput să funcţioneze. Cu un clincănit nesemnificativ - foarte asemănător cu sunetul făcut de gheata unui copil atunci când sparge gheaţa de la suprafaţa unei bălţi - geamul farului s-a regenerat din nimic.
    Din față s-a auzit un cranc! cranc! cranc! înfundat, sunetul scos de un metal care este îndoit, sunetul pe care-l face o cutie de bere strivită. Dar, în loc să se îndoaie, grila Christinei se îndrepta - un meşter tinichigiu cu cincizeci de ani experienţă în îndreptarea caroseriei n-ar fi putut să execute lucrarea mai perfect.
    Christine a cotit pe Hampton Street chiar înainte ca primii dintre cei treziţi de ţipetele cauciucurilor ei să ajungă la rămăşiţele lui Moochie. Sângele dispăruse.
    Ajunsese la capătul capotei şi dispăruse. Zgârieturile nu mai erau. Iar EA se îndrepta liniştită spre uşa garajului pe care scria CLAXONAŢI CA SĂ INTRAŢI şi s-a mai auzit doar un singur cranch când ultima adâncitură - aflată în partea stângă a barei de protecţie, în locul cu care Christine lovise gamba lui Moochie - s-a îndreptat.
    Christine arăta ca nouă.
     Maşina s-a oprit în faţa porţii imense a garajului, în mijlocul clădirii mari şi liniştite. Pe apărătoarea de soare a şoferului era ataşată o cutiuţă de plastic. Acesta era un mic dispozitiv pe care Will Darnell i-l dăduse lui Arnie atunci când acesta începuse să transporte ţigări şi alcool în Statul New York - era, probabil, versiunea lui Darnell a cheii de aur pentru Rai.
    Telecomanda a bâzâit scurt, iar uşa garajului s-a deschis ascultătoare. Lângă uşă mai exista un circuit care declanşa aprinderea câtorva lumini din interior.
    Maneta de acţionare a farurilor a coborât şi luminile Christinei s-au stins. Ea a intrat înăuntru şi a murmurat de-a lungul cimentului pătat de motorină. În spatele EI uşa, care era programată să stea deschisă timp de treizeci de secunde, a coborât.
    Luminile s-au stins şi garajul s-a cufundat iarăşi în întuneric.
    Brusc, cheia din contactul Christinei s-a rotit spre stânga. Motorul s-a oprit.
    Brelocul de piele, cu iniţialele R.D.L. gravate pe el, a continuat să penduleze cu amplitudine din ce în ce mai mică... Apoi s-a oprit.
    Christine stătea în întuneric, iar unicul sunet din Garajul Darnell era păcănitul domol al motorului care se răcea.

                                                         31.
                                               Ziua următoare

                          Am un Chevy '69 cu un 396,
    Carburatoare Feully şi cutie Hurst,
     EA aşteaptă în seara asta
    În parcarea
    Din faţa magazinului 7-l1...
    Bruce Springsteen

                        A doua zi, Arnie Cunningham nu s-a dus la şcoală. A spus că i se pare că-l paşte o gripă. Dar seara le-a spus părinţilor că se simte destul de bine, aşa că se duce la Garajul Darnell să lucreze câte ceva la Christine.
    Regina a protestat. Deşi s-a abţinut să rostească asta cu voce tare, i se părea că Arnie seamănă cu un mort viu. Acum faţa lui era complet eliberată de acnee, dar în schimb apăruse altceva: era mult prea palid, iar la ochi avea cearcăne negre ca şi când n-ar fi dormit. În plus, încă mai şchiopăta. Se întreba cu nelinişte dacă nu cumva fiul ei începuse să consume vreun drog, dacă nu cumva spinarea lui era mult mai traumatizată decât recunoştea şi începuse să ia nişte calmante ca să-şi poată continua reparaţiile la afurisita de maşină. Apoi a înlăturat acest gând. Oricât de obsedat ar fi fost de maşină, Arnie n-ar putea să fie atât de prost.
    - Mamă, zău că mă simt bine.
    - Nu s-ar părea. Şi de-abia te-ai atins de masa de seară.
    - O să îmbuc mai târziu ceva.
    - Ce-ţi face spatele? Acolo nu ridici prea multe greutăţi, nu-i aşa?
    - Nu, mamă.
    Era o minciună. Iar spatele îl duruse foarte tare toată ziua. Îl duruse chiar mai rău decât în ziua când şi-l paradise la Philly Plains (oh, acolo începuse? a şoptit mintea lui, oh, într-adevăr? Eşti sigur?)
    Pentru un timp îşi scosese corsetul, iar spatele îl chinuise cumplit îşi pusese corsetul înapoi numai după cincisprezece minute, strângându-l foarte tare. Acum parcă era mai bine.
    Şi ştia motivul. Se ducea la EA.
    Acesta era motivul.
    Regina l-a privit îngrijorată şi neştiind ce ar putea să facă. Pentru prima dată în viaţa ei nu ştia cum  să procedeze. Arnie ieşise de sub controlul ei. Această convingere îi producea un sentiment oribil de disperare, care din când în când îi umplea creierul de o răceală cumplită, pustie, mucegăită.
    În acele momente o cuprindea o disperare atât de totală, care o făcea să se întrebe pentru ce anume trăise ea - astfel încât fiul ei să se îndrăgostească de o fată şi de o maşină în aceeaşi toamnă cumplită? Ăsta fusese scopul? Astfel încât să vadă în ochii iui gri cât de mult ajunsese el s-o urască? Acesta fusese scopul?
    Şi, de altfel, toate acestea nu aveau nimic de a face cu prietena lui, nu-i aşa? Nu. În mintea ei, totul se produsese din cauza maşinii. Odihna ei devenise agitată şi neliniştită, şi pentru prima dată de la avortul spontan pe care-l suferise în urma cu douăzeci de ani, se gândea serios dacă nu e cumva cazul să-şi programeze o consultaţie la doctorul Marcia, pentru ca acesta să-i prescrie nişte pilule contra stresului, stării depresive şi a insomniei.
    În nopţile lungi şi fără somn, se gândea la Arnie şi la greşelile care nu pot fi niciodată rectificate; se gândea la modul cum timpul avea tendinţa să încline balanţa puterii şi la felul cum bătrâneţea părea câteodată să privească prin oglindă, ca mâna unui mort care iese din pământ.
    - Te întorci devreme? a întrebat ea, ştiind că era ultima răbufnire a unui părinte neputincios, urând acest adevăr şi nemaiputând - acum - să-l schimbe.
     - Desigur, a răspuns el, dar tonul vocii lui nu era prea sincer.
    - Arnie, aş dori să stai acasă. Nu arăţi deloc bine.
    - O să mă descurc. Trebuie. Mâine trebuie să duc nişte piese auto în Jamesburg, pentru Will.
    - Nu, dacă te simţi rău, a spus ea. Până acolo sunt aproape o sută cincizeci de mile.
    - N-ai nicio grijă.
    A sărutat-o pe obraz - sărutul lipsit de orice afecţiune, schimbat între cunoştinţele de la un cocktail.
    Tocmai deschidea uşa de la bucătărie ca să iasă afară când Regina l-a întrebat:
    - Îl cunoşteai pe băiatul care a fost omorât azi-noapte pe Kennedy Drive?
    El s-a întors s-o privească, cu chipul împietrit.
    - Ce?
    - În ziar scrie că fusese elev la Liceul Libertyville.
    - Oh, accidentul acela - la asta te refereai.
    - Da.
    - Când eram în anul întâi am fost colegi la un curs. Aşa cred. Nu, mamă, nu îl cunoşteam.
    - Oh, da, a încuviinţat ea mulţumită. Este foarte bine. În ziar se spune că în sângele lui s-au găsit urme de droguri. Tu nu o să consumi niciodată droguri, nu-i aşa, Arnie?
    Arnie a zâmbit blând.
    - Nu, mamă.
    - Iar dacă începe să te doară spatele - adică, într-adevăr să te doară - o să te duci să-l consulţi pe doctorul Marcia, nu-i aşa? N-o să cumperi nimic de la un... un traficant de droguri, aşa-i?
    - Nu, mamă, a repetat el şi a plecat.
    Din noaptea aceea de la Embankment mai ninsese o dată. Alt val de căldură topise zăpada aproape de tot, dar de această dată nu dispăruse complet; se retrăsese în locurile umbrite, unde forma gulere albe în jurul gardurilor, al tulpinilor copacilor şi sub streaşina garajului.
    Dar, în ciuda bordurilor de zăpadă - sau poate din cauza lor peluza casei i s-a părut lui Arnie ciudat de verde atunci când a ieşit în lumina amurgului. Iar tatăl lui părea ultimul refugiat al verii în timp ce grebla ultimele frunze ale toamnei.
    Arnie l-a salutat scurt cu mâna şi a intenţionat să treacă pe lângă el fără să-i vorbească. Michael l-a strigat să vină la el. Arnie s-a dus fără chef. Nu voia să întârzie şi să piardă autobuzul.
    Tatăl lui îmbătrânise şi el în timpul furtunilor dezlănţuite de Christine, deşi, fără îndoială, la aceasta contribuiseră şi alte lucruri. În acea vară candidase pentru postul de Şef al Catedrei de Istorie la Colegiul Horlicks şi fusese respins foarte vehement. Iar în timpul examenului medical din octombrie, doctorul îi descoperise o flebită incipientă - flebita, care aproape îl ucisese pe Nixon; flebita, o problemă a oamenilor bătrâni. În timp ce toamna târzie se derula inexorabil spre altă iarnă mohorâtă de Pennsylvania, Michael Cunningham părea din ce în ce mai posomorât.
    - Bună, Dad. Ascultă, trebuie să mă grăbesc dacă vreau să prind...
    Michael şi-a ridicat privirile de la grămăjoara de frunze veştede pe care o strânsese, amurgul i-a căzut pe trăsăturile chipului, facându-i parcă faţa să sângereze.
    Arnie a făcut involuntar un pas înapoi, puţin şocat. Faţa tatălui său era descompusă.
    - Arnold, unde ai fost azi-noapte?
    - Ce? a tresărit Arnie, apoi şi-a închis lent gura. Cum? Aici. Aici, Dad. Ştii asta.
    - Toată noaptea?
    - Bineînţeles. M-am băgat în pat la ora zece. Eram frânt. De ce?
    - Fiindcă astăzi am primit un telefon de la poliţie, a spus Michael. În legătură cu băiatul acela care a fosf omorât azi-noapte pe JFK Drive.
    - Moochie Welch, a spus Arnie.
    Şi-a privit tatăl cu ochi calmi, foarte încercănaţi şi înfundaţi în orbite. Dacă fiul fusese şocat de înfăţişarea tatălui sau, la rândul său tatăl a fost şocat de aspectul fiului - pentru Michael, orbitele băiatului său semănau în acea lumină a apusului cu orbitele goale ale unui craniu.
    - Da, numele de familie era Welch.
    - Or să ne mai sune. Aşa cred. Mama nu ştie că el ar putea să fie unul dintre tipii care au distrus-o pe Christine?
    - De la mine nu.
    - Nici eu nu i-am spus. Aş fi foarte bucuros să nu afle, a spus Arnie.
    - S-ar putea eventual să afle. De fapt, va afla cu siguranţă. Este o femeie foarte inteligentă, dacă n-ai remarcat asta. Dar nu o să afle de la mine.
    Arnie a încuviinţat, apoi a zâmbit fără umor.
    - "Unde ai fost azi-noapte?". Încrederea ta este mişcătoare, Dad.
    Michael s-a îmbujorat, dar nu şi-a plecat ochii.
    - Poate că dacă în ultimele luni ai fi putut să te vezi cum arăţi, atunci ai înţelege de ce te-am întrebat.
    Arnie a râs. A fost un râs dur, plin de dispreţ. Michael părea puţin speriat de el.
    - Mama m-a întrebat dacă folosesc droguri. Poate şi pe tine te preocupă chestia asta.
    Arnie s-a prefăcut că vrea să-şi ridice mâneca de la canadiană.
    - Vrei să vezi dacă am urme de înţepături?
    - Nu trebuie să te întreb dacă foloseşti droguri. Eşti dependent de unul singur, şi asta-i destul. Este maşina aia afurisită.
    Arnie s-a întors ca şi cum ar fi vrut să plece, dar Michael l-a tras înapoi.
    - Ia-ţi mâna de pe braţul meu.
    Michael şi-a retras mâna.
    - Doream ca tu să fii conştient. Să cred că ai putea să ucizi pe cineva e ca şi cum aş crede că poţi să mergi pe apă. Dar poliţiştii or să te interogheze, Arnie, iar oamenii pot fi foarte surprinşi când poliţiştii apar pe neaşteptate. Iar pentru ei, surpriza poate fi similară cu vinovăţia.
    - Toate astea pentru că vreun beţiv l-a lovit cu maşina pe căcănarul ăla de Welch?
    - Nu a fost aşa, a spus Michael. Asta am aflat de la individul acela, Junkins, care m-a sunat la telefon. Oricine ar fi fost cel care l-a omorât pe Welch, a trecut peste el, şi s-a retras, apoi a trecut din nou peste el şi s-a retras iarăşi şi...
    - Opreşte-te! a spus Arnie.
    Dintr-o dată arăta bolnav şi înfricoşat, iar Michael a avut cam acelaşi sentiment pe care-l avusese şi Dennis în seara de Thanksgiving: că în această nefericire tristă, adevăratul Arnie se afla pe neaşteptate foarte aproape de suprafaţă, poate chiar posibil de atins.
    - A fost... incredibil de brutal, a continuat Michael. Aşa a spus Junkins. Vezi tu, nu pare deloc să fi fost un accident. Arată ca o crimă.
    - Crimă, a spus Arnie năucit. Nu, eu niciodată...
    - Ce? a întrebat Michael răstit.
    A înşfăcat iarăşi canadiana lui Arnie.
    - Ce ai spus?
    Arnie şi-a privit tatăl. Chipul lui era iarăşi ca o mască.
    - Nu m-am gândit că aşa a putut să fie. Asta este tot ce doream să spun.
    - Eu doar doream să ştii, a spus Michael. Ei vor căuta pe cineva care ar fi avut un motiv, indiferent cât de banal. Ei ştiu ce s-a întâmplat cu maşina ta, şi că Welch s-ar putea să fi fost implicat, sau că tu ai fi putut să crezi că el a fost implicat.
    - Nu am nimic de ascuns.
    - Nu, bineînţeles că nu, a spus Michael. O să pierzi autobuzul.
    - Mda. Trebue să plec.
    Dar a mai rămas încă un moment, privindu-şi tatăl.
    Michael şi-a amintit brusc de ziua în care Arnie împlinise nouă ani. Se duseseră împreună la mica grădină zoologică din Philly Plains, luaseră prânzul afară şi terminaseră ziua jucând mini-golf pe terenul din Basin Drive. Terenul acela arsese în 1975. Regina nu putuse atunci să vină; fusese ţinută la pat de o bronşită. Pentru Michael aceea fusese cea mai frumoasă zi de naştere a fiului său, cea care simbolizase mai mult decât orice altceva copilăria americană, dulce şi fără probleme a băiatului său.
    Vizitaseră grădina zoologică, se întorseseră acasă şi nu se întâmplase nimic deosebit, doar că se distraseră de minune - Michael şi fiul lui, care-i fusese şi încă îi mai era foarte drag.
    Şi-a umezit buzele şi a spus:
    - Vinde-O, Arnie, de ce n-o faci? Când termini reparaţiile, vinde-O. Ai putea să obţii mulţi bani. Destui - poate trei mii de dolari.
    Peste faţa lui Arnie s-a aşternut din nou acea exresie speriată, dar Michael nu putea să ştie sigur. Amurgul se redusese la o dungă portocalie la orizont, iar curtea mică era întunecată. Apoi expresia aceea - dacă fusese acolo - a dispărut.
    - Nu, Dad, n-aş putea face aşa ceva, a spus Arnie blând, ca şi când ar fi vorbit unui copil. N-aş putea face asta acum. Am investit prea mult în EA. Mult prea mult.
    Şi a plecat, traversând curtea spre trotuar, alăturându-se celorlalte umbre. A mai stăruit doar zgomotul făcut de paşii lui, care s-a stins în curând.
    Ai investit prea mult în ea? Chiar aşa? Cam cât exact, Arnie? Ce ai investit în ea?
    Michael s-a uitat în jos la frunze, apoi în jur la curtea lui. Pe lângă gard şi sub streaşina garajului, zăpada sclipea rece în întuneric, lividă şi aşteptând încăpăţânată venirea întăririlor. Aşteptând iarna.

                                                             32.
                                                Regina și Michael

                         E într-adevăr bun, al meu 409,
    Al meu Positraction 409, cu patru viteze și faruri cvadruple.
    The Beach Boys

                       Regina era obosită - pare-se că de la o vremea ea obosea mult mai ușor - și s-au dus amândoi la culcare în jurul orei nouă, cu mult înainte de întoarcerea lui Arnie. Au făcut dragoste din datorie şi fără entuziasm (în ultimul timp făceau des dragoste, întotdeauna era din datorie şi fără entuziasm, iar Michael începuse să aibă sentimentul neplăcut că soţia sa îl folosea în loc de somnifere), după care, stând în pat, Michael a întrebat parcă din întâmplare:
    - Cum ai dormit noaptea trecută?
    - Destul de bine, a spus candid Regina şi Michael a ştiut că ea minţea. Foarte bine.
    - Eu am urcat pe la unsprezece şi Arnie părea agitat, a spus Michael, păstrând încă un ton nonşalant.
    Acum era foarte tulburat - pe faţa lui Arnie fusese ceva în seara asta, ceva ce el nu putuse să descifreze din cauza umbrelor nenorocite. Probabil că nu fusese nimic, chiar nimic, dar acest nimic ardea în mintea lui ca o firmă de neon care nu dorea să se stingă.
    Păruse fiul său vinovat şi speriat? Sau fusese doar lumina? Dacă nu putea să rezolve dilema nu o să poată adormi în această seară - poate chiar deloc.
    - Eu m-am trezit pe la ora unu - a spus Regina, după care s-a grăbit să adauge - doar ca să mă duc la baie. Am trecut pe la el.
    A râs puţin nostalgică.
    - Obiceiurile vechi mor greu, nu-i aşa?
    - Da. Cred că da.
    - Atunci dormea adânc. Aş dori să-l pot convinge să poarte pijama când este frig.
    - Era în chiloţi?
    - Da.
    El s-a lăsat pe spate, extraordinar de uşurat şi foarte ruşinat de sine însuşi. Dar era mai bine să ştie... cu certitudine. Îi era foarte simplu să-i spună lui Arnie că el ştia ca Arnie nu putea să comită o crimă, tot aşa cum nu era în stare să meargă pe apă.
    Dar mintea, acea maimuţă perversă, poate să-şi imagineze orice şi pare că obţine o mulţumire perversă din asta. Poate că, s-a gândit Michael încrucişându-şi mâinile sub ceafă şi privind tavanul, poate că acesta-i un blestem al vieţii. În minte, nevasta poate să se culce râzând cu cel mai bun prieten al tău; un prieten bun poate să ţeasă intrigi împotriva ta, să te lovească pe la spate; un fiu poate să comită o crimă.
    Mai bine să fii ruşinat şi să trimiţi maimuţa la culcare.
    La ora unu noaptea Arnie fusese acasă. Era greu de crezut că Regina se înşela în privinţa orei - ceasul digital de pe birou afişa timpul cu cifre mari şi albastre. Fiul său fusese acasă la ora unu, iar Welch fusese omorât la trei mile depărtare, doar douăzeci de minute mai târziu.
    Era imposibil să crezi că Arnie ar fi putut să se îmbrace, să iasă din casă (fără ca Regina, care cu siguranţă rămăsese trează, să-l audă), să se ducă la Darnell, s-o ia pe Christine şi să ajungă în locul unde a fost ucis Moochie Welch.
    Teoretic imposibil.
    Ca să fim drepţi, nici nu crezuse vreodată aşa ceva.
    Mintea-maimuţă era satisfăcută. Michael s-a întors pe partea dreaptă, a adormit şi a visat că jucase mini-golf cu fiul său de nouă ani pe nenumărate piste verzi, printre care se aflau mori miniaturale şi mici lacuri... şi a visat că erau singuri, foarte singuri în lume, deoarece mama fiului său murise la naştere - foarte trist; prietenii încă făceau comentarii despre cât de neconsolat fusese Michael - dar când vor ajunge acasă, el şi fiul lui, casa va fi numai a lor, vor mânca spaghetele direct din cratiţă ca nişte burlaci, iar după ce vor spăla vasele, vor sta la masa de bucătărie ascunşi în spatele ziarelor şi vor construi maşini cu motoare din plastic.
    În somnul său, Michael Cunningham a zâmbit. Lângă el, în celălalt pat, Regina nu a zâmbit. A rămas trează şi a aşteptat zgomotul uşii care-i va spune că fiul ei a venit din lumea de afară.
    Când va auzi uşa deschizându-se şi închizându-se... când va auzi paşii pe scară... atunci va putea să adoarmă.
    Probabil.

                                                  33.
                                             Junkins

                         Cred că ar fi mai bine să încetinești și să mergi cu mine,
    Baby...
    Ce-ai spus?
    Să tac și să-mi văd de treabă?
    Dar, baby, tu ești treaba mea!
    Tu ești o treabă buuuună, baby,
    Și eu iubesc treburile bune!
    Ce fel de mașină conduc?
    Conduc un Cadillac 48
    Cu aripi Thunderbird,
    Îți spun, baby, este o chestie iute,
    Mergi înainte, Josephine, mergi înainte...
    Ellas McDaniel

                         Junkis a apărut în acea seară la Garajul Darnell în jur de opt patruzeci şi cinci.
    Arnie tocmai terminase ce avea de făcut la Christine. Îi înlocuise antena pe care banda lui Repperton o rupsese, iar cam de cincisprezece minute stătea la volan ascultând la WDIL "Cavalcada de Aur de Vineri Noapte".
    Nu avusese de gând să facă nimic mai mult decât să pornească radioul şi să se asigure că montase corect antena, că nu apăreau interferenţe. Dar găsise semnalul puternic al WDIL-ului şi rămăsese acolo, privind ţintă prin parbriz cu ochii înceţoşaţi şi visători, în timp ce Babby Fuller cânta "I Fought the Law", Frankie Lymon şi The Teenagers cântau "Why Do Fools Fall in Love?", Eddie Cochran cânta "C'mon Everybody", iar Buddy Holly, "Rave On". Vineri noaptea nu existau la WDIL reclame şi nici disc-jockey. Doar muzică. Dispărută din topuri, dar nu şi din inimile noastre.
    Din când în când intervenea o voce de femeie care îi comunica ceea ce el ştia deja - că asculta WDIL-Pittsburg, şi programul "Blue Suede Radio".
    Arnie şedea la volan visând; pe tabloul de bord sclipeau luminile roşii ale "idiotului", iar el bătea uşor darabana. Antena era bună. Da. Făcuse o treabă foarte bună.
    Aşa cum spunea Will; el avea mâini talentate. Uită-te la Christine; Christine o demonstra. Fusese o bucată de gunoi care stătea pe peluza lui LeBay, iar el o reînviase; apoi fusese o bucată de gunoi stând în parcarea de la aeroport şi el o reînviase iarăşi. El...
    Bate câmpii... bate câmpii şi spune-mi... Spune-mi... să nu fiu singur...
    Ce făcuse?
    Da, înlocuise antena.
    Şi îndreptase câteva adâncituri, de acestea îşi amintea. Dar nu comandase niciun geam (deşi toate erau înlocuite), nu comandase alte huse pentru scaune (dar acestea erau înlocuite) şi se uitase doar o singură dată foarte atent sub capotă, după care o trântise îngrozit de stricăciunile pe care le avea motorul Christinei.
    Dar acum radiatorul era întreg, blocul motor curat şi lucios, pistoanele funcţionau liber şi cum trebuie. Iar ea torcea ca o pisică. Dar avusese vise.
    Îl visase pe LeBay la volanul Christinei, LeBay îmbrăcat într-o uniformă pătată şi mânjită cu ţărâna din cimitir. Carnea lui LeBay se uscase şi căzuse. În unele locuri se întrezăreau oasele albe şi lucioase. Orbitele în care fuseseră ochii lui LeBay erau goale şi negre (dar ceva fremăta acolo, ah, da, ceva). Apoi farurile Christinei se aprinseseră şi cineva fusese ţintuit de ele ca o insectă pe o bucată de carton alb.
    Cineva cunoscut.
    Moochie Welch?
    Poate. Dar când Christine a ţâşnit brusc, cu cauciucurile ţipând, lui Arnie i s-a părut că faţa terorizată de acolo de pe stradă, se schimba chiar şi când Plymouth-ul trecea peste ea; acum era chipul lui Repperton, acum era chipul lui Sandy Galton, acum era chipul dur şrotund ca o lună al lui Will Darnell.
    Oricine o fi fost acolo, sărise într-o parte, dar LeBay o băgase pe Christine în marşarier, mânuind schimbătorul de viteze cu degete descărnate - pe unul dintre ele atârna o verighetă, tot atât de lejeră ca un lasou pe craca unui copac - şi apoi a schimbat viteza pe când silueta alerga spre partea cealaltă a străzii. Iar în timp ce Christine se apropia iarăşi, capul siluetei se răsucise, aruncând în urmă o privire îngrozită, şi Arnie văzuse faţa mamei lui... faţa lui Dennis Guilder... chipul lui Leigh, tot numai ochi, care pluteau într-un nor de păr blond-închis... iar, până la urmă propriul său chip, gura strâmbă formând cuvintele Nu! Nu! Nu!
    Acoperind totul, chiar şi tunetul grav al tobei de eşapament (ceva cu siguranţă se stricase acolo dedesubt), era vocea triumfătoare, putredă a lui LeBay, venind dintr-un laringe degradat, trecând printre buzele care se retrăseseră deja de pe dinţi şi care erau tatuate cu firişoare de ţărână, vocea stridentă, triumfătoare a lui LeBay:
    Aşa, căcănarilor! Cum vă place chestia asta?
    Apoi urmase bufnetul greu, mortal, al Christinei care lovea în carne, sclipirea unor ochelari în noapte, rostogolindu-se şi rostogolindu-se, şi Arnie se trezise în camera lui, ghemuit şi strângând perna în braţe. Fusese ora două noaptea şi primul lui sentiment fusese o mare uşurare că este încă în viaţă.
    El trăia şi LeBay era mort, iar Christine era la adăpost. Singurele lucruri din lume care aveau importanţă.
    Oh, dar Arnie, cum ţi-ai vătămat spatele?
    O voce din interior, răutăcioasă şi insinuantă - punând o întrebare la care lui îi era frică să răspundă.
    Am păţit-o la Philly Plains, spusese el tuturor. Una dintre maşinile avariate începuse să alunece de pe platforma remorcii camionului lui Will, iar eu am împins-o înapoi - nu am stat să mă gândesc; pur şi simplu am făcut-o. Am făcut o întindererea la un muşchi.
    Aşa spusese. Iar una dintre maşinile avariate a alunecat, iar el a împins-o înapoi, dar nu aşa făcuse întinderea de la spate, nu-i aşa? Nu.
    În noaptea aceea, după ce el şi Leigh o găsiseră pe Christine zdrobită în parcare, stând pe patra anvelope sfârtecate... În noaptea aceea la Darnell, după ce toată lumea plecase... el deschisese radioul din biroul lui Will pe programul WDIL de "oldies"... De ce nu? Acum Will avea încredere în el. El transporta ţigările peste graniţa statului, în New York; el transporta artificiile până la Burlington şi, de două ori, dusese ceva împachetat în cutii maro până la Wheeling, unde un tip tânăr într-un Dodge Challenger i-a înmânat, în schimbul lor, un pachet, tot maro, puţin mai mare.
    Arnie se gândise ca poate primise bani în schimbul cocainei, dar nu dorea să afle cu certitudine.
    În aceste călătorii conducea o imensitate; maşina personală a lui Will, un Imperial 1966, negru ca miezul nopţii în Persia. Era tăcut ca o şoaptă, iar portbagajul avea fund fals. Dacă nu depăşeai viteza legală, nu aveai probleme. De ce ar fi avut?
    Lucrul important era că acum avea cheile de la garaj. Putea să intre acolo după ce toată lumea plecase. Aşa cum făcuse în noaptea aceea. Arnie pornise radioul pe WDIL... şi apoi... şi apoi...
    Îşi vătămase cumva spatele.
    Ce făcuse ca să-şi vătămeze spatele?
    Ca răspuns i-a venit, ridicându-se din subconştient, o frază stranie: A fost doar o mică încordare amuzantă.
    Chiar dorea să ştie? Nu. De fapt, existau momente când nu-şi dorea deloc maşina. Existau momente când simţea că ar fi mai bine dacă... ei bine, dacă, ar arunca-o la cimitir. Nu că o va face, sau va putea să facă asta vreodată. Doar că, din când în când (în siajul transpirat, tremurător al visului din noaptea trecută, de exemplu), simţea că dacă s-ar debarasa de ea, ar fi... mai fericit.
    Brusc, radioul a scuipat o serie, aproape felină, de pârâituri.
    - Stai uşurel, a şoptit Arnie.
    Şi-a trecut lent mâna peste tabloul de bord, plăcându-i această atingere. Da, câteodată maşina îl speria.
    Şi presupunea că tatăl său avea dreptate; îi schimbase într-o anumită măsură viața. Dar nu ar putea s-o arunce la gunoi, tot aşa cum nu s-ar putea sinucide.
    Pârâiturile au încetat. "The Marvelettes" cântau "Please Mr. Postman".
    Apoi, foarte aproape, a auzit o voce:
    - Arnold Cunningham?
    A tresărit violent şi a închis radioul. S-a răsucit. Peste geamul Christinei era aplecat un om scund şi cu o expresie vioaie. Ochii lui erau căprui-închis, iar tenul îi era îmbujorat - de la frigul de afară, a bănuit Arnie.
    - Da?
    - Rudolph Junkins. Poliţia Statală, Departamentul de Investigaţii.
    Junkins şi-a întins mâna prin geamul deschis.
    Arnie s-a uitat un moment la ea. Deci tatăl său avusese dreptate. A zâmbit cât de plăcut a putut, a luat mâna, a strâns-o cu fermitate şi a spus:
    - Nu trage, poliţaiule, o să-mi arunc pistoalele.
   Junkins i-a zâmbit lui Arnie, dar acesta a observat că zâmbetul nu-i atingea ochii, care cercetau maşina într-o manieră profesională care nu i-a plăcut lui Arnie. Chiar deloc.
    - Oho! Din câte am auzit de la poliţia locală am crezut că tipii care au meşterit la maşina ta au tatuat-o foarte bine. Nu pare.
    Arnie a ridicat din umeri şi s-a dat jos din maşină. În serile de vineri, activitatea de la garaj era destul de anemică; Will venea destul de rar, iar în seara aceasta nu era acolo. Vizavi, în boxa zece, un tip pe nume Gabbs îşi monta un nou amortizor de sunet la vechiul său Valiant, iar la capătul îndepărtat al garajului se auzea din când în când zumzetul unei chei pneumatice. Aşadar, el şi Junkins erau singuri.
    - Nu a fost atât de rău precum părea, a spus Arnie.
    Se gândea că acest omuleţ zâmbitor şi energic s-ar putea să fie foarte inteligent.
    Iar gândindu-se la aceasta posibilitate şi-a pus mâna pe capota Christinei şi imediat s-a simţit mai bine. Putea să-i ţină piept acestui om, inteligent sau nu. La urma urmelor, de ce îşi făcea griji?
    - N-a avut avarii structurale.
    - Oh? Am înţeles că au perforat-o cu ceva foarte ascuţit, a spus Junkins uitându-se cu atenţie la caroseria Christinei. Să fiu al naibii dacă pot să văd reparaţiile. Arnie, tu trebuie să fii un tinichigiu genial. Dacă mă gândesc cum conduce nevastă-mea, poate că ar trebui să te angajez permanent.
    A zâmbit dezarmant, dar ochii lui alergau de colo-colo pe suprafaţa maşinii. S-au abătut un moment pe faţa lui Arnie, şi apoi s-au întors înapoi la maşină. Lui Arnie îi plăcea din ce în ce mai puţin.
    - Sunt bun, dar nu Dumnezeu, a răspuns el. Dacă vă uitaţi cu mare atenţie, se pot observa umpluturile.
    A arătat spre o adâncitură vagă din capota din spate a Christinei.
    - Şi acolo.
    A arătat spre alta.
    - Am fost destul de norocos să găsesc în Ruggles nişte elemente originale de caroserie Plymouth. Uşa din spate de pe partea asta am revopsit-o în întregime. Observaţi ca vopseaua nu este aceeaşi?
    A bătut uşor cu degetele în uşă.
    - Nu. Probabil că dacă aş avea un microscop aş putea să fac diferenţa, Arnie, dar altfel mi se pare că se potriveşte perfect.
    A bătut şi el uşor cu degetele în portieră. Arnie s-a încruntat.
    - Superbă lucrătură, a spus Junkins.
    S-a îndreptat agale spre botul maşinii.
    - Superbă lucrătură, Arnie. Meriţi să fii felicitat.
    - Mulţumesc.
    Privea, în timp ce Junkins, cu masca unui sincer admirator, îşi folosea ochii căprui şi ageri ca să caute imperfecţiunile, vopseaua adăugată, poate o pată de sânge sau un smoc de păr. Căuta urme ale lui Moochie Welch. Brusc, Arnie a fost convins că asta căuta căcănarul.
    - Cu ce vă pot eu ajuta, detectiv Junkins?
    Junkins a râs.
    - Omule, ce protocolar eşti. Nu pot să sufăr aşa ceva! Spune-mi Rudy, okay?
    - Sigur, a spus Arnie zâmbind. Rudy, cu ce te pot ajuta?
    - Ştii, este amuzant, a spus Junkins, lăsându-se pe vine ca să se uite la farurile din partea şoferului.
    A ciocănit uşurel într-unul din ele, apoi, cu o aparentă nepăsare, şi-a trecut degetul peste apărătoarea semicirculară de metal a farului. Canadiana lui s-a lăsat un moment pe cimentul pătat de ulei. Apoi s-a ridicat.
    - Noi primim reclamaţii în legătură cu orice de această natură - mă refer la distrugerea maşinii tale.
    - Oh, hei, ei nu au distrus-o cu adevărat, a spus Arnie.
    Începuse să fie foarte nervos şi iarăşi a atins-o pe Christine. Încă o dată, soliditatea EI, realitatea EI, au părut să-l reconforteze.
    - Ştii, au încercat, dar n-au făcut o treabă prea bună.
    - Okay. Cred că nu sunt la curent cu noua terminologie.
    Junkins a râs.
    - Oricum, când mi s-a adus la cunoştinţă, ce crezi că am spus? "Unde sunt fotografiile?" Asta am spus. Ştii am crezut că a fost o scăpare din partea lor. Deci am sunat la Poliţia din Libertyville, iar ei mi-au spus că nu există fotografii.
    - Nu, a spus Arnie. Un puşti de vârsta mea nu poate să obţină decât o asigurare de responsabilitate, ştii asta. Chiar şi responsabilitatea m-a costat şapte sute de dolari. Dacă aş fi avut asigurare contra avariilor aş fi făcut o grămadă de fotografii. Dar, din moment ce nu am, de ce să mă fi obosit? N-aveam chef să le pun în album.
     - Nu, cred că nu, a spus Junkins, şi s-a îndreptat agale spre spatele maşinii, căutând cioburi de sticlă, urme, vinovăţie. Dar ştii ce mi s-a mai părut amuzant? Tu nici măcar n-ai reclamat fărădelegea!
    Şi-a ridicat către Arnie ochii negri şi plini de întrebări, l-a privit foarte atent, apoi a zâmbit, parcă foarte uluit.
    - Nici măcar n-a reclamat! "Hm!", am spus eu. "Prăpăditul! Cine a făcut reclamaţia?" Tatăl băiatului, mi-au răspuns ei.
    Junkins a clătinat din cap.
    - Arnie, chestia asta n-o pricep şi nu mă feresc să ţi-o spun. Un băiat munceşte pe brânci ca să refacă o maşină veche până când aceasta valorează două sau poate chiar cinci mii de dolari, apoi apar unii care o distrug.
    - Ţi-am spus.
    Rudy Junkins şi-a ridicat mâna şi a zâmbit dezarmant. Timp de o secundă, Arnie a avut impresia că are de gând să spună "Pace", aşa cum obişnuia Dennis atunci când o discuţie devenea "fierbinte".
    - Au avariat-o. Iartă-mă.
    - Sigur.
    - Oricum, după cele spuse de prietena ta, unul dintre făptaşi... ei bine, a defecat pe tabloul de bord. Aş fi crezut că tu ai fost ca dracu' de furios. M-aş fi aşteptat să faci o reclamaţie.
    Acum zâmbetul a dispărut total, iar Junkins îl privea serios pe Arnie, chiar sever.
    Ochii grei, reci ai lui Arnie i-au întâlnit pe cei căprui ai lui Junkins.
    - Rahatul se spală, a spus el sec. Vreţi să ştiţi ceva, domnule Rudy? Vreţi să vă spun ceva?
    - Sigur, fiule.
    - Când aveam un an şi jumătate, am găsit o furculiţă şi am zgâriat un birou vechi pe care; ca să-l cumpere, mama făcuse economii timp de cinci ani. Făcuse economii la sânge, aşa mi-a spus. Bănuiesc că l-am zgâriat groaznic în foarte scurt timp. Bineînţeles că nu-mi amintesc, dar ea mi-a spus că s-a aşezat pe jos şi a plâns.
    Arnie a zâmbit puţin.
    - Până anul acesta, nu puteam să mi-o închipui pe mama într-o asemenea postură. Acum cred că pot. Poate că am început să mă maturizez, ce credeţi?
    Junkins şi-a aprins o ţigară.
    - Pierd eu sensul, Arnie? Fiindcă încă nu înţeleg la ce te referi.
    - Ea mi-a spus că ar fi preferat ca eu să fiu în scutece până la trei ani în loc să fi făcut acel lucru. Fiindcă, a spus ea, rahatul se spală.
    Arnie a zâmbit.
    - Tragi apa după el şi a dispărut.
    - Aşa cum a dispărut şi Moochie Welch? a întrebat Junkins.
    - Nu ştiu nimic despre asta.
    - Nu?
    - Nu.
    - Pe cuvânt de onoare? a întrebat Junkins.
    Întrebarea era plină de umor dar ochii lui nu; ei îl studiau pe Arnie, căutând cea mai mică fisură, o tresărire importantă.
    La capătul garajului, insul care folosise cheia pneumatică să-şi monteze cauciucurile pentru zăpadă a scăpat o unealtă pe ciment. A zdrăngănit muzical, iar tipul a cântat parcă pe mai multe voci:
    - Oh, fir'ai a dracului de târfă!
    Junkins şi Arnie s-au uitat scurt în acea direcţie, iar tensiunea momentului a fost spulberată.
    - Desigur. Pe cuvânt de onoare, a spus Arnie. Uite, presupun că eşti obligat să faci asta, este meseria ta.
    - Bineînţeles că este meseria mea, a încuviinţat Junkins încetişor. Băiatul a fost călcat de trei ori din ambele direcţii. Era terci. L-au adunat cu lopata.
    - Haide, a spus Arnie îngălbenindu-se.
    Stomacul i s-a contractat.
    - De ce? Nu aşa se procedează cu un rahat? Îl ridici cu o lopată?
    - Nu am avut niciun amestec! a strigat Arnie, iar omul de vizavi, care-şi monta amortizorul de sunet, s-a uitat mirat în sus.
    Arnie şi-a coborât glasul.
    - Îmi pare rău. Aş dori să mă laşi în pace. Ştii al naibii de bine că n-am niciun amestec în chestia asta. Tocmai ai cercetat în amănunt toată maşina. Dacă Christine l-ar fi lovit pe Welch de atâtea ori şi atât de puternic, ar fi fost şi ea stricată. Măcar atât ştiu şi eu de la televizor. Iar acum doi ani când aveam Mecanică Auto I, domnul Smolnack spunea că după câte ştie el, numai în două moduri poţi să distrugi total botul unei maşini: ori să loveşti un cerb, ori un om. Glumea puţin, dar nu spunea prostii... Ştii la ce mă refer.
    Arnie a înghiţit in sec, iar gâtul său foarte uscat a hârâit.
    - Corect, a spus Junkins. Maşina arată în ordine. Dar tu nu, băiete. Tu semeni cu un somnambul. Arăţi ca dracu'. Scuză-mi limbajul.
    Şi-a aruncat ţigara.
    - Ştii ceva, Arnie?
    - Ce?
    - Cred că minţi mai repede decât poate să galopeze un cal.
    A bătut cu palma în capota Christinei.
    - Sau poate ar trebui să spun mai repede decât poate să meargă un Plymouth.
    Arnie l-a privit, ţinându-şi mâna pe oglinda retrovizoare de pe partea pasagerului. Nu a spus nimic.
    - Nu cred că minţi în ce priveşte uciderea lui Welch. Dar, cred că minţi în legătură cu ce i-au făcut ei maşinii tale; prietena ta a spus că ei au dezmembrat-o, iar ea este mult mai convingătoare decât tine. În timp ce îmi povestea a plâns. Mi-a spus că erau peste tot cioburi de sticlă... De unde ai cumpărat geamurile, că veni vorba?
    - McConnell's, a răspuns prompt Arnie. În Burg.
    - Mai ai chitanţa?
    - Am aruncat-o.
    - Dar ei îşi vor aminti de tine. O comandă atât de mare.
    - S-ar putea - a spus Arnie - dar nu m-aş baza pe asta, Rudy. Sunt cei mai mari specialişti în geamuri de automobile de la vest de New York şi de la est de Chicago. Asta înseamnă o zonă imensă. Fac foarte multe vânzări şi o mulţime sunt pentru maşini vechi.
    - Totuşi, au registre.
    - Am plătit bani gheaţă.
    - Dar numele tău o să fie pe chitanţier.
    - Nu, a spus Arnie, şi a zâmbit rece. Garajul Darnell. Aşa am obţinut o reducere de zece la sută.
    - Ai prevăzut totul, nu-i aşa?
    - Locotenent Junkins ...
    - Minţi în legătură cu geamurile, deşi să fiu al dracului dacă înţeleg de ce.
    - Aş zice că după tine şi Isus Cristos a minţit pe Golgota, a spus Arnie iritat. De când este o crimă să-ţi cumperi geamuri dacă cineva ţi le-a spart pe celelalte? Sau să plăteşti cu bani gheaţă? Sau să obţii o reducere?
    - De niciodată, a răspuns Junkins.
    - Atunci scuteşte-mă.
    - Ba mai mult decât atât, eu cred că minţi când spui că habar n-ai ce s-a întâmplat cu Welch. Ştii ceva. Aş vrea să aflu ce.
    - Nu ştiu nimic, a spus Arnie.
    - Dar despre ...
    - Nu mai am nimic să-ți spun. Îmi pare rău.
    - În ordine, a spus Junkins renunţând atât de repede încât Arnie a devenit imediat bănuitor.
    Junkins a căutat prin jacheta sport pe care o purta sub canadiană şi şi-a scos portofelul. Arnie a văzut că Junkins purta un pistol într-o teacă de pe umăr şi a bănuit că poliţistul a dorit ca el să-l vadă. A scos o carte de vizită şi i-a dat-o lui Arnie.
    - Poţi să mă găseşti la unul dintre cele două numere. Dacă vrei să discutăm. Despre orice.
    Arnie a pus cartea de vizită în buzunarul de la piept.
    Junkins a mai înconjurat-o o dată pe Christine.
    - Superbă lucrătură, a repetat el.
    S-a uitat chiorâş spre Arnie.
    - De ce n-ai făcut reclamaţie?
    Arnie a scos un oftat puternic.
    - Fiindcă am crezut că totul se va sfârşi acolo. Am crezut că ei vor renunţa.
    - Mda, a spus Junkins. Bănuiam eu că ăsta a fost motivul. Noapte bună, fiule.
    - Noapte bună.
    Junkins a pornit spre ieşire, apoi s-a răsucit şi s-a întors înapoi.
    - Mai gândeşte-te. Într-adevăr arăţi ca dracu', înţelegi ce vreau să spun? Ai o prietenă drăguţă. Este îngrijorată în privinţa ta şi îi pare rău de ce a păţit maşina ta. Şi tatăl tău este îngrijorat. Aşa mi s-a părut la telefon. Mai gândeşte-te şi sună-mă, fiule. O să dormi mai bine.
    Arnie a simţit cum ceva tremură în spatele buzelor, ceva mic şi trist, ceva rănit.
    Ochii căprui ai lui Junkins erau blânzi. A deschis gura - doar Dumnezeu ştie ce ar fi putut să spună - apoi un puseu îngrozitor de durere l-a înjunghiat în spate, facându-l să se încordeze brusc. Dar a avut şi efectul palmei aplicate unui isteric. S-a simţit mai calm, cu capul mai limpede.
    - Noapte bună, a repetat el. Noapte bună, Rudy.
    Junkins l-a mai privit tulburat încă puţin, apoi a plecat.
    Arnie a început să tremure din tot corpul. Tremuratul a început de la mâini şi s-a răspândit prin antebraţe la coate, apoi, pe neaşteptate, peste tot. A căutat orbeşte mânerul portierei, l-a găsit până la urmă şi a intrat în Christine, în mirosul liniştitor al maşinii şi al tapiţeriei noi. A pornit motorul la relanti, luminile "idiotului" au clipit, iar el a căutat butoanele radioului.
    În timp ce făcea asta, ochii i-au căzut pe brelocul de piele cu iniţialele R.D.L. gravate pe el, iar visul i s-a întors brusc şi foarte şocant: cadavrul în descompunere stând acolo unde se afla el acum; orbitele goale privind prin parbriz; degetele descărnate strângând volanul; rânjetul gol al dinţilor craniului; în timp ce Christine se năpustea peste Moochie Welch, iar la radio, potrivit pe WDIL, era melodia "Last kiss" cântată de J. Franck Wilson şi The Cavaliers.
    Şi brusc i s-a făcut rău - foarte rău. Greaţa se agita continuu în stomac şi în gâtlej. Arnie s-a târât afară din maşină şi a fugit spre toaletă, zgomotul propriilor paşi izbindu-i nebuneşte urechile. De-abia a ajuns. Totul a ieşit afară; a vomitat de mai multe ori până când nu a mai avut nimic în stomac, decât fiere. În faţa ochilor vedea stele verzi. Urechile îi ţiuiau, iar muşchii abdominali i se agitau spasmodic.
    Şi-a privit în oglinda pătată faţa palidă, cearcănele negre de la ochi şi părul umed care i se lipise de frunte. Junkins avea dreptate. Arăta ca dracu'.
    Dar coşurile îi dispăruseră.
    A râs nebuneşte. N-ar renunţa la Christine, orice s-ar întâmpla.
    Ăsta era singurul lucru pe care nu l-ar face. El...
    Şi, pe neaşteptate, a trebuit iarăşi să vomite, doar că nu mai avea nimic de dat afară; doar spasme seci, sfâşietoare şi gustul acela amar de fiere.
    Trebuia să discute cu Leigh. Foarte brusc, simţea nevoia să discute cu Leigh.
    A intrat în biroul lui Will, în care singurul zgomot era ticăitul ceasului fixat pe perete. A format din memorie numărul familiei Cabot, dar a greşit de două ori deoarece degetele îi tremurau foarte tare.
    I-a răspuns chiar Leigh cu voce somnoroasă.
    - Arnie?
    - Trebuie să vorbesc cu tine, Leigh. Trebuie să te văd.
    - Arnie, este aproape ora zece. Tocmai am ieşit de la duş şi mă băgasem în pat... aproape adormisem...
    - Te rog, a spus el şi şi-a închis ochii.
    - Mâine. Nu se poate în seara asta, părinţii mei nu m-ar lăsa să ies aşa de târziu.
    - Este doar zece. Şi este vineri.
    - Ei nu mai doresc să te văd prea des, Arnie. La început te plăceau, iar tata încă te place... dar amândoi au impresia că ai devenit puţin ciudat.
    A urmat o pauză lungă, lungă din partea lui Leigh.
    - Şi eu cred asta, a spus ea până la urmă.
    - Asta înseamnă că nu vrei să ne mai vedem? a întrebat el plictisit.
    Stomacul îl durea, spatele îl durea, totul îl durea.
    - Nu.
    Acum în vocea ei se strecurase un ton vag de reproş.
    - Începusem să cred că tu nu mai doreşti să mă vezi... nu la şcoală, iar serile ţi le petreci întotdeauna la garaj. Lucrând la maşină.
    - Am terminat totul, a spus el. Iar apoi, cu un efort imens: Despre maşină doream să - aaauu, la naiba!
    Şi-a dus mâna la spate, unde simţise iarăşi un puseu groaznic de durere şi a reuşit să apuce corsetul.
    - Arnie?
    Ea era alarmată.
    - Te simţi bine?
    - Mda. Mă doare puţin spatele.
    - Ce aveai de gând sa spui?
    - Mâine. O să mergem până la Baskin-Robins, o să mâncăm îngheţată, poate o să facem câteva cumpărături pentru Crăciun, o să cinăm acolo şi o să te duc acasă pe la şapte. Şi n-o să mă port ciudat. Îţi promit.
    Ea a râs puţin, iar Arnie a simţit o mare uşurare. Era ca un balsam.
    - Mincinosule.
    - Asta înseamnă că accepţi?
    - Da, înseamnă că accept.
    Leight a făcut o pauză şi apoi a adăugat încetişor:
    - Ţi-am spus că părinţii mei nu prea mai doresc ca eu să te văd. N-am spus că şi eu vreau asta.
    - Mulţumesc, a spus el, luptându-se să-şi păstreze un ton calm. Mulţumesc.
    - Despre ce voiai să discutăm?
    Christine. Doream să discutăm despre EA - şi despre visele mele.
    Şi despre motivele care mă fac să arăt ca dracu , şi de ce întotdeauna vreau să ascult acum WDIL, şi despre ce am făcut în seara aceea după ce toată lumea a plecat... noaptea în care mi-am vătămat spatele. Oh, Leigh, doresc...
    Alt puseu de durere în spate, ca nişte gheare de pisică.
    - Cred că tocmai am discutat.
    - Oh.
    O pauză scurtă, caldă.
    - Bine.
    - Leigh?
    - Hm?
    - Acum o să am mai mult timp. Îţi promit. Cât doreşti tu.
    Şi a gândit: Fiindcă acum, când Dennis este în spital, tu eşti tot ce mi-a rămas, tot ce a rămas între mine şi... mine şi...
    - Asta-i bine.
    - Te iubesc.
    - La revedere, Arnie.
    Spune şi tu! a dorit el brusc să strige.
    Spune şi tu, am nevoie să mi-o spui şi tu!
    Dar în ureche a auzit doar clinchetul telefonului.
    A rămas mult timp la biroul lui Will, cu capul plecat, încercând să-şi revină. Ea nu trebuia să-i facă o declaraţie de dragoste ori de câte ori el îi făcea una, nu-i aşa?
    Nu avea chiar atât de mare nevoie de asigurare? Sau avea?
    Arnie s-a ridicat şi s-a dus la uşă. Ea se întâlnea mâine cu el, ăsta era lucrul important. Vor face cumpărăturile de Crăciun pe care le plănuiseră în ziua aceea, în care căcănarii au distrus-o pe Christine; se vor plimba şi vor vorbi, se vor distra foarte Bine. Ea îi va spune că îl iubeşte.
    - O s-o spună, a şoptit el, stând în cadrul uşii.
    Dar în mijlocul garajului stătea Christine ca o negare mută şi stupidă, cu grila ei împungând aerul ca şi cum ar fi vânat ceva.
    Iar din subconştientul lui, acea voce macabră şi sâcâitoare a şoptit: Cum ţi-ai vătămat spatele? Cum ţi-ai vătămat spatele? Cum ţi-ai vătămat spatele, Arnie?
    Această întrebare îl timora. Îi era frică de răspuns.

                                                         34.
                                           Leigh și Christine

                      Fetița mea a venit într-un Cadillac nou-nouţ,
    Mi-a spus: "Hey, daddy, vino aici,
    Nu mă mai întorc niciodată!"
    Baby, baby, nu vrei să-mi asculţi rugămintea?
    Haide, scumpo, întoarce-te la mine!
    Mi-a spus "Du-te dracului, daddy,
    Nu mă mai întorc niciodată!"
    The Clash

                      Era o zi mohorâtă care amenința cu ninsoare, dar Arnie a avut perfectă dreptate: s-au distrat foarte bine și el nu s-a comportat ciudat.
    Doamna Cabot fusese acasă când Arnie ajunsese acolo, iar primirea iniţială pe care i-a făcut-o a fost destul de rece. Dar a trecut mult timp - poate douăzeci de minute - până când Leigh a coborât, îmbrăcată cu un pulover de culoarea caramelei care se mula superb peste sâni şi o pereche nouă de pantaloni care-i scoteau în evidență şoldurile.
    Această inexplicabilă întârziere la o fată care întotdeauna fusese punctuală, era premeditată. Arnie o întrebase mai târziu despre asta, dar Leigh negase cu o inocenţă poate puţin prea prefăcută, dar îşi atinsese scopul.
    Atunci când voia, Arnie putea să fie fermecător, iar cu doamna Cabot s-a pornit hotărât pe treabă. Înainte ca Leigh să coboare scările, prinzându-şi părul în coadă de cal, doamna Cabot capitulase. Îl servise pe Arnie cu un Pepsi Cola şi asculta cu mare atenţie poveştile de la clubul de şah cu care o delecta el.
    - Este singura activitate extraşcolară civilizată de care am auzit vreodată, i-a spus ea lui Leigh şi i-a zâmbit aprobator lui Arnie.
    - PLIIICCCTIIISI-toare, a spus Leigh.
    L-a cuprins pe Arnie de talie şi l-a sărutat zgomotos pe obraz.
    - Leigh Cabot!
    - Iartă-mă, Mums, dar arată nostim cu ruj pe obraz, nu-i aşa? Aşteaptă puţin, Arnie, am un Kleenex. Nu-l şterge cu ghearele.
    A căutat şerveţelul în poşetă. Arnie s-a uitat spre doamna Cabot şi şi-a dat ochii peste cap. Natalie Cabot şi-a dus mâna la gură şi a chicotit.
    Relaţiile bune dintre ea şi Arnie erau pe deplin restabilite.
    Arnie şi Leigh s-au dus la Baskin-Robbins, unde o stânjeneală iniţială, rămăşiţă a convorbirii telefonice din seara de dinainte, s-a topit. Arnie avea o teamă vagă că Christine nu va funcţiona bine sau că Leigh va spune ceva răutăcios despre EA; ei nu-i plăcuse niciodată să meargă cu maşina lui.
    Amândouă s-au dovedit a fi îngrijorări nefondate. Christine a funcţionat ca un bun ceas elveţian, iar singurele lucruri pe care Leigh le-a rostit despre Ea erau pline de mulţumire şi uluire.
    - N-aş fi crezut niciodată, a spus ea în timp ce ieşeau din parcarea salonului de îngheţată şi intrau în traficul ce se îndrepta spre Monroeville Mall. Cred ca ai muncit ca un catâr.
    - Nu era atât de grav pe cât ţi s-a părut ţie, a spus Arnie. Te-ar deranja nişte muzică?
    - Nu, bineînţeles că nu!
    Arnie a deschis radioul.
    The Silhouettes interpretau în ritm îndrăcit melodia "Get a Job".
    Leigh s-a strâmbat.
    - Uff, WDIL. Pot să-l schimb?
    - Te rog.
    Leigh a schimbat pe un post de muzică rock din Pittsburg şi l-a auzit pe Billy Joel. "Tu s-ar putea sa ai dreptate", afirma Billy voios. "Eu s-ar putea să fiu nebun".
    Acestea au fost urmate de cuvintele lui Billy către prietena lui, Virginia, spunându-i că "fetele catolice o încep prea târziu" - era programul "Petrecerea de Weekend".
    Acum, se gândea Arnie.
    Acum EA o să înceapă să sară... Înapoi la... altceva.
    Dar Christine continua să meargă înainte.
    Centrul comercial era aglomerat cu oameni agitaţi dar, în majoritate voioşi, iureşul bezmetic şi câteodată urât de dinaintea Crăciunului era încă la o distanţă de două săptămâni. Aerul de sărbătoare era încă prea nou şi era posibil să te uiţi fără acreală la beteala care decora holurile largi ale magazinelor. Clincănitul constant de clopoţei al Moş-Crăciunilor de la Armata Salvării nu devenise încă o iritare culpabilă; încă intonau urări, felicitări, nu acel monoton şi metalic cântec:
    Săracii n-au Crăciun, săracii n-au Crăciun, săracii n-au Crăciun, pe care Arnie părea întotdeauna să-l audă când mai erau puţine zile până la Crăciun şi atât vânzătoarele cât şi Moş-Crăciunii de la Armata Salvării erau din ce în ce mai tracasaţi.
    S-au ţinut de mână până când pachetele au devenit prea multe, mult prea repede, apoi Arnie s-a plâns cu bonomie că ea îl transformase într-un animal de povară.
    În timp ce se îndreptau spre nivelul inferior şi spre B. Dalton, unde Arnie dorea să caute o carte despre arta construirii păpuşilor pentru tatăl lui Dennis Guilder, Leigh a observat că începuse să ningă.
    Au stat câteva secunde la una dintre ferestrele scării, privind ninsoarea ca nişte copii. Arnie a luat-o de mână, iar Leigh l-a privit zâmbind.
    El putea să-i miroasă pielea, curată şi aromată; simţea parfumul părului ei.
    Şi-a înclinat puţin capul; ea a făcut la fel. S-au sărutat uşor, iar ea i-a strâns mâna. Mai târziu, după ce au ieşit din librărie, au stat deasupra ringului din centrul magazinului, privind patinatorii care dansau şi făceau piruete în ritmul colindelor de Crăciun.
    A fost o zi foarte frumoasă până în momentul în care Leigh Cabot a fost la un pas de moarte.
    Dacă n-ar fi existat autostopistul, aproape cu siguranţă ea ar fi murit. Atunci ei se aflau pe drumul de întoarcere, iar amurgul timpuriu de decembrie se transformase într-un întuneric lăptos.
    Christine, având ca de obicei o aderenţă foarte bună, mergea liniştită prin cele patru degete de zăpadă depuse.
    Arnie făcuse o rezervare pentru cină la British Lion Steak House, singurul restaurant într-adevăr bun din Libertyville, dar timpul trecuse fără ca ei să-şi dea seama şi se deciseseră să cumpere o cină frugală de la McDonald-ul de pe JFK Drive.
    Leigh îi promisese mamei sale că va ajunge acasă până la opt şi jumătate, deoarece familia Cabot avea invitaţi, iar când au părăsit centrul comercial era ora opt fără un sfert.
    - Cu atât mai bine, a spus Arnie. Aproape am dat faliment.
    Farurile l-au reliefat pe autostopist stând la intersecţia dintre Route 17 şi JFK Drive, la cinci mile depărtare de Libertyville. Avea părul negru lung până la umeri, presărat cu zăpadă, iar între picioare avea un sac milităresc.
    În timp ce se apropiau de el, autostopistul a ridicat o pancartă pe care scria: LIBERTYVILLE, PA. Când au ajuns mai aproape, a întors-o pe cealaltă parte. Acolo scria: STUDENT LA COLEGIU NON-PSIHOPAT.
    Leigh a izbucnit în râs.
    - Haide să-l luăm, Arnie.
    - Atunci când fac eforturi deosebite ca să arate că nu sunt psihopaţi, atunci trebuie să fii mai atent. Dar okay.
    A semnalizat că opreşte. În acea seară ar fi încercat să prindă luna cu un coş de nuiele dacă Leigh i-ar fi cerut aşa ceva.
    Christine s-a îndreptat lin spre marginea drumului, cauciucurile având aderenţă bună. Dar când s-au oprit, radioul, la care fusese până atunci o melodie hard-rock, a început să pârâie, iar după ce bruiajul a trecut, s-a auzit vocea lui Big Bopper care interpreta "Chantilly Lace".
     - Ce s-a întâmplat cu "Petrecerea de weekend"? a întrebat Leigh în timp ce autostopistul alerga spre ei.
    - Nu ştiu, a răspuns Arnie.
    Dar ştia.
    I se mai întâmplase şi altă dată. Câteodată radioul Christinei prindea doar WDIL. Nu conta pe ce butoane apăsai sau cât de mult meştereai la adaptorul pentru FM de sub tabloul de bord; ori WDIL, ori nimic.
    Brusc, şi-a dat seama că oprirea ca să-l ia pe autostopist fusese o greşeală.
    Dar acum era prea târziu pentru regrete; tipul deschisese una dintre uşile din spate ale Christinei, şi-a aruncat pe podea sacul de armată şi a intrat. Împreună cu el a intrat şi o pală de aer rece şi de zăpadă.
    - Ah, omule, mulţumesc.
    A oftat.
    - Degetele de la mâini şi de la picioare au plecat de vreo douăzeci de minute spre Miami Beach. Oricum, trebuie să se fi dus undeva, fiindcă nu le mai simt.
    - Mulţumeşte-i doamnei mele, a spus scurt Arnie.
    - Mulţumesc, coniţă, a spus autostopistul, ridicând galant o pălărie invizibilă.
    - N-ai de ce, a zis Leigh şi a zâmbit. Sărbători fericite.
    - La fel şi vouă, deşi n-ai spune că există aşa ceva dacă ai sta acolo încercând să prinzi o ocazie în această seară. Oamenii trec pe lângă tine şi dispar. Vuumm.
    S-a uitat apreciativ în jur.
    - Frumoasă maşină, omule. A naibii de frumoasă.
    - Mulţumesc, a spus Arnie.
    - Ai refăcut-o singur?
    - Mda.
    Leigh îl privea nedumerită pe Arnie. Dispoziţia expansivă pe care o avusese el până atunci fusese înlocuită de o nepoliteţe care nu-l caracteriza deloc. La radio, Big Bopper a terminat şi a urmat Richie Valens, cu "La Bamba".
    Autostopistul a clătinat din cap şi a râs:
    - La început Big Bopper, apoi Richie Valens. Parcă-i noaptea morţilor la radio. Bunul şi bătrânul WDIL.
    - Ce vrei să spui? a întrebat Leigh.
    Arnie a închis brusc radioul.
    - Au murit într-un accident de avion. Împreună cu Buddy Holly.
    - Oh! a exclamat Leigh cu voce tremurată.
    Probabil că şi autostopistul a simţit schimbarea din dispoziţia lui Arnie; a devenit tăcut şi gânditor. Afară, ninsoarea se înteţise şi se îndesise. Sosise prima furtună adevărată a sezonului.
    În cele din urmă, arcurile aurii ale firmei McDonald au sclipit prin ninsoare.
    - Arnie, vrei să mă duc eu înăuntru? a întrebat Leigh.
    Arnie devenise aproape la fel de tăcut ca o stâncă, tăind elanurile ei pentru o conversaţie cu nişte mormăieli.
    - Mă duc eu, a spus el şi a cotit spre parcare. Ce doreşti să-ţi iau?
    - Doar un hamburger şi cartofi prăjiţi, te rog.
    Intenţionase să ia meniul complet - Big Mac, milk-shake, chiar şi prăjiturele - dar apetitul ei părea că se redusese la zero.
    Arnie a oprit. În lumina galbenă răspândită de peretele de cărămidă din spatele clădirii, faţa lui părea galbenă, parcă bolnavă. S-a întors cu braţul sprijinit de spătarul scaunului.
    - Să-ţi iau şi ţie ceva?
    - Nu, mulţumesc, a răspuns autostopistul. Mă aşteaptă părinţii la cină. Nu pot s-o dezamăgesc pe mama. Sacrifică cel mai gras viţel de câte ori mă duc acasă.
    Zgomotul uşii trântite i-a tăiat ultimul cuvânt. Arnie ieşise afară şi se îndrepta spre uşa de intrare, cizmele lui ridicând norișori de zăpadă.
    - Întotdeauna este aşa de voios? a întrebat autostopistul. Sau câteodată devine cam taciturn?
    - Este foarte drăguţ, a spus Leigh ferm.
    Pe neaşteptate devenise nervoasă. Arnie oprise motorul şi luase cheile, lăsând-o singură cu acest străin de pe bancheta din spate. Îl putea vedea în oglinda retrovizoare şi, brusc, părul lui negru şi lung, zburlit de vânt, barba de o zi şi ochii negri îl făceau să pară sălbatic, să semene cu Manson.
    - Unde faci şcoala? a întrebat ea.
    Degetele ei trăgeau de pantaloni şi s-a forţat să se stăpânească.
    - Pitt, a răspuns scurt autostopistul.
    Ochii lui s-au întâlnit cu ai ei în oglinda retrovizoare, iar ea şi i-a coborât foarte repede. Pantaloni de stofă roşii. Îi alesese deoarece Arnie îi spusese odată că îi plac - probabil că erau cei mai strâmţi pantaloni pe care-i avea ea. Dintr-o dată îşi dorea să fi purtat altceva, care ar fi putut fi considerat provocator, dar care să nu pună la încercare imaginaţia cuiva: poate o rochie-sac gri.
    A încercat să zâmbească - într-adevăr era un gând amuzant, o rochie-sac gri, obţine-o, ha-ha-ha - dar n-a reuşit.
    Nu avea cum să nu recunoască: Arnie o lăsase singură cu un străin (drept pedeapsă că ea avusese ideea să-l ia în maşină?) şi ea era acum speriată.
    - Unde rele, a spus pe neaşteptate autostopistul, făcând-o pe ea să-şi ţină respiraţia.
    Cuvintele lui erau egale şi finale. Ea îl vedea pe Arnie prin vitrină, stând al cincilea sau al şaselea la coadă. Mai trebuie să treacă destul timp până va ajunge în faţă.
    S-a surprins imaginându-şi-l pe autostopist punându-şi brusc mâinile înmănuşate în jurul gâtului ei. Bineînţeles că ea putea sa ajungă la claxon - dar va funcţiona? Se îndoia, fără să aibă vreun motiv. Se gândea că ar putea să claxoneze de nouăzeci şi nouă de ori şi claxonul să funcţioneze. Dar dacă, la a suta oară era strangulată de acest autostopist în favoarea căruia ea intervenise, claxonul nu va scoate nici un sunet.
    Fiindcă... Christine o antipatiza. De fapt, credea că Christine o urăşte de moarte. Pur şi simplu. Aberant, dar aşa era.
    - S-scuză-mă?
    A privit în oglinda retrovizoare şi a fost extraordinar de uşurată când a văzut că autostopistul nu se uită la ea; el privea interiorul maşinii. A atins tapiţeria banchetei cu mâna, mai apoi şi-a trecut uşor degetele pe plafon.
    - Unde rele, a spus el şi a clătinat din cap. Maşina asta, nu ştiu de ce, dar îmi transmite unde rele.
    - Adevărat? a întrebat ea sperând că vocea ei a avut un ton neutru.
    - Mda. Când eram mic am rămas o dată blocat în lift. De atunci am atacuri de claustrofobie. Până acum nu mi s-a mai întâmplat în maşină, dar se întâmplă acum. Unul foarte rău. Cred că ai putea să aprinzi un chibrit pe limba mea, atât de uscată îmi este gura.
    A râs scurt şi stânjenit.
    - Dacă n-aş fi în aşa mare întârziere, aş coborî şi aş merge pe jos. N-o lua drept o jignire la adresa maşinii tipului tău, a adăugat el grăbit.
    Când Leigh s-a uitat în oglindă ochii lui nu mai păreau deloc sălbatici, erau doar nervoşi. În aparenţă nu glumise în legătură cu claustrofobia şi nu mai semăna deloc cu Charlie Manson. Leigh se întreba cum de putuse fi atât de proastă... doar că ştia acum şi de ce.
    Ştia foarte bine.
    Era maşina. Toată ziua se simţise foarte bine când mersese cu Christine, dar acum fosta ei nervozitate şi antipatie reapăruseră. Pur şi simplu ea îşi proiectase sentimentele asupra autostopistului deoarece... ei bine, deoarece poţi fi speriată şi nervoasă din cauza unui individ pe care l-ai luat de pe şosea, dar era o nebunie să fii speriată de o maşină, de o structură fără viață din oțel, sticlă, plastic şi crom. Asta nu era doar o mică excentricitate, era nebunie.
    - Nu simţi niciun miros, nu-i aşa? a întrebat el brusc.
    - Să miros ceva?
    - Un miros rău.
    - Nu, chiar deloc.
    Acum degetele ei trăgeau de poalele puloverului, scoţând fire de angora. Inima îi bătea neplăcut.
    - Trebuie să fie un rezultat al atacului tău de claustrofobie.
    - Cred că da.
    Dar ea simţea acel miros. Sub mirosurile plăcute ale pielii şi tapiţeriei noi exista un iz vag: cam ca de ouă stricate. Doar un damf... un damf pururos.
    - Te deranjează dacă deschid puţin geamul?
    - Dacă doreşti, a răspuns Leigh şi a trebuit să facă un efort destul de mare ca să-şi păstreze vocea egală şi calmă.
    Pe neaşteptate ochii minţii i-au reprodus poza care apăruse cu o dimineaţă înainte în ziare, poza lui Moochie Welch, probabil luată dintr-un registru. Legenda de sub fotografie spunea:
    Peter Welch, victima accidentului despre care poliţia crede că a fost o crimă.
    Autostopistul a deschis puţin geamul, iar înăuntru a intrat aerul rece, proaspăt, risipind acel miros. Înăuntru, la McDonald, Arnie ajunsese în faţă şi făcea comanda.
    Privindu-l, Leigh a simţit un amestec atât de ciudat de dragoste şi teamă încât i s-a făcut rău - pentru cea de a treia oară în ultimul timp îşi dorea să-şi fi îndreptat atenţia asupra lui Dennis; Dennis care părea atât de sigur şi de sensibil...
    Şi-a întors gândurile de la această dorinţă.
    - Să-mi spui dacă ţi se face frig, a spus autostopistul. Ştiu, sunt cam ciudat.
    A oftat.
    - Câteodată cred că n-ar fi trebuit să renunţ la droguri, ştii?
    Leigh a zâmbit.
    Arnie a ieşit din clădire cu o pungă albă în mână, a alunecat puţin pe zăpadă, apoi s-a urcat la volan.
    - Este ca un congelator aici, a bodogănit el.
    - Iartă-mă, omule, a spus autostopistul din spatele maşinii şi a ridicat geamul.
    Leigh a aşteptat să vadă dacă izul acela va reveni, dar acum nu se simţeau decât mirosurile de piele, tapiţerie şi aroma vagă a aftershave-ului lui Arnie.
    - Uite, Leigh.
    I-a dat un hamburger, cartofii prăjiţi şi o Coke mică. El îşi luase un Big Mac.
    - Omule, vreau să-ţi mulţumesc încă o dată că m-ai luat în maşină, a spus autostopistul. Poţi să mă laşi la intersecţia dintre JFK şi Center, dacă nu te deranjează.
    - În regulă, a spus scurt Arnie şi a pornit maşina.
    Ninsoarea era acum şi mai deasă şi vântul începuse să se înteţească. Pentru prima dată Leigh a simțit-o pe Christine derapând puţin, încercând să-şi păstreze aderenţa pe strada largă care acum era părăsită.
    Erau la mai puţin de cincisprezece minute depărtare de casă.
    Nemaiexistând acel iz, lui Leigh îi revenise apetitul. A înfulecat jumătate din hamburgerul ei, a băut nişte Coke şi şi-a oprit o râgâiturâ cu dosul palmei. Intersecţia dintre Centerşi JFK, marcată de un memorial al războiului a apărut pe partea stângă, iar Arnie a oprit lângă trotuar apăsând uşor pe frâne astfel încât Christine să nu derapeze.
    - Weekend plăcut, a spus Arnie.
    Acum semăna mai mult cu cel dintotdeauna. Poate că tot ce-i trebuise fusese puţină mâncare, s-a gândit Leigh amuzată.
    - La fel şi vouă, a spus autostopistul. Şi Crăciun fericit.
    - Şi ţie, a spus Leigh.
    A mai muşcat încă o dată din hamburger, a mestecat, a înghiţit... şi a simţit cum mâncarea se opreşte în gât. Pe neaşteptate nu mai putea să respire.
    Autostopistul cobora din maşină. Zgomotul uşii care se deschidea a fost foarte puternic. Sunetul clanţei a părut ca bubuitul cifrului de la un seif bancar. Vântul părea o sirena de fabrică.
    (Este stupid, ştiu, dar nu pot, Arnie, nu pot să respir.)
    - Mă sufoc! a încercat ea să spună, dar n-a reuşit să scoată decât un şuierat vag pe care era sigură că l-a acoperit vântul.
    Şi-a dus mâna la gât şi l-a simţit umflat şi zvâcnind. A încercat să strige. Nu avea aer ca să strige, nu avea deloc
    (Arnie, nu pot.)
    aer, şi o simţea acolo, o bucată caldă de hamburger. A încercat s-o dea afară dar n-a reuşit. Luminile de pe tabloul de bord, verde intens, circulare, (pisică, ochii unei pisici, bunule Dumnezeu, nu pot să RESPIR)
    o priveau
    (Dumnezeule, nu pot, să RESPIR, nu pot să RESPIR, nu pot)
    Pieptul ei a început să se agite, cerând aer. Iarăşi a încercat să dea afară bucata aceea pe jumătate mestecată de hamburger din gâtul ei, dar nu voia să iasă. Acum şuieratul vântului era mai puternic decât lumea, mai puternic decât orice sunet pe care-l auzise ea până atunci, iar Arnie în sfârşit îşi întorcea faţa de la autostopist ca să se uite la ea; se întorcea cu încetinitorul, cu ochii holbându-i-se aproape comic şi chiar şi vocea lui părea prea tare, ca tunetul, vocea lui Zeus adresându-se unui biet muritor din spatele unui plafon de nori furtunoşi.
    - LEIGH... EŞTI... CE DRACU'?... SE SUFOCĂ! OH, DUMNEZEULE, EA SE...
    S-a întins cu încetinitorul spre ea, apoi şi-a retras mâna, imobilizat de panică.
    (Oh, ajută-mă, ajută-mă, pentru numele lui Dumnezeu, fa ceva, mor, oh, bunule Dumnezeu, mă sufoc din cauza unui hamburger McDonald, Arnie, de ce nu MĂ AJUŢI?)
    şi bineînţeles că ştia motivul, el s-a retras deoarece Christine nu dorea ca ea să beneficieze de vreun ajutor, acesta era modul în care Christine o înlătura pe ea, modul Christinei de a scăpa de cealaltă femeie, iar acum instrumentele de pe tabloul de bord erau într-adevăr ochi, ochi mari, rotunzi, lipsiţi de emoţie, care o priveau cum se sufocă, ochi pe care ea îi vedea printr-o perdea din ce în ce mai mare de puncte negre, puncte negre care explodau şi se măreau în timp ce
    (mama, o draga mea, eu mor şi EA MĂ VEDE, EA ESTE VIE, VIE, VIE, OH, MAMA, DUMNEZEULE, CHRISTINE ESTE VIE)
    Arnie se întindea iarăşi spre ea. Acum Leigh începuse să se zvârcolească pe scaun, pieptul ei se agita spasmodic, în timp ce se agăţa cu mâinile de gât. Ochii îi ieşiseră din orbite. Buzele începuseră să i se albăstrească.
    Arnie o bătea ineficient pe spate şi urla ceva. A apucat-o de umăr, părând că vrea s-o împingă afară din maşină, apoi pe neaşteptate s-a strâmbat şi s-a îndreptat, mâinile ducându-i-se involuntar la spate.
    Leight se zvârcolea. Blocajul din gât părea imens, fiebinte şi pulsator. Iarăşi a încercat să-l dea afară, dar nu mai avea putere. Bolul alimentar nu s-a clintit.
    Acum şuieratul vântului începuse să se atenueze, totul începuse să se atenueze, iar nevoia ei de aer nu mai părea atât de stringentă. Poate că murea, dar brusc asta nu mai părea atât de grav. Nimic nu mai era atât de rău, în afară de ochii aceia verzi care o priveau de pe panoul cu aparate. Nu mai erau lipsiţi de emoţie. Acum ardeau, plini de ură şi triumf.
    (O Dumnezeule îmi pare sincer rău că Te-am ofensat îmi pare rău pentru ofense acesta este actul meu actul meu de de)
    Arnie o ţinea din partea şoferului. Uşa lui Leigh s-a deschis brusc şi ea s-a prăbuşit în frigul brutal şi tăios. Aerul a revitalizat-o puţin, a făcut ca lupta pentru respiraţie să pară iarăşi importantă, dar obstrucţia nu se clintea... nu voia să se mişte.
    De departe, a auzit vocea lui Arnie tunând încăpăţânată, vocea lui Zeus:
    "CE FACI? IA-ŢI MÂINILE DE PE EA!"
    Braţe în jurul ei. Braţe puternice. Vântul pe faţa ei. Ninsoarea intrându-i în ochi.
    (O, Dumnezeule, ascult-o pe păcătoasa de mine, acesta este actul meu de căinţă, îmi pare sincer rău că Te-am ofensat. OH! AAUUU! ce FACI, coastele mele dor ce, ce faci)
    şi brusc în jurul ei erau braţe strângând-o, şi o pereche de mâini erau încătuşate într-un nod chiar sub sânii ei, în adâncitura plexului solar.
    Şi pe neaşteptate s-a ridicat un deget mare, degetul mare al unui autostopist făcând semn,doar că degetul s-a implantat dureros în coşul pieptului.În acelaşi timp strânsoarea braţelor s-a accentuat brutal. Se simţea prinsă
    (Ohhhhhh, îmi rupi COASTELE)
    într-o îmbrăţişare de urs. Toată diafragma părea să-i salte şi ceva a zburat din gura ei cu forţa unui proiectil. A aterizat în zăpada: un boţ umed de pâine şi carne.
    - Dă-i drumul! striga Arnie în timp ce aluneca prin spatele Christinei, grăbindu-se spre locul în care autostopistul ţinea corpul fără vlagă al lui Leigh.
    - Dă-i drumul, o ucizi!
    Leigh a început să respire, cu gâfâituri sfâşietoare. Cu fiecare gură de aer rece pe care o inhala, prin gât şi plămâni părea să-i treacăun râu de foc. Îşi dădea vag seama că plângea.
    Îmbrăţişarea brutală, ca de urs, s-a destins şi braţele i-au dat drumul.
    - Totu-i în ordine, fato? Te simţi bine?
    Apoi Arnie a trecut pe lângă ea, înşfăcându-l pe autostopist. Acesta s-a întors spre Arnie, cu părul lung fluturându-i în vânt, şi Arnie l-a lovit în gură. Autostopistul a zburat, cizmele i-au alunecat pe zăpadă şi a aterizat pe spate. În jurul lui s-a ridicat zăpada proaspătă, fină şi uscată ca zahărul pudră.
    Arnie a înaintat câţiva paşi, cu pumnii ridicaţi, cu ochii mijiţi.
    Ea a respirat convulsiv - oh, o durea, de parcă ar fi fost înjunghiată cu mai multe cuţite - şi a ţipat:
    - Ce faci, Arnie? Opreşte-te!
    El s-a întors spre ea, buimăcit:
    - Hm? Leigh?
    - Mi-a salvat viaţa, de ce îl loveşti?
    Efortul a fost prea mare, iar punctele negre au început iarăşi să danseze prin faţa ochilor ei. S-ar fi putut sprijini de maşină, dar nu voia să se apropie de ea, nu dorea s-o atingă.
    Instrumentele de pe tabloul de bord. Ceva se întâmplase cu instrumentele de pe tabloul de bord. Ceva
    (ochii s-au transformat în ochi)
    la care ea nu dorea să se gândească.
    S-a dus împleticit până la un stâlp de iluminat şi s-a agăţat de el ca beţivii, cu capul în jos, gâfâind. În jurul taliei a simţit o mână blândă, nesigură.
    - Leigh... scumpo, te simţi bine?
    Ea şi-a întors puţin capul şi i-a văzut chipul palid, nenorocit. A izbucnit în lacrimi.
    Autostopistul s-a apropiat precaut de ei, ştergându-şi gura însângerată cu mâneca jachetei.
    - Mulţumesc, a spus Leigh printre respiraţii sacadate.
    Acum durerea începuse să se potolească puţin, iar vântul puternic şi rece îi liniştea faţa înfierbântată.
    - Mă sufocam... Cred... cred că aş fi murit dacă tu n-ai fi...
    Prea mult. Iarăşi acele puncte negre, toate sunetele pierzându-se într-un tunel ciudat de vânt.
    Şi-a lăsat capul în jos aşteptând să-i treacă.
    - Este Manevra Heimlich, a spus autostopistul. Când vrei să lucrezi la o braserie eşti obligat s-o înveţi. La şcoală. Te antrenezi pe un manechin de cauciuc. Daisy Mac, aşa este poreclit. Şi o faci, dar habar nu ai dacă o să - ştii tu - funcţioneze pe o persoană reală.
    Vocea lui era tremurată, sărind de la tonalităţi joase la cele înalte, apoi  înapoi la cele joase, întocmai ca glasul unui puşti în pragul pubertăţii. Vocea lui părea că vrea să râdă sau să plângă - aşa ceva - şi chiar în lumina incertă şi prin ninsoarea deasă, Leigh a putut să vadă cât de palid era.
    - Niciodată nu m-am gândit că va trebui s-o folosesc. Funcţionează destul de bine. Ai văzut cum a zburat afurisitul ăla de dumicat?
    Autostopistul s-a şters la gură şi s-a uitat uimit la pata de sânge de pe mâna lui.
    - Îmi pare rău că te-am lovit, a spus Arnie.
    Părea gata să izbucnească în plâns.
    - Eram... eram...
    - Sigur, omule, ştiu.
    L-a bătut pe Arnie pe umăr.
    - Nicio problemă. Fată, te simţi bine?
    - Da, a spus Leigh.
    Respiraţia ei era acum ritmică. Inima începea să i se potolească. Doar cu picioarele era mai rău; erau ca din elastic.
    Dumnezeule, s-a gândit ea.
    Acum aş fi putut să fiu moartă. Dacă nu l-am fi luat în maşină pe tipul ăsta, şi era cât pe ce să n-o facem...
    I-a trecut prin minte că era norocoasă că trăia. Acest clişeu a izbit-o puternic, cu o forţă stupidă, de netăgăduit, care a făcut-o să se simtă ameţită. A început să plângămai tare. Când Arnie a condus-o înapoi la maşină, s-a lăsat dusă, cu capul sprijinit de umărul lui.
    - Ei bine, a spus încurcat autostopistul. Eu am plecat.
    - Aşteaptă, a zis Leigh. Cum te numeşti? Mi-ai salvat viața şi mi-ar plăcea să-ţi ştiu numele.
    - Barry Gottfried, a răspuns el. La dispoziţia dumneavoastră.
    A ridicat iarăşi o pălărie imaginară.
    - Leigh Cabot. Acesta este Arnie Cunningham. Mulţumesc.
    - Chiar foarte mult, a adăugat Arnie.
    Dar Leigh n-a auzit mulţumiri sincere în vocea lui - doar un tremur. A ajutat-o să se urce în maşină şi brusc mirosul a asaltat-o, a atacat-o; de această dată nu era ceva vag, era mult mai mult decât un iz de dedesubt. Era mirosul putregaiului şi al descompunerii, acut şi otrăvitor.
    Şi-a simţit creierul invadat de o teamă sălbatică şi s-a gândit: Este mirosul furiei EI...
    Lumea s-a dat peste cap. S-a aplecat afară din maşină şi a vomitat.
    Apoi, pentru scurt timp, totul a devenit plumburiu.
    - Eşti sigură că te simţi bine? a întrebat-o Arnie cam pentru a suta oară.
    Va trebui să fie şi pentru ultima dată, a realizat Leigh cu oarecare uşurare. Se simţea foarte, foarte obosită. În piept şi la tâmple avea o durere surdă, care zvâcnea mocnit.
    - Acum sunt bine.
    - Bine. Bine.
    S-a mişcat şovăitor, ca şi când ar fi vrut să plece. Dar nu era sigur dacă venise încă momentul; nu, până când va mai pune încă o dată întrebarea lui eternă. Stăteau în faţa casei familiei Cabot. Benzi galbene de lumină, provenind de la ferestre, se întindeau uniform pe zăpada proaspătă, imaculată. Christine stătea lângă bordură, cu luminile de poziţie aprinse.
    - M-ai speriat atunci când ai leşinat, a spus Arnie.
    - Nu am leşinat... doar mi s-a înceţoşat vederea pentru câteva minute.
    - Ei bine, m-ai speriat. Ştii, te iubesc.
    Ea l-a privit cu gravitate.
    - Oare?
    - Bineînţeles că da! Leigh, ştii căte iubesc!
    A tras aer adânc în piept. Era obosită, dar trebuia s-o spună, şi s-o spună chiar acum. Pentru că dacă n-o spunea acum, ceea ce s-a întâmplat până mâine dimineaţă va părea ridicol - sau poate mai mult decât ridicol; în lumina dimineţii ideea va părea nebunească.
    Un miros care venea şi dispărea ca şi "duhoarea descompunerii" dintr-o poveste de groază gotică? Instrumente de bord care se transformă în ochi?
    Şi mai presus de toate sentimentul aberant că maşina încercase s-o ucidă?
    Până mâine, chiar şi faptul că era să moară sufocată nu va fi nimic mai mult decât o vagă durere în pieptul ei şi o convingere că n-a fost nimic, chiar aşa, nu a fost o chemare prea apropiată.
    Doar că totul era adevărat şi Arnie ştia asta - da, o parte din el ştia - şi acest lucru trebuia spus acum.
    - Da, cred că mă iubeşti, a spus ea lent. L-a privit în ochi. Dar nu mai merg niciunde cu tine în maşina aia. Şi dacă într-adevăr mă iubeşti, o să te descotoroseşti de ea.
    Expresia de soc de pe chipul lui a fost atât de mare şi de bruscă, de parcă ea l-ar fi pălmuit.
    - Despre ce - despre ce vorbeşti, Leigh?
    Oare socul dăduse naştere la acea expresie buimacă? Ori un fel de vinovăţie?
    - Ai auzit ce am spus. Nu cred că o să te descotoroseşti de ea - nu ştiu dacă mai poţi s-o faci - dar dacă vrei să mergi undeva cu mine, Arnie, mergem cu autobuzul. Sau cu avionul. Dar n-am de gând să mai merg vreodată în maşina ta. Este o capcană mortală.
    Aşa. A rostit-o. Îi scăpase din gură.
    Acum şocul de pe faţa lui se transforma în supărare - acel gen de supărare oarbă, îndărătnică, pe care ea o văzuse pe chipul lui atât de des în ultimul timp. Nu era cauzată numai de lucrurile importante, ci şi de cele minore - o femeie trecând pe galben; un poliţist care oprea circulaţia chiar înainte de a trece ei - dar acum şi-a dat seama, cu forţa unei revelaţii, că supărarea, corozivă şi atât de diferită de restul personalităţii lui Arnie, era întotdeauna asociată cu maşina. Cu Christine.
    - "Dacă mă iubeşti o să te descotoroseşti de ea", a repetat el. Ştii cu cine semeni?
    - Nu, Arnie.
    - Cu mama mea, cu ea semeni.
    - Îmi pare rău.
    N-o să-şi permită să dea înapoi; nici n-o să se apere cu cuvinte sau o să încheie discuţia intrând în casă. Ar fi putut să facă asta dacă n-ar fi simţit nimic pentru el, dar îi păsa. Impresiile ei originare - că în spatele timidităţii tăcute, Arnie Cunningham era bun, decent şi blând (şi poate şi sexy) - nu se schimbaseră prea mult. Era maşina, atâta tot. Aceasta era schimbarea. Era ca şi cum ai observa o minte hotărâtă, dând lent înapoi sub influenţa unui drog rău, coroziv, care creează dependenţă.
    Arnie şi-a trecut degetele prin părul pudrat cu zăpadă, un gest caracteristic de uluire şi supărare.
    - Ai avut un atac grav de sufocare în maşină, okay, şi-mi dau seama că numai plăcut n-a fost. Dar, Leigh, a fost din cauza hamburgerului, asta-i tot. Sau poate că nici măcar atât. Poate că încercai să vorbeşti în timp ce mestecai, sau respirai tocmai în secunda nepotrivită. Asta se-ntâmplă tuturor din când în când. Câteodată oamenii mor. Tu nu. Mulţumesc lui Dumnezeu pentru asta. Dar să-mi  învinuieşti maşina!
    Da, părea perfect plauzibil.
    Şi era.
    Doar că în spatele ochilor gri ai lui Arnie se petrecea ceva. Ceva frenetic, care nu era chiar o minciună, ci o... raţionalizare! O negare voită a adevărului?
    - Arnie, sunt obosită, mă doare pieptul, am o migrenă şi cred că am puterea să-ţi spun asta doar o singură dată. O să mă asculţi?
    - Dacă este despre Christine, atunci îţi baţi gura de pomană, a răspuns el, şi expresia aceea încăpăţânată, de catâr, i se aşternuse iarăşi pe chip. Este aberant s-O învinuieşti pe EA şi tu ştii asta.
    - Da, ştiu că este o nebunie, şi ştiu că-mi bat gura de pomană, a spus Leigh. Dar te rog să mă asculţi.
    - Te ascult.
    Ea a inspirat adânc, ignorând junghiul din piept. A privit-o pe Christine, împrăştiind norişori de vapori albi în ninsoarea deasă, apoi şi-a schimbat repede direcţia privirii. Acum luminile de avertizare semănau cu nişte ochi; ochii galbeni ai unui linx.
    - Când m-am înecat... când mă sufocam... instrumentele de bord... luminile lor s-au schimbat. S-au schimbat. Erau... nu, n-aş merge atât de departe, semănau cu nişte ochi.
    El a râs, un lătrat scurt în aerul rece. Într-o casă a fost dată perdeaua unei ferestre, cineva s-a uitat afară, apoi perdeaua a revenit în poziţia iniţială.
    - Dacă autostopistul... acel Gottfried... dacă el n-ar fi fost acolo, eu aş fi murit, Arnie. Aş fi murit.
    I-a cercetat ochii apoi a continuat.
    O dată, şi-a spus în sinea ei. Trebuie s-o spun măcar de data asta.
    - Mi-ai spus că ai lucrat la bufetul de la Liceu în primii trei ani. Am văzut afişul cu Manevra Heimlich care se află pe uşa de la bucătăie. Şi tu trebuie să-l fi văzut. Dar n-ai încercat să-mi aplici acest procedeu, Arnie. Te pregăteai să mă baţi pe spate. Asta nu dă rezultate. În Massachusettes am lucrat la un restaurant şi primul lucru pe care trebuie să-l înveţi, chiar înainte de Manevra Heimlich, este că nu ajută la nimic să baţi pe spate pe cineva care se sufocă.
    - Ce spui? a întrebat el cu o voce slabă, gâfâită.
    Ea n-a răspuns; doar s-a uitat la el. Privirile li s-au întâlnit doar pentru un moment, apoi ochii lui - supăraţi, zăpăciţi, aproape hăituiţi au privit în altă parte.
    - Leigh, oamenii sunt uituci. Ai dreptate, aşa ar fi trebuit să fac. Dar dacă tu ai făcut acest curs, atunci ştii că ţi-o poţi aplica şi singură.
    Arnie şi-a împreunat mâinile într-un pumn, cu unul dintre degetele mari ieşind în afară şi şi-a presat diafragma ca să-i demonstreze.
    - Numai că în agitaţia acelui momet, oamenii uită...
    - Da, aşa este. Iar tu pari să uiţi o mulţime de lucruri când eşti în maşina asta. De exemplu, cum să fii Arnie Cunningham.
    Arnie clătina din cap.
    - Ai nevoie de timp ca să te mai gândeşti la asta, Leigh. Ai nevoie...
    - Tocmai de asta n-am nevoie, a spus ea cu o înverşunare de care n-ar fi crezut că mai este în stare. În viaţa mea n-am avut niciodată o experienţă supranaturală - nici măcar n-am crezut în chestii de genul ăsta - dar acum mă întreb ce anume se petrece şi ce se întâmplă cu tine. Arătau ca nişte ochi, Arnie. Iar mai târziu... după aceea... a fost un miros. Un miros oribil, de putregai.
    Arnie a făcut un pas înapoi.
    - Ştii despre ce vorbesc.
    - Nu. N-am nici cea mai vagă idee.
    - Tocmai ai sărit de parcă dracul ţi-ar fi atins urechea.
    - Îţi imaginezi, a spus Arnie. Îţi imaginezi prea multe.
    - Acel miros a fost acolo. Şi mai sunt şi alte lucruri. Câteodată radioul tău nu prinde nimic altceva decât postul acela cu muzică veche.
    Altă tresărire în ochii lui şi o zvâcnire uşoară în colţul stâng al gurii.
    - Şi câteodată, când noi ne înţelegem şi ne simţim foarte bine, ea pur şi simplu se opreşte, ca şi când nu i-ar plăcea. Ca şi când maşinii nu i-ar plăcea, Arnie.
    - Eşti tulburată, a spus el cu o voce ameninţătoare.
    - Da, sunt tulburată, a spus ea începând să plângă. Tu nu eşti?
    Lacrimile i se rostogoleau încet pe obraji.
    - Eu cred că pentru noi ăsta-i sfârşitul, Arnie - te iubesc, dar cred că s-a terminat. Într-adevăr cred asta, şi sunt foarte tristă şi îmi pare foarte rău. Relaţiile tale cu părinţii tăi s-au transformat devenind cele dintr-o... tabără înarmată; transporţi Dumnezeu ştie ce, în New York şi în Vermont, pentru porcul ăla gras de Will Darnell, şi maşina aceea... maşina aceea...
    Nu mai putea să spună nimic. Vocea ei s-a stins.
    Şi-a scăpat pachetele din mână şi s-a aplecat orbeşte să le adune. Epuizată şi înlăcrimată, n-a reuşit decât să le împrăştie. Arnie s-a aplecat s-o ajute dar ea l-a respins.
    - Lasă-le în pace! Le iau eu!
    El s-a ridicat cu chipul palid şi îndârjit. Expresia lui era de furie înlemnită, dar ochii... oh, pentru Leigh, ochii lui păreau pierduţi.
    - Bine, a spus el, şi acum vocea îi era asprită de lacrimi. Bine. Dă-te şi tu de partea celorlalţi dacă doreşti. Pune şaua şi călăreşte împreună cu toţi ceilalţi căcănari. Crezi că-i pasă cuiva?
    A tras aer în piept cu o respiraţie tremurată şi a scos un oftat dureros înainte de a-şi astupa gura cu mâna înmănuşată.
    A început să meargă cu spatele spre maşină; a căutat Plymouth-ul orbeşte cu mâinile la spate, iar Christine era acolo.
    - Dar trebuie să fii conştientă că eşti nebună. Ţi-ai ieşit din minţi! Deci, du-te şi fă-ţi jocurile! N-am nevoie de tine! N-am nevoie de niciunul dintre voi!
    Vocea lui era acum un ţipăt acut, într-o drăcească armonie cu vântul.
    - N-am nevoie de tine, deci du-te dracului!
    A înconjurat grăbit maşina, picioarele i-au alunecat şi s-a sprijinit de Christine.
    EA era acolo, deci n-a căzut. A intrat înăuntru, motorul s-a ambalat, farurile s-au aprins împrăştiind o lumină albă, orbitoare, iar Fury-ul a pornit cu cauciucurile din spate ridicând o trombă de zăpadă.
    În timp ce stătea acolo şi privea luminile din spate cum se micşorează, devenind doar nişte puncte roşii şi dispărând când maşina a dat colţul, lacrimile au început să-i curgă mai repede şi mai abundent. Pachetele zăceau împrăştiate la picioarele ei.
    Apoi, pe neaşteptate, mama ei se afla acolo, îmbrăcată absurd cu o haină de ploaie descheiată, cu cizme verzi de cauciuc şi cu cămaşa ei de noapte albastră.
    - Scumpo, ce s-a întâmplat?
    - Nimic, a hohotit Leigh.
    Eram gata-gata să mor sufocată. Am simţit un miros care ar fi putut să provină de la un mormânt de-abia deschis şi cred... da, cred că într-un fel maşina aceea este vie... din ce în ce mai vie în fiecare zi. Parcă e un fel de vampir oribil, doar că EA se hrăneşte cu mintea lui Arnie. Cu mintea şi spiritul lui.
    - Nimic, nu s-a întâmplat nimic. M-am certat cu Arnie, asta-i tot. Te rog, mă ajuţi să-mi adun lucrurile?
    Au cules pachetele lui Leigh şi au intrat în casă. Uşa s-a închis în spatele lor şi noaptea a intrat cu totul în posesia vântului şi ninsorii. Până dimineaţa stratul de zăpadă va avea mai mult de douăzeci de centimetri.
    Arnie s-a plimbat cu maşina până după miezul nopţii şi mai târziu nu şi-a mai amintit nimic din acele ore. Zăpada umpluse străzile pustii şi fantomatice. Nu era o noapte pentru superbele maşini americane.
    Şi totuşi, Christine străbătea ninsoarea abundentă cu mare uşurinţă şi siguranţă, chiar şi fără cauciucuri pentru zăpadă. Din când în când se întrezărea fugar silueta preistorică a unui plug de zăpadă.
    Radioul mergea. Pe toată scala se prindea numai WDIL. Au început ştirile. La convenţia AFL/CIO, Eisenhower prevăzuse că în viitor muncitorii şi patronii se vor înţelege foarte bine. Dave Beck negase că Sindicatul Teamsters era doar o faţadă pentru toate agitaţiile. Cântăreţul rock'n'roll Eddie Cochran murise în urma unui accident de maşină în drum spre aeroportul Heathrow din Londra; operaţia care durase trei ore nu reuşise să-i salveze viaţa.
    Ruşii se mândreau cu ICBM-urile lor, WDIL difuza toată săptămâna vechituri, dar în weekenduri deveneau într-adevăr specifice. Buletine de ştiri din anii cincizeci. Asta era (n-am mai auzit niciodată până acum aşa ceva) o idee originală. Asta era (totul aberant) foarte original.
    Buletinul meteorologic pronostica mai multă zăpadă.
    Apoi iarăşi muzică: Bobby Dann cu "Splish-Splash", Ernie K-Doe cu "Mother-in-Law", gemenii Kalih cântând "When".
    Ştergătoarele marcau timpul.
    A privit spre dreapta, iar pe "locul mortului" l-a văzut pe Roland D. LeBay.
    Roland D. LeBay stătea acolo, îmbrăcat în pantaloni verzi şi o cămaşă decolorată de Armată, privind prin orbitele goale. Într-una dintre ele se afla un cărăbuş.
    Trebuie să-i faci să plătească, a spus Roland D. LeBay.
    Trebuie să-i faci pe căcănari să plătească, Cunningham. Până la ultimul dobitoc.
    - Da, a şoptit Arnie.
    Christine murmura prin noapte, tăind zăpada cu urme proaspete, neabătute.
    - Da, asta-i de la sine înţeles.
    Iar ştergătoarele de parbriz l-au aprobat.

                                                             35.
                                              Un scurt interludiu

                           Băiete, mână acel vechi Chrysler până în Mexic.
    Z.Z. Top

                  La Liceul Libertyville, antrenorul Puffer fusese înlocuit cu antrenorul Jones, iar centrul atenţiei se mutase de la football la basketball.
    Dar, de fapt, nimic nu se schimbase cu adevărat: basketbaliştii liceului nu se descurcau mult mai bine decât luptătorii fotbalişti - singurul punct luminos era Lenny Barongg, un tip polisportiv care excela în basket.
    Cu încăpăţânare, Lenny a reuşit să aibă acel an superb de care avea nevoie dacă dorea să obţină bursa sportivă pentru colegiul Marquette, după care tânjea.
    Pe neaşteptate Sandy Galton a părăsit oraşul. Peste noapte. Mama lui, o beţivă de patruzeci şi cinci de ani care arăta de şaizeci, nu a părut prea îngrijorată. Tot aşa a reacţionat şi fratele său mai mic, care era cel mai important furnizor de droguri din Gimnaziul Gornick.
    În Liceul Libertyville circula zvonul romantic că el fugise în Mexic. Altul, mai puţin romantic, propunea altă variantă: că Buddy Repperton se supărase dintr-un motiv sau altul pe Sandy, iar acesta a simţit că ar fi mai bine să dispară din oraş.
    Vacanţa de Crăciun se apropia, iar atmosfera din şcoală a devenit agitată şi destul de tumultuoasă, aşa cum se întâmplă întotdeauna înaintea unei vacanţe lungi. În general, notele elevilor au înregistrat scăderea obişnuită dinainte de Crăciun.
    Referatele despre cărţi erau aduse târziu şi adesea semănau suspicios de mult cu rezumatele de pe copertă (la urma urmelor, câţi dintre elevii, din clasa a zecea sunt capabili să caracterizeze De veghe în lanul de secară; "acest clasic arzător al adolescenţei postbelice"). Proiectele erau pe jumătate făcute sau nefăcute, procentajul perioadelor de suspendare date pentru sărutări şi mângâieri a crescut aberant, ca şi cererea de marijuana, în timp ce elevii Liceului Libertyville se lăsau duşi de euforia dinaintea Crăciunului.
    Deci mulţi dintre elevi erau veseli; crescuse absenteismul profesorilor; pe coridoare şi în clase fuseseră agăţate decoraţiile de Crăciun.
    Leigh Cabot nu era veselă. Pentru prima dată în viaţa ei de liceană căzuse la un examen şi obţinuse un D la un curs de secretariat. Nu putea să studieze; mintea ei rătăcea, fugea mereu la Christine - spre luminile verzi ale instrumentelor tabloului de bord care deveniseră ochi de pisică, plini de ură şi triumf atunci când se sufoca.
    Dar, pentru majoritatea elevilor, ultima săptămână de şcoală de dinaintea vacanţei de Crăciun a fost o perioadă plăcută, când infracţiunile, care în oricare altă vreme a anului ar fi cauzat pedepse, erau scuzate; când profesorii severi anulau din când în când un examen la care toată lumea se prezentare prost; când fetele care se certaseră rău se împăcau; şi când băieţii care nu o dată se păruiseră, din cauza vreunei insulte reale sau imaginare, făceau acelaşi lucru.
    Probabil, cel mai elocvent exemplu pentru acea perioadă plăcută a fost faptul că domnişoara Rat-Pack, scorpia clasei 23, a fost văzută zâmbind... nu doar o singură dată, ci de mai multe ori.
    În spital, Dennis Guilder începuse să se însănătoşească - i se schimbaseră ghipsurile speciale, adaptate pentru dispozitivele de suspendare, cu cele normale.
    Terapia Fizică nu mai reprezenta o tortură. Se plimba pe coridoarele pavoazate cu beteală şi cu desene de Crăciun făcute de copiii din clasele primare, cârjele lui bocănind pe ciment şi fiind câteodată în ritm cu colindele care se difuzau la radio.
    Era o caesura, o acalmie, un interludiu, o perioadă de linişte. În timpul acestor plimbări parcă fără sfârşit pe coridoarele spitalului, Dennis se gândea că situaţia ar putea fi mai rea - mult, mult mai rea.
    Aşa a şi devenit nu după mult timp.

                                                     36.
                                         Buddy și Christine

                  Ei bine, este acolo în depărtare
    Și se apropie de mine
    Eu sunt fără apărare
    Şi nimic nu mă poate salva.
    Chiar şi un chior de un ochi poate să vadă
    Că ceva rău mi se va întâmpla...
    The Inmates

                În ziua de marți, 12 decembrie, Terrierii au pierdut în faţa Piraţilor cu 54-48, jucând in sala de sport a Liceului Libertyville. Majoritatea fanilor au plecat ieşind în frigul nopţii, fără să fie prea dezamăgiţi; toţi redactorii sportivi din zona Pittsburg-ului preziseseră o altă înfrângere pentru Terrieri. Rezultatul nu putea fi denumit o dezamăgire.
    În plus, fanii Temerilor erau mândri de Lenny Barongg: marcase 34 de puncte, stabilind astfel un nou record al liceului.
    Oricum, Buddy Repperton era dezamăgit.
    Şi fiindcă el era dezamăgit, Richie Trelawney făcea mari eforturi ca să-i împărtăşească starea sufletească.
    Tot la fel se întâmpla şi cu Bobby Stanton care stătea pe bancheta din spate.
    În cele câteva luni de când fusese dat afară din liceu, Buddy părea că a îmbătrânit. O parte din vină o purta barba. Acum semăna mai puţin cu Clint Eastwood şi mai mult cu un actor tânăr şi alcoolic care-l interpreta pe Captain Ahab. În ultimele săptămâni Buddy băuse foarte mult. Începuse să aibă vise atât de îngrozitoare, încât de-abia şi le reamintea. Se trezea transpirat şi tremurând, simţind că scăpase ca prin urechile acului de o osândă oribilă, neagră şi tăcută.
    Totuşi, alcoolul le tăia. Le tăia chiar de la afurisiţii de genunchi. Al dracului de bine. Rezolvarea consta în lucrul de noapte şi în somnul de zi.
    A coborât geamul Camaro-ului său zgâriat şi lovit, a tras o gură de aer rece şi a azvârlit afară o sticlă goală. A întins mâna peste umăr şi a spus:
    - Încă un cocktail Molotov, mesiu.
    - Imediat, Buddy, a răspuns respectuos Bobby Stanton şi a pus o sticlă de Texas Driver în palma lui Buddy.
    Buddy îi ademenise după meci să meargă să bea o ladă întreagă din chestia aia - destul ca să paralizeze întreaga Marină Egipteană, spusese el.
    A scos dopul, a agitat sicla, apoi a dat pe gât jumătate din conţinut. După care i-a întins-o lui Richie şi a scos un râgâit lung, ca de broască. Farurile Camaro-ului tăiau Route 46, care străbătea Pennsylvania ca o linie dreaptă. De fiecare parte a drumului se întindeau câmpuri acoperite feeric de zăpadă sclipind în milioane de puncte, imitând parcă stelele de pe cerul negru al iernii.
    Buddy se îndrepta - cumva nepăsător, pe jumătate beat - spre Dealurile Squantic. Pe drum n-ar fi fost imposibil să-şi schimbe gândurile, dar dacă nu, Dealurile erau un loc frumos şi izolat, tocmai potrivit ca să te îmbeţi în linişte.
    Richie i-a dat sticla înapoi lui Bobby, care a băut însetat chiar dacă ura gustul lui Texas Driver. Bănuia că atunci când se va ameţi mai bine, nu îi va mai păsa deloc de gust. Era posibil ca mâine să aibă o migrenă şi să-i fie greaţă, dar până mâine mai erau o mie de ani. Bobby era încă foarte entuziasmat să fie cu ei; el era doar un boboc, iar Buddy Repperton, cu reputaţia lui aproape mitică de măreţie şi răutate, era o personalitate la care el privea cu frică şi veneraţie.
    - Clovni nenorociţi, a spus Buddy posac. Ce adunătură de clovni nenorociţi! Voi consideraţi că ăla a fost un meci de basket?
    - Toţi sunt o adunătură de handicapaţi, a aprobat Richie. Cu excepţia lui Barongg. Treizeci şi patru de puncte nu-i chiar de ici, de colo.
    - Îl urăsc pe hârleţul ăla tâmpit, a spus Buddy, aruncându-i lui Richie o privire lungă, cântăritoare, de beţiv. Le iei apărarea iepuraşilor ălora?
    - Nicio şansă, Buddy, a răspuns Richie prompt.
    - Mai bine să nu. O să-l baronggez.
    - Ce vreţi mai întâi? a întrebat brusc Bobby din spate. Veştile bune sau cele proaste?
    - Veştile proaste, a răspuns Buddy.
    Ajunsese deja la a treia sticlă de Driver şi nu mai simţea nicio durere - doar o furie crescândă. Uitase - cel puţin pentru moment - că fusese exmatriculat; se concentra doar asupra faptului că echipa şcolii, adunătura aceea de handicapaţinenorociţi şi tâmpiţi, îl dezamăgise.
    - Întotdeauna să începi cu veştile proaste.
    Camaro-ul rula cu şaizeci şi cinci de mile pe oră spre nord-est, pe o şosea cu două benzi care era ca o dâră de vopsea neagră pe o podea albă, vălurită. Terenul începuse să fie uşor neregulat pe măsură ce se apropiau de Dealurile Squantic.
    - Ei bine, vestea proastă este că un milion de marţieni tocmai au aterizat în New York, a spus Bobby. Acu' vrei să auzi vestea bună?
    - Nu există veşti bune, a spus Buddy cu o voce joasă, posacă şi suferindă.
    Lui Richie i-ar fi plăcut să-i spună puştiului că nu-i bine să încerci să-l înveseleşti pe Buddy când acesta era într-o astfel de stare sufletească; reuşeai numai să agravezi situaţia. Trebuia să-l laşi în pace.
    Buddy se afla în această stare de când Moochie Welch, acel mic papagal cerşetor cu patru ochi, fusese strivit de un psihopat pe JFK Drive.
    - Vestea bună este că ei mănâncă cioroi şi se pişă benzină, a spus Bobby, şi a izbucnit în râs.
    A râs destul de mult timp, până când şi-a dat seama că râdea singur. Apoi s-a oprit brusc. S-a uitat în sus şi a văzut că ochii injectaţi cu sânge ai lui Buddy îl privesc peste partea de sus a bărbii, iar privirea aceea roşie, de dihor, care plutea în oglinda retrovizoare îi dădea un neplăcut sentiment de spaimă. Se gândea că s-ar fi putut să se fi oprit din râs o secundă prea târziu.
    În spatele lor, în depărtare, probabil la o distanţă de trei mile, două faruri tremurau în noapte ca nişte scântei galbene, insignifiante.
    - Crezi că-i amuzant? a întrebat Buddy. Spui o nenorocită de glumă rasistă şi crezi că-i amuzantă? Eşti un fanatic căcăcios, ştii asta?
    Bobby a rămas cu gura căscată.
    - Dar ai spus că...
    - Am spus că nu-mi place Barongg. În general cred că hârleţele sunt tot atât de bune ca şi oamenii albi.
    Buddy s-a mai gândit.
    - Ei bine, aproape tot atât de bune.
    - Mai bine fii atent, că altfel mergi pe jos acasă, a mârâit Buddy. Cu o fractură. Iar atunci o să poţi să umpli ghipsul nenorocit cu inscripţia EU URĂSC CIOROII.
    - Oh, a spus Bobby cu vocea gâtuită de spaimă.
    Se simţea de parcă ar fi încercat să aprindă o lumină şi a fost zguduit de un şoc electric.
    - Iartă-mă!
    - Dă-mi sticla aia şi ţine-ţi gura.
    Bobby i-a dat sticla în mare grabă. Mâna îi tremura.
    Buddy a golit-o. Au trecut pe lângă un indicator care anunţa 3 MILE PÂNĂ LA REZERVAŢIA DEALURILE SQUANTIC. Lacul din centrul rezervaţiei era o zonă foarte căutată în timpul verii, dar rezervaţia era închisă din noiembrie până în aprilie.
    Totuşi, şoseaua care şerpuia prin parc până la lac era deszăpezită periodic pentru manevrele Gărzii Naţionale şi pentru excursiile de iarnă ale Pionierilor Exploratori, iar Buddy descoperise o alee dosnică care înconjura poarta principală şi apoi se intersecta cu şoseaua.
    Lui Buddy îi plăcea să meargă în rezervaţia tăcută şi îngheţată, să se plimbe şi să bea.
    În spatele lor, scânteile îndepărtate se transformaseră în cercuri -– faruri duble cam la o milă depărtare.
    - Mai dă-mi un cocktail Molotov, porc rasist nenorocit.
    Bobby i-a întins o sticlă nouă de Driver, menţinând prudent tăcerea.
    Buddy a băut îndelung, a râgâit, apoi i-a pasat sticla lui Richie.
    - Nu, omule, mulţumesc.
    - Bea-o, că de nu îţi fac o clismă cu ea.
    - Sigur, okay, a spus Richie, dorindu-şi foarte tare să fi stat acasă în noaptea asta.
    A băut.
    Camaro-ul mergea înainte, cu luminile farurilor tăind bezna.
    Buddy s-a uitat în oglinda retrovizoare şi a văzut cealaltă maşină. Acum se apropia cu repeziciune. S-a uitat la vitezometru şi a văzut că el mergea cu şaizeci şi cinci de mile pe oră. Maşina din spatele lui trebuia să meargă cu aproape şaptezeci.
    Buddy a simţit ceva - un fel de dedublare curioasă a viselor pe care nu şi le amintea prea bine. Inima lui părea să fie apăsată uşor de un deget rece.
    În faţă, şoseaua se bifurca, Route 46 continuând spre est spre New Stanton, celălalt drum cotea spre nord spre Rezervaţia Dealurilor Squantic. Un indicator mare şi portocaliu avertiza: ÎNCHISĂ ÎN LUNILE DE IARNĂ.
    Încetinind foarte puţin, Buddy a cotit spre stânga şi a început să urce dealul.
    Drumul de acces spre rezervaţie nu era prea bine deszăpezit, iar coroanele copacilor de pe margine împiedicaseră soarele amiezii să topească zăpada. Camaro-ul a derapat puţin înainte să muşte iar asfaltul. Pe bancheta din spate, Bobby Stanton a scos un geamăt neliniştit.
    Buddy a privit în oglinda retrovizoare, aşteptându-se să vadă cealaltă maşină continuând să meargă pe Route 46 - la urma urmelor, la capătul drumului pe care se aflau ei nu era nimic altceva decât o fundătură - din punctul de vedere al majorităţii şoferilor - dar, în schimb, aceasta a luat curba chiar mai repede decât o făcuse Buddy şi se grăbea în urma lor, acum la mai puţin de un sfert de milă depărtare. Farurile ei erau patru cercuri albe strălucitoare care scăldau interiorul Camaro-ului.
    Bobby şi Richie s-au întors ca să se uite.
    - Ce dracu'? a murmurat Richie.
    Dar Buddy ştia. Dintr-o dată a ştiut. Era maşina care-l strivise pe Moochie. O, da, ea era. Nebunul care-l strivise pe Moochie era la volanul acelei maşini şi acum îl vâna pe Buddy.
    A apăsat pe pedala de acceleraţie şi Camaro-ul a început să zboare. Acul vitezometrului a sărit la şaptezeci, apoi s-a apropiat lent de optzeci. Copacii fugeau pe lângă ei ca nişte umbre negre în noapte. Luminile din spatele lor n-au rămas în urmă; adevărul era că încă se apropiau. Farurile se transformaseră în doi ochi albi şi imenşi.
    - Omule, ar trebui să încetineşti, a spus Richie.
    Şi-a înşfăcat centura de siguranţă, fiindcă acum era foarte speriat.
    - Dacă mergem cu viteza asta...
    Buddy n-a răspuns. S-a aplecat peste volan, privind când şoseaua când oglinda retrovizoare, în care acele lumini creşteau şi creşteau.
    - În faţă este o curbă, a spus Bobby răguşit.
    Şi, în timp ce curba se apropia, cu ochii de pisică ai parapetului lucind în farurile Camaro-ului, a strigat:
    - Buddy! E o curbă! E o curbă!
    Buddy a schimbat în viteza a doua, iar motorul Camaro-ului a mugit protestând.
    Acul turometrului a atins 6 000 rpm, a dansat puţin timp la linia roşie de 7 000, apoi a căzut înapoi la o turaţie mai normală. Prin conductele Camaro-ului s-au auzit o mulţime de rateuri. Buddy a tras de volan, iar maşina s-a înscris în curba periculoasă.
    Roţile din spate au derapat pe zăpada întărită. În ultimul moment Buddy a schimbat vitezele, a apăsat pe pedala de acceleraţie, lăsându-şi corpul moale când spatele Camaro-ului a lovit troianul de zăpadă sapând în el o adâncitură ca un coşciug, sărind apoi în cealaltă direcţie. Botul a derapat. Buddy l-a lăsat să alunece, apoi a apăsat pe acceleraţie.
    Pentru un moment s-a gândit că maşina n-o să răspundă, că derapajul va continua, iar ei vor merge într-o parte pe şosea cu şaptezeci şi cinci de mile pe oră, până când vor întâlni o zonă fără parapet şi se vor rostogoli. Dar Camaro-ul s-a redresat.
    - Sfinte Doamne, Buddy, încetineşte! s-a tânguit Richie.
    Buddy stătea aplecat peste volan, rânjind, cu ochii injectaţi ieşiţi din orbite. Între picioare strângea sticla de Driver.
    - Aşa! Aşa, ucigaş nebun şi afurisit! Hai să vedem cum faci tu chestia asta fără să te rostogoleşti!
   Un moment mai târziu farurile au reapărut, mai aproape ca niciodată. Rânjetul lui Buddy a tremurat şi a dispărut. Pentru prima dată a simţit un fior greţos, nedefinit, suindu-i-se prin picioare. Frica - frica adevărată - se furişa în el.
    Bobby privise în urmă în timp ce maşina care-i urmărea lua curba, iar acum s-a răsucit, cu faţa trasă şi albă.
    - Nici măcar n-a derapat, a spus el. Dar este imposibil! Este...
    - Buddy, cine-i? a întrebat Richie.
    A întins mâna să atingă cotul lui Buddy, dar i-a fost respinsă cu o asemenea forţă încât palma i s-a lovit de geamul portierei.
    - Să nu îndrăzneşti să mă atingi, a şoptit Buddy.
    În faţa lor şoseaua se întindea dreaptă, acum nemaifiind asfalt negru ci zăpadă albă, îngheţată şi înşelătoare. Camaro-ul rula peste această suprafaţă alunecoasă cu mai bine de nouăzeci de mile pe oră, deasupra troienelor de pe margine văzându-i-se doar capota de sus şi antena care se termina cu o minge de ping-pong portocalie.
    - Richie, să nu îndrăzneşti să mă atingi, când mergem atât de repede.
    - Este...  vocea lui Richie s-a întrerupt şi el n-a mai putut să continue.
    Buddy i-a aruncat o privire, iar la vederea spaimei din ochii mici şi roşii ai lui Buddy, teroarea lui Richie i s-a ridicat în gât ca un ulei fierbinte.
    - Mda, a răspuns Buddy. Cred că el este.
    Acolo, sus, nu existau case; deja erau pe proprietatea statului. Acolo nu era nimic decât troiene de zăpadă şi pădurea întunecată.
    - O să ne lovească! a ţipat Bobby de pe bancheta din spate.
    Vocea lui era piţigăiată, ca de femeie bătrână. Între picioarele lui, restul de sticle de Texas Driver zdrăngăneau nebuneşte în cutie.
    - Buddy! O să ne lovească!
    Maşina din spatele lor ajunsese la cinci picioare depărtare de bara de protecţie a Camaro-ului; farurile ei inundau maşina cu o lumină îndeajuns de intensă ca să poţi citi un scris mărunt. S-a apropiat şi mai mult. O secundă mai târziu s-a auzit o bufnitură.
    Camaro-ul a oscilat pe șosea în timp ce maşina din spate a rămas puţin în urmă.
    Pentru Buddy a fost ca şi cum pe neaşteptate ei ar fi plutit şi a ştiut că se aflau la un pas de a intra într-un derapaj necontrolat, într-o rotaţie în care botul maşinii şi spatele îşi vor schimba de multe ori locurile până se vor ciocni de ceva şi se vor răsturna.
    O picătură de transpiraţie, caldă şi înţepătoare ca o lacrimă, i-a intrat în ochi.
    Treptat, Camaro-ul s-a redresat iarăşi.
............................................................................................