Christine, Stephen King

.....................................................................................
                                                 3-11

                   Motelul Rainbow arăta ca o secție geriatrică. Pe scaunele pliante pe care administraţia hotelului le închiriază, în dreptul camerelor, stăteau grupuri de bătrâni, cu genunchii osoşi încrucişaţi şi cu şosetele albe trase peste gambele păroase. Toţi bărbaţii arătau ca nişte alpinişti. În vârstă, slabi şi vânjoşi.
    Majoritatea femeilor erau înfloritoare datorită grăsimii de după cincizeci de ani şi a lipsei de speranţe.
    De atunci am observat că există moteluri care par locuite numai de oameni care au peste cincizeci de ani - parcă ei ar auzi despre aceste locuri de la vreun program "Oldies but Goodies Hotline". „Aduceţi-vă Histerectonomia şi Prostata Mărită la Nu-Atât-de-Pitorescul Motel Rainbow. N-avem Televiziune prin Cablu dar Avem Degete Magice, Doar Douăzeci şi Cinci de Cenţi Masajul. ”
   În, faţa camerelor n-am văzut niciun tânăr, iar la unul din capatele clădirii, echipamentul ruginit al terenului de joacă era părăsit, aruncând pe pământ umbre lungi. Deasupra capului, deasupra firmei de neon, era arcuit un curcubeu. Zumzăia ca un roi de muşte prins într-o sticlă.
    LeBay stătea în faţa camerei 14 ţinând în mână un pahar. M-am dus la el şi ne-am strâns mâinile.
    - Ai dori ceva răcoritor? m-a întrebat. În hol există un automat.
    - Nu, mulţumesc, am spus.
    Am luat unul din scaunele pliante care se afla în faţa unei camere libere şi m-am aşezat lângă el.
    - Atunci hai să-ţi spun tot ce pot, a zis el cu acea voce moale, cultivată. Sunt cu unsprezece ani mai tânăr decât Rollie şi sunt încă un om care învaţă cum este să fii bătrân.
    Mi-am rearanjat stângaci poziţia în scaun şi n-am spus nimic.
    - Am fost patru la părinţi, a continuat el. Rollie era cel mai mare, eu cel mai mic. Celălalt frate al nostru, Drew, a murit în Franţa, în 1944. El şi Rollie erau amândoi militari de carieră. Noi am crescut aici, în Libertyville. Doar că Libertyville era pe atunci mult, mult mai mic. Destul de mic ca să aibă privilegiaţi şi nedoriţi. Noi eram nedoriţi. Oameni săraci. Netoţi. De partea proastă a drumului. Alege tu clişeul care-ţi place.
   A chicotit uşor în lumina amurgului şi şi-a mai turnat 7-Up în pahar.
    - De fapt, îmi amintesc un singur lucru constant în legătură cu copilăria lui Rollie - la urma urmelor, când m-am născut eu, el era în clasa a cincea - dar asta-mi amintesc foarte bine.
    - Despre ce-i vorba?
    - Furia lui, a spus LeBay. Rollie era întotdeauna supărat. Era supărat că trebuia să se ducă la şcoală îmbrăcat cu hainele aruncate de alţii, era furios că tatăl nostru era un beţiv care nu-şi putea păstra o slujbă la niciuna dintre oţelării, era supărat că mama nu-l putea convinge pe tata să nu mai bea. Era furios din cauza celorlalţi trei copii mai mici - Drew, Marcia şi eu - care făceau sărăcia să fie insuportabilă.
    A întins braţul către mine şi şi-a suflecat mâneca de la cămaşă ca să-mi arate tendoanele ofilite, ca nişte sfori, ale braţului său de om bătrân, care se aflau chiar sub pielea lucioasă şi întinsă. De la cot până la încheietura palmei şerpuia o cicatrice.
    - Asta a fost un cadou de la Rollie. Am obţinut-o când aveam trei ani şi el paisprezece. Eu mă jucam cu câteva cubuleţe de lemn vopsit, care se presupunea că sunt maşini şi camioane; eram pe aleea din faţa casei când el a ieşit trântind uşa în drum spre şcoală. Bănuiesc că-i stăteam în cale. M-a împins, a ajuns până la trotuar, apoi s-a întors şi mi-a dat un brânci zdravăn. Când am aterizat mi-am înfipt braţul într-unul din ţăruşii gardului care înconjura terenul cu buruieni şi floarea-soarelui, pe care mama insista să-l numească "grădină". Am sângerat destul de mult, cât să-i sperie până la lacrimi pe toţi - pe toţi, cu excepţia lui Rollie, care striga întruna: "De acum înainte să te fereşti din calea mea, mucos afurisit, să te fereşti din calea mea, auzi?"
    M-am uitat fascinat la cicatricea veche, dându-mi seama că arăta ca dâra lăsată de un derapaj, deoarece acel braţ dolofan de copil de trei ani crescuse de-a lungul anilor şi se transformase în braţul slab şi lucios de om bătrân la care mă uitam acum.
    O rană care fusese o scobitură urâtă şi plină de sânge în anul 1921, se alungise lent transformându-se în această succesiune argintie de semne ca nişte trepte. Rana se închisese, dar cicatricea... se întinsese.
    Am simţit un fior teribil, fără speranţe. M-am gândit cum a lovit Arnie cu pumnii în bordul maşinii mele, cum a strigat răguşit că o să-i facă s-o mănânce, s-o mănânce, s-o mănânce.
    George LeBay mă privea. Nu ştiu ce a văzut pe chipul meu, dar şi-a dat încet mâneca în jos, iar când şi-a închis manşeta, acoperind cicatricea, a fost ca şi când a tras cortina peste un trecut aproape de nesuportat.
    A mai băut nişte 7-Up.
    - Tata a venit acasă în acea seară - fusese într-o peregrinare pe care o numea "vânarea unei slujbe" - iar când a auzit ce a făcut Rollie, l-a snopit în bătaie. Dar Rollie nu era deloc dispus să dea înapoi. A plâns, dar nu s-a căit.
    LeBay a zâmbit puţin.
    - La sfârşit mama era înspăimântată, strigându-i tatălui meu să se oprească, până nu-l omoară. Pe faţa lui Rollie se rostogoleau lacrimile, şi totuşi nu se căia. "Stătea în calea mea", spunea Rollie printre lacrimi. "Şi dacă-mi mai stă iarăşi în cale, o s-o fac din nou şi tu nu mă poţi opri, beţivan bătrân şi nenorocit!" Atunci tata l-a lovit în faţă, i-a dat borşul pe nas, iar Rollie a căzut pe jos cu sângele curgându-i printre degete.
    Mama ţipa, Marcia plângea, Drew se retrăsese speriat într-un colț, iar eu urlam din toţi rărunchii ţinându-mi braţul bandajat.
    - Şi Rollie a continuat să strige: "Aş face-o iarăşi, beţivan-beţivan-bătrân-nenorocit-beţivan!"
    Deasupra noastră începuseră să apară stelele. Dintr-o cameră a ieşit o femeie bătrână, a scos un geamantan jerpelit dintr-un Ford şi l-a dus înapoi în cameră. De undeva se auzea un radio. Nu era acordat pe muzica rock a postului FM-l04.
    - Furia lui nemărginită mi-o aduc cel mai bine aminte, a repetat încet LeBay. La şcoală se bătea cu oricine îşi bătea joc de hainele lui sau de felul cum era tuns - se lua la bătaie cu oricine, chiar dacă numai bănuia că se râde de el. Era tot timpul suspendat de la şcoală. Până la urmă a renunţat şi s-a înrolat în armată. Anii douăzeci n-au reprezentat o perioadă prea bună ca să fii în cadrul armatei. Nu exista nicio demnitate, nu erau promovări; nu erau steaguri şi stindarde. Nu exista nobleţe. El a mers din unitate în unitate, la început în Sud, apoi în Sud-Vest. Cam la trei luni primeam de la el o scrisoare. Încă era furios. Era supărat pe cei pe care el îi numea "căcănarii". Totul se întâmpla din vina "căcănarilor." Căcănarii n-i aprobau promovarea pe care o merita, căcănarii îi anulaseră o permisie, căcănarii nu-şi puteau găsi propriile funduri cu mâinile şi cu ajutorul unei lanterne. În cel puţin două ocazii, căcănarii îl băgaseră la arest.
    - Armata l-a ţinut deoarece era un excelent mecanic - putea să menţină în stare de funcţionare vehiculele vechi şi degradate, care erau tot Ceea ce Congresul permisese Armatei.
    Tulburat, m-am surprins iarăşi gândindu-mă la Arnie - Arnie care avea nişte mâini atât de iscusite.
    LeBay s-a aplecat.
    - Dar acest talent era o altă sursă a furiei lui, tinere. Iar această furie nu s-a stins până când şi-a cumpărat maşina aceea pe care acum o deţine prietenul tău.
    - Ce vrei să spui?
    LeBay a chicotit hârâit.
    - El repara camioanele armatei, maşinile personalului, vehiculele pentru transportul muniţiei. Repara buldozere şi păstra în stare de funcţionare maşinile personalului folosind scuipatul şi sârma ordinară. Şi odată, când un congresman a venit să viziteze Fort Arnold în vestul Texasului şi a avut o problemă la maşină, i s-a ordonat de către comandantul unităţii, care dorea cu disperare să facă o impresie bună, să repare Bentley-ul luxos al congresmanului. O, da, am primit o scrisoare de patru pagini despre acel anume "căcănar" - patru pagini pline de furia şi vitriolul lui Rollie. A fost o minune că acele cuvinte nu fumegau pe pagină.
    - Toate acele vehicule... dar Rollie n-a deţinut niciodată o maşină proprie până după Al Doilea Război Mondial. Chiar şi atunci singurul lucru pe care şi l-a putut permite a fost un Chevrolet vechi care mergea prost şi era mâncat de rugină. În anii douăzeci şi treizeci n-a avut niciodată bani îndeajuns, iar în timpul războiului a fost prea preocupat să rămână în viaţă....
    - În toţi acei ani a lucrat în garaje, a reparat mii de vehicule pentru căcănari şi niciodată n-a avut unul care să fie al său. Se repeta iarăşi situaţia din Libertyville. Chiar şi vechiul Chevrolet n-a putut să rezolve situaţia, sau vechiul Huston Hornet pe care l-a cumpărat la un an după ce s-a însurat.
    - S-a însurat?
    - Nu v-a spus asta, nu-i aşa? m-a întrebat LeBay. Ar fi fost bucuros să povestească şi să repovestească despre aventurile din armată şi despre confruntările pe care le-a avut cu căcănarii - atâta timp cât tu şi prietenul tău puteaţi să-l ascultaţi fără să adormiţi... iar el ar fi avut mâna în buzunarul vostru pipăindu-vă portofelul. Dar nu s-ar fi obosit să vă spună despre Veronica sau Rita.
    - Cine au fost?
    - Veronica a fost soţia lui. S-au căsătorit în 1951, cu puţin timp înainte de plecarea lui Rollie în Coreea. Ştii, ar fi putut să rămână în ţară. Era însurat, nevasta lui era însărcinată, el se apropia de vârsta mijlocie. Dar a ales să plece.
    LeBay s-a uitat gânditor la echipamentul părăsit al terenului de joacă.
    - Ştii, asta a fost bigamie. În 1951, avea patruzeci şi patru de ani şi deja era însurat. Era însurat cu armata. Şi cu căcănarii.
    Iarăşi a tăcut. Tăcerea lui avea o calitate morbidă.
    - Vă simţiţi bine? l-am întrebat până la urmă.
    - Da, mi-a răspuns. Doar mă gândeam. Gândeam rău despre morţi.
    M-a privit calm –- cu excepţia ochilor; erau întunecaţi şi răniţi.
    - Ştii, tinere, toate astea mă fac să sufăr... cum spuneai că te numeşti? Nu vreau să stau aici şi să cânt aceste melodii vechi şi triste unuia căruia nu pot să-i spun pe numele mic. Era Donald?
    - Dennis, am spus. Uitaţi, domnule LeBay...
    - Mă doare mai mult decât aş fi crezut, a continuat el. Dar acum, dacă am început, hai să termin, nu-i aşa? Am întâlnit-o pe Veronica doar de două ori. Era din West Virginia. De lângă Wheeling. Era o sudistă tipică şi nu prea deşteaptă. Rollie era în stare s-o domine, o considera un bun al său, ceva de la sine înţeles. Dar ea îl iubea, cred - cel puţin până la treaba murdară cu Rita. Cât despre Rollie, eu nu cred că s-a însurat cu o femeie. El s-a însurat cu un fel de... zid al plângerii. Scrisorile pe care ni le trimitea... ei bine, trebuie să-ţi aminteşti că părăsise şcoala foarte repede. Scrisorile, analfabete cum erau, însemnau pentru fratele meu un efort foarte mare. Reprezentau puntea de care se agăţa, romanul lui, simfonia lui, marele său efort. Nu cred că le scria ca să se descotorosească de veninul din inima lui. Cred că le scria ca să-l răspândească. Din momentul în care a avut-o pe Veronica, nu ne-a mai scris. Avea acum setul lui de urechi eterne şi nu mai trebuia să ne plictisească pe noi. Bănuiesc că i-a scris ei în timpul celor doi ani când a fost în Coreea.
    - În acea perioadă eu am primit doar una şi cred că Marcia două. N-a simţit nicio bucurie când s-a născut fiică-sa, la începutul lui 1952, doar o plângere ursuză că mai avea acasă încă o gură de hrănit iar căcănarii vor lua mai mult de la el.
    - A avansat vreodată în rang? am întrebat.
    Cu un an înainte văzusem un episod dintr-un lung serial de televiziune, unul dintre acele romane TV, numit Odată - Vultur.
    Am văzut cartea la magazin în ziua următoare şi am cumpărat-o sperând o poveste bună de război. După cum s-a dovedit, am avut parte de război şi de pace şi de câteva idei noi despre serviciul militar. Una dintre ele era despre faptul că promovarea începe să devină foarte rapidă în timpul războiului.
    Îmi era greu să înţeleg cum a putut LeBay să se înroleze în anii douăzeci, să treacă prin două războaie şi încă să fie un gunoi când Ike a devenit Preşedinte.
    LeBay a râs.
    - Era ca şi Prewitt din De Aici Până la Eternitate. Avansa, după care era retrogradat pentru ceva - insubordonare, impertinenţă sau beţie. Ţi-am spus că a petrecut mult timp la arest? Într-una din dăţi a stat acolo pentru că a urinat în vasul pentru punch de la Clubul Ofiţerilor din Fort Dix înaintea unei petreceri. Pentru ofensa asta a primit doar zece zile, deoarece cred că superiorii au privit în inimile lor şi s-au gândit că nu a fost nimic altceva decât o glumă de beţiv, după cum şi unii dintre ei au făcut probabil pe vremea când făceau parte din cluburile studenţeşti - ei nu aveau, nu puteau avea, vreo idee despre ură şi dispreţul adânc care se afla în spatele acelui gest. Dar îmi imaginez că pe atunci Veronica le-ar fi putut spune adevărul.
    M-am uitat la ceas. Era nouă şi un sfert. LeBay vorbea de aproape o oră.
    - Fratele meu s-a întors din Coreea în 1953 şi şi-a întâlnit atunci fiica pentru prima dată. Am înţeles că a privit-o timp de un minut sau două, apoi i-a dat-o înapoi soţiei sale şi s-a dus să meşterească la vechiul Chevrolet pentru tot restul zilei... Te plictiseşti, Denis?
    - Nu, am spus sincer.
    - În toţi acei ani, singurul lucru pe care Rollie şi-l dorea cu adevărat era o maşină nou-nouță. Nu un Cadillac sau un Lincoln; nu dorea să se alăture clasei superioare, ofiţerilor, căcănarilor. El dorea un Plymouth nou, sau poate un Ford, sau un Dodge. Veronica ne scria din când în când şi ne spunea că-şi petreceau majoritatea duminicilor colindând magazinele de automobile din zonele unde era staţionat Rollie.
    - Ea şi copilul stăteau în vechiul Hornet care-l aveau pe atunci, Veronica citindu-i poveşti Ritei, în timp ce Rollie colinda nenumărate parcări prăfuite, cu alţi şi alţi negustori, discutând despre combustia internă, cai putere, rata de scnimb a vitezelor...
    - Câteodată mă gândesc la micuţa fetiţă care a crescut în sunetul de fond al ventilatoarelor imense care scoteau aerul fierbinte din garajele armatei dintr-o duzină de baze militare şi nu ştiu dacă să râd sau să plâng.
    Gândurile mele s-au îndreptat iarăşi spre Arnie.
    - Care-i părerea dumneavoastră, era obsedat?
    - Da. Aş spune că era era obsedat. A început să-i dea Veronicăi bani să-i pună deoparte. În afară de insuccesul lui de a fi promovat mai mult decât sergent-major, fratele meu avea o problemă cu băutura. Nu era un alcoolic, dar dădea periodic câte un chiolhan, o dată la şase sau opt luni. Banii pe care reuşeau să-i economisească se terminau la un asemenea chiolhan. Niciodată nu ştia precis unde-i cheltuise. Se presupunea că Veronica o să pună capăt acestui obicei. Ăsta a fost unul dintre motivele pentru care o luat-o de nevastă. Când începeau chiolhanurile, Rollie mergea la ea şi-i cerea bani. O dată a ameninţat-o cu cuţitul; i l-a pus la gât. Am aflat asta de la sora mea, care vorbea câteodată cu Veronica la telefon. Veronica nu a vrut să-î dea banii, care atunci, în 1955, totalizau în jur de opt sute de dolari.
    "Scumpule, aminteşte-ţi de maşină", i-a spus ea cu vârful cuţitului lipit de gât "N-o să-ţi cumperi niciodată maşină dacă o să-i bei pe toţi."
    - Înseamnă că l-a iubit, am spus.
    - Ei bine, poate că da. Dar, te rog, nu fă presupunerea romantică că dragostea a reuşit să-l schimbe în vreun fel pe Rollie. Apa poate să macine orice piatra, dar numai în sute de ani. Oamenii sunt muritori.
    A părut că stă în cumpănă dacă să mai continue acest subiect, apoi s-a decis că nu. Această tăcere mi s-a părut ciudată.
    - Dar niciodată nu le-a lăsat vreo zgârietură, nici uneia - a continuat LeBay. Şi trebuie să-ţi aminteşti că era beat atunci când a ameninţat-o cu cuţitul. Acum în şcoli există proteste vehemente împotriva drogurilor, şi nu mă opun acestui protest, deoarece cred că-i obscen să te gândeşti la copii de cincisprezece, şaisprezece ani, care-s tot timpul plini de droguri, dar eu totuşi cred că alcoolul este cel mai vulgar şi periculos drog care a fost inventat vreodată - şi este legal.
    Când fratele meu s-a retras până la urmă din armată, în 1957, Veronica reuşise să strângă puţin peste o mie două sute de dolari. La aceştia se adăuga o pensie de invaliditate substanţială, pentru problema pe care o avea la spate - s-a luptat cu căcănarii pentru ea şi a câştigat.
    Deci, până la urmă, aveau banii. Au cumpărat casa pe care aţi vizitat-o tu şi prietenul tău, dar înainte ca să se gândească măcar ra casă au luat maşina. Maşina era prioritatea maximă. Vizitele la magazinele de automobile erau un iureş febril.
    Şi până la urmă s-a decis pentru Christine. Am primit o scrisoare lungă despre ea. Era un Fury 1958, sport, cu două uşi, iar în scrisoare mi-a dat toate datele de catalog. Nu mi le amintesc, dar pun pariu că prietenul tău poate să spună ca pe o poezie toate caracteristicele EI.
    - Măsurile EI, am spus eu.
    LeBay a zâmbit fără umor.
    - Măsurile EI, da. Îmi amintesc că mi-a scris că preţul de vânzare era cu puţin sub 3000 $, dar el i-a "jecmănit" după cum s-a exprimat, până la 2100 $ cu tot cu piesele de schimb. A făcut comanda pentru EA, a plătit un avans de zece la sută, iar când a primit-O, a plătit restul în bani gheaţă - în bancnote de zece şi douăzeci de dolari. Anul următor, Rita, care pe atunci avea şase ani, a murit.
    Am sărit ca ars, încât aproape am răsturnat scaunul. Vocea lui blândă, profesorală, avea un ton adormitor, iar eu eram obosit; fusesem pe jumătate adormit.
    Ultima remarcă fusese ca un duş rece pe faţă.
    - Da, este adevărat, a răspuns el expresiei mele întrebătoare şi uimite de pe fata mea.
    - Ieşiseră să facă o "motoraită" în acea zi. Asta înlocuise expediţiile de vânătoare de maşini: "motoraită". Asta era expresia lui. A preluat-o dintr-un rock-and-roll, unul din acelea pe care le asculta tot timpul. În fiecare sâmbătă, toţi trei plecau să facă o "motoraită". Şi în faţă şi în spate existau pungi pentru gunoi. Micuţei i se interzisese să arunce ceva pe jos. Îi era interzis să facă mizerie. Învăţase bine lecţia. Ea...
    A căzut într-o tăcere stranie, gânditoare, apoi a abordat alt subiect.
    - Rollie păstra scrumierele curate. Întotdeauna. Era un fumător înrăit, dar scutura scrumul ţigării pe gemuleţul mic, nu în scrumieră, iar când termina de fumat, arunca mucul pe geam. Dacă avea pe cineva cu el care folosea scrumiera, o golea şi apoi o ştergea cu un şerveţel de hârtie. Îşi spăla maşina de două ori pe săptămână şi o vopsea de două ori pe an. O repara singur, închiriind spaţiu la un garaj din localitate.
    Mă întrebam dacă fusese Garajul Darnell.
    - În acea duminică s-au oprit la un chioşc de pe marginea drumului ca să cumpere hamburgeri, când se întorceau spre casă. Ştii, pe vremea aceea nu existau McDonald-uri, doar chioşcuri. Iar ceea ce s-a întâmplat a fost... destul de simplu, bănuiesc...
    Iarăşi acea tăcere, ca şi cum s-ar fi întrebat cât de mult ar trebui să-mi spună sau cum să separe ceea ce ştie de presupuneri.
    - S-a înecat cu o bucată de carne, a spus până la urmă. Când a început să horcăie şi să-şi pună mâinile la gât, Rollie a tras la marginea drumului, a scos-o din maşină şi a bătut-o pe spate încercând s-o facă să scuipe. Bineînţeles acum există o metodă - Manevra Heimlich - care funcţionează foarte bine în asemenea situaţii. O tânără, o profesoară, de fapt, a salvat un băiat care se înecase în cafeneaua liceului meu chiar anul trecut, folosind Manevra Heimlich. Dar în acele zile... Nepoata mea a murit pe marginea drumului. Îmi imaginez că a fost un mod murdar şi îngrozitor de a muri.
    Vocea lui îşi reluase acea cadenţă adormitoare, de clasă de curs, dar mie nu-mi mai era somn. Chiar deloc.
    - A încercat s-o salveze. Cred asta. Şi încerc să cred că faptul că a murit a fost doar un ghinion. El avusese un serviciu nemilos multă vreme şi nu cred că-şi iubea foarte mult fiica, dacă nu deloc. Dar câteodată, în situaţii limită, lipsa dragostei poate fi salvatoare. Câteodată este nevoie de cruzime.
    - Dar nu de data aceea, am spus.
    - Până la urmă a întors-o pe dos şi a ţinut-o de glezne. A lovit-o în burtă, sperând, s-o facă să vomite. Cred că ar fi încercat să-i facă o trahectonomie cu briceagul dacă ar fi avut cea mai vagă idee despre cum se face aşa ceva. Dar, bineînţeles că nu ştia. Fetiţa a murit.
    Marcia, soţul ei şi familia au venit la înmormântare.
    Şi eu la fel. A fost ultima reuniune de familie. Îmi amintesc cum mă gândeam că, bineînţeles, el o să vândă maşina. Într-un mod ciudat, eram puţin dezamăgit. Ocupase un loc atât de important în scrisorile Veronicăi şi în cele câteva pe care ni le trimisese Rollie, încât mi se părea că este aproape o membră a familiei. Dar nu a vândut-o. S-au dus la Biserica Metodistă din Libertyville în ea, şi era lustruită... şi sclipitoare... şi demnă de ură. Eu eram plin de ură.
    S-a întors şi s-a uitat la mine.
    - Crezi asta, Dennis?
    A trebuit să înghit înainte să-i pot răspunde:
    - Da, am spus. Da, cred.
    LeBay a încuviinţat sinistru.
    - Veronica stătea pe scaunul din faţă ca un manechin de ceară. Tot ceea ce fusese ea - tot ceea ce fusese în interiorul ei - se stinsese. Rollie avusese maşina, ea o avusese pe fetiţă. Nu numai că îşi plângea fiica. Murise.
    Am încercat să-mi imaginez situaţia - am încercat să-mi imaginez ce aş fi făcut dacă mi s-ar fi întâmplat mie. Fiica mea să înceapă să horcăie şi să se înece în spatele maşinii mele şi apoi să moară pe marginea drumului. Aş vinde maşina! De ce? Nu a fost maşina cea care a omorât-o; era ceea ce muşcase, îmbucătura de hamburger care-i blocase căile respiratorii. Deci de ce să vând maşina? În afară de micul amănunt că n-aş mai putea niciodată s-o privesc, n-aş putea să mă mai gândesc la ea fără oroare şi amărăciune. Oare aş vinde-o?
    - L-ai întrebat despre asta?
    - Sigur că l-am întrebat. Marcia era cu mine. Se întâmpla asta după slujbă. Fratele Veronicăi venise din Glory, West Virginia, şi a dus-o acasă după slujba de îngropare - oricum, ea era ca în transă. Am stat singuri cu el, Marcia şi cu mine. Aceea a fost reuniunea adevărată. L-am întrebat dacă intenţionează să vândă maşina. Era parcată chiar în spatele furgonetei de pompe funebre care o adusese pe fiica lui la cimitir - ştii, acelaşi cimitir în care a fost azi îngropat Rollie. Era albă cu roşu - Chrysler n-a oferit niciodată modelul Plymouth Fury 1958 în aceste culori; Rollie a vopsit-o la comandă. Stăteam cam la cincizeci de picioare depărtare de ea, şi am avut un sentiment foarte ciudat... cea mai ciudată pornire... să mă mai îndepărtez, ca şi cum ne-ar fi putut auzi.
    - Ce aţi spus?
    - L-am întrebat dacă are de gând să vândă maşina. Acea expresie hotărâtă, încăpăţânată ca de catâr, i s-a întipărit pe faţă, expresia pe care mi-o aminteam atât de bine din copilărie. Era privirea care o avusese când m-a aruncat în gardul cu ţepuşe. Privirea pe care o avusese când îi tot spunea beţivan tatălui meu, chiar şi după ce nasul îi sângera. Mi-a spus:
    "George, aş fi nebun s-o vând, are doar un an şi doar 11000 mile. Ştii că nu-ţi obţii niciodată banii din vânzarea unei maşini până când nu are trei ani".
    - I-am spus: "Rollie, dacă pentru tine asta-i o chestiune de bani, atunci înseamnă că cineva ţi-a furat ceea ce mai rămăsese din inima ta şi a pus în loc o piatră. Vrei ca nevastă-ta să se uite la ea în fiecare zi? Să călătorească cu ea? Dumnezeule mare, omule!" Expresia aceea nu s-a schimbat. Nu, până când nu s-a uitat la maşină, stând acolo în lumina soarelui... stând în spatele dricului. Doar în acel moment chipul i s-a îmblânzit. Îmi amintesc că m-am întrebat dacă se uitase vreodată aşa la Rita. Bănuiesc că nu. Nu cred că putea.
    Câteva clipe a tăcut, apoi a continuat.
    - Marcia i-a spus acelaşi lucru. Ei întotdeauna i-a fost frică de Rollie, dar în ziua aceea era mai mult furioasă decât fricoasă - aminteste-ţi, ea primise scrisori de la Veronica şi ştia cât de mult o iubise Veronica pe micuţă. I-a spus că atunci când cineva moare, arzi salteaua pe care a dormit, dai hainele persoanei la Armata Salvării, pui capăt acelei vieţi sub toate aspectele, astfel încât cei în viaţă să-şi poată vedea de treburile lor. I-a spus că soţia lui n-o să poată reveni la o viaţă normală atâta timp cât maşina în care murise fiica ei se mai afla în garaj. Rollie a întrebat-o în stilul lui răutăcios, sarcastic, dacă dorea ca el să-şi ude maşina cu benzină şi să-i dea foc doar pentru că fiica lui se înecase de moarte. Sora mea a început sa plângă şi i-a spus că asta era o idee foarte bună. Până la urmă am luat-o de braţ şi am dus-o de acolo. Nu se putea discuta cu Rollie, nici atunci şi niciodată. Maşina era a lui şi putea să vorbească despre faptul că trebuie s-o țină până când are trei, ani, putea să vorbească despre kilometraj până se albăstrea la faţă, dar purul adevăr era că el avea de gând s-o ţină pentru că asta dorea.
    Marcia şi familia ei s-au întors la Denver cu Ogarul Cenuşiu şi, din câte ştiu eu, nu l-a mai văzut niciodată pe Rollie şi nici nu i-a mai scris. N-a venit la înmormântarea Veronicăi. Nevasta lui. Prima dată copilul, apoi nevasta. Cumva, mi-am dat seama că aşa se întâmplase. Bang-bang.
    Dinspre picioare a început să-mi urce spre stomac un fel de amorţeală.
    - A murit şase luni mai târziu. În ianuarie 1959.
    - Dar n-a avut nicio legătură cu maşina, am spus. N-a avut nicio legătură cu maşina, aşa-i?
    - A fost în strânsă legătură cu maşina, a spus el încetişor.
    M-am gândit că nu mai vreau să aud nimic. Dar bineînţeles că aveam să ascult în continuare. Deoarece prietenul meu deţinea acum maşina şi deoarece aceasta începuse să ocupe un loc mult prea important în viaţa lui.
    - După ce Rita a murit, Veronica a avut o depresiune nervoasă. Pur şi simplu n-a mai reuşit niciodată să-şi revină. Îşi făcuse câţiva prieteni în Libertyville, care au încercat s-o ajute... s-o ajute să-şi regăsească iarăşi un fel de viaţă. Cred că aşa se spune. Dar nu a fost în stare. Chiar deloc. Altfel, treburile mergeau bine. Pentru prima dată în viaţa fratelui meu, aveau destui bani. Avea pensia din partea armatei, pensia de invaliditate şi îşi găsise o slujbă de paznic de noapte la fabrica de anvelope din vestul oraşului. După înmormântare m-am dus până acolo, dar nu mai există.
    - A dat faliment acum doisprezece ani, am spus eu. Eu eram copil pe atunci. Acum este o autoservire chinezească acolo.
    - Plăteau împrumutul pe casă în două rate lunare. Şi, bineînţeles, nu mai aveau o fetiţă de care să aibă grijă. Dar pentru Veronica n-a mai existat niciodată lumină sau un imbold de a se însănătoşi. S-a sinucis cu sânge rece, după câte am putut să aflu. Dacă ar fi existat manuale pentru cei care doresc să devină sinucigaşi, moartea ei ar fi putu fi inclusă drept un exemplu de urmat. S-a dus la magazinul Western Auto, din oraş - acelaşi de la care mi-am cumpărat eu prima mea bicicletă Cu mulţi, mulţi ani în urmă - şi a cumpărat un furtun de cauciuc lung de douăzeci de picioare. Unul dintre capete l-a ataşat la ţeava de eşapament a Christinei, iar celălalt l-a băgat pe unul dintre geamurile din spate. Nu şi-a luat niciodată carnetul de conducere, dar ştia cum să pornească o maşină. Asta era tot ce avea nevoie să ştie.
    Mi-am strâns buzele, apoi le-am umezit cu limba şi mi-am auzit glasul, aproape un fel de croncănit ruginit:
    - Cred ca acum aş bea ceva.
    - Dacă eşti drăguţ, mai adu-mi şi mie o cutie, a spus el. O să mă ţină treaz - întotdeauna au acest efect asupra mea - dar, bănuiesc că oricum n-aş dormi prea mult la noapte.
    Bănuiam că şi mie mi se va întâmpla la fel. M-am dus să iau răcoritoarele din nolul motelului, iar când mă întorceam m-am oprit la jumătatea parcării. El era doar o umbră mai închisă în faţa camerei sale, şosetele lui albe licărind ca nişte fantome micuţe. M-am gândit:
    Poate că maşina este blestemată. Probabil aceasta-i explicaţia. Într-adevăr, pare o poveste cu fantome. În faţă este un indicator... următoarea oprire, Zona Crepusculară!
    Dar asta era ridicol, nu-i aşa?
    Bineînţeles că da. Am continuat să merg. Maşinile nu poartă blesteme, după cum nici oamenii; acestea erau chestii pentru filme de groază, un fel de divertisment pentru o noapte de sâmbătă la cinematograful-parcare, dar foarte, foarte îndepărtate de faptele de zi cu zi care formează realitatea.
    I-am înmânat cutia cu apă tonică şi am ascultat restul povestirii, care poate fi rezumată într-o singură propoziţie: apoi a trăit nefericit până la moarte.
    Unicul Roland D. LeBay şi-a păstrat casa-vagon şi Plymouth-ul 1958. În 1965 a renunţat la chipiul de paznic de noapte şi la ceasul de pontaj.
    Şi, cândva, tot în jurul acelei date, a renunţat să mai facă mari eforturi ca s-o păstreze pe Christine ca nouă - a lasat-o să se deterioreze tot la fel cum altcineva nu s-ar mai ocupa de un ceas.
    - Vrei să spui că a ţinut-o acolo? am întrebat. Din 1965? Timp de treisprezece ani?
    - Nu, a pus-o în garaj, bineînţeles, a spus LeBay. Vecinii n-ar fi tolerat priveliştea unei maşini care se deteriorează pe peluza din faţă. La ţară, poate, dar nu în Suburbia U.S.A.
    - Dar era acolo când noi am...
    - Da, ştiu. A pus-o pe peluză cu anunţul DE VÂNZARE prins pe parbiz. M-am interesat de chestia asta. Eram curios, deci am întrebat. La Legiune. Majoritatea dintre ei pierduseră contactul cu Rollie, dar unul dintre ei mi-a spus că parcă văzuse maşina acolo, pe peluză, pentru prima dată în luna mai.
    Am început să spun ceva dar apoi m-am oprit. Îmi venise o idee îngrozitoare, care suna cam aşa: Era prea convenabil.
    Mult prea convenabil. Christine a stat ani mulţi în garajul întunecat - patru, opt, doisprezece, mai mulţi. Apoi - cu câteva luni înainte ca Arnie şi cu mine să trecem pe acolo şi Arnie s-o vadă - Roland D. LeBay a scos-o brusc afară şi a pus pe ea un anunţ: DE VÂNZARE.
    Mai târziu - mult mai târziu - am verificat anunţurile din ziarele din Pittsburg şi ziarul local din Libertyville, The Keystone.
    Nu dăduse niciun anunţ pentru vânzarea Fury-ului, cel puţin nu în ziare, aşa cum se procedează de obicei când vrei să vinzi o maşină. Pur şi simplu a scos-o la vedere pe strada lui de periferie - nu era nici măcar o arteră principală - şi a aşteptat să treacă pe acolo un cumpărător.
    Nu mi-am dat seama atunci de celelalte implicaţii ale acestui gând - cel puţin nu în mod logic, intelectual - dar ştiam destul ca să simt revenirea acelui fior rece şi albastru al fricii. Era ca şi cum el a ştiut că va veni un cumpărător. Dacă nu în mai, atunci în iunie, sau iulie, sau august. Cândva curând.
    Nu, această idee nu mi-a venit pe o cale logică sau raţională. În schimb în minte mi s-a format o imagine viscerală: o dionea pe marginea unei mlaştini, cu fălcile ei verzi larg deschise, aşteptând să prindă o insectă.
    Insecta potrivită.
    - Eu m-am gândit că renunţă la ea deoarece nu dorea să rişte să pice la examenul de conducere, am spus eu până la urmă. După ce îmbătrâneşti, trebuie să dai câte un examen pe an. Reînnoirile carnetului de conducere depind de asta.
    George LeBay a încuviinţat.
    - Asta ar fi fost în firea lui Rollie. Dar...
    - Dar ce?
    - Îmi amintesc că am citit undeva - dar pentru nimic în lume nu-mi amintesc cine a spus-o sau cine a scris-o - că în existenţa umană sunt "timpuri". Că atunci când a venit "timpul - motorului cu aburi", o duzină de oameni l-au inventat. Poate că brevetul l-a obţinut doar unul singur, sau creditul din cărţile de istorie, dar dintr-o dată toţi, mulţi oameni, lucrau la aceeaşi idee. Cum îţi explici asta? Doar că a fost timpul pentru motorul cu aburi.
    LeBay a băut nişte apă tonică şi a privit în sus spre cer.
    - Vine Războiul Civil şi dintr-o dată este "timpul cuirasatelor". Apoi este "timpul mitralierelor". Fără să-ţi dai seama este "timpul electricităţii" şi "timpul radioului" şi, în sfârşit, este "timpul bombei atomice". Ca şi cum aceste idei vin toate nu de la nişte indivizi, ci de la un mare val de inteligenţă care tot timpul se deplasează... un val de inteligenţă din afara umanităţii. Această idee mă sperie dacă mă gândesc prea mult la ea, Dennis. Pare să aibă o tentă... ei bine, foarte necreştinească.
    - Iar pentru fratele dumneavoastră a existat un "timp al vânzării Christinei"?
    - Probabil. Ecleziastul spune că există o vreme pentru orice - un timp pentru semănat, un timp pentru cules, un timp pentru război, un timp pentru pace, un timp în care să dărâmi şi un timp ca să pui pietrele una peste alta. Un negativ pentru un pozitiv. Deci, dacă în viata lui Rollie a existat "timpul Christinei", s-ar putea să fi venit, tot la fel de bine, o zi în care trebuia s-o vândă pe Christine. Dacă aşa a fost, atunci el ar fi ştiut când venise momentul. Era un animal, iar animalele se ghidează foarte bine după instinctele lor. Sau poate că până la urmă s-a plictisit de ea, a încheiat LeBay.
    Am încuviinţat că poate aşa a fost, mai mult pentru că eram nerăbdător să plec şi nu neapărat pentru că aceasta explica întâmplările spre deplina mea satisfacţie.
    George LeBay nu văzuse maşina în ziua în care Arnie urlase la mine să mă întorc.
    Totuşi, eu o văzusem. '58-ul nu arăta ca o maşină care se odihnise liniştită într-un garaj. Fusese murdară şi zgâriată, cu parbrizul crăpat şi cu una din barele de protecţie aproape smulsă de la locul ei. Arătase ca un cadavru deshumat şi lăsat să se descompună la soare.
    M-am gândit la Veronica LeBay şi am simţit un fior rece.
    Ca şi cum mi-ar fi citit gândurile - oricum, o parte din ele - LeBay a spus:
    - Ştiu foarte puţine despre modul cum a trăit sau despre ce a gândit fratele meu în ultimii ani ai vieţii lui, dar sunt foarte sigur de un lucru, Dennis. În 1965, sau când s-a întâmplat, când a simţit că este timpul să pună maşina în garaj, aşa a făcut. Iar când a simţit că trebuie s-o vândă, a expus-o pentru vânzare.
    A făcut o pauză.
    - Şi nu cred că mai am ce să-ţi spun... cu excepţia faptului că eu într-adevăr cred că prietenul tău ar fi mai fericit dacă s-ar descotorosi de maşina aia. L-am studiat foarte bine pe prietenul tău. Nu arăta ca un tânăr prea fericit în prezent. Mă înşel?
    M-am gândit foarte bine la întrebarea lui. Nu, fericirea nu îl caracteriza pe Arnie şi nu-l răsfăţase niciodată. Dar până când începuse povestea cu Plymouth-ul, păruse cel puţin mulţumit... ca şi când ar fi ajuns la un modus vivendi.
    Nu o relaţie pe deplin fericită, dar cel puţin una care mergea.
    - Nu, am spus. Nu vă înşelaţi.
    - Nu cred că maşina fratelui meu îl va face fericit. Dacă va avea cumva vreo influenţă, se va întâmpla invers.
    Şi, ca şi când mi-ar fi citit gândurile de acum câteva minute, a continuat:
    - Ştii, eu nu cred în blesteme. Nici în fantome sau în orice fapt supranatural. Dar cred că sentimentele şi unele evenimente au o anumită... rezonanţă care persistă. S-ar putea ca sentimentele să poată comunica între ele în anumite circumstanţe, dacă împrejurările sunt destul de speciale... la fel cum o cutie cu lapte lăsată fără capac în frigider poate să ia aroma altor alimente. Sau poate că asta este o idee ridicolă de-a mea. Sau doar că poate m-aş simţi mai bine dacă aş şti că maşina în care nepoată-mea a murit asfixiată şi în care cumnată-mea s-a sinucis este transformată într-un cub de metal presat. Poate că, de fapt, simt că s-a încălcat grosolan buna-cuviinţă.
    - Domnule LeBay, ziceaţi că aţi angajat pe cineva care să aibă grijă de casa fratelui dumneavoastră până când este vândută. Era adevărat?
    S-a foit puţin în scaun.
    - Nu, nu era. Am minţit sub influenţa unui impuls. Nu-mi plăcea să mă gândesc că maşina aceea va fi înapoi în garaj... ca şi când şi-ar fi găsit drumul spre casă. Dacă mai există emoţie şi sentimente persistente, ele ar fi şi acolo la fel ca în EA - şi foarte repede s-a corectat - ea.
    Nu mult după aceea mi-am luat la revedere şi am pornit cu maşina spre casă, prin întuneric, gândindu-mă la tot ce-mi spusese LeBay.
    M-am întrebat dacă pe Arnie l-ar impresiona dacă i-aş spune că o persoană a avut un accident mortal în maşina lui, iar alta s-a sinucis în ea.
    Ştiam destul de bine că nu; în felul sau, Arnie putea fi tot atât de încăpăţânat ca Roland LeBay. Cearta frumuşică pe care o avusese cu părinţii lui din cauza maşinii demonstrase foarte concludent acest lucru. Faptul că persista să meargă la orele de mecanică auto acolo, în versiunea din Liceul Libertyville a unei zone demilitarizate, demonstra acelaşi lucru.
    M-am gândit la LeBay spunând: Nu-mi plăcea să mă gândesc că maşina aceea este înapoi în garaj... ca şi când şi-ar fi găsit drumul spre casă.
    De asemenea, spusese că fratele său îşi ducea undeva maşina ca să lucreze la ea. Iar singurul garaj din Libertyville unde puteai sa faci asta era acum cel al lui Darnell. Bineînţeles, în anii cincizeci s-ar putea să mai fi existat şi altul, dar mă îndoiam.
    În inima mea aveam convingerea că Arnie meşterise la Christine într-un loc unde i se mai făcuseră şi înainte reparaţii.
    I se mai făcuseră. Aceasta era fraza operantă. Din cauza bătăii cu Buddy Repperton, lui Arnie îi era teamă s-o mai lase acolo. Deci şi această cale spre trecutul Christinei s-ar putea să fie blocată.
    Şi, bineînţeles, nu existau niciun fel de blesteme, chiar şi ideea lui LeBay despre emoţiile persistente era destul de trasă de păr. Mă îndoiam că măcar el o credea. Îmi arătase o cicatrice veche şi folosise cuvântul răzbunare. Iar acesta era probabil mult mai apropiat de adevăr decât orice porcărie aberantă şi supranaturală. Bineînţeles.
    Nu; aveam şaptesprezece ani, mă pregăteam ca peste un an să merg la colegiu şi nu credeam în astfel de lucruri cum ar fi blesteme şi emoţii care persistă şi devin râncede, laptele stricat al viselor. Nu aş fi putut să concep că există o putere a trecutului care întinde oribile braţe descărnate spre cei vii.
    Dar acum sunt puţin mai bătrân.

                                                            13.
                                         Mai târziu, în acea seară

                         În timp ce făceam o motoraită pe un deal
    Am văzut-o pe  Maybelline într-un Coupe de Ville.
    Cadillac-ul rula pe şoseaua goală,
    Dar nimic nu putea depăşi Fordul meu V8.
    Chuck Berry

                       Mama și Elaine se culcaseră, dar tata era încă treaz, urmărind la televizor știrile de la ora unsprezece.
    - Unde ai fost, Dennis? m-a întrebat.
    - La bowling, am spus, minciuna ieşindu-mi pe buze instinctiv şi foarte natural.
    Nu doream ca tatăl meu să ştie nimic din cele întâmplate. Erau ciudate, dar totuşi nu destul de ciudate ca să prezinte un interes mai mult decât moderat. Sau aşa mi se părea mie.
    - A sunat Arnie, mi-a spus tata. Te-a rugat să-i dai un telefon dacă te întorci înainte de unsprezece jumătate.
    M-am uitat la ceas. Era doar unsprezece şi douăzeci. Dar nu mă ocupasem îndeajuns pentru o singură zi de Arnie şi de problemele lui?
    - Ei bine?
    - Ei bine, ce?
    - Ai de gând să-l suni?
    Am oftat.
    - Da, cred că da.
    M-am dus în bucătărie, mi-am făcut un sandviş rece cu carne de pui, mi-am turnat într-un pahar nişte Hawaiian Punch - o porcărie, dar îmi plăcea foarte mult - şi l-am sunat pe Arnie. La al doilea apel a ridicat chiar el receptorul. Părea fericit şi excitat.
    - Dennis! Unde ai fost?
    - La bowling, am spus.
    - Ascultă, în seara asta am fost la Darnell, ştii? Şi - e superb, Dennis - l-a dat afară pe Repperton! Repperton a plecat şi eu pot să stau!
    Iarăşi am simţit în burtă acea senzaţie de frică nedefinită. Am pus sandvişul jos. Brusc, nu-mi mai era foame.
    - Arnie, crezi că-i o idee atât de bună s-o duci înapoi acolo?
    - Ce vrei să spui? Repperton nu mai este. Ţie asta nu ţi se pare o veste bună?
    M-am gândit la Darnell, cum i-a spus lui Arnie să-şi oprească maşina ca să nu-i polueze garajul, la Darnell spunându-i lui Arnie că nu acceptă niciun fel de rahat de la puştii ca el. M-am gândit la felul în care şi-a întors Arnie ruşinat ochii când mi-a spus că a obţinut macaraua, ca să-şi schimbe uleiul, în urma faptului că-i făcuse lui Darnell "o serie de comisioane".
    Aveam o presimţire că lui Darnell i s-ar părea amuzant să-l transforme pe Arnie în servitorul lui tont. I-ar amuza de minune pe ceilalţi obişnuiţi ai garajului şi pe amicii lui. Arnie aduce cafea, Arnie aduce alune, Arnie schimbă sulul de hârtie igienică de la toalete şi umple aparatul de uscat cu şervetele.
    Hei, Will, cine-i patru-ochi ala care curăţă toaletele?... EI? Îl cheamă Cunningham. Părinţii lui sunt profesori la colegiu. El urmează acolo un curs postliceal despre cum se curăţă latrinele.
    Iar ei ar râde. Arnie ar deveni batjocura tuturor de la Garajul Darnell de pe Hampton Street.
    M-am gândit la toate acestea, dar nu le-am rostit. Mi s-a părut că Arnie poate să ia singur hotărâri în chestiunile importante pentru el. Asta nu putea continua la nesfârşit - Arnie era prea deştept. Sau aşa speram. Era urât, dar nu era idiot.
    - Este o veste bună că Repperton nu mai e acolo, am spus. Numai că eu crezusem că Darnell este o soluţie temporară. Adică, douăzeci pe săptămână, Arnie, asta-i destul de mult pe lângă taxa pentru unelte, pentru macara şi pentru toate celelalte nimicuri.
    - De asta mă gândeam că dacă aş fi închiriat garajul domnului LeBay ar fi fost superb, a spus Arnie. Socotisem că şi la douăzeci şi cinci de dolari pe săptămână ieşeam în câştig.
    - Ei bine, asta-i soluţia. Dă un anunţ la ziar că eşti în căutarea unui garaj, şi pariez că....
    - Nu, nu, lasă-mă să termin, a spus Arnie.
    Era încă excitat
    - Când m-am dus acolo în după-amiaza asta, Darnell m-a luat imediat deoparte. Mi-a spus că regretă bătaia pe care mi-a dat-o Repperton. A spus că m-a judecat greşit.
    - A spus el asta?
    Bănuiesc că l-am crezut, dar n-aveam încredere în afirmaţiile lui Darnell.
    - Mda. M-a întrebat dacă mi-ar plăcea să lucrez pentru el în timpul liber. Zece, poate douăzeci de ore pe săptămână în timpul şcolii. Să fac ordine printre piese, să ung macaralele, ceva de genul ăsta. Şi pot să am boxa pentru zece dolari pe săptămână şi taxele pentru unelte şi macara la jumătate. Cum ţi se pare?
    Mi se părea al dracului de frumos ca să fie adevărat.
    - Păzeşte-ţi curul, Arnie!
    - Ce??
    - Tatăl meu spune că-i un pungaş.
    - Nu mi-am dat seama. Eu cred că-i doar bârfă, Dennis. E gură-spartă, dar asta-i tot.
    - Eu doar îţi spun să fii în gardă, nimic altceva.
    Am mutat receptorul la cealaltă ureche şi am băut nişte Hawaiian - Punch.
    - Fii cu ochii-n patru şi pleacă repede dacă lucrurile încep să se-ngroaşe.
    - Te referi la ceva în special?
    M-am gândit la zvonurile vagi despre droguri şi la altele, mai precise, despre maşini "fierbinţi".
    - Nu, am spus. Doar că n-am încredere în el.
    - Ei bine..., a spus el bănuitor, lăsând totul în suspensie, apoi întorcându-se la subiectul original: Christine. Cu Arnie, întotdeauna ajungeai la Christine.
    - Dar este o uşurare, o mare uşurare pentru mine, Dennis, dacă merge chestia asta. Christine este foarte rănită. Am reuşit să-i repar câteva chestii, dar cu fiecare lucru îndreptat, apar alte patru noi reparaţii fiecesare. Unele dintre ele nici nu ştiu cum să le fac, dar o să învăţ.
    - Mda, am spus şi am muşcat din sandviş.
    După discuţia pe care o avusesem cu George LeBay, entuziasmul meu pentru Christine, iubita lui Arnie, scăzuse la zero şi trecuse în zona negativă.
    - Are nevoie de reglarea direcţiei - drace, are nevoie de un sistem de direcţie nou - şi saboţi noi de frână... să-i schimb simeringurile... s-ar putea să trebuiască să alezez pistoanele... dar nu pot să fac toate astea cu trusa mea de scule de cincizeci şi patru de dolari. Înţelegi la ce mă refer, Dennis?
    Părea că se roagă pentru aprobarea mea. Simţind un gol în stomac, mi-am amintit pe neaşteptate de un fost coleg al nostru. Îl chema Freddy Darlington.
    Freddy nu fusese un tip extraordinar, dar un băiat bun, cu un fin simţ al umorului. Apoi a întâlnit o otreapă din Penn Hills - vreau să spun o adevărată otreapă, una mai mult decât fericită să deservească trupele, WC-ul tuturor; alegeți-vă dumneavoastră peiorativul. Miasma de Juicy-Fruit plutea în jurul ei într-un nor constant.
    A rămas însărcinată cam în acelaşi timp când Freddy s-a încurcat cu ea. Întotdeauna m-am gândit că el s-a agăţat de ea fiindcă a fost prima fată care l-a lăsat să meargă până la capăt. Deci a părăsit şcoala, şi-a luat o slujbă la un depozit, prinţesa a născut copilul şi el a apărut cu ea la o petrecere după examenele din decembrie trecut, dorind ca totul să fie ca înainte, când nimic nu mai era la fel; ea se uita la noi, băieţii, cu acei ochi stinşi, dispreţuitori, şi-şi mişca maxilarele în sus şi în jos ca o bovină care rumegă un fân gustos, iar noi toţi auzisem noutăţile; ea se întorsese pe pista de bowling, se întorsese la magazinul de muzică din Libertyville, se întorsese la Gino, ea făcea rondul în timp ce Freddy lucra, se întorsese cu forţe proaspete la "muncă", deservind găştile şi trupele.
    Când mă uitam la Freddy, arătând cu zece ani mai bătrân decât ar trebui, îmi venea să plâng. Iar când vorbea despre ea o făcea cu acelaşi ton rugător pe care-l auzisem chiar acum în vocea lui Arnie.
    Nu-i aşa, că într-adevăr o plăceţi, băieţi? E în ordine, nu-i aşa, băieţi? Nu am dat-o prea tare în bară, nu-i aşa, băieţi? Adică, probabil că-i doar un coşmar şi o să mă trezesc în curând, aşa-i? Așa-i?  Aşa-i?
    - Sigur, am spus în receptor.
    Toată tărăşenia stupidă, urâtă, a lui Freddy Darlington îmi trecuse probabil prin minte în două secunde.
    - Înţeleg ce vrei să spui, Arnie.
    - Bine, a zis el uşurat.
    - Doar să-ţi păzeşti curul. Şi să faci asta mai ales după ce începe şcoala. Fereşte-te de Buddy Repperton.
    - Mda. Te cred.
    - Arnie.
    - Ce?
    M-am oprit. Dorisem să-l întreb dacă Darnell spusese ceva despre faptul că Christine a mai fost în garajul lui, dacă a recunoscut-o. Chiar mai mult, voiam să-i spun ce se întâmplase cu doamna LeBay şi cu fiica ei, Rita. Dar nu am putut.
    Şi-ar fi dat seama imediat de unde am informaţiile. Iar în starea foarte susceptibilă pe care o avea în legătură cu nenorocita de maşină, ar fi fost în stare să creadă că l-am lucrat pe la spate - şi într-un fel aşa a fost. Dar să-i spun asta, ar putea să însemne şi sfârşitul prieteniei noastre.
    Mă săturasem de Christine, dar încă ţineam la Arnie. Ceea ce însemna că uşa acelui subiect fusese încuiată. Nu mai aveam de gând să mă furişez şi să pun întrebări. Nu mai aveam de gând să ţin predici.
    - Nimic, am spus. Voiam să-ţi spun că ţi-ai găsit o casă pentru găleata ta de rugină. Felicitări.
    - Dennis, mănânci ceva?
    - Mda, un sandviş cu carne de pui. De ce?
    - Mesteci în urechea mea. Sună oribil.
    Am început să plescăi cât de tare puteam. Arnie a scos nişte sunete de parcă ar fi vomitat. Amândoi am început să râdem şi asta era bine - era ca pe vremuri, înainte de a se căsători el cu maşina aia afurisită.
    - Eşti un idiot, Dennis.
    - E adevărat. Am învăţat de la tine.
    - Du-te dracului, a spus el şi a închis.
    Mi-am terminat sandvişul şi punch-ul Hawaiian, am spălat farfuria şi paharul şi m-am întors în sufragerie, pregătit să fac un duş şi să mă bag în pat. Eram frânt.
    În timpul conversaţiei telefonice auzisem că televizorul a fost închis şi presupusesem că tata se dusese sus. Dar mă înşelasem. Stătea în fotoliul lui, cu cămaşa descheiată.
    Am observat cu oarecare tulburare cât de cărunt devenise părul de pe pieptul său şi felul cum lumina veiozei de lângă el intra printre firele de păr şi se reflecta pe pielea capului. Începea să chelească. Tatăl meu nu mai era tânăr.
    Mi-am dat seama cu şi mai multă nelinişte că peste cinci ani, pe când eu o să termin colegiul, va avea cincizeci de ani şi va fi chel - un contabil tipic. Peste cinci ani va avea cincizeci, dacă nu va muri până atunci din cauza unui alt infarct. Primul nu fusese prea grav - muşchiul miocardic nu se fisurase, îmi spusese el când îl întrebasem. Dar nu-mi spusese că nu ar putea avea loc un al doilea infarct.
    Ştiam că asta se putea întâmpla, ştia şi mama, după cum ştia şi el. Doar Ellie mai credea că el este invulnerabil - dar oare n-am surprins o dată sau de două ori o privire întrebătoare în ochii ei? Mi se părea că da.
    A murit subit.
    Am simţit cum mi se ridica părul de pe cap.
    Subit.
    Ridicându-se de la biroul lui, ţinându-se de piept.
    Subit.
    Scăpându-şi racheta pe terenul de tenis. Nu doreşti să ai astfel de gânduri în legătură cu tatăl tău, dar câteodată n-ai încotro. Dumnezeu ştie că le ai.
    - N-am putut să nu aud câte ceva din discuţie, a spus el.
    - Da?
    Eram precaut.
    - Arnie Cunningham a intrat cu picioarele într-o găleată plină cu ceva cald şi maroniu, Dennis?
    - Nu... nu sunt foarte sigur, am spus eu încet.
    Fiindcă, la urma urmelor, ce dovezi aveam? Doar nişte aburi, atâta tot.
    - Vrei să discutăm despre asta?
    - Nu chiar acum, Dad, dacă nu te superi.
    - În regulă. Dar dacă... după cum ai spus la telefon, se-ngroaşă gluma, dacă situaţia devine gravă, atunci o să-mi spui, pentru numele lui Dumnezeu, ce se întâmplă?
    - Da.
    - Okay.
    M-am îndreptat spre scări şi aproape ajunsesem la ele când m-a oprit, spunând:
    - Ştii, i-am fâcut contabilitatea lui Will Darnell şi i-am calculat impozitele aproape cincisprezece ani.
    M-am întors foarte surprins spre el.
    - Nu. Nu ştiam.
    Tata a zâmbit. Era un zâmbet pe care nu-l mai văzusem, unul pe care bănuiesc că mama îl observase de câteva ori, iar sora mea deloc. La început puteai să crezi că-i un zâmbet obosit, dar dacă priveai mai atent vedeai că nu-i deloc obosit - era cinic, dur şi atotcunoscător.
    - Poţi să păstrezi un secret, Dennis?
    - Da, am spus. Cred că da.
    - Nu-i de-ajuns doar să crezi că da.
    - Da. Pot.
    - Mai bine. I-am făcut contabilitatea până în 1975, iar de atunci m-a înlocuit cu Bill Upshaw din Monroeville.
    Tata s-a uitat atent la mine.
    - N-aş spune că Bill Upshaw este un escroc, dar pot să afirm că scrupulele lui sunt destul de subţiri ca să poţi citi un ziar printre ele. Iar anul trecut şi-a cumpărat o vilă stil English Tudor în Sewickley, de 300 000 $. La dracu' cu dobânzile, a plătit bani gheaţă.
    A făcut un gest cu braţul drept, referindu-se la casa noastră, apoi şi l-a pus înapoi în poală. El şi mama o cumpăraseră cu un an înainte de a mă naşte eu, pentru 62 000 $ - acum probabil valora 150 000 $ - şi abia de curând reuşiseră să-şi achite toate datoriile la bancă. Vara trecută avusesem o mică petrecere la noi acasă, pe peluza din spate; tata aprinsese grătarul, pusese contractul de împrumut bancar într-o furculiţă şi fiecare dintre noi am ţinut-o cu rândul deasupra focului de cărbuni până a ars de tot.
    - Aici, nici vorbă de stil Tudor englezesc, nu-i aşa, Denny?
    - E foarte bună, am spus.
    M-am întors în cameră şi m-am aşezat pe sofa.
    - Darnell şi cu mine ne-am despărţit în termeni destul de amicali - a continuat tata - nu că mi-ar fi păsat vreodată prea mult de persoana lui. Întotdeauna am crezut că este un nemernic.
    Am încuviinţat pentru că mi-a plăcut calificativul; exprima sentimentul pe care-l aveam instinctiv faţă de Darnell, mai bine decât orice cuvânt urât.
    - Dar, există o mare diferenţă între relaţiile personale şi relaţiile de afaceri. În meseria mea ori înveţi acest lucru foarte repede, ori renunţi şi te faci comis voiajor care vinde perii Fuller. Relaţiile noastre profesionale erau foarte bune, atât cât au durat... dar nu au mers prea departe. De aceea am renunţat să mai lucrez pentru el.
    - Nu te înţeleg.
    - Tot apăreau sume de bani. Mari sume de bani fără o provenienţă clară. La indicaţiile lui Darnell am investit în două corporaţii Pennsylvania Solar Heating şi New York Ticketing - care păreau a fi cele mai fantomatice dintre corporaţiile fantomă de care am auzit eu vreodată. Până la urmă m-am dus să vorbesc cu el, deoarece doream să punem toate cărţile pe masă. I-am spus că opinia mea profesională era că dacă va fi verificat ori de IRS sau de către băieţii de la Commonwealth-ul Pennsylvaniei, era în măsură să dea multe explicaţii, iar nu peste mult timp eu voi şti mult prea multe şi îi voi deveni complice.
    - Ce ţi-a spus?
    - A început să danseze, mi-a spus tata, având încă întipărit pe buze acel zâmbet obosit, cinic. În meseria mea, până când ajungi în jur de treizeci şi opt de ani, începi să te obişnuieşti cu paşii dansului... asta dacă eşti priceput la ceea ce faci. Iar eu sunt destul de bun. Dansul începe când tipul te întreabă dacă eşti mulţumit de munca ta, dacă el te plăteşte îndeajuns. Dacă răspunzi că munca îţi place dar eşti sigur că ai merita mai mult, tipul te încurajează să vorbeşti de toate chestiile care te frământă: casa, maşina, taxele pentru şcoala copiilor - poate că ai o nevastă care are preferinţe pentru haine mai scumpe decât ţi-ai putea permite... Înţelegi?
    - Te tatona?
    - Era mai mult decât o tatonare, a spus tata, şi apoi a râs. Dar, aşa-i. Dansul este manierat ca un menuet. Are tot felul de fraze, pauze şi paşi. După ce tipul află de ce fel de necazuri financiare ai vrea să te descotoroseşti, începe să te întrebe ce fel de lucruri ţi-ar plăcea să ai. Un Cadillac, o casă de vară în Catskills sau Paconos, poate o barcă.
    La auzul ultimului cuvânt am tresărit puţin, fiindcă ştiam că tatăl meu îşi dorea pe atunci o barcă mai presus de orice; de câteva ori, în după-amiezile însorite de vară, am fost cu el la debarcaderele de pe lacul King George şi Passeeonkee. El evalua preţul yachturilor mici cu o privire dornică în ochi. Acum am înţeles-o. Nu şi le putea permite.
    Poate că dacă viaţa lui ar fi luat o altă turnură - de exemplu dacă n-ar fi avut copii pe care să trebuiască să-i trimită la colegiu - ar fi putut să-şi cumpere un yacht.
    - Şi tu ai spus nu? l-am întrebat.
    A ridicat din umeri.
    - I-am sugerat foarte clar de la început că nu vreau să dansez. În primul rând, asta ar fi însemnat să mă implic mult mai mult din punct de vedere personal şi, după cum ţi-am spus, îl consideram un ticălos, în al doilea rând, aceşti tipi sunt de o prostie crasă în privinţa cifrelor - din acest motiv mulţi dintre ei au înfundat puşcăria din cauza impozitelor. Ei cred că poţi să ascunzi veniturile ilicite. Sunt convinşi de asta. Toţi au această idee supranaturală, că poţi spăla banii ca pe haine, când, de fapt, tot ce poţi să faci este să jonglezi cu ei până când ceva îţi scapă din mână şi-ţi sparge capul.
    - Astea ţi-au fost motivele?
    - Două dintre ele.
    M-a privit în ochi.
    - Dennis, nu sunt un nenorocit de escroc.
    Atunci a fost un moment de comunicare electrică între noi - chiar şi acum, după patru ani, mi se face pielea de găină când mă gândesc la el, deşi nu sunt deloc convins că reuşesc să vi-l comunic. Asta nu s-a întâmplat fiindcă pentru prima dată m-a privit ca pe un egal; nici pentru că îmi arăta că sub faţa sa de omuleţ care se chinuie să agonisească o pâine în această lume murdară şi hapsână se ascundea un cavaler cu principii înalte.
    Cred că l-am simţit atunci ca pe o realitate, o persoană care a existat cu mult înainte de a intra eu în scenă, o persoană care-şi luase porţia de noroi.
    În acel moment cred că mi l-aş fi putut imagina făcând dragoste cu mama mea, amândoi transpiraţi şi muncind din greu ca să reuşească, şi n-aş fi fost jenat.
    Apoi şi-a plecat ochii zâmbind încurcat şi l-a imitat pe Nixon; se pricepea foarte bine: "Voi, oameni, aveţi dreptul să ştiţi dacă tatăl vostru este în escroc. Ei bine, eu nu sunt un escroc, aş fi putut lua banii, dar acest lucru... hrrrrmmm!... ar fi fost o faptă rea."
    Am râs mult prea tare, o relaxare a tensiunii - am simţit cum trece momentul, dar deşi o parte din mine nu dorea ca acesta să treacă, altă parte o dorea; fusese prea intens. Cred că şi tata gândea acelaşi lucru.
    - Sst, o s-o scoli pe mama şi o să ne ocărască pe amândoi că nu ne-am culcat.
    - Da, iartă-mă. Dad, ştii cumva cu ce se ocupă Darnell?
    - Atunci nu ştiam; nu dorisem să aflu deoarece atunci aş fi devenit complice. Aveam bănuielile mele şi auzisem câte ceva. Maşini furate, îmi imaginez - dar nu le aducea în garajul din Hampton Street; nu este chiar atât de cretin, fiindcă doar un idiot se cacă acolo unde mănâncă. Poate că şi deturnări.
    - Arme şi muniţie? am întrebat cu o voce puţin răguşită.
    - Nimic atât de romantic. Dacă trebuie să ghicesc, aş spune că în primul rând ţigări şi alcool, cele două eterne mărfuri. Contrabandă cu artificii. Poate din când în când câte un transport de cuptoare cu microunde şi televizoare color, dacă riscul pare mic. Destul ca să-l ţină ocupat mulţi ani.
    S-a uitat serios la mine.
    - Până acum a învârtit bine treburile, dar a şi fost norocos mult timp, Dennis. Sau poate că nici nu a avut prea mare nevoie de noroc aici în oraş - dacă ar fi vorba doar de Libertyville, bănuiesc că ar putea să continue la nesfârşit, sau cel puţin până când îl pune jos un infarct - dar băieţii de la fiscul statal sunt rechini, iar - federalii sunt Rechini Albi. A fost norocos, dar într-o bună zi, cât de curând, ei or să cadă peste el ca Marele Zid Chinezesc.
    - Ai... ai auzit ceva?
    - Nici măcar o şoaptă. Nici nu am de unde. Dar îmi place foarte mult Arnie Cunningham şi ştiu că tu eşti îngrijorat în legătură cu maşina aceea.
    - Mda. Nu se... poartă normal, Dad. Totul este numai despre maşină, maşină, maşină.
    - Oamenii care nu posedă prea multe lucruri au o tendinţă să facă asta.Câteodată este o maşină, câteodată este o fată, altă dată cariera sau un instrument muzical, sau obsesia nesănătoasă pe care o au pentru o persoană celebră. La colegiu am avut un coleg înalt, urât, pe nume Stork. Pentru Stork obsesia erau trenuleţele electrice... era obsedat de machetele de trenuri de când era în clasa a treia, iar colecţia lui era aproape a opta minune a lumii. A picat la toate examenele din semestrul doi al primului an. Notele lui erau groaznice şi până la urmă a trebuit să aleagă între colegiu şi locomotivele lui. Stork a ales trenuleţele.
    - Ce s-a întâmplat cu el?
    - S-a sinucis în 1961, a spus tata ridicându-se din fotoliu. Părerea mea este că oamenii capabili pot orbi uneori şi nu întotdeauna este vina lor. Probabil că Darnell o să uite de el - va fi doar un alt tip care meştereşte sub maşina lui. Dar dacă Darnell încearcă să-l folosească, tu sa fii ochii lui, Dennis. Nu-l lăsa să intre în dans.
    - În ordine. O să încerc. Dar s-ar putea să nu pot să fac prea multe.
    - Mda. Cât de bine ştiu asta! Vrei să mergem sus?
    - Sigur.
    Ne-am dus sus şi, obosit cum eram, am rămas treaz pentru mult timp. Fusese o zi plină de evenimente. Afară vântul năbădăios tot izbea o cracă de zidul casei şi undeva, departe, se auzea zgomotul unei maşini-sport care muşca asfaltul - scotea nişte sunete în noapte ca şi o femeie disperată care râde isteric.

                                                           14.
                                             Christine și Darnell

                       El spunea că a auzit despre un cuplu care trăia în S.U.A.,
    Spunea că și-au vândut copilul pentru un Chevrolet:
    Acum haideți să vorbim despre viitor.
    Am lăsat trecutul în urmă...
    Elvis Costello

                     Lucrând în timpul zilelor la șantierul de construcții și serile la Christine, Arnie nu i-a văzut prea mult pe părinții săi.
    Relațiile dintre ei se înăspriseră și deveniseră încordate. Casa Cunningham-ilor, care întotdeauna fusese plăcută și liniștită, acum era o tabără înarmată.
    Bănuiesc că este o stare de fapt pe care mulţi oameni şi-o amintesc din perioada lor de adolescentă; poate chiar prea mulţi. Un puşti este destul de egoist ca sa-şi închipuie că el sau ea este prima persoană din lume care descoperă un anume lucru (de obicei este o fată, dar nu este neapărat necesar); iar părinţii sunt prea speriaţi, neajutoraţi şi posesivi ca să slăbească frâiele - niciun război nu este atât de murdar şi de amar ca un război civil.
    Iar în cazul lui Arnie a fost deosebit de dureros, deoarece ruptura a venit atât de târziu, iar părinţii lui se obişnuiseră prea bine ca ei să dicteze. N-ar fi incorect să spun că-i planificaseră viaţa.
    Deci când Michael şi Regina au propus un weekend de patru zile la căsuţa lor de pe malul unui lac din statul New York, înainte de începerea şcolii, Arnie a fost de acord, chiar dacă-şi dorea acele patru zile ca să lucreze la Christine.
    Din ce în ce mai des îmi spusese la slujbă cum avea el de gând să le "arate lor"; o s-o transforme pe Christine într-o adevărată maşină de curse şi "o să le arate el la toţi". Plănuia deja să readucă maşina la culoarea ei iniţială, roşu aprins şi sidef, după ce termina reparaţiile.
    Dar a plecat cu ei, hotărât să-şi aprobe şi să-şi îmbuneze părinţii în decursul celor patru zile şi săse distreze bine - sau cel puţin rezonabil.
    M-am dus pe la ei în seara dinaintea, plecării şi am fost uşurat să constat că amândoi mă absolviseră de vina pe care mi-o atribuiseră la cumpărarea maşinii (pe care încă nu o văzuseră). În aparenţă se deciseseră că este o obsesie personală. Mie îmi convenea de minune.
    Regina era ocupată cu împachetatul. Arnie, Michael şi cu mine am pus barca Oldtown deasupra maşinii Scout şi am fixat-o. Când am terminat treaba, Michael i-a propus fiului sau - cu aerul unui rege puternic care-i acordă un nebănuit favor unuia dintre supuşii preferaţi - să meargă înă untru şi să aducă nişte beri.
    Arnie, abordând o expresie şi un ton de o imensă gratitudine, a spus că ar fi minunat. Când a plecat, mi-a făcut cu ochiul.
    Michael s-a sprijinit de maşină şi şi-a aprins o ţigară.
    - Dennis, o să se plictisească el vreodată de maşina aceea?
    - Nu ştiu.
    - Vrei să-mi faci un serviciu?
    - Sigur, dacă pot, am răspuns eu precaut.
    Eram aproape sigur că o să mă roage să mă duc la Arnie... să joc rolul unchiului sfătos şi "să-l conving să renunţe".
    Dar, în schimb, a spus:
    - Dacă se iveşte vreo ocazie, du-te la Darnell cât suntem noi plecaţi, să vezi ce progrese a făcut. Mă interesează.
    - De ce? l-am întrebat, gândindu-mă imediat că era o întrebare destul de nepoliticoasă - dar deja o rostisem.
    - Deoarece vreau să reuşească, a spus el simplu şi s-a uitat la mine. Oh, Regina este încă foarte pornită împotriva ei. Dacă el are o maşină, asta înseamnă că se maturizează, asta înseamnă... foarte multe lucruri. Dar cu mine nu-i aşa. Nu m-ai putea caracteriza ca fiind împotriva ei, cel puţin nu acum. Oh, la început m-a luat prin surprindere... Am avut nişte viziuni despre un câine mort care va sta în faţa casei noastre până când Arnie va pleca la colegiu - câinele sau el sufocându-se de moarte într-o noapte cu gazele de eşapament.
    Imediat m-am gândit la Veronica LeBay.
    - Dar acum...
    A ridicat din umeri, s-a uitat spre uşa dintre garaj şi bucătărie, a aruncat ţigara şi a stins-o.
    - Este evident că-i foarte prins. Îşi pune în joc orgoliul personal. Mi-ar plăcea să văd că măcar reuşeşte s-o facă funcţională.
    Poate că a văzut ceva pe faţa mea; când a continuat, avea un ton defensiv.
    - Nu am uitat chiar de tot cum este să fii tânăr. Ştiu că o maşină este importantă pentru un puşti de vârsta lui Arnie. Regina nu poate să înţeleagă aşa de bine chestia asta. Ea a fost întotdeauna luată cu maşina de un băiat. Ea nu a fost pusă niciodată faţă în faţă cu problemele celui care trebuie să conducă pe cineva. Îmi amintesc că o maşină este importantă... dacă un tânăr are de gând să iasă cu o fată.
    Deci despre asta credea el că este vorba. O considera pe Christine ca pe un mijloc de rezolvare a unei dorinţe şi nu ca pe dorinţa însăşi. Mă întrebam ce ar fi crezut Michael dacă i-aş fi spus că eu nu cred că Arnie s-a gândit vreodată la ce va face după ce va aduce Fury-ul în stare de funcţionare şi va obţine revizia tehnică.
    Mă întrebam dacă asta l-ar determina să fie mai neliniştit sau nu.
    S-a auzit uşa de la bucătărie.
    - O să arunci o privire?
    - Cred că da, am spus. Dacă doreşti.
    - Mulţumesc.
    Arnie s-a întors cu berile.
    - Pentru ce-i mulţumeşti? l-a întrebat pe Michael.
    Vocea lui era nepăsatoare şi veselă, dar ochii lui ne cercetau cu atenţie. Am observat iarăşi că tenul într-adevăr i se curăţa, iar chipul îi părea mai ferm. Pentru prima dată cele două concepte: Arnie şi întâlnirile nu se mai excludeau reciproc.
    Mi s-a părut că faţa lui era aproape chipeşă - nu în genul de bodyguard sau de rege al promoţiei, ci într-un fel interesant, meditativ. El n-ar fi niciodată genul Roseannei, dar...
    - Pentru că ne-a ajutat să fixăm barca, a spus Michael nonşalant.
    - Oh...
    Ne-am băut berile. Am plecat acasă.
    În ziua următoare trioul fericit a plecat spre New York, ca să redescopere unitatea familiei, pierdută în ultima lună a verii.
    Cu o zi înainte de întoarcerea lor m-am dus în oraş la Garajul Darnell - ca să-mi satisfac propria curiozitate cât şi pe cea a lui Michael Cunningham.
    Garajul, situat în faţa marelui cimitir de maşini, arăta la fel de atrăgător la lumina zilei ca în seara când am adus-o pe Christine - adică era tot atât de simpatic ca un popândău mort.
    Am parcat într-un loc liber din faţa magazinului de piese auto - bine aprovizionat cu piese de genul: carburatoare Feully, cutii de viteză Hurst şi compresoare de supraalimentare Ram-jet (fără îndoială, pentru toţi acei oameni ai muncii care trebuiau să-şi menţină vechiturile de maşini în stare de funcţionare, ca să poată să pună pe masă o pâine) ca să nu mai spun de o gamă de anvelope reşapate şi câteva modele de capace de roţi.
    Când te uitai prin vitrina magazinului lui Darnell era ca şi cum priveai un aberant Disneyland de mecanică auto.
    M-am dat jos din maşină şi am traversat curtea asfaltată spre garajul de unde se auzeau zgomotele uneltelor, strigătul şi duduitul mecanismelor pneumatice.
    Un tip deşirat, cu o jachetă de piele roasă, meşterea la o motocicletă BSA, scoţând sau montând garnitura de la galeria de evacuare. Pe obraz era murdar de noroi. Pe spatele scurtei de piele era desenat un craniu acoperit cu o Beretă Verde şi încântătorul motto: UCIDE-I PE TOŢI ŞI LASĂ-L PE DUMNEZEU SĂ-I DEOSEBEASCĂ.
    M-a privit cu nişte ochi de Rasputin, injectaţi de sânge şi deliranţi, apoi s-a întors la treburile lui. Lângă el erau împrăştiate o mulţime de unelte, ca de chirurg, fiecare dintre ele marcată cu inscripţia GARAJUL DARNELL.
    Înăuntru, atmosfera era plină de ecouri, de zăngănitul sculelor şi de zgomotele care le făceau oamenii care lucrau la maşini şi urlau înjurături la adresa bucăţilor de fier la care munceau.
    M-am uitat în jur căutându-l pe Darnell, dar nu era nicăieri. Nimeni nu mi-a acordat vreo atenţie deosebită, deci m-am îndreptat spre boxa douăzeci, unde se afla Criristine, acum cu botul spre afară, ca şi cum ar fi avut tot dreptul din lume să fie acolo.
   În boxa din dreapta, doi indivizi îmbrăcaţi în salopete de bowling montau un dispozitiv pentru ataşarea unei remorci la spatele unui camion uzat. Boxa din stânga era liberă.
    În timp ce mă apropiam de Christine, am simţit iarăşi aceiaşi fiori reci. Nu aveam niciun motiv să simt asta, dar eram incapabil să mă controlez şi, fără să mă gândesc, am făcut un pas în stânga spre boxa liberă. Nu doream să fiu în faţa Christinei.
    Primul meu gând a fost că tenul lui Arnie se însănătoşise în tandem cu cel al Christinei. Al doilea gând a fost că Arnie făcuse reparaţiile într-un mod ciudat, la întâmplare... iar Arnie în mod normal este foarte pedant.
    Antena îndoită şi răsucită fusese înlocuită cu una nouă, care lucea în lumina neoanelor. Jumătate din grila Fury-ului fusese înlocuită; cealaltă jumătate era încă scorojită şi mâncată de rugină.
    Şi mai era ceva...
    Am cercetat partea dreaptă până la bara de protecţie din spate, încruntându-mă. Ei bine, era pe partea cealaltă, asta-i tot, m-am gândit.
    Deci m-am dus pe partea cealaltă şi nu era nici acolo.
    Am stat în spatele boxei, încă încruntat, încercând să-mi amintesc. Eram aproape sigur că atunci când am văzut-o noi prima dată pe peluza lui LeBay, cu un anunţ DE VÂNZARE pe parbriz, pe una din laturi avusese o urmă de lovitură ruginită spre capătul din spate - soiul acela de urmă adâncă căruia bunicul meu îi spunea "lovitură de copită".
    Dacă mergeam împreună pe autostradă şi treceam pe lângă o maşină care avea o asemenea lovitură, Grampy spunea: "Hei, Denny, uită-te acolo! Pe ăla l-a lovit un cal". Bunicul meu era unul dintre aceia care au o zicală pentru orice.
    Am început să mă gândesc că poate mi-am imaginat, apoi am clătinat din cap.
    Acestea erau gânduri neglijente. Adâncitura fusese acolo; mi-o aminteam foarte clar.
    Doar pentru că acum nu exista, asta nu însemna că nu fusese acolo. Era evident că Arnie o îndreptase şi reuşise s-o mascheze chiar foarte bine.
    Doar că...
    Nu exista niciun semn că el făcuse ceva. Nu erau urme de grund, nici de chit, nici urme de vopsea îndepărtată. Doar vopseaua roşie şi albă a Christinei.
    Dar, drace, fusese acolo!
    O adâncitură mare, plină de rugină pe una din părţi. Dar dispăruse.
    Am stat acolo în zdrăngănitul sculelor, al maşinăriilor şi m-am simţit singur şi, brusc, foarte speriat. Totul era în neregulă, totul era aberant. Înlocuise antena radioului când ţeava de eşapament aproape se târâia pe pământ. Înlocuise jumătate din grilă, dar nuşi restul. Îmi vorbise că trebuie să-i refacă sistemul de direcţie, dar în interior înlocuise tapiţeria prăfuită şi ruptă a banchetei din spate cu una nouă de culoare roşu-intens. Scaunele din faţă erau încă la fel de prăfuite ca înainte, iar din cel al pasagerului ieşea în afară un arc.
    Nu-mi plăcea deloc. Era aberant şi nu era în stilul lui Arnie.
    Brusc m-am gândit la ceva, o amintire vagă şi, fără să stau să mă gândesc mai bine, am făcut câţiva paşi înapoi şi am privit maşina în ansamblu - nu doar ceva "acolo şi ceva dincolo", ci la tot.
    Şi mi-am dat seama: totul a devenit clar şi m-a cuprins iarăşi frigul. Seara aceea când o adusesem aici. Cauciucul în pană. Înlocuirea lui. Privisem noua anvelopă pusă la acea maşină veche şi mă gândeam că era ca şi cum o părticică din vechea maşină fusese îndepărtată, iar noua maşină - proaspătă, splendidă, chiar ieşită de pe banda de asamblare în anul în care Ike era Preşedinte şi Batista era încăla conducerea Cubei - se întrevedea pe dedesubt.
    Acum vedeam ceva tot de felul ăsta... doar că în loc de un singur cauciuc nou, existau o serie de alte lucruri - antena, o sclipire de alamă nouă pe grilă, un far de frână roşu intens şi tapiţeria nouă de pe bancheta din spate.
    Iar acestea mi-au mai amintit un episod din copilărie. În fiecare vară, timp de două săptămâni, fusesem cu Arnie la Şcoala de Vacanţă Biblia, unde în fiecare zi, profesoara ne spunea câte o poveste din Biblie şi o lăsa neterminată. Apoi îi dădea fiecărui copil o foaie albă de "hârtie magică". Iar dacă frecai foaia cu marginea unei monede, sau cu latura creionului, apărea încetul cu încetul o imagine - porumbelul aducându-i lui Noe ramura de măslin, zidurile în cădere ale Ierihonului, miracole de acest gen.
    Pe amândoi ne fascina să vedem cum apar aceste imagini. La început doar nişte linii disparate... apoi acestea unindu-se între ele..., căpătau coerenţă... căpătau înţeles...
    Mă uitam cu crescândă groază la Christine a lui Arnie, încercând să mă debarasez de sentimentul că în ea vedeam ceva prea asemănător cu acele imagini miraculoase de pe hârtia magică.
    Doream să mă uit sub capotă.
    Brusc, mi se părea foarte important să mă uit sub capotă.
    Am înconjurat botul (nu-mi plăcea să stau în faţa ei - nu aveam niciun motiv palpabil, pur şi simplu nu-mi plăcea) şi am căutat maneta de ridicare a capotei. N-o găseam. Apoi mi-am dat seama că probabil era înăuntru.
    Am început s-o înconjur şi atunci am văzut altceva, ceva care m-a speriat grozav de tare. Bănuiesc că aş fi putut să mă înşel în legătură cu lovitura de copită.
    Ştiam că nu-i aşa, dar cel puţin teoretic...
    Însă aici era cu totul altceva.
    Păienjenişul de crăpături din parbriz se diminuase. Eram sigur că se diminuase.
    Gândurile mi-au fugit la ziua din urmă cu o lună, când intrasem în garajul lui LeBay să mă uit la maşină în timp ce Arnie se afla în casă cu bătrânul ca să încheie afacerea.
    Toată partea stângă a parbrizului fusese un păienjeniş de crăpături care radiau de la o crăpătură centrală, care fusese probabil cauzată de o piatră.
    Acum pânza de păianjen părea mai mică, mai simplă - puteai să vezi în maşină prin ea, iar asta fusese imposibil înainte (este doar o farsă pe care ţi-o joacă lumina, asta-i tot, îmi şoptea mintea mea).
    Totuşi, trebuia să mă înşel - deoarece era imposibil. Pur şi simplu imposibil.
    Poţi să înlocuieşti un parbriz; e floare la ureche dacă ai banii. Dar să faci un păienjeniş de crăpături să se diminueze...
    Am râs puţin. A fost un sunet tremurător, iar unul dintre tipii care lucrau la camion s-a uitat curios la mine şi i-a spus ceva amicului său. A fost un sunet tremurător, dar poate mai bun decât niciun sunet.
    Bineînţeles că de vină era lumina şi nimic mai mult. Prima dată când văzusem maşina, soarele asfinţitului luminase direct parbrizul crăpat, iar a doua oară o văzusem în umbra garajului lui LeBay. Acum o priveam în lumina intensăa tuburilor fluorescente. Trei calităţi diferite de lumină, iar tot ceea ce se întâmplase era o iluzie optică.
    Totuşi, doream să mă uit sub capotă. Mai mult decât oricând.
    M-am dus la portiera şoferului şi am tras de ea. Uşa nu s-a deschis. Era încuiată, bineînţeles. Toate butoanele de blocare erau date în jos. Arnie n-ar fi lăsat-o aici descuiată ca oricine să poată să intre înăuntru şi să se uite. Poate că Repperton plecase, dar genul Furişătorus era răspândit ca buruienile. Am râs iarăşi - prostul de Dennis - dar de data aceasta a sunat şi mai acut şi tremurat.
    Începeam să mă simt buimăcit, cum mi se întâmplă câteodată în dimineţile în care fumez prea multă ,,iarbă".
    Să mă uit la uşile Fury-ului era un lucru foarte normal. Doar că, atunci când înconjurasem prima dată maşina, mi se păruse că toate butoanele de blocare erau în sus.
    Iarăşi m-am dat încet înapoi, uitându-mă la maşină. Stătea acolo, încă nimic mai mult decât o masă de metal ruginit. Nu mă gândeam la nimic special - sunt foarte sigur de asta - doar că poate ea ştia că eu doream să intru şi să acţionez maneta de ridicare a capotei.
    Şi pentru că ea nu dorea acest lucru, şi-a închis uşile?
    Asta era într-adevăr o idee foarte năstruşnică. Atât de amuzantă încât iarăşi am râs (acum mă priveau câţiva oameni în felul în care lumea îi priveşte pe cei care râd de unii singuri fără un motiv evident).
    Am simţit pe umăr o mână grea care m-a răsucit. Era Darnell, cu un chiştoc de trabuc stins atârnându-i în colţul gurii. Capătul din gură al chiştocului era ud şi arăta foarte urât. Darnell purta nişte ochelari cu lentile pe jumătate, iar ochii din spatele lor erau reci şi întrebători.
    - Ce faci aici, puştiule? m-a întrebat. Asta nu-i proprietatea ta.
    Tipii din boxa de alături se uitau la noi cu mare interes. Unul dintre ei l-a înghiontit pe celălalt şi i-a şoptit ceva.
    - Este a unui prieten de-al meu, am spus. Eram cu el când a cumpărat-o. Poate că vă amintiţi de mine. Eram cel cu tumoarea aceea mare la capătul nasului.
    - Nu-mi pasă nici dacă ai intrat aici pe un skateboard, a spus el. Nu este proprietatea ta. Ia-ţi glumele proaste şi dispari, puştiule. Dispari.
    Tata avusese dreptate - era un mizerabil.
    Şi aş fi fost mai mult decât fericit să dispar de acolo, mă puteam gândi la cel puţin şase mii de locuri unde mi-ar fi plăcut să fiu în penultima zi a vacanţei mele. Chiar şi Gaura Neagră a Calcutei ar fi fost ceva mai bine. Poate nu cu mult, totuşi ceva mai bine.
    Dar maşina nu-mi dădea pace. O mulţime de amănunte mici se adunaseră şi-mi dăduseră o mare mâncărime pe care trebuia s-o scarpin.
    Fii ochii lui, îmi spusese tata, iar ăsta părea un sfat bun. Problema era că nu puteam să cred ce vedeam.
     - Numele meu este Dennis Guilder, am spus. Tatăl meu îţi ţinea registrele, nu-i aşa?
    S-a uitat la mine îndelung, fără nicio expresie în ochii aceia de porc, mici şi reci, şi brusc am fost foarte sigur că o să-mi spună că prea puţin îi pasă cine era tatăl meu, că ar fi mai bine să dispar şi să-i las pe oamenii care muncesc să-şi vadă de treabă ca să poată astfel să pună o pâine pe masă. Etcaetera.
    Apoi a zâmbit - dar zâmbetul nu i-a atins deloc ochii.
    - Eşti băiatul lui Kenny Guilder?
    - Da, aşa-i.
    A bătut uşor cu o mână palidă şi grasă pe capota maşinii lui Arnie - avea două inele pe degete, iar piatra unuia dintre ele arăta ca un diamant adevărat. Totuşi, ce ştie un puşti ca mine?
    - Atunci bănuiesc că eşti destul de cinstit. Dacă eşti puştiul lui Kenny.
    A existat un moment în care am crezut că avea de gând să-mi ceară nişte acte de identitate.
    Cei doi indivizi de lângă noi se reîntorseseră la lucru, decizându-st probabil că nu va transpira nimic deosebit din discuţia noastră.
    - Hai în birou ca să vorbim puţin, a spus el, şi s-a întors, mişcându-se prin garaj fără să se uite nici măcar o dată în spate. Faptul că o să-l urmez era presupus ca evident. Se mişca întocmai ca o corabie cu toate pânzele sus. Cămaşa îi flutura, iar amploarea şoldurilor şi a spinării sale era uimitoare, imposibilă.
    Întotdeauna oamenii foarte graşi mă afectează în acest mod, dându-mi un sentiment de improbabilitate, ca şi când aş privi o iluzie optică - dar asta pentru că provin dintr-un lung şir de oameni slabi. Pentru familia mea eu sunt un tip de categoria grea.
    S-a oprit de câteva ori în drum spre biroul său, care avea un perete de sticlă în partea dinspre garaj. Îmi amintea puţin de Moloh, zeul despre care am învăţat la cursul de Originile Literaturii - era acel zeu care se presupunea că poate să vadă peste tot cu singurul său ochi roşu.
    Darnell a urlat la un tip să-şi ataşeze furtunul la ţeava de eşapament înainte de a-l da afară; a urlat altceva la alt individ, cum că "Pe Nicky iarăşi îl supără spatele" (asta a iscat un hohot feroce de râs din partea amândurora); a zbierat altuia să ridice nenorocitele de cutii de Pepsi-Cola, că ce dracu', se născuse într-un gunoi? În aparenţă, Will Darnell era complet străin de ceea ce mama mea numea un "ton normal al vocii".
    După un moment de ezitare, l-am urmat. Curiozitatea a ucis pisica, cum se spune.
    Biroul lui era decorat în stilul Early American Carburetor - era acela şi birou tipic de garaj pe care-l găseşti de la o coastă la alta a continentului. Exista acolo un calendar unsuros cu poza unei zeiţe blonde în şort foarte sumar şi o bluză deschisă la nasturi, care sărea un gard de ţară. Existau plachete indescifrabile de la câteva companii care vindeau piese auto. Vrafuri de registre. O maşină veche de socotit.
    Exista şi o fotografie, Dumnezeu să ne aibă în pază, a lui Will Darnell purtând un fes Shriner şi cocoţat pe o motocicletă miniaturală ce părea gata-gata să se năruie sub greutatea lui.
    Şi mai erau mirosurile transpiraţiei şi al fumului de trabuc.
    Darnell stătea într-un scaun rotativ cu braţe de lemn. Perna şuiera sub el. Părea obosită şi resemnată. Darnell s-a lăsat pe spate. A luat un chibrit din capul spart al unui jocheu negru de ceramică, l-a scăpărat de o bandă de hârtie abrazivă care se afla pe toată lungimea biroului şi şi-a aprins trabucul. A tuşit lung şi tare, pieptul lui mare şi gras mişcându-se în sus şi în jos.
    Drept în spatele lui, agăţat pe perete, era un desen cu Garfield the Cat. "Vrei să faci o călătorie în Oraşul Dinţilor Mişcători?" întreba Garfield Motanul ţinându-şi o labă albă în sus. Părea să-l caracterizeze perfect pe Will Darnell, Mizerabilul la Domiciliu.
    - Vrei un Pepsi, puştiule?
    - Nu, mulţumesc, am spus şi m-am aşezat pe un scaun fără spătar din faţa lui.
    S-a uitat la mine - iarăşi aceeaşi privire rece, cântăritoare - şi apoi a aprobat.
    - Ce mai face tatăl tău, Dennis? E-n ordine cu inima?
    - E bine. Când i-am spus că Arnie şi-a adus maşina aici, şi-a adus imediat aminte de dumneavoastră. Mi-a spus că acum contabilitatea v-o face Bill Upshaw.
    - Mda. Un om bun. Un om bun. Nu atât de bun ca tatăl tău, dar bun.
    Am încuviinţat. Între noi s-a lăsat tăcerea şi am început să mă simt prost. Will Darnell nu părea stânjenit, ci total nepăsător. Acea privire rece, cântăritoare nu s-a schimbat.
    - Te-a trimis amicul tău să afli dacă Repperton a plecat cu adevărat? m-a întrebat el atât de brusc încât am sărit în sus.
    - Nu, am spus. Chiar deloc.
    - Ei bine, să-i spui că aşa este, a continuat Darnell, ignorând ceea ce spusesem. Găinar micuţ. Eu le spun când au voie să-şi arunce gunoaiele aici: se conformează sau pleacă. El lucra pentru mine, făcând puţin din asta şi puţin din ailaltă şi bănuiesc că se gândea că deţine cheia de aur a tâmpeniilor. Găinar micuţ şi putred.
    A început iarăşi să tuşească şi i-a trebuit foarte mult ca să se oprească. Era un sunet bolnăvicios. Începusem să mă simt claustrat în biroul lui, chiar şi cu peretele acela de sticlă care dădea spre garaj.
    - Arnie e un băiat bun, a spus Darnell, tot cântărindu-mă din ochi. (Chiar şi când tuşise expresia aceea nu dispăruse.) A preluat ştafeta şi se descurcă foarte bine.
    Făcând ce? am vrut să întreb şi n-am îndrăznit.
    Mi-a spus Darnell oricum. Lăsând la o parte privirea rece, în aparenţă dorea să fie foarte amabil.
    - Mătură pe jos. Scoate prostiile din nişele garajului la sfârşitul zilei, ține inventarul sculelor împreună cu Jimmy Sykes. Aici trebuie să fii foarte grijuliu cu ustensilele, Dennis. Au tendinţa să facă picioare atunci când tu stai cu spatele.
    A râs, iar râsul s-a transformat într-un şuierat.
    - L-am mai pus să scoată piesele refolosibile din maşinile din spate. Are mâini bune, dar gusturi foarte proaste în ce priveşte maşinile. N-am mai văzut de ani de zile o javră ca acel '58.
    - Ei bine, bănuiesc că el o consideră un hobby, am spus.
    - Sigur, a spus Darnell expansiv. Sigur că aşa este. Atâta timp cât nu vrea să hoinărească cu ea, ca putregaiul ăla de Repperton. Dar nu sunt prea multe şanse de aşa ceva pentru un timp, nu-i aşa?
    - Bănuiesc că nu. Arată foarte obosită.
    - Ce dracu' face la ea? a întrebat Darnell.
    S-a aplecat pe neaşteptate, umerii lui s-au ridicat până la linia părului. Sprâncenele i s-au încruntat, iar ochii i-au dispărut cu excepţia a două luminiţe.
    - Ce dracu' are de gând? Fac meseria asta de o viaţă şi niciodată n-am văzut pe cineva care să repare o maşină în felul aberant în care o face el. Este o glumă? Un joc?
    - Nu te înţeleg, am spus eu, deşi nu era aşa - îl înţelegeam perfect.
    - Atunci, hai să-ţi fac o descriere, a spus Darnell. O aduce aici, iar la început face toate lucrurile la care mă aşteptam eu. Ce dracu', doar nu îi curg banii prin cur, corect? Dacă ar fi aşa, n-ar fi aici. Îi schimbă uleiul. Schimbă filtrul. O unge, o lubrifiază, iar într-o zi am observat că a cumpărat două Firestone-uri pentru faţă ca să se potrivească cu cele două din spate.
    Două în spate? m-am întrebat. Apoi am conchis că el pur şi simplu cumpărase încă trei cauciucuri noi care să-l completeze pe cel pe care-l cumpărasem eu în seara când o adusesem aici.
    - Apoi vin într-o zi şi observ că a schimbat ştergătoarele de parbriz, a continuat Darnell. Nu-i aşa de ciudat, doar că maşina n-o să circule oricum, nicăieri - ploaie sau soare - pentru mult timp. Apoi apare o nouă antenă radio, iar eu mă gândesc: o să asculte radioul în timp ce munceşte la ea şi o să-i consume bateria. Acum a pus o tapiţerie nouă pe banchetă şi a înlocuit jumătate de grilă. Deci ce este? Un joc?
    - Nu ştiu, am spus. Piesele de schimb le-a cumpărat de la dumneavoastră?
    - Nu, a spus Darnell, părând enervat. Nu ştiu de unde le ia. Grila - nu are niciun pic de rugină pe ea. Probabil că a comandat-o undeva. La Atelierul Chrysler din New Jersey sau de altundeva. Dar unde-i cealaltă jumătate? În curul lui? N-am mai auzit niciodată despre o grilă livrată în două bucăţi.
    - Nu ştiu. Sincer.
    Şi-a stins trabucul.
    - Să nu-mi spui totuşi că nu eşti curios. Am văzut cum te uitai la maşina aia.
    Am ridicat din umeri.
    - Arnie nu vorbeşte prea mult despre ea.
    - Nu, pun pariu că aşa-i. E un afurist taciturn. Totuşi este un luptător. Repperton a apăsat pe butonul greşit atunci când s-a dat la Cunningham. Dacă în toamna asta se descurca bine, la iarnă s-ar putea să-i găsesc o slujbă permanentă. Jimmy Sykes este un băiat bun, dar nu stăgrozav cu cerebelul.
    Ochii lui m-au cântărit.
    - Crezi că-i un muncitor bun, Dennis?
    - E okay.
    - Eu am multe fiare puse la-nroşit, a spus el. Multe fiare. Închiriez camioane de marfă ălora care trebuie să-şi mute posesiunile în Philadelphia City. Depanez maşinile avariate după curse. Întotdeauna am nevoie de un ajutor. Un ajutor bun, de încredere.
    Am început să am o bănuială oribilă că eram invitat ia dans. M-am ridicat foarte repede, aproape răsturnând scaunul.
    - Ar cam trebui să plec, am spus. Şi... domnule Darnell... v-aş fi recunoscător dacă nu i-aţi spune lui Arnie că am fost aici. E... e un pic susceptibil în legătură cu maşina. Ca să vă spun adevărul, tatăl lui era curios să ştie cum se descurca el.
    - A înghiţit ceva rahat acasă, nu-i aşa?
    Ochiul drept al lui Darnell s-a închis ironic în ceva ce nu era chiar o clipire. Părinţii lui au mâncat câteva kilograme de Ciocolax şi apoi au stat cu picioarele crăcănate deasupra lui, nu-i aşa?
    - Da, ei bine, ştiţi dumneavoastră.
    - Te cred şi eu că ştiu.
    S-a ridicat dintr-o singură mişcare continuă şi m-a bătut pe spate destul de tare încât m-am clătinat. Respiraţie şuierătoare şi tuse, dar totuşi era un bărbat puternic.
     - N-o să-i spun, a zis el conducându-mă până la uşă. Mâna lui era încă pe umărul meu, iar asta mă făcea să fiu nervos - şi puţin dezgustat.
    - Să-ţi mai spun ce mă mai preocupă, a zis el. Probabil că aici văd o sută de mii de maşini pe an - ei bine, nu chiar atâtea, dar înţelegi ce vreau să spun - şi am ochiul format. Ştii, aş putea să jur că pe asta am mai văzut-o. Când nu era atât de rablă. De unde a luat-o?
    - De la unul pe nume Roland LeBay, am spus, gândindu-mă la fratele lui LeBay, care spunea că LeBay îşi întreţinuse maşina la un garaj din oraş. Tipul a murit.
    Darnell s-a oprit îngheţat.
    - LeBay? Rollie LeBay?
    - Da, corect.
    - Armată? În retragere?
    - Da.
    - Sfinte Cristoase, sigur! A adus-o aici cu regularitate de ceasornic timp de şase, poate opt ani, apoi n-a mai venit. Cu mult timp în urmă. Mare ticălos era omul ăla! Dacă turnai apă fiartă pe gâtul codoşului ăluia, s-ar fi pişat cuburi de gheaţă. Nu se putea înţelege cu nimeni.
    Mi-a strâns umărul mai tare.
    - Prietenul tău,Cunningham, ştie că nevasta lui LeBay s-a sinucis în maşina aia?
    - Ce? am spus eu prefăcându-mă mirat - fiindcă n-aveam chef să-şi dea seama că mă interesase îndeajuns de mult chestiunea asta încât să discut cu fratele lui LeBay după înmormântare. Îmi era teamă că Darnell ar putea să-i repete acest lucru lui Arnie - inclusiv de unde aflase.
    Darnell mi-a spus întreaga poveste. La început fiica, apoi mama.
    - Nu, am spus când a terminat. Sunt aproape sigur că Arnie nu ştie. Aveţi de gând să-i spuneţi?
    Din nou aceeaşi cântărire din priviri.
    - Dar tu?
    - Nu, am răspuns. Nu văd niciun motiv să fac asta.
    - Atunci nici eu.
    A deschis uşa şi aerul uleios al garajului mirosea aproape suav după duhoarea de trabuc din birou.
    - Afurisitul de LeBay, să fiu al dracului! Sper că se răsuceşte acolo în mormânt.
    Pentru un moment gura lui s-a schimonosit urât, apoi s-a uitat la Christine în boxa ei, cu vopseaua scorojită, antena nouă şi jumătatea nouă de grilă.
    - Căţeaua aia este iarăşi înapoi, a spus şi apoi m-a privit pe mine. Ei bine, se spune că banii murdari întotdeauna ies la iveală, nu-i aşa?
    - Da. Bănuiesc că da.
    - Pe curând, puştiule, a spus vârându-şi în gură un nou trabuc. Salută-l pe tatăl tău din partea mea.
    - O să-i transmit.
    - Şi spune-i lui Cunnigham să se păzească de gunoiul ăla de Repperton. Mi se pare că-i din soiul ălora care umblă după răzbunări.
    - Şi eu am aceeaşi părere.
    Am ieşit din garaj, oprindu-mă o dată ca să mă uit înapoi - dar privită de acolo, Christine nu era nimic altceva decât o umbră printre umbre.
    Banii murdari întotdeauna ies la iveală, spusese Darnell. Vorbele astea m-au urmărit până acasă.

                                                         15.
                                            Necazuri fotbalistice

                           Am învățat să cânt la saxofon
    Și cânt ce simt,
    Beau whiskey
    Toată noaptea
    Și mor la volan...
    Steely Dan

                           Școala a început și timp de o săptămână sau două nu s-a întâmplat nimic deosebit. Arnie n-a aflat c-am fost la garaj, iar eu eram mulţumit. Nu cred că ar fi reacţionat plăcut dacă ar fi ştiut.
    Darnell, după cum a promis, şi-a ţinut gura (probabil din propriile lui motive). Într-o după-amiază, după şcoală, l-am sunat pe Michael când ştiam că Arnie este la garaj. I-am spus că Arnie făcuse câte ceva la maşină, dar încă nu putea trece revizia tehnică.
    I-am spus că după părerea mea Arnie făcuse deocamdată mai mult cârpeli. Michael a primit aceste veşti cu un amestec de uşurare şi surpriză, iar asta a pus capă t subiectului... pentru un timp.
    Pe Arnie îl observam din când în când, dar doar ca pe ceva văzut în colţul ochiului. Îl vedeam pe coridoare, aveam trei cursuri împreună şi câteodată venea pe la noi după şcoală sau în weekenduri. Au fost ocazii în care într-adevăr părea că nimic nu s-a schimbat.
    Dar stătea la Darnell mult mai mult decât la noi acasă, iar vinerile după-amiaza se ducea la Philly Plains - pista de încercare a maşinilor - cu nătărăul de ajutor al lui Darnell, Jimmy Sykes. Acolo se încercau maşini sport şi de putere, cel mai adesea Camaro-uri şi Mustang-uri fără geamuri şi cu bare de protecţie instalate. Le scoteau de pe pistă folosindu-se de camionul lui Darnell şi se întorceau cu gunoi proaspăt pentru cimitirul de maşini.
    Cam pe atunci şi-a vătămat spatele. Nu a fost ceva prea grav - sau aşa a pretins el - dar mama mea şi-a dat seama imediat că ceva nu-i în ordine cu el. A venit într-o duminică ca să-i privim împreună pe Phillies, care în acel an se bucurau de o glorie moderată.
    În timpul celei de a treia pauze, s-a ridicat ca să ne toarne câte un pahar de suc de portocale. Mama stătea pe canapea cu tata şi citea o carte. A privit în sus când Arnie s-a întors şi a spus:
    - Arnie, şchiopătezi?
    Mi s-a părut că am văzut pe faţa lui Arnie pentru câteva secunde o expresie surprinsă, neaşteptată - o privire furişă, aproape vinovată. S-ar putea să mă fi înşelat. Dacă a existat, a dispărut într-o secundă.
    - Bănuiesc că am făcut o întindere la spate când am fost seara trecută la Plains, a spus el dându-mi mie sucul de portocale, Jimmy Sykes a scăpat ultima maşină avariată tocmai când o urcasem pe platforma camionului. Am văzut-o cum se rostogolea înapoi şi ştiam că amândoi o să mai muncim încă două ore dacă pica de acolo. Deci am împins-o. Cred că nu trebuia.
    Părea o explicaţie prea elaborată pentru un şchiopătat atât de uşor, dar şi în privinţa asta s-ar fi putut să mă înşel.
    - Ar trebui să fii mai atent cu spinarea ta, a spus severă mama. Dumnezeu...
    - Mam, putem să ne uităm acum la meci? am întrebat.
    - ...îţi dă doar una, a terminat ea.
    - Da, doamnă Guilder, a spus Arnie spăşit.
    Elaine a intrat în cameră.
    - Mai există suc sau voi, capete pătrate, l-a i băut pe tot?
    - Haide, mai scuteşte-mă! am urlat eu.
    Fusese o fază foarte disputată şi o pierdusem în întregime.
    - Dennis, nu striga la sora ta, a murmurat tatăl meu, care era cufundat în revista The Hobbyist.
    - A rămas destul, Ellie, i-a spus Arnie.
    - Câteodată, Arnie - i-a răspuns Elaine - mi se pare că eşti aproape uman.
    A plecat în bucătărie.
    - Aproape uman, Dennis! mi-a şoptit Arnie, prefăcându-se că-i gata să plângă de emoţie. Ai auzit ce-a spus? Aproape uuuman.
    Iar, probabil, aceasta este doar o retrospecţie - sau imaginaţie - care mă face să cred că umorul lui era forţat, ireal, doar o faţadă. Amintire falsă sau adevărată, subiectul spatelui său a fost uitat, cu toate că şchiopătatul a tot revenit în cursul toamnei.
    Şi eu eram destul de ocupat. Mă certasem cu animatoarea, dar de obicei puteam să găsesc pe cineva cu care să ies sâmbăta seara... dacă nu eram prea obosit după antrenamentele de football.
    Puffer, antrenorul, nu era un ticălos ca Will Darnell, dar nu era nici trandafir; ca jumătate din antrenorii din oraşele mici ale Americii, adoptase tehnica răposatului Vince Lombardi, a cărui maximă era că victoria nu este totul, ci singurul lucru. Aţi fi surprinşi să aflaţi cât de mulţi oameni, care ar trebui să ştie mai bine, cred în această tâmpenie.
    O vară întreagă în care lucrasem pentru fraţii Carson mă adusese într-o formă fizică foarte bună şi cred că aş fi putut să rezist tot sezonul - dacă ar fi fost unul câştigător.
    Dar pe când Arnie şi eu am avut acea confruntare urâtă cu Buddy Repperton în spatele atelierului - şi cred că asta s-a întâmplat în timpul celei de a treia săptămâni - era destul de clar cănu vom avea un sezon câştigător.
    Aceasta l-a făcut pe Puffer un om cu care era extrem de greu de trăieşti, deoarece în cei zece ani de când era la liceul nostru nu avusese niciun sezon plin de înfrângeri.
    A fost o lecţie grea pentru el... şi nici pentru noi n-a fost prea uşor.
    Primul nostru meci, în deplasare, cu "Luneburg Tigers", a fost pe nouă septembrie. Luneburg este exact după cum o spune numele - un burg. Are un liceu rural prăpădit şi se află la marginea vestică a districtului nostru, iar în timpul pe care l-am petrecut la Libertyville, strigătul obişnuit de luptă după ce linia slabă de apărare a Luneburgului ne permitea un alt touchdown era:
    SPUNEŢI-NE-CUM-ESTE-SĂ-AVEȚI-BĂLEGAR-PE-TĂLPI! Urmat de un tare şi sarcastic: HURAAAAYYYYY, LUNEBURG!
    Trecuseră mai mult de douăzeci de ani de când Luneburgul bătuse o echipă din Libertyville, dar în anul acela şi-au adunat forţele şi ne-au bătut măr. Eu jucam pe post de fundaş-stânga şi pe la mijlocul meciului eram destul de sigur că o să am vânătăi pe spate pentru tot restul vieţii. Pe atunci scorul era 17-3. S-a terminat cu 30-l0. Fanii Luneburgului erau în delir; au rupt porţile de ţintă ca şi cum ar fi fost meciul de Finală Regională şi i-au purtat triumfal pe umeri pe jucători.
    Suporterii noştri, care veniseră cu autobuze special închiriate, stăteau posomorâţi la peluzele vizitatorilor în soarele alb de septembrie, muţi de consternare.
    La vestiare, Puffer, şocat şi palid, ne-a sugerat să cădem în genunchi şi să ne rugăm să ni se arate calea. Am ştiu atunci că suferinţa nu se sfârşise, ci de-abia începea.
    Am căzut în genunchi, suferinzi, plini de vânătăi, frânţi de oboseală, dorindu-ne nimic altceva decât să intrăm sub duş şi să spălăm de pe noi mirosul înfrângerii şi l-am ascultat pe antrenorul Puffer explicându-i lui Dumnezeu situaţia într-o peroraţie de zece minute, care s-a terminat cu o promisiune că noi ne vom face datoria dacă El şi-o va îndeplini pe a Sa.
    Săptămâna următoare ne-am antrenat câte trei ore pe zi (în locul obişnuitelor nouăzeci de minute sau două ore) sub soarele arzător. Noaptea cădeam în pat şi-i visam vocea lui de taur: Loveşte-l pe fraier! Loveşte-l! Loveşte-l!
    Am alergat suta de metri până când am simţit că picioarele or să mi se descompună spontan (iar în acelaşi moment probabil că plămânii îmi vor lua foc). Lenny Barongg, unul dintre fundaşii noştri, a făcut o uşoară insolaţie şi a fost - cel puţin el - scutit pentru tot restul săptămânii.
    Deci l-am văzut pe Arnie; venea joia şi vinerea seara să ia masa cu noi, sâmbetele ne uitam din când în când la un meci, dar în afară de asta l-am pierdut aproape complet din vedere. Eu eram prea obosit să-mi târăsc vânătăile şi durerile la ore, la antrenamente, apoi acasă, în camera mea, ca să-mi fac temele.
    Întorcându-mă înapoi la necazurile mele footbalistice – cred că cel mai rău lucru a fost modul cum ne priveau colegii pe mine, pe Lenny şi pe toţi ceilalţi. Chestia aceea cu "spiritul unei şcoli" este doar o mare minciună scornită de administratorii şcolari care-şi aminteau cât de bine s-au distrat în tinereţile lor, la reuniunile de sâmbătă după-amiază, dar au uitat cu bună ştiinţă că distracţia provenea din faptul că erau beţi, excitaţi sau amândouă.
    Dacă s-ar fi ţinut un miting pentru legalizarea marijuanei aţi fi văzut acest spirit al unei şcoli. Dar în ce priveşte footbalul, basketbalul şi atletismul, majoritatea elevilor nu dau nicio ceapă degerată pe ele.
    Majoritatea sunt prea ocupaţi să încerce să intre la colegiu sau în pantalonii cuiva şi să dea de necazuri. Treburi obişnuite.
    Oricum, te obişnuieşti să fii un învingător - începi să nu mai pui la îndoială această stare de fapt. Libertyville-ul dăduse echipe de football câştigătoare pentru mult timp; ultima dată când liceul înregistrase o înfrângere - cel puţin înainte de anul meu terminal - fusese cu doisprezece ani înainte, în 1966. Deci în săptămâna ce a urmat înfrângerii de la Luneburg nu au existat suspine şi dinţi strânşi, dar a existat în schimb durere, priviri nedumerite pe coridoare şi câteva huiduieli la obişnuita adunare de vineri la sfârşitul orei a şaptea.
    Huiduielile l-au făcut pe Puffer să se înroşească de ciudă şi i-a invitat pe infideli să vină sâmbătă după-amiază ca să urmărească revenirea spectaculoasă.
    Nu ştiu dacă infidelii au venit, dar eu am fost acolo. Noi eram pe teren propriu, iar adversarii noştri erau Urşii din Ridge Rock.
    Ridge Rock este un oraş minier şi băieţii de acolo nu sunt nişte mocofani molatici. Sunt nişte ţărănoi josnici, urâţi şi vânjosi. Cu un an înainte echipa din Libertyville abia reuşise să le smulgă titlul regional, iar unul dintre comentatorii sportivi locali spusese că aceasta nu se întâmplase pentru că Libertyville avea o echipă mai bună, ci datorită faptului că avea mai mulţi susţinători entuziaşti.
    Pot să vă spun că atunci când a auzit aşa ceva, Puffer a sărit ca ars.
    În orice caz, acesta era anul Urşilor. Au trecut ca o locomotivă peste noi. În prima repriză, din cauza unei contuzii, Fred Dann a trebuit să părăsească terenul. În repriza a doua, Norman Aleppo şi-a rupt mâna şi a trebuit să fie transportat la spitalul Libertyville Community. În repriza a treia, Urşii au marcat trei touchdown-uri unul după altul, dintre care două din lovituri cu piciorul. Scorul final a fost 40-6.
    Lăsând la o parte falsa modestie, vă spun că eu le-am marcat pe cele şase. Dar o dată cu modestia n-aş lăsa la o parte şi realismul: am fost norocos.
    Deci... altă săptămână infernală pe terenul de antrenament. Altă săptămână în care antrenorul a urlat: Loveşte-l pe fraier.
    Într-una din zile ne-am antrenat timp de aproape patru ore, iar când Lenny i-a sugerat lui Puffer că ar fi frumos să ne lase ceva timp ca să ne facem temele, am crezut - doar pentru o clipă - că Puffer a avut de gând să-l pălmuiască. Căpătase ticul să-şi mute cheile dintr-o mână în alta, amintindu-mi de Căpitanul Queeg din Revolta de pe Caine.
    Eu cred că felul cum te comporţi când pierzi te caracterizează mult mai bine decât modul cum ştii să câştigi.
    Puffer, căruia în întreaga sa carieră de antrenor nu i se mai întâmplase să piardă de două ori, a reacţionat cu o furie nedumerită, fără sens, ca un tigru în cuşcă, şicanat de nişte copii cruzi.
    În după-amiaza din vinerea următoare - asta trebuie să fi fost 22 septembrie - adunarea obişnuită din pauza a şaptea nu s-a mai ţinut. Nu cred că a fost vreun jucător căruia i-a păsat; să stai acolo şi să fii prezentat de douăsprezece animatoare drăguţe era destul de plictisitor. Totuşi a fost un semn de rău augur.
    În acea seară Puffer ne-a invitat în sala de sport unde ne-a pus să vizionăm timp de două ore  filmele meciurilor în care am fost umiliţi de Tigri şi de Urşi. Probabil că asta ar fi trebuit să ne ambiţioneze, dar pe mine m-a deprimat.
    În noaptea premergătoare celui de-al doilea meci pe care-l susţineam acasă, am avut un vis ciudat. Nu a fost chiar un coşmar, n-a semănat cu acela care m-a făcut să mă trezesc urlând, dar a fost... supărător. Noi jucam cu Dragonii din Philadelphia City, iar vântul bătea foarte tare. Sunetele uralelor, vocea spartă, distorsionată a crainicului Chubby McCarthy care descria meciul, chiar şi zgomotele făcute de jucători când se loveau între ei, toate păreau nefireşti şi aveau ecou în acel vânt aspru.
    Fețele celor din tribune păreau galbene şi straniu umbrite, precum chipurile măştilor chinezeşti. Animatoarele dansau şi se scălâmbăiau ca nişte automate stricate.
    Cerul avea o culoare gri nefirească şi era încărcat de nori. Noi eram conduşi foarte drastic. Antrenorul Puffer ne striga indicaţii de joc pe care nimeni nu le auzea. Dragonii alergau mai repede decât noi. Mingea era totdeauna la ei. Lenny Barongg părea că suferă foarte mult, colţurile gurii îi erau trase în jos, formând un arc tremurător, ca o mască a tragediei.
    Eu am fost lovit, aruncat la pământ şi călcat în picioare. Am zăcut întins la pământ, mult în spatele liniei de mijloc, zvârcolindu-mă şi încercând să-mi recapăt respiraţia. M-am uitat în sus şi acolo, în mijlocul pistei de alergări, în faţa peluzei spectatorilor, era Christine. Iarăşi era strălucitoare şi nou-nouţă, ca şi cum tocmai ar fi ieşit din sala de expoziţie.
    Arnie stătea pe capota de sus, cu picioarele încrucişate ca un Budha, privindu-mă fără nicio expresie. Mi-a strigat ceva, dar vântul puternic i-a acoperit cuvintele. Mi se păruse că a spus: Stai liniştit, Dennis. Le rezolvăm noi pe toate. Deci, nu-ţi fă griji! Totu-i în ordine.
    Să rezolvăm ce? mă întrebam stând pe terenul de joc din vis (care în visul meu, din nu ştiu ce motive, devenise Astro-Turf), zbătându-mă să-mi recapăt respiraţia.
    Să rezolvăm ce?
    Ce?
    N-am primit răspuns. Doar farurile galbene şi răutăcioase ale Christinei şi Arnie care stătea liniştit cu picioarele încrucişate pe capota ei, în acel vânt aspru.
    A doua zi ne-am dus acolo şi ne-am bătut iarăşi pentru bunul şi bătrânul Liceu Libeityville. Nu s-a întâmplat atât de rău ca în visul meu - în acea sâmbătă, nu s-a accidentat nimeni şi, pentru scurt timp, în repriza a treia, chiar se părea că aveam o şansă - dar mijlocaşul de la Philadelphia City a fost norocos primind o serie de pase lungi (când lucrurile încep să meargă prost, totul merge prost) şi iarăşi am pierdut.
    După meci, Puffer pur şi simplu a stat pe bancă. Nu s-a uitat la nici unul dintre noi. Mai aveam de jucat încă unsprezece meciuri, dar el era deja un om înfrânt.

                                                        16.
                                       Intră Leigh, iese Buddy

                  Nu mă laud, fetițo, deci nu mă disprețui,
    Dar am cel mai rapid set de roți din oraș,
    Când cineva este în spatele meu nici nu încearcă să
    Mă depăşească.
    Fiindcă dacă EA ar avea aripi,
    Ştiu că ar putea să zboare.
    EA este micuţa mea maşină sport,
    Tu nici nu ştii ce am eu...
    The Beach Boys

                  Sunt foarte sigur că a fost în marţea de după înfrângerea luată de la Dragonii din Philadelphia, când lucrurile au început iarăşi să se pună în mişcare.
    Eu şi Arnie aveam trei cursuri în comun, iar unul dintre ele era Istoria Americii, un curs obligatoriu şi în orar era la ora a patra. În primele nouă săptămâni de şcoală era predat de domnul Thompson, şeful Catedrei de Istorie. Subiectul primelor nouă săptămâni era: Două Sute de Ani de Prosperitate şi Falimente.
    Arnie o denumea ora de bum-bum-chior-chior, deoarece era tocmai înainte de pauza de prânz şi stomacul fiecăruia părea să facă ceva interesant.
    Când s-a terminat ora, a venit la Arnie o fată care l-a întrebat dacă are tema pentru Engleză. O avea. A scos-o cu grijă din caiet, iar în timp ce el făcea asta, fata l-a privit foarte serioasă cu ochii ei albastru-închis, fără să-i abată de la faţa lui. Părul ei era blond-închis, culoarea mierii proaspete - nu cea prelucrată, ci mierea aşa cum iese din fagure - şi prins la spate cu o bandă albastră care se asorta cu ochii. Privind-o, am simţit un gol în stomac. În timp ce ea copia tema, Arnie a privit-o.
    Bineînţeles, atunci nu a fost prima dată când am văzut-o pe Leigh Cabot; ea se transferase în urmă cu trei săptămâni la Libertyville dintr-un oraş din Massachusetts, deci fusese prin preajmă. Cineva îmi spusese că tatăl ei lucrează pentru 3M, firma care fabrica banda adezivă scoci.
    Nici măcar nu era prima dată când o remarcasem, deoarece Leigh Cabot era, ca s-o spunem foarte pe şleau, o fată frumoasă.
    În ficţiuni, am observat că întotdeauna scriitorii pun câte o imperfecţiune ici şi colo la femeile sau fetele pe care le inventează, poate fiindcă ei cred că adevărata frumuseţe este doar un clişeu sau poate că ei consideră că o imperfecţiune sau două le fac mai reale. Deci ea este frumoasă, doar că buza de jos este prea lungă, sau nasul este puţin prea ascuţit, sau poate pieptul este plat. Totdeauna există ceva.
    Dar Leigh Cabot era pur şi simplu frumoasă, fără cusur. Pielea ei era curată şi perfectă cu o uşoară tentă rozalie. Avea în jur de un metru şaptezeci şi trei, înaltă pentru o fată dar totuşi nu prea înaltă, iar silueta ei era încântătoare - sâni tari şi ridicaţi, o talie mică ce părea că o poţi cuprinde cu mâinile (oricum, tânjeai să încerci), şolduri frumoase, picioare drepte. Chip frumos, siluetă sexy - bănuiesc că din punct de vedere artistic era plictisitoare, fără o buză inferioară prea lungă sau un nas ascuţit, sau o umflătură în plus pe undeva (nici măcar un dinte strâmb - cred că avea un stomatolog foarte bun), dar cu siguranţă că nu ţi se părea plictisitoare când o priveai.
    Câţiva dintre băieţi îi propuseseră întâlniri, dar fuseseră refuzaţi cu mult tact. Se presupunea că probabil îi rămăsese credincioasă vreunui băiat din Andover, sau Braintree, sau cum se numea oraşul de unde venise şi că, probabil, cu timpul, situaţia se va schimba. Două dintre cursurile pe care le aveam în comun cu Arnie, le aveam şi cu ea şi eu aşteptam momentul potrivit ca să-mi fac mutarea.
    Acum, privindu-i aruncându-şi priviri unul altuia în timp ce Arnie a căutat tema şi apoi i-a dat s-o copieze, mă întrebam dacă mai aveam vreo şansă să-mi fac mutarea. Apoi am început să rânjesc. Arnie Cunningham, însuşi Bătrânul Faţă-Pizza şi Leigh Cabot. Asta era cu totul ridicol. Asta era...
    Apoi acel rânjet interior a început să se stingă. Am observat pentru a treia oară - de data asta foarte evident - că tenul lui Arnie se curăţa cu o rapiditate uimitoare.
    Punctele negre dispăruseră. Unele dintre ele lăsaseră acele mici găuri şi cicatrice pe obrajii lui, adevărat, dar dacă faţa unui tip este puternică, acele mici adâncituri nu contează prea mult; pare aberant, dar adaugă caracter.
    Arnie şi Leigh se studiau pe furiş unul pe altul, iar eu îl studiam pe ascuns pe Arnie, întrebându-mă exact cum şi când a avut loc acest miracol. Razele soarelui intrau puternice pe geamurile clasei domnului Thompson, scoţând în evidenţă trăsăturile feţei prietenului meu. Arăta... mai bătrân. Ca şi cum ar fi învins punctele negre şi acneea, nu printr-o spălare regulată şi prin aplicarea unor creme speciale, ci parcă, într-un fel, a dat ceasul înainte cu trei ani.
    Şi părul şi-l aranjase altfel - era mai scurt, iar perciunii pe care-i purtase încă de când a putut să-i lase să crească (adică de vreo optsprezece luni), dispăruseră.
    M-am gândit la după-amiaza noroasă când ne dusesem să vedem filmul Kung-fu cu Chuck Norris. Atunci fusese prima dată când remarcasem îmbunătăţirea. Imediat după ce-şi cumpărase maşina. Poate că asta era explicaţia. Adolescenţi din toată lumea, bucuraţi-vă! Problema dureroasă a acneelor s-a rezolvat pentru totdeauna.
    Cumpăraţi-vă o maşină veche şi ea va...
    Rânjetul interior, care ieşise din nou la suprafaţă, a devenit pe neaşteptate acru.
    Cumpăraţi-vă o maşină veche şi ea va, ce? Vă va schimba capul, modul de gândire şi în acest fel va va modifica metabolismul? Vă va elibera adevăratul eu? Mi se părea că-l aud pe Stukey James, bătrânul nostru profesor de matematică, şoptindu-şi eternul său refren: Dacă urmărim acest raţionament până la ultimele consecinţe, doamnelor şi domnilor, unde o să ne ducă?
    Într-adevăr, unde?
    - Mulţumesc, Arnie, a spus Leigh cu vocea ei blândă, clară.
    Şi-a pus tema în caietul ei.
    - E-n ordine, a spus el.
    Privirile lor s-au întâlnit - acum se uitau unul la altul în loc să se studieze pe furiş - şi chiar şi eu am putut să văd cum se aprinde scânteia.
    - Ne vedem la ora a şasea, a spus ea şi s-a îndepărtat cu şoldurile unduind uşor sub fusta croşetată şi cu părul săltând pe pulover.
    - Ce ai cu ea la ora a şasea? am întrebat.
    În acea oră eu aveam un seminar - şi unul ţinut de formidabila domnişoară Raypach, pe care toţi puştii o denumeau Domnişoara Rat-Pack (Şobolan-Bondoc)... dar niciodată în faţa ei, puteţi fi siguri de asta.
    - Analiză, a spus el cu o voce visătoare, siropoasă, care-i era atât de necaracteristică încât am început să chicotesc.
    El m-a privit cu sprâncenele încruntate.
    - Dennis, de ce râzi?
    - A-Nali-iză, am maimuţărit eu.
    Mi-am dat ochii peste cap, am bătut din palme şi am râs mai tare.
    A făcut un gest ca şi când ar fi vrut să mă pocnească.
    - Fii atent, Guilder!
    - Nu-i treaba mea, faţă-cartof.
    - Te-au pus în prima echipă şi uită-te ce s-a întâmplat cu nenorocita echipă de football.
    Domnul Holdel, care predă bobocilor fineţurile gramaticii (şi ştie şi cum să înjure, spun unii, cu mult spirit) a trecut întâmplător pe acolo chiar atunci, şi s-a încruntat sever la Arnie:
    - Controlează-ţi cuvintele când eşti pe coridorul şcolii, a spus el şi a trecut mai departe cu servieta într-o mână şi în cealaltă cu un hamburger cumpărat de la chioşcul de gustări calde al liceului.
    Arnie s-a înroşit ca un rac; întotdeauna i se întâmplă aşa când îi vorbeşte un profesor (era o reacţie atât de automată, încât atunci când eram în şcoala primară el sfârşea prin a fi pedepsit pentru lucruri pe care nu le făcuse, doar pentru că arăta vinovat). Probabil că asta spune ceva despre modul cum l-au educat Michael şi Regina - eu sunt okay, tu eşti okay, eu sunt o persoană, tu eşti o persoană, amândoi ne respectăm foarte mult unul pe altul şi de fiecare dată când cineva greşeşte cu ceva, tu o să ai o reacţie alergică de vinovăţie.
    Bănuiesc că această opinie face parte din educaţia liberală americană.
    - Controlează-ţi cuvintele, Cunningham, am spus. Eşti îngropat în necazuri.
    Atunci a început şi el să râdă. Am mers împreună pe coridorul răsunător.
    Tinerii se grăbeau încoace şi încolo sau stăteau sprijiniţi de dulapurile lor şi mâncau.
    Nu aveam voie să mâncăm pe coridoare, dar mulţi încălcau regula.
    - Ţi-ai adus prânzul? am întrebat.
    - Mda, în pungă de hârtie.
    - Du-te să-l iei. Hai să mergem afară, pe teren.
    - Încă nu te-ai săturat de terenul de football? m-a întrebat Arnie. Dacă sâmbăta trecută ai fi stat mai mult timp întins pe burtă, cred că unul dintre îngrijitori te-ar fi plantat.
    - Nu mă deranjează. Săptămâna asta jucăm în deplasare. Şi vreau să ies de aici.
    - În regulă, ne întâlnim acolo.
    A plecat, iar eu m-am dus la dulapul meu ca să-mi iau de acolo prânzul. Pentru început, aveam patru sandvişuri. De când antrenorul Puffer începuse cu sesiunile maraton de antrenament, tot timpul îmi era foame.
    Am mers pe hol spre ieşire, gândindu-mă la Leigh Cabot şi cum, dacă cei doi vor începe să iasă împreună, toţi ceilalţi vor fi foarte nervoşi.
    Ştiţi, societatea dintr-un liceu este foarte conservatoare. Nu-i o mare filozofie, dar este adevărul. Fetele se îmbracă după ultima modă trăsnită, câteodată băieţii îşi poartă părul lung până la fund, toată lumea fumează puţină "iarbă" sau prizează un pic de cocaină - dar toate acestea sunt doar lustru de suprafaţă, scutul de apărare pe care ţi-l pui până când reuşeşti să descoperi cu exactitate ce se va întâmpla cu viaţa ta. Este întocmai ca o oglindă - ceea ce foloseşti ca să reflectezi lumina soarelui în ochii profesorilor şi ai părinţilor, sperând să-i derutezi înainte ca să te poată deruta ei mai mult decât eşti deja.
    În suflet, majoritatea liceenilor sunt la fel de aiuriţi ca un grup de bancheri republicani la slujba de la biserică. Sunt unele fete care poate au toate albumele lansate de Black Sabbath, dar dacă Ozzy Osbourne ar veni în vizită la liceul lor şi i-ar propune uneia dintre ele o întâlnire, acea fată (şi toate prietenele ei) ar râde cu lacrimi de absurditatea acestei idei.
.....................................................................................